Page 1


Casa Verde 16 tineri poeĹŁi Ĺ&#x;i prozatori basarabeni


CWWWWWWWWWWW

Editura Grafema Libris s.r.l. str. Bucureşti, 68, of. 313, mun. Chişinău, MD-2012, Republica Moldova Tel: 202–553, Tel/fax: 202–555 Email: grafemalibris@gmail.com Alcătuitor: Dumitru Crudu Lector: Ecaterina Bargan Foto copertă: Alexandru Vakulovski Tehnoredactare: Alexandru Bostan Prepress: Editura Grafema Libris Tipar: Tipografia Grafema Libris

ISBN 978-9975######################

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii SSSSSSSSSSSSSSSSSSS / Bibl. Municipală „B. P. Hasdeu“ ; alcăt.: Dumitru Crudu. — Ch. : „Grafema Libris“ SRL, 2012. — 160 p. 100 ex. ISBN 978-99SSSSSSSSSS 8SSSSSSSSSSSSSS80

sumar

Nişte zile minunate. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7 Ana Donţu Foame. 1946. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . cinci minute până la metro . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Totul va fi bine. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . XXX. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . XXX. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

10 11 12 12 13

Anatol Grosu politice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . mica fericire . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Plângăcioşii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ***. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În vizită la bătrânul maestru. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ***. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Declaraţie de dragoste. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

15 15 16 16 17 17 18

Marina Tichie Să mîncăm peştele cel beat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Antoneşti, 1946. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Casa familiei Bintu. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Bucătăria: o dramă epică de aventură şi explorare. . . . XXX. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . text despre fericire. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Vizită la bătrînul maestru text. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . XXX. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

20 22 22 24 26 27 28 28

Ecaterina Bargan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Incursiune. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cinci metafore . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Albina. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Micile bucurii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

29 30 32 32 37

3


Nistrul bunicului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Declaraţie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5 comparaţii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Jurnal. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Lista . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Lista . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cenaclu. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Vizită la bătrânul maestru. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Şerpii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Foamea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Fuga egoistă în sine. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Doamna X . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pură ficţiune. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Abandon . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ana Ahmatova şi marea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

38 38 39 39 41 41 42 43 44 44 47 48 49 50 50

Ion Buzu x x x. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54 Numele meu cu Caps Lock. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54 Decolorările de pe fotografia vintage . . . . . . . . . . . . . . . 55 Îmi fac vînt şi o arunc. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .56 Lina Mamaliga Despre fericirea în nefericire . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59 ***. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59 XXX. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60 „MONI“. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61 XXXX. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .61 *Nicule Voinicule*. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62 vizită la bătrînul maestru. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62 ***. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63 Maraton poetic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63 Virgil Botnaru mâţa e ca. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . vizită la bătrânul maestru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . poem . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . puzzle. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

4

65 65 66 67 68

Casa Verde

Maria-Paula Erizanu Acelaşi aluat alb auriu cinci o mână. . . . . . . . . . . . . . . . . . în aceeaşi albie, sub acelaşi cer, din aceleaşi parcuri. . fiecare sâmbătă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Trebuie să respir! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Vânt, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . SORRY. THANK YOU . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . HRIŞCĂ. Proiecte. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Murga, Zorika, iPAD-ul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

70 72 74 76 78 81 87 89

Valentin Balan Intro. Noemă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95 Ceas cu mers invers. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95 Poem din material rezistent . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96 Carolina Vozian fotografia Irinei Brumă în cărucior, alb-negru. . . . . . . 98 „în vizită la bătrânul maestru“. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98 despre fericirea aparentă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99 („dar sunt şi amintiri adevărate“). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100 o experienţă iniţiatică. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100 „mâţa ca“. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101 Cristina Dicusar Bătrânul maestru 1 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Bătrânul maestru (varianta 2) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Dar sunt şi amintiri adevărate…. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Mâţa ca…. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Jurnal de tabără. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Poemul fericirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Problemele mele la 12 ani:. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Am fost în rochia mea verde şi apoi m-am întors…. . . .

103 103 104 104 105 105 106 107

Irina Bruma visul lui moni. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110 XXXX. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .110 o lista cu 7 probleme care mă preocupau când aveam 12 ani şi 7 probleme care mă preocupă astăzi. . . . . . . . . . . . 111 XXXX. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .111 XXX. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112 Casa Verde

5


jurnal. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113 XXX. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114 „mâţa ca…“. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115 ştirile protv. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .115 despre a)ce se vede în poză şi b)ceea ce nu poate fi văzut în poză. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116

Nişte zile minunate

În loc de postfeţe Al doilea vis al căluţului de mare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .148 Basarabia. Jurnal de bord. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152 Punerea în operă a vocaţiei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 156 „Textele scrise au depăşit aşteptările noastre“. . . . . . . . 157 „Chiar e un mare lucru“. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158

În această vară, 16 tineri poeţi şi prozatori din Republica Moldova au participat la o şcoală de literatură de la Orheiul Vechi, unde vreme de cinci zile au scris texte literare. Profesorii lor au fost Simona Popescu din Bucureşti, Radu Vancu din Sibiu, Anatol Moraru din Bălţi şi Moni Stănilă şi Alexandru Vakulovski din Chişinău. Toate textele din această antologie au fost scrise la sfârşitul lui iulie la Casa Verde. De aici, şi denumirea antologiei. Au fost nişte zile minunate. Nu numai că ne-am împrietenit foarte tare, dar am plecat de la această şcoală cu nişte texte foarte bune. Acum le puteţi vedea şi dumneavoastră. Această şcoală a fost iniţiată de către Biblioteca Ştefan cel Mare, filială a Bibliotecii „B. P. Hasdeu“ şi a fost susţinută financiar de către Institutul Cultural Român şi de către Departamentul de Cultură al Municipiului Chişinău. Atmosfera în care s-au scris aceste poezii şi proze a fost efervescentă. În unele momente aveam impresia că se va lăsa cu o păruială generală. Nu s-a întâmplat, totuşi. Poate, şi de aceea că am putut preschimba revolta şi nemulţumirea în substanţă literară. Aceste poezii şi proze sunt rodul temelor propuse de către profesori. Nu le voi face însă publice pentru că toate textele produse la această tabără au depăşit statutul de simple exerciţii literare. Adică sunt nişte texte literare încheiate la toţi nasturii şi nu mai are absolut nicio importanţă care a fost punctul lor de plecare. În unele zile, atmosfera devenea atât de încărcată încât şi eu mă gândeam să las totul baltă şi să mă întorc acasă. Mă bucur că mi-am stăpânit emoţiile şi că am rămas. Recitind aceste texte, îmi dau seama că a meritat acest lucru. Pentru că sunt nişte texte cu adevărat reuşite. E minunat şi altceva: că 16 tineri scriitori au putut răspude acestor provocări literare şi au încercat să facă ceva nou. Cu toate că a fost o aventură oarecum riscantă, inclusiv, din punct de vedere literar, se pare că fără ea aceste texte pur şi simplu nu ar fi existat. Dumitru Crudu

6

Casa Verde

Felicia Nedzelschi Baba Tanea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Casa LG . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Winston Blue. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . American Dream. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cuşca . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Exerciţiul cu fotografia. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cel mai patetic cuvânt. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Bunica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Poem despre rău 1. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Poem despre rău. Mama tocilarului. . . . . . . . . . . . . . . . . . Vizita la bătrânul maestru. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Mi-e foame . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

119 120 121 122 124 124 125 126 127 128 128 129

Emanuela Sprânceană Înfometaţii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Jurnal de tabără. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Alb-negru şi color. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Maestrului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

135 138 139 141

Victor Ţvetov Fratele meu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143 alina. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143 excremente. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145 Angela Bâcu JURNAL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 147

Casa Verde

7


Ana Donţu Născută la 1 decembrie 1990. A fost studentă la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu. A frecventat cenaclul Zona nouă. Publică poezii în presa literară din România.

Casa Verde

9


Foame. 1946 Te trezeşti la Bălţi şi mănânci ceapă fiartă cu scoarţă de nuc; rozi un ştiulete de porumb şi ciotul îl arunci la câine; te pui în genunchi şi paşti troscot, ştir, lobodă, apoi muşti pământul cu gura, îl mesteci, îl înghiţi, eşti o râmă, smulgeţi capul şi va creşte altul. Te trezeşti la Antoneşti cu ochii umflaţi pe la şapte, adormi şi te scoli la trei. Bei, însă cana e goală, mănânci, dar nimic în farfurie, muşti aerul ca un câine enervat de o muscă, alergi după ea, alergi după oameni, ajungi la Orhei, cu două cuie în ţeastă, nu te mai poţi opri, o iei la stânga prin mărăcini, prin resturi de gospodării, drumuri arate, ruguri stinse, la care s-au încălzit oameni, la care s-au fript oameni, o iei la dreapta şi rătăceşti, apoi la stânga şi dreapta şi tot înainte, prin câmpuri cu ciori croncănind, care sar pe tine şi tu dai cu piciorul în ele, le-ai prăji, ba nu, le-ai mânca aşa crude, până nu te-au terminat de tot, până ieşi ciopârţit şi ciugulit, cu carnea căzând de pe oase, cu scheletul alergând în stânga şi-n dreapta: printre trunchiuri de copaci, printre cioturi muşcate, prin gări devastate, apoi niciun copac, niciun trunchi, niciun ciot — nici muşcat, nici întreg, niciun fel de ciot, nimic, nicio gară, şi aşa toată noaptea, alergi dormind şi dormi alergând, cu faţa spartă, schimonosită, cu gura căscată şi tâmpă, ca atunci când dormi în tren, rezemat de geam şi vecinul de compartiment se holbează la tine cum, prin maxilarul căzut, îţi curge saliva şi se prelinge pe bărbie, iar tu peste tot: ieri la Praga, azi la Berlin, te trezeşti în Varşovia, atârnat de un stâlp… Cazi dintr-un car în drum spre Tomeşti, cu mâna prinsă în hăţuri, te trec toate pietrele, toţi spinii îţi intră în piele, bolovanii te ajung la oase, aici nu mai mergi, ci eşti mers de drumuri, băut de râuri, păscut de vaci… daţi-mi o vacă să o iau de coarne, daţi-mi una să vă arăt cum se trăieşte, daţi-mi un pumn în măsele, daţi-mi o piatră să molfăi. 10

Casa Verde

Mă apuc de păr şi trag, mă apuc de picioare şi muşc, e cald şi e sânge. Ştiu cum arată iadul, îl văd la Bender, maşinile te recoltează cu grâul, halele te înghit, morile te macină, gospodinele te frământă în aluat, te bagă la cuptor — niciun iad fără flăcări — te scot şi te împart, copiii te înfulecă… Din nou treaz, din nou la cuptor, din nou în stomacuri. Zorii prin fereastră, tu prin tocator, eşti bun, eşti curat, ca vinul de Burgundia, ca ţuica de Bistriţa. Vreau în Kamceatka, vreau pe şantier, cu gleznele în lanţuri, cu degetele scrijelind, cu gura săpând în rocă, cu sângele pe bărbie. Eşti la Soroca, Ungheni, Duseldorf, la Haga şi nu te mai trezeşti.

cinci minute până la metro şi o sută de întrebări pe care să le pui adulţilor groaza din Amiteville Maverick poveştile lui Andersen încă o zi pe insula ursului-fantomă şi încă una cu traficantul de arme lasă-i să vorbească lasă-i să spună că îl cheamă Erl sau Donald McKlein totul e o enciclopedie ortodoxă totul se întâmplă fără repetiţii

Casa Verde

11


iar după se lipesc pe degete ca gândacii de colorado de pe cartofii crescuţi în spatele casei

am să-mi fac poze la minut şi am să fug cu curierul de la 8 în timp ce un dante de pică o să-mi strige: „действуи, крошка!“ peste noi vor trece aripile îngerului dispărut totul într-o clipă vom fi îndărăt cu zece veacuri şi ochiul din lupă îşi va închide pleoapele deasupra noastră

dar şi falsele amintiri când am petrecut Crăciunul fără tine deşi erai în poze când ai venit noaptea lângă patul meu deşi erai moartă de câteva zile când simt un bot umed de pisică atingându-mi tălpile mă uit în jos şi nu văd nimic

Totul va fi bine ba nu ba nu ba nu

XXX în spatele fiecărui geam acoperit se petrec lucruri despre care n-ai vrea să afli la ştiri

XXX

două rânduri de blocuri printre care să mergi în hainele alteia

ai avut dreptate totul se vede totul rămâne ca petele de apă pe un pahar uscat

să mergi aşa până la capătul străzii până BMW-ul opreşte într-un stop cu marcaţia Odesa 150 km

cuvintele şoptite le citeşti apoi în titlurile din ziare pe primele pagini pe ledurile aprinse noaptea în oraş 12

Casa Verde

Casa Verde

13


Anatol Grosu

politice parfumul florilor e toxic şi-o să mori S-a născut pe 19 mai 1983. A fost student la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu. A frecventat cenaclul „Zona Nouă.“ În prezent lucrează la editura Cartier.

deschide geamul România crinii torc şi ţes un răsărit o tigaie-ncinsă un cer şi-un cot şi parcă-parcă acalmia se lasă seara ca un cur pe scaun România

mica fericire primul chiştoc în scrumieră se lasă firesc ca seara în ochii ei mucul de ţigară fumegă şi gaura de pe cearşaf se face mai mare primul chiştoc e întotdeauna al doilea

14

Casa Verde

Casa Verde

15


pentru că primul chiştoc este tuesday al doilea chiştoc este sunday

În vizită la bătrânul maestru pentru că un haiku nu spune mai nimic desenez apa îţi fac ceaiul

şi tu undeva pe lângă

zilele în care toate sunt bune vor veni ca plăcintele lui Radu-n cabană sigur şi inevitabil vom împărţi ciroza din căni prin telefonul ei curge binele ca printr-un robinet pe care îl închizi instinctiv că facturile banii şi jobul

Plângăcioşii plângăcioşii Simonei cântă la geamul lui Moni acolo unde Sandu sforăie în voie nederanjat de sforăiturile lui Radu pentru că Radu atunci când sforăie sforăie cel mai tare aşa de tare că strigă prin somn discreţie fraţilor discreţie Ivănescu Berryman&company şi ca să mă fac înţeles ca lumea o metaforă

*** iar de pe bordură mâţa ca o groapă intră în asfalt şi-n cabană-i ploaie şi nicio umbrelă şi ca la tarkovski zona e aici şi o mâţă tristă tristă şi bolnavă ca o paranoie mâţa-n mâţă s-a trezit

*** motto: „Все лица знакомы, но каждый Играет чужую роль Для того, чтоб хоть что-то в этом понять, Нужно знать тайный пароль.“ (Maik Naumenko)

madonna mă lasă în urma ei ca pe-o ingluvie în apartamentul mare din oraşul mic unde ceaiul mi se-ntâmplă în fiecare dimineaţă existenz 16

Casa Verde

Casa Verde

17


Marina Tichie

Declaraţie de dragoste Ea se refăcu privind în gol. N-ar fi exagerat, dar nu ştia că vinul era cu zahăr. Azi se simte un playlist cu un singur cântecel de nuntă. Zilele bune nu veneau cu el. Asta îi era clar. Zilele bune nu o mai priveau prin ochelarii lui. Se uită lung în oglindă şi, înfuriată, o sparse cu capul.

18

Casa Verde

Născută la 21 februarie 1990. A studiat la Universitatea „Alecu Russo“ din Bălţi. A frecventat cenaclul Kontur.

Casa Verde

19


Să mîncăm peştele cel beat — Pînă acum, dacă nu greşesc, aţi refuzat mereu să acordaţi interviuri. Sînteţi un mister. — Cum te numeşti, tinere? — Mihai. — Îmi aminteşti de cineva, tinere. N-am acordat interviuri, zici… Dar cui îi mai pasă. Nici pînă acum nu mai contează orice aş spune dincolo de cărţile mele. — Ba da! Contează, adică vreau să zic. Tocmai că e foarte mare interesul pentru ceea ce e dincolo de literatura pe care o faceţi. — Ei bine, fie cum spui tu, tinere. Ce vrei să ştii? Pe chipul studentului de la Jurnalism se putea citi o bucurie plină de naivitate şi admiraţie. Începu însă şi să se bîlbîie, căci nu ştia de unde să înceapă. Se uită în carneţel şi văzu că tot ce scrisese, toate întrebările pe care le pregătise pentru scriitoare, i se păreau acum mîzgălituri imposibil de înţeles, şi-i mai tremurau şi mîinele. — Ce stă… se decise în sfîrşit Mihai, ce stă în dosul tuturor acestor… să le zic… fantasmagorii? Cărţile vă sînt populate de personaje bizare, fantastice, dar şi macabre. Îndată ce începi să citeşti, devii captivul unui vis dulceag, dar care e dulceag doar în aparenţă, pentru că nici nu-ţi dai seama cum aluneci în coşmarul din care nu mai poţi evada. Pînă la ultimul punct de pe ultima pagină. Ştiţi să-i creaţi cititorului nişte stări grele, pline de tensiune. Citesc de multă vreme literatură horror, dar cărţile dvs. mă fascinează cel mai mult. Aici e… e hedonism bizar, canibalism şi un sadism combinate cel mai adesea cu infantilitate dezarmantă, care se iveşte mereu pe neaşteptate şi mai întîi îl zăpăceşte pe cititor. Apoi îl farmecă. Şi întotdeauna m-a chinuit un gînd. Poate că nu a fost corect să mă chinuie, odată ce am literatura asta şi ar trebui să-mi fie destul, dar… Ce anume v-a 20

Casa Verde

influenţat să scrieţi aşa, în acest stil şi cu atmosfera asta ca de poveste macabră? Scriitoarea strînse din umeri. Acum avea 76 de ani. Şi-i insufla aceeaşi admiraţie pe care care i-o insuflau mereu cărţile ei, de cînd a început să le citească, cînd avea vreo 14 ani. Şi nici să-i treacă prin gînd că în viitor va merge să-i ia un intirviu — primul vreodată acordat de scriitoare — pentru publicaţia culturală la care îşi face acum practica. — Am pus-o mereu pe foaie pe cea care sînt eu, zise după o pauză foarte lungă, Emilia Bintu. Iar eu… Cine sînt eu? Sînt un copil îngrozit. Şi un copil îngrozitor, ca rezultat, dacă vrei. Cîndva, s-a oprit un ceas şi de atunci nu mai sînt decît copilul monstru pe care-l cunoşti deja, pe asta am înţeles-o, tinere. — Dar cînd s-a oprit acel ceas? Scriitoarea a închis ochii. Încerca să-şi amintească, sau poate că imaginile erau la fel de vii, ca şi acum… cîţi ani în urmă? Mihai s-a pregătit să înregistreze la dictofon şi să noteze şi în carnet, ceva care îi va răsturna lumea cu picioarele în sus. Inima, de nerăbdare şi emoţie, i-o lua la galop. Dar Emilia Bintu continua să tacă. Nu, se pare că nu avea de gînd să mărturisească nimic. La fel cum a făcut-o întreaga sa viaţa. Întreaga sa viaţă, Emilia Bintu a scris cărţi care i-au adus premii literare şi peste hotare, traduceri, cititori devotaţi şi faimă, pe cînd trecutul şi viaţa personală le-a tăcut misterios. — De cine vă amintesc? întrebă atunci Mihai. Emilia Bintu deschise ochii şi-l fixă cu o privire stranie, o privire asemenea stărilor terifiante din cărţile ei fantasmagorice. — De fratele meu. De fratele meu mai mare, Dinu. Nu l-am mai văzut din seara ceea. — Seara ceea? se grăbi Mihai să mai pună o întrebare, că poate, totuşi, mai află astfel ceva…

Casa Verde

21


Înainte de a pleca, mi-a mai dat un pumnişor de grîu prăjit. L-am pus în buzunarul rochiţei. Mi-a promis că se întoarce spre seară. L-am rugat să mă ia cu el şi cînd mi-a luat uşurel mîna într-a lui, eu l-am apucat strîns, cît am putut de strîns şi n-am mai vrut să-i dau drumul. Am început să plîng. — Miluţa, te rog, nu… Trebuie să merg să încerc să văd unde e mama. Doar ne-am înţeles că tu rămîi s-o aştepţi acasă, dacă se întoarce cumva între timp. M-a lăsat pe prispă singurică şi eu am tot stat încremenită acolo multă vreme. Pînă am mîncat tot grîul prăjit din buzunar, pînă soarele a ajuns sus pe cer. L-am urmărit cum urcă încet pe ştachete, închipuindu-mi că aşa se urcă un munte. Apoi l-am urmărit cum coboară. Pe aceleaşi ştachete, la vale. „Spre seară… spre seară…“ îmi tot repetam în gînd. Şi mă dureau ochii să mă tot uit la soare şi mai ales la drum, de unde trebuiau să apară mama şi Dinu. Am mers în grădina de după casă şi am rupt nişte flori cu tulpinile foarte scurte. Ca lungime, cam cît un deget mic. Era jocul meu preferat din totdeauna. Întorceam floarea cu coroana în jos, care mi se părea o rochie de bal. Într-o clipă, florile pe care le rupeam, se transformau în domnişoare cu rochii umflate, pufoase sau balerine. Culorile şi modelul erau diferite. Toate veneau din lumea mondenă, bineînţeles, aveau maniere alese. Cînd începea balul, sălile se umpleau de multă lumină care se juca pe suprafaţa paharelor şi vezelor de cristal. În această seară, în centrul atenţiei tuturor era baronesa. — Baronesă, i se adresă un tînăr îmbujorat. V-am visat cu patru nopţi în urmă. Eraţi printre peşti. Dar nişte peşti foarte mari. Şi erau albaştri şi beţi. — Beţi?! nu înţelese baronesa.

— Da, unul mai beat ca altul! Lumea începu să rîdă. — Şi mi-au amintit de ochii tăi, Narcis, îi spuse tînărul îmbujorat care visase peştii, celui care rîse cel mai tare. Narcis se făcu că nu înţelese despre ce era vorba. Şi oricum, era prea ocupat cu pieptănarea propriilor gene şi sprîncene (avea pentru aceasta o periuţă specială, din puf de veveriţă din tundra), ca să se gîndească la vreun răspuns demn de el. — Baronesă, îţi propun atunci să mergem în studioul meu şi să punem acest albastru şi peştii şi beţia şi frumuseţea ta pe pînză, propuse pictorul. Fără îndoială că în preajma admiratorilor baronesei, trebuia să fie şi un pictor. S-a mai adus vin şi lumea a băut. S-a adus şi peşte. Apoi gîşte cu ciocurile bătute în cuie. E vorba că în acea seară, gîştelor de la cină le era interzis să vorbească. Data trecută spuseră despre baronesă că e urîtă şi obeză şi că bijuteria din părul său bogat este falsă, adică nu e o albină vie care să zumzăie în voia ei, ci una care şi-a lăsat demult acul în vena unuia dintre tinerii meseni şi acum inima baronesei nu mai e a baronesei şi suflarea ei nu mai miroase a miere, ci a sînge. Gustul propriului meu sînge… — Au! Îmi muşcasem buza pînă la sînge, ci nici nu mi-am dat seama dintr-o dată. Am mers în casă să văd dacă nu a mai rămas ceva de mîncare. Dinu făcuse nişte turte din papură şi chiar dacă era aproape imposibil să te saturi din ele, în timp ce le ronţăiam, nu simţeam că mi-e atît de foame. M-am uitat iarăşi lung spre drum, dar nici mama, nici Dinu, nu se vedeau să vină. Vecinii din casa de alături muriseră cu două zile-n urmă de foame. Florile din mîna mea arătau jalnic, pentru că le strîngeam tare în pumn, în neştire. Apoi baronesei i s-au adus turte din papură, care i-au plăcut nespus de mult. Dispoziţia îi era într-atît de bună, încît a acceptat să meargă în studioul pictorului. Şi atunci cînd coafu-

22

Casa Verde

Antoneşti, 1946 Casa familiei Bintu

Casa Verde

23


ra pufoasă a domnişoarei Garoafa, care stătea în capul mesei a rămas doar cu o singură petală, cu toţii, cei din sală, au putu-to admira pe baroneasa cea din visul tînărului îmbujorat, înconjurată de peşti graşi, cu solzi albaştri, cu ochii holbaţi, aproape să le cadă din orbite. Gîştele cu ciocurile bătute în cuie au dat aprobator din cap, chiar de acolo, de pe talgerele cu cartofi copţi şi multă verdeaţă între aripioare. Tocmai aşa au văzut-o ei întotdeauna pe baronesă. Tocmai aşa, adică baronesa semăna leit cu peştii ceea. Mari şi graşi. Mare şi grasă. Haideţi s-o mîncăm pe baronesă! au strigat cu toţii în cor. Haideţi să mîncăm peştele acesta beat, muiat în vin alb.

Bucătăria: o dramă epică de aventură şi explorare În ziua cînd în bucătăria noastră, cu vreo patru ani în urmă, a părut maşina de spălat automat, am fost de-a dreptul îngrozită. Ce mai, făcusem o panică adevărată. Nu! Voi nu înţelegeţi! încercam eu, cu ochii mari de spaimă, să le explic părinţilor mei. Nu înţelegi! Doar o puneţi chiar lîngă aragaz! Şi dacă se întîmplă ceva?! Doar ea, maşina asta, are totuşi o forţă şi cînd lucrează, face un zgomot ca a unui helicopter care decolează. De helicoptere şi de avioane nici vorbă să mă tem vreodată, chiar din contra, cînd eram mică zburasem şi-mi plăcuse tare de tot. Iar uite că o maşină de spălat mă face să mă treacă fiorii, de parcă m-aş fi întîlnit în pădure cu un urs. Dar de fapt, problema nu era maşina de spălat, ci aragazul, cel mai serios inamic al meu dintre obiectele-monştri de la bucătărie. Fobia straşnică de tot ce e legat de gaz mi se dezvoltase încă pe cînd eram la liceu, deşi îmi amintesc foarte bine cum aprindeam aragazul şi-mi puneam ceainicul sau prăjeam ouă cînd eram mai mică, prin clasa a 3-a sau a 4-a. Iar în anii ceea

24

Casa Verde

îngrozitori de tortură, nu puteam sta liniştită cînd ştiam că ceva era pus la să fiarbă şi de multe ori mă furişam la bucătărie şi stăteam acolo, ca şi cum la pîndă, pînă nu venea timpul să închid focul. Eu însămi, evident, nu făceam mîncare şi nu aprindeam singură focul, aveam ceva mai mult curaj doar cînd trebuia să-l închid. Îmi amintesc foarte bine ziua cînd calvarul acesta s-a terminat. Mi-o amintesc ca pe o dimineţă după furtună. Liniştită, luminoasă, plină de pace şi armonie. Noaptea terminasem de ascultat cartea audio cu romanul scriitoarei japoneze Banana Yoshimoto, „Bucătăria“. Un roman destul de scurt, din trei părţi, dintre care o parte nici nu am putut s-o ascult, deoarece fişierul audio era deformat, dar şi fără de a şti ce s-a întîmplat în partea a doua, atmosfera acestei cărţi m-a copleşit într-atît de mult, încît a doua zi am vrut să mă apropii de aragaz şi… să gătesc ceva, singură. Şi să îndrăgesc la fel de mult această odaie deosebită — bucătăria, şi să mă împreietenesc cu obiectele-monstru care o populează. „Bucătăria“ nu e nici pe de parte o carte despre bucate, gătit sau gurmanzi. E istoria unei tinere care nu şi-a găsit încă locuşorul său în lume… Cît priveşte maşina de spălat automat, îmi amintesc seara în care şedeam singură în linişte şi beam un ceai la bucătărie. Maşina de spălat marca „Samsung“ cu o mie de rotiri, era pusă în funcţiune. Priveam cum se învîrt pantalonii, cămăşile şi puloverele, o masă diformă, cu o privire destul de absentă, aşa cum te uiţi, şezînd seara pe prispă sau pe o bancă în parc, cum încet şi frumos apune soarele. Cînd dintr-o dată, am izbucnit în rîs. Şi ţin minte că atunci nu mă simţisem deja de multă vreme atît de vesel. Totul, pentru că în acea clipă, mi-a răsărit în memorie fragmentul acela din filmul cu John Malkovich, în care apăreau secvenţe cu parodii originale ale unor filme de regizorul Stanley Kubrick. Eu mi-am amintit anume de parodia renumitei secvenţe din 2001: O odisee spaţială (supraîntitulat pe afişele americane drept „o dramă epică de aventură şi explorare“) în Casa Verde

25


care, pe fonul simfoniei „Aşa grăit-a Zarathustra“ de Richard Strauss, vedem splendoarea universului şi pămîntul privit din cosmos. În parodie, pe fonul aceluiaşi poem simfonic, care răsună atît de epic în sine, ne este arătată o spălătorie veche şi mai în detaliu, maşina de spălat mare, în hubloul cărei se învîrt atît de triumfător hainele murdare ale clineţilor. Totul arăta nu mai puţin măreţ decît în SF-ul lui Kubrick. Şi pentru a retrăi de atîtea ori sentimentul acesta de grandoare, în timpul dejunului, prînzului sau cinei, chiar merita să avem şi noi la bucătărie o maşină de spălat.

XXX dar sînt şi amintiri adevărate cu cheiţe din cristal şi praf ce alunecă din mînecă-n ciorap şi se rotesc şi se rotesc se rotesc ca-n valsul spărgătorului de nuci cu balerina ce stă-ntr-un picior seară de seară şi focul nu-i va mistui niciodată şi ei vor schia în jos de pe lună sau o vor escalada ca pe un munte şi luna e fericită vezi cum rîde? iar broaştele de turcoaz şi porţelan aşteaptă cuminţi pe cămin răsturnate cu lăbuţele-n sus obosite ca şi genele încleiate de somn la ora asta tîrzie cînd geamurile de-afară sînt ochi galbeni 26

de pisică ce veghează la patul meu să-mi stingă lampa cînd adorm

text despre fericire în cracovia avea, ce-i drept, o altă formă. ceva mai lată cumva mai pătrată era băncuţa ceea mi se părea parcă şi mai grea cînd mi-o dădea aparatul în schimbul a nu mai ţin minte cîţi zloţi nu trebuie să te duci neapărat în cracovia pentru o băncuţă rece de coca-cola de la marketul biedronka. e doar încă una dintre amintiri la tv cînd eram mică îmi plăcea cînd moş crăciun venea cu trenul lung-lung cu luminiţe multe-multe copii alergau pe la ferestre să vadă ce-i iar moşul, cu o coca-cola-n mînă făcea ho-ho-ho merry christmas

Casa Verde

Casa Verde

27


Ecaterina Bargan

Vizită la bătrînul maestru text ce-am învăţat că poţi lua cu tine sărbătoarea ai pune-o în buzunar şi ai pipăi-o de fiecare dată ca să-ţi-o aminteşti din nou pe Bret fermecătoarea Bret cu tunsoare băieţească şi pulover de caşmir prietenă şi iubită de fapt, prietenă…

Născută pe 10 iunie 1991, Chişinău. Poetă şi prozatoare; studentă în anul II la Facultatea de Farmacie a Universităţii Ovidius din Constanţa. Volume de poezie: „Între noi“, Editura Lumen, Iaşi, 2009 (debut); „Cântece de la şase“, Editura Gunivas, Chişinău, 2011 (premiul Iuventius, premiul republican pentru tineret ?n domeniul literaturii — 2011). ?ncep?nd cu anul 2009, face parte din colegiul de redacţie al revistei Clipa. Prezentă în câteva antologii şi în mai multe reviste literare.

te-aş vizita în cabana din munţii Kilimanjaro şi aş bea cu tine un pahar cu vin după o cursă nebună de schi

XXX am rugat-o să-mi citească din Rilke aveam nevoie de Rilke dar de unul deosebit, citit de cineva care ţine mult la poezia lui e precum ai admira pe cineva îndrăgostit simţindu-i fiorul ca şi cum ar fi ?n tine versurile din preferatele ei Oarba şi C?ntecul idiotului făceau ca pereţii odăii se se-nmoaie, să se topească ca ceara şi eu mă gîndeam cît de frumos e să fii îndrăgostit. 28

Casa Verde

Casa Verde

29


Ţineam în mâna stângă o jucărie. Pentru mine era ciocănaş. Ei vroiau să mă facă judecător. Mi-au pus şi un căţeluş gigantic în braţe. Mă pregăteau să am mulţi prieteni. Căţeluşul era negru, dar avea urechi albe, nas alb şi labe parţial albe. Căţeluşul se uita în altă direcţie decât cea în care mă uitam eu. Inevitabil urma să dispară-ntr-o zi. Şi pe el l-au pus în braţele mele aşa cum pe mine m-au pus pe canapea. Pledul era mare şi bej, culoare pe care, peste ani, avea să o întâlnesc în nisipul de pe marginea mării. Avea multe forme florale pe el. Cele mai multe erau florile actinomorfe. Încă nu ştiam că aşa se numesc, flori bilabiate, flori zigomorfe, flori sepaloide, petaloide. Şi frunze-ntre ele. Frunze cuneiforme, deltiforme, sectate, partite, trilabiate, lanceolate. Nu ştiam pe atunci că va veni ziua în care va trebui să le ştiu, să le clasific, să iau un 5,75 la sfârşit, după 3 nopţi nedormite pentru botanica pe care am consemnat-o-n jurnal în tonul unui vers ce m-a parcurs obsesiv, „somnul meu se veştejeşte în infernuri vegetale“. O frunză lângă alta unite printr-o spirală ceva mai târziu ar fi făcut marginea de sus a gardului grădiniţei ce despărţea grădiniţa de şcoală. Ele erau alături. Noi stăteam cu degetele înfipte în găurile gărduceanului de sârmă şi aşteptam să treacă încă un an ca să ieşim din grupa pregătitoare numărul 7 în care, în faţa oglinzii, am învăţat să dau din urechi. Era un exerciţiu de grup, datul din urechi. Un băiat m-a învăţat să fac asta. Unora le ieşea, altora nu. Mie încă îmi iese să dau din urechi. Canapeaua aceea nu era desfăcută, ca să stau drept. Mă învăţau să trăiesc corect încă de pe atunci,

când nu ştiam ce e toamna, dar îmi plăcea la nebunie să mă tăvălesc în straturile groase de frunze din curtea din spate, alături de ceilalţi copii. Covorul din spatele meu era drept, bine întins pe perete. Avea şi el flori, însă nu rupte de fir. Inflorescenţa din stânga, dicaziu de monocaziu, inflorescenţa din dreapta dicaziu de monocaziu, inflorescenţa centrală cincin. Toate albe. Toate cu dispunerea petalelor actinomorfă. Între ele mici frunze de stejar, grupate câte două şi câte trei. Forme foarte precise, care, oricâţi ani ar fi trecut, nu s-au schimbat. Mama se uita la mine şi-mi spunea să zâmbesc. Încă nu aveam borţi în urechi. Ai mei ziceau că sunt şi aşa destul de frumoasă, deşi plângeam des pentru orice mărunţiş. Dacă nu-mi convenea ceva, mă puneam în fund, jos, oricunde m-aş fi aflat, îmi încrucişam braţele şi imitam un soi de plâns cu care izbuteam să mă păcălesc chiar şi pe mine, astfel încât, în câteva clipe, chiar dădeam drumul la lacrimi. Asta nu era just, dar aveam şi eu defectele mele. M-am civilizat între timp. Plâng doar atunci când inima nu poate altfel şi, nu, nu mă expun. Expunerea a fost o chestie de copilărie. Hainele mele erau exact pe mărimea mea şi nu-mi plăcea surul. Într-o dimineaţă am certat-o pe mama. Mă tot îmbrăca în nişte haine gri din bumbac, iar eu le dezbrăcam revoltată. Ziceam că griul nu e culoare. Cum poţi să te duci la grădiniţă îmbrăcat într-o haină fără culoare? Mă pusesem în fund pe podeaua din faţa dulapului meu şi dădeam din picioare. Nu gri! Nu vreau gri! Altădată am întors o farfurie cu fundul în sus, ca să văd dacă imaginea de pe fundul farfuriei era cea care credeam eu. Căutam peştişorul, iar farfuria nu era goală. Borşul s-a vărsat pe podea. Eram un copil minunat. Durdulie, tăcută, cu ochi mari, sclipitori, cu buzele ţuguiate, câte cinci degete la fiece mână şi fiecare picior, sprâncene clar conturate, dar nu atât de negre ca şi acum. Descopeream lumea pentru prima dată, prin formele acelea precise din jurul meu, forma cărora nu le dam nicio importanţă. O jumătate de frunză cuneată de un verde închis ce adăposteşte o jumătate de frunză cuneată de un verde spă-

30

Casa Verde

Incursiune Motto: „Părinţii mei erau mari şi puternici. Ei mă ţineau de mînă ca să mă ajute să traversez viaţa.“ Eugen Ionescu

Casa Verde

31


1 Eram în maşină şi ne întorceam de la o întâlnire cu cititorii ce avusese loc la Ungheni. Până atunci Vladimir nu purta telefon mobil, dar de data aceasta a trebuit să-şi ia unul, pentru câteva zile. — Uitaţi-vă, ne-a zis el, peste 5 minute o să fiu sunat pentru un interviu de la o televiziune. Dacă puteţi, aş vrea să facem o pauză de ţigară, ca să-l pot da, pentru că aici nu se aude. Toţi au fost de acord, când, domnul Leon a răbufnit, — Nu, nu se poate! Nici nu te gândi! Ce e aia, interviu, nu poate aştepta? Mai lasă-mă! Niciun fel de pauză! Tu nu opreşti, i se adresă şoferului. Mai dă-l naibii, cine se crede, ministru, prezident?, nu se opreşte nimeni! Peste 5 minute Vladimir a fost sunat şi a răspuns. Era în direct. Pe domnul Leon iar l-au apucat dracii şi a început să înjure şi să strige pe un ton acuzator. Dincolo de asta şoferul a oprit, iar fotograful a insistat să iasă că vrea şi el

să fumeze o ţigară. Am ieşit şi eu să mă dezmorţesc de la drum. Vladimir s-a dus ceva mai departe de maşină să vorbească la telefon. Domnul Leon şi-a descheiat toţi nasturii de la cămaşă şi sloiurile de piele îmbătrânită lăsate dezgustător peste burtă i se vedeau. Urâţenia corpului său de mână cu urâţenia minţii îl făceau să semene cu gândacul gigantic în care se transformase Gregor în Metamorfoza lui Kafka, şi tocmai despre asta discutam, în drum spre Ungheni, cu câteva ore în urmă, despre constatarea lui Nabokov vis-a-vis de dimensiunile gândacului, care era unul mare, de aproximativ un metru jumate înălţime, pentru că ajungea la gaura cheii. Un gândac monstru. Peste 3 minute Vladimir s-a întors şi am urcat cu toţii în maşină. — Mulţumesc pentru înţelegere, a spus. — Mulţumeşte-i lui Leon, a spus fotograful. A urmat o scurtă tăcere, pentru cineva, încordată, tăcere pe care a trebuit să o sparg eu cu urletul meu. O albină intrase prin geamul deschis şi şi-a înfipt acul în braţul meu drept. Era al dracului de dureros. După ce m-a înţepat, o lovisem cu podul palmei, astfel încât s-a pitit undeva sub scaunul şoferului. — Ce-am făcut ca să merit asta? — E din cauza lui Vladimir, a spus domnul Leon. Pentru că şi-a dat el interviul, te-a muşcat albina. Poţi să consideri că el te-a muşcat. — Dar noi o să zicem că dumneavoastră aţi muşcat-o, nu-i aşa?, îi spuse Vladimir pe un ton foarte serios şi toţi au fost de acord. În scurt timp, Vladimir şi-a reluat postul de ghid: uite aici este un restaurant care se află în mijlocul unui lac, poţi să mănânci o supă liniştit şi să te uiţi cum sar peştişorii; uite aici este satul de baştină al scriitorilor Popa şi Baştovoi; iar aici, pe aproape, este o pădure care aparţine unei fete. Mi-a spus ea că are o pădure aici şi un lac al ei. E fain să ai propria ta pădure şi propriul tău lac, nu-i aşa? Avem încă 40 de km până la Chişinău. Mai sunteţi supărat, domnule Leon? Domnul Leon stătea bosomflat şi nu scotea un cuvânt. Când am ajuns, deşi ştia că cei din contabilitate erau cu o falcă în cer şi una-n pământ, de întârzierea noastră, Vladi-

32

Casa Verde

lăcit, care adăposteşte o frunzuliţă întreagă cuneată cu o dungă închisă în centru. Frunza mare legată-n spirală de o alta la fel. Împreună făceau douăzeci de frunze matrioşcă ce mă încercuiau. Eu stăteam dreaptă.

Cinci metafore 1. 2. 3. 4. 5.

îmi traversezi mintea continuu lichid cefalorahidian din ventriculi înspre meninge lumea un acvariu în care peştişorii încep să vorbească, să facă schimb de căldură Inima îndrăgostitului o casă locuită de nesfârşite furtuni Singurătatea locul cel mai intim posibil înconjurat de străini Marea o tristeţe în placenta căreia înoată o altă tristeţe

Albina

Casa Verde

33


2 Eram într-o rablă de maşină pe care Uniunea Scriitorilor a găsit-o pentru noi. Nici nu se putea altfel. De data aceasta a trebuit să-mi iau şi telefon cu mine, din cauza taberei care urma. Oricât nu mi-a convenit acest lucru, nu am avut ce face. Mai erau lucruri care trebuiau puse la punct. Ne întorceam de la întâlnirea cu cititorii. Eram pe drum de întoarcere în rabla aia de maşină, care, din vreme în vreme, trebuia împinsă ca să pornească, aşa că, vrând nevrând, ba ne împingeam cu rândul unul pe altul, ba puneam maşina pe roate, forţându-ne bicepşii umăr la umăr. Apoi fugeam după maşină şi săream în ea din mers ca-n filmele cu Indiana Jhons. Mă holbam la telefonul acela nou cu senzori pe ecran ca la o haină nouă obligatorie cu care trebuia să învăţ să mă obişnuiesc şi nu reuşeam. Înainte se auzea pic pic, dacă tastam pe ecran, acum însă nu auzeam nimic. Mă

sunau o grămadă de oameni. Ziceai că a lăsat cineva furnicile în zaharniţă, dar nu auzeam. Cineva mi-a dat telefonul pe silenţios în timpul lecturii şi cred că acela a fost domnul Leon, care îmi lua din când în când telefonul sub pretextul de a urmări timpul. Într-un moment oarecare, fiind în maşină, am primit un apel de la o televiziune care vroia să-mi ia interviu în direct şi eu le-am spus că pot să revină peste 5 minute. Nici nu mi-a trecut prin cap că cineva ar putea fi împotriva unei pauze de-o ţigară, deşi, pe de altă parte, ştiam că cei din contabilitate erau cu o falcă în cer şi una-n pământ, dar 3 minute cu siguranţă nu ar fi schimbat nimic. Apoi, surpriză, domnul Leon a explodat, cu insulte şi înjurăruri în adresa mea. Mă simţeam de-a dreptul paralizat. Nu ştiam cum să reacţionez, aşa că nu am spus nimic. Pur şi simplu am continuat să fac ceea ce trebuia să fac şi am încercat să fac abstracţie de prezenţa dumnealui. În scurt timp am primit telefonul şi eu am răspuns, rugându-l pe şofer să oprească. — Bună ziua, domnule Vladimir, mi-au spus de la celălalt capăt, iar dinspre mine se auzea ceva de genul — Dă-l dracului, Marele Vladimir, cine se crede? Nu opri, nici să nu te gândeşti! Apoi înjurături şi alte înjurături alături de numele meu. Eram în direct şi se pare că altcineva în locul meu a început interviul. Era un fel de introducere pentru a intriga spectatorul. Dincolo de aberaţiile domnului Leon, ceilalţi au înţeles cine exagerează şi au oprit maşina fiindcă înăuntru chiar nu se auzea nimic. Am ieşit şi mi-am rezolvat treaba, aşa cum promisesem, în câteva minute. Era o atmosferă încordată când ne-am întors în maşină însă glumele mele şi comentariile mele nu ajutau. O albină, intrată prin geam, a destins atmosfera, cu preţul unei muşcături aplicate pe braţul Elenei. Doar muşcătura aceea a reuşit să scoată din domnul Leon câteva cuvinte care şi acelea erau o acuzaţie împotriva mea, dar la care, cel puţin, mi-am permis să râd. Tot drumul până în Chişinău am stat ca pe ace şi după ce am trecut prin contabilitate, l-am invitat pe domnul Leon la un ceai, evident, din politeţe, deşi ştiam că nu o să accepte, eram

34

Casa Verde

mir a intrat cu zâmbet — Bucuroşi de oaspeţi? — Da, a mârâit una dintre contabile, cu lehamite. — Atunci şi noi suntem bucuroşi!, a răspuns entuziasmat Vladimir, apoi s-a uitat la unul dintre pereţi. I-a atras atenţia un calendar al anului 2008, în care puteai vedea fotografia unei plaje de pe malul mării, cu un şezlog sub palmier. — O, era bine în 2008, spuse el, parcă purtând nostalgia acelui an în care totul era ca-n poză. — Cum a fost întâlnirea cu cititorii?, l-au întrebat contabilele — Bine, bine, uitaţi-vă şi dumneavoastră, am ieşit traumaţi. În maşină a pătruns un roi de albine, un gigantic roi de albine. Cel mai mult a avut de suferit domnul Leon, pe care l-au muşcat şi de ceafă, şi de mâini, şi de picioare, şi de burtă, şi de urechi. L-au muşcat peste tot! — Ha, ha, au râs contabilele cu poftă, se pare că domnul Vladimir e pus pe glume azi. — Domnul Leon ca domnul Leon, dar pe Elena chiar a muşcat-o o albină. Îşi poate prezenta trauma, a spus şi a arătat înspre mine. — Da, este o problemă care va trebui discutată-n consiliu. — Este o problemă urgentă, aş spune, mai ales că albina vinovată încă nu a fost găsită.

Casa Verde

35


sigur de asta. Nici măcar nu s-a obosit să-mi răspundă, poate că a gesticulat ceva indignat şi a coborât scările, iar noi am rămas întrebându-ne oare ce albină l-o fi înţepat, sau, mai degrabă, ce roi de albine. 3 Mucosul ăla de Vladimir se dădea tare important cu sunete şi interviuri şi proiecte şi mamă mamă ce tare sunt eu. Ţâncul ăla care nu face nici cât face negrul de sub unghiile mele îmi cerea mie să ne oprim, ca el, ditamai, marele scriitor, să dea interviu, când dincoace, noi toţi vroiam să ajungem mai repede în Chişinău. În special eu vroiam să ajung în Chişinău. Proştii ăia care erau cu mine nu înţelegeau că eu le fac un favor inhibându-l pe ţâncul cu aere de vedetă. Nu avea niciun respect faţă de noi, şi mai ales faţă de mine, eu, care sunt un clasic, eu, care sunt un maestru, eu, incomparabilul scriitor. Cum şi-a permis el, fiind în echipa condusă de mine, să facă reguli cu timpul pe care şi aşa nu-l aveam. Când mi-a cerut să ne oprim, simţeam că îmi ies flăcări pe nări şi gâze din piele. Pur şi simplu nu m-am putut abţine. I-am spus tot ce cred despre el. Trebuie să-l potolească cineva, şi dacă nu eu, atunci cine? Idiotul de şofer oricum a oprit şi asta m-a scos din sărite. Nu se poate aşa ceva! Am zis că eu cobor dacă ei fac aşa şi tâmpiţii au început să mă calmeze cu aşa şi pe dincolo, ei vor să fumeze o ţigară, totul este ok. Din pielea mea părea că ţâşneşte un vulcan. Mi-am descheiat toţi nasturii de la cămaşă şi le-am spus — Voi n-aveţi dreptate! Însă nimeni nu acorda nicio atenţia furiei mele. Când s-a întors a intrat în maşină cu replicile lui de delicat care va de mine mulţumeşte pentru înţelegere. Idiotul! După care încerca să se linguşească cu una şi cu alta de parcă nu se întâmplase nimic, încerca pe calea aceasta să-şi absolve vina, să iasă curat din poveste, dar nu i-a reuşit, pentru că eu nu i-am răspuns. A ieşit cu obrazul murdar. Ar trebui să-i fie multă vreme ruşine că m-a adus pe mine, marele clasic al literaturii modiale, la o asemenea stare.

Ceaiul pe care îl beau până la capăt chiar dacă întârzii la cea mai importantă întâlnire din lume, ceaiul, mica şi marea mea obsesie, pe care-o am de la mama. Alergatul de dimineaţă, care mă face să simt că respir flăcări, când, pas după pas, simt că inspir direct din gura unui dragon. Aşteptările mele de peste tot, aşteptările mele lungi şi scurte, când am atâta timp să mă rog. Înotul în mare, când valul mă ridică şi mă apropie de malul ?nspre care mă-ndrept, gustul sărat simţit atunci întâmplător. Oamenii care mă enervează şi-mi vine să-i bat măr şi mă abţin dar până la urmă ajung să-i iubesc mai mult decât cred că îmi e cu putinţă. Copiii care se ataşează de mine şi cei care mă detestă, deşi nici unii nici alţii nu au un motiv pentru asta. Băieţaşul care îşi umplea pe plajă căldăruşa cu nisip, apoi o turna în cap altor copii şi nu se oprea. Cărţile adăpostite la mine în piept, parcurgându-mi întâi şira spinării. Toate străzile, toate lacurile, toate pădurile pe care le-am parcurs împreună şi care în lipsa lui sunt mult prea pustii. Toamna mersul adânc prin frunze, cu foşnet puternic, aşa cum doar el ar face-o, însăşi gestul acesta care îmi este îndeajuns să-mi dau seama că pentru asta merită să trăim o viaţă-mpreună. Frumuseţea unei picturi ce-mi umple ochii de lacrimi. Răsăritul şi toate umbrele moi din acele momente, apusul care îmi aminteşte că niciun sfârşit nu este definitiv. Crezul meu absolut că e timp pentru toate. Mirosul de tei ajuns ca şi dragostea la etajul al nouălea. Melodiile obsesive cu care-am crescut şi cele de mai târziu, trecute prin dragoste şi ascultate în doi. Toate astea îmi plac. Toate astea mă ţin, încă mă ţin captivă-ntre oameni, copaci şi răsărituri.

36

Casa Verde

Casa Verde

Micile bucurii

37


Nistrul bunicului O, da, în fiecare vară veneam aici, la Nistru, să ne scăldăm. O, în fiecare vară eram aici şi Nistrul era simbolul vacanţei supreme. Bunicii noştri, verii noştri, prietenii noştri, Toţi erau la Nistru. Nistrul era miere. Nistrul era libertate şi copilărie şi vis. Dar moartea, săraca. Când şi cum tocmai ea, s-a ?mprietenit cel mai bine cu Nistrul? Şi i-a dat nopţi buimace, şi i-a dat vin. Şi i l-a dat pe bunicul nostru Cu viaţă lui de pescar, acum, prins sub malu-i, primind În plămânii lui mari şi puternici Şi mierea şi raiul şi libertatea, copilăria şi visul prin care noi am zburdat, c?ndva, at?t de inocent am zburdat, atât de naiv, când nu înţelegeam nimic despre Nistru

fac coadă după viză la consulat? Nu-i aşa că deliciile aşteptării au atins miezul problemei? Nu-i aşa că există o logic-a lucrurilor care confirmă că sunteţi un factor de stabilitate? Celebrităţile timpului nostru sunt mai plăcute pe tablă. Dumneavoastră sunteţi o celebritate plăcută. Nu este cert că-n anul acesta veţi fi fericit. Nu este cert că vom fi fericiţi, domnule Putin, eu vă dau mărul, dar, vă rog, faceţi peştoaica să-şi lepede icrele mai rapid, înţelegeţi, încă şi mai rapid.

5 comparaţii Mâţa ca o femeie îndrăgostită, mâţa ca obsesia ştirbă a unui oraş obosit, mâţa ca noaptea ce ţi se strecoară-n cea mai mică odaie a inimii, mâţa ca umbra unui vis în carne şi oase, mâţa ca adâncimea lipsei de sens.

Declaraţie Iertaţi-mă, domnule Putin, pentru jurnalul TVR, Pentru teleshopping, pentru nocturne, pentru telenovelele gen BĂRBATUL DIN VIS, pentru Naţionala de bere şi mai iertaţi-mă pentru Ţara lu’ Papură Vouă. Iertaţi-mă că am săpat gardul acesta până-n amiază Şi n-am cerut apă, iertaţi-mă că n-am spus Spasiba, Vladic!, când m-aţi lăsat să îl sap. Domnule Putin, acestea sunt piesele date. Nu-i aşa că vă-nduioşează naivitatea celor care

Jurnal

38

Casa Verde

Casa Verde

8.30. Fetele au început să foşnească. Am deschis ochii. Felicia se schimbase deja. Mai era cineva trezit, dar n-am înţeles cine. Nu mă interesa. I-am închis la loc. A sunat un telefon. Era deşteptătorul Angelei, dar nu el m-a determinat să-mi deschid ochii, ci ridicarea bruscă a Cristinei de pe salteaua ei care se afla lângă salteaua mea. Era ca şi cum se trezise dintr-un vis urât. S-a uitat buimacă în jur. Avea părul ciufulit. S-a culcat la loc. Felicia râdea şi mai rîdea cineva. Nici de data aceasta nu am 39


înţeles cine. Am închis ochii. Nu aveam niciun chef să alerg. Înainte să mă scol am decis că azi fac pauză de la alergat. Eventual, dacă mai târziu o să vreau, aş putea să alerg înspre seară. În sfârşit, m-am sculat. Aveam o stare semilucidă. Baia era ca de obicei ocupată. Nicio şansă să se elibereze în curând. Am ieşit în ogradă. Pe canapeaua de pe terasă Felicia citea Rubik. Pe măsuţa de lângă gard era cartea Simonei, Exuvii. Am început s-o citesc. Şi ieri si alaltăieri începusem să o citesc. Nu ştiu de ce, revenind, îmi venea să o iau de la capăt, nu de unde mă oprisem. Repetiţia adânceşte înţelegerea, ori, există o primă lectură în care abia te adaptezi tonului, abia pipăi formele, abia începi să te concentrezi. Am ieşit cu cartea la măsuţa de sub nuc, locul preferat de Paula. Irina a venit şi s-a căţărat pe gard să dea un telefon mamei ei. Era în pantaloni scurţi. Mi-am amintit că şi eu trebuie s-o sun pe mama. Am ieşit în stradă, întreptându-mă spre ieşirea din Trebujeni. De acolo veneau Dumitru şi Anatol. I-am invidiat că şi-au făcut plimbarea de dimineaţă. M-am întors şi eu înspre pensiune, fiindcă mai rămâneau câteva minute până la masă. Aş fi putut să alerg, dar nu aveam niciun chef. Pe canapea Felicia încă citea Rubik. Mi-a arătat un capitol scris în stil Planeta Moldova. Eram convinsă că puţini români care nu au locuit în Moldova au apucat să citească capitolul până la capăt. Este un chin să citeşti ceva de neînţeles. Când am început să mâncăm, Simona şi Radu lipseau. Se vedea Dumitru se simte mai bine. Pariam ieri pe asta. E destul să treacă o noapte, ca să-ţi treacă orice supărare, cel puţin febra supărării. Dumitru era in regula, dar a plecat repede. M-am gândit că nu se mai întâmplă discuţia, aşa că m-am dus în cameră, apoi a spus cineva că urmează exerciţiul Simonei. Nu aveam foto. Am uitat acasă cartea în care le-am pus, dar am vrut să particip. 13. 31. Lina se aşază în faţa mea şi se uită la nişte fotografii. Aplecată fiind, medalionul îi atârnă în aer. — Aici cine e? Mă întreabă. În stânga fetele stau pe canapea. De la dreapta la stânga, iulia, irina, felicia şi carolina culcată în braţele feliciei. Irina 40

Casa Verde

îi mângâie părul. Fetele se uită în laptop. Se aude o melodie încet dinspre computer. Din perspectiva mea, e o imagine reuşită pentru fotografie. O compoziţie armonioasă. Le fac o poză cu aparatul lui Sandu. Ion şi Victor stau pe fotolii. Comunică. Ion, în timp ce vorbeşte, dă lent din cap în dreapta şi stânga, gesticulează şi râde.

Lista cu preocuparile mele la 12 ani: 1. Pictura. 2. Matematica. 3. Sportul 4. Cărţile 5. Natura 6. Oamenii 7. dragostea

Lista cu preocuparile mele de astazi 1. anatomia, 2. biologia celulară, 3. biologia generala si vegetala, 4. fizica farmaceutică, 5. statistica, 6. propedeutica farmaceutică, 7. marea.

Casa Verde

41


Cenaclu

Vizită la bătrânul maestru

Mergând la cenaclul de joi profesorul Ovidiu Neaga a călcat într-o groapă pe trotuar. Trotuarul era înclinat. Profesorul s-a împiedicat şi era gata să cadă. Un bătrânel scund mergea pe alături şi i-a spus, sunteţi al treilea care calcă în această groapă. Profesorul Ovidiu Neaga a zâmbit şi a mers mai departe. Avea emoţii să nu cumva să întârzie la cenaclul de joi, la care copiii urmau să-şi citească textele despre dragoste şi lumină. Acest gând îl îmbujora. Ochii îi străluceau. Mergea apăsat, mişcânduşi expresiv mâinile şi-i saluta pe toţi în dreapta şi-n stânga — Bună ziua, salut, ce zi minunată! Prin curţile oamenilor găinile cotcodăceau. Câinii zburdau pe stradă. Copiii alergau, strigând, Laureeeeenţiuuu, joacă-te şi cu noi! Laurenţiu, laur, balaur, făte un dinozaur, laurenţiu uite ce taur, are el coarne de aur, se gândea domnul profesor şi paşii lui săltau odată cu rimele. Ce poezie excelentă, ce poezie superbă, îşi şoptea printre mustăţi. Trebuie s-o scriu, s-o notez repede. Păcat că n-am nicio foaie la mine a zis şi a mai călcat într-o groapă. În groapa aceasta au mai călcat alţii 4, i-a spus o domnişoară care a cotit-o înspre universitate. Replica îi era cunoscută, dar fie, se mai întâmplă şi coincidenţe. — O, biblioteca!, şi-a spus, ajungând în faţa bibliotecii şi a intrat. Înăuntru erau 5 copilaşi. Fugeau în cerc, cu poeziile sus. Unul striga. Zorul m-a apucat de haină şi m-a dus, sus, sus, departe. Altul, Aveam un copac şi i-am făcut o bortă adânc adânc. Am pus căluţii de plastic în pământ să se odihnească. Când m-am uitat în pământ nu mai erau. Tropăiau prin pământ. Al treilea, Învârt cheiţa şi fug după ea. Maşinuţa aleargă mai repede decât mine, dar eu o ajung. Al patrulea. Mingiuţe au toţi. Ele sar sus, sar departe. Mingiuţă e soarele. Mingiuţă e dragostea. Mingiuţă sunt eu. Al cincilea: Mă jucam cu iepurii. Iepurii erau mulţi. În cuşcă erau buruieni. Eu aduceam buruieni în cuşcă. Iepurii au murit. Copiii zburdau, îşi recitau poeziile şi lunecau pe parchet.

Era ca-n momentele acelea când ajungi într-un loc pe care-l vezi prima data şi simţi că acesta e unicul loc în care viaţa se-ntâmplă pe bune sau când o furnică într-un grup de furnici mişun-a ploaie când ploaia tocmai începe şi ploaia aceea atât de real-ireală e poezia pură în care simţi cum parcă viaţa se umple la loc. Aşa simţeam acele-ntâlniri. O lume în care, din inerţie, zidurile se-ndepărtează, apoi se face un cald-frig de neînţeles, înfrunţi tremurul vocii, şi, stând la poveşti, îţi dai seama brusc că sus cineva te citeşte, aşa cum gândeşti, aşa cum făptuieşti, aşa cum poate că „toate se-ntâmplă-ntr-o vacă“, iar tu n-ai nicio vină că uneori organele ei strâmtorează, că laptele-i curge într-un spaţiu încă inaccesibil înţelegerii tale, asculţi şi reciţi şi reiei în tine cap-coadă pasaje întregi ce încep cu deschiderea lentă a magnoliei în care foamea de viaţă prinde iubire şi cristalizează-mprejuru-i o ţesătură fină păstrată pentru acele închideri de uşă în care ţesătura se lasă mâncată de molii, găuri în care se strâmbă un soare atotputernic. Sunete erau vorbele lui, desprinse din cerul gurii direct, sunete ce construiesc cuibul de inocenţă în care vrei să te piteşti, să dormi, să visezi acea lună opacizată pe care-o ţine în palme doar să nu cadă.

42

Casa Verde

Casa Verde

43


Nu am timp pentru adânci cugetări. Nu mai visez la fapte mari. Exist eu şi stomacul meu. Există cavitatea mea bucală, faringele, epiglota, stomacul. Le simt prezenţa. Acum gândurile mele sunt speranţa să găsesc şi mâine o rădăcină de papură,

o păpădie, nişte geandră, un cioclej, câteva scoici prin mâlurile râului, o vrabie, beţe de răsărită, buruiene, crengi de copaci pentru fierturi. Orice. Îmi simt gândurile, şi ele sunt foarte aproape de stomac, toate gândurile mele sunt obsesiv legate de foame, însă nu doar de a mea. În clipele astea totul se schimbă, când ameţeşti mergând pe drum; când te târăşti de neputinţă, dar nu îl furi pe celălalt, deşi alţii o fac, tu nu o poţi face, fiindcă, dincolo de limitele suferinţei, respingi nebunia din tine. Îţi impui să o ţii cât mai departe. Suntem în tren. Orheiul e departe. Antoneştiul e din ce în ce mai aproape.Trenul se mişcă încet, mai lent decât un car cu boi. Câmpiile îngălbenite duhnesc a lipsă. — Foca, dă-mi o bucăţică de pâine că nu mai pot rezista, îmi spune Oachim, iar eu nu am ce-i da. Oamenii din tren sunt trişti. Au hainele jerpelite şi ponosite. Oamenii sunt furioşi. Mă privesc cu ură. Nu au ochi rugători, ci furioşi. Mulţi dintre ei ar fi gata să ucidă pentru o bucată de pâine. Lângă mine stă un bătrân de vreo 70 de ani, cu o barbă sură imensă, fără o mână şi fără un picior. Doarme şi e gata să cadă peste mine. Mă întreb dacă e posibil şi aşa ceva. Să-ţi tai popria mână şi propriul picior ca să te salvezi de foame. Nu le are proaspăt bandajate. Sunt amputaţii vechi, ceea ce mă face să mă gândesc la vreun accident din trecut, la un război, la o răfuială cruntă. Îmi închipui toate aceste scene şi mă cuprinde groaza. Răni cu o durere simţită la gradul 10 din 10. Răni unse cu craulină în loc de iod, apoi tratate cu pătlagină. Doarme şi corpul lui asimetric este mult înclinat înspre mine. — Foca, dă-mi o bucăţică de pâine, repetă Oachim, care stă pe scaunul din faţa mea. Oachim stă ghemuit ca un embrion şi se ţine cu mâinile de burtă, iar eu nu am ce-i da. Şi mie mi-e foame, dar asta nu schimbă nimic. Un bărbat mărunt scoate cuţitul din geacă.  — Daţi încoace sacii de grâu, spune. Nimeni nu are grâu.  — Daţi încoace sacii de grâu, repetă, de parcă ar vedea pe undeva grâu. — A-nebunit, zice unul.  — Săracul, spune un altul. Toţi îl privesc ca pe un

44

Casa Verde

Şerpii Aveam 9 ani. În camera mea a murit mama. Cancerul a trebuit să îi roadă carnea, până când din mama a rămas numai corpul. Nu aveam voie să plâng. Nu am plâns foarte mult. Era o linişte de păstrat şi eu am păstrat-o cuminte. M-au trimis să ud florile din grădină. Mă întrebam dacă toate florile de acolo au nevoie de aceeaşi cantitate de apă. Ceilalţi aşteptau de la mine ceva: o uimire, o tristeţe adâncă, iar eu le aveam înecate în piept, exact înecate, ca-n hidropizie. Nu puteam să le dau în afară. Nu mai puteam să exprim nimic. Nu ştiam cum se articulează cuvinte. În scurt timp mama mea a ajuns sub pământ. Corpul mamei mele era acoperit de un pământ greu, irespirabil. Când încă nu mă formasem, temelia fiinţei mele s-a prăbuşit. Tot binele, toată magia-n care credeam, orice Dumnezeu, oricare îngeri, nimic nu mai conta şi nici nu mai existau pentru mine. Trăiam lângă Nistru. Acolo, în el, era un loc în care puteai găsi lut. Apa era până la genunchi. Am început să fac figurine din lut. Aduceam zilnic acasă căldăruşe de lut şi ziua întreagă modelam şerpi de diferite dimensiuni. Stăteam toată ziua să fac asta. Nu vroiam să modelez altceva decât şerpi, nu vroiam să mă ocup cu altceva decât cu modelatul şerpilor. Nu scoteam un cuvânt, deşi ei încercau, ei îşi dădeau toată silinţa să scoată din mine măcar ceva. Nu am reuşit să fac cu mâinile goale niciun şarpe ideal, dar continuam să îi modelez. În grădină, lângă flori, pământul era acoperit cu aceste jivine încremenite de tăcerea-mi încremenită.

Foamea

Casa Verde

45


personaj fictiv, care e făcut din aer, ca pe o halucinaţie. Bărbatul se crede real, este real, şi flutură în mâini un cuţit foarte real. Nimeni nu mişcă. E mărunt şi are un început de chelie. Miroase urât, ca întreg trenul. În aşa condiţii nu îţi dai seama cine pute mai tare, dar bărbatul încins care ţine cuţitul e clar că nu s-a spălat cel puţin câteva săptămâni. — Linişteşte-te, bre! Îi zice un tânăr care stă pe scaunul lipsit de spetează din capătul compartimentului. Nu stă să-i explice că nimeni nu are ce mânca. Bărbatul începe să tremure. Strigă din toţi rărunchii — Dacă nu-mi daţi o bucată de pâine, vă tai capurile la toţi! Îi simt rădăcinile spaimei. Îi simt febra. Mi-e milă de el, dar nu mişc. Nimeni nu poate face nimic. — Stai jos, nu-ţi pierde energia aiurea, o să mai ai nevoie de ea, îi zice altul. Bărbatul cu cuţit se-ndreaptă înspre o femeie care ţine strâns în braţe o geantă. Oachim îi iese-nainte. Încerc să-l opresc, dar el mi se smulge din mâini. Îl apucă pe imbecil de gât şi de mâna în care ţine cuţitul, apoi îl aruncă afară din compartiment, fără să crâcnească. Bărbatul rămâne mult în urmă, rostogolindu-se în râpa galbenă de pe marginea căii ferate, cel mai probabil, fără suflare. Nimeni nu are nimic de reproşat. Nimeni nu are nimic de spus. Halucinaţia a dispărut. Toată lumea tace. — Badea Colea a murit cu bucăţica de pâine în gură, spune peste un timp Oachim. Noi trebuie să facem ceva, Foca, altfel o să murim şi noi. O să murim. — Stai liniştit, Oachim, tata e acasa. Vom schimba covoarele pe cartofi, şi tablourile, şi cearşafurile, şi vesela, şi ulcioarele sculptate de mama, şi icoanele, şi o parte din haine. Va fi bine, Oachim, va fi bine. Mai trebuie să rezişti un pic până ajungem acasă. — Foca, nu mai pot. Mă arunc din tren Foca. Nu se poate. Trenul acesta nu se mai opreşte, îmi spune, şi o lumină palidă i se aşterne pe faţă-n scurte fragmente. — Uite luna, dragul meu, uite-te la ea. Luna gustasă. Avem o pâine imensă. Acuşi o să tai o felie mare mare din ea şi o să mâncăm amândoi. Acuşi, doar un pic mai aşteaptă, şi va fi aici. Tu dormi, Oachim, dormi, dragul meu, mâine ne aşteaptă o zi grea.

Fuga egoistă în sine

46

Casa Verde

Casa Verde

Limbile ceasului se-mbrăţişau cu o ardoare lentă pe care îndrăgostiţii nu o mai au. Lampa ieşea dintr-o roată de marinar din lemn comprimat, două coarne de cerb, locul unde simţi cel mai cronic verdele vegetaţiei, iar, altundeva , verdele feţei de masă în jurul căreia se ascund cei retraşi sau cei revoltaţi. Un ciobănaş la intrare cântă din fluier. Nu se aude. E imprimat în perete. În stânga nucul umbros de sub stâncă absoarbe, adună-n nervuri nişte scrisori, ochii ei de copil nasc feminitatea-mplinită. Prin scoarţa lui vie furnicile poartă mii de poveşti. Una singură îţi observă delicateţea tăcerii. Sub via cu struguri se clatină un felinar. Lumea arde în el fără chip. Florile se holbează la tine. Noaptea se-nchid de parcă s-ar teme, deşi nu se tem, e datoria lor să înghită moartea mică ce le intră în somn, ca apoi, dimineaţa, să-şi prezinte fragilitatea deschiderii lor odată cu primele raze de soare vărsate pe scrânciob, scrânciobul în care te legăni şi, legănându-te, te gândeşti că mai pierzi din tine încă un pic. Undeva aproape sunt peşteri, undeva aproape e râul ce încape în palme, iar deasupra râului strâmt, poduri cu scaune unde îngurgitezi tacit, cu salivă, nevoia de aşteptare, e locul ce nu te privează de tine şi nici nu te adânceşte, nu, nu te face mai bun. Un acoperiş vegetal, câteva case, asfalt parţial, o grădină cu scrânciob, e doar o secundă în care nu încerci să te curăţi, laşi totul să iasă din tine, fără să-ţi prelucrezi în vreun fel sinceritatea iar la sfârşit nu regreţi niciuna dintre emoţii şi mai ales, nu te judeci.

47


Doamna X

Îşi încălzeşte tonul puţin bărbătesc şi foarte precis. Tonul ei vertical suie ca şi căluţii de mare doar înspre-nălţimi ce te solicită mult, foarte aproape de scenă, dar nu anunţă că acolo-n adâcuri se respiră mai greu iar soarele-aleargă cu pixul în mână şi n-are de gând să se culce.

Doamnă frumoasă gravă cu evantai din hârtie şi ochelari prin care uitându-te, îi vezi şi tu, ţepoşi, cheli, suculenţi, cu tinereţea conservată într-o mai fragedă tinereţe de tipul matrioşcă; raporturi fragile, tranşante, tocite în marginea în care tremură o rotulă pentru care, apoi, lipsa de somn, cactuşii cactuşi rămân, iar ferigi nu există în lipsă de apă, chiar dacă-s cele mai forte nu le poţi inventa. Cicorile pot face numai decorul. În sentiment nu le treci, ar fi mult prea frust. Se fac cadou numai flori androgine. Doamna frumoasă gravă cu evantai de hârtie poate suporta apropierea ceva mai uşor fiindcă străinii nu-i sunt multă vreme străini deşi, în prima fază, îi sunt intangibili, ceva mai târziu misterioşi Şi au glezne fragile, mult prea fragile pentru escaladarea stâncii cu paşii aduşi obişnuit înainte. Ochii doamnei frumoase grave cu evantai de h?rtie sunt foarte prezenţi. Golesc fiecare cuvânt de esenţă, îl umplu, apoi, până pleoapele se închid, Îl pun într-o păpădie, îi suflă un cântec de leagăn fortificat Învăluit de impresii. Doamna frumoasă gravă cu evantai de hârtie are un fel de eleganţă discretă, înaintând cu mintea nezgomotos printre poveştile lor a celorlalţi, poveşti pitite într-o camera ascunsă a inimii ei pe care-o deschide din vreme în vreme prin amintiri, răscolindu-le ciorna, ca pe-o supapă neştiută de nimeni, deşi, uneori, salvatoare.

Ion Buzu iubeşte atât de tare cărţile lui Bukowski încât ar face dragoste cu cărţile lui Bukowski. Ion Buzu nu trăieşte ca Bukowski. Are un job mediocru la un oficiu din capitală, în care tastează ceva la un calculator. Îşi face bani de bere şi de drum la Chişinău. Îşi ia masa de trei ori pe zi acasă şi se specializează în poezia rahatului. Căcatul este subiectul lui preferat. De asemenea, din mărturisirile lui, mai scrie şi despre clismă, găini moarte aruncate în râpă, iar, din vreme în vreme, se mai găseşte şi voma în textele lui. Ion Buzu este un terorist poetic, cel puţin aşa se crede. În adolescenţă a lipit pe gardurile satului său, poezii teroriste, citate din autorii lui preferaţi, marii revolutionari, sau citate pe care le-a alcătuit cu mintea sa. Ion Buzu este unul dintre mulţii pământeni care atunci când este întrebat dacă întradevăr este un geniu răspunde Da! Sunt un geniu! Însă, comparativ cu ceilalţi 90 la sută dintre cei care fac această afirmaţie, el o face cu seriozitate şi cu siguranţă în voce. Ion Buzu este un filozof, cel puţin se crede un filosof. Cunoştinţele lui despre filozofie sunt rezultatul nopţilor pe care le-a petrecut tânărul anarhist citind mii de cărţi cu lanterna sub plapumă, cînd părinţii îi închideau forţat lumina, şi rezultatul chinurilor sale ce au început în fragedă adolescenţă, când şi-a propus să-şi dezvolte o schema de gândire cât mai complexă. Recent, tânărul poet, anarhist, critic, filosof, student la fără frecvenţă la asem cu 2 restanţe în credit, a iniţiat, în cadrul primei tabere de scriere

48

Casa Verde

Casa Verde

Pură ficţiune

49


creativă din Republica Moldova, o nouă zonă, adică un nou teritoriu, pe care au voie să-şi petreacă timpul numai poeţii lipsiţi de inspiraţie. Această zonă a fost numită luzerzone. Este vorba de odaia unde doarme tânărul poet şi de unde de dimineaţă până seară se aud râsete puternice, în special râsul lui Ion Buzu, care admiră râsetele expresive, şi care ani în şir şi-a antrenat acest râs efectuat cu gura deschisă. De asemenea, Ion Buzu mănâncă cu gura deschisă, şi dacă la masa la care stă nu există alţi oameni televizoare, el devine omul televizor.

Abandon Încet greşeala topeşte carnea cu dragoste, candela atârnă de-un înger neîngropat Noaptea curată, O reconectează la putredul oraş, În care deruta cu braţe anunţă pauza Nu face zgomot. Pleoapa doare, Obrazul doare, Buza doare, Degetul doare, Talpa doare, Dar, Ana, durerea nu e o dovadă. Nu o expun, aşa că fentez o poveste.

Ana Ahmatova şi marea Norii nu sunt vată pe băţ. Nu te apuci să-i mănânci. Sufletului aripi nu-i faci. Nu e fluture. Valul nu alunecă-n val. Clavicula le uneşte. 50

Casa Verde

Un scenariu, totuşi, există, şi-n spaţiu, timpul, care e mai mult decât un acvariu cu peştişori, stă de fapt nemişcat. De undeva din arcul saltelei din care ai scos primul „mama“ încearcă şi el să se desfăşoare. Apoi îţi intră în piele, în LCR şi în os, împrumută un ritm şi acela e ritmul cu care trăieşti. Ritmul se loveşte-n cuvintele adăpostite de creier, prinde culoare, înaintează, ţâşneşte, cel mult se dărâmă, dar cu asta totul începe. De aici ar putea să înceapă. Unu doi, doi unu. Pe mâini, pe tot corpul începi să te lingi ca o pisică pe care puştii o desenează cu spinarea curbată în sus. Stai locului şi urmăreşti ce în ce se transformă. Sub transpiraţia grea a unui trecut te ascunzi şi-ţi aminteşti cum trăgeai ţevile, repetându-ţi despre scurtele tale obsesii, când carnea devenea tristă. De fapt tot ce-ţi doreai era cineva să te cuprindă puternic. Mai întâi cu mâinile, apoi cu ochiul, cu gura. Iar înspre sfârşit dezmembrarea, pentru că mereu ai ştiut, inima are curajul să doară, se ajută să doară, se ajută de mai multe feluri de moarte. Scripeţii se strâng aproape de tresărire, dar nu trosnesc şi nici nu opresc circuitul închis, năprasnic închis într-o cuşcă, din care să vrei, n-ai cum scuipa în afară arderea oaselor. Încă nu a fost stinsă, deşi apa-i aici cu tot cu sarea din ea, cu toată această singurătate mai mare, cu somnul ei mai adânc. Val după val nu faci decât să asculţi, tăcut, liniştit, viaţa ce ţi se derulează-napoi secvenţă după secvenţă şi nu înţelegi cum de aceste secvenţe au stat atâta timp împreună, şi ele intacte, lipsite de lume şi de deschiderile pe care ar putea să le ducă, palmă în palmă, până la primul, până la ultimul răsărit al lunii muşcate Casa Verde

51


de acei mici rinoceri ce ţi-au asaltat dorsala şi visul apocaliptic în care te-ai temut şi te-ai trezit transpirată, a câta oare, dar nu ai strigat, deşi îţi venea, îţi venea foarte tare să urli.

Ion Buzu Ion Buzu este născut în anul 1990, în satul Ratuş, raionul Criuleni. În prezent este student la Academia de Studii Economice din Moldova, anul 4, secţia frecvenţă redusă. A publicat în revistele: Stare de Urgenţă, Revista La Plic, Egophobia, Tiuk. A apărut în antologia Covoare Moldoveneşti. A scris articole de opinie pentru cotidianul Timpul. A citit în cadrul a mai multor cenacluri, printre care Atelierul de scriere creativă „Vlad Ioviţă“, Republica, Club Literar „Bunker“, Cenaclul „Pavel Dan“…

52

Casa Verde

Casa Verde

53


xxx Dar sunt şi amintiri adevărate, bicicleta era bună, structura nu ceda, Mitiuşa s-a întors din armată şi eu l-am întrebat dacă l-au învăţat să-şi învingă frica de moarte, mi-a zis că nu, dar le-au spus că soldaţii nu trebuie să se teamă de nimic, trebuie să fie ca o bicicletă care virează înspre o haită de cîini şi o pisică tîşneşte din tomberon, dar frica aia e o structură care nu cedează.

Numele meu cu Caps Lock Dana, dă-mi o cerere de demisie. Nu-ţi cer prea mult, doar o foaie în care să fie precizată demisia mea şi numele meu printat. Nu vreau să o semnez, nu încă. Doar să mi-o agăţ pe perete ca pe o diplomă de la facultate bine meritată şi s-o contemplez, de fiecare dată cînd îmi beau berea singur, sau cînd lacrimile aleargă pe faţă ca nişte cai de curse bine antrenaţi, sau cînd mă gîndesc la Hemingway, Berryman, Plath, Cobain şi toţi ăilalţi care şi-au spart scafandrul cu mîna lor. Vreau să stau ore la rînd holbîndu-mă la ea ca Pink Floyd la televizor, sau la zid. 54

Casa Verde

Dana, dă-mi o cerere de demisie, să-mi văd numele meu tastat cu Caps Lock — e mai sigur aşa, numele meu să nu fie confundat sau trecut cu vederea, s-o văd cum iese din imprimantă, să fie reală. Să o port cu mine ca un cuţit sau spray paralizant cu care să mă apăr de gopnici. Să-i fac o gaură, să-i pun o aţă şi să mi-o agăţ de gît ca un totem sau crucifix. Să o ţin în mînă ca pe o iubită şi să o plimb prin parc şi cînd nu voi mai putea, ea să fie cu mine. Dana, dă-mi o cerere de demisie, să pot scăpa rapid, cînd dimineţile vor veni ca nişte pumni ai gopnicilor, în faţă, în stomac, în tîmple, să ştiu că demisia îmi e pregătită, agăţată pe zid iar tu, plîngînd şi cu mîna tremurîndă, îmi întinzi pixul.

Decolorările de pe fotografia vintage Marele Răţoi Max. Prima mea carte. Primul maestru. Max, răţoiul care a ieşit din ou şi a pornit la drum să învingă uliul. Oul era alb ca tifonul, crăpăturile se conectau la capete, o deconstrucţie a unui film safe. Am citit Marele Răţoi Max cînd aveam 6 ani. Am fost îmbrăcat în alb cînd aveam 6 ani. Mama mi-a pus la păr un băntuc, pantalonaşi şi vestă albă şi îmi tot cînta „fata mamii, fata!“. Mama m-a îmbrăcat într-un tifon, numai al ei, la adăpost de sîrma ghimpată. Aşadar, aşadar, extra extraordinar. Mama îmi ungea faţa cu cremă. Am urcat pe scaun şi am ridicat cutiuţa cu cremă în sus. Binecuvîntată fie crema cu care Casa Verde

55


mă unge mama pe faţă. Mama a avut grijă să fiu frumos, să fiu apărat, să fiu ok, pentru cît mai mult timp, să fiu ok. Răţoiul Max s-a pornit cu un paloş şi o periuţă de dinţi să învingă uliul. Am crezut povestea, am privit-o cu ochii nemişcaţi, fără teamă de uliu, cu mult înainte să se scurgă din tifon, pofte, disperări, şomaj, urlete, impozite, saci plini cu cartofi, restanţe, sinucidere, manageri, halbe pline, halbe goale, lacrimi, obedienţă, angoasă, imagini ale oamenilor adunaţi în jur gata să-ţi-o tragă, toate lucrurile astea ies acum ca puroiul prin tifon, ca vata dintr-un ursuleţ de pluş, ca decolorările şi umflăturile de pe o fotografie vintage care conservă o disciplină a bucuriei, toate lucrurile astea vin de peste tot şi te apasă pe faţă cu o pernă. Zidul avea tapete şi nu, nu mai era Zidul. Stăteam întins pe scaun şi totul era zen dinainte ca eu să ştiu despre zen, lumină, soare, alungarea întunericului — structura unui haiku aşadar, aşadar, extra extraordinar.

o matrioşcă, o jucărie Kinder, un lucru privat de propria substanţă, o strîng în mînă, îmi fac vînt şi o arunc în ruletă, creatura se rostogoleşte printre stînci şi pensiuni, printre vitele traşi de funie şi un tractor ce merge în spirală, încerc să observ un pattern, creatura ajunge în rîu, raţele zboară speriate, una din ele a luat-o în altă direcţie.

Îmi fac vînt şi o arunc Fluidele din organism, brusc, au stat în loc, cablurile s-au în cîlcit. Locul ăsta — o reţea de cazinouri în care oamenii pariază să-şi găsească liniştea sau ceva dincolo de înţelegerea lor. Locul ăsta — o uriaşă ruletă în care curge apă vie şi apă moartă, roşu şi negru, pariez pe negru. Locul ăsta — unde creierul meu e o creatură ţeapănă,

56

Casa Verde

Casa Verde

57


Lina Mamaliga

Despre fericirea în nefericire hy loser, smth new? Salut Loser Mai vrei să fii omul Fierbinte şi bun Nu-ţi iese Baţi din picioare Înjuri Uite un plan Fac o tonă de hrişcă Tu sosul Insert: nimeni Nu face sosul ca tine Şi hai nu Sta cu botul pe dos Sînt prietenul tău Al meu a plecat Nu aveam bicicletă Ţie nu-ţi trebuie Eu sunt aici Un păpşoi fiert

Născută pe 23 aprilie 1993 în la Căuşeni. Studentă la Academia de Ştiinţe Economice. Iresponsabilă. Frecventează atelierul Vlad Ioviţă şi cenaclul Republica. Îi place Asia, fotbalul şi cuvîntul armonie.

*** Strîng transpiraţia De pe mine Ţi-o torn în gură Îţi treci mina prin păr Confirmi Nu fac nimic Ca să-ţi plac 58

Casa Verde

Casa Verde

59


Aceluiaşi an Emisia se încheie cu Scurt metrajul ,,Angelika renunţă la Sexualitate“

Aici e acasă Am regim Trei ori pe zi Te aştept Să te aşezi Vis-à-vis la masă

„MONI“ XXX

Mîţa ca tine recent învăţată să Dea cu pumnul în piept Mîţa ca material organic Creşte în mama Mîţa ca insomnia ei Înfinge sub plapumă Mîţa ca nervul isteric Sparge o cană Mîţa ca frica Nu se ţine în casă

În colaborare cu Poşta Moldovei Naţional TV În program: Dimineaţa cu Răzvan şi Ţupa Jumate oră teleshopping Urmează telenovela Bărbatul din vis în debut — Cunoscutul poet Hose Pablo Exact după întoarcerea de la Internaţionalele de bere Ştirile de la 8:55 Au fost găsite cele 18 Degetele ale morţii ascunse Într-un cîine din New York —cîinele nu a avut parte de carte Zic martorii. Cultură Scriitorul american John Buuz Vorbeşte despre bestsellerul „Spionii în vacanţă“, scris În vara 2012 din Maryland Negînd beţia din Trebujeni 60

XXXX dar sunt şi amintiri adevărate stătute sub uşă cele două pachete negre unul : la mulţi ani 2011 altul:  calendar complet 2010  ale tatalui  cu 10 ani căsătorie fericită  7 ani altă căsătorie fericită amintiri adevărate îmi scapă din mîini.

Casa Verde

Casa Verde

61


Se fac vîrcolaci dulci În patul tău Dimineaţa scriu Ce tu nu ai zis Şi toată lumea Care merge spre Ruta 191 se uită Cum dormi

*Nicule Voinicule* 12 ani de liceu Am vrut să mă placă Nicu Să mă apuce de buci Cu imprudenţa unui Tip ce practică Arte marţiale Nu am mai putut aştepta Şi am strigat: Niculeee! Ia-mă de sîni El nu vrut Niculeee! Îţi fac un eseu La română franceză Engleză La ce mă pricep eu Am nevoie de mina ta

*** Probleme la 12 ani -nu-mi iese cu matematica -profa de matematică seamănă cu bunica Dunea -bunicii îi place amanta lui tata -tata şi amanta îmi cumpără haine pentru băieţi -în hainele pentru băieţi sunt un down -pe cînd femeia lu tata e frumoasă blondă Are ochii albaştri

vizită la bătrînul maestru

Maraton poetic Telefonul care sună Nu e al meu Te copiez maestre Bătrîn Atît te aduni în glezne Cad ZiciHai măi eşti beat În ultimul hal Lucruri rele despre Mine 62

Din gurile noastre Din ultimul rind De scaune Fără căptuşeală Din gurile Noastre închise Miroase a Dirol Cu zmeură

Casa Verde

Casa Verde

63


Virgil Botnaru

mâţa e ca un ibric la foc mic Născut la 8 august 1988, la Sângerei. Absolvent al Facultăţii de Filologie, Universitatea de Stat Alecu Russo din Bălţi. Membru al cenaclului literar Kontur, moderat de prozatorul Anatol Moraru. Publică poezie şi cronici de carte în paginile mai multor reviste de cultură şi pe blogul Atelierului de Scriere Creativă Vlad Ioviţă, condus de Dumitru Crudu. Despre şcoala de creative writing, la care a avut ocazia să participe, consideră că „e o experienţă absolut necesară tinerilor ce vor să-şi asume destinul scriitorului, ca alergător de cursă lungă, vorba unui autor nipon în vogă. Anulând ideea că scriitura la comandă ar fi un act neproductiv şi nu ar asigura, decât într-o măsură mult mai redusă, acea plăcere a textului, despre care vorbea Roland Barthes, asemenea activităţi constituie o probă absolut necesară de autoevaluare, antrenament şi perseverenţă.“

jet cald prelingându-se de pe masă e ca o lanternă cu dublu chibrit în vânt e ca un văl de mireasă e ca un ciulin decapitat ce aleargă în salturi pisica e ca o uşă de la wc ale cărei atingeri irită

vizită la bătrânul maestru sorbindu-şi cafeaua maestrul stătea în odaia lui cu geamurile vraişte ne aşteptam rândul cu foile în mâini

64

Casa Verde

Casa Verde

65


ne va rămâne o sticlă de 1,5 l puţin peste jumătate indigestii profunde şi nici un fel de explicaţii femeii care aşteaptă

ca în scena imaginată de virginia woolf a judecăţii de apoi când Doamne, cu ăştia ce facem? Lor le-a plăcut să citească…

iar în a şaptea zi când părinţii mei se vor duce de acasă ne vom aduna în jurul boxelor date la maxim şi iarăşi vom bea pe săturate

în nerăbdare cineva dintre noi dădea buzna trântind uşa cu curul de perete pentru ca mai apoi aruncat cu furie peste geam incongruentul poet să revină

puzzle în fotoliul de la parter femeia obeză îşi alungă singurătatea cu anna karenina şi ciocolată fierbinte

aşteptam judecata dintâi

ţâţele ei mari oftează în tactul lecturii

poem

peste geam străzile imită mersul prostituatelor bete leproase pisici se aruncă sub roţi de tramvai

vom aştepta sâmbăta să ne luăm câte şase beri şi un pachet de seminţe pentru încă o noapte cu înjurături expeditive scrumiere vărsate şi nasturi rupţi

66

la terase ieftine muşterii cu dantura stricată foarte critici

Casa Verde

Casa Verde

67


Maria-Paula Erizanu

ei se privesc o vreme şi râd

Născută la 2 mai 1992 la Chişinău. Studiază la New College of the Humanities din Marea Britanie. A debutat cu volumul „Aceasta e prima mea revoluţie. Furaţi-mi-o!“ la editura Cartier , fiind câştigătoarea Premiului Special al Juriului al Fundaţiei UNESCO  şi al  German Book Art Foundation, la Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt, pentru cea mai frumoasă producţie de carte a anului 2011.

se întreabă de ce râd şi tac pe urmă râd iarăşi în hohote se urmăresc prin gaura din perete ca printr-un cordon ombilical plâng în spatele ceiluilalt cu degetele încleştate

68

Casa Verde

Casa Verde

69


cu statui de veneră de minervă lângă mese-n pereţi pe scaune urâte acoperite cu cearşafuri albe, lucitoare, de sidef wannabe

Acelaşi aluat alb auriu cinci o mână Acelaşi aluat alb auriu mat

pentru părinţi pentru rude pe care le vezi o dată în an de paştele blajinilor în cimitir pe tocuri şi cu coniac de 20 de ani din acelaşi pahar

Mihai Cristina Alex Alexandra

totul pentru a împărtăşi fericirea de a-ţi fi găsit un om la care ţii o perioadă iubire

douăzeci cinci doi unu jumătate în aceeaşi ţară unde se fac cumătrii nunţi cu 200 de invitaţi cu naşi de care ţi-e frică să-ţi critice farfuriile când îi inviţi acasă unde-s icrele? le speli le ştergi le pupi mâinile cu dezbrăcatul miresei, când tipa îşi scoate vălul şi e îmbrobodită купи продай cumperi distracţia (e ca o seară în club cocos prive), dai o pătură, un cearşaf, o broboadă (toată lumea le poartă acum, la birou!), le pui pe toate pe tipă pe mireasă

sex copii bani chirie ieftină se pot face şi cu iubiţi iubire dar în aceeaşi ţară 99 de cumătri sau câţiva prieteni în aceeaşi ţară ___

— unii tamada îţi dau să înveţi poezia dinainte alţii nu, trebuie să o cauţi pe internet cu găini cu feuerwerk

70

Casa Verde

Casa Verde

71


(într-o joi să treci pe lângă mama ta şi să n-o observi şi să n-o saluţi, Miihai)

în aceeaşi albie, sub acelaşi cer, din aceleaşi parcuri curat sensibil eu îndrăgostită de tine, tu de Alina o rusoaică blondă cârlionţată de la dansuri mai mare ca mine eu nicio şansă dar eu îndrăgostită de tine la 3 ani după ce ne cununasem de atâtea ori în fiecare zi ! după ce ne plimbaserăm prin parcul meu prin parcul tău tu ne-ai împărţit atunci lumea — parcul meu erau de fapt vreo cinci copaci, al tău avea carusel şi 3 lacuri. sufăr rar şi la 3 şi la 3 + 17 castele din lego colecţie de kindere nu vreau răi în jocul acesta vreau doar buni în fiecare zi !

alergător prin ceruri în paşi mari şi lungi şi paranteze cer care-asfinţeşte picioare lungi şi subţiri şi când cobori mergem în doi şi tu îmi povesteşti un episod din south park şi două fete îşi sucesc gâtul să te privească mai bine alergător prin ceruri în paşi mari şi paranteze cer care-asfinţeşte picioare subţiri tu râdeai azi ai cel mai curat umor negru câte kilograme de cartofi costă această geacă? eşti student sunt aproape studentă

tu ai fost johnny bravo power ranger toate personajele din mortal kombat eu eram prinţesă sau războinică sonya tu eşti curat, bun, sensibil, ai umor pe cerul tău 72

tu râdeai aşa încât să râdă întregul teatru naţional după tine ne zgâriam pe gât acum ne cuprindem cuprinzi la fel ca tatăl tău fluturi degetele pe spate

ne-am crescut sensibilitatea în parcurile noastre în aceeaşi albie albă care se încălzea de la soare ne-am crescut umorul fiecare sub borul pălăriei lui dar pălăriile sunt sub acelaşi cer albastru pe care e soarele care ne încălzea apa în aceeaşi albie albă procrastinators of the world, unite! tomorrow.

Casa Verde

Casa Verde

73


ce bine că a plecat adolescenţa ce bine că am învăţat să ne iubim

5 ani

cu sensibilitate din aceleaşi parcuri cu umor sub acelaşi cer în aceeaşi albie ___

oameni de ce ar trebui să vorbim în fiecare sâmbătă iar sau măcar peste una

fiecare sâmbătă

oameni cum

fiecare sâmbătă cu tine pentru că amândouă tocilare în restul săptămânii

ultima dată nu am vorbit jumătate de an dar suntem atât de aproape dubi-dubi-dub-dub-dub aaaa dubi-dubi-dub-dub aaaa

fiecare sâmbătă cu tine fiecare vis cu tine oameni cu tine

hey eu tot iti scriu mail de vreo 2 sapt si nicidecum nu’mi reuseste sa-l termin am atatea de spus. as vrea s vb pe skype azi dak poti, am chestii sa-ti spun.

ninge. ieri cu fulgi mici

intre timp iti trimit un desen in paint pe care l’am facut pt tine k s acompanieze mail’ul pe care o sa ti’l trimit sigur intr-o zi:)

da azi cu fulgi mashcaaaaaaaaaaatzi sala mica de biblioteca si 100% de copii care zambesc :) vise basquait câini vorbitori (câinii zburători cresc mereu vorbitori) gravide scaunele de marmură de pe maria cebotari cu Vogue şi cu Elle pe ele suntem anti glamour dar pasionate de modă eu baroc tu în ghete în căutarea dulciurilor fetiş din anii 90 în cantine murdare mov fain

74

aşa se numea cantina care e acum un bar sushi

Casa Verde

alături de fiecare mutare de-a ta (13 apartamente în 4 ani) de fiecare prieten pe care nu l-am cunoscut şi pe care n-am să-l cunosc niciodată pentru marea din faţa noastră pentru toate profesiile la care ai visat şi lângă care am stat zugrav de icoane designer de grădini bucătar într-o mansardă din paris chiar dacă lasagna pe care am făcut-o noi era crudă Casa Verde

75


la telefon la fumat pe coridor tu pe te miri unde eu (eu de exemplu mă mir mereu) vecinul pensionar îţi spune că ai o barbă frumoasă

oameni cui pentru marea din faţa noastră pentru tine vorbim pe skype şi regăsim regizori muzică vise mereu vise oameni oameni de ce oameni cum oameni cui oameni cine ___

tu vrei să fii fata tu ştii să pui întrebări să accepţi să înţelegi eu ştiu să pun întrebări să accept să înţeleg tu ştii să înţelegi mai bine universuri mari ai citit mai mult şi ai barbă                eu înţeleg universurioameni şi fac epilare cu laser

Trebuie să respir! Alex poem supeeeerb Eu o să mă pierzi aşa )) dându-mi texte lungi şi probabil bune Alex eu astept rabdator prima dată mi-ai vorbit într-o curte dintr-un bloc din telecentru dar mama zice că noi ne-am mai întâlnit când eram până la genunchi amândoi şi tu n-ai vrut să-mi dai o ciocolată ) m-ai pus să citesc un poem de-al tău în faţa ta, m-ai pus să citesc 13 pagini, acum te rog eu să citeşti tu poeme de-ale tale (scrii mai scurt, ne-am inversat rolurile) eu le ascult 76

vreau să fiu fata care fumează liniştită în faţa mea gesturile ei sunt lente si triste cămaşa ei de blugi e roasă se uită la chiştoacele pe care le-a lăsat jos

Casa Verde

tu ştii să citeşti ştii să pui întrebări să apropii oamenii de cine sunt ei de big bang-ul din ei mai nou ţi-am descoperit împreună umorul care era acolo, bineînţeless că era, doar că tu crezi că a fi bun şi a iubi şi a avea umorul tău nu sunt un triunghi fericit eu da trebuie să cresc! trebuie să respir! vorbim pe gtalk şi regăsim poezie idei valori definiţii întrebări pasiuni noi ___ Casa Verde

77


şi tu eşti în aerul tău, nu mănânci îngheţată, pentru că în Moldova toată e făcută din praf

Vânt, Ea e vânt, Tu eşti vânt, Eşti personaj din desene animate japoneze adolescent care chiar dacă are uneori răbufniri de a epata în faţa părinţilor e atât de curat atât de autentic atât de frumos

şi mă înveţi să nu fac mişcări bruşte corpul nu e doar mijlocul de transport al minţii mintea pfu

Tu eşti vânt, Apă, Apa cu sare produce diaree uneori, când o bei pe nemâncate 2 l dar asta e profilaxie o dată la două duminici Tu eşti vânt, Ты ветер,

what you only need for understanding is understanding ei dar tu eşti vânt, ты ветер,

vorbim pe scrânciob şi închidem ochii pentru că this is perfect все что нужно

cerul albastru când îl privim noi împreună şi după vara, între 8 şi 9

şi tu râzi când eu îţi spun că vreau să cresc şi tu râzi când eu îţi spun că vreau să fiu mai bun ă

e frumuseţea înseşi vei intra pe skype numai pentru mine

şi eu înţeleg uneori şi tu eşti în aerul tău, îţi accidentezi maşina de trei ori, dar eşti în aerul tău şi uşor autistă în sensul cel mai frumos al cuvântului lirică cum sunt şi eu acum de o lună 78

şi tu eşti vânt şi mănânci guy unt fiert (PRESIDENT, în Moldova tot untul e margarină)

Casa Verde

___ chişinău cluj chişinău paris chişinău Casa Verde

79


cu barbă sau fără

londra chişinău între stele în chişinău sunt străzile maria cebotari şi bulevardul grigore vieru şi copacii pe lângă care trecem şi vorbim mereu vorbim tăcem împreună şi cafenelele aceeaşi mereu dar diferită cu fiecare aparte departe de restaurantele cu venere şi minerve şi apoloni şi mese-ntinse departe de guvern de tocuri şi coniac din acelaşi pahar în cimitir cu rude pe care le vezi o dată în an pentru care îşi decid viaţa şi-o termină şi-o încep departe şi aproape de

acest sentiment această stare această lume acest fel de a fi între stele

SORRY. THANK YOU • 4 dimineaţa

vise poezie oameni viitor aburi iubiri uneori observaţii

• 4 aeroporturi

eu sunt cel mai aproape de mine când sunt cu tine Alex Alexandra Cristina Mihai

• 4 oameni atingându-mă. Securitatea

acelaşi aluat

• Singură • 4 ore pe Skype cu părinţii

alb auriu mat ten palid ochi cafenii sau albaştri sau verzi sau negri păr drept ten alb auriu mat palid

• Dragă mamă, tată, • Vă iubesc. Cum a fost zborul? • 4 aeroporturi. Securitatea

un univers fiecare 80

poezie ironie vise oameni prietenie

A atinge pentru a nu fi atins

Casa Verde

Casa Verde

81


• Bombing for peace • Fucking for virginity • • Bine ai venit pe Insula Omului.

cu doi băieţi pe care tocmai i-a întâlnit pentru prima dată. Ieri. Deşi şi ea e născută pe Insula Omului, şi băieţii sunt născuţi pe Insula Omului, şi Insula Omului are 70 000 de locuitori. E mică. Dar ea e din Nord şi ei sunt din Sud şi insula se împarte clar în Nord şi în Sud în bază de diferite boli cu transmitere sexuală.

ÎNVAŢĂÎNVAŢĂÎNVAŢĂÎNVAŢĂÎNVAŢĂ — Ai o engleză cam incomodă, awkward. Profa mea de literatură. Mie. — Poţi să mai repeţi o dată? Colegul. Deschid uşa, mai vine un coleg din spate. Îi ţin uşa. El: — Sorry. Când ar fi putut zice Thank you. Când ar fi trebuit să zică thank you.

Bang Bang (Bang!) beată Semibeată De la Nord la Sud, de la Vest la Est, lângă gara Kursk, Unii spun că Bang Bang (Bang!) e o curvă, eu cred că ea e pur şi simplu dezorientată. Unii spun că Bang Bang (Bang!) e o curvă, eu cred că ea caută pur şi simplu iubirea. Doamna director, care nu mai e doamna director, a plecat în Columbia cu profesorul de engleză, iubirea ei din studenţie. Sorry. Thank you.

Sorry thank you sorry thank you sorry thank you lii.

Englezii sunt politicoşi. Doamna director, căsătorită, s-a combinat cu un profesor de engleză din şcoală, căsătorit, iubirea ei din studenţie, şi a fost dată afară de bordul de guvernatori. Sorry. Thank you. Bang Bang (Bang!) e cea mai albă fată pe care am văzut-o vreodată. Bang Bang (Bang!) are cea mai incredibilă voce pe care am auzit-o vreodată. Bang Bang (Bang!) tocmai s-a culcat 82

Casa Verde

Iau cel mai mare punctaj la examene din toată istoria şcoÎn capul meu, pe 72 de voci: — Noroc. — Noroc. — Noroc. — Noroc. — Noroc. — Noroc. — Noroc. — Noroc.

Casa Verde

83


— Noroc. — Noroc. — Noroc. — Noroc. … — Noroc până la al 72-lea noroc. Ne salutăm între noi. Sorry. Thank you. Uniformă. Colanţi negri, nu albaştri. Eseu: Noi vedem lucrurile nu aşa cum sunt ele, ci aşa cum suntem noi. Arta e minciuna care ne apropie de adevăr. Eseuri. Teme pentru acasă. — Adevăr? — Adevărul meu adevărul tău adevărul ei el mincinos — Minciună — De câţi oameni e nevoie pentru a face un adevăr? 6. 5 rotesc realitatea, unul ţine adevărul şi al şaselea aleargă în jurul realităţii, dar în direcţia opusă, aşa încât celui care ţine adevărul să nu i se facă greaţă. — Ştiinţa nu valorează nimic. E doar o schemă şi tu nu poţi judeca viaţa şi tu nu poţi judeca lumea doar în baza unei scheme în care tu excluzi toţi factorii. Atmosfera Viteza vântului Diferenţa de temperatură Dimensiunile diferite ale atomilor Masa fără. 84

Uniformă. Colanţi negri, nu albaştri. Cămaşă cu guler, nu

Casa Verde

76 de voci. — Nu vreau să o fac să sufere pe ea, pe a treia-n acest triunghi, care e de fapt a doua sau prima. Nu vreau să o fac să sufere. — Dar asta e la fel cu a fi fricos, cu a fi laş, cu a fi slab şi cu a vrea să te placă toţi. Nu? — Dar tu? — Eu sunt fericită când îi fac pe ceilalţi fericiţi. — Dar eu nu-i fericesc, eu doar nu-i nefericesc. Acţionează. — Dar dacă asta nu vine natural — Noi decidem — Dar responsabilitatea Hai. — Dar de ce o relaţie — De ce pupături, de ce sexul, de ce ţinut de mâini — Hormonii. — E vârsta. — Natura. Visez Am mers toată ziua cu prietena mea Natalia care vorbeşte mereu suferă vorbeşte vorbeşte vorbeşte nu ascultă vorbeşte vorbeşte şi îi face coming-out-ul prietenului ei cel mai bun înainte ca el să o facă, de câteva ori, şi ea a tot vorbit şi a vorbit şi a vorbit până a devenit maică-mea şi noi mergem pe strada Zelinski, strada pe care am crescut, şi doi câini mari, negri, încep să alerge spre mine din spate şi eu îi simt şi sar sus tare mai sus decât se poate sări şi câinii pleacă şi pericolul pleacă, dar nu, în 30 de milisecunde sunt jos, pe asfalt, nu aud nimic, împrejurul meu e sânge şi mama e deasupra. Ambulanţă.

Casa Verde

85


• Ai zis că atunci când voi creşte n-o să mă mai iubeşti. Am crescut. • Şi apoi tu mă pupi şi îmi spui că • Singurul bărbat cu care te-ai căsători în ţara asta e • Taică-miu. • • Te-am iubit 3 sau 4 sau 5 ani şi da, tindem să exagerăm, toţi cei 74, şi să zicem că am fost emoţional monogami, dar după 5 ani eu adorm în avion şi stewardessa: • • — Do we have a doctor in the plane? If there is a doctor in the plane, please approach the personnel. După 5 ani eu adorm în avion şi stewardessa: • — Avem un doctor în avion? Dacă avem un doctor în avion, rog să se apropie de echipajul de bord. După 5 ani eu adorm în avion şi stewardessa: • — Есть доктор в самолете? Если естъ доктор в самолете, просим приближаться к екипажу. • • După cinci ani, un om moare în avion, la 10 000 de kilometri în aer, fără ajutor medical, atac de cord. • • Uniformă. Colanţi nergi, nu albaştri. Cămaşă cu guler, nu fără. Pantaloni drepţi şi nu largi. • • BANG BANG BANG • • Pic examenul la matematică şi pe cel de la fizică. • Scriu cel mai lung email din viaţa mea. Ţie. • Sorry thank you sorry thank you sorry thank you • ÎNVĂŢ ÎNVĂŢ ÎNVĂŢ ÎNVĂŢ 86

Casa Verde

• • 42 din 45 de puncte. • • An liber.

HRIŞCĂ. Proiecte De trei zile-ncoace, gura lui Moni nu tace că nu a mâncat decât hrişcă. HRIŞCĂ HRIŞCĂ HRIŞCĂ HRIŞCĂ Salariul mediu în Republica Moldova: 3350 de lei. 201 euro pe lună. 200 de ciocolate Korona sau 200 de beri Chişinău. În medial rural, poţi fi: profesor, poştaş, şofer, morar, şef de magazin, vânzător, şef de bar, barman, birocrat, gata. În unele sate sunt fabrici. Dar nu prea avem industrii. În unele sate sunt fabrici, în Trebujeni — proiecte. În Trebujeni sunt proiecte. Profesor de istorie, directorul şcolii gimnaziale, 150 de elevi. Erau 500 înainte. Acum îşi iau şi copiii cu ei, în Italia. La Butuceni s-a închis şcoala şi vin elevii de-acolo. — Voiam şi eu să mă duc în Italia când a intrat fiica mai mică la facultate, dar ne-am descurcat, că ea a învăţat gratis. Fără bursă, dar gratis.

Casa Verde

87


În Trebujeni sunt proiecte.

Proiecte.

         Am luat un proiect de la USAID,

Ne mutăm încet, încet, în lumea a doua, dintr-a treia, şi scriem

ne-au făcut WC-urile şi cantina la şcoală.

Proiecte.

Voluntari.

Ne mutăm încet, încet, în lumea a doua, dintr-a treia, şi scriem

Voluntari din Marea Britanie.

Proiecte.

În Trebujeni sunt proiecte. M-au trimis în SUA, limita de vârstă era 45, dar m-au trimis. Pentru liderism. La 55. Că am adunat tot satul şi l-am pus la treabă. Am făcut un training. Ei m-au văzut şi m-au trimis în SUA. În Trebujeni sunt proiecte. Vila e pe un proiect austriac. Un prânz costă 250 de lei. În asta intră zeamă, friptură cu mămăligă, plăcinte, vin alb, roşu şi cafea sau ceai. Vin oamenii, vin şi moldoveni, şi străini. Special ca să mănânce, că le place aici. Salariul mediu în Republica Moldova: 3350 de lei. 201 euro pe lună. 200 de ciocolate Korona sau 200 de beri Chişinău din magazin. Un profesor primeşte 2000 de lei pe lună. Un profesor nu e şef de magazin sau de bar. Aşa că un profesor trebuie să trăiască, un profesor trebuie să scrie 88

Casa Verde

De trei zile-ncoace, gura lu Moni nu tace că nu a mâncat decât hrişcă. HRIŞCĂ. HRIŞCĂ HRIŞCĂ HRIŞCĂ HRIŞCĂ HRIŞCĂ HRIŞCĂ Proiecte. Dar azi am mâncat şi sarmale, şi plăcinte. Proiecte.

Murga, Zorika, iPAD-ul Dar sunt şi amintiri adevărate pentru Simona, Cristina, Radu, Mihai, Iulia, Laur, Licu, Simba, Carolina, tata.

Casa Verde

89


Dar sunt şi amintiri adevărate Băiatul care se teme de lupi, dar nu şi de uciganie. Băiatul gata să dea ciocolate, flori, Matagonkă, să privească prin gărăfică să te vadă mai mare. Murga, Zorika căluţul de păsmas plăsmas plastic 2 căluţi din păsmas pe care îi ascunzi în pământ să şadă-n pământ mulţişori căluţi 39. 39 de iepuri adevăraţi, iepuri care cresc mari şi pier. /Mama dă la râpă 2 pungi de iepuri. Dar sunt şi amintiri adevărate când te joci în dandy în Mortal Kombat şi eşti Sonia şi apeşi frenetic şi cu multă energie pe toate butoanele, tragi mânerele, apeşi pe butonul din stânga, din dreapta, din mijloc, nu gândeşti, doar apeşi, pentru că nu ţii minte care e lovitura de picior şi care de mână şi câştigi bătălia lupta Dar sunt şi amintiri adevărate capul de clovn pe care l-ai furat pentru prietenii tăi, pentru teatru trebuie să îl scoţi din ştrampi în faţa tuturor să îţi dai ştrampii jos mirosul de pudră cărţi aproape furate din librărie cu ruşine şi plâns 90

Casa Verde

poezii cu gândăcei care să schimbe lumea poezii cu ochi care ascund o taină de 100 de lei mâncarea de peşte 1 leu bucata desenul mingiuţe maşinuţe pastile pastile pastile pe care le faci vitamine, le mănânci doar învelişul, că-i dulce, îţi chemi prietenii la un chef cu pastile, a venit ambulanţa, eşti doctor. Dar sunt şi amintiri adevărate beţişorul cu care scotoceai în pământ ore-ntregi Tamagotchi, animăluţul din segmente negre, ca un mp3player, care ţipă la adunarea de dimineaţă la grădiniţă, ţipă să îl hrăneşti, să îl duci la baie, să-l creşti, altfel moare doamna Antonina nu înţelege Dar sunt şi amintiri adevărate când îţi omori păpuşa, îi arunci capul într-un coş de gunoi, mâinile-n alta, picioarele pe fereastra mică de sus Dar sunt şi amintiri adevărate când mama găseşte păpuşa când mama învie păpuşa o face la loc. Minimax. Dar sunt şi amintiri adevărate când te simţi spioană Casa Verde

91


Paul & Paul

când te simţi Thomas când vrei să fii Batman şi sari de la balcon

Drum drum drum

o colecţie de păpuşi fără cap. HBO Dar sunt şi amintiri adevărate pentru Simba, câinele-leu, nu pentr-o pisică, un cocher spaniel rus cu ochi trişti, plini de jale, de-o lună. Dar sunt şi amintiri adevărate pentru Simba: ursoaica, jucăria mea cea mai veche, care i-a devenit mamă. WC-ul din care iese o mână.

Nici nu mai trebuie să spui tu Drum drum drum Pentru că e o maşină adevărată, o maşină din iPAD, care face singură Drum drum drum Dar sunt şi amintiri adevărate Murga Zorika iPAD-ul.

unchiul burlac cu ursoaica-n maşină /La studii. Dar sunt şi amintiri adevărate pentru băiatul cu faţa de porţelan pân-o găseşte pe Sveta. Amintiri adevărate. Iepuroaica cu sutien roz.

agh:

Dar sunt şi amintiri adevărate pentru colega mea de cameră de cămin pân-o găseşte pe Graigh-

ursuleţul care se crede buburuză. Marienkoffer. Şi poartă noroc.

na

92

Dar sunt şi amintiri adevărate când taci, când taci, lângă prietenul tău şi mergi cu maşiîn iPAD

Casa Verde

Casa Verde

93


Valentin Balan

Intro. Noemă

Este student în anul III la Facultatea de Filologie a Universităţii „Alecu Russo“ din Bălţi şi membrul cenaclului Kontur.

Sunt deghizat într-un punct şi-ţi urmăresc caligrafia îmi faci scrisoare de adio, dar am s-o rup în bucăţele mici de carne fragedă, albă Ascuns după un T vreau să-ţi pătrund gîndirea şi poate înţeleg de unde -acest şirag frumos de salbă, de unde moartea , de unde presimţirea.

Ceas cu mers invers Voi păşi peurmele tale Să-ţi simt drumul lin şi părul Castaniu Măturînd strada Voi culege din praf Inima ta şi valsul Acela al mersului Împotriva timpului O să ajung la tine tîrziu, foarte tîrziu, Vei încerca să îmi spui ceva

94

Casa Verde

Casa Verde

95


Carolina Vozian

Despre rătăcire Dar te va opri respiraţia mea şi necuvîntul din colţul gurii.

Născuta la 13.august 1994. Absolventă a LT „Spiru Haret“. Este studentă la LITERE, în Bucureşti. A debutat cu proză în antologia Covoare Moldoveneşt ;i în revista online Tiuk. A frecventat Atelierul de proză Vlad Ioviţă şi cenaclul Republica.

Poem din material rezistent Dar sunt şi amintiri adevărate vii precum ochii tăi mari ca şi munţii care se întind în lanţ peste creier. Uite dacă ai putea deschide o uşă în dosul craniului şi ai vedea cum lucrurile celea trecute mă ţin bine în viaţă. De dor şi de ciudă Ai încerca să distrugi această memorie precum un vas pe care-l trânteşti de asfalt sticla s-ar sparge ca să treci tu o pisică însângerată printr-o idee

96

Casa Verde

Casa Verde

97


fotografia Irinei Brumă în cărucior, alb-negru E pe prosopul cu maci crescut odată cu ea. Coboară din căciuliţa albă, din papucii cu şireturi bine legate ca şi borcanele cu dulceaţă din filmele ruseşti, costumul de vată ce o face caldă şi acum. Trece din mânuţele pufoase în alte mâini. Scările îi sunt mai aproape. Poarta bunicii- mai mică. Mai târziu rochiţă din blugi şi flori în mâini şi prima zi de şcoală şi poziţie de pioner. Mai târziu părul ei cu bentiţă devine roşu în contrast frumos cu ochii albaştri. Mai târziu e altfel, e mâţa din textul ei şi multe alte mâţe. E ploaie şi soare şi totul. Şi poate mai e cosmonaut.

„în vizită la bătrânul maestru“ maestrul are tricou orange maestrul spune da da e cu siguranţă o poetă foarte talentată urmează să vedem acest fapt chiar şi în acest text nespus de prost se vede m?na lui de prozator maestrul urcă pe bicicletă se uită la drum maestrul e om din flutura ştie foarte mulţi oameni din chişinău maestrul ne recomandă să lăsăm poezia proza e mai actuală maestrul ?i zice lui buzu 98

Casa Verde

la 2 noaptea că literatura e o mare mămăligă poate facem atelierul de cizmari ? zice buzu maestrul îi cumpără pastile antimahmureală maestrul se plânge copiii lui s-au dezvăţat de scris aveau odată texte bune maestrul e supărăcios îi trece repede maestrul e blogger maestrul mai mănâncă un sandwich se ?mparte cu noi

despre fericirea aparentă „eşti cea mai minunată fetiţă din lume“ ?n toată sâmbăta la tiraspol la carusel roata dracului e imensă în vârful ei mă simţeam bine oricum aveai să mă salvezi scrisorile mele pentru moş crăciun mai târziu ţi le-am găsit în  agendă el venea cu avionul când nu era zăpadă lăsa cadourile la balcon m?inile mele peste m?inile tale la volan am trecut nistrul mi-am tăiat părul l-ai conservat ?ntr-un borcan cu inscripţia: carolina la 9 ani

Casa Verde

99


Ţip la bunica. De ce nu alege bine fasolele? Cum nu vede? Ochii ei albaştri au însurit. Mama sună felcerului să vină. Morfină, luaţi-i morfină ! Camera în care stă bunica e frumoasă. Mai frumoasă decât toate 8 camere. Când moare o să fie a mea? Sună telefonul: a murit bunica. Mama plânge. Cum a murit bunica? Mă culc lângă ea. I-au pus ?n m?ini o lum?nare. De ce lumânare ? Nu-i lumină ? Mama mă ia de lângă bunica. La înmormântare o apuc de mână. Îi deschid ochii bunicii. Albaştri.Albaştri. Nu face asta !  De ce ? Eu vreau bunica să mă privească.

(„dar sunt şi amintiri adevărate“) dar sunt şi amintiri adevărate iaşiul plâns fără tine privirile cu o viteză de 200 km/oră indiferenţa ta de urs ?n hibernare o iarnă întreagă dinţi încleştaţi în umărul meu „cât poţi ţine aerul sub apă atât de tare mă“ pisica ta moartă în braţele mele

o experienţă iniţiatică Bunica ia morfină. Mama, ce e morfina? Apă, apă în plămâni are bunica. Vreau bunica să moară, îmi rămâne camera ei frumoasă cu sobă. Mă culc la ea pe braţe, îmi povesteşte despre Transilvania. Îmi zice că a învăţat asta la români. Mama, ce înseamnă „la români“? Bunica are gărduleţ împrejurul patului, noaptea îl sare. E sub masă, ţipă. Mama, ce are bunica ? O să moară ? Mă culc lângă ea. Are halat negru cu floricele violete. Mama mă duce în altă parte. Bunica citeşte o carte de Octavian Goga care e pe masă. De ce pl?ngi, bunica ? El scrie despre noi. Despre cine noi ? Despre noi. Aduc aparatul de fotografiat cu peliculă, îi fac o poză cum doarme. E mică, mică. Pielea ei zbârcită. 100

Casa Verde

„mâţa ca“ Mâţa ca şi coastele copilului african din fotografie Vulturul aşteaptă Mâţa bolnavă ca ochii tăi spălaţi în fum şi în cântecul de Placebo Mâţa, ghearele ei ca degetele tale lilieci încâlciţi în părul meu plână la sânge Mâţa pe pervaz etajul 9 ca frica mea de înălţime când te văd Mâţa ca paşii tăi vin tiptil şi mă fac să scârţîi

Casa Verde

101


Cristina Dicusar

Bătrânul maestru 1

S-a născut în 1992. A fost elevă la Liceul Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. În prezent este etudentă la Universitatea Academiei de Ştiinţe. Este redactor la revista Clipa.

Am scuturat pământul ca pe o pătură Şi am înţeles că cel mai mare înţelept nu e o scoică din mare. Am mai scuturat odată pământul Şi am înţeles că cel mai mare înţelept nu e o broască ţestoasă. Am mai scuturat odată pământul Şi am înţeles: Cel mai mare înţelept nu mai trăieşte acolo.

Bătrânul maestru (varianta 2) În dreptul râului Răut Trăieşte un înţelept. El vrea să scrie o carte Despre cum oare să meditezi Atunci când nu-ţi iese? Sau atunci când nu vrei să meditezi? Sau atunci când nu-ţi pasă  de meditaţie? Un mare înţelept stă la malul râului Răut Şi pescuieşte. În timp ce face acest lucru, el învaţă peştii să zboare Iarba — să muşte, Timpul — să se oprească. Mă gândesc la el atunci când primesc note rele la matematică.

102

Casa Verde

Casa Verde

103


Dar sunt şi amintiri adevărate…

Jurnal de tabără

Acuma ştiu, sunt amintiri adevărate ca magneţii Ce se-nvârtesc în cercuri până lumea înnebuneşte. Sunt amintiri atât de-adevărate încât rânjeşte cosmosul la ele Şi le-nghite. Sunt amintiri pe care nu le simţi  şi-acestea se repetă mereu ca nişte cercuri. Sunt amintiri atât de-adevărate Pe care nu le ştii şi ele sunt negre şi dacă deschizi ochii —  nici le pasă. Dar sunt şi amintiri adevărate… Ca o pisică din „Alisa“, noaptea Râde de toate.

Obosită, obosită. Trezire bruscă. Aiurea. O cameră mare, mulţi oameni. O cafea. Aş fi vrut o cafea. Ies din casă, văd o masă verde. Pe ea — cărţi, ţigări, bere. Mă aşez. Mănânc. Un băiat se uită cum înfulec. Mi se pare aiurea. Nu e frumos aşa. Duc farfuria, aştept. Azi scriem, scriem despre amintiri, alcătuim metafore, când trecem unul pe lângă  celălalt întrebăm: Ai scris? Ce-ai scris? Îmi citeşti? Casa se umple de foi. La terasă e muzică… Sunt prea mulţi oameni.

Mâţa ca… Mâţa, ca un punct pufos în mijlocul unei propoziţii — adoarme. Mâţa ca începutul lui august, de care îţi spânzuri tristeţea, iar ea ţi se urcă înapoi în spate. Mâţa, ca podeaua pe care alunecă  gândurile, şi te fac să  te-mpiedici. Mâţa ca o fericire cu gheare tăiate. Mâţa ca mine, ca tine, cum privim afară şi ne oglindim în fereastră.

104

Casa Verde

Poemul fericirii Ce zi! Ce mică, invizibilă, cu-atâtea repetiţii Şi totuşi, Ce zi! Ca ploaia amânată, Chiar dacă o fetiţă A târâit umbrela. Ce zi uriaşă În absenţa ei. Dar, Vai, ce zi! — Aceeaşi, Geamănă cu celelalte! Ce zi! Ce minunată zi, Ca pasul Ce-l faci mai maşinal Cu orice înaintare Ce zi!

Casa Verde

105


Ce zi frumoasă Ca ştampila ce o pui Pe orişice scrisoare. Ce zi! Ce zi! Ce zi…

Am fost în rochia mea verde şi apoi m-am întors… — Mergeam. Doar mergeam.      Drumul era o linie dreaptă, O funie foarte subţire.

Problemele mele la 12 ani: Problema nr. 1: Liceul „Miguel de Cervantes“ Sub-probleme: Profa de informatică ne predă Turbo Pascal TP7 Fug de la lecţii Nu-mi place matematica, nici voleiul, nici şcoala. Problema nr. 2: Casa Nu vreau să-mi fac temele, dar nu am altceva de făcut.     Am primit cadou casete cu Beatles şi Aznavour. Dansez. Când vine Mihaela, facem teatru. Problema nr. 3: M-am îndrăgostit de Maxim Galkin. Problema nr. 4: Părinţii divorţează fiindcă mi-a murit motanul. Problema nr. 5: Înainte să adorm, număr până la trei. Acum: 1. Nu-mi mai place să dansez. Nu mai fac teatru. Nu mă mai văd cu Mihaela. 2. Profa de informatica ne tot predă Pascal. Eu nu mai fug de la lecţii. 3. Mi-e dor de tata şi de fratele meu. 4. Acum sunt îndrăgostită de Tzara, Kafka şi Camus. 5. Înainte să adorm număr până la trei.

106

Casa Verde

Am văzut o fetiţă. Ea avea o minge uriaşă, O minge multicoloră, O minge frumoasă şi mare                   Şi o arunca în aer                             Sus-sus,                        Şi încă o dată,                               Şi încă o dată… Mă temeam să-i spun,       Îmi venea să-i spun             Că are o minge frumoasă,                   Că o aruncă în aer…,                         Că aş vrea şi eu  să o arunc departe,                               Să văd cât de departe ajunge                                     Mingea aceasta Multicoloră. Fetiţa mă privea, Şi mingea, şi culorile mă priveau.       Dar eram atât de fricoasă,       Atât de fricoasă…                         Şi-am mers mai departe                               Pe drumul acela,                                     Pe funia aia subţire… Un arici mort.

Casa Verde

107


Drumul — o linie dreaptă cu un arici mort. O fetiţă…                                   O minge multicoloră, O minge frumoasă şi mare Cativa pasi inainte — în spate un arici mort… Câţiva paşi înainte — în faţă un arici mort… Voiam să fiu singură. Dar un arici mort… Un drum înapoi în rochia verde Şi un arici mort.

108

Casa Verde

Irina Bruma Născută la 26 august 1990. A studiat sociologia la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu. A fost membră a cenaclului Zona Nouă.

Casa Verde

109


o lista cu 7 probleme care mă preocupau când aveam 12 ani şi 7 probleme care mă preocupă astăzi

visul lui moni se trezeşte în jur verde dealuri verde, rîul verde, casa verde ulii în cercuri prind curente de aer verde răutul tulbure ademenind o bălăceală zdravănă şi Iisus cu pietre

eu cum să-i fac pe ai mei să fie mândri de mine? din ce clasă nu mai e voie să te joci cu păpuşile? cum să-mi imaginez spaţiul infinit? ce-i mai bine să îmbrac când am ciclu, fustă  sau pantaloni? dacă eu nu mărturisesc toate păcatele preotului, eu o să ajung în iad? dacă eu nu cred în iad, înseamnă că  eu nu cred nici în rai? cum să-i fie bunicului mai bine dincolo, dacă noi suntem aici? exerciţiu radu vancu/simona popescu: un text dedicat maestrului, care este pe moarte

XXXX

barba lui are 2000 de ani moartea, proaspătă şi verde aşteaptă să intre pe fereastră

dar sunt şi amintiri adevărate gleznele ei transparente sau unduirea gâtului florile care-i creşteau direct din lobii urechilor căzând pe mine ca lama unei ghilotine tăişul pasului pe deasupra claviculelor de zahăr bruma respiraţiei pisica-mi scărpina gândurile pisica-mi chema neliniştea cu limba scoasă pe geam ca o viperă ca o vădană bocind după poarta deschisă somnul pisicii aduce liniştea unor râuri crescând sub piele

110

Casa Verde

XXXX fericirea te sugrumă o haită de piranii fericite muşcă din tine fericirea te linge pe faţă creşte-mi flori pe scalp mâinile tale se reped la mine ca nişte câini trăgând o sanie prin nămeţi

Casa Verde

111


în capul tău sindromul fericirii

jurnal . bad lips şi 8.30 deşteptătorul undeva sub mine m-am trezit în patul angelei. wtf? dan, bogdan, anişoara, mămica, andrada. se pare că noaptea am avut semnal. irina, nu îţi pot depune dosarul la master. certificatul tău medical e jumătate în rusă. rusa mătii şi începe. mă caţăr pe gard, mesaje, e-mailuri, mesaje, facebook, pierd semnalul, mesaje, e-mailuri, mesaje, facebook, nu mai am credit.

un cârd de vrăjitori cu vocile piţigăiate fericirea dă năvală din tine ca iarba prin geamurile unei case în paragină

XXX

H H H stomacul lui radu oftează

lina ea nu ştie să înoate ha — ha încă un ha ea plagiază, chiar dacă nu are ce plagia

3 texte, nimic despre foamete nimic despre foamete nimic despre foamete nimic despre foamete nimic despre foamete nimic despre foamete nimic despre foamete nimic despre foamete nimic despre foamete nimic despre foamete

noi suntem o mână cu 2 degete suntem 2 sticle cu apă de baltă ca un bonobo fără cuvinte ţîţele ei urlă după miere gura ei bea până se umple paharul

112

Casa Verde

Casa Verde

113


căutăm ochelarii pungă ai? nu plasă ai? nu sacoşă ai? nu culioc, măi aa, bagă acolo

„mâţa ca…“ mâţa ca o mână răcoroasă pe genunchi când toate cărările s-au umplut de apă de parcă nu m-ai fi cunoscut niciodată de parcă numele meu nu există în nicio limbă din lume mâţa ca o fericire modestă când vântul apleacă copacii ochilor tăi peste mine când trenurile merg într-o singură direcţie când tramvaiele deraiază de pe şine pentru a săruta

nimic despre faptul că bunicul bunicii mele a murit umflat de foame.

mâţa o sinucidere colectivă a florilor portocalii

XXX SIM

ştirile protv

rupe carnea de pe burtă ur’nează peste în deasupra în gura ta în gura lor în gură pe faţă din şezute toacă toacă toacă-ţ carnea cre erul globul ocular

un prieten pentru totdeauna ca la minulescu, cu pădureţe în buzunar rămâne doar un lucru de făcut să învăţăm că ceea ce se vinde încă nu se cumpără experienţa a dovedit: nicio luptă cu excese şi dezordine de această natură nu este.

zdrobeşte zdrobeşte zdrobeşte degetele cu blândeţe

întrebaţi-l pe preşedinte niciun mijloc de apărare legală

114

Casa Verde

Casa Verde

115


despre a)ce se vede în poză şi b)ceea ce nu poate fi văzut în poză mă înţepasem cu mâinuţele în perdeaua de sintetică albă, cu desene laterale roşii, franjuri lungi şi subţiri. o lipisem de ochi şi, după un inspirat sacadat, am început să-mi frec pumnişorii înveliţi în perdeaua aspră, zgârâindu-mi faţa udă de lacrimi, fiind incapabilă să dau drumul aerului din piept, până când acesta se umflase de parcă cineva mă ţinea scufundată sub apă. când, înr-un sfârşit, am expirat, am însoţit aerul cu cel mai lung îîîîîîîîîîîîîî scâncit în viaţa mea. credeam că părinţii nu se vor mai întoarce niciodată, că va trebui să trăiesc la nana toată viaţa mea, că va trebui să-mi împart întotdeauna jucăriile cu alina şi olesea, că nu voi mai pleca în vacanţă la bunica, că nu voi mai fi cea mai mândră fetiţă din sat mergînd cu tăticu pe stradă, ţinându-mă de degetul lui mic şi încercând să fac paşii la fel de mari ca şi ai lui, pentru că el era înalt ca un munte şi cel mai puternic tătic din lume, că mămica niciodată n-o să-mi mai împletească părul atât de strâns, încât îmi simţeam colţurile buzelor şi ochilor întinse până la urechi, că ea niciodată n-o să-mi mai spună „красота требует жертв“, refuzând să mi le depletească, încoronându-mi căpşorul cu o fundă mai mare decât întreaga mea faţă. când, peste o vecie, părinţii s-au întors din moskova, miau adus rochiţa de blugi pe care am îmbrăcat-o în prima zi de şcoală. mi-era o ţâră cam mare, de altfel, ca şi toate hainele noi pe care mi le cumpărau părinţii. „на вырос“, cum s-ar spune. în general, aveam multe haine care nu mi-erau pe mărime. fiind cea mai mică nepoată din partea familiei lui tăticu, purtam hainele tuturor verilor, inclusiv şi ale băieţilor. ieşeam la joacă în tricouri cu spiderman, cu maşini de curse, cu „черепахи нинджа“. făceau haz băieţii din curte de mine, dar eu oricum eram cea mai krutaea, cu haine din moskova. ghiozdanul îl gă116

Casa Verde

sisem după luuungi căutări, chiar în ultima zi de vară. mămica era deja disperată, însă eu nu încetam să alerg printre rândurile pline de chinăzării, fiind convinsă de faptul că ghiozdanul meu o să-mi sară-n ochi.

Casa Verde

117


Felicia Nedzelschi

Baba Tanea

Născută Chişinău la 23 mai 1992, stundentă USM, facultatea de jurnalism, anul 2. A publicat în revista Clipa, a apărut în antologia Covoare moldoveneşti.

118

Casa Verde

Baba Tanea stătea la balcon. Ochii ei cândva albaştri, acum parcă daţi cu înălbitor, se uitau la noi cu ură nemaivăzută de mine până atunci. Avea o pisică fără un ochi şi cu celălat înălbit ca al babei. Până şi pisica fura mâncarea celorlalte mâţe din ogradă şi era detestată. Baba Tanea înjură foarte tare şi răspicat, de obicei ruseşte, rupe nucile de pe creanga care-i ajunge până la balcon şi le aruncă în noi. — Babă nebună, — strigă Nataşa. Eu tac. Am şapte ani şi nu sunt din sat, nu vreau să-i fac probleme bunicii. Baba Tanea scuipă şi bolboroseşte. Nataşa mă ia de mână şi strigă „Fugiiim!“. Pietrele din orgada fără iarbă îmi zgârâie pantofiorii de lac roşu. — Mama, — zic, baba Tanea îi bolnavă? — Baba Tanea a trăit o viaţă grea. *** Tatiana Sorochina stătea la etajul doi, vizavi de bunica, în apartamentul nr 9. De la uşa ei tot timpul mirosea a pişat şi mâţă udă. — Saraca Tanea, — spune bunica şi amestecă o supă extraordinară. N-are cine-i face mâncare, biata femeie. E o legumă. Bunica îşi aranjează baticul şi mă roagă să deschid uşa. — Iute, iute, îs cu cratiţa în mână! — Un’ te duci cu ea? — La baba Tanea, — spune. Vai de dânsa, si-a bătut joc Dumnezeu de ea la bătrâneţe. — Nâca, baba Tanea îi nebună? — Tfu, spui prostii! *** — Cândva am fost profesoară, am venit de la Ural încoace prin ‚55, da’ copiii îmi zic nebună şi învârtesc cu degetul la cap când eu pe bunicii lor i-am învăţat carte, baistruşii dracului! Casa Verde

119


Baba Tanea îşi şterge ochii cu colţul batistei. — Am şi strănepoţi şi li-i ruşine de mine, nu vor să vină la Tanea nebuna. Ia nepoatei tale nişte nuci, Lida, să mă pomenească când am să mor, — a spus baba Tanea şi a dus la gură lingura cu supă.

Mihai a strâns încet roşia din buzunar, apoi a scos-o şi i-a întins-o lui Gheorghe. — Merge. Acum ai voie să umbli prin mahala mea. Numai la blocul 12B să nu te arăţi. Felicitări, eşti în gaşcă. Oamenii oraşelor ma ri nu văd boschetarii. Casa LG a lui Mihai va fi invizibilă şi el va fi invizibil. În acest oraş sau în oricare altul trăiesc oameni fără ochi.

Casa LG Verdictul a fost „Eşti străin, trebuie să-ţi găseşti casă“. Ploaia i s-a întins pe faţă într-un şuvoi puternic, o scuipătură din partea lui Dumnezeu. Acesta era alt oraş, un oraş cu aceeaşi iarbă, şi oamenii tot două picioare au şi oricum era străin aici. — Dacă aduc casa, pot să rămân? — Vedem. Trebuie să ai pe cineva cunoscut, o „crâşă“ de îndată de aparţii la ceva, devii cineva, ai nume. Mihai are nume, dar nu are casă. La blocul de locuit din oraşul peste care scuipă Dumnezeu cineva a lăsat o cutie pe care scrie LG. E de la frigider, tocmai bună, minunată. „Am găsit casa“. Mihai se felicită şi aranjează căciula jegoasă. Pe lângă cutia de la frigider e un sac cu gunoi. Mihai se apleacă şi scoate o piele de găină şi o roşie cu mucegai. Şterge mâna de pantalonii găuriţi care nu-i ajung până la glezne şi scoate atent mucegaiul de pe roşie. Îţi pune mâncarea în buzunar şi apucă cutia. E grea cum şi trebuie să fie o casă. Mihai aproape că zâmbeşte, barba lui are fire cărunte. Mihai are gropiţe care ar fi trebuit să fie chiar drăguţe, dacă Mihai nu ar fi boschetar. Cutia de carton de un metru şi jumătate conectează priviri suspecte. — Am adus. — Hai pune-n-coa. Eu-s Gheorghe. Ai adus şi vreo taxă? 120

Casa Verde

Winston Blue Locul acela era nepotrivit. Nişte bârne puse una peste alta, bare de fier, frunze ude. Eram la fundul unei farfurii, trebuia să urc zeci de scări (poate sute) ca să ies de acolo. Puţină linişte, mulţi oameni gălăgioşi, beţi şi, în mare parte, rataţi. Vodca în pahar şi paharul la mine în mână era o combinaţie foarte ciudată. Am spus: — Hu, ia uite, miroase? Nu trebuie să miroase când voi ajunge acasă. — Nu mai este, nu miroase, crede-mă. Acel „crede-mă“ sună şi mai ciudat, decât vodca din mâna mea. — O să ningă,  — spun. Catea râde tare. E noiembrie şi Catea e în fustă scurtă şi ştrampi de capron. Ghetele ei roz se îngroapă în frunzele ude. Piercingurile îi lucesc în lumina unui felinar parcă ar avea paiete pe faţă. Înghiţitura de vodcă trece prin esofag şi lasă uşoare usturături pe buze. Până ajunge în stomac, căldura ei se deschide ca o floare stranie, uşor dezgustătoare. Catea ţine în mână un beţişor alb, el arde şi face o trenă de fum la capăt. Un Winston Blue. Winstonul acela care clar că nu are nimic cu Churchill e mai straniu decât vodca înflorită din stomac. — Vreau şi eu, — am spus. A scos ţigara ei din gură şi mi-a băgat-o mie Casa Verde

121


— Spune „mama“ aşa de parcă te îneci, trage în plămâni, nu ţine în gură. Putoarea asta! O claie de frunze putrede ardeau în gura mea. Ţuşesc cuvântul „mama“ cu trenă de fum sidefiu. Acel Winston a scos cuţitul şi mi-a zgârâiat plămânii, mi i-a ciopârţit. Acasă, mama a sughiţat o dată fără să ştie cum am pomenit-o.

American Dream Pata aia de pe masă nu se ştergea cu cârpa. Lemnul dat cu lac prindea orice murdărie. Era urma de la cana fierbinde cu cafea. Vera rodea masa cu cârpa. În „Poiana“ trebuia să fie curat lună. Uşa de la intrare zornăie şi Vera tresare, şterge mîinile de şorţ şi acoperă pata de la cana cu cafea cu şerveţelul. Vera lucrează chelneriţă la „Poiana“ de doi ani şi are 50 de lei pe zi. Normal. — Domnişoară, tu azi-mâine îmi aduci meniul?, — spune colţul stâng al cafenelei. La masă stau doi bărbaţi în costume ca la parlamentari, numai că de la „Ionel“. Unu-i sur şi altu-i negru. Cel în sur are o chelie care şi-o şterge cu o batistă mare şi albastră. — Auzi, fată hăi?, — spune costumul sur, — Ia adă o carafă de cel mai bun vin care-l aveţi voi aici, da? Şi nişte zacuscă frumoasă la vinul ista, bun? Stepan Gheorghievici, mai vreţi ceva ca să „udăm“ afacerea? — Ajunge Nicolai Mihailovici, suntem la slujbă, una-două. — Da, da, drept spuneţi. Hai mişcă-te … Veruţa, dulceaţ-o, — costumul sur se uită la ecusonul de pe pieptul Verei. Vera nu vrea să aducă vin şi zacuscă, la EuroTV acuş începe episodul 5 a „Unchiului din America“. Vera porneşte televi122

Casa Verde

zorul din cafenea şi se duce după vin. Cel mai scump costă 149 de lei, un cabernet de firmă. Vera nu înţelege pentru ce să dai atâţia bani, dacă nanu Vasea are beci şi vin de casă. Aici toţi au vin de casă. Vera scoate din frigider vinul, ia două pahare frumoase şi încă întregi şi suflă în ele. Ştergarul albastru din mâna ei dă ritmic pe pereţii paharului. În episodul 5, unchiul John din America primeşte în vizită o nepoată din Rusia. Vera aleargă spre televizor să vadă America. Vera ar vrea să călătorească, să vadă lumea şi să facă multe poze. Ea visează cum picioarele singure o duc în America până când se împiedică de litoral, dar Vera se împiedică de cablul de pe jos şi varsă vinul de 150 de lei, pardon — 149, pe costumul sur pe nume Nicolai Mihailovici. El clipeşte des şi uimit, vinul se îmbibă în cămaşa lui albă şi pata se măreşte ca ciuperca bombei atomice. — Praşmandovcă chioară, curcă calică, — spune pe o răsuflare costumul sur. Stepan Gheorghievici, nu-i de râs! Costumul negru moare de râs, pare o morsă retardată care abia se abţine să bată din palme de bucurie. Abia de poate să spună printre sughiţuri. — E-e-eşti conce-e-ediată, — şi asta e adevărat, pentru că e şeful ei. Dar Vera nu disperă, ea cumpără Makler şi se uită pe la anunţuri de angajat la lucru. Ea dă peste un anunţ de chelneriţă şa un restaurant de mâncare indiană unde o oră e 100 de lei. În mintea ei Vera calculează că în cinci ore face cât într-o lună la „Poiana“. Sticla de sauvignon de 149 de lei o trimite acum în Illinois, unde va sta la cămin fără plată. Vera-şi face bagajele şi zboară la Illinois, spre un american dream care în Makler nici măcar nu avea adresă. Dar costă 8$ pe oră.

Casa Verde

123


Cuşca Aici arde luina chiar şi ziua. O nouă cameră, zero ferestre, 10% de lumină solară. Numărul magic de şapte saltele versus 16m2 de covor cu parodie pe Picasso. Scaunele gemene siameze împovărate de hainele Ecaterinei şi de ştergare azurii. Ele respiră umed a săpun antibacterial. Camera asta e o cochilie provizorie, o minigară cu bagaje până la următoarea călătorie. Gara din care se vede o zi de toamnă încleiată pe perete în formă de poster. Poster care emană mai multă lumină decât lampa cu trei becuri care zboară sub tavanul ameninţător de instabil asemeni unor licurici la pensie. În camera asta sunt prize ticsite cu fire care poartă nume de fete. Toate saltelele sunt şifonate diferit. Aici e o sală de forţă pentru poeta care aleargă şi plângăcioasele care se antrenează în a spune cât de nasoală e o treabă sau alta. Aici varul de pe pereţi e roz ca zefirul de la „Bucuria“, iar dulapul e un monstru care mestecă în gura enormă cărţi de literatură română şi vin, şi căni, şi cristal sovietic. Draperiile de la uşă de culoarea caramelei le poţi aşterne în trei straturi peste cameră. Trăiesc într-o cuşcă cu un hamster, o pisică, o vulpe, o barză, un pui de lup şi o vrabie şi încercăm să trecem prin toamna din poster ca ptrintr-un portal.

zel dream. Acel puţin care rămânea era acum strâns într-un mic „havuz“ în vârful capului, un fel de antenă. „Puişor, uite aici! O să iasă păsărica“ „Stinge bliţul că arăt oribil“, a spus X mare, un x mic la puterea a doua, cu păr la pătrat, cu sâni la pătrat care de fapt sunt rotunzi. antena acum e rochia roşie, e pandativul roşu, antenă cu bruiaj. Aici nu e Crăciunul, e ultima zi de BAC şi păsările nu sunt în obiectiv, ci în havuz la Orfeus, lângă Uniunea Scriitorilor. Nenea ciudat care a propus berea spune „Aveţi ochi frumoşi“. „Tanti, fetiţa dumitale are nişte ochi ca două vişinele“ şi e Crăciunul din ‘94 şi moş Nicolae nu mai vine. x mic nu înţelege de ce ghirlandei de brad i se spune ploiţă, dacă iarna nu plouă. A vrut să scape de ştrampii şi pantalonii de lână şi aţă care se fac garmoşcă la glezne, aşa încât X mare şi-a ascuns gleznele sub rochie. Ecuaţia X+x= cu acelaşi nas, iar fără rimel x mic îşi conturează silueta pe faţa lui X mare. 

Cel mai patetic cuvânt Exerciţiul cu fotografia Când am ridicat x mic la pătrat, părut şi-a schimbat culoarea, ochiul stâng s-a umflat de la o muşcătură de viespie, gura a început să râdă — un râset dat cu ruj. Eu vroiam păr lung ca la Alisa, păr până la fund şi rochie de Albă ca Zăpada. Frustrarea circula prin fiecare fir de păr când mama lua foarfecele roşii de croitorie şi reteza din Rapun124

Casa Verde

dar sunt şi amintiri adevărate care nu se laudă şi nu învinuiesc care vin când bunica desface baticul când cicatricea la genunchi geme a ploaie şi filele de jurnal sunt perforate şi închise cu lacătul. amintire e când Tom Waits cântă că-n lumea aceea este o casă şi-n casa aceea este-o femeie şi-n femeia aceea este o inimă Casa Verde

125


şi femeia aceea sunt eu şi sunt amintiri adevărate care se duc pe linii telegrafice într-un sertar uzat sunt amintiri în lanuri de grâu pline cu bombe în boschetari găuriţi de mucegai şi-n inelele copacilor rupţi de vânt există amintiri adevărate în aripile cocorilor şi-n vulpile împăiate de la muzeu amintirea este cuvântul care-o să sune în capul tău peste ani şi poate că totuşi probabil amintirea mea stă la tine pe raft în forma unui suvenir-pisică toată neagră şi cu zgardă albastră P.S: exerciţiu propus de Radu Vancu unde primul vers trebuia să înceapă aşa cum îl vedeţi şi penultimul să conţină cuvântul „pisică“. Şcoala de creative writing, Orheiul Vechi.

Bunica Bunica, de astăzi vei trăi cu noi Acum joia miroase-a mojdei şi peşte prăjit Ai cumpărat un dulap Şi pentru mine o minge gonflabilă cu Coca Cola pe ea mi-ai dăruit o carte de matematică unde şapte mere cu încă opt fac un copac şi 15 copaci fac o livadă şi bunica, acuma am pe cine să desenez cu carioca galbenă ea miroase a odecolon troinoi ca să-şi păstreze culoarea tu faci borş mai bine ca mama nu mă mai simt singură, borşul e roşu. Îmi spui să nu stau la colţ de masă 126

Casa Verde

Şi rîzi: „N-ai să te măriţi, Licuţa“ Şi-mi dai pâinea cu smântână Stai cu spatele la mine şi ghiceşti în cărţi de joc Spatele tău e propoziţia interogativă sau Trei nasturi la mânecă în semn de puncte de suspensie Îmi spui „Să fac clătite?“ Eu dau din cap ca şi căţeii de pe parbrizurile maşinilor Şi zâmbetul meu cu dinţii de lapte înseamnă că De astăzi vei trăi cu noi bunica.

Poem despre rău 1 În războiul acesta participă toţi! Viermii au ieşit din ţărână Şi cel ce trăieşte în pivniţă şi-a pescuit bomba din buzunar. Închide televizorul, deschide ochii Răul din jur îţi apasă pieptul cu un cerc de oţel Fii duşman al poporului Fii dezagreabil, greşit şi nepotrivit Eroul vremii, al neonului din cluburi Care te găureşte şi te face caustic Nenea cu bombă zâmbeşte şi trage de firele tale Azi criminal, poimîine dăunător şi perfid Ţi-a rămas puţin timp E trendy azi să fii pacifist Tu umflă-te de pizmă şi violenţă cât calul negru e încă pe F8 În şah albii încep primii, dar astăzi pionul negru plochează regina.

Casa Verde

127


Frânează la jumătate de living Mâinile tremură la fel cum tremura geamul de la mersul trenului el va tăcea, dar eu voi spune ceva prostesc, ceva nasol, ceva izbitor de aiurea. Am să închid uşa şi prin gura de la cheie Gândurile mele se vor întoarce înapoi Lăsându-se comod pe fotoliu.

Poem despre rău. Mama tocilarului — nu bea coca cola, dăunează — Danu, ulcerul tău, câtă jale — fu, fu, aruncă pe podea — nu pleca la club, te vor bate — un gop? Fereşte ş’ apără! — nu te lua după Leana, e paraşută — care vodcă? Eu nu aprob! — tricoul bagă-l înăuntru — de ce pute a tutun în cameră? — la ora zece, urcă în troleu — nu fă laba, învaţă carte! — nu te duce la curve — rău, doar rău la tot colţul — ce neplăcut, ce degradat!

Mi-e foame În autobuzul vechişor e cald şi năduh. În drum spre Orhei, autobuzul trece pe podul galben de peste Răut şi ridică colb. Roata dă peste un hop, o groapă de drum de ţară şi se zgâlţâie autobuzul de sar pe scaun ca o broască. Nepoţii râd şi spun „Bunelu’ s-a speriat, bunelu’ s-a speriat!“. Ce să le faci, că-s copii. Cum să-nţeleagă ei că mie mi-o murit şi cea din urmă sor mai mititică, da’ şi ce să-nţeleagă că-s mărunţei încă şi moartea-i departe de ei. Stâncile Orheiului le las în urmă, parcă-s bucăţi de ozonac dat cu pudră şi olecuţă mucegăite, uscate de vânt. Caut cu ochii casa care-am făcut-o cu fratimio, şi el mort săracu’, pentru draga de sormea, proaspăt măritată cu un profesor de clase primare de prin faţa locului. Casă cu poartă albastră cu struguri, de la deal de biserică, mică şi joasă, cu streaşina plină de cuiburi de rândunele. E în casă, galbenă ca felia de gutuie cu sicriul plin de gheorghine. Stăm la priveghi şi lumea bea vinul din pahare curate, ard nişte lumânări şi oglinzile-s acoperite cu pânză albă. Pentru aşa pânză albă prin 46 puteau să te taie şi să nu mai ştie nimeni

Vizita la bătrânul maestru Îmi şterg papucii de prag Apăs soneria, se-aude tusă. „Deschide“. Blugii mei sunt prea rupţi pentru casa asta Şuieră ceainicul, îi şuieră respiraţia Ridurile lui sunt linii de metrou Motorul din capul meu ticăie prea tare — Să-mi trimiţi ce-ai scris“ Fum, chiştoc, scrumieră plină Transpiraţia se revarsă ca o apă freatică E un copil între jucării bătrâne Întrebările mele împuşcate spre el

128

Casa Verde

Casa Verde

129


de tine. Nicoleta aduce câte o bucăţică de mâine mie şi copiilor. Sorin muşcă din pâine şi firimituri mari, pufoase ca fulgii, cad pe covor. El se uită la ele şi dă cu piciorul fărimiturile sub scaun. — Gata, îi curat, — zice şi se şterge pe gură, — Nu mai vreau. Pâinea aceea o dă la o parte. Pâinea aceea e o frunză uscată. — Ia pâinea şi mănâncă, — îi spun. Mă aplec şi strâng de pe covor firimiturile, suflu în ele să le curăţ de colb şi le pun în gură. Ochii lui Sorin sunt două farfurioare pline de mirare. Ies din tindă abia molfăind bucata de mâine. Tinda miroase a busuioc, a casă, a Antoneşti. *** Calea aerului din gură-n stomac e liberă şi curată. Busuiocul din poartă miroase atât de frumos, încât stomacul şi aşa chinuit, a uruit prelung. Mirosul sfânt exorcizează duhurile păcatului mare a poftei lacome. Ierburile de la poarta lui Gicu sunt cam rupte şi răvăşite. Busuiocul acela îl dau cu piciorul şi apăs din toată puterile rămase poarta de fier. — Grivei, Grivei, na na, — chem câinele, dar nu mă întâmpină nici un lătrat. Trifoiul din ogradă-i aproape chel. Merge pe cărarea bătătorită şi bat în ochiul ferestrei ridicându-mă în vârful degetelor. — Tanti Agafia! Gicu-i acasă? Tanti Agafia deschide fereastra anevoie. Faţa ei e ascuţită ca a unui şobolan şi pielea-i subţire ca o foaie de ţigară a lui bunelu’. — Du-te acasă, măi. Lasă-l pe Gicu că-i vai de capul lui. Foametea asta nu-ţi face tovarăşi, numai duşmani,  — mi-a spus. Agafia închide fereastra. Fereastra aceea e cerul care s-a închis deasupra mea. Întorc spatele casei şi caut câinele. Vreau să am un prieten, vreau să îmbrăţişez câinele, să mă joc cu el ca vara trecută. În trifoiul gălbui se vedea ceva, o cârpă surie, ca

de catifea. Pare moale şi mâna mi se întinde spre dânsa. Cârpa e plină de sânge şi abia peste câteva clipe îmi dau seama că e urechea lui Grivei. Urechea lui grivei a însemnat toată frica de foamete. Din hogeacul Agafiei iese fum şi ute a păr ars. Mi-a pus prietenul pe foc. Mă întorc acasă pe lângă lutărie. Lutul acela e aşa de moale, ca o turtă dulce unsă cu caramelă. Vreau atât de mult o turtă dulce. Pe drumul satului e pustiu şi-n capătul uliţei se aude o hodorogeală. Din dealul dinspre biserică se ridică colbul. Praqful acela seamănă cu făina de popşoi din care mama făcea mmăligă. Stomacul mi se strânge ca un arici într-un ghem. Ariciul se întoarce în stomac de pe-o parte pe alta. Praful se tot ridică şi parcă din el apre o căruţă abia târâită de o iapă slăbănoagă. Pe ochiul ei stă o muscă grasă, mare cât o alună. Muştele nu suferă de foamete. — Du-te din drum, — horcăie nea’ Mircea, strângând tare hăţurile iepei. Eu fac doi paşi înapoi şi pietrele din drum mi se bagă printre degetele goale. În căruţă, cu capul ca un zămos copt, stă un om mort. Mama mi-a spus că mor oamenii, dar eu nu am văzut nici unul murind până atunci. Omul e gol şi picioarele lui se târăsc prin făina drumului. Călcâiele îi trag două linii paralele spre cimitir, linii care nu se intersectează. Acasă nu mai sunt covoare. Într-o zi, tata a venit şi le-a scos din ţinte, le-a făcut sul şi le-a pus deoparte. A lut şi ţolul de pe laviţă. A doua zi nu l-am mai văzut. A plecat cu un tren mare cu tot cu covoare şi acum în casă strigăm „auuu“ şi pereţii răspund „u-u-u“ ca nişte bufniţe. Pe urmă tata a venit, fără covoare şi fără mâna stângă, dar cu o torbă mică cu cartofi. Toţi erau ca sticla, cu puncte negre pe ei. Tata le-a luat cu grijă, a scos o mână şi a pus-o pe masă, dar celelalte le-a îngropat în grădină. În tindă mama mulge vaca. I-am numărat coastele până la şapte şi m-am oprit ele se ridică când văcuţa respiră. Mama a adunat jumătate de cană de lapte.

130

Casa Verde

Casa Verde

131


— Na, bea un gât, da’ numa’ unu’. Beau cuminte, dar ariciul din stomac l-a supt pe tot, parcă nici n-a fost. — Acum du-le la ceilalţi şi spune-le să bea încet şi câte un gât. Eu duc încet, dar laptele miroase aşa frumos, a cald. Gura mi se duce la cana de fier, vreau să-mi adăp ariciul din stomac. Beau cu gâturi mari, laptele nu mai încape în gură şi curge pe piept şi pe bărbie, apoi pe podea. Podeaua sură de sub mine are pistrui albi. Iau cana de la gură şi o văd pe Ilinca, sora mea. Laptele s-a mutat din cană în albuşul ochilor ei. — Badea, vreau şi eu, — şopteşte Ilinca şi face un pas spre mine. Dar cana era deja uscată, uscată ca buzele Ilincăi. Mama iese din tindă şi părul ei, care era cândva dus cât două braţe de-ale mele, acuma cade bucăţi. Ea tace şi se uită când la mine, când la Ilinca şi-apoi îşi mută ochii obosiţi la Spiriduş care stă pe podea şi se joacă c-un ciocălău. — Săracii mei, — spune şi-şi lasă mâinile. *** Caut lobodă de câteva ceasuri. Ilinca umblă după mine şi scânceşte şi tot repetă „Mi-i a mânca, mi-ai a mânca“. O iau de mână şi spun „Rabdă, mama o să ne facă mămăligă diseară“, şi cum aude Ilinca şterge ochii cu palma ei mică şi merge din urma mea numai oftând încetişor. Parcă-i o păpădie micuţă care se ofileşte cu părul ei pufos şi galben. Şi parcă uită ce i-am spus şi îngână iar „Mi-i a mânca, badea, tare-tare“ şi boceşte tare din toţi rărunchii. — Mi-i somn, badea, — spune. Mi-i tare somn. Ilinca dă să se culce direct în câmp. — Nu te culca!  — strig la dânsa şi singur nu înţeleg de ce. Scoală, acuş mergem acasă şi mâncăm o mămăligă mare şi bună, ia cât soarele de mare. Într-o râpă găsesc nişte podbal şi un firicel de lobodă. Faţa sură mi se luminează de-ndată, îmi vine să-l mănânc crud podbalul cela, dar îl rup cu grijă şi-l bag în sân. Ridic ochii şi simt

cum mâna lui Dumnezeu îmi dă un cadou. Pe-o creangă de frasin stă o vrabie vie şi grăsuţă. Mi-aduc aminte cum împroşcam cu pietre-n vrăbii împreună cu Gicu şi-mi spun „Amu-i amu“, iau o piatră de pe jos şi ochesc oleacă mai sus de capul vrabiei. *** — Şi-am mai strâns lobodă în seara aceea şi oleacă de covrigei de papură. Mama ne-a făcut mămăligă verde, iar vrabia aceea i-am dat-o Ilincăi. Eu am mâncat numai lipii de lobodă cu podbal. Până nu s-a lăsat iarna, mă mai duceam după buruiene, mure, ciori şi scoici pân’ la Nistru. Şi-apoi în iarna aceea a murit tata, ostenit şi flămând, că a trecut şi prin război. Dar foametea era un război tot aşa de mare, război care secera femei, copii, bătrâni, numa’ grâu nu secera. Sorin stă la masă şi se uită la pâine lung, cu ochii mari. Apoi mi-o întinde mie: — Mănâncă, bunelu’, să nu fii flămând.

132

Casa Verde

Casa Verde

133


Emanuela Sprânceană

Înfometaţii Motto: Tot ce zboară se mănîncă.

A absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea de Stat din Moldova. A a fost inclusă în antologia Covoare moldoveneşti. Frecventează atelierul de proză Vlad Ioviţă.

134

Casa Verde

Sub nişte pomi înfloriţi văd întinse mese lungi de sărbătoare. Nu li se desluşeşte capătul. Miroase a mai. E în vîrful dealului, în livada de meri în floare. Mesele sînt puse în umbra copacilor, gem de atîta mîncare, stau să se prăbuşească. Feţele de masă sclipesc imaculat. Printre mese se plimbă Veruţa. Poartă rochiţă albastră în carouri, iar în păr are flori de măr. E numai zîmbet. Senină ca cerul de deasupra. Se uită la bucate, le adulmecă şi-mi spune că i-i foame. Mănîncă, zic. Mănîncă, Veruţă. Nu pot, zice. Nu pot mînca. Nu-i voie, aici toate sînt numărate şi menite. Se plimbă printre mese, şopteşte ceva ca un descîntec. Asta e pentru Mihu, asta e pentru Ileana, acesta-i al lui Vasile, cel de dincolo e al lui Gheorghe. Şi tot aşa. Toate astea le zice Veruţa cînd atinge colacii de pe masă de parcă i-ar mîngîia. Adorm. Visez. Visez? Mîncăm de seară. Cineva dintre noi scapă din neatenţie pîinea, mama se apleacă, o ia de pe jos şi o sărută. După ce ne ridicăm cu toţii şi-i mulţumim, îşi face cruce şi zice bodaproste. Mama strînge fîrîmiturile, apoi mătură şi în jurul mesei. Le adună pe toate şi le scoate afară. Le pune pe prichici. Zice că sînt pentru sufletul flămînd al Veruţei. Fîrîmituri de pîine pentru sufletul Veruţei şi pentru alte suflete înfometate. Mama spune că nu le ţine minte numele. Sînt prea multe nume pentru o singură memorie. Se uită. Se pare că trec. Dar iarăşi toate se amestecă şi în continuare tuturor le e foame. Adorm. Visez. Cîntă greierii. După cină, fratele meu Ion îşi mai ia o hrincă de pîine şi se aşează pe prispă. Cînd îl vede stînd aşa, mama îl întreabă dacă a mîncat pe săturate. El zice că da, s-a săturat. Apoi mama rîde şi repetă invariabilul ei comentariu. Ionel s-a săturat, dar mai feţuieşte cu o bucată de pîine. În fiecare seară Ion stă cu hrinca-n mînă. În fiecare seară mama îl întreabă Casa Verde

135


dacă s-a săturat. În fiecare seară fărîmiturile stau pe prichici şi vin vrăbiile să le ciugulească. Vine mîţa să le miroase şi alungă vrăbiile. Vine şi mîţa vecinilor, vin şi alte pisici de prin măhală. Apoi vine cîinele nostru şi îi alungă pe toţi. Apoi adorm. Şi visez. Sau nu visez. O visez pe mama îmbrăcată în zdrenţe cum se furişează cu un sac cubinskii în mînă spre o maşină de pîine de la Franzeluţa. O maşină de pîine care s-a rătăcit prin Antoneşti. Prin preajmă nu se vede nici un şofer. Nimeni. Mama se uită speriată în jur, îi este frică. Se împiedică, cade într-un genunchi, se ridică şi îşi leagă mai strîns şireturile. În picioarele ude are bocanci grei de soldat. Ajunge în dreptul maşinii, desface gura sacului şi prinde a arunca în el la nimereală pîine în asortiment, tot felul de chifle, covrigi, rulade şi biscuiţi. Toată pîinea. Ochii mamei plîng. Şi-i şterge cu mîneca zdrenţuită apropiindu-şi cotul de faţă. Mîinile îi sînt ocupate. Mama noastră n-are cînd. Mama noastră nu plînge. Mama noastră se bucură. Mama nostră fură pîine. Cea mai tare hoaţă în serie. Mă trezesc. Vîntul aduce răcoare. Adorm. Mi se pare că visez. Stăm pe marinea cuptorului, arde un muc de opaiţ şi mama încă mai e cu noi. Povesteşte ceva care se poate povesti. Îşi proiectează umbrele mîinilor pe horn, ca pe o scenă. E atentă, improvizează. Îşi mişcă mîinile tot mai compulsiv, tot mai spasmodic. Mă uit cu gura căscată. Ion salivează cu dinţii la stele. Mama se dezlănţuie. E o artistă. Mama e marele regizor la teatrul umbrelor. La oceni Bolişoi Teatr. Nu ştiu ce ar trebui să vedem noi acolo. Ce i-ar plăcea mamei să ni se arate. Eu nu văd nimic. Doar pîine. Foamea mea începe să miroase a pîine. Adorm. Visez. O visez iarăşi pe mama cum pune masa şi ne cheamă pe toţi. Miroase teribil a friptură. Aşa n-a mirosit niciodată. Aroma ne înnebuneşte. Ne uităm unul la altul ca nişte cîini turbaţi. Mama mănîncă împreună cu noi. Din cînd în cînd ne mai plesneşte peste mînă ca să ne potolească instinctul. Nu şi foamea.

Foamea noastră nu ştie ce-i asta instinct. Mama ne face parte dreaptă tuturor şi roade alături de noi oasele fragile după ce s-a înfruptat din carnea fragedă. Roade oase fragile de prunc, moi şi decalcifiate. Oase care trosnesc între dinţi. Tresar în somn. Mă trezesc. Adorm. Visez? Din nou apare mama. Mă roagă ceva. Mă imploră să n-o pîrăsc. Să nu spun nimănui. Înşiră în schimb această inventariere fără sfîrşit. Un cioroi bătrîn e mai gustos decît un şobolan, iar o vrabie e mai binevenită decît un ţîstar. Pîinea de mazăre e mai comestibilă decît turtele de papură, iar geandra din ghindă, cu seminţe de struguri, nici nu se compară cu stuful. Cioclejii, ciocălăii, macucul, miezul beţelor de răsărită şi loboda sînt dincolo de orice comparaţie. Iar colăceii sînt mai presus de toate, aşa credea şi Ion. Mama zice că la nevoie şi mîţa-i porc, iar răciturile din opinci sau curele pot hrăni. Mama repetă că păscutul de troscot, ştir şi urzică nu e de trecut cu vederea. Eu zic că laptele haiducesc din seminţe de cînepă pe care ni-l fierbe mîca e îmbătător. Şoarecii de cîmp, dar şi cei de casă, rădăcinile de papură, scoicile de la Nistru, coaja şi florile salcîmilor… Cinear fi crezut? Potîrnichile sînt foarte delicioase, ceea ce se referă şi la iepurii de cîmp. Asta dacă ai noroc, iar norocul e una cu mişcarea, cu forţa de a nu te lăsa doborît pe prispă. Dacă tu stai pe loc, el nu se mişcă. Însă cel mai delicios dintre toate astea e fratele nostru Nicolae, mezinul. La cuptor. Cu sare. În fond, voi înţelege că şi asta e o… chestie de gust. Iar în cazul nostru ţine de posibilităţi. Iar am adormit. Nu mai tresar. Mama e încă alături de noi! Mama o să se spînzure. Să se spînzure, dar mai tîrziu. Nu acum. Acum încă ne e foame. Să ne hrănească. Pe săturate. Pînă o să avem saţ. Pînă o să apară saţul. Abia după această ultimă cină de taină să se ducă în harman. S-o facă. Să atîrne doar foarte puţin în nucul de pe hat. Să se legene ca un clopoţel mov din pădure. S-o coboare, cît înca mai e caldă, nişte înfometaţi rătăciţi de pe nu se ştie unde. Cît încă mai e caldă… S-o dea jos din nuc şi s-o împartă la toţi cei

136

Casa Verde

Casa Verde

137


care au pîndit-o. Fiecăruia cîte o bucăţică. Să-şi potolească şi ei foamea. Adorm. Visez. În visul meu urlă cineva. Nu ştiu cine urlă. De lătrat nu se mai latră. Nu mai are cine să latre nici să urle. Ar fi o risipă prea mare. Cîinii supravieţuitori au înţeles demult că prima regulă e să nu latri. Să nu dai de ştire că exişti, că eşti… de mîncare. Şi Veruţa tace. E mută. Stă ziua-ntreagă pe prispă în lumina soarelui pînă acesta apune foarte gustos, ca o pîine. Crepusculul o duce şi pe Veruţa. Încet şi delicat. Pe nesimţite şi aproape cochet. Ca în somn, deocamdată un somn nu foarte profund. Adoarme. Cred că visează tare frumos Veruţa noastră. Adorm şi eu. Somnul îmi ţine de foame. Deopotrivă şi visele. Numai că acesta nu e visul meu, nu e despre mine. Dînsa nu e mama noastră. Iar aceştia nu sîntem noi.

Jurnal de tabără

că s-a îndrăgostit. Pentru că stătea cuminte pe scaunul verde din drum şi aştepta răbdător să iasă Paula de la vecini. 3K, Carolina caută cartea În gura foametei de Alexei Vakulovski. După lectura din seara precedentă nimeni n-a mai văzut-o. Dimineaţă şi Buzu o căutase, deşi cred că-i era sete. Atîtea rîndunele grămadă n-am văzut de cînd sînt. Cu excepţia stolurilor numeroase de la Grand Canyon, Arizona care întunecau lumina. Agitate, gălăgioase, erau altfel de rîndunele. Acasă aveam un cuib de rîndunică şi bunelul, care le observase întreaga lui viaţă, spunea că ele nu lucrează duminica. Nu ştiu ce să zic. Doamna Ludmila îmi face legătura cu o femeie din sat, o supravieţuitoare a foametei. Vorbim la telefon, legătura e defectuoasă, o aud cu pauze. Cam aşa ne auzim unii pe alţii uneori. Cu înţelegerea… e şi mai complicat. Domnul Ion îmi spune că în timpul foametei se mînca tot ce nu era amar. Tot ce nu are un gust amar e de mîncare? Se poate îngurjita? Tot ce poate fi mîncat e şi comestibil? Despre foamete se scrie greu. Foarte greu. Mă apucă plînsul, dar nu se face, nu-i voie şi nici nu-i cînd. Mama Mărioara, străbunica care trecuse prin foamete, avea o mîncare preferată (obicei?) — pîine cu apă, iar la desert — pîine cu zahăr. Ne aşezam ambele la masă, luam hrinca de pîine, o rupeam în două şi o treceam printr-o litră cu apă udînd-o, apoi o rostogoleam prin farfurioara cu zahăr şi o duceam la gură. Baunti, raiskoe naslajdenie! Va zic eu! Mi s-a făcut dor de Vîlcu, cel pe care eu l-am inventat.

Toată lumea e supărată. Aseară fetele se şuşoteau în legătură cu supărările. Azi Simona vine şi cu un slogan la aceeaşi temă. Florile astea portocalii, mici, îmi amintesc de doamna Iftodi, profa de franceză de la colegiu, care le numea ţigăncuşe. Odată, cînd abia venisem în Chişinău, ne-a dus în excursie la mormîntul lui Al. Plămădeală de la cimitirul din strada Armenească, unde creşteau ţigăncuşe. Doamna Iftodi locuise în gazdă la George Meniuc, povestea despre scriitor, despre un copac de gutui într-o curte urbană şi multe altele. Laur aleargă prin toate odăile şi ţipă în gura mare. Paula, Paula! O caută peste tot, se uită şi după draperii, deschide uşa dulapului, intră în baie. Ieri ne chema afară, zicea că Paula întreabă de noi şi ne roagă să ieşim. Se amuza pe seama noastră, iar azi lucrurile au luat o întorsătură dramatică pentru el. Cred

Cînd ai dat să te ridici, fotografia color ţi-a scăpat din mînă şi a căzut cu faţa în jos. Te-ai aplecat şi ai citit pe verso primăvara, 1988. Părul ţi-e castaniu, lung, des şi fără fire cărunte. Împle-

138

Casa Verde

Casa Verde

Alb-negru şi color

139


tit în două cozi groase, cărare pe centru şi funde albe, enorme. Fundele-ceburaşca, deşi nu e 9 mai şi tu doar de 9 mai acceptai, după multe rugăminţi şi cerşind pomisiuni, să ţi se agaţe lateral aceste nesuferite urechi de elefant spre amuzamentul tuturor. Eşti în straie de sărbătoare — ciorapi albi, sandale albe, rochie albă, clamă albă şi tot aşa. Stai! Nu eşti tu în imaginea asta. S-au amestecat toate. E fata în alb din povestea pe care ţi-o tot spunea mama cînd erai la vîrsta din aceste fotografii. Tu nu ai purtat niciodată doar piese albe. Nici măcar la matineul de Anul Nou. Negrul te-a definit întotdeauna. Însă personajul cela în alb se ţinea de tine ca o fantomă. Fluxuri de energie se unduiau neauzite, se adunau de parcă ar fi vrut să te ghideze, să-ţi deschidă spaţii nevăzute. Şi aşa, îţi fixai cam des privirea pe pereţii albi îngrijorîndu-i pe cei mari. Era tabietul tău de mică visătoare. O căutai pe fata ceea îmbrăcată în alb, care era un fel de Sfînta Vineri (ocrotitoarea animalelor din pădurea imaginară). Dar ei, maturii, de unde să ştie asta? N-aveau cum să cunoască acea poveste care era doar a ta şi a mamei. Cel mai probabil ultimul lucru pe care l-a scris pentru tine. Puteai să te uiţi aşa ore întregi la pereţii albi şi să vezi tot felul de chestii acolo, inclusiv caii verzi. Negrul apărea doar în mici proporţii, suficient ca să-ţi faciliteze navigarea şi orientarea prin imensitatea ceea albă. Dacă îţi puneau în faţă o cană cu lapte, o căutai cu ochii în laptele cald. Acelaşi lucru se întîmpla cu zăpada, te pierdeai în imensitatea ei, rămîneai acolo, uitai de toate, nu-ţi mai aminteai şi nu ştiai nimic. Lumina invada lumea ta, te scălda ca pe un prunc. Trebuiau să te strige mult şi bine, ba chiar să te zgîlţîie zdravăn pînă cînd aterizai. Uneori cu lacrimi. Aveau de gînd se te care la medici, dar au renunţat, pentru că te deşteptaseră destul de violent ultima dată şi ai preferat să te pierzi în reprize mai scurte şi doar atunci cînd maturii nu se aflau prin preajmă. Iar de la o vreme, acea fascinaţie a început să se evapore treptat. Pînă n-a rămas mai nimic din

ea. Şi atunci albul a trecut în crom. Lumea s-a colorat. Spaţiile, obiectele, oamenii se deosebeau acum doar după gradul de lumină în toată marea aceea de culoare. Fără nici o legătură? Ţi-ai amintit acum de rochia alb-curoşu, cu nasturii aranjaţi pe piept în două rînduri, ca la gusari. Bunica ţi-o cumpărase în ajunul Paştelui de la magazinul din sat. Te înnoise. Şi ghete sport îţi luase. Ghete care se potriveau cu rochia ca nuca de perete, dar îţi erau foarte dragi. Puteai să treci acum peste amintirea asta, dar n-ai reuşit, pentru că nu poţi trece chiar întotdeauna indiferentă pe lîngă cineva care cere. Şi aşa, din mers, înveţi. Înveţi să dăruieşti.

140

Casa Verde

Casa Verde

Maestrului cămaşă albastră de forţă pentru unele întrebri ce faci? nu ştiu ce fac nimic din nimic în nimic altădată altundeva Luftwaffen

141


Victor Ţvetov

Fratele meu

Născut la 12 mai 1990. Absolvent al Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Poezii publicate în mai multe reviste literare. Prezent pe poezie. Ro şi pe club literar.

bătrânul fratele meu cuminte fratele meu eu sunt undeva în jos undeva în maţul subţire tu eşti mai ok decât ok mai ok ca un vin nou mai ok ca mama şi tata şi aici mă simt ca un colţun rupt la degetul cel mare de care îţi este jenă să-l arunci la gunoi să nu-l vadă cineva să se gândească la mine fratele meu în toată scârba asta în jeg şi perversiune eu sunt gata să te iau de mână dar nu, nu, nu când nu am dormit toată noaptea şi noaptea era ca un paznic curvar şi la 5 am alergat 3 km şi eu eram cel din urmă şi tu erai cel dintâi

alina ciripit de pasăre atenţie-zero

142

Casa Verde

Casa Verde

143


le laşi să curgă din ochi glamourul curge din toate spaţiile goale în ultimul timp e mai simplu să o fac în chiuvetă e la înălţimea mea alina a venit la înmormântarea unchiului în fustă scurtă hai unchiului uite la ea cât de bună e hai să mâncăm răsărită răsărităăă… nu mai rezist şi alina e aşa frumoasă ?s undeva la dreapta e la fel de bine ca atunci când tata a adus mult bounty din duty free sau din întâmplare am găsit o casetă VHS cu Porno alina \ fericită alina \în pat alina \mănâncă alina e serioasă alina îmi dau cu apă rece pe faţă

excremente dar sunt şi amintiri adevărate când dinţii mei erau ok acum dinţii stricaţi dinţii mei o ruşine butoanele răsună în camera pustie şi eu trag linie e vesel bunică acuma nici asta nu o să ştii pământul deasupra ta pământ cu tone de excremente şi eu eram mic şi tu erai puternică şi undeva între noi mereu o pisică la fel ca o linie perfect trasă la mijlocul caietului

alt file îs ok ştii câteodată vreau să te iau de la grădiniţă

144

Casa Verde

Casa Verde

145


Angela Bâcu

JURNAL

S-a născut la 11 decembrie 1991. A studiat jurnalismul la Universitatea „Alecu Russo“ din Bălţi. A frecventat cenaclul Kontur. Este apolitică.

146

Casa Verde

08.10. Visam că sînt acasă şi mama mă mîngîia pe cap zicînd că sînt fată cuminte. 08.20. M-am trezit. Ultimul lucru pe care l-aş  fi făcut în dimineaţa aceasta era să mă ridic de pe saltea. 08.25. Am realizat că vecina mea Irina reuşise să se suprapună foarte inspirat peste salteaua mea. 08.30. Mergînd spre camera de baie fac schimb de mormăituri cu Marina, Emanuela şi ( incredibil!) cu Valentin. 08.32. Simfonia dimineţii nu se deosebeşte de alte zile. Apa din closet. Apa din cabina de duş. 08.45. Exersez cu periuţa de dinţi. 08.48. Îi răspund lui Laur că nu ştiu unde e Paula. 08.50. Caut îndelung prin geantă pieptenele care iarăşi nu e la locul lui. 08.55. Îl găsesc. Şi devin mai frumoasă.  09.10. Mă aşez ultima la masa unde activează  de zor Valentin, Dumitru, Vergil, Marina şi domnul Moraru. 09.30. Uff! M-am insprăvit, am terminat micul dejun. Domnul Moraru spune o glumă  despre fobiile electrocasnice ale Marinei. Vergil n-o găseşte inspirată. Ne despărţim. 09.40. Mă întorc chipurile să-mi aşez patul şi Laur mă întreabă ce flori i-ar plăcea Paulei. Chiar nu ştiu. 10.35. Începe atelierul Simonei. Îi arăt lui Dumitru două fotografii din minunata (fireşte!) copilărie în care stau călare pe o bicicletă. Dumitru înţelege de ce nu vroiam să-i întorc bicicleta. 14.20. După prînz mă chinui cu exerciţiul lui Moni. Dumnezeule! Şi eu care credeam că  pisicile (de!) sînt ca pisicile. Mă opresc aici pentru că mai am de scris pagina din acest jurnal şi încă alte texte.

Casa Verde

147


În loc de postfeţe Al doilea vis al căluţului de mare Interviu cu Simona Popescu La Orheiul Vechi te-ai gândit că vă aflaţi pe fundul Mării Sarmatice? Ştiam că vin aici pentru o tabără de scriere literară în cadrul căreia urma să lucrez cu un grup de tineri scriitori din Republica Moldova. Despre Orhei nu aveam nici o idee. Faptul că ne aflăm pe un fost fund de mare m-a impresionat de la bun început. Apoi am descoperit scoicile din piatră şi o bisericuţă în care vîntul juca rolul valului. Crezi că în chiliile săpate în stâncile Orheiului Vechi se poate scrie poezie? M-am dus într-una din zile la chiliile de piatră cu Laur şi Iuliana, nişte copii care au fost şi ei cu noi la Orhei (au şi scris cîteva poezioare) şi care mi-au spus că anul trecut au găsit acolo paltoane vechi, de la călugări poate. Am văzut la chilii şi o mireasă (am aflat că e un obicei ca mirii, după cununie, să vina aici pentru fotografii). În altă zi, am fost invitaţi să vorbim, eu, Radu (Vancu) şi Anatol (Moraru) despre noi ca scriitori întruna dintre chilii. N-o să uit niciodată imaginea asta: noi toţi într-o alveolă de calcar. Era linişte, răcoare şi se vedea, de sus, toată valea: rîul cu jumătăţi de podeţe şi cîte un scaun la capăt, bizar, pentru pescari. Grupul de tineri participanţi la atelierul de scriere creativă din Orheiul Vechi a sorbit orice cuvînt al tău sau tu ai fost atentă la ce spun autorii începători?

148

Casa Verde

Ne-am ascultat unii pe alţii, ne-am legat unii de alţii, am inventat pentru ei tot felul de teme, şi personalizate, şi comune. Am primit şi eu una, de la Radu Vancu: Al doilea vis al căluţului de mare (i-am dat şi eu lui un titlu: Despre conştiinţă şi despre voinţă). La sfîrşit am topit tot ce am văzut şi auzit acolo într-un poem plin de cadouri pentru cei prezenţi (cadouri de versuri, imagini, dar şi obiecte mici precum o perlă fără pereche, un pandativ rotund cu steluţă de rubin, o scoică-piatră, o pisică desenată, o inimioară, o pungă cu ciocolată, un mic evantai de hîrtie, o frunză, o cochilie de melc). Dincolo de partea afectivă, a fost şi o demonstraţie că, pînă la urmă, poezia nu e doar metaforă, ficţiune (am avut o întreagă discuţie pe subiectul ăsta), că e foarte legată de concret, de ceea ce ni se întîmplă în viaţa zi de zi — şi se întîmplă multe, lucruri emoţionante. Ce sfaturi le-ai dat? Cine dintre marii poeţi români sunt modele pentru ei? Sfaturi? Să aibă răbdare, să citească mult, mult, să iubească lumea şi să fie necruţători cu tot ceea ce-o poate murdări, cu tot ce înseamnă minciună, în viaţă sau în literatură (şarlatanie, vorba unuia dintre ei). Modele? Fiecare şi le alege singur. De fapt, n-aş folosi cuvîntul „model“, ci „prieten“: fiecare îşi alege prietenii de literatură. Eu îi iubesc pe mulţi, din secole diferite, n-aş folosi sintagma „mari scriitori“. Prefer să vorbesc despre „scriitorii adevăraţi“. De pildă, unul dintre cei mai dragi mie e Fântâneru, un fel de Salinger din anii ’30, care a dat un singur roman. În general, cei mai buni prieteni ai mei din literatura română sînt autori cu un roman-două, cu cîteva volume de poezie. De pildă Blecher, Bacovia, Mateiu Caragiale. În două-trei cărţi au spus lucruri mai trainice decît alţii într-o sută! Poate o să fac să circule şi la voi un text de-al meu de acum un an, Scriiceii, cu sfaturi pentru tinerii care vor să facă literatură. Ai reuşit să te împrieteneşti cu tinerii de la Orhei? Eu zic că ne-am împrietenit, cu fiecare altfel. Am sfîrşit prin a ţine la ei. Au fost, pentru mine, un fel de „rubici“ — cum Casa Verde

149


le spun tinerilor mei prieteni din România cu care am scris un roman, Rubik. În ultima noapte am stat mai mult cu ei, am ascultat muzică de-a lor — printre altele, Zemfira. De cînd ne-am despărţit, unii dintre noii mei prieteni de la Orhei îmi tot trimit mail-uri în care îmi cer teme noi de lucru! Ce ai observat în textele scrise de tineri la Orheiul Vechi — despre ce scriu şi cum scriu? La început am avut impresia, despre unii, că sînt prea influenţaţi de doar cîţiva scriitori mai tineri de pe la noi, fără să ştie prea multe despre literatura română, de fapt. Dar ei aveau mai multe cărţi în mînecă, ascunse. La prima noastră întîlnire i-am rugat să vorbească despre ei, le-am spus că mi se pare important să aibă „temele“ lor. Le-am sugerat să-şi pună din cînd în cînd întrebarea: „Prin ce mă deosebesc eu de cei din generaţia mea?“ Sînt sigură că măcar unii se vor gîndi serios la asta. La întoarcerea spre Chişinău am stat în maşină lîngă Marina, o fată subţirică şi tăcută de la Bălţi. Am intrat în vorbă cu ea şi mi-a povestit cu dezinvoltură şi pasiune despre ce scrie, despre faptul că s-a tot gîndit la răspunsuri pentru întrebarea mea din prima zi. Pentru Marina literatura e legată de iarnă, frig, umbră, legată şi de muzica nordică pe care o tot ascultă. Ai metode pentru a-ţi recăpăta prospeţimea scrisului? Cred că e bine să fii atent, să-ţi pese de ceea ce se întîmplă în jurul tău, să nu fii indiferent, să te laşi înconjurat de cei mai tineri ca tine, să fii generos cu ei, dar şi onest. Cînd vor apărea culegerile cu texte scrise la Orhei? Nu ştiu, se ocupă Dumitru Crudu de asta. Cum ţi s-a părut satul Trebujeni? Am stat la casa doamnei Ludmila, care ne-a gătit mîncare sănătoasă, şi a domnului Ion, care ne-a cîntat la acordeon. Era acolo o grădină plină de cîrciumărese de toate culorile (doamna Ludmila mi-a spus că acestor flori care-mi plac aşa de mult li se spune aici „băieţei“), de crăiţe galbene şi portocalii, busuioc. Dacă ridicai privirea, vedeai departe piatra aia trainică, parte din

fostul peisaj marin. Am traversat într-o zi satul torid, plin de răscruci, sub o uriaşă umbrelă. M-am simţit ca… Marry Poppins. Ţi-ai luat scoici de la Orhei? Da, nu m-am putut abţine şi am luat cu mine un pietroi plin de scoici, o frumuseţe. Şi am primit cadou cîţiva melcişori. Deplasarea la Orhei nu ţi-a luat din timp? De la o vreme am devenit foarte zgîrcită cînd vine vorba de timpul meu. Nu prea pot să scriu întins în semestrele anului universitar, aşa că vacanţa e extrem de preţioasă. Mi-am dorit însă mult să-i întîlnesc pe cei mai tineri scriitori de aici. Aş reveni oricînd pentru nişte oameni ca ei. Care e cea mai puternică amintire din Orhei? Aici am o poveste. Nu ştiu ce m-a apucat să vorbesc la Orhei, printre altele, depre faptul că, de la o vreme, am intrat într-un joc copilăresc de-a hazardul obiectiv cu căluţi de mare, (pentru mine, un simbol al poeziei), că, din fiecare loc unde mă duc, dacă se întîmplă, aduc cu mine cîte un căluţ de mare (podoabă, jucărie, desen sau ce se nimereşte), ca o confirmare că păstrez o legătură concretă cu locul în care s-a întîmplat să fiu. La Orhei chiar n-aveam cum să găsesc un căluţ de mare, dar mi s-a părut un semn că am nimerit într-un fost bazin marin (şi dacă Marea Neagră, unde trăiesc căluţi de mare, e parte din fosta Mare Sarmatică, poate că ei au existat cîndva şi aici). Apoi, într-o seară, am descoperit pe cartonul gri al unei cutii de chibrituri o pată de vin sub forma unui căluţ de mare, ceea ce ne-a amuzat, pe mine şi pe ceilalţi. Marea surpriză a venit însă în ultima zi cînd, spre uimirea mea, o fată, Ana, mi-a dăruit un nasture cu un superb căluţ de mare. Asta m-a lăsat fără cuvinte. Aşadar, şi în piatră seacă găseşti căluţul! Doar că piatra nu e seacă, acolo unde sînt oameni minunaţi. La ce carte sau cărţi lucrezi în prezent? Una dintre întrebările care mi s-au pus a fost următoarea: „De ce iubiţi lumea, Simona Popescu?“. Eu i-am zis lui Ion Buzu

150

Casa Verde

Casa Verde

151


Între 19 şi 29 iulie am fost în Republica Moldova, ca să ţin cursuri de creative writing la tabăra de poezie de la Orheiu Vechi (organizată de Dumitru Crudu şi de ICR Chişinău), să citesc alături de Bogdan Coşa la cenaclul Republica (ţinut de Moni Stănilă & Alexandru Vakulovski la Biblioteca Naţională) şi să lansez, împreună cu Claudiu Komartin şi Ana Toma, Frânghia înflorită la Librăria Cartier. S-au întâmplat atâtea, încât e practic imposibil pentru un tip atât de non-epic ca mine să povestească prea multe. Mai întâi, tabăra: mai fusesem la Orheiu Vechi anul trecut, împreună cu Moni Stănilă şi tinerii scriitori Carolina Vozian şi Ion Buzu, aşa că ştiam la câtă frumuseţe să mă aştept în privinţa locului. Însă la frumuseţea taberei ca atare zău că nu m-am aşteptat — a fost de departe cea mai intensă tabără la care am participat vre-

odată. Eram şase profesori — Simona Popescu, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski, Dumitru Crudu, Anatol Moraru şi cu mine; fiecare dintre noi dădeam zilnic cel puţin o temă celor şaisprezece tineri participanţi, aşa încât pentru bieţii de ei a fost un maraton atroce. Anatol Moraru venise cu patru studenţi din Bălţi, membri ai cenaclului Semn, anume Virgil Botnariu, Valentin Balan, Angela Bâcu şi Marina… i-am uitat numele de familie, o să mi-l amintesc curând; Dudu Crudu adusese opt dintre cursanţii lui din cenaclul Vlad Ioviţă — Ion Buzu, Carolina Vozian, Felicia Nedzelschi, Linia Mamalîga, Victor Ţvetov, Ecaterina Bargan, Emanuela Sprânceană, Cristina Macovski. De asemenea, Dudu invitase trei dintre poeţii basa din Zona nouă - Irina Brumă, Ana Donţu şi Anatol Grosu. În fine, al şaisprezecelea cursant era neafiliata Paula Erizanu. S-au scris aşadar, fără nici o exagerare, sute de texte. Destule dintre ele foarte bune încă din prima zi; iar până în ultima zi parc-au mâncat jăratec, scriau în cascadă texte puternice, doldora de imagini memorabile, încât mi s-a părut că dezideratul anunţat la începutul taberei de Dudu şi judecat de necredinciosul de mine drept nefezabil (anume acela de a scoate două antologii cu textele din tabără) e de fapt insuficient. Se pot scoate şi trei antologii dodoloaţe cu ce s-a scris acolo. N-aş vrea să nedreptăţesc pe nimeni, dar, pe lângă cei trei zonişti, cărora ştiam ce le poate pielea, mi s-au părut realmente strălucitoare destule texte ale lui Ion Buzu, ale lui Victor Ţvetov, ale Paulei Erizanu, după cum remarcabile au fost şi Ecaterina Bargan (constantă şi disciplinată ca un scriitor profesionist) şi Carolina Vozian (textul ei despre „bătrânul maestru“ Dumitru Crudu e de o tandreţe ironică şi caldă foarte tuşantă, n-o să-l uit curând). Am scris despre zece dintre ei o scurtă prezentare în revista Punkt, când o să apară o să vedeţi acolo şi câteva dintre textele lor, să vă convingeţi. Simona Popescu a fost profesionistă & ravisantă, ca de obicei. Într-o zi ne-am dus până la grotele săpate de mare în stân-

152

Casa Verde

(căruia îi dădusem ca temă — de gîndire şi nu de scris neapărat — dragostea pentru lume, cu tot ceea ce înseamnă ea) că o să găsească răspuns într-o carte la care lucrez de mai mulţi ani. Sper s-o închei pînă la sfîrşitul anului. E vorba în ea şi despre Republica Moldova. Şi, la sfîrşit, poezioara mea la temă, Al doilea vis al căluţului de mare: Căluţu’-i mic, dar el visează Adîncul să ajungă Înălţime şi Nevăzutul — trainic — de ape-acoperit chilie pentru pustnici şi loc pentru mirese şi poeţi. Interviu de Irina Nechit

Basarabia. Jurnal de bord

Casa Verde

153


cile calcaroase din jurul Orheiului (acolo a fost cândva fundul Mării Sarmate) şi, aşezaţi în cerc în grotele situate la câteva zeci de metri deasupra pământului, am ascultat-o povestind o oră şi mai bine despre Gellu Naum. Pot să jur că Simona strălucea din când în când, parcă se aprindea un beculeţ în ea când îşi aducea aminte de vâte o întâmplare cu Gellu. În altă zi Moni ne-a purtat până la Scoc, un fel de dumbravă minunată asemănătoare cu unele zone din Apuseni (Padişul, de exemplu), pe dealurile din jur cineva scrisese cu pietre uriaşe ISUS (Mugur Grosu urcase cu un an în urmă şi făcuse încă un I la începutul cuvântului, se vedea bine şi acum), DUH şi, cred, HRISTOS. Am cântat într-o noapte până târziu, inclusiv stupizenii patriotice care-o înduioşau pe Moni (na, că te-am pârât :) ), alteori am făcut libromanţie până spre şapte dimineaţa, am citit câteva romane (cel mai bun: Zahar Prilepin, Sankea), ba am scris chiar două poemaşe, îmi dăduse temă Simona să scriu un poem numit despre voinţă şi despre conştiinţă şi altul în care să folosesc numele a zece poeţi europeni sub 40 şi să fac să aibă legătură cu tabăra. Sunt practic primele două încercări de poezie din februarie încoace, de când am terminat Frânghia înflorită. Reveniţi în Chişinău, totul a intrat într-un vortex teribil — au venit din România, pe lângă Bogdan Coşa, Andrei Doşa, Dmitri Miticov, Andrei Gamarţ, Monooka, Claudiu Komartin şi Ana Toma, încât cenaclul Republica s-a transformat într-un maraton ad hoc de poezie, pregătit de fapt  — uite cum leagă poezia lucrurile! — încă de la Poezia e la Bistriţa. Iar Monooka & Gamarţ au cântat la sfârşit absolut extraordinar, emoţia textelor lui Andrei şi vocea Monookăi (poate cea mai bună voce auzită de mine la un artist român) merg împreună de minune. Apoi parc-aş fi fost Dean Moriarty din On the road - am dormit o noapte la Moni & Sandu, alta la Anatol & Ana, apoi la Gheorghe Erizanu, directorul editurii Cartier… Iar Sebastian era de la o zi la alta tot mai monosilabic cu mine la telefon, încât n-am mai rezistat să mergem în satul Irinei, la un party îndelung pre-

gătit de ea, ci am luat un kilogram şi ceva de bomboane Bucuria şi m-am suit în autocarul de duminică spre Braşov. Pleca la ora 12, la fel ca cel de Sibiu care se anulase (deşi cu o zi înainte era absolut sigur că pleacă spre Sibiu). Am ajuns în Braşov la 9 şi un sfert seara, ultimul autocar spre Sibiu era plin, şoferul n-a vrut să mă ia în picioare, se temea de filtrele de poliţie (era ziua referendumului, poliţia ne oprise deja până în Braşov de vreo cinci-şase ori). Am mers la ieşirea spre Sibiu, am încercat să fac autostopul vreo oră jumate, încrederea în solidaritatea umană mi s-a cam spulberat, aşa că la 11 şi ceva m-am întors la gară. Trenul de 23.48 spre Sibiu, care mă aducea la 6 dimineaţa întrun oraş aflatla vreo 150 de km, avea întârziere de 80 de minute. Am luat bilet şi m-am dus în crâşma gării, la televizor erau Ponta & Şova. Am luat o bere fără alcool şi chipsuri, apoi am tradus ce spunea Ponta pe înţelesul lumii din bar, care-l privea cam cu aceeaşi expresie cu care se uitau la berea mea fără alcool. După 12 jumate n-am mai rezistat, am ieşit pe peron. Trenul avea întârziere de 2 ore. Când a venit, eram parcă în India — fete îmbrăcate cochet dormeau întinse pe jos, pe culoar, alături de călugăriţe moţăitoare, trebuia să păşeşti peste ele şi peste băieţii sforăitori. Am păşit, m-am rezemat de un perete şi am aşteptat să se facă 6 dimineaţa. Am ajuns acasă pe la 7, Sebastian aranjase trenurile în formaţie de drum, ca să vină să mă ia din Braşov, s-a trezit şi m-a întrebat din prima secundă: „Ai prins ceva? A venit trenul meu după tine?“. Iar când am scos bomboanele Bucuria, s-a uitat la ele cu repulsie: „Bleah, ciocolată“. Nici eu nu ştiusem că-s de ciocolată, nu-i place deloc, e singurul copil care preferă slănina ciocolatei, de pildă. Apoi a venit şi m-a îmbrăţişat, şi Paradisul CamiSebastian a început iar. Da, cam atât de dezlânat pot să fiu. Şi asta încercând să fiu coerent — că altfel ar fi fost de-a dreptul vai şi-amar. :)

154

Casa Verde

Casa Verde

Radu VANCU

155


Punerea în operă a vocaţiei

bune din ultima vreme, or, dacă va merge poezia, va merge şi economia, care nu se face cu fruntea încreţită şi sufletul crispat. Anatol Moraru

Se spune că poeţi mari devin doar cei cărora Dumnezeu le pune palma pe creştet, binecuvîntîndu-i la „corectarea“ micilor greşeli de construcţie a lumii pe care El le-a comis presat de urgenţa proiectului. Dumitru Crudu încearcă de cîţiva ani buni să materializeze o idee de sorginte americană, conform căreia oricine are măcar un strop de har poate fi instruit să scrie poeme, proze şi piese de calitate. Pentru a realiza acest deziderat, „adevăratul Dumitru“ a iniţiat Atelierul de scriere „Vlad Ioviţă“, care îşi desfăşoară şedinţele săptămînal la Chişinău, dar şi Şcoala de Creative Writing de la Orheiul Vechi. În acest an, la această şcoală de vară au participat pentru prima dată şi studenţii bălţeni Virgil Butnaru, Marina Tichie, Valentin Balan şi Angela Bîcu, membri ai Cenaclului „Kontur“ de la Facultatea de Litere pe care am onoarea să-l dirijez. Au fost cinci zile de iulie frumoase de tot. Peisajul irepetabil, „neam dat la fund de mare… sarmatică“, profesorii, scriitori de mare altitudine: Simona Popescu, Dumitru Crudu, Radu Vancu, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovscki, convingerea fermă a competitorilor că… „We can!“ au făcut ca emulaţia artistică să concureze la modul serios debitul Răutului din preajmă, cu diferenţa că apele textelor viitorilor maeştri erau incomparabil mai limpezi, dacă nu chiar cristaline. Talentele veritabile, se ştie, sînt flori rare care pot creşte din mucegai sau învingînd asfaltul, „grosul trupei“, însă, trebuie cultivat întru binele şi viitorul unei literaturi. Ar trebui să-i fim recunoscători în acest sens lui Dumitru Crudu, pentru că nu se gîndeşte doar la propria-i glorie literară Textele adunate de Dumitru Crudu în această antologie, roadă bogată a celor cinci zile de creative writing, anunţă o promoţie mult promiţătoare şi asta e, poate, una din puţinele veşti

Tabăra de la Orheiul Vechi, realizată de Dumitru Crudu, a fost, după cum aţi aflat deja, un mare succes. Textele scrise au depăşit aşteptările noastre. Tinerii s-au luat în serios, au muncit mult şi cu folos. Ne-am cunoscut, neam înţeles şi cred că s-au întărit prietenii care vor ţine mulţi ani de acum înainte. Invitaţii din România au fost extraordinari. Radu Vancu, care a mai fost la Republica în octombrie anul trecut, era deja cunoscut. Nu mai era chiar o mare surpriză cultura lui, bunătatea, modestia. Radu Vancu, alături de Cosmin Perţa, ni se asociază de multă vreme în minte cu cele mai pozitive şi culte persoane din tânăra generaţie. Pe Simona Popescu am cunoscut-o în primăvara lui 2009 la Arad. Acolo, împreună cu sculptoriţa Ana-Maria Şerban, ne-am plimbat pe Mureş cu barca poetului V. Leac. Am avut discuţii minunate. Văzându-i concentrarea şi energia, mi-a fost uşor să o asociez cu munca enormă depusă în crearea şi editarea Rubik-ului, un roman colectiv, ambiţios şi reuşit, mi-a fost la îndemână să înţeleg de unde a izvorât puterea care străbate Exuviile ori Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie. Cu toate astea pot spune că abia în această tabără am avut şansa să mă conving că energia ei e nesecată, că frumuseţea ei îi reflectă toate calităţile, că Simona Popescu e profesoara pe care orice tânăr scriitor îşi doreşte să o vadă la catedră. Ne-a cucerit

156

Casa Verde

Casa Verde

„Textele scrise au depăşit aşteptările noastre “

157


pe toţi fără să facă eforturi în această direcţie. S-a străduit să le trezească tuturor nevoia de lectură şi dragostea de poezie şi frumos. Pe mine şi pe Ion Buzu ne-a silit — măcar pentru o poezie — să ne abandonăm furiile şi să căutăm ceea ce e frumos în jur. Cum ar fi o grădină de cârciumărese. Şi am înţeles o dată în plus că marele câştig al acestor tabere, pe lângă metodele noi şi aprofundate de lucru, sunt prieteniile care se leagă. Prietenii literare în sensul cel mai frumos al cuvântului. Moni STĂNILĂ

„Chiar e un mare lucru“

interesantă și eficientă, încât și Laurențiu și Iuliana — nepoțeii lui Dumitru Crudu, au scris zilnic la ateliere. Trebuie să-i mulțumim lui Dumitru Crudu pentru că a visat la această școală și a reușit să o facă reală. Chiar e un mare lucru. Scriitorii au nevoie de un timp dedicat exclusiv literaturii, iar când au în preajmă maeștri ca Simona Popescu și Radu Vancu — e pur și simplu extraordinar, pentru că pot arde câteva etape ale formării mult mai repede. Cititorii vor câștiga două cărți, plus multe texte în reviste, bloguri și situri. Și Orheiul Vechi câștigă, școala promovând turismul în Moldova. Proiectul a fost susținut de Institutul Cultural Român Mihai Eminescu din Chişinău şi de Departamentul de Cultură al Minicipiului Chişinău. Alexandru Vakulovski

Am avut fericita ocazie de-a participa la Școala de Creative Writing din Orheii Vechi, condusă de Dumitru Crudu. În perioada 20 — 25 iulie mai mulți tineri scriitori au asistat la atelierele conduse de scriitorii români Simona Popescu și Radu Vancu, de prozatorul bălțean Anatol Moraru și de scriitorii chișinăuieni Moni Stănilă, Dumitru Crudu și subsemnatul. Atelierele au fost combinate cu plimbările prin Trebujeni, Butuceni și locurile din apropiere. Tinerii scriitori s-au cunoscut mai bine, un lucru foarte important. S-a scris foarte-foarte mult și foarte bine, Dumitru Crudu va avea serios de lucru, când va edita cele două antologii cu textele scrise la Orheiul Vechi. Simona Popescu, o mare admiratoare a căluților de mare, a plecat de la tabăra literară cu scoici și melci din Orheiul Vechi și a propus ca anul viitor tabăra să aibă loc și în România, ca să poată participa la ea și tineri scriitori din România. Atât Simona Popescu, cât și Radu Vancu au rămas foarte mulțumiți de ceea ce s-a întâmplat în Orheiul Vechi. Școala a fost atât de

158

Casa Verde

Casa Verde

159

Pohilă, Vlad. Casa verde  
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you