Clipa fatală Ne-am obișnuit cu atitudinea foarte măgulitoare față de-o perioadă istorică pe care ne-am deprins s-o idealizăm și să-i zicem distinct – perioada interbelică. Dar ea n-a fost atât de dulce pe cât ni se pare astăzi… Plecarea din viaţă a lui Alexandru David i-a făcut pe colegi şi pe şefi să înţeleagă ce mare pierdere a suferit publicistica şi, mai ales, ştiinţa basarabeană. O mulţime de note, amintiri, regrete au împânzit paginile ziarelor. Dar nicio pagină, cât de bine ar fi scrisă, nu mai e în stare să întoarcă înapoi omul… „Am pierdut pe cel mai scump tovarăş de muncă de la ziarul acesta, Cuvânt moldovenesc, scrie Leon T. Boga. Am pierdut pe cel mai luminat tânăr de aici din Basarabia, pe care ni-l hărăzise şcoala românească. Am pierdut pe cel mai dârz apărător al drepturilor ţărănimii moldoveneşti, din sânul căreia el răsărise.” [Cuvânt moldovenesc, 14 aprilie 1935] Şi dacă Leon T. Boga îl preţuia din punctul de vedere al redactorului Cuvântului moldovenesc, apoi Vasile Ţepordei, colegul lui de redacţie, pune preţ pe alte calităţi, dar emoţia lui nu este mai mică şi părerile de rău îl năboiesc la fel: „L-am cunoscut încă din liceu, de la concursurile Tinerimei române. Era chibzuit şi măsurat în toate. Lucra cu tact şi răbdare. Dar mai ales aduna întocmai albinei materialul pe care l-a publicat la vârsta relativ fragedă. Avea o răbdare şi o putere de muncă de neînchipuit. Îl găseai aproape fără întrerupere la masa de lucru. Cu capul între mâini, stătea ceasuri întregi şi citea în cărţile şi gazetele ce ne vin cu grămada la redacţie. Mai că nu era revistă şi ziar pe care să nu-l fi cunoscut. Din cauza prea multei citiri, purta ochelari încă din şcoală.
Dueluri și sinucideri de neuitat...
Dueluri și sinucideri de neuitat…
Alexandru David
Cunoştea adânc tot ce s-a tipărit în Basarabia… Parcă-l văd şi-acum umblând pe jos din sat în sat şi cercetând trecutul acestei provincii, ascuns sub colbul aşternut de vremuri. Iubea satul şi natura. Uneori, în ceasurile libere, lepăda masa de lucru, ieşea la câmp şi respirând cu lăcomie din aerul înviorător al meleagurilor noastre, zâmbea şi-nainta tăcut, dar vesel. L-am întâlnit de nenumărate ori hoinărind prin sate şi, mai ales, pe la mănăstiri. Şi aceasta mai cu seamă în lunile de vacanţă. Stătea adesea întins pe iarbă şi-şi făcea planuri frumoase de viitor. Avea idealuri frumoase, dar ţinta tuturor ide-
315