– Dar cine sunteţi şi pe cine căutaţi? se interesă un pic contrariată, ba chiar un pic nemulţumită de tonul ei agresiv Fanea Abramovna, secretara noastră. – Sunt o proastă bătrână, declară nou-venita. Îmi spune Marietta Şaghinian şi mă considerasem dintotdeauna o femeie deşteaptă, dar totuşi… Fanea Abramovna scoase o exclamaţie de uimire şi faţa ei ce mai păstra urmele unei veritabile frumuseţi iudaice se înroşi până la rădăcina părului castaniu cu luciri roşietice. Recunoscuse aceste trăsături, nici nu ştia de unde. Poate din jurnalele cinematografice, poate din vreo revistă ilustrată. – Vai de mine! Şi, fie de emoţie sau copleşită de importanţa momentului, sau poate pur şi simplu auzise că Marietta Şaghinian e o poliglotă, dar îi vorbi în franţuzeşte: – Ah, madame, excusez-moi, s’il vous plaît s’asseoir… Nu mai puţin uimită că în această fundătură de ţară, de stradă şi de casă destul de dărăpănată dă peste o dactilografă ce o rupe aproape corect în franţuzeşte, bătrâna doamnă se interesă: – Vous parlez français? – Un peu. Autre fois j’acheve L’ ecole Jeanne d’ Arc. – Voici de qoui il s’agit… Mais, aş vrea totuşi să dau ochii cu nătângul acela de Ipatenco, un scriitor care, chipurile, e şef pe aici pe la voi. Fanea Abramovna nu se simţi şocată, atât că vru să concretizeze: – Dar nu e scriit… Convorbirea, din motive ce vor fi înţelese mai târziu, avea loc în ton ridicat, ceea ce atrase atenţia tovarăşului Ipatenco. Deschise uşa biroului său să afle ce-i cu strigătele acelea.
– Aha! Uite-l! exclamă satisfăcută Marietta Şaghinian. Ipatenco o recunoscu la rândul său. – Vai de mine, tovarăşă Şaghinian, dumneata erai. – Aici s-ar potrivi de minune vorba pe care am auzit-o odată într-o colonie de deţinuţi: „Lupul sur ţi-i tovarăş”. Ce te miri aşa?! Nu dumneata m-ai invitat la ziua republicii? – Da, eu, din toată inima. – La ce mi-ar folosi acum inima dumitale? Eu de o cameră la hotel am nevoie. Nu te-ai gândit că ar fi trebuit să-mi reţii din timp una? Ipatenco se zăpăci. – Eu… Dar… Fireşte… – Ce te tot bâlbâi? Eu am luat în serios invitaţia dumitale. Te credeam o persoană oficială. Sau nu eşti? – Eu… într-un fel… – Am înţeles. Acuma am înţeles. Dă ordin să mi se comande o cameră. Ştiu că n-am să stau aici ca o babă într-o gară în care a pierdut trenul. Ipatenco se precipită, porunci ca tuşa Maria să mute valizele în biroul lui. Pe Fanea Abramovna o puse să comande prin telefon hotelul. Eu am fost rugată să prepar la repezeală un ceai. Toate bune. Dar ideea cu hotelul era pur şi simplu un caraghioslâc. Să nu fi ştiut preşedintele nostru că nu numai la noul hotel, ci şi la toate cele câteva primitive hanuri şi cămine toate până la ultimul pat erau rezervate oaspeţilor şi delegaţilor la solemnitate? Lucru ce se adeveri peste puţin timp, când Fanea Abramovna, după insistente, dar zadarnice tentative, fu nevoită să-şi recunoască eşecul. Marietta Şaghinian care, în urma ceaiului fierbinte, se mai calmase, se răzvrăti iarăşi.
Chişinăul în literatură
Chişinăul în literatură
312
313