Revista AURIS, Tecuci - Martie 2018

ÎN LOC DE EDITORIAL

DE LA EMINESCU CITIRE „Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine…” (Alaltăieri, luni dimineaţa…, Timpul, 5 aprilie 1879) „Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii...” (Domnul Simeon Mihăilescu publică…, Timpul, 18 aprilie 1879, În Opere, vol. X, pag. 223)

„Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie...”(«Românul» în ajunul alegerilor…, Timpul, 3 mai

tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate „Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, (...) ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o abstracţie făcând de toate celelalte defecte ţară vrăjmaşe. (Adevărul doare…, în Opere, vol. XI, pag. 404, ale lor, precum mărginirea intelectuală, 405) slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi „Mizeria materială şi morală a populaţiei, autentic sentiment patriotic...” (Nu încape îndoială…, destrăbălarea administraţiei, risipa banului Timpul, 8 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 291) public, cumulul, corupţia electorală, toate „Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi sau cutări principii de guvernământ. Oricare proştii – administratori ai statului român”. (Am ar fi guvernul şi oricare vederile sale sudiscutat cu nepărtinire…, Timpul, 10 decembrie 1880) preme, corupţia şi malonestitatea trebuie să „Poporul a pierdut de mult încrederea că lu- lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe crurile se pot schimba în bine şi, cu acel fa- de altă parte, religia politică a unui guvern, talism al raselor nefericite, duce nepăsător ea nu-i dă drept de-a se servi de nulitati vegreul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă.” (La nale, de oameni de nimic, pentru a guverna”

1879, în Opere, vol. X, pag. 229)

propunerea noastră…, Timpul… 31 august 1878, în Opere, vol. X)

(Observăm că unirea…, 9 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII)

„Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia, căci demagogii neştiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturor şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Ei se întemeiază pe nevoile – din nefericire veşnice – şi pe lesnea crezare a mulţimii; şi, fiindcă, în genere, sunt înzestraţi în loc de minte cu vicleşug numai, stăpânirea lor înseamnă domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei” (Credem că destul am vorbit…,

„Școala va fi școală când omul va fi om și statul va fi stat. Copiii români sunt încărcați cu materii atât de multe și atât de diverse, încât nici profesorii, nici școlarii nu se pot orienta în capetele lor. Acești copii nu învață nimic, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu și judecata copilului n-au jucat nici un rol. Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe care nu le poate mistui e sila și scârba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate școalele la noi. Vezi tineri care au învățat latinește, grecește, istoria universală, logică și psihologie, științe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul și… cu toate astea, nu știu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce au părăsit școala au uitat tot.”

9 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 169)

„Pentru cel ce înţelege, un ţânţar sună ca o trâmbiţă, iar pentru cel ce nu înţelege, tobele şi surlele sunt în zadar; şi, în orice caz, lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi” (Ieri s-a citit…, 24 martie 1879, în Opere) „Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând

(Românul află că…, Timpul, 25 octombrie 1878)

3

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

DIONISIE DUMA (8 SEPTEMBRIE 1940 - 19 FEBRUARIE 2018)

Dimineața zilei de

19 februarie 2018, o veste ca un trăsnet a căzut peste lumea culturală a Tecuciului: Îpoetul tecucean DIONISIE DUMA a semnat pe ultima filă a vieții. După o suferință îndelungată, care l-a țintuit la pat în iarna lui 2017 și începutul anului 2018, poetul Duma a ales puțin după miezul lui februarie să se nască în ceruri.

A murit la Galați, la 78 de ani, pe un pat de spital, la puțin timp după orele 6.00 ale dimineții.

Gheorghe Dionisie Duma s-a născut la Tecuci, la 8 septembrie 1940 (Ziua Nașterii Maicii Domnului. În anul 1947 este înscris în clasa I la Școala de Băieți nr. 2, din Tecuci, școală care va fi inclusă, în următorul an de

învățământ, în cadrul Liceului „Dimitrie Sturdza”. L-a avut ca învățător pe Nicu Pieptănaru, căruia i-a păstrat o vie și binemeritată amintire.

Seceta cumplită de la 1947 precum și consecințele celui de-al Doilea Război Mondial, îi oferă o copilărie tristă, plină de lipsuri, bântuită de coșmaruri și ocolită de bucuriile inocenței.

În anul 1957 termină cursurile medii de 10 clase (după modelul sovietic) și a obținut Diploma de Maturitate (echivalentă Bacalaureatului). O lovitură a fost faptul că nu s-a putut înscrie la facultate (1957), întrucât „dosarul” îi este respins. Motivul: tatăl fusese în Jandarmeria Română, în Poliție și apoi în Miliție, de unde, în 1955 fusese dat afară, fiind totodată și exclus din rândurile membrilor PMR (Partidul 4

Muncitoresc Român, devenit, între timp, Partidul Comunist Român). Este nevoit, cu mari greutăți, să intre în învățământ (1958), ca profesor suplinitor, pe o catedră de Limba și literatura română, la Școala de 7 ani din Nărtești, Raionul Tecuci.

În 1960 s-a căsătorit cu ELENA CHIȚU, profesor de geografie, absolventă a Universității „Al. I. Cuza”, Iași și în același an a publicat primele versuri în revista „Iașul literar”, fiind susținut și încurajat de poeții FLORIN MIHAI PETRESCU și HORIA ZILIERU.

În 1962 este admis, în urma concursului dat, la Facultatea de Filologie din cadrul Universității „Al.I. Cuza”, Iași.

Aici, beneficiază de o echipă de profesori renumiți: Acad.

Constatin Ciopraga, Gavril Istrate, Alexandru Husar, Ștefan Cuciureanu, Liviu Leonte, I.D. Lăudat, Elvira Sorohan, Ion Popescu-Sirețeanu, Mihai Drăgan. Este apreciat pentru seriozitatea pregătirii și mai ales, pentru preocupările sale în domeniile literaturii clasice și contemporane.

În anul 1963 se transferă la Tecuci, la Școala Generală nr. 9, unde va preda Limba și literatura română timp de 20 de ani. A frecventat Cenaclul literar ad-hoc, numit „La Vapor” (1964), instalat neoficial la gazda prietenului Constantin Liviu RUSU, în spatele Filarmonicii din Iași, pe str. 11 Iunie, la întretăierea străzilor Stroiescu cu Vovidenia. ...continuare în Pag. 5

IN MEMORIAM, DIONISIE DUMA

Aici a fost introdus de prozatorul STELIAN BABOI (Mache) și tot aici s-au citit din operele lor „incomplete” și s-a discutat literatură de bună calitate, între anii 1957 și 1964, cei care aproape vor fi nelipsiți: Horia Zilieru, Cezar Ivănescu, Adi Cusin, Dumitru Irimia, Cristian Simionescu, Mihai Ursachi, Lucian Valea, Nicolae Turtureanu și, mai ales, Ioanid Romanescu (Valentin Tudose), cu care va lega o strânsă, frățească și trainică prietenie (fiind și colegi de facultate) care va dura până la stingerea prematură a acestuia, în martie 1996.

Anul 1968 este încununat de absolvirea cursurilor Facultății de Filologie din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași iar în 1970 a susținut examenul de licență cu teza: „Șt. Petică, poetul simbolist–schiță monografică”; conducător științific, lect.

Universitar MIHAI DRĂGAN.

La Editura „Litera” din București, debutează cu volumul de poezii „ARDERE” (1975). Cenzura îi reduce cartea aproape la jumătate. Din același an, îi este interzisă orice apariție editorială, fără să știe care este motivul. În cele din urmă, află motivul (cu condiția fermă că nu va mărturisi numănui) de la poetul Corneliu Sturzu: prietenia cu poetul MIHAI URSACHI, fost deținut și condamnat politic (ieșit din închisoare în 1964).

În anul 1985 se transferă la Grupul Școlar Industrial Tecuci, de unde, la cerere, la 1 decembrie 1999, se pensionează.

După o pauză impusă timp de 16 ani, în 1991, apare volumul de versuri

„CATEDRALA DE CUVINTE”, cu o prezentare, pe coperta a IV-a, de Laurențiu Ulici și Acad. Constantin Ciopraga, la Ed. Porto-Franco, Galați.

În urma Concursului susținut la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Al. I. Cuza”, Iași, este admis la doctorat (1995) iar doi ani mai târziu, în 1997 susține Gradul Didactic I în învățământ.

La Editura „Geneze” din Galați, îi apare volumul de poezii „EXTEMPORAL LA INIMĂ”(1999) și primește Premiul Special al Revistei „EXAMENE” pentru întreaga activitate lirică pe anul 1999. Același an, 1999, în septembrie, se căsătorește cu FLOAREA JIGĂU, din Moinești, județul Bacău.

În 2001, la Ed. „Geneze” din Galați, îi apare volumul „SCRISORI”, Epistole comentate (Corespondență cu Tatiana Stănescu, mama poetului Nichita Stănescu, 1985-1995). În 2001 iese de sub tipar volumul „Oceanul de stres/ The ocean of stress”, Poeme/Poems, ediție bilingvă româno/engleză, traducere de Mike FRÖHLICH, Editura „Geneze”, Galați, urmat în anul 2003 de Antologia lirică „Al patrulea păcat”.

În anul 2005 apare antologia „Nichita Stănescu, o pată de sânge care vorbește”, ediție bilingvă românoengleză, Ed. Arhip-Art, Sibiu.

În 2005, Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă și Societatea Literară „Mihai Eminescu” din New York îi acordă DIPLOMA DE EXCELENȚĂ, „În semn de prețuire și admirație pentru prestigioasa activitate desfășurată în slujba întăririi 5

coeziunii spiritual-culturale româno-americane”.

Publică, în 2005, volumul „Aceste zile…/ These Days…”, ediție bilingvă româno-engleză, traducere Mike FRÖHLICH, la Editura Arhip-Art, Sibiu, urmat în anul 2008 de volumul „Lângă liniștea inimii” ediție bilingvă română-franceză, traducere din românește/traduit par roumain de/par Paula Romanescu, la Editura „Pax Aura Mundi”, Galați;

În anul 2009 apare volumul antologic „Revelații”, în Colecția Ediții critice.

În 2010 îi este decernat Titlul de Cetățean de Onoare al Tecuciului.

În 2012, la Editura „Tipo Moldova” din Iași, în Colecția – Opera Omnia, Poezie contemporană, apare volumul antologic „EXERCIȚII DE PRIMENIRE”, cu o Prefață, „Profil de Poet”, semnată de Acad. C-tin Ciopraga. În 2014 apare „DIONISIE DUMA ÎN REFLECTOARELE CRITICII LITERARE”, Antologie de texte critice, la Editura „Info-Rap-Art”, Galați.

2015 – Pentru întreaga activitate literară, desfășurată de-alungul a peste jumătate de veac, Uniunea Scriitorilor din România i-a acordat PREMIUL DE EXCELENȚĂ

Ultimul volum apărut în vara anului 2017, „Un al popas”, structurat pe două capitole, „Meseria de fi singur” și „Configurații cromatice”, are în cuprinsul 40 de poeme, în ediție bilingvă, româno italiană. Acest ultim volum nu a mai apucat să fie lansat publicului iubitor de poezie. ...continuare în Pag. 6

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

Dispariția poetului nu a rămas fără ecouri în lumea culturală tecuceană, și nu numai. Imediat după anunțarea morții poetului, scriitori din Tecuci, Iași, Galați, Bacău, etc, șiau exprimat regretul fie prin mesaje, fie prin versuri.

Uniunea Scriitorilor din România

IN MEMORIAM DIONISIE DUMA

Scriitorul Dionisie Duma (născut pe 8 septembrie 1940, la Tecuci) a murit luni, 19 ianuarie 2018.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iași, Dionisie Duma a debutat ca poet în revista „Iaşul literar“, în 1960. Volume de poezii publicate: Ardere (1975), Catedrala de cuvinte (1991), Extemporal la inimă (1999), Oceanul de stres (ediție bilingvă: limba română – limba engleză, 2002), Al patrulea păcat (2003), Aceste zile (ediție bilingvă: limba română – limba engleză, 2005), Lângă liniştea inimii (2008), Exerciţii de primenire (2012), Dionisie Duma în reflectoarele criticii literare (2015). A mai publicat volumul Scrisori (corespondenţă cu Tatiana Stănescu, mama poetului Nichita Stănescu) şi Nichita Stănescu – O pată de sânge care vorbeşte (antologie alcătuită de Dionisie Duma, ediţie bilingvă: limba română – limba engleză, 2005). Dionisie Duma a fost membru al Societăţii Culturale „Junimea 1990“ Iaşi, al Societăţii Scriitorilor „C. Negri“. A colaborat la importante reviste literare din ţară („Convorbiri literare“, „Luceafărul“, „Cronica“, „Dacia literară“, „Ateneu“) şi din străinătate („Lumina lină“, SUA). Figurează în Dicţionarul biografic al literaturii române, de Aurel Sasu. În 1999, revista „Examene“ i-a acordat Premiul Special pentru întreaga activitate lirică. Festivalul Internaţional de Poezie şi revista „Antares“ din Galaţi i-a acordat Premiul I pentru volumul Aceste zile, iar Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, revista „Lumina Lină“/Gracious Light şi Societatea Literară „Mihai Eminescu“ din New York i-au acordat Diploma de Excelenţă în 2005, în semn de preţuire şi admiraţie pentru prestigioasa activitate desfăşurată în slujba întăririi coeziunii spiritual-culturale româno-americane.

Pentru întreaga activitate a primit numeroase premii şi distincţii, printre care şi titlul de „Cetățean de Onoare al Municipiului Tecuci“, în anul 2010, iar în anul 2015, pentru întreaga activitate literară desfăşurată de-a lungul a peste jumătate de secol, Fililala Iași a USR i-a acordat Premiul de Excelență.

Dionisie Duma va rămâne o pagină vie în literatura română.

MIHAELA GUDANĂ

***

„Sunt onorată că am cunoscut un astfel de om, că m-a considerat prietena sa și sunt recunoscătoare pentru că mereu m-a sfătuit și m-a încurajat pe drumul scrisului.

Am să-l colind mereu, pentru totdeauna, cu recunoștință și aprecieri pentru calitățile sale. Câtă lume cunoștea și câtă lume îl cunoștea, și-l aprecia, pentru modestia sa și pentru măreția din cuvânt. Drum bun, drag prieten! Îți dăruiesc lumina gândului meu!”

6

Plecare (Poetului Dionisie Duma) Am mai venit să spun că plec, în altă lume c-aici am spus de toate…

Ce-aș mai spune?

Am cunoscut viața, limpezișul și învolburarea, am cunoscut pământul și văzduhul.

Eu n-am avut unde să mă pierd, ci am avut unde să mă regăsesc mereu: în ochii atâtor dimineți și anotimpuri în praful trecerilor și în inima lumii.

M-am mai întors azi, pentru ultima oară aici, aici unde mi-am lăsat sufletul întreg.

Dar plec!

Plec să dorm pe brațul mamei mele și să cunosc pajiștile raiului.

Am să vă ascult toate tăcerile și toate zbaterile, am să vă simt înălțările zborului și greutatea anilor. Într-o zi, când ne vom revedea, am să vă dăruiesc și vouă litere luminate din cealaltă viață.

Vom continua să scriem împreună!

Dar… lăsați-mă să plec!

Am alte doruri. *** VICTOR ACIOCÂRLĂNOAIEI

IN MEMORIAM DIONISIE DUMA Nu este om ca versul să nu-i placă Însă de azi, poezia devine mai săracă Fiindcă unul din marii creatori S-a dus să-și facă somnul printre nemuritori.

Maestre, la capătul de drum atât ți-a mai rămas: Să faci prin galaxii un infinit popas Iar de-acolo, de sus, de pe bolta cerească Să ne privești mereu cu dragoste frățească.

Tu vei pleca, Maestre, departe-n altă țară, Dar ne-ai lăsat postum, opera – o comoară.

Cu inima în doliu, cei ce rămân îți spun: Te vom iubi de-a pururi! Adio și drum bun!

IN MEMORIAM, DIONISIE DUMA

Prof. CĂTĂLIN POENAȘU Maestrului...

Prof. ILEANA TULICĂ

„Despărțirea de poetul Dionisie Duma mi-a lăsat în loc o durere pe care, cu greu, o stăpânesc! ”

Maestrul, azi coboară sub pământ Cu el mai moare astăzi un cuvânt Dar rima lui rămâne în veci vie Nemuritor va fi în poezie Și plâns va fi de litere și rime În lumea lui de sfinți îi va fi bine Și de va fi cumva de noi departe Îl vom simți aproape într-o carte Iar toți c-un glas și cu recunoștință Îți mulțumim pentru a ta credință Că ai slujit atât de drag cuvântul Ce nu-l încape astăzi nici mormântul Drum bun maestre către nemurire În lumea ta există fericire Că noua doar atât ne-a mai rămas O poezie și un parastas...

Spre ,, un alt popas!”

(Poetului Dionisie Duma)

În liniștea-nserării, se pregătește-ncet, In drum spre Tine, Doamne, un suflet de Poet!

Cuvântul de iubire în lacrimi l-a udat, Să-i fie lină calea și sufletul curat. În zorii dimineții, credința l-a purtat Ușor, spre Tine, Doamne, de-a pururea iertat! Și ploaia-ncet să cadă, pe umeri, pe pământ, Să-nvăluie poetul pe tristul său mormânt.

In drumul său se cerne iubirea din cuvânt, Pe toate, astăzi, Doamne, Ți le trimite-n cânt! Și versul său se-nalță-ncet,acum, spre cer, Ca albe raze, ce nicicând nu pier!

CARMEN HUZUM

*** BIBLIOTECA „ȘTEFAN PETICĂ” TECUCI

Ce lasă în urmă poeții? Un număr de poezii?

Un număr de cărți? Privesc fotografia poetului Dionisie Duma, din „Galeria cetățenilor de onoare ai municipiului Tecuci” aflată în holul Bibliotecii Municipale „Ștefan Petică”....chiar dacă este o fotografie, este imaginea sufletului poetului și, dacă privim atent, îl vom descoperi din nou, ca pe cineva care ne-a fost mai aproape decât ne-am închipuit. Toți suntem din plămada din care sunt făcute visele, iar scurta noastră viață ne-o întregește-un somn.

Figură emblematică a culturii tecucene, prezența poetului Dionisie Duma alături de noi a fost o revelație, o anumită nevoie de comunicare, o prietenie. Vă mulțumim, domnule Dionisie Duma! Vă spunem drum bun, MAESTRE!

***

POETULUI DIONISIE DUMA Drum bun, la ceruri!

Părinte al meu, spiritual, Mi-e greu și-mi pare astăzi că lumea-i fără sens, că lupta e nedreaptă, de neaveniți condusă, că-n mâinile pătate, fără milă, până la sufocare, strâng inimi, le zdrobesc... Și te-ai zbătut părinte drag, s-aduci lumina în brațe, s-o împarți celor ce încă văd. Cât de puțini ne suntem și câte sloiuri ne-mpresoară...

Mă iartă că-n ultimele-ți zile aproape nu ți-am fost, că am fugit de-o lume ce nu-mi mai este ; și dacau mai rămas pe metereze OAMENI, ce drum, ce cale-or apuca ... Eu o să- ți scriu și ți-oi citi în prag de seară, cu ochii îndreptați spre stele... M-auzi? E rima potrivită, pasul... e cadențat? Te-mbrățișez la rândul meu, cu gândul, așa cum brațele-ți adesea leagăn mi-au fost

Mi-e trist și vorbele-mi sunt goale... Te du pe câmpuri verzi, la oameni ce de mult te-așteaptă. Nichita, Valeriu și câți nu or mai fi, la masa rotundă așteptând o seară de poeme.

Drum bun la stele, părinte al meu, spiritual.

*** TEODOR CODREANU (2010)

„...Modest, discret, cu vocația prieteniei, specie de trubadur pe cale de dispariție. DIONISIE DUMA își duce cu demnitate crucea de poet al vremurilor care par să refuze, în numele pragmatismului și al societății de consum, poezia.”

ADRIAN-DINU RACHIERU (2012)

„...înainte de toate, delicatul DIONISIE DUMA este, să observăm, un devot al poeziei, aparținând familiei romanticilor. Centrul de greutate al poeziei lui DONISIE DUMA este, indiscutabil, erosul. „Răstignit pe o liră”, versul călător caută „taina urmelor” („Ei”). Sunt lungi tăceri („Întâlnirile noastre sunt/făcute din tăcere”), arderi, doruri fierbinți; poetul însăși e gata de a preda „lecția de dragoste/la sfinți” și închipuie un ciclu doveditor („Scrisori din Roxania”)

*** Un ultim omagiu i-au adus și scriitorii și poeții gălățeni prin vocea poetei Angela Baciu și a Florinei Zaharia -managerul Centrului Cultural „Dunărea de Jos” de la Galați.

7

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ,TECUCI 2018

„Am să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta. Eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie. Poezia nu este numai artă: ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant.Să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului”, mărturisea poetul necuvintelor, Nichita Stănescu

Anual, din anul 1999, Ziua Internațională a Poeziei se sărbătoreşte la 21 martie. UNESCO a declarat data de 21 martie, ca fiind Ziua Internaţională a Poeziei, aceasta fiind o recunoaștere a faptului că oamenii de litere și de cultură, poeții și scriitorii din întreaga lume și-au adus o contribuție remarcabilă la îmbogățirea culturii și spiritualității universale. De asemenea, „Ziua internațională a poeziei” urmărește să susțină creația poetică, sta-

bilirea unui dialog între poezie și alte genuri ale creației, editarea și promovarea poeziei ca artă deschisă oamenilor.

Primele manifestări dedicate „Zilei internaţionale a poeziei”, în România, sunt legate de Fundaţia Culturală „Orient Latin” şi de Asociaţia Culturală ADSUM, care organizează, separat, din anul 2005 respectiv 2008, spectacole pentru marcarea acestui moment. Spectacolele Asociaţiei Culturale ADSUM încep la Palatul Şuţu, iar anii următori manifestările capătă amploare, fiind găzduite de Biblioteca Naţională a României şi Palatul Naţional al Copiilor. După anul 2009, ideea de a organiza manifestări dedicate „Zilei Internaţionale a Poeziei” este preluată de tot mai multe asociaţii culturale, ligi şi alte societăţi ale scriitorilor din România.

20 MARTIE - ZIUA INTERNAȚIONALĂ A FRANCOFONIEI

Ziua internaţională a Francofoniei este sărbătorită, în fiecare an, la 20 martie, marcând, astfel, data la care, în anul 1970, 21 de state şi de guverne au semnat convenţia de înfiinţare a Agenţiei de Cooperare Culturală şi Tehnică (ACCT), organizaţie interguvernamentală fondată pe baza unui numitor comun, respectiv folosirea limbii franceze. Având un fundament profund cultural, menit să promoveze cultura membrilor săi, dar şi să intensifice cooperarea culturală şi tehnică dintre aceştia, proiectul francofon a evoluat neîncetat, astfel că ACCT a devenit, în 1998, Agenţia Interguvernamentală a Francofoniei şi, în 2005, Organizaţia Internaţională a Francofoniei.

Termenul „francofonie” a fost introdus

în jurul anului 1880, când geograful francez Onesime Reclus l-a folosit pentru a desemna totalitatea persoanelor şi a ţărilor vorbitoare de limbă franceză, se arată pe site-ul http:// www.francophonie.org. Începând din anul 1970, odată cu înfiinţarea Agenţiei de Cooperare Culturală şi Tehnică (ACCT), devenită, în prezent, Organizaţia Internaţională a Francofoniei (OIF), vorbitorii de limbă franceză se pot baza pe un dispozitiv instituţional menit să promoveze atât limba franceză, cât şi relaţiile dintre cele 84 de state şi de guverne membre sau observatoare al OIF. Acest dispozitiv este stabilit prin Carta Francofoniei, adoptată în 1997, la Sommet-ul de la Hanoi, în Vietnam, revizuită de către Conferinţa ministerială din 2005, de la Antananarivo, în Madagascar.

8

EVENIMENT

SUB SEMNUL CENTENARULUI, ROMÂNII DIN REP. MOLDOVA VOR UNIREA CU ROMÂNIA

În Anul Centenarului, în zeci de localități din Rep. Moldova s-a declanșat un adevărat fenomen al semnării Declarațiilor de Unire cu România. În miez de martie, 103 localități din țara-soră, au semnat pentru reîntregirea țării.

LISTA LOCALITĂȚILOR CARE AU SEMNAT 1. Parcova (Edineț); 2. Ulmu (Ialoveni); 3. Bardar (Ialoveni); 4. Ruseștii Noi (Ialoveni); 5. Puhoi (Ialoveni); 6. Văsieni (Ialoveni); 7. Feștelița (Ștefan Vodă); 8. Opaci (Căușeni); 9. Gotești (Cantemir); 10. Săseni (Călărași); 11. Nișcani (Călărași); 12. Sărătenii Vechi (Telenești); 13. Grătiești (Chișinău); 14. Boghiceni (Hâncești); 15. Codreanca (Strășeni); 16. Floreni (Anenii Noi); 17. Târșiței (Telenești); 18. Măgurele (Ungheni); 19. Răzeni (Ialoveni); 20. Cucoara (Cahul); 21. Băcioi (Chișinău); 22. Meleșeni (Călărași); 23. Ordășei (Telenești); 24. Visoca (Soroca); 25. Bădiceni (Soroca); 26. Drăsliceni (Criuleni); 27. Ghiduleni (Rezina); 28. Capaclia (Cantemir); 29. Ursoaia (Căușeni); 30. Or. Cimișlia; 31. Vatici (Orhei); 32. Ciorești (Nisporeni); 33. Horești (Ialoveni); 34. Chetrosu (Drochia); 35. Cenac (Cimișlia); 36. Scoreni (Strășeni); 37. Mereni (Anenii Noi); 38. Mălăești (Orhei); 39. Tătărești (Strășeni); 40. Negrești (Strășeni); 41. CR Strășeni; 42. Coșeni (Ungheni); 43. Călimănești (Nisporeni); 44. Miclești (Criuleni); 45. Gura Galbenei (Cimișlia);

46. Colonița (Chișinău); 47. Or. Călărași.

48. Slobozia Mare (Cahul); 49. Copăceni (Sângerei); 50. Cruzești (Chișinău); 51. Ciuciuleni (Hâncești); 52. Tănătari (Căușeni); 53. Păulești (Călărași); 54. Sinești (Ungheni); 55. Peticeni (Călărași); 56. Lozova (Strășeni); 57. Recea (Strășeni); 58. Carahasani (Șt. Vodă); 59. Ciocîlteni (Orhei); 60. Copceac (Ștefan Vodă); 61. Țânțăreni (Telenești); 62. Cucuruzeni (Orhei); 63. Mitoc (Orhei); 64. Brânzenii Noi; 65. Secăreni (Hâncești); 66. Horodiște (Călărași); 67. Buda (Călărași); 68. Chircăiești (Căușeni) 69. Sireți (Strășeni); 70. Bolohan (Orhei); 71. Cuhnești (Glodeni); 72. Sîrma (Leova); 73. Vărzărești (Nisporeni) 74. CR Telenești; 75. CR Călărași; 76. Ișcalău (Fălești); 77. Marinici (Nisporeni); 78. Aluniș (Râșcani); 79. Javgur (Cimișlia); 80. Pitușca (Călărași); 81. Văleni (Cahul); 82. Brânza (Cahul); 83. Colibași (Cahul); 84. Hirișeni (Telenești); 85. Vâlcineț (Călărași); 86. Sipoteni (Călărași); 87. Scorțeni (Telenești); 88. Tigheci (Leova); 89. Domulgeni (Florești); 90. Măgdăcești (Criuleni); 91. Morozeni (Orhei); 92. Dereneu (Călărași); 93. Hârcești (Ungheni); 94. Tocuz (Căușeni); 95. Săiți (Căușeni); 96. Palanca (Ștefan Vodă); 97. Mășcăuți (Criuleni); 98. Biești (Orhei); 99. Bravicea (Călărași); 100. S. Galbenă (Hâncești); 101. Popeasca (Ștefan Vodă); 102. Stolniceni (Hâncești); 103. Carabetovca

...continuare în Pag. 10

9

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

SUB SEMNUL CENTENARULUI, ROMÂNII DIN REP. MOLDOVA VOR UNIREA CU ROMÂNIA exprimată a populației Basarabiei, LUÂND ACT de faptul că Parlamentele multor state în declarațiile lor consideră înțelegerea încheiată la 23 august 1939 între guvernul URSS și Guvernul Germaniei ca nula ab initio și cer lichidarea consecințelor politico-juridice ale acesteia; REAFIRMÂND egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul acestora la autodeterminare, conform Cartei ONU, Actului Final de la Helsinki și normelor de Drept internațional APRECIIND, din aceste considerente că a sosit ceasul cel Mare al săvârșirii unui act de Justiție în concordanță cu istoria Poporului nostru, cu normele de morală și de drept internațional DECIDE SOLEMN recunoașterea valabilității Actului Unirii din 27 martie 1918 a Basarabiei cu Țara Mamă, România și pledează pentru REÎNTREGIREA ȚĂRII

...continuare din Pag. 9

În spiritul acestei idei, în mod simbolic, frații noștri din Măgdăcești, raionul Criuleni au semnat o Declarație de Unire, un gest patriotic exemplar, menit să ne reamintească de Unirea înfăptuită istoric, pe 27 martie 1918, când Sfatul Țării a votat prin vot nominal deschis, în favoarea Unirii Basarabiei cu România.

Declarație de Unire

CETĂȚENI AI SATULUI MĂGDĂCEȘTI ȘI CONSILIUL LOCAL,

constituit în urma unor alegeri libere și democratice, având în vedere trecutul milenar al poporului nostru, statalitatea sa neîntreruptă în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale; CONSIDERÂND actele de dezmembrare a teritoriului Național de la 1812 și 1940 ca fiind în contradicție cu dreptul istoric și de neam, acte infirmate de întreaga evoluție a istoriei și de voința liber Republica Moldova, Satul Măgdăcești, 4 martie 2018

În 2018 se vor îm- a societății românești care să Război. Mi se pare acum, la aproape plini 100 de ani de la Marea Unire. România a obţinut recunoaşterea definitivă a Marii Unirii abia după doi ani. Noile sale graniţe au fost recunoscute prin Tratatul de la Trianon, la 4 iunie 1920.

Unirea a primit şi sărbătoarea pe care o merita, pe 15 octombrie 1922. Atunci, Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost încoronaţi în noua catedrală de la Alba Iulia.

„Centenarul trebuie să fie un moment de reflecție profundă

împletească fericit o sumarizare a progreselor realizate de România în cei 100 de ani scurși de la Marea Unire cu nevoia de a privi spre viitor și a proiecta, de ce nu, următorii 100 de ani. Ar trebui cu siguranță făcut un bilanț al ultimei sute de ani la care să ne raportăm la ceea ce noi, ca popor, am făcut bine, la ce am greșit, la ce putem îndrepta, continua. Acum 100 de ani, generația Marii Uniri și-a avut idealul său național și a știut să-l împlinească, mulți români făcând jertfa supremă pe câmpurile de luptă ale Marelui 10

100 de ani de la Marea Unire, ca fiind propice o dezbatere care să implice, sine ira et studio, forțele creatoare ale României, instituțiile perene - Biserica, Academia, Universitatea - în gândirea unui nou proiect de țară, care să canalizeze forța și energiile acestei națiuni, pentru că înainte de toate centenarul trebuie să unească și nu să despartă poporul român.

Centenarul înseamnă principii, credințe și valori. Căci România s-a construit pe valori, principii și mai ales pe credință.”

(Dorin Stănescu-Ziarul Lumina)

„Scriitorul adevărat este un om care nu-şi găseşte cuvintele. Atunci le caută. Şi căutându-le, găseşte ceva mai bun.”

Paul Valery, Poietică (1920)

SCRIITORI TECUCENI PROZĂ PROZĂ SCURTĂ ESEURI POEZIE AFORISME

11

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

PROZĂ STRADA CU LAVANDĂ (roman în curs de apariție) autor Mihaela GUDANĂ

Primăvara

nu-i adusese mai nimic lui Vlad. Viața lui era aceeași, Ioana îi stătea în gânduri și acum, dar trebuia să fie tare, să reziste în fața acestei mari provocări a vieții. În curtea de la țară, acolo unde își ducea de multe ori sufletul să se liniștească, era mult de treabă: trebuia să taie trandafirii și zmeura, să curețe pomii în livadă și mai ales, să se întoarcă la atelier. Avea și în casa de acolo locul lui, special creat, pentru pictură. Trebuia să pregătească următoarea expoziție de la București. Trebuia să o caute pe Ioana, să vadă dacă erau gata traducerile pentru Franța. Nu-i ceruse să se grăbească, deoarece aveau timp pentru toate, vorba lui Octavian Paler. Pentru toate, da! Dar nu și pentru ei doi! Și timpul Ioanei era același, se întorsese la fel ca cel de astă toamnă, chiar și după trecerea iernii.

În martie, chiar de 8 martie, primise un mesaj de la Vlad: ”Nefiind o femeie obișnuită, ci una extraordinară, îți doresc un 8 Martie deosebit: să fii iubită, respectată, realizată profesional și spiritual, iar mai presus de ”toate cele”… fericită ”aici”, în mijlocul celor dragi ție, precum și ”dincolo”, în lumea viselor celor ce vor să se bucure de marele miracol al unei primăveri stelare… La mulți ani!”

Nici el nu era un bărbat obișnuit, ci unul extraordinar, așa îl avea Ioana în minte și în suflet! El era omul special, cel mai deosebit dintre toți câți întâlnise!

Pentru ceea ce putea duce sufletul și mintea lui. Dar nu o putea duce pe ea, pentru că se implicase mai mult decât își propusese la început, când a vrut puțină joacă sau glumă. Nu a putut să ducă stările. Demult îi spusese că vrea să se gândească, să analizeze stările, pentru că îl speriau asemănările!

Pe Ioana nu o speria nimic, ci doar se gândea că acestea toate trebuia să îi facă să înțeleagă mai mult că cineva, chiar destinul, îi adusese împreună! Vlad îi adusese echilibru, liniște dar si răvășire, curiozitate și un fel de dragoste nouă, o dragoste pe care a învățat să o formeze, să o educe. Dar era tot dragoste! Chiar daca aveau anii pe care îi aveau.

Ea avea un soi de fericire, dar… ”ce păcat că pentru mine n-o să faci risipă de iubire” se gândi Ioana cu un zâmbet pierdut în apele unei tristeți iremediabile.

Acum însă, era aprilie și ea avea o altă noapte în 12

care nu putea să doarmă, noapte albă și tăcută.

Liniștea ei părea că seamănă cu liniștea din cimitire, așa compara mereu Ioana felurile de liniște între ele.

Noaptea, în totdeauna, se dorește a fi un sfetnic bun.

Printr-un colț de fereastră, luna se întorsese pentru ea.

Era aceeași aici, mereu și în alte locuri altfel. Știa că nu o simțea peste tot la fel, uneori o iubea, alteori îi era indiferentă, atunci când nu o putea ajuta cu nimic! Uneori dormea cu ea, alteori, ea fugea. Cu luna în fereastră, luminându-i camera și oarecum sufletul, Ioana plânse la gândul că era lipsită de curajul de a primi viața, așa cum venea spre ea: cu provocarea de a-și da toată liniștea peste cap. Dragostea aduce dorință, dor și pasiune și uneori suferință și așteptare. Era atât de singură în toate! Vlad nu era singur! În această noapte luna i se părea atât de amară și grea! Cu dimineața în față și cu primăvara pe umeri, merse la birou să continue lucrul. Era o zi obișnuită pentru Ioana, ca și cele din iarnă, în care lucrase ore în șir fără să se gândească la nimic, decât la cât de mult iubea limba franceză.

Dăduse de multe ori la facultate pentru că își dorea foarte mult să studieze această limbă. Admiterea era grea cu ani în urmă, concurența era strânsă, locuri erau puține pe la facultăți. Dar mama ei era cea care a crezut mereu în ea, în puterea ei de a răzbi să-și ducă dorințele până la capăt.

...continuare în Pag. 13

SCRIITORI TECUCENI - PROZA

Strada cu lavandă (...)

Făcuse facultatea în Iașul ei natal și susținută de părinți, plecase cu bursă un an la Paris, învățând acolo multe și despre limba în sine dar și despre cultura și mai ales despre tradițiile culinare ale francezilor.

Se lăsă leneșă pe scaunul de la birou și îi veniră în minte, nu pentru prima oră, amintiri păstrate și în suflet. Își aminti de anii studenției și de ieșirile cu colegii, după examene, când se adunau să se bucure sau să se plângă unii altora. Se gândi la faimosul souffle de chocolat, considerat în Franța, pe bună dreptate, ”vedeta” deserturilor franțuzești, fiind un desert elegant și delicios. Chiar și acum, după atâția ani, Ioana putea să spună oricui, că orice vizită pe tărâm franțuzesc, trebuie să includă și cel puțin o ședere la o cofetărie, pentru că francezii au o gastronomie de invidiat. Cu ochii închiși și cu zâmbetul pe buze, se relaxă puțin printre gândurile întoarse în ani. Își aminti că întoarcerea acasă i l-a dat pe Andrei, soțul ei, bărbatul pe care îl iubise atunci și cu care își dorise o viață împreună.

Dar… nu se întâmplase așa.

Lucrase în acest timp, câțiva ani, ca profesor de franceză la un liceu din Iași, timp în care o cunoscuse și pe Olga, cu care devenise bună prietenă. Își știau multe din viețile lor, dar prietenia nu era atât de strânsă încât să fie nevoie de conversații zilnice și de destăinuiri nocturne, de lacrimile de multe feluri, curgând la orice oră din noapte la telefon. Prietenia lor cerea respect și urma regulile oamenilor civilizați.

Ioana privi acum, în această nouă zi, prin birou cu plăcere, dar cu durere și senzația de pustiu în suflet. Își iubea mult biroul așezat cu fereastra spre locul unde soarele o îmbrățișa la fiecare început de zi, desigur, când el răsărea. Gândul la Vlad simțea că o macină dar, în același timp, îi dăruia liniște, pentru că ea înțelesese mersul lui, răbdarea și tăcerea. Cu fiecare zi care trecea, simțea că el avea dreptate când spunea că timpul le va rezolva pe toate. În fiecare tăcere exista un răspuns pe care Ioana își dorea să îl afle. Își aminti cum descrisese Vlad rostul și felul tăcerilor lui… aproape asemănătoare cu fuga, cu absența:

-Cred că am devenit amenințător prin tăcere.

Aceasta nu avea contur, dar avea căldură. După ea venea întotdeauna raza dătătoare de bine.

-Încerc să îți înțeleg tăcerile și sigur o fac mai mult decât crezi tu că pot, îi răspunse Ioana, când o invitase să bea o cafea într-o pauză la prânz.

Își aminti că deși o privea, îi tăceau și ochii, că întreaga lui ființă era cuprinsă de muțenie. De ce? De ce nu se putea elibera, să o simtă pe Ioana lângă el, spunându-i simplu: că o plăcea, că o dorea, pentru că ea era o femeie ce merita dragostea lui.

Acum, Ioana nu știa cum să facă să treacă timpul mai repede. Atâta așteptare ducea cu sine, deși nu număra nimic: nici zilele cu soare, nici nopțile, nici pașii. În orice gând era el, era doar Vlad, imensul om, ce-i dăruise din atât de puțin, atât de mult, o 13

liniște anume, deși el însuși era ca vântul, așa își spunea de multe ori chiar el.

Dar ceea ce nu știa ea, era că Vlad ar fi luat-o cu el, dar…o luase demult! Așa-i spusese: Ioana, tu ești luată demult! O alesese în sufletul lui, pentru că o înțelesese așa cum era ea, uneori veselă, alteori plângăcioasă. Dar unde să o păstreze, însă? În cel mai ascuns ochi al minții sau în cel mai sensibil loc al sufletului său, tulburat acum ca o mare adâncă. O iubea și el! Dar nu-i putea spune, pentru că nici el nu crezuse într-o atât de puternică atracție și implicare. Voia să alerge pe lângă ea, ori cu ea de mână, să o înalțe, ca apoi să o coboare de lângă luna pe care știa că o iubea în toată măreția ei, de neatins însă. Îl aștepta și acum pentru că la el erau toate firele nevăzute, el făcea truda și odihna, zborul și picajul, întunericul și lumina dintre ei. Era în mâinile lui și se lăsa modelată la puțin peste patruzeci de ani, construită din nou de acest bărbat. Simțea că mersul cu timpul lui îi dăruia bătăi de inimă străine.

Mihaela Gudană - S-a născut la 1 mai 1969, în Tecuci, Galați. A copilărit în comuna Ghidigeni, Galați. A urmat liceul la Colegiul Național „Calistrat Hogaș” din Tecuci. A lucrat ca telefonistă apoi bibliotecară în Ghidigeni. A urmat cursurile Facultății de Litere din Galați.

După primele încercări din liceu, atât poezie cât și proză, a făcut o pauză destul de mare, reluându-și pasiunea scrisului abia la 40 de ani la îndemnul poetului Ioan Vanghele. În 2014 publică primul volum de poezii, „Locuiesc în tine”. În același an scrie „Monografia comunei Ghidigeni”. În 2016 îi apare al doilea volum de poezii, „Elegii albastre”. Are mai multe colaborări cu reviste de profil și participă cu scrierii în versuri în mai multe antologii.

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

CĂTĂLIN POENAȘU, POETUL... DE LA CATEDRA DE RELIGIE Îmi

vine foarte greu să vorbesc despre mine, pentru că nu vreau să trec în latura narcisistă. În fine. M-am născut într-o zi de iarnă, geroasă, mai exact 18 februarie, într-un mic târg moldovenesc-Tecuci, care a dat României valori de necontestat: Ion Petrovici, Gheorghe Petrașcu și mulți alții superiori mie. Familia nu era prea numeroasă la venirea mea pe lume; număra doar trei persoane, părinții și iubita mea soră.

Până a merge la școală, educația am primit-o în sânul familiei, care acordau mare atenție creaturii noi apărute în viața lor. Dacă aș răsfoi jurnalul amintirilor, din acei ani, îmi sar acum în minte acele minunate seri când la bătrânul aparat care rula discuri de vinilin, ascultam poveștile lui Creangă, basmele lui Ispirescu(…).

Lăsând în urmă acele magice seri, am trecut pragul școlii (Sc. nr. 5 ,,Elena Doamna”) la ,,teribila” vârstă de șase ani și jumătate. Totul a fost minunat; învățătoare, ghiozdan, Abecedar, etc; dar până la stilou mi-a fost! Cu această problemă pe cap, învățătoarea a hotărât să mă trimită acasă, urmând să revin în anul următor cu forțe proaspete. Dar, totuși, Divinitatea se mai uită și la cei bătuți de soartă. La nu știu ce oră sau disciplină, ,,didacta” noastră ne-a cerut să narăm una din poveștile preferate și de aici a venit salvarea mea.

Nici vinil-ul din bătrânul aparat nu se descurca mai bine decât mine… Fiind cel mai mic elev, ca și ani, din clasă, i-am cucerit tot cu ceva pe masura, ,,Prâslea cel voinic și merele de aur”, astfel continuându-mi drumul

educațional.

Anii au trecut, iar Prâslea și stiloul de aur, finalizează cursurile școlii gimnaziale… cu un singur regret că nu am luat premiul întâi niciodată, iar viitorul nu se arăta așa de promițător.

Ajuns în anii de liceu (Colegiul Național ,,Calistrat Hogas”), cu urși în colțuri pitiți, cu emoții la română, viața mea a luat o întorsătură la care nimeni nu s-a așteptat. (...) Aș da anii înapoi măcar pentru o oră, ca să-mi revăd colegii în băncile care i-au consacrat, să retrăim emoțiile tezelor, momentele nebune, consiliile profesorale la care eram mereu invitați să participăm pentru ,,bunul” nostru comportament și prezența de 100% care o aveam… Doamne ce vremuri…

Cu toate acestea, drumul vieții mele a început cât de cât să se contureze, datorită faptului că am cunoscut un OM care a influențat viitoarea mea carieră.(...)

Viața își urmează cursul ei, și părăsind băncile liceale, am poposit pentru ani buni în inima Transilvaniei, mai exact în Sibiu, unde am început să studiez tainele teologiei și ale lui Dumnezeu în general (Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Andrei Șaguna”, Specializarea Teologie Pastorală). Acești ani au adus în umila mea existență, persoane, colegi noi, într-un cuvânt iarăși OAMENI. După finalizarea cursurilor de licență, am absolvit și un master (specializarea Teologie practică) în cadrul aceleiași facultăți.

Revenind în prezent, ce pot spune?! Sunt profesor de religie și mă chinui din când în când cu muzica…

14

Credința-n anotimp Și vine primăvara Iar ochii ne sunt verzi Arcușul și vioara Ne țin de-a pururi treji Ne cântă în concerte O simfonie nouă Iar notele-s incerte Și-n inimi ne mai plouă Cad picături zbătute Și inima renaște Dar vor să ne sărute Luminile de Paște Această înviere Ne prinde, nu ne lasă I-o pururi înfiere Ce dorul o apasă Ne strânge și-nflorește În sfânta dimineață El moare și trăiește Îi dor și lui de viață Iar cântul ce trezește Armura pământească I-o iarbă care crește Și vrea ca să domnească Și peste ceruri zboară Iarăși, din nou cocorii E pentru prima oară Când ne vin migratorii Iar noi zâmbind întruna Pe chip, melancolia Dragă e primăvara C-aduce păpădia Aceasta ne învață Că viața e ușoară De știi să zbori ca fulgul Și crezi în primăvară

SCRIITORI TECUCENI - POEZIE

Așa-s poeții...

Iarnă-n doliu Și peste noi mai cade o ninsoare Ce-a-mbatrânit pământul netocmit Sub pașii tăi se simte mai rănit Dar tot i-e dor de a tale picioare

Ne aruncăm în focuri și în apă Acest botez ce vrem a înnoi Ne scaldă după vorbă, după faptă Ne întărește fără a ciobi

Când calci omătul parcă el învie Simțindu-se un Lazăr neînvins Atâta moarte peste noi a nins Lipsindu-ne de tot ce-i bucurie

Și neatinși de flacără maternă Și ne-necați de spumele fierbinți Ne punem capul liniștiți pe pernă Și ne visăm că suntem mai cuminți

Iar dricul tras de cai, din polul care Trimite frigul ce îngheață tot Se prinde în a gerului complot Ne lasă fără nici o lumânare

Dar noi obraznicii eternei zile Noi cei nebuni la fiecare ceas Ne războim de veacuri cu Ahile Atât din noi acum a mai rămas

Și prin tenebre vom căta lumina De care iarna-n veac ne-a pribegit Nu-l vom vedea pe cel ce a murit Și nu vom ști pe cine să dăm vina...

Neobosiți de luptele purtate Și întinați de faptul c-am ucis O zi întreagă și o jumătate Cu toți în astă lume am învins

La judecata care ne așteaptă Vom îngheța de gerul ce ne-a prins Pământul nu este cu îngeri nins Această iarnă nu mai este dreaptă

Așa suntem noi derbedei alcolici Ne afundăm în leacuri de beții În fața foii suntem melancolici Și bem silabe-n fiecare zi

Vom aștepta să vină primăvara Să ningă iar cu flori de alb cireș Sfințite Te rugăm să nu dai greș Când ne vei presăra la toți povara.

Noi suntem cerșetori de viță-aleasă Nu cerem de la nimeni nici un ban Atât ne trebuie nouă pe masă Sinteza timpului contemporan Și obosiți de litere și rime Vom adormi cu capul pe hârtie Stați liniștiți nu a murit poetul Ci scrie iar o altă poezie.

Cei uitați...

Se-ntorc poeții noștri în mormânt Nu sunt uciși în ceruri de-a lor zbor Nu vor să mânce, să guste din pământ Poeții noștri totuși astăzi mor.

Glăsuiri

Iar versul lor dospit în călimară Pictează lacrimi pe sfânt iconostas De-i vei vedea privindu-te de-afară Primește-i și le fă un parastas

Departe ești cu cine să vorbesc Te rog primește-mi glasul către seară E-asemeni ca arcușul de vioară Te mângâie și-ți spune te iubesc

Și-n candela cuvântului ce luminează Făptura omenească ce a uitat poeții Turnați un vers să țină pân’ amiază Portretul lor va colora pereții.

Și mut cum e să știi că e al meu De l-ai uitat te rog ascultă-l iară A înghețat e tare frig afară Umanul lui nu are chip de zeu

Și-ndoliați de tragica uitare Vom înălța irmos de iertăciune Vom plânge și vom îneca o mare Acoperindu-ne cu-n munte de tăciune.

Primește-l în odaia ta de lut Pe care El Divinul ți-a croit-o Ascultă-l către seara tu iubito Ți-l dăruiesc ca ultimul sărut.

15

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

VASILE SEVASTRE GHICAN, „născut din şi întru Poezie”

«UN ÎNVERŞUNAT… Vasile Sevastre Ghican (debutant într-ale literelor de foarte tânăr, și după ce a publicat, între timp, nu puține plachete de versuri) scrie acum, aproape de bătrânețe, cu o înverșunare demnă de invidiat, dar și de respect!

Moldoveanul (tecucean) oferă de astă dată cititorului un tom de aforisme, vorbe care mai de șagă, unele mai triste, altele mai vesele, toate însă bogate în înțelepciune, semn că omul a învățat destule în păcătoasa sa viață…Spiritual, săturat de umori si umoruri, mai plătind poliţe în stânga și în dreapta, Vasile Sevastre Ghican e, certamente, un autor de seamă nu doar al urbei sale, dar şi al întregii noastre obşti scriitoricești.»

(Calistrat Costin)

«Dacă ar fi să răsfoim DEX-ul am afla că aforismul reprezintă o formulă lapidară conținând o cugetare sau un gând adânc, o cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă. Însă dacă intrăm în paginile cărții lui Vasile Sevastre Ghican descoperim că aforismul - pe care îl definește „poem întrun vers” - este mai mult decât o cugetare; el, aforismul, se transformă în sentință, într-o maximă care cuprinde în chintesența lui însăși adevărul sau adevărurile de cele mai multe nerostite de ființa umană. Cu toții suntem conștienți de efectele acțiunilor noastre de zi cu zi.

Cu toții știm că orice acțiune a noastră, orice gând al nos

tru, orice vorbă rostită sau chiar nerostită are efect de bumerang. Gândurile noastre, pozitive sau negative, se întorc la noi, fie mângâind, fie lovind, în funcție de ceea ce noi înșine am gândit sau am transmis prin vorbă, faptă, acțiune, în eter, spre semeni, spre natură și chiar spre divinitate.

Autorul aduce în atenție stări firești ale omului: ura, dragostea, nașterea, moartea, idealurile, iluziile, blestemele, fericirea sau nefericirea, durerea sub toate formele ei, binele, rău, speranța, invidia, răutatea și prostia, toate așezate în fraze pline de înțelesuri, care transmit învățături simple, accesibile cititorului. Ghican nu se adresează doar unui public cititor elevat, select, ci se adresează tuturor! Limbajul folosit este pe înțelesul oricărui cititor iar „subiectele” umane aduse în atenție sunt din cele mai diverse categorii: copiii rămân simbolul curățeniei, învățații sunt cei pentru care lumina se poate regăsi chiar și în flacăra lumânării, curajoșii vor ieși întotdeauna la liman, prostul 16

va face întotdeauna casă bună cu fudulia, săracul rămâne în veșnica-i așteptare a ceva mai bun, încrezuții se vor lovi într-un final de pragul de sus.

Poetul te îndeamnă să guști din viață și să guști însăși viața, cu toate ale ei; moartea este oarecum absolvită de vreo vină, singurii vinovați de pierderea vieții fiind chiar oamenii pentru că nu au știut să-și trăiască propria viață. „Râzi omule, râzi, dar nu auzi cum moartea îți cotrobăie prin sertarele inimii?!” nu este doar o întrebare-uimire a lui Vasile Sevastre Ghican ci este mai degrabă o subtilă tragere de mânecă, o fină atenționare prin care spune cititorului că nimic nu este veșnic, că orice acțiune are o reacțiune.

„Când ești tânăr sufletul este atât de ieftin încât îl vinzi pe o promisiune” reliefează clar un Vasile Sevastre Ghican aflat la o vârstă coaptă, un înțelept trecut prin toate etapele vieții, un „bunic” sfătos pe care, dacă nu-l ai, ți-ai dori să-l poți cumpăra. L-am descoperit pe V. S. Ghican înconjurat de o aură a împăcării cu sine, dar deopotrivă dornic să împărtășească celorlalți învățămintele propriei vieți.

Volumul „Înmiresmata și ispititoarea lumină a veșniciei” reprezintă, în totalitatea lui, un cumul de lecții de viață asupra căruia merită să poposim, pe care merită să le însușim și de care, cu înțelepciune, să ținem cont pe urcușurile și coborâșurile propriei vieți.»

(Aida Zaharia) ...continuare în Pag. 17

SCRIITORI TECUCENI

«Contemplarea unui obiect de artă, trebuie, cu adevărat, să deştepte în unele fiinţe resorturi asemănătoare cu cele ce au făcut posibilă realizarea obiectului cu pricina – altminteri, de unde legenda despre omul care, privind un tablou, a exclamat: „Şi eu sunt pictor!” Iubirea de poezie naşte, precum se vede, poeţi – iar Sevastre–Ghican este unul dintre aceştia. Căci admiraţia nu este numai un exerciţiu impus de valoare, ci una dintre căile cele mai sigure alecunoaşterii de sine. (...) a descoperit lumea unei nelinişti ale cărei contururi necontenit mişcătoare fascinează văzul în chip aproape dureros, aşa cum se întâmplă în unele zile de vară, când aerul înfierbântat transformă priveliştile cele mai simple în dovezi ale misterului şi ale prezenţelor inefabile.»

(Mircea Ciobanu)

«Autorul continuă investigaţia lirică într-un univers dominat de trăiri şi de arderi intense. Călăuzit de metafore ce-l fac pe Vasile Sevastre Ghican să se numere printre fidelii scrierii acelui gen de poezie care împacă fericit linia clasică a sentimentalismului nevindecabil cu recurgerea la receptarea lirică modernă. E un poet consecvent cu sine, interesant şi cu profil literar distinct printre colegii de generaţie.»

(Ion Trif Paşa)

Primejdioasa forță a iluziei: nu-ți lăuda prietenii de față cu aleasa inimii.

Ridică o nimfă la rang de vedetă și vreau să văd cine o mai poate da jos.

Umbrele care nu mai pot sfida se transformă în pietre de moară!

Femeia a inventat furoul iar bărbatul taina cu care acesta se evaporă!...

Și sufletul scapătă dar noi îl vedem numai zburând!

Mai bine lângă o durere nemângâiată de mine decât lângă o fericire boțită de alții.

La intersecțiile pustii sărăcia și vecina sa, moartea, sunt singurele călăuze de nădejde. În inima bolnavă de averi nu azvârli cu pietre... prețioase!

Pentru ca fericirea să fie Când te naști, săgeata tim- întreagă trebuie să miroasă pului pornește spre inima a mâinile lui Dumnezeu. ta și țintește când nu se așteaptă nimeni!

Necuratul meu gând, te rog, Doamne, alungă-l din inima

«Poezia lui V. S. Ghi- Sunt femei care atunci mea... can, deşi lasă impresia că când se trezesc din somn se scrie dintr-o răsuflare înflorește lumina!

Să oprești o inimă de la a violentă, ca răsuflarea morţii păcătui este precum ai opri în agonia lumii, e profundă, La culesul luminii este bine un pom de la a înflori. puternic sugestivă, livrescă şi să inviți numai oameni care modernă, cu o merafizică nu au mai lucrat în această Când viața începe să doară, proprie (cu adânci rădăcini meserie.

Dumnezeu te-ajută să nu-l rurale), ce rivalizează cu uiți!... meditaţiile consacrate asu- Uneori peste demnitatea ta, pra „omului recent” mereu în pășește înțeleaptă nepăsare. Valurile clipei își varsă derivă. Lirismul lui V. S. Ghițărmurile pe fragede păreri can se întruchipează pe un Te zbați în lacrimă că Dum- de îndrăgostiți... program propriu, discret şi nezeu nu Te aude iar atunci solemn, dizolvat cu seninătate când Te aude îți pare rău de Cele mai sfinte legi ale omecreatoare în poeme auten- dreptatea Lui. nirii sunt ochii și zâmbetul. tice şi surprinzătoare ideatic. Verbele se împerechează Strada Durerii se află în Fii veșnic precum lumina și meşteşugit sub pana sa într- ochii oricărui copil părăsit... drept ca raza născătoare de un discurs de o forţă demnă viață! de un poet adevărat, născut Nu gloria te orbește, doar („Înmiresmata și ispititoarea lumină a veșniciei”, din şi întru Poezie.» furtunile stârnite de aceasPoeme într-un vers, Editura Sfera, Bârlad, 2017) (Dan Movileanu) ta.

17

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

CARMEN HUZUM - PAȘTE FERICIT (proză scurtă)

Se

Trecuseră câteva ceasuri bune de când era în gară. Se gândea la copiii ce-i lăsase singuri în casă. Ar fi trebuit să se întoarcă de mult, dar ce le-ar fi pus pe masă? Privirea îi căzu pe un copil de vreo cinci anișori. Sărmanul... Era îmbrăcat într-o haină jerpelită, prea mare pentru trupul său firav, iar pe cap purta o căciulă rusească cu urechile atârnate în jos.

Din când în când și-o mai ridica de pe ochi împingând-o cu degetul arătător spre creștetul capului. Îl urmări cum se duce spre sala de așteptare. Se rezemă de peretele rece și se prelinse, ca o lumânare. Pantalonii prea scurți îi dezveleau gleznele goale, învinețite de frig. Își cuprinse picioarele cu brațele și își lăsă capul pe genunchi. Numai mișcă. Un fior rece îl aduse pe bărbat la realitate. Își băgă mâna în buzunarul pantalonului și scoase trei bancnote de un leu și câteva monezi de cincizeci de bani în total cinci lei. Îmi sunt de ajuns, gândi el, și se ridică de pe bancă agățând sacoșa în care era toată averea lui: o jumătate de pâine ce-o căpătase de la un munictor, două mere și o portocală pe care le primise de la o bătrânică îmbrăcată în doliu. Plecă spre casă tranzitând sala de așteptare. Se opri un moment lângă copilul ce stătea ghemuit lângă perete și îi băgă în buzunarul hainei, cu grijă, să nu îl trezească, cele trei bancnote de un leu. Dumnezeu nu este darnic doar cu mine, gândi bărbatul, schițând un zâmbet amar.

Lumina pătrundea, furișându-se, printre faldurile perdelei trase numai pe jumătate.

Cât o fi ceasul? se întrebă, ridicându-se energic. Era zi de leafă, prima după o perioadă destul de îndelunagtă. Nu încetase niciodată să se roage la Dumnezeu să-și întoarcă privirea, doar o secundă, și spre el. Măcar de dragul copiilor. Și acum își aduce aminte de momentul acela. Alergase ceasuri întregi, încercând, ca în fiecare zi de altfel, să-și caute ceva de lucru. Nu reușise. Se oprise în parc, pe o bancă.

îndrepta, grăbit către gară. Poate reușea să capete câte ceva. Încă mai existau oameni care circulau cu trenul. Hoinărise toată ziua să caute de lucru, dar cine să îl bage în seamă...? Acum un an nici el nu s-ar fi uitat la el. Cum e făcută lumea asta...

Patronul lui, un om extraordinar, dăduse faliment, soția lui, o femeie minunată, fusese răpusă de o boală necruțătoare lăsând în urmă doi copii minunați. Totul se destrămase. Își vânduse mașina să poată rezista până avea să-și găsească o slujbă, dar n-a fost să fie. Era atâta liniște... Nu-și mai simțea mâinile. Era din cauza asteniei, a alimentației deficitare, nici el nu știa. Le băgă în buzunarele fără fund. Chiar erau fără fund - astarul vechi se destrămase și oricât încercase să îl cârpească, nu reuși, nu mai avea ce. Așa că acum mâinile îi atârnau, grele, în jos, fără sprijin. Și iarna asta care nu se mai termina... Mai era puțin până la Pești.

Fulgii răzleți dansau în aer făcând piruiete interminabile, ca într-un vals, apoi se opreau cuminți pe haina de stofă veche, de culoarea norilor de ploaie. Îi privea cu atenție... se făceau din ce în ce mai mici până când, în cele din urmă, dispăreau... Ca și omul, gândi el, trăgând mai sus, pe braț, o sacoșă goală, ce se mișca în dreapta și-n stânga, purtată de vântul răzleț de primăvară.

Trecu prin sala de așteptare. Ici-colo stăteau pâlcuri de oameni așteptând trenul.

Se așeză pe o băncuță, într-un colț mai retras. Își deschise haina. Ce haină frumoasă fusese odată! Își aducea aminte cum și-o cumpărase.

Era cu nevastă-sa, ea a ales-o. Pe atunci avea culoarea petrolului. Acum era decolorată de vreme, dar ce era să facă, alta nu mai avea iar de cumpărat, nici vorbă. Din gara aceasta plecau în fiecare an în concediu la mare, până să-și ia mașina.

E dureros. Se spune că Dumnezeu dă fiecăruia cât poate duce. Ce mândru se simți... Înseamnă că sunt un om de nădejde dacă este atât de darnic cu mine, gândi bărbatul. schițând un zâmbet amar...

...continuare în Pag. 19

18

PROZĂ SCURTĂ

Carmen Huzum, „Paște fericit” (...continuare din Pag. 18)

Avea nevoie de un răgaz. Analizase toate posibilitățile. Îi scăpase ceva? Își pierduse orice speranță. Era singur cu demonii lui nevăzuți. Nici oamenii ce i se perindau prin față nu-i vedea, erau doar niște umbre mișcătoare. Gândurile lui nu mai aveau nici formă și nci consistență. Se simțea gol... atât de gol și de neputincios.

Trebuia să facă ceva... Se ridică hotărât de pe bancă și plecă. În aceeași zi, o cunoștință mai veche îi oferise un loc de muncă. Nu era cine știe ce, dar era mai bine decât nimic. Se duse în dormitor, sărută pe frunte pe ce doi copii și se îndreptă, grăbit, spre ușă. Ziua trecu ca și toate celelalte.

Doar licărul jucăuș din ochi îi trăda bucuria.

Semnă statul de plată... ce senzație. Mâna îi tremura de emoție. În drum spre casă se opri la magazinul din colț de unde făcu cumpărăturile pentru Paști: un cozonac, zece ouă, două kilograme de carne și două ciocolățele - cadoul de la iepuraș. Drumul până acasă părea atât de lung. Ar fi zburat dacă aripile care simțea că îi crescuseră nu erau doar imaginare. Dumnezeu a fost atât de darnic cu mine, gândi bărbatul, schițând un zâmbet.

-Hai grăbiți-vă! strigă bărbatul în timp ce așeza tacâmurile pe masă. Întârziem la biserică!

Muncise toată ziua. Vopsise ouăle, băgase la cuptor friptura, așezase masa.

Pusese față de masă albă, aliniase frumos farfuriile și paharele, șervețelele... Acum era gata. Luă copii de mână și se îndreptă spre ușă. Mai întoarse o dată capul. Ce frumos era la el acasă! În mijlocul mesei trona o lumânare ce stătea înfiptă într-o ceașcă plină cu mălai... doar era Paștele. Și-ar fi dorit un sfeșnic... poate la anul, își zise bărbatul trăgând ușa după el.

Slujba se terminase iar el se îndreptă, cu copiii de mână, spre mormântul femeii ce-i fusese alături o viață. Îi așeză o candelă aprinsă la căpătâi. Cu ochii jucând în lacrimi spuse, abia șoptit:

-„Hristos a înviat!”

-„Adevărat a înviat!” îi răsună în urechi un glas șters. ***

RUTINĂ Carmen Huzum

Aștept... să ajung acasă după o zi obositoare de muncă. Aștept o mașină... Și apa ce clipocește îmi dă senzația de somn... Ce praf...

Ce oboseală...

Ici-colo, vezi gospodine ce încă trebăluiesc: șterg, cu sârg, geamuri, lustruindu-le, scutură, spală covoare... Casele își primenesc în așteptarea sfintelor sărbători...

Copiii se zbenguiesc printre picioarele mamelor, sub razele blânde ale soarelui la apus.

Un lătrat de câine... Și el se bucură de venirea primăverii. Se rostogolește ca o minge prin praful ce acoperă șoseaua.

Și clipocitul acesta... Pleoapele grele, ca de plumb, se lasă, ca un stor, peste ochii obosiți. Aștept să ajung acasă... Epuizarea ultimelor zile își spune cuvântul, dar cine are timp de odihnă? Poate voi reuși la sfârșitul săptămânii... Planuri... planuri... Dar ce mai contează? Vom vedea...

A venit mașina. Urc și mă instalez, comod, în scaun. Un miros greoi îmi inundă nările, agresiv. Oare oamenii ăștia nu știu că s-a inventat săpunul? Privesc spre fereastră... las în urmă case și oameni, oameni și case...

Parcă se fugăresc, încercând să se prindă, cantr-un joc. Mă abandonez moleșelii plăcute care mă cuprinde. Radioul cântă în surdină... sau poate o fi un casetofon?... sau poate...

Ce mai contează? Privesc fix ceasul electronic... Același ceas, același afișaj... Acum îmi arată ora, aceeași oră - 17.40. Peste câteva secunde îmi va arăta temperatura... Ochii mi se împăienjenesc... Ce oboseală...

Aud o voce ca prin vis:

-Hai, că am ajuns acasă!

Mă ridic..Am ajuns acasă...

-Ne vedem mâine!

-Da, da, mâine...

19

... O altă zi, același decor... Doar rutină... ***

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

ESEURI (din realitatea urbană vecină) autor, Monica Isabella Manole

NORMALITATE

Porumbei chiori se ciugulesc între ei până la moarte.

Omul cu bască își tremură colțul de pâine uscată. Și neagră.

Picioarele vinete băltesc înțepenite în caldarâm.

Reverul lucios se zgribulește. Un vuiet izbește perfid. Omul cu bască e la pământ. Peste drum, hienele se-mperechează ucigaș. Apa e roșie.

Sângele se-nverzește rușinos. Normalitatea se condensează în două silabe slute, fețe bătrâne pe doi centimetri pătrați.

Din colțuri, fotografiile ard. Alb-negru și color.

***

ENTROPIA

STAHIILE

Când hoțul dovedit salută printre dinții deși de compozit „Sărut mâna!” și se uită la tine ca supraviețuitorii Holocaustului la călăii lor;

Când două masterate (între genunchi) ucid limba română și cu toate astea, posesoarea defilează (jenant și deloc jenată) cu funcția, purtând triumfătoare cenușa în care a transformat cultura urbană, și-așa ologită de creșterea ROBOR;

Când strănutul vecin împrăștie virusul pandemic al prostiei;

Când o simplă vidanjare devine acțiune de partid în forță;

Când culoarea aurului te duce către cea mai veche îndeletnicire a lumii;

Când economia e albastru de-a dreptul marin;

Când crucea creștină e de-a stânga;

Când plouă cu dinți;

Când soarele tună;

Când în același loc îți pierzi constant; proteza, nasturii de la palton și pensia;

Când călcâiele se leagă și când șireturile dor;

ENTROPIA salvează sau cucerește ROMÂNIA?

- Așa... mormâie în barbă, insa trecută de patruzeci (înțelegeți ce vreți!).

Să ne apucăm de politică (de parcă s-ar fi sprijinit de balustradă). Îmbârligate sunt căile...

După ce s-a scuturat bine de așternuturile câtorva soți, ai altora, a poposit, oarecum liniștită, într-un dormitor proaspăt eliberat de o biată ființă, devenită ulterior „Nebuna”. Primul pas: achiziționează o pereche de ochelari, neapărat cu rame negre (arată distins la unii și... disproporționat), un telefon ținut între umăr și ureche pentru că vezi, încearcă să noteze ceva într-o agendă și, pornește la drum „să surprindă”. Și reușește!

Prostia doamnei e orbitoare și fără remediu.

Școlile păstrează doar profesorii pentru clasa întâi, restul sunt concediați pentru că, același personaj, citește în public, pe litere, o frază oarecare, până la jumătate. Și se oprește. Inutile semnele astea de punctuație! Nici nu-și imaginează câtă economie face la bugetul local.

Funcția obținută o îndeamnă să lase polonicul lângă ușă și să facă cercetări ample în nimicuri, nicăieri și niciunde. Reacția adversă, dependentă de această mărime variabilă o face amnezică. Își uită trecutul, originea... Oricum erau tenebroase.Provincială politiciană își ia mentori alte două...

Două... Calculul e simplu, procent de 1,9... Rezultă...

Trei nimfomane visează să conducă orașul.

Ce urmează??

***

20

SCRIITORI TECUCENI - POEZIE

mi-am învins arhanghelul și sunt în locul întunecat mi-am învins arhanghelul și sunt în locul întunecat (nu mai pot fi dezgropat de animale mă-mpart în cristale care se-mpart în zecimale și-aștept sub țărm, corăbiile, sub țărm uscat

DAN VÎȚĂ

și nemișcat, închis în lemn, spre mările astrale voi rămâne-un timp cu timpul-n prizonierat prins de pământ, transfigurat, transliterat, doar un sac cusut de consoane și vocale rana de pământ se-nchide aproape vindecat deasupra mea – orizontal între verticale, suflet fără aer, ceacal fără cecale, gonit între stârvuri, plecat neînduplecat spre nadir, psaltic, întru alte zodii lexicale) și-am să mă culc cu moartea ca primul desfrânat

căzuți,cu ieșirile spre cer închise căzuți,cu ieșirile spre cer închise (cînd alb-sfârșitul zilei se prăbușește-n amândoi și lumina-i o ruină veche prin care goi nesocotim primejdiile din vise și dezlegăm tâlharul de pe lemn și-apoi înroșim iadul din icoanele interzise, schimbăm erminiile din manuscrise și scufundăm și-arca peste noi,

prin punerea de mâini, pe sâni !

– ce veche hirotonie !

cu vaier prins între coapse ca-ntre eclise cum iconarul în iluminarea cărnii noi desferecă noaptea sfinții tineri, de nevoi,

când din poem ca dintr-o stavropighie -n foc, ies ars, jupuit de tahioni, și alungat de egumeni și-amficționi că te-am iubit, jertfelnic, în proscomidie

și-n aur și argint, zorii,în solemne misse, cu mâinile atât de arse, amândouă, amândoi, înalțăm cerul înapoi pe paraclise)

din poem ca dintr-un claustru de fotoni cu tine-n mâini, în aer, tremurând ca o făclie, și haituit de gravitoni căzuți-n evlavie, dinspre păcat, apostați și izocroni,

fără stihar și epitrahil, mirabili în trufie, alungați înapoi în poem, de cler și protodiaconi, în rîsetele pneumatice a zeci de histrioni, eu- rămân cu mâinile pe sâni ! - ce veche hirotonie ! perodactil, ce nu mai urcă-n poem, cu ochii-demoni și-apteri, ce nu mai pot cădea din erezie...!

21

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

VIOLETA DANIELA MÂNDRU, Răspunsuri

Aproape dimineață… La răsărit, orizontul sângera mușcând pământul aproape ca propriile gânduri ce nu o lăsaseră să închidă vreun ochi toată noaptea. Și ochii ei erau roșii și umflați. Urmele lacrimilor erau încă vizibile pe obraji; două șiruri negre de la rimelul pe care nu îl ștersese aseară.

Se certase îngrozitor seara trecută cu toată lumea. Tatăl îi spusese că nu va reuși să facă ceva cu viața ei, apoi pusese punct și relației cu iubitul. Îi tot spunea că nu este suficient de inteligentă pentru el. Deseori se întâmpla să o umilească în fața prietenilor, care se amuzau , încălziți de alcool și de perspectiva minuntă de a nu fi ei cei de care se râdea. Îi crăpau obrajii de rușine și ar fi vrut ca în acele momente pământul să se deschidă și să o adăpostească în adâncurile lui. Auzise ea că acolo doar te odihnești, că nu e nici tristețe, nici vreo durere, că nimeni nu-și bate joc de nimeni și că armonia ce domnea acolo o râvnea oricine.

Se rugase mai multe zile să primească un răspuns. Ce să facă atunci când în toată lumea asta imensă, se simțea singura care nu avea nici un rost? Cum să facă să dovedească tuturor că în interiorul ei se afla bine ascuns un suflet atât de sensibil? Și de ce trebuia să dovedească ceva cuiva? Ea nu ceruse nimănui vreodată așa ceva.

Și când noaptea cu lună plină era mai adâncă, fiecare întrebare ce îi chinuia mintea rămânea tot fără vreo rezolvare aparentă, astfel încât, chiar în ciuda tuturor strădaniilor, nu reușise să alipească genele mai mult de o oră.

Zorii crăpau smalțul albastru al cerului cu dantelă oranj și roz. Natura toată părea săși întindă brațele după un somn bun și odihnitor. I se părea chiar că simte cum respiră pământul sub picioarele ei, când s-a furișat să plece. Aruncase în rucsac doar câteva haine, periuța de dinți, câțiva bani și cartea de rugăciuni. Voia să plece. Nu știa încă unde și ce va face singură, însă își dorea răspunsuri la multele întrebări care îi amorțeau mintea.

A urcat în grabă în primul autobuz care pleca. Nici nu a văzut ce scria pe el, dar spera să o ducă cât mai departe. Privi în jur la ceilalți călători, ușor obosiți, nedezmeticiți din căldura somnului. Îi văzu cum își purtau privirile absente peste câmpii, cum rămâneau insensibili la verdele grâului crud ce își legăna ușurel tulpinile încă fragede. Aerul rece al dimineții îi scutura trupul subțire. Era obosită și simțea fiecare hurducătură cum îi zdruncina oasele și încrederea în sine. Care încredere? Nu mai avea de mult așa ceva. Încetul cu încetul, sub ”încurajările” celor din jur, nimic nu-i mai ieșea bine. Nu se mai putea concentra nici la dans , deși din trupă, ea era cea mai talentată și mai muncitoare.

Ani de zile lucrase foarte mult să ajungă în punctul acela. Avea un trup armonios, subțire și elastic, gesturile elegante și grațioase și un păr lung până la talie, pe care îl prindea în tot felul. Dar ceea ce pentru dans era perfect, pentru un iubit nu era potrivit. Delicatețea ei era numită prostie, zâmbetul timid era numit invidie, trupul subțire era numit ”fără forme” , gesturile fine și elegante-”fițe”. La început nu i-a păsat, dar apoi își amintea de toate cuvintele prietenilor apropiați exact când trebuia să danseze.

Ajunsese să nu se mai poată concentra la coregrafie. Își cumpărase un sutien mai mare și îl umplea cu vată, dar într-o zi, în timpul unui spectacol concurs, cineva a strigat din sală: ...continuare în pagina următoare

22

SCRIITORI TECUCENI - PROZA SCURTĂ

„Ți-ai pus silicoane Maria sau ai umplut sutienul cu hârtie igienică?”

S-a împiedicat, a greșit coregrafia și ca să fie și mai umilitor, a ratat una din figurile cele mai importante, căzând fără nici cea mai mică urmă de grație, pe podea. Desigur, trupa ei a ratat calificarea. S-a simțit vinovată, umilința o strângea de gât și aerul părea să nu fie suficient și pentru ea. A plecat, cu ochii în lacrimi, către casă. Ea care avea atâția admiratori, rămăsese complet singură. A aruncat toate sutienele, păstrând doar câteva bustiere. Ea se simțea bine așa. Făcuse tot efortul acela să fie ca ele, ca fetele acelea fără nici o pasiune și cu mintea doar la bijuterii și haine.

Acum încă era foarte viu în minte totul. Încă o scormonea durerea umilinței. Cu greu se abținea să nu plângă, când auzi și vocea șoferului.

-Domnișoară, am ajuns la ultima stație.

Coborâți sau vă întoarceți? Dar atunci trebuie să plătiți altă cursă.

-Mulțumesc frumos. Cobor, a răspuns trezită din visare.

Nici nu știa unde se află, dar coborî și o luă înainte. Șoseaua asta trebuia să ducă undeva.

Pășea aproape indiferentă, cufundată în propriile gânduri al căror fir mintea ei îl torcea continuu și nu deveni conștientă de locul în care se afla decât în momentul în care sesiză liniștea dantelată doar de ciripitul păsărilor din pădure, fericit și netulburat de vreo altă vietate. Când privi în jur, se simți din nou singură. Un fior de teamă îi străbătu trupul firav. Și totuși, în singurătatea pădurii, se simțea parcă mai liberă, mai ea însăși decât în mijlocul oamenilor.

Pășea în continuare, singură pe șoseaua ce devenea tot mai îngustă, sufocată de desișul pădurii. La un moment dat șoseaua se termină, continuându-se cu un drum de piatră.Era încrezătoare respirând liniștea verde. Simțea răcoarea ca pe o respirație a copacilor ce-și fremătau ramurile dându-i binețe, în timp ce singurul zgomot de acolo părea a fi frunzișul ca un puzzle din care unele piese lipseau.

Se simțea singură. Dar nu asta voise?

Nu ea își dorise o pauză? Nu ea evadase din propria existență ca să caute răspunsuri?

Erau momente când se simțea neputincioasă, când umilința îi scormonea prin măruntaie și îi scotea șuvoi de lacrimi de sub pleoape.

Erau zile întregi când tristețea îi invada sufletul atât de adânc, încât nu mai vedea nici o rezolvare. Nu se mai putea concentra, mâncarea nu mai avea gust, iar când citea, lucru care altă dată o relaxa, nu mai simțea cum se contopește cu lumea dintre rânduri. Cuvintele se înșiruiau negre și mărunte pe pagini, iar ea le sorbea cu nesaț, constatând la un moment dat că nu își amintește ce a citit, fiind nevoită să reia toate paginile.

Seara încerca să adoarmă șoptind rugăciuni și de multe ori tot nu îi aduceau liniștea. Cumva, la liceu lucrurile se schimbaseră. Rezultatele erau tot mai slabe, diriginta o mustra mereu, iar colegii o izolaseră. De câteva săptămâni ieșea în spatele liceului să fumeze. Cei din grupul de fumători au acceptat-o între ei fără a pune întrebări.

Doar s-au uitat lung în prima zi, fără multe cuvinte. Iar ea le era recunoscătoare că nu o întrebau mai nimic. Unul din băieți i-a întins o brichetă, pe care ea a aprins-o stângaci.

-E prima dată când fumezi? a întrebat cineva, semn că toți îi urmăreau gesturile.

-Nu. Am mai fumat.

Mințise ca să pară interesantă, dar bănuia că nu o crezuse vreunul.

-Cum te cheamă? întrebă altcineva

-Maria.

-Acea Maria? Te-am văzut dansând?

Ea plecase privirile. A urmat un moment de liniște. Apoi au început să vorbească de ale lor, de profesori și orele ce urmau, iar când s-a sunat, au stins țigările și au intrat în clase. De atunci deveniseră amicii ei. Deși ea era altfel.

Se îmbrăca prea curat și îngrijit, avea părul mereu frumos așezat și cămașa impecabilă. Ținea spatele drept și umerii păreau să aibă ținuta unei adevărate domnișoare stilate. Nu își sufleca mânecile, avea mersul drept și pașii măsurați, iar toate astea se vedeau de la o primă privire. În foarte scurt timp au început să o considere apropiată lor și să poarte cu ea unele discuții despre istorie și literatură. Unul dintre băieți cânta la chitară. Muzică folk. Și când a început să aducă chitara la liceu, Maria mergea în parc cu ei să-i asculte cântând. Învățase și ea câteva melodii, pe care le cântau împreună. Dar în curând, absențele din catalog ajunseseră să nu mai încapă în rubrici, ...continuare în pagina următoare

23

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

astfel încât a fost chemată la directoare să dea explicații. Când a intrat i-a găsit acolo și pe părinții ei. Fuseseră invitați să ia cunoștință de comportamentul fiicei lor.

Maria nu-și amintea acum nici măcar care dintre ei se simțea mai umilit: ea sau părinții? Oricum, nu mai conta. De la întâlnirea aceea din biroul directoarei, în casă nu mai exista liniște. Toată lumea acuza pe toată lumea și nimeni nu era vinovat de situația existentă.

Se întâmpla cu ea ceva ce nu putea defini. De la un timp, nu mai voia să fie domnișoara perfectă de la care toată lumea avea așteptări mari. Nu mai voia să se supună zecilor de reguli. Voia să trăiască adolescența, să încerce altceva, deși nu intenționase ca libertatea ei să-i rănească părinții. Deseori, în propria familie, se simțea ignorată, neglijată, alteori simțea cum o dor reproșurile lor, cum fiecare cuvânt avea greutatea unei palme peste obraji. Și nu plângea, ci ținea totul ascuns în ea, toată durerea fiind slobozită în câte un suspin din când în când. Ce anume era greșit și când exact se rupsese firul existenței sale liniștite, nu își amintea prea bine. Simțea însă că odată cu ignorarea regulilor pe care le respectase dintotdeauna, rămăsese fără vreun etalon al valorii, astfel încât parcă nimic din ceea ce odată era îndeplinit cu sfințenie, acum nu mai avea atât de mare importanță. În plus, nu mai vedea nici o satisfacție în vreuna dintre activitățile pe care le făcea. Studiul nu o mai atrăgea, iar notele de la școală nu o mai afectau atât de mult ca altă dată. Era clar că anul acesta va pierde bursa de merit, dar nu-i păsa. Prietenul ei o subestima tot timpul, continua să glumească pe seama calităților ei fizice sau a absenței calităților fizice, mai exact, dar nici acest lucru nu o mai făcea să sufere și de la un timp, îi era indiferent și dacă o mai sună sau nu. Cât despre părinți, ei păreau a fi cei mai afectați de schimbarea care intervenise în ea, căci nu mai aveau motive de mândrie. O acuzau de lipsa interesului, de rușinea pe care erau nevoiți să o îndure de câte ori erau chemați la școală, o comparau cu fiicele altor colegi de serviciu și de fiecare dată ea ieșea deficitară.

Erau zile când putea sta nemișcată cu ochii închiși, fără să se gândească la ceva, complet goală de sentimente și gânduri. Și îi plăcea să se retragă tot mai adesea să audă

liniștea, să o pipăie, să o vadă. În una din aceste zile se gândi că totuși ceva era în neregulă cu ea și simți nevoia de libertate. Știa că vrea răspunsuri la întrebări pe care încă nu le putea formula, pentru că nici măcar întrebările nu aveau formă, deși le intuia bâzâind printre neuroni.

De ce începuse să iasă să fumeze? Pentru că voia să aparțină unui grup, pentru că avea nevoie de prieteni, pentru că se săturase să tot dea explicații, iar ei nu îi cereau nimic.

Doar îi aprindeau țigara urmărind gesturile ei elegante, cizelate, cu un ușor amuzament.

Apoi se scrutau printre norișorii alburii de fum ce se zbăteau de la unii la alții, până se dispersau în rotocoale tot mai mici.

De ce lipsea de la cursuri? Pentru că ce făcea cu noul grup era de zeci de ori mai interesant decât orice oră de latină sau de economie. Ea asculta muzică, vorbea despre lucruri interesante, respira natura cu toate schimbările ei și parcă văzuse pentru prima dată în atâția ani de viață cum răsăriseră firele de iarbă și cum zburau fluturii prin parc, cum își deschideau florile cupele colorate și parfumate, simțise cum mirosea pământul după ploaie, când era atât de fierbinte, încât asfaltul dogorea vapori încinși. Se întreba deseori cum de nu observase până acum nimic din toate astea? Nu se întâmplaseră sau doar nu avusese ea ochi să vadă? Probabil programul foarte încărcat o făcuse să treacă în grabă dintr-un loc în altul , fără să vadă sau să simtă, ca și cum toate erau acolo și era normal să fie, așa de parcă în fiecare anotimp, cu ea nu se întâmpla nici o schimbare, ci doar natura în jur continua să se schimbe urmând ciclul dinainte stabilit, nestingherită de viețile ce o străbăteau.

Realiză dintr-o dată că tot mergând și gândind se apropiase de niște porți imense din lemn greu, lăcuite și sculptate cu spice și sori. Erau deschise. Între ele se întindea un drum larg șerpuind printre ronduri imense de flori în toate culorile pământului. Totul perfect aliniat și îngrijit. Copacii aliniați ca niște soldați la paradă, toți cu șosete albe și cu părul vopsit verde, aleile cu borduri, gazonul tuns recent, împrăștiind încă miros de iarbă proaspăt tunsă, dădeau locului un aer de poveste. ...continuare în pagina următoare

24

SCRIITORI TECUCENI - PROZĂ SCURTĂ

Dar în loc să apară vreun palat în mijlocul acestei liniști odihnitoare, sus, pe o colină, se ridica maiestuoasă, o biserică albă cu acoperiș negru.

Privi în jur, dar nimic, nici o suflare omenească nu tulbura liniștea acestui colț uitat de rai. Se îndreptă temătoare spre biserică, gândind că acolo poate va întâlni pe cineva.

Păși sfioasă și interiorul îi păru întunecat și rece în comparație cu ziua caldă și luminoasă.

O fată cu rucsacul în spate, intrând în biserică, nu păru să atragă atenția nimănui.

Nimic nu mișca în penumbra naosului. Raze colorate se răsfrângeau prin vitralii, ca niște jocuri infinite de lumină, tremurând sfioase.

Două candele pâlpâiau deasupra icoanelor mari de pe catapeteasmă, desenând surâsuri tremurătoare, parcă îngăduitoare, pe chipurile Mântuitorului și a mamei sale. Nici o suflare nu tulbura liniștea și în imensitatea aceea de pietate, Maria simți o siguranță pe care de multă vreme nu o mai încercase. Până acum câteva clipe era ori indiferentă, ori cuprinsă de o teamă lăuntrică, de nesiguranță, însă în clipele acelea, o învăluise o împăcare cu sine, ca și cum exact acela era locul în care trebuia să se afle.

Plecă genunchii în fața icoanei Maicii Domnului și începu să rostească toate rugăciunile pe care le știa, iar apoi, pentru că simțea că nu era suficient, începu să se roage cu propriile cuvinte, spunând tot ce îi trecea prin minte, ca și cum nu rugăciuni ar fi rostit, ci o lungă discuție cu Dumnezeu. Buzele șopteau neobosite, în timp ce lacrimi îi curgeau limpezi pe obraji, aducând ușurare bietului suflet chinuit de îndoieli și întrebări.

A stat așa multă vreme. Cât să fi trecut, nu știa, însă nu conta. Avea tot timpul din lume să-și găsească liniștea. Se gândi că probabil ai ei încă nu îi descoperiseră absența. Poate abia după-amiază, când ajungeau de la serviciu sau mult mai târziu, pe seară, vor încerca să o caute. Se rugă pentru părinții ei pe care îi supărase. Se rugă și pentru prietenul ei pe care îl părăsise, pentru amicii ei cu care fuma și cânta în parc. Tot continua să rostească cuvinte, găsind fel și fel de motive și persoane pentru care să aducă cereri lui Dumnezeu, de parcă nu ar fi vrut să se sfârșească acel moment.

Poate că simțea totuși o teamă nelămurită că nu ar mai fi avut nici un rost pe

lume dacă nu avea ceva de făcut. Deseori se întreba care este rostul pe care îl va avea ea în viață? De ce se născuse? Ce va deveni? Va fi o femeie ca oricare alta, una cu o existență banală sau va putea fi mai mult decât atât?

Colegele ei știau deja cum vor să le fie viitorul. Una voia să se mărite cu băiatul cu care vorbea, alta voia să devină avocat, una medic, colegi de-ai ei voiau să fie ingineri, chimiști, polițiști, doar ea nu știa ce simte și dacă va reuși vreodată să fie mai mult decât o femeie cu copii.

De exemplu, în acest moment îi plăcea atât de mult liniștea aceea în care își putea auzi până și gândurile, încât nu ar mai fi vrut să plece de acolo. Niciodată nu îi trecuse prin minte un astfel de gând. Să-și dedice viața întreagă lui Dumnezeu, nu era printre opțiunile ei și tocmai de aceea ideea îi păru ciudat de reală. Și totuși liniștea aceea o învăluia și îi era bine. Parcă și gândurile rele dispăruseră.

Trecuseră ore. Genunchii îi amorțiseră și o dureau. I se făcuse foame, așa că scoase cei câțiva biscuiți din rucsac și îi mâncă. La un moment dat i se păruse că aude un zgomot și atunci se ascunse după scaunul arhieresc. Era atât de mare încât nu o vedea nimeni.

Un preot bătrân trecu cu pași înăbușiți de covoare și se închină. Intră în altar, se mai auziră niște șoapte, lucruri mișcate, apoi îl văzu completând untdelemnul în candele. Se închină din nou și ieși la fel de tăcut cum intrase. Maria simți cum se liniștește și ieși de după jilț.

Lumina se împuțina văzând cu ochii și fără să vrea, gândul îi fugi către părinții ei.

Probabil erau tare îngrijorați acum, poate că o căutau. O durea faptul că îi făcea să sufere.

Cu siguranță mama ei plângea acum.

Se așeză iarăși în fața icoanei și se rugă să le trimită Maica Domnului alinare părinților ei. Se rugă cu lacrimi, în genunchi, cu palmele și fruntea lipite de podea. Covorul mirosea a tămâie și a ceară. Lumina candelelor pâlpâia tăcută, mângâind parcă creștetul copilei, atât de încercat de îndoieli.

Se simțea obosită, sleită de puteri.

Noaptea se lăsase de-a binelea, dar nu-și dădea seama cât să fi fost ora. I se închideau pleoapele, o usturau ochii de atâtea lacrimi. ...continuare în pagina următoare

25

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

Răcoarea se făcea simțită în spațiul acela imens, iar chipurile sfinților pictate pe pereți păreau să se miște în ritmul pâlpâielilor flăcăruilor de la candele. Din loc în loc se formau unghiuri întunecate și Maria simți o oarecare teamă, deși nimic nu mișca în jur.

Tăcerea devenise apăsătoare, frica îi dădea fiori. Se ghemui, strânse și mai tare hanoracul aproape de trup și își încropi un pat comod pe scaunul arhieresc, din pernuțele ce se găseau pe băncile stranelor. Mai spuse în gând două rugăciuni și la a treia realiză că se amestecau cuvintele și căzu într-un somn adânc.

S-a trezit brusc, căci i se părea că simțise mișcare în apropierea ei. Inima îi bătea să iasă din piept în timp ce asculta liniștea profundă.

Candelele continuau să-și tremure lumina peste fată și sfinți, întreaga suflare dormea, nici o vietate nu tulbura adâncul nopții. Cât să fi fost ora? Credea că este aproape ora 3, căci acasă se trezea în jurul acestei ore, apoi adormea la loc. Acum însă nu reușea, căci îi era tare foame. Stomacul ei dădea semne de neliniște și realiză că nu mâncase toată ziua decât câțiva biscuiți. Se ridică să caute ceva pe acolo. Uneori mai rămânea câte o pâine prin biserică sau altceva. Mai mult pipăind decât văzând, găsi un vas cu anafură și luă o bucățică. Se răzgândi și mai luă un cubuleț și până la urmă, o mâncă pe toată. Poate că nu era păcat, ca nu mâncase mai nimic și oricum, credea ea că era ca o pomană bine primită.

Încercă să adoarmă din nou, dar reuși cu greu, după ce rosti iarăși câteva rugăciuni.

Se văzu într-o încăpere atât de luminată, încât nu reușea să deosebească pereți sau tavan.

Totul era învăluit într-o lumină caldă, iar ea simțea ceva ca o liniște altfel decât ce simțise până acum. Era o liniște ca o bucurie, ca o înțelegere mai profundă a lucrurilor. Se vedea chircită pe scaunul acoperit cu catifea roșie, dormind somn liniștit. O siluetă albă cu aripi imaculate, o purta prin văzduh. Recunoștea locurile pe unde trecuse mai devreme. În scurt timp, au ajuns împreună în curtea casei ei.

Era lumină într-o singură încăpere și acolo, în fața unei icoane a Maicii Domnului sub care ardea o candelă mică, mama ei îngenuncheată se ruga. Nu auzi nimic, dar își închipuia că pentru fata ei plecată de acasă. Îngerul o învălui cu aripile albe și o purtă în altă parte.

Recunoscu casa prietenului ei și văzu lumina aprinsă în camera lui. Stătea la marginea

patului cu telefonul în mână, rugându-se parcă să sune. Era abătut, trist, se vedea suferința pe chipul lui. O purtă îngerul la mai multe ferestre ale prietenilor ei, la fereastra bunicii care o crescuse. Îi arătă toate locurile prin care mergea zilnic cu prietenii ei, totul fără un cuvânt, fără nici măcar un cuvânt despre ce ar trebui să facă. Apoi o ridică iarăși în văzduh, deasupra caselor acoperite cu zăbranicul nopții , până când ajunse înapoi în biserică, pe scaunul arhieresc acoperit cu catifea roșie.

Se cufundă din nou într-un somn adânc. Se sperie foarte tare când simți o atingere ușoară pe umăr. Tresări violent când văzu în fața ochilor o umbră întunecată. Era părintele. Prin vitralii pătrundea o lumină difuză, căci ziua începea să ia locul nopții.

Gândi că probabil era dimineață, nu știa nici cât dormise, nici nu își amintea ce se întâmplase exact, dar auzi vocea blândă și înceată:

-Tu ești Maria?

-Eu sunt, părinte.

-Te-ai rugat la Maica Domnului, iar ea m-a trimis la tine să tetrezesc și să-ți vorbesc.

Maria, tu ești o fată credincioasă și cuminte, doar ai nevoie de răspunsuri, dar ele nu sunt aici, ci le ai pe toate în tine. Acum știi ce trebuie să faci?

Și dintr-o dată, îi reveniră în minte imaginile văzute în vis, cu o claritate și o forță care o făcu să murmure:

-Știu, părinte.

-Atunci te binecuvântez, Maria. Să mergi la trapeză să mănânci ceva, apoi va veni un om care te va duce în oraș. Mergi la trapeză!

Maica sigur știe că ești aici- completă intuind rușinea ei de a merge să ceară mâncare.

Când ajunse acasă, părinții ei încă nu plecaseră la serviciu. S-au îmbrățișat fără vreun cuvânt.

Toți aveau ochii în lacrimi.

A plecat și ea la liceu. S-au bucurat toți să o vadă și nimeni, absolut nimeni, nu a întrebat unde a fost. Ștefan a așteptat-o la terminarea cursurilor. Era schimbat, părea timid și nu o privea în ochi. Nu îndrăznea să rostească nici un cuvânt. Abia când a ajuns acasă la ea, la despărțire, a șoptit:

-Iartă-mă!

Ea l-a mângâiat ușor pe frunte și l-a sărutat pe obraz. *** 26

SCRIITORI TECUCENI - POEZIE

CRISTIAN POHRIB, reîntoarcerea în poezie

A colaborat cu revistele culturale „Familia” din Oradea, „Cronica literară”, „Junimea”.

A obținut premiul II la Festivalul de Poezie „Nicolae Labiș”, un premiul I la Suceava, premiul II la Festivalul de poezie „Grigore Hagiu” de la Galați dar și Marele Premiu la concursul „Porni Luceafărul” de la Botoșani.

*** Doar sărutul lasă-mi-l părăsit sub ruj umil Și doar umbra mi-o dezleagă Și răpește-mi-o întreagă!

Unde tot mai am de dus Trupul de bărbat sedus Și Cuvântul prins în facere Cum Fecioara-n naștere!

Ispita ca nonsens

*** Femeile din viața-mi au întors Câte o filă din filosofii nescrise Sacralități ce mi-au lăsat pe tors Doar nopțile prădate-n manuscrise

Ispita mă cerea în pat Eu întrupam curat biserici Paharul umbrei era spart Între feminism și clerici!

Femeile din viața-mi au iertat Ieșirile din mine spre păcat Cum lava izbucnândă înspre crater Mă expulzam prostesc din Alma Mater

Ascunderea era sintagmă Textualistul - inorog Vizionarul - sinagog Cu victima ascunsă-n tagmă!

Femeile din viața-mi au durut Cum cuiele bătute fix în cruce Și mi-au lăsat desert în așternut Să nu mai vin de unde mă pot duce

Aveam principii de platan Cu fruntea transpirând ispite În preajma gândului vădan Femeia mă cerea cernită...

Ispita mă cerea pe pernă Eu întrupam deja defecte Vitraliu spart, aer în bernă bărbat cu pietrele erecte!

*** Eiii, ce ți-aș mai trage sânii Prin clopotnițele vinii Aiurări de văz spre sfârc Și de simț drăcos prin smârc Eiii, ce ți-aș mai trage-n fugă Geamătul până la rugă Dezmierdarea pân la plâns Icnetul pân’ la pătruns...

Eiii, ce te-aș lăsa femeie Să-mi pui diavolii-n trahee Sălbăticii de feți să-mi curgă Sub buricul tău de slugă Să-mi renaști trecerea plină Spre libertatea ca lumină!

*** Te-am întrupat ca sfâșiere În mine să-ți dorești întoarceri Prin chinul greu al unei faceri Ce carnea mea rămasă-ți cere!

Văzu-mi te-a depărtat femeie Să-ți dea conturul de plăcere La care diavolul să spere Prin gura-ți mușcături de-atee... Însumi mă răzvrătesc în tine Cărnii rămase să-i simți dorul Bărbat în Sfânta Lui Treime În care-ți vei găsi mereu izvorul!

(Nota autorului: Poem scris lângă treptele unui botoșănean care nu duceau nicăieri) 27

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

VIOLETA DANIELA MÎNDRU, Cel ce am fost Mă simt ciudat de ușor și liber. Nu știu ce s-a întâmplat exact, dar mă simt bine. Soarele este alb, înăbușind natura ce oftează greu, iar prin orașul pustiit de vipie, doar un amărât își târșâie pașii pe asfaltul topit, în căutarea unui răgaz pentru trupul obosit, stingher, viu în orașul mort.

Îngândurat, pășește agale pe sub copaci, privind din când în când cerul alb din care se scurgea fierbințeala. Zeci de zburătoare, aninate pe crengile plopilor, priveau cu ochi răi. Ramurile erau pline de păsări negre ce priveau omul sfârșit, gata să se arunce asupra lui cu ciocurile puternice și ghearele ascuțite.

Pășeam în spatele lui și îi simțeam chinul. Omul respira lava topită și mirosul de carne împuțită îi întorcea pe dos intestinele răzvrătite. Doi corbi avizi de sânge își înfipseseră ghearele în stârvul unui câine mort și mirosul insuportabil bântuia aleea parcului. Scuipă omul toată scârba ce i se cuibărise în nări și în gâtlej, își făcu o cruce mare și își târșâi mai departe pașii, să nu mai simtă damful de cadavru.

Ridică iar ochii spre cerul alb de topit ce era, iar apoi, cu privirea împăienjenită de efort, porni săși miște iar picioarele către nicăieri, către un liman de umbră.

Prin fața lui, un cortegiu funerar își unduia durerea. Un chip de ceară, în culorile curcubeului, se mișcă trecând prin gropile din asfalt. Mâinile alunecau, umflate, în jos. Privi cu atenție și părea că simte iar mirosul pestilențial de mai devreme. Calul obosit își târa pașii în tropăit rar. Căruța îndura cu greu povara morții, căci părea că omul ce fusese odată era mare și greu. Ochii stăteau să pocnească în orbite, burta nu mai încăpea în cămașa prea mică.

Omul sărman privea înmărmurit cadavrul ce se perinda prin fața-i și i se păru că vede viermii colcăind sub pielea străvezie, vânăt-gălbuie și avu revelația că trupul acela iubit cândva de cineva, va fi deja consumat până la cimitir. Muște verzi zburau în jurul carului, se așezau pe ochii întredeschiși și între buze.

Porni și omul pe lângă mort, alăturându-se cortegiului funerar, fără vreo intenție anume, fascinat de imaginea din fața ochilor.

Iar eu, cu pași mai repezi, m-am strecurat printre trupurile îndoliate fără a deranja pe nimeni. În urma coșciugului, soția mea își plângea singurătatea.

Hainele cernite o făceau să pară și mai mică și neajutorată, ochii plânși erau umflați și roșii. (...continuare în numărul viitor)

28

Detoxifiere (de tine) de primăvară Ca otrava mi-ai intrat în artere și mi-ai paralizat mușchii inimii!!

M-ai orbit și nu te-am mai văzut așa cum ești: sec, fără gust, fără substanță, plin de egoism toxic care era cât pe ce se mă sufoce!

Atâta slăbiciune e în inima femeii! ...dar numai până când își face loc pentru alte gânduri, pentru altă iubire; ... dar numai până atunci când face viraj la stânga sau la dreapta și părăsește drumul (tău) pentru o autostradă fără restricții, fără reproșuri, fără acuze... În primăvara ce vine, mă voi curăța de otrava ta în râul de lângă casă și mă voi boteza din nou ca să mă spăl de tine; voi lua lespedea pe care-mi odihneam picioarele și te voi închide sub ea ca-n cel mai adânc mormânt, mai adânc chiar decât cel pe care l-ai săpat, pentru mine, în sufletul meu!

Aida Zaharia

SCRIITORI TECUCENI - POEZIE

AIDA ZAHARIA SMINTEALĂ DE IARNĂ DESZĂPEZITĂ Ninge frumos. Doar în imaginația mea.

Cum tot frumoși erau și oamenii din-mprejur.

Atât de frumoși erau că-mi dădui paltonul de pe mine pentru ei.

Dar nu a contat.

Pe unii îi bântuie moartea cu foamea-n glandă Iar morții-vii (aproape vii) se bat pentru putere; Mâinile li s-au transformat în gheare hulpave și țin de scaun cu disperarea muribundului agățat de firul de viață. „Ajută-L! E-al tău!” îi cerusem unuia o... favoare „Ți-a fost drum pe care-ai mers și prin care-ai crescut!” ...pierdere de timp!

Așa-mi trebuie dacă vorbesc cu semi-morții!

Ninge frumos în imaginația mea!

Dar, zău, m-aș face frate de cruce o oră cu rușii Să aduc pe capul unora un ciclon Să mătur lumea de ei, de ele, de boi și de curve, de nesătui și mârlance care spurcă cu goliciunea lor pământul și ninsoarea mea!

Atâta dezgust în jurul meu dinspre ei că-mi vine să mă culc nițel pe-un asfalt înzăpezit sub șenilele unui tanc, să nu-i mai văd, să nu mai aud numele târfelor și nici vaietul naivilor care mai cred în unii, în alții...

POVESTE DE LA CALEA FERATĂ Între două linii de cale ferată cu bălăriile până la brâu, se odihnea obosită de viață.

Trenul șuiera prin venele-i înfundate de supărare.

Iubitul îi striga: „Pleacă de–acolo! E timp pentru toate!”

Ea continua să-și spună, să-i spună: „Nu mai e timp pentru mine!

Pentru mine, nu mai e timp!”

Câmpul era gol, doar vântul rece răscolea aerul ce-i flutura pletele buclate; o voce o–ntrebă: „Ce faci?”, „Admir cerul între două linii de cale ferată!” și cu pumnii strânși urlă ghemuită între lespezile de piatră: „Ce faceți voi cu mine??? Voi, ce faceți cu mine??”

Pământul începu să vibreze; taca–taca, taca-taca, roțile zguduiau pământul în februarie; se făcuse ghem, cu genunchii la gură; lăsase deoparte cheile de la mașină, și telefonul, și pachetul de Kent, ceva vise și niște ani...; dincolo de pleoape îl vedea pe el, îi simți mâinile calde răscolindu-i părul pe ceafă și aburii gurii lui pe fruntea ei...

Trenul trecu, pe calea ferată vecină. „A naibii treabă, și la Moarte dau rateuri!” oftă, supărată, fata cu plete buclate.

29

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

Câini

RUXANDRA VOICA, elevă Clasa a XII-a,

Colegiul Național „Spiru Haret” - Tecuci

Câinii se latră, iar noi ne iubim.

Ce stupoare prin ochi şi prin ceruri!

Doar teama de tine sporeşte din vreme în vreme misterul.

A obținut MENȚIUNE la Festivalul Internațional de Poezie și Epigramă „Romeo și Julieta”, Mizil 2018

Spațiale acorduri se scufundă în melci de parcă şi-au găsit locuință.

Copii descântă iarba cu săbii de lemn, smuncindu-le-n neputință.

Pe noi zace patul, sub noi, suntem noi, iar tot ce-i în jur e doar zarvă, căci anii lumină ne mângâie gura iar fapta ni-i una macabră: Ucis-am şi dorul, speranța şi vina ş-acum ne văităm de pedeapsă.

Celula e mică, ne arde lumina şi piepturile frigul le-apasă.

Cutremurarea

În ocna selenară a timpului straniu ne naştem şi astăzi pierim.

Rămaşi muribunzi în eternul dezastru, Câinii se latră, iar noi ne iubim.

Oare cât de mitic mai trebuie să tac până când două ceruri pline au să izbească pentru tine din stele măduvi, os şi talc?

Gri În gară, se gudură gri doi porumbei: se strâng, se îmbină, se aseamănă ție.

De după peron se înalță stâlpi vicleni către infinitul gri.

Marea e gri, cerul e gri, iubirea nu există în forma ei ancestrală, ci se găseşte la fel de gri precum murdăria de pe tălpile sclavilor.

Egiptul e prăfuit în gri, sortit pieirii.

Dinții iubitei nu sunt la fel de albi precum au fost odată.

Sunt gri şi cât se poate de zimțați.

De ce? Ochii tăi au clipit de prea multe ori peste gura dânsei, încât s-au ros.

S-au otrăvit fântâni veacuri la rând cu pizmă şi cianură, cu dragoste de femei uşoare şi ură.

Fleicile de carne din galantare sunt vizitate de zburătoare gri.

Blocurile de piatră de la malul râului sunt poroase şi... gri.

Mama ta se preface că te iubeşte şi îți vorbeşte cadențat, abrupt, cu fraze lungi, stricate, gri, cu dedesubt.

Amurgul nu mai era violet când ne-am oprit din a ne mai vorbi.

Ghiceşte-i culoarea!

Oare ce grav acord de violină mai trebuie acum să-nvăț, ca să te am pentru al inimii ospăț şi să te gust - tu, cea de carne plină?

Oare cât timp mai trebuie să cânte şi să danseze trupuri sub pământ?

Nu vezi că nu mai e cuvânt care să-ncapă-n gură să-l frământe?

Oare de ce se vaită norii spânzurați că ploaia tot îi umple şi îngreunează, când mintea mea doar trupul ți-l visează, cu tot cu flăcări, presiuni şi ochi pătați?

Oare câte guri mai stau să se desprindă din veşnice săruturi prea trupeşti?

Iubito, tu de ce nu mă iubeşti cum dealul iubeşte pe cel care-l colindă?

Oare prea multe streşini şi-au găsit amar tot stând şi contemplând spre tine?

Tu du-te, nu îmi mai călca pe Bine! dar uită să te uiți pe strada mea măcar...

30

CENACLUL LITERAR „CALISTRAT HOGAȘ” CRONICI LANSĂRI DE CARTE

31

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ,TECUCI 2018

Cronică de cenaclu. Poetul Dionisie Duma i-a REUNIT pe cenacliștii din Tecuci 6 martie 2018, sala Mironescu a Casei de cultură

Fostul președinte de cenaclu, poetul Constantin Oancă, a susținut un moment muzical, iar poetul și jurnalistul Cristian Pohrib a cerut apăsat conducerii Casei de Cultură să descuie ușa biroului poetului, propunând ca sala în care Dionisie Duma și-a desfășurat activitatea să-i poarte numele.

Au citit din creațiile spus de mult, Adrian Racaru proprii poetul Mișu este un poet complet, un poet Ștefaniu și poeta Eleonora foarte bun, dar nu îndrăznește Stamate („Somnul poetusă scoată un volum. Un volum lui, „Rugăminte” și „Fără care cred că ar fi și premiat. îndoială”.), iar jurnalistul Tănase Dănăilă a citit versuri semnate de poetul basarabean Dumitru Matcovschi (Doar femeia).

Membrele cenaclului au fost felicitate, li s-au oferit de către colegii scriitori mărțișoare, flori și tort și li s-a cântat „La mulți ani”.

„Domnul Duma ne-a reunit astăzi, a reușit să ne adune pe mulți dintre noi azi,

Ați văzut ce îmbinare și aici. De mult nu am mai fost de Blaga, și de Marin Sorescu, atât de mulți” a spus poeta dar asimilate original, are o Carmen Huzum. lume a lui, fantastică, lumea copilăriei, lumea adolescenței Aida Zaharia pe care o transpune liric (…)” a vorbit scriitorul Vasile Ghica despre Adrian Racaru.

Ședința Cenaclului literar „Calistrat Hogaș” din Tecuci i-a reunit în după amiaza zilei de 6 martie pe cenacliștii Dan Bradea, Adrian Racaru, Iancu Aizic, Dan Vîță, Săndel Stamate, T.N. Viviana, Carmen Huzum, Aida Zaharia, Tănase Dănăilă, Constantin Oancă, Cristian Pohrib, Mihaela Gudană, Violeta Mândru, Mișu Ștefaniu, Eleonora Stamate, Marin Mârza, Ionel Necula, Mircea Cojocaru, Vasile Ghica, Ionică Răileanu împreună cu cele mei tinere membre, elevele Mădălina Huzum, Larisa Bejan, Mădălina Partenie, Ruxandra Voica. La ședință a participat și noua directoare a bibliotecii tecucene. Moderatorul întâlnirii a fost poetul Dan Vîță.

Principalele teme ale întâlnirii au fost omagierea poetului trecut în neființă, Dionisie Duma, sărbătorirea celor trei membri care în aceste zile și-au „rotunjit anii biologici” (Eleonora Stamate, Constantin Oancă și Adrian Racaru) și sărbătorirea membrelor cenaclului cu prilejul apropiatei Zile a Femeii.

În memoria poetului Duma, Adrian Racaru a oferit un medalion poetic sensibil, care s-a bucurat din plin de aplauzele colegilor („Când pleacă un poet” și „De cealaltă parte a confluenței”).

„Aș vrea să spun două vorbe despre domnul Racaru, despre poezia dumnealui. Am observat reacția colegilor și sunteți de acord cu mine, am

32

CRONICĂ DE CENACLU

Cronică de cenaclu. LANSARE DE CARTE „Născut în zodia Nicorești”, de Petre Rău 9 noiembrie 2017, sala Studio a Casei de cultură Tecuci

„Țin să vă mulțumesc, pentru că ați ales să participați la acest eveniment, atât în numele meu, al autorului și al colegilor mei din Casa de cultură. Lansăm acum un nou volum pe care autorul îl consideră a fi o istoriografie romanțată a comunei Nicorești, pe care eu o consider a fi foarte complexă” a spus Dan Vîță, peședintele cenaclului literar „Calistrat Hogaș” .

A luat cuvântul scriitorul Tănase Dănăilă pentru a face o prezentare bibliografică a cărții. Acesta începe prin a arata că „autorul este foarte bine cunoscut în arealul tecucean ca om, scriitor, matematician, mentor și editor. Are peste 22 de lucrări apărute și se pare că nu toate au fost inventariate”.

„Autorul este cunoscut ca scriitor de romane, de aforisme, poet și eseist.

Cărțile lui sunt de substanță, profunde și atent lucrate. A realizat lucrări de adevărat realism cum ar fi cartea despre tragedia vasului „Mogoșoaia” din anul 1989. Are și cărți de istorie literară, eseuri și poezie realizând și demonstrând o strânsă legătură între gândire, sentimentalism și inteligență.” (T. Dănăilă)

Vorbitorul arată că i-a mai prefațat lucrarea „Evanghelia după potop” și spune că „autorul de azi este și un recunoscut cercetător în matematică, editor de carte cu probleme de matematică scrisă chiar în versuri.”

Când spunem de dânsul că este și mentor ne gândim, în special la descoperirea talentatei poete Denisa Lepădatu, posesoare de mari premii în țară și peste hotare: „Cartea de față a scriitorului Petre Rău, dă dovadă de un puternic conținut uman, cu totul și cu totul special. Să nu uităm faptul că autorul conduce cu mult profesionalism și revista Boema”. Încheie frumoasa expunere citind din poezia „Eu și Dumnezeu”, arătând în final că autorul este oricând, binevenit în mijlocul nostru.

Revenit la microfon, poetul Vîță reamintește publicului că autorul este un apreciat informatician, realizând și interesante programe de șah dar și un program de compus poezie.

Este invitat să ia cuvântul prof. Ștefan Andronache, realizatorul ultimei coperți a cărții, dar și un adevărat îndrumător și sfătuitor al autorului. Acesta începe prin a ne spune că l-a cunoscut pe autorul de azi cu mai mult timp în urmă, la o lansare de carte și de atunci au devenit prieteni apropiați. „Lucrarea de față, continuă prof.

Andronache, este o monografie reușită și cu adevărat la obiect și pe care, personal, o consider o monografie cu tente occidentale.

Autorul ne dă acum una din cele mai bune cărți de descriere a localităților din comuna Nicorești, carte care nu conține greșeli dar abordând toată suita de subiecte.

Astfel de lucrări monografice ale comunei Nicorești 33

au mai încercat scriitorul Al. Papadopol Calimah, Ștefan Gheorghiu, scriitorul Gabriel Drăgan sau prof. Vasile C. Popa, adevăratul mentor al regretatului poet N. Labiș.

Acum, vedem cum scriitorul Petre Rău, se alătură cu mult succes, acestora. Din cuprinsul lucrării, urmărim cum autorul explică originea numelui comunei, descriind cele zece sate componente, analizând populația acestora dar vorbind și de activitatea comercială de aici din sec.

XIX, cu negustori venind de la Brașov, Galați, Iași și chiar de peste hotare. Se vorbește și de agricultura locală dar mai ales, despre viticultura, ramură de bază în această zonă.”

Se oprește la cultura locală, la școlile din această zonă care au dat mari personalități în diferite domenii. Găsim și pagini dedicate Primului Război Mondial, dar și războiului de Independență din 1877. Scriitorul se oprește și asupra obiectivelor turistice din zonă, având și un dicționar al personalităților din satele comunei Nicorești. „Numim aici doar o parte din artiștii plastici cum ar fi Ștefan Sevastre, prof. la Liceul de Arte din Brașov, pictor Ștefan Buțurcă, poetul-pictor Mircea Cojocaru și alții.”

Se oprește și la poetul, scriitorul, jurnalistul și dramaturgul Aurel Brumă, a cărui activitate se confundă cu Radio Iași i nu în ultimul rând la prof. V.G. Popa. continuare din Pag. 34

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ,T ECUCI 2018 continuare din Pag. 33

Lucrarea de față se încheie prin capitolul „Cuvântul scriitorilor”, unde mai mulți scriitori oferă fragmente din lucrările lor dedicate acestei minunate zone, remarcate fiind intervențiile scriitorului Aurel Brumă cu inconfundabilile interviuri cu mari personalități ieșene.

Prof.

Andronache apreciază galeria de mari personalități care apar în acest capitol, remarcați în diferite ramuri de activitate arătând în încheiere că Nicoreștiul beneficiază de documente de mare valoare istorică iar autorul, dovedește și prin această lucrare, excesul de afectivitate, adorând propria comună. Aici, continuă profesorul Andronache, autorul își găsește liniștea mirifică și de aceea, revine cu foarte mare plăcere în acest loc.

A urmat la cuvânt ing.

Gheorghe Grădinaru, consilier cultural al comunei Nicorești, cel care a oferit tot sprijinul autorului pentru această frumoasă realizare. Începe prin a-și manifesta bucuria pentru această realizare literară, o lucrare care a reușit să scoată la iveală lucruri care de peste 50 de ani stau în umbră: „Acum, Nicoreștiul își revendică demnitatea și onoarea pe care o merită pe deplin”.

Poetul Vîță îl întreabă pe autor dacă această lucrare poate fi interpretată și socotită un roman de dragoste, autorul răspunzând că acesta poate fi un roman de dragoste față de locurile natale, pentru ca toți să știe, ce înseamnă pentru el Nicoreștiul.

Autorul Petre Rău continuă prin a mulțumi tu-

turor celor ce sunt prezenți în sală, celor ce l-au ajutat să realizeze această carte care totuși, a însemnat foarte multă documentare, sistematizare, fiind recunoscut ca un priceput documentarist, lucru care la ajutat enorm.

„Dacă totuși trebuie să vorbesc de adevăratul meu model, trebuie să încep prin a vă spune că, indiscutabil, modelul meu a fost prof. Ștefan Andronache. Pe acesta l-am cunoscut când eram elev la Liceul „Spiru Haret” din Tecuci, el fiind pentru mine un adevărat reper. Era atunci director la biblioteca municipală iar eu, eram

foarte interesat de diferite documente. Tot la bibliotecă, funcționa atunci și cenaclul literar care era condus de prof. Doru Scărlătescu iar eu am început să frecventez acest cenaclu. Prof. Andronache a fost pentru mine, în permanență, o mare valoare în cultura tecuceană. Îmi amintesc și faptul că în urmă cu mulți ani, ascultăm la Ra34

dio, un concurs de cultură generală <<Cine știe câștigă>> cu examinator Ion Mustață iar prof. Andronache participând la concurs cu tema pictură, a câștigat marele premiu, lucru care m-a bucurat enorm, pentru că iată, un tecucean a reușit așa ceva! Revenind la mulțumiri, mulțumesc preoților Mihai Roșu și Ion Ariton care mi-au pus la dispoziție documente importante și mulțumesc tuturor nicoreștenilor care m-au ajutat și au fost mereu alături de mine. Văd și acum în sală pe prof. Andronic, pe d-na Fărcășanu și le mulțumesc și cu această ocazie” încheie scriitorul Petre Rău.

A luat apoi cuvântul prof. scriitor Săndel Stamate care printre altele a spus că aceasta este o carte cu „caracter simfonic, o adevărată proslăvire a ținuturilor natale”.

A vorbit și părintele Ion Ariton, apreciind și dânsul lucrarea iar prof. Virgil Pavel a spus că l-a avut elev pe scriitorul Petre Rău și așa cum dânsul a fost ajutat de prof. Andronache și scriitorul Petre Rău l-a ajutat în realizarea cărților. Prof. Pavel spune că a participat și la lansarea volumului lui Petre Rău despre tragedia de pe vasul „Mogoșoaia”.

Au luat cuvântul, cu aprecieri despre carte și cu reușite epigrame, poetul Adrian Răcaru și ing. Eduard Lambrino, aducând mulțumiri pentru această mare lucrare care îmbogățește zestrea comunei Nicorești.

A urmat sesiunea de autografe, încheiindu-se astfel, o nouă ședință reușită a cenaclului literar.

Aizic Iancu

CRONICĂ DE CENACLU

Propuneri în memoria poetului Dionisie Duma Jurnalistul Iancu Aizic a depus către Casa de cultură, Consiliul local şi Primăria Tecuci propuneri în memoria poetului Dionisie Duma. „Subsemnatul Aizic Iancu, domiciliat în mun.

Tecuci, redactor cultural în presa tecuceană, vin în faţa dvs. cu următoarele propuneri:

Fiind născut și crescut numai în orașul Tecuci, cunoscând aproape totul despre istoria orașului și cultura tecuceană, am avut ocazia să urmăresc mari valori ce au făcut cu adevărat cinste orașului, fiecare venind cu câte ceva nou și aducând un plus de valoare Tecuciului.

L-am cunoscut din copilărie pe distinsul om de cultură, profesorul poet și scriitor Dionisie Duma, care după terminarea facultății a lucrat ca profesor la Nărtești, la școala din Cernicari și la Grupul școlar industrial, de unde s-a pensionat. A fost și redactor la centrul de radioficare al orașului dar s-a impus ca scriitor și poet. A condus mai multe decenii Cenaclul literar „Calistrat Hogaș”din Tecuci, în ultimul timp fiind președinte de onoare al acestuia.

Până în ultima clipă a vieții, a deținut și funcția de Președinte al Reprezentanței Tecuci a USR Iași și a obţinut numeroase premii și distincții, membru al mai multor societăți culturale. Dintre tecucenii rămași aici, este primul membru al USR.Are lucrări cu prefațe de marele profesor univ. Constantin Ciopraga, Zoe Dumitrescu Bușulenga și note critice de la mari personalități literare. A fost prieten apropiat al marelui artist Florin Piersic și Cetățean de onoare al Tecuciului.

Având în vedere activitatea culturală a acestuia și faptul că mai multe case de cultură din țară poartă câte un nume reprezentativ al locului, propun ca unitatea noastră de cultură să poarte numele poetului, respectiv „Casa de cultură Dionisie Duma Tecuci”. De asemeni, având în vedere faptul că susnumitul a fost printre inițiatorii festivalului Național de poezie „Costache Conachi”, anual, să se acorde alături de celelalte premii și Premiul Dionisie Duma. Ar fi o recunoaștere a valorii marelui dispărut.

Cu respect, Iancu Aizic” 35

Cronică de cenaclu.

Lansare de carte semnată de prof. Victor Aciocîrlănoaiei

Joi, 1 februarie 2018, sala Studio a Casei de cultură a municipiului Tecuci a găzduit ședința de lansare a cărți intitulate „Bumbăcari – ghetou comunist 15 km²” semnată de Victor Aciocîrlănoaiei și apărută la sfârșitul anului 2017 la Editura „Tracus Arte” din București. Festivitatea a fost deschisă de fostul președinte al Cenaclului literar „Calistrat Hogaș”, profesorul Constantin Oancă, aceasta fiind de fapt tot o ședință de lucru a cenaclului, dar cu invitați speciali.

Profesorul Oancă începe cu prezentarea invitaților speciali, autorul Victor Aciocîrlănoaiei cu soția, prof. Viorica Aciocîrlănoaiei, fiica acestora, actrița Oltea Blaga, de la Teatrul din Arad, și fiul, renumitul muzician Petronius Negrescu, fost dirijor al Orchestrei simfonice „Mihail Jora” din Bacău. La ședința, continuă profesorul Oancă, alături de membrii cenaclului, dintre care mulți sunt și membri ai USR, mai participă și un grup numeros de elevi de la CNSH conduși de profesorul Cezar Ungan. După ce prof. Oancă a făcut o sumară prezentare a suferințelor prin care a trecut poporul român, a fost oferit microfonul prof. Cezar Ungan de la CNSH pentru a face o analiză amănunțită a cărții de față. Distinsul profesor începe prin a explica mai clar cuvântul Deportare – adică o obligație de a fi mutat din zona în care ai activat, cât mai departe de acel loc. Acest lucru era însoțit și de pierderea unor drepturi printre care și acela de a alege sau a fi ales. Istoria deportărilor începe din îndepărtata Atena când unii erau mutați pe perioade de zece ani, amintind apoi de Ovidiu dar și de deportările din Anglia sau Japonia, ajungându-se și la Imperiul otoman cu cei peste 1.500.000 de deportați. La noi în țară, acțiunea a început în perioada interbelică, când între anii 1940-1943 au fost deportați 22.000 de evrei și 33.000 de țigani, trimiși în Transnistria. În anul 1946 existau deja 12.000.000 de dislocaţi. Persoanele dislocate erau considerate elemente dușmănoase care trebuiau numaidecât îndepărtate și ...continuare în pagina următoare

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

Cronică de cenaclu. Lansare de carte semnată de profesorul Victor Aciocîrlănoaiei astfel, la 18 iulie 1951, istoria consemnează 12.971 de dislocaţi, dar în realitate se pare că au fost circa 40.000.

Se amintește apoi și de deportarea chiaburilor, unii din ei trimiși cât se poate de departe. Pe buletinele și actele lor de identitate, continuă profesorul, era scris cu litere mari D.O. adică Domiciliu Obligatoriu.

Deportații aveau voie să își construiască case, școli sau alte așezăminte dar, în nici un caz, biserici. Acolo apa era foarte puțină și infectată și se aducea periodic apă potabilă cu cisternele. Au murit foarte multe persoane în aceste deportări și se amintește apoi de amnistierea din anul 1964.

Deportarea din Bărăgan a fost doar un fragment al marilor deportări și chiar dacă azi foștii deportați sunt cuprinși într-o asociație și primesc anumite drepturi pentru compensarea suferințelor, aceasta este doar o palidă recompensă pentru ceea ce au îndurat aceștia, a încheiat prof. Ungan.

Microfonul a fost oferit actriței Oltea Blaga, fiica autorului. „Am vrut numaidecât să fiu acum, aici, la această lansare, alături de tatăl meu pentru că într-o scrisoare pe care i-am trimis-o la data de 1 ianuarie 1996 – scrisoare ce deschide această carte prin capitolul Punctul zero îl rugam să înceapă să își scrie amintirile. Și tatăl, și-a ascultat fiica. De aceea, spun că toți am contribuit la realizarea acestei cărți. Vreau să vă mai spun că sunt de 22 de ani actriță, joc pe diferite scene, dar acum, sunt emoționată pentru că sunt pentru pri-

ma oară pe o scenă, la mine acasă. Pentru că acest la mine acasă înseamnă Buciumeni și Tecuci. Cartea aceasta conține transformarea de la Firavul Titi – cum îi spunem noi – la Victoriosul Victor!”.

A urmat apoi prezentarea cărții, făcută de prof.

Constantin Oancă: „Citind cartea, am găsit în ea un narator și un mare peisagist, un fel de Nică al lui Creangă.

Se vorbește de deportarea de la 19 iulie 1951 și se face un minunat tablou al neînfricatei mame, o excelentă luptătoare pentru viața celor șase copii ai ei. Autorul de azi muncea din greu, ajungând, deși copil, să fie un mulgător fruntaș, petrecându-și copilăria în mijlocul unor mari suferințe.

Totuși, nașterea și moartea sunt adunate într-un singur punct”.

Prof. Vasile Ghica ne spune că a participat la toate lansările autorului și îl apreciază atât ca profesor de franceză, ca om, dar și ca un primar destoinic care timp de trei mandate a condus destinele primăriei locale Buciumeni.(...) „Citindu-i cartea, am rămas profund impresionat de tragismul acțiunilor trăite și am mai remarcat o creștere calitativă de la carte la carte, a autorului. Îl consider un adevărat peisagist și chiar un potențial romancier”.

Scriitorul Tase Dănăilă transmite un mesaj de la poetul Dionisie Duma, care regretă că nu a putut veni la această acțiune. Prin scriitorul Tănase Dănăilă, poetul Duma face o atentă analiză a cărții, pe care o apreciază.

Profesoara Lidia Costea 36

vorbește în calitate de fostă colegă de catedră cu autorul, fiind tot de lb. franceză. Ne reamintește despre o vizită făcută în calitate oficială la școala din Buciumeni, rămânând impresionată de calitatea orelor predatate, de cunoștințele elevilor și mai ales de faptul că elevii cântau Imnul Franței. „L-am apreciat deci, ca profesor de franceză și atunci când soția acestuia mi-a oferit o carte scrisă de dânsul, am fost cât se poate de entuziasmată. Faptul că este de formație profesor de limba franceză se vede și din carte unde se regăsesc citate din această limbă, unul din ele fiind și acela că „Omul este ceea ce face”.

Prof.

Ionel Necula spune că l-a cunoscut prima oară pe autor la Panciu, atunci când a fost premiat pentru cartea „Dumnezeu a murit în Bărăgan”, un premiu acordat de Culiţa Ușurelu.

Continuă spunând că această carte ar trebui să fie tradusă într-o limba străină şi că această carte este una de memorialistică, așa cum fostul ambasador Ștefan Andrei a scris 5 cărți, Paul Niculescu Mizil trei cărți. În final, spune autorului „Bine ai venit în lumea scriitorilor și te așteptăm și în USR!”.

Prof. Aurel Scarlat din Buceşti spune printre altele că acesta poate fi un document pentru cititorii de toate vârste și încheie zicând că dacă pe buletinele deportaților scria D.O. acum ar trebui scris D.T. adică Domiciliu Tranzitoriu.

Autorul a oferit cu generozitate autografe.

Iancu Aizic

INTERVIU

CĂLĂTORIND ÎN TIMP CU FAMILIA LUI RADU GYR Un INTERVIU excepţional, o POEZIE scoasă la lumină după 75 de ani Am aflat de Radu Gyr după 1990.

Doctor în Litere, conferenţiar universitar, poet, traducător şi eseist consacrat, era ”interzis”: fusese legionar! Şi încă ce legionar!

La proces, de altfel, răspunsese cu o mândrie poate neaşteptată la cel care avea să devină sfânt: ”N-am fost legionar! Am fost COMANDANT legionar”. I-am citit poeziile şi de atunci le recitesc mereu. Inimii legionare îi sunt foarte dragi în special ”Imnul muncitorilor legionari”, ”Noi n-am avut tinereţe”, ”Mormântul Căpitanului”, ”Manifest” (cunoscută sub titlul ”Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”), ”Avem atâţia morţi”, ”Îndemn la luptă”, ”Ne vom întoarce într-o zi”.

Aveam să aflu, în urmă cu o săptămână, de la d-na SIMONA POPA, fiica lui RADU GYR, că această din urmă poezie era preferata poetului.

– Aţi prins, practic, ultimii 11 ani din viaţa lui Radu Gyr. După ieşirea lui din închisoare…

Dar l-aţi perceput cu ochi maturi. Cum era Radu Gyr? – Am multe amintiri legate de el, nici n-aş şti cu care să încep… Dar probabil sunt nerelevante pentru personalitatea lui legionară.

– De data asta aş vrea să pun accentul pe OMUL Radu Gyr, nu pe comandantul legionar, nici pe poetul Radu Gyr. Mai ales că este vorba despre un sfânt cu moaşte. Era sociabil sau retras? ce muzică asculta? ce cărţi citea? şi aşa mai departe.

– Îi plăcea muzica simfonică, în special Beethoven şi Mozart şi citea enorm din cele mai variate domenii. Avea o memorie excepţională şi era un torent de informaţii din domeniul literaturii, filosofiei, istoriei, artei plastice, muzicii, medicinei şi chiar teologiei.

Era mucalit, entuziast, generos. Prietenii îl iubeau pentru firea lui leală şi expansivă, dar şi pentru poezia lui şi vasta cultură.

După ieşirea din închisoare nu şi-a schimbat prea mult felul de a fi. Asta spuneau toţi, inclusiv mama. Devenise doar mai meditativ, mai iertător. Avea cultul Maicii Domnului care îl ocrotise mereu. Perioada de detenţie

era pentru el un capitol închis, nu-i plăcea să vorbească despre ea. Rareori ne povestea câte ceva, la insistenţe repetate, şi toate erau de groază! Înmagazinase atâta frig în celulele Aiudului încât nu se simţea bine decât la 40 de grade.

Era prieten cu Nichifor Crainic (n. r.. teolog şi gazetar naţionalist), Ion Victor Vojen (n. r.: comandant legionar), Ion DumitrescuBorşa (n. r.: preot comandant legionar al Bunei Vestiri). Îmi aduc aminte că Nichifor Crainic avea mereu buzunarele pline cu bomboane şi că adora copiii, îl plimbau împreună pe Radu (n. r. nepotul lui Radu Gyr).

– Cum îşi petrecea timpul după eliberare?

– A trăit dăruindu-se familiei, ca soţ, părinte şi bunic. În acelaşi timp însă scria intens, aşezându-se la masa de lucru de dimineaţa până seara, cu mici intermitenţe. Avea patima recuperării timpului pierdut în închisoare, vroia să cuprindă într-un timp cât mai scurt tot ceea ce nu putuse realiza în cei douăzeci de ani de lipsă. A aşternut pe hârtie poeziile făcute la Aiud, a scris în continuare şi a tradus apoi Balada Germană în română, publicată sub semnătura altcuiva, Ionel Marinescu. Aşa era înţelegerea. Nu avea voie să publice nimic nicăieri în afară de revista ”Glasul patriei” pentru diaspora românească. Asta l-a măcinat. ...continuare în pagina următoare

37

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

Dar era fericit că era în sânul familiei după atâţia ani. Era foarte mândru că avea un nepot pe care îl chema tot Radu. Îl plimba, îi spunea poveşti şi poezii, stătea cu el. Totuşi, într-o zi, când am ajuns acasă, ne-a întâmpinat foarte înnorat şi ne-a spus că el nu se mai putea ocupa de Radu. De ce? Pentru că îl făcuse ”prost”! ”Auzi tu, nimeni nu mi-a spus vreodată că aş fi şi prost! Bandit da, dar nu prost! Şi tocmai el!”. El, adică mândria lui, speranţa lui!

– Îl rugasem să-mi citească o poveste şi nu ştiu de ce nu vroise, explică, râzând, dl. RADU POPA, nepotul lui Radu Gyr, dirijorul Filarmonicii ”Banatul” din Timişoara, venit în Bucureşti pentru a dirija Concertul Regal.

Trecuse să-şi vadă părinţii tocmai când eram în vizită şi astfel am făcut cunoştinţă. Deşi era pe fugă, am schimbat câteva idei.

– Bineînţeles că i-a trecut supărarea repede, continuă nepotul. Şi bineînţeles că nu i-am cerut scuze, eram orgolios… M-am căsătorit însă avându-l la dreapta mea, la propriu, în raclă, la mănăstirea Petru Vodă.

– Când aţi aflat că bunicul dvs. a fost legionar?

–Comandant! (Râde.) Prin liceu, cred.

Făcusem eu o boroboaţă, trăsesem la ţintă în nasul lui Tovarăşu’ (tabloul nelipsit de pe pereţii oricărei instituţii) care nu era protejat de geamul uzual. A fost mare scandal, vă daţi seama! Şi aşa am început să aflu câte ceva.

Ai mei au socotit că era momentul să ştiu ”de unde veneam”, cine eram, cine fusese bunicul şi cine erau duşmanii. Istoria întreagă însă am recuperat-o după 1990, bineînţeles.

– Sunteţi a doua generaţie. Aţi avut probleme din cauza ascendenţei?

– Nu. Când a căzut comunismul eram student.

Am plecat apoi în Timişoara care este un oraş anticomunist şi unde, pe cale de consecinţă, legionarismul e apreciat. Văd că bunicul începe să fie cunoscut şi de generaţia tânără, şi mă bucur. Am citit articolul despre Cedryk şi sfinţii închisorilor şi vă împărtăşesc optimismul.

– Citiţi dvs. ”Cuvântul Legionar”??

– Da. Mi l-a recomandat un coleg de orchestră.

Aveţi simpatizanţi pe malul Begăi şi ziarul dvs. e aşteptat.

– Mulţumim! Nu vă supăraţi că vă întreb: sunteţi adoptat? (E înalt şi brunet, cu ochi negri, iar soţii Popa au amândoi ochi albaştri;

nu seamănă absolut deloc cu nici unul dintre ei.) Începe să râdă: Semăn cu bunica!

– Interesantă doamnă! Misterioasă! A suferit toată viaţa, dar în fotografii pare veselă, chiar fericită! Şi la mănăstirea Petru Vodă am văzut MOAŞTE ale ei în raclă.

Intervine d-na Simona Popa: – E aşa veselă pentru că se întorsese tata. L-a adorat, şi-a sacrificat viaţa pentru el. Şi tata a iubit-o foarte mult. Era asistent universitar la catedra de Estetică şi Filosofie a prof. M. Dragomirescu, iar mama era studentă când s-au cunoscut. Se numea Florentina dar toţi îi spuneau ”Flora”, era foarte frumoasă şi cânta la pian. S-au căsătorit imediat, deşi amândoi erau săraci. Asta se petrecea în 1926. Stăteau cu chirie. În 1945 apartamentul cumpărat cu greu le-a fost confiscat; în locul lor s-a mutat un om al partidului. Mama, licenţiată în Litere, a trăit din confecţionarea de pungi, iar eu, dată afară din facultate şi intrată în Corala Patriarhiei, am fost protejată de Iustinian Marina când Securitatea a vrut să mă dea afară. Îl trimitea pe Bartolomeu Anania să ne aducă alimente: zahăr, ulei, făină, orez… Ne-a ajutat mult în acea perioadă îngrozitoare. Familiile deţinuţilor politici erau stigmatizate, erau îndepărtate din societate pe cât se putea.

– Ştiu… Deshumarea lui Radu Gyr în 2012 şi descoperirea faptului că osemintele lui şi ale soţiei izvorăsc mir au făcut mare vâlvă, dar nu cunosc prea multe detalii.

Dl. DEMOSTENE POPA, ginerele lui Radu Gyr, exclamă: – Eu i-am dezgropat! Asta s-a datorat însă părintelui Iustin Pârvu care a ţinut să pună osemintele camaradului său de idealuri şi de închisoare în mănăstirea ctitorită de el, alături de cele altor îndelung pătimitori în temniţa de la Aiud. Părintele Teofan a participat la deshumare şi am dus împreună la Petru Vodă oasele înfăşurate în pânză. Părintele le-a privit îndelung, le-a sărutat şi binecuvântat. A dus câteva în biserica mănăstirii, iar restul le-a pus într-un mormânt amenajat în curte. După un timp a observat că osemintele păstrate izvorau mir! Şi ale lui socru-meu, şi ale soacră-mii! Ca atare le-a ţinut mai departe în biserică. ...continuare în pagina următoare 38

INTERVIU

D-na Simona Popa completează: – Erau îngropaţi împreună şi n-am vrut să-i despart. Pentru că, aşa cum spune tata în poezia ”Ad uxorem”, dacă n-a putut nimeni să-i despartă în timpul vieţii, nu trebuia să facă asta nimeni nici după moarte:

cel mai mare poet după Eminescu!

”Am fost cândva o cetină-amândoi şi amândoi un singur conifer.

Ne-au frânt vântoase, grindine şi ploi.

Azi alte crengi cresc dincolo de noi, dar rădăcina ne-a rămas în cer.”

…………………………………………………..

”Noi n-am strâns medalii din soare, Ci noaptea-am cules, pe tăcute, Stropi negri şi grei în ulcioare, Prelinşi de pe cruci nevăzute.

Mereu şchiopătând prin dezastre, Mereu cu osânda pe frunte, Credeam că tot spini sunt şi-n astre Şi-n lună tot temniţe crunte.

Am scris poezia asta pe cruce…

Dl. Demostene Popa continuă: – Erau la Belu catolic alături de fam. Marcu, verişoara (ortodoxă) a lui Radu Gyr şi soţul ei, catolic. Pentru înhumarea aici a dat aprobare monseniorul Ghika. Mormântul avea la căpătâi o carte de marmură inscripţionată cu ultima lui poezie, ”Piramidă”.

– D-nă Popa, cum vă simţiţi ştiind că sunteţi fiica unui sfânt? Sunteţi copleşită, probabil.

Mă priveşte cu ochii albastru-fumuriu, gânditoare: – Pentru mine era sfânt dinainte de dezgroparea osemintelor. Ştiţi că a refuzat să plece din ţară în 1944 pentru că nu putea să ne părăsească pe mine şi pe mama? Ştia ce va urma: că vor veni comuniştii, că va fi închis, poate omorât. Şi nu a plecat pentru că nu vroia să ne lase pe noi singure. L-a aşteptat vreo două zile o maşină la scară: un ofiţer prieten, Jipa, pleca definitiv din ţară şi vroia să-l ia şi pe el.

– Da, a fost exact prototipul legionarului creat de Căpitan… Să fiu sinceră, n-am fost foarte surprinsă când am aflat că are moaşte care izvorăsc mir. A pătimit în închisoare 16 ani numai sub comunişti, iar poezia lui este în mod clar de inspiraţie divină! Îl receptează la fel şi intelectualul, şi ţăranul. Şi cine poate explica cum a reuşit să creeze sute de strofe fără creion şi fără hârtie?! Cum le-a memorat?! E ceva peste puterile omeneşti!

– Ştiţi poezia ”Întrebare”? intervine dl. Demostene Popa. Autorul întreabă ”Tu eşti?” şi cărţile, şi spada, şi iubita, dar îi răspunde o umbră albă: ”Sunt”! Era Iisus! Extraordinară!

Rezumă tot rostul vieţii.

– Aveţi dreptate, e foarte frumoasă. Dar toate sunt, există vreuna… urâtă??! Este considerat

Ce vânt secetos şi fierbinte Ne-a frânt orice aripi răzleţe?

Căzuţi în genunchi pe morminte, Noi n-am avut tinereţe!”

N-a avut tinereţe, dar are veşnicia!

– Aşa e… Calvarul lui a durat 26 de ani: a început în 1938, când a fost închis de Carol al II-lea ca membru al elitei legionare, a continuat cu frontul şi închisoarea comunistă şi s-a sfârşit (să zicem!) în 1964, când a fost eliberat de la Aiud. A fost închis, cu intermitenţe, de la vârsta de 33 de ani până la 58 de ani.

– Aveţi idee cum a scăpat din masacrul din noaptea de 21/22 sept. 1939?

– Din păcate, nu… Am fost la CNSAS timp de patru luni zi de zi, câte 4–5 ore pe zi şi am parcurs 42.000 de pagini şi tot nu ştiu totul! Şi mi-au trezit amintiri urâte: percheziţiile…

– După ieşirea din puşcăria comunistă apare în toate pozele cu ochelari de soare. De ce?

– Erau de vedere, nu de soare. Aşa par în poze din cauza luminii. Avea miopie forte şi lentile extrem de groase care luceau ciudat.

– Apropos de ochelari: se spune că Radu Gyr a fost oprit pe stradă de o ceată de indivizi îmbrăcaţi în cămaşă verde care au vrut să-l bată, incitaţi de ochelarii lui. ”Uite jidanul!” au strigat când l-au văzut şi s-au repezit la el.

Radu Gyr s-a prezentat şi le-a recitat ”Sfântă tinereţe legionară” pentru a le dovedi că nu era jidan! Asta se întâmpla prin toamna lui 1940. Aveţi idee, e adevărat?

– Am auzit şi eu asta. Şi de la oameni serioşi; mai mulţi, nu unul. Nu cred că e poveste. ...continuare în pagina următoare

39

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

Dl. Demostene Popa intervine: – Revenind la creaţia lui, eu cred totuşi că poezia ”Manifest” – “Ridică-te, Gheorghe!

Ridică-te, Ioane!” e cea mai valoroasă pentru că era să-l coste viaţa! În 1945 fusese condamnat de Tribunalul Poporului în lotul ziariştilor, 14 la număr, pentru activitate publicistică, la 12 ani detenţie şi confiscarea totală a averii, alături de Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru (”Curentul”), Stelian Popescu (”Universul”), Ilie Rădulescu (”Porunca vremii”) etc. Acuzator public: Alexandra Sidorovici, soţia lui Silviu Brucan. Tot ea avea s-o dea afară din facultate pe fiica lui care era studentă la Geologie în anul II. Socru-meu a fost eliberat în 1956, dar pentru scurt timp, pentru că în iunie 1958 a fost din nou arestat şi condamnat la pedeapsa capitală, comutată în 25 de ani de muncă silnică şi confiscarea averii, conform Codului Penal, pentru “instigare la insurecţie armată” (?!!), capăt de acuzare fiind poezia “Manifest”. N-au avut ce să mai confişte şi a doua oară… În 2012 a fost reabilitat definitiv pentru această condamnare.

– Cred că dl. Popa are dreptate cu valoarea poeziei ”Manifest”. Cert este că are notorietatea cea mai mare printre tinerii de azi. Dar de poezia ”Legionarul” aţi auzit?

– Nu, răspund ambii soţi.

– E necunoscută multora. Am găsit-o întâmplător într-o arhivă. A fost publicată în Revista Fundaţiilor Regale nr. 11 din nov.

1940, al cărei redactor-şef era atunci Camil Petrescu, şi am publicat-o şi noi în ziar, în urmă cu 11 ani. O vom re-publica. (vedeţi mai jos) – Aşteptăm cu interes!

– Spuneţi-mi, vă rog, oamenii v-au tratat în vreun fel anume când aflau că sunteţi fiica lui Radu Gyr? – Da… Unii foşti deţinuţi politici îmi pupau mâinile! Am fost mereu invitată la conferinţe despre tata, simpozioane şi spectacole cu poeziile lui. Iar pe mine m-au tratat ca pe prelungirea lui în viaţa de aici. Mulţi mi-au spus că, pe lângă rugăciune, poezia lui Gyr a legat suflet de suflet, era pentru ei haină, hrană şi căldură. Toţi l-au iubit. Şi evreii ar trebui să-l iubească: el a înfiinţat Teatrul Baraşeum în 1940, când a fost director al teatrelor şi când evreii erau cică foarte

prigoniţi. Este de subliniat că teatrul a fiinţat în toată perioada guvernării antonesciene. A fost singurul teatru evreiesc din ţările Europei din acea perioadă. Şi-a început activitatea la 1 martie 1941 cu revista ”Ce faci astă seară?” şi funcţionează şi azi.

Tot atunci directorul general al teatrelor a fost condamnat la 12 ani închisoare corecţională pentru ”rebeliune”: vorbise în favoarea Mişcării de la o tribună amenajată la Palatul Telefoanelor în acele zile tulburi, 19 – 21 ian.

1941, după destituirea gen. Petrovicescu.

A fost apoi trimis pe front în linia I pentru ”reabilitare”. Prin moarte. Aici şi-a pierdut parţial vederea, motiv pentru care a fost reformat. A fost trimis acasă însoţit de un soldat care i-a mărturisit că avea misiune să-l omoare! În 1943, în urma fugii lui Horia Sima în Italia, a fost din nou arestat şi internat în lagărul de la Târgu Jiu. A urmat apoi închisoarea comunistă…

– Dvs. când aţi aflat de legionari?

– De mică. Aveam şase ani când l-au arestat prima oară şi treizeci şi trei când l-au eliberat definitiv. Ştiam de ce era închis. L-am vizitat împreună cu mama începând din 1938.

La Aiud n-am mai fost lăsate, abia prin 19621963 s-au permis vizitele.

– Iar eu ştiam cu cine mă însor! spune râzând dl. Demostene Popa. Sunt fiu de preot anticomunist. Tata era prieten cu părintele Stăniloaie. Ce izbucnire de bucurie a avut când a aflat cu cine mă însurasem: ”No, vino, fătul meu, să te ţuc! Sunt mândru că tocmai un fecior de popă din Ardeal a luat-o de nevastă pe fata lui Radu Gyr!”. Am vorbit doi ani până să ne căsătorim, asta se petrecea în 1967; ne-am cunoscut în Corala Patriarhală, domnişoara cânta ca mezzosoprană, iar eu ca tenor.

– Aţi pornit cu ocrotirea Bisericii şi sunteţi nişte oameni împliniţi sufleteşte, o familie frumoasă, demnă de Radu Gyr. Ce vă doriţi în momentul de faţă?

– Sănătate, în primul rând! Şi să reuşim să-i edităm opera completă, inclusiv volumele din perioada interbelică: ”Plânge StrâmbăLemne”, ”Corabia cu tufănici” etc.

– Abia aşteptăm să le vedem în librării!

Vă mulţumim!!

Nicoleta Codrin 40

INTERVIU

LEGIONARUL,

de RADU GYR

Se zvârcoleau în gropniţi voievozii, Gemeau vlădicii-n cripte, şi panduri; Ciolanele moţeşti trosneau sub bozii, Zarea murea, vântul cobea, oftau păduri; Prindeau din temelie să se mişte Parânguri şi Rarăuri de granit.

Bejenii lungi şi bice de restrişte Izbeau din nou în neamul oropsit Şi mi-am lipit urechea de morminte Şi-am auzit cum ouie şi plâng, Şi-am ascultat în băltăreţ fierbinte Ce greu oftează codrii când se frâng; Şi-am izbucnit atunci ca o vâltoare Învârtejit din cremene de fier… În coaste am o pajură de soare Pe umeri vifor duc, pe frunte cer.

Mă-nchin spre Felioare şi Rovine, Mă plec pe oseminte de rumâni, Ţărâna cnejilor o port cu mine Şi beau trecutul Ţării din fântâni…

Când braţu-mi cade aprig ca o spadă Pedepsitor de mişelie şi trădări, Senin rămân, cu fruntea pe balade, Şi pe obraz aprind lumini şi zări.

Biserici noi, cu creştetul ca luna Din mâna mea răsar ca nişte crini; Cu târnăcopul meu despic furtuna Şi cu mistria mea zidesc Destin.

Zâmbind, primesc şi temniţă şi roată, Mucenicia o aştept şi-o cer: În temniţă Iisus mi se arată Şi-mi oblojeşte rănile cu cer.

Iar sângele de-mi picură pe Ţară Din fiecare strop creşte-un altar.

Lerui Ler, Ler, din jertfă legionară, Înalţă, Doamne, o ţară ca un har!

Revista Fundaţiilor Regale, nov. 1940 Cuvântul Legionar nr. 141, aprilie 2015 Sursa: MĂRTURISITORII Surse Foto: Statul Major Legionar 41

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ,TECUCI 2018

Elena Farago – „viaţă de roman, subiect de dramă“

Elena

Farago(pe numele de fată Thomaide) s-a născut pe 29 martie 1878 la Bârlad într-o familie cu rădăcini grecești. După moartea timpurie a mamei, în 1890, fiind cea mai mare dintre fete și cea de-a doua ca vârstă dintre toți frații a trebuit să aibă grijă de ceilalți, dezvoltânduși astfel sensibilitatea și înțelegerea față de cei mici, fapt ce îi va defini existența.

Din anii fericiți ai copilăriei până la începutul școlii, poeta ține minte lungile plimbări cu trăsura, familia posedând cei mai frumoși cai din Bârlad. În 1884 este înscrisă la o școală privată, iar plecarea din casa părintească și viața în comun cu alte fete o fac remarcată prin bunătatea, blândețea și seriozitatea sa. Îmbolnăvindu-se mama ei, situația financiară se înrăutățește și este mutată la o școală de stat unde manifestă interes pentru literatură. În 1890 după ce îi muriseră trei frați, trece la cele veșnice mama sa. Preia cu totul grija casei, având din ce în ce mai puțin timp pentru instruire. Compensează prin citirea ziarelor și revistelor în puținul timp ce-i rămânea.

S-a maturizat timpuriu, iar tatăl, confruntat cu grijile întreținerii familiei, s-a gândit să o căsătorească de la 16 ani cu un rus din Odessa.

După o călătorie și o ședere de trei luni în Basarabia, fata se întoarce, hotărând să

rămână alături de familie. La 17 ani îi moare și tatăl. Din cauza situației financiare precare, tatăl e înmormântat pe banii prie-tenilor și cei mici sunt trimiși la câte o rudă.

Elena ajunge la Brăila, oraș mare și frumos în comparație cu Bârladul. Aici își afirmă vitalitatea: participă la curse de ciclism, jocuri de oină, stârnind uimirea concetățenilor.

Se îmbonăvește însă de ”anemie profundă” și este trimisă la București pentru tratament. După însănătoșire rămâne în Capitală în casa fratelui său Ernest. Și aici viața era grea și începe să își caute un loc de muncă. Aflându-se în fața unui birou de plasare, negăsindu-și de lucru, începe să plângă.

Gestul îi sensibilizează pe funcționari și îi găsesc de muncă în casa familiei lui Gheorghe Panu, unde este tratată cu înțelegere și bunăvoință. Aici ia contact cu lumea politică și artistică ce venea în vizită. Elena atrăgea prin fumusețea, eleganța și 42

inteligența sa, participând la lungile întâlniri dintre intelectuali. I.L. Caragiale o remarcă și aflând de povestea sa exclamă: ”Viață de roman, subiect de dramă”. Marele dramaturg o solicită să se ocupe de educația copiilor săi în perioada 1897-1898. În casa sa, Elena Thomaide găsește o atmosferă plăcută, petrecând numeroase ore în biblioteca lui I.L Caragiale.

Se îngrijește cu drag de copiii scriitorului citindu-le povești, jucându-se, asigurându-i dramatugului liniște, acesta fiind irascibil la cel mai mic zgomot, contribuind astfel indirect la realizarea operei lui nenea Iancu. Greutățile financiare ale familiei Caragiale, determină ca ea să își piardă slujba.

La puțin timp, norocul îi surâde și îl întâlnește pe Francis Farago, cu care se căsătorește. Siguranța financiară pe care o are acesta îi permite Elenei Farago să se concentreze asupra carierei literare. ”N-am cultură oficială decât două clase secundare. Am învățat și citit singură tot ce am vrut să știu”.

Începuturile literare ale Elenei Farago se plasează după mărturiile poetei în copilărie când versificația devenise un exercițiu de manifestare a spiritului ei critic, prin epigrame, dar și printrun jurnal în care își contura impresii în urma lecturilor, ...continuare în pagina 43

REPERE LITERARE

Sufletul meu astăzi îşi dezgroapă morţii...

Elena Farago -„viață de roman, subiect de dramă”

...continuare în pagina 43

scriind mai cu seamă pentru că nu era nimeni cu care să-și împărtășească gândurile, neliniștile și suferințele. Debutul literar îl are printr-un reportaj din 1898 despre Slănic Prahova, semnând cu numele de Fatma. Începe să cloaboreze cu numeroase publicații și să-și facă un renume. Nicolae Iorga spune: ”De mult nu scrie la noi o femeie cu idei, cu știință de vers, de iubire pentru arta sa”. În 1907, soțul ei este mutat cu serviciul la Craiova, ea îl urmează și se atașează de Cetatea Banilor. Paticipă la întâlnirile literare de la hotelul Minerva și apoi ea devine gazda cenaclurilor. În 1907 Elena Farago străbate cu trenul, trăsura, bicicleta satele oltenești și sprijină cu bani și sfaturi familiile afectate de răscoală. Mai mult, este reținută de jandarmi și eliberată doar la insistențele lui Nicolae Iorga. Următorii ani îi dedică cu patos creației literare care se bucură inclusiv de aprecierea Academiei, dar se ocupă și de administrarea bibliotecii din localitate, azi în incita ei existând casa memorială ”Elena Farago”. În 1928, când împlinește 50 de ani este sărbătorită de autorități și admiratori.

Primește o scrisoare din partea lui Liviu Rebreanu, președintele Societății Scriitorilor Români în care se exprimă admirația ”pentru opera dvs. poetică de rară delicatețe și adâncime, pentru sufletul dvs, veșnic bun și entuziast”.

În 1931, sub patronajul regelui, Nicolae Iorga, ministrul instrucțiunii publice, îi conferă Elenei Farago medalia ”Bene Meriti”, clasa I, ca o recunoaștere a meritelor extraordinare pe care le avea în domeniul culturii.

Anii celui de-al doilea război mondial îi aduc o boală care îi macină energia fizică și mentală.

Imobilizată la pat, continuă să scrie. În 1947 Elena Farago primește o ultimă recunoaștere a unei existențe dedicate activităților culturale și sociale, prin titlul de ”Cetățean de onoare” al orașului Craiova. Din ce în ce mai suferindă, poeta se confruntă cu greutățile vieții, dar îi are alături pe cei doi copii, Mihnea și Coca, precum prieteni și admiratori care o susțin și cu care întreține o neîntreruptă coespondență.

Pe 4 ianuarie 1954, Elena Farago trece la cele veșnice, fiind înmormântată la Craiova.

Sufletul meu astăzi îşi dezgroapă morţii...

Flori de-o zi, de-o clipă Mi le-adun acuma, Să le culc cenuşa înfrăţită-n huma Unei mice şi albe şi tăcute gropi. Şi nici brazi, nici sălcii, nici salcâmi, Nici plopi Nu vor plânge asupră-i...

Făr’ să le mai număr clipele sau anii, Roşii, albe, albastre flori de lunci sau stranii Flori crescute-n seră, ori în fund de-abis, Mi le strâng din racle, Mi le strâng din cripte, Mi le scot din veghea crucilor înfipte, S-amintească vieţii un păcat, un vis...

Sufletul meu astăzi îşi dezgroapă morţii, Tu, iubire nouă, să nu intri aici, În grădina morţii, Să nu intri, nici Să nu simt cum, peste ziduri şi zăbrele, Mă pândesc cu pizmă gândurile-ţi negre De povara unor vane îndoieli...

Sufletul meu astăzi morţilor se-mparte...

Tu, iubire nouă, ţine-te deoparte Şi fereşte-ţi floarea vie de păcatul De-a-ntreba ce doruri mi-a ştiut uscatul Vraf de flori pe care azi le-am dezgropat.

Lasă-mă în tihnă Să le-aştern un pat Somnului din care Nu pot să-ţi umbrească cu nimic Norocul c-am păstrat-o, vie, Printre ele, floarea ce ţi-am dat-o ţie.

Mândră-n ramu-i verde, Las-o să-ţi zâmbească, Făr’ să-ntrebi de poate cele ce-au murit Au fost mai voioase când le-am dăruit, Făr’ să-ntrebi nici câte, Nici ce flori din viaţă Mi-au murit în albul strai de dimineaţă, Ori în purpuriul caldelor nămiezi.

Nu, iubire nouă, nu căta să vezi Dincolo de floarea ce-ţi surâde-n faţă Mândră şi unică-n ramurile-i verzi.

Dincolo de dânsa nu pătrunde-n ceaţa Ce-mi ascunde morţii de nu vrei s-o pierzi...

Sufletul meu astăzi îşi dezgroapă morţii, Tu, iubire nouă, să nu intri-aici, În grădina morţii... să nu intri, nici Să nu-ntrebi de-n strâmta groapă ce le strânge Vor muţi de-a pururi vechile-mi iubiri... Şi de-ntors la tine sufletu-mi va plânge, Mângâie-l, sau plânge-l, Dar să nu te miri...

(http://www.istorie-pe-scurt.ro)

43

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ,TECUCI 2018

Reminiscență

VERSURI, de ELENA FARAGO

Fără cuvinte Şi nu-i ştiută şoapta gândului - ci când Stăpân se-nalţă dorul tăcerilor din minte, E-un cântec ce nu-şi are nici nume, nici cuvinte Nu-i rugă, şi nici jale, şi-i totuşi trist şi blând. Şi nu mă-ncerc vreo vorbă să-i potrivesc, mă tem Că l-aş preface-n gânduri, şi gândurile dor, Că-s răzvrătiri nebune adesea-n graiul lor, Pe când supusă sorţii aşa-s şi doar te chem... Îşi creşte vremea stavili pe drumul dintre noi Şi tot mai greu le număr, şi-s tot mai ne-ndurate...

Ce bine le mai ştie tăcutul cânt pe toate Şi nu ştiu cine-mi spune că îl ascultă doi...

Nu-i nimeni Nu-i dor, şi nici durere în tihna ce te doare, Ci-n ceasul ăsta parcă tot gândul ţi se pare Că se topeşte-n greul unei adânci tăceri, De n-ai mai şti de vieţii mai ai ceva să-i ceri... ... Şi nu ţi-ai fi în stare să te întrebi pe tine De nu cumva în minte-ţi s-o fi gândind altcine Târziu îţi pare-o şoaptă ce inima ţi-o strânge De mult, de mult, pe-o groapă doar vântul de mai plânge...

Din lunga-i depărtare atât de blând te cheamă, Că nu-ndrăzneşti nici capul să ţi-l întorci, de teamă Să nu cumva s-o sperii... Şi când pe alte ţărmuri te-o înveli pământul, Nu-i nimeni să-ţi audă măcar în vis cuvântul... Şi când pe alte ţărmuri te-o înveli pământul, Nu-i nimeni să-ţi audă măcar în vis cuvântul... Şi nimeni să-ţi recheme blândeţea unei şoapte Să-i lumineze-o clipă a gândurilor noapte...

44

În serile de toamnă, Când îngerii întind Pe-nchişii ochi ai zilei bolnave Vălul serii, Ne pomenim adesea Gândind, Plângând, Iubind, C-o dragoste smerită Şi-adâncă Şi târzie, Pe bunii duşi Pe duşii ce n-au să mai revie Şi i-am lăsat să plece, de tot, Fără să ştie De-a fost cândva o clipă În care le-am pătruns În tainiţa comorii Ce ne-o jertfea pe-ascuns Iubirea lor adâncă Şi tristă Şi sfioasă... ... În serile de toamnă, Când liniştea din casă I-atât de priitoare neliniştei din gând, Ne pomenim adesea Că-ngenuchem, - plângând Cu-o remuşcare-adâncă Şi tristă Şi târzie Pe bunii duşi, Pe duşii ce n-au să mai revie Şi i-am lăsat să plece De tot, fără să ştie, Măcar că-n taina unei Târzii Şi vane seri Îşi vor afla răsplata Durutelor tăceri...

Că va veni-ntr-o toamnă O vară tristă-n care Pioasa şi târzia Şi vana remuşcare Îi vom iubi şi-om plânge În prada unui dor Mai trist, Şi mai zadarnic Decât a fost al lor...

REMEMBER ION LUCA CARAGIALE ION CREANGĂ NICHITA STĂNESCU OCTAVIAN GOGA

Foto: Casa memorială „Ion Creangă”, Humulești 45

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ,TECUCI 2018

ION LUCA CARAGIALE - „Tot mitică” – De ce trage clopotele, Mitică?

– De frânghie, monșer. *** Doi jucători de biliard, unul mult mai forte ca altul, fac o partidă.

Mitică s-a încurcat la privit și numără punctele. După o serie a jucătorului forte, Mitică cu glas tare: - 25 cu nimic-sprezece! *** – Ai fost la Cotroceni, Mitică?

– Nu, monșer, am scăpat tramcarul! *** – Mitică, prea te izmenești!

– Din contra, monșer, că nu port vara! *** Întâlnesc azi-dimineață pe amicul Mitică foarte abătut.

– Ce-ai pățit, iubitule?

– Închipuiește-ți, dragă, am tras pe dracul de coadă două luni, și acum mi-a intentat proces cerându-mi daune-interese!!... *** – Ce ai, monșer, de calci așa? întreabă Mitică pe un amic.

– Mă supară o gheată teribil.

– Du-te Kibrik, să ți-o scoată.

(Kibrik - Renumit dentist bucureștean.) *** Pe stradă. E îmbulzeală. Mitică cu un prieten face drumul de la Bulevard la Teatru. Din greșală prietenul îl calcă pe Mitică pe gheată: – Pardon! se grăbește a zice Mitică. Te-am călcat sub talpă... *** În tren.

Mitică, având bilet de clasa întâia, intră în clasa a doua să vorbească cu un prieten. Conductorul cere biletele. Mitică, prezentând pe al său și cu un zâmbet către conductor: – Cât vine să-mi plătești diferența? *** – Unde mergi pe vară, Mitică?

– La munte...

– În ce loc?

– La Muntele de pietate, monșer. ***

Mitică, cu un aer dezolat: – Nu știi ce i s-a întâmplat lui bietul Iancu Niculescu actorul?

-?

– Închipuie-ți, monșer, și-a deșelat bicicleta. *** Mitică: Mi-am comandat, monșer, un pardesiu nou.

Amicul: Ce coloare?

Mitică: Coloarea vântului. *** La Palatul Justiției.

Mitică umblă de colo până colo prin sala pașilor pierduți.

– Pe cine cauți, Mitică?

– Caut un avocat, monșer, să mă apere...

– Ce! Ai tu proces?

– Nu, monșer, să mă apere... de muște. *** Mitică, plecând foarte de dimineață de la berărie: – Tot m-am hotărât eu să merg acasă... încai să-mi iau și pălăria. *** În trenul de plăcere. Vagonul este plin de lume.

O doamnă, intrând: – Nu mai e nici un loc liber pentru mine...

– Ba da, doamnă, mai este unul, cel mai comod...

– Unde?...

– În inima mea... *** – Ce zici, Mitică, mai plouă astăzi?

– Nu pot pentru ca să mă pronunț monșer: m-am tămăduit de bătături. *** La telegraf. Mitică a predat o telegramă.

Telegrafista (după ce a tăiat chitanța): Un leu și cinci bani, domnule.

Mitică (cu zâmbetul lui cunoscut): Parol?...

Nu-i prea scump, domnișoară? *** La restaurant. Mitică sună.

Chelnerul Costică... se prezintă.

Costică: Ce-a comandat don’ Mitică?

Mitică: Dragă Costiță, să-mi pui la grătar o costică de purcel. ...continuare în pagina următoare 46

REMEMBER

La cafenea.

Mitică: Băiete, un șvarț!...

Chelnerul pleacă să execute comanda.

Mitică: Băiete!

Chelnerul se întoarce.

Mitică: Să fie mai negru!...

Mitică într-o discuție asupra situației politice: – Lăsați-l, monșer, și pe bietul regele! I-a făcutără politicienii capul Calinder.

(Ioan Kalinderu - administratorul domeniilor Coroanei.) *** Mitică a cam prea băut; e foarte ciupit, și-i vine poftă să fredoneze: „De ar fi noaptea trei coniace...

M-aș... mi-ș... m-aș... mi-ș - m-aș...!” *** În trenul de plăcere. Lume multă. Căldură sahariană. Mitică și Costică merg spre Sinaia.

Mitică (făcându-și vânt cu Moftul român, se oprește deodată ca și cum și-a adus aminte de ceva): Tii ! Ce-am uitatără !

Costică: Ce? Mitică: Șubele. *** Un necunoscut, semuind pe Mitică cu altcineva, îl salută: – Salutare, musiu Costică.

– Pardon, din contra, că mă cheamă Mitică. *** La birt.

Chelnerul: Avem carne cu cartofi.

Mitică: Nu primesc: nu sunt cartofor.

La debitul de tutun.

Mitică: Două țigarete de damă; am musafiri deseară. *** Costică: Haide, Mitică, la Herestrău.

Mitică: Nu, monșer, nu-mi face trebuință. Eu cumpăr lemne tăiate gata. *** La parada de 10 mai cucoanele se-ndeasă să spargă cordoanele de sergenți și să pătrunză în bulevard.

Mitică (în ton marțial): În front, că vă atacă marinarii călări! *** Mitică e dezolat.

– Închipuiește-ți, dragă... m-a lovit o nenorocire ireparabilă.

– Ce-i, frate? ce s-a întâmplat?

– Mi-a stat ceasornicul! *** 47

La birt.

– Băiete, un pahar de protoxid de hidrogen.

- ...?!

– Atunci dă-mi unul de H2O. - ?!...

– Cum? Nici măcar apă n-aveți? zbiară Mitică. *** Mitică șovinist: – Și când voi fi mort, monșer, nu doresc pentru ca să mi se cânte altceva decât: Deșteaptăte, române! *** Costică se plânge lui Mitică la birt că sufere de insomnie și nu știe ce doftorie să mai ia ca să poată dormi. Mitică îi recomandă: – Ia o plachie de somn! *** La cafenea: – Nu iei nimic, Mitică?

– Ba da. Băiete, o scobitoare, un chibrit, un pahar cu apă și o gazetă, strigă Mitică. *** Mitică, în compania unei amice, așteaptă să treacă tramvaiul, și tramvaiul nu mai trece.

– Ah! domnișoară, toate trec în lumea aceasta, numai tramvaiul nu trece.

Un amic, poet, explică lui Mitică: - Călimări, sau, mai corect, călămări, vine de la calamus, care nsemnează condei.

– A! zice Mitică; am înțeles... tot de-acolo trebuie să vie și calamitate. *** Mitică, pedalând alături cu amicul său Costică, zărește, venind în față-le cu mare viteză, un automobil: – Ține bine, Costică, să nu se sperie bicicleta. *** – Monșer, știi că Tocilescu mai organizează o excursie?

– Serios ? unde ?

– La Bucureștii-Noi. *** La birt.

Costică (dulce): Ce mai faci, Mitică?

Mitică (mâncând cu lăcomie): Mă apăr de moarte, monșer! *** Costică se plânge că și-a pierdut mănușile...

– Desigur mi le-a furat cineva la berărie.

– Altă dată, ia-ți o casă de fier, să nu ți le mai poată fura! zice Mitică. ***

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ,TECUCI 2018

Ion Creangă,

personalitatea lunii martie

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești, jud. Neamţ - d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.

Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici de nou-născuți din Humulești.Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.

Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din copilărie. În 1847 începe școala de pe lîngă biserică din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern. În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu. După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni.

Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic “Veniamin Costachi” de la Socola. S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri.

În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.

După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rândurile clerului, deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon.

Dedică din ce în ce mai mult timp literaturii și muncii de elaborare a manualelor școlare.

În anul 1867 apare primul abecedar conceput de Ion Creangă, intitulat Metodă nouă de scriere și citire. În 1871 apare în Columna lui Traian articolul Misiunea preotului la sate, semnat de preotul Ion Creangă. În același an este exclus din rândurile

bisericii, fiind acuzat de a fi frecventat teatrul. Publică acum un manual de citire intitulat Învățătorul copiilor, unde inserează trei povestiri: Acul și barosul, Prostia omenească și Inul și cămeșa.

Un an mai târziu este exclus și din învățământ și, în ciuda plângerilor și protestelor sale, situația rămâne aceeași. Își câștigă existența ca mandatar al unui debit de tutun. În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău.

În această perioadă îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește. La îndemnul lui Eminescu frecventează societatea Junimea, unde citește din scrierile sale.

În cadrul revistei Convorbiri literare publică Soacra cu trei nurori și Capra cu 3 iezi.

Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.

La 1878, pentru activitatea sa didactică, este decorat cu ordinul Bene-merenti. Publică basmul Ivan Turbincă. (...)

Umorul lui Creangă este însuşi umorul vieţii, al acestui fenomen organic, în care durerea şi bucuria, răul şi binele, prostia şi inteligenţa, umbra şi lumina se îmbrăţişează alternativ, ca s-o exprime în toata realitatea.

La 31 decembrie 1889 se stinge din viață în urma unui atac cerebral. Ion Creangă este înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.

„În Ion Creanga vedem astazi pe primul romancier al literaturii noastre, pe primul creator de epos, nu în timpul istorico-literar, ci într-o durată spirituală, fiindcă românul lui Filimon anticipează cu două decenii Amintirile.”

Pompiliu Constantinescu (http://www.istoria.md) 48

REMEMBER

personalitatea lunii martie

85 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu

Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie, Bucureşti, 1983) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, a fost ţăran prahovean care mai târziu a devenit meşteşugar şi comerciant ploieştean. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin era parte a unei familii nobile din Rusia.

În perioada 1944 - 1952 a urmat Liceul “Sf. Petru şi Pavel”, devenit “Mihai Viteazul” din Ploieşti, pentru ca ulterior, între 1952 1957 să urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

În 1952, s-a căsătorit cu a doua dragoste a sa din adolescenţă, Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărţi după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului “O viziune a sentimentelor”. Ulterior, fiind împreună cu poeta şi autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie şi a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătoreşte cu Todoriţa (Dora) Tărâţă .

Nichita şi-a adunat poeziile sale “băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, “fără mamă, fără tată”, într-un volum numit “Argotice”— cântece la drumul mare şi publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea.

Este pentru scurt timp corector şi redactor la secţia de poezie a Gazetei literare. În 1963 are loc prima călătorie peste hotare, în Cehoslovacia. Trei ani mai târziu publică la Editura Tineretului un volum cu 11 elegii.

Tipăreşte Necuvintele, care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare şi volumul de poezii “Un pământ numit România”.

Este numit redactor-şef adjunct al revistei “Luceafărul”, alături de A. Păunescu. În 1970 devine redactor-şef adjunct la “România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban.

Publică două noi volume de poezii: “Belgradul în cinci prieteni” şi “Măreţia frigului”. Pentru volumul de eseuri “Cartea de recitire” obţine a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.

Un an mai târziu obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor (1969) şi i se atribuie Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder. Devine publicist comentator la “România literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str. Piaţa Amzei nr. 9. În faţa geamului apartamentului său creşte celebrul salcâm Gică.

La 4 martie 1977 poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur. În urma şocului suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului care va lăsa ceva sechele şi după vindecare.

În 1978 publică volumul de poezii Epica Magna, care primeşte în acelaşi an premiul “Mihai Eminescu” al Academiei Române. În august 1981 are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni. După ce este externat ascunde faţă de toţi semnele maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii se declară uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională.

În timpul unei călătorii în Iugoslavia are o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia medicilor.

...continuare în Pag. 50 49

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

85 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu

Eu te-am rupt pe tine din aer...

(...continuare din Pag. 49

Pe 12 decembrie, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi este adus la Spitalul de urgenţă unde crizele sunt extrem de violente şi poetul se stinge din viaţă fix la orele două şi zece minute. Ultimele sale cuvinte au fost: “Respir, doctore, respir”.

A fost laureat al Premiului Herder (1975) iar traducerile din poezia sa se înmulţesc ca şi volumele publicate în ţară. A fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980).

Academia Suedeză l-a propus pentru Premiul Nobel, unde a candidat alături de poeţii Elitis, Frish, Senghor şi Borges.

Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea “Dumnezeiesc de frumoasă”, N.Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 19601970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici. „Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscu” (Eugen Simion) Bibliografie (surse): 1.Eugen Simion, Antologia completă Nichita Stănescu - Opere, Prefaţă, ed.2002; 2.Mircea Bârsilă, Introducere în poetica lui Nichita Stănescu, Piteşti, Editura Paralela 45, ed.2006; 3.www.romanianvoice.com; 4.www.ro.wikipedia.org; 5.Limba și literatura română, aprecieri critice.

6. www.istoria.md

50

zeitate melodioasă, subţire, ca să-mi trec inelul braţului meu în jurul mijlocului tău nervos, ca un deget.

O, revărsare de mirosuri suave; alergare de iepuri; albine de ziuă; lină topire de lumi a gheţii!

Alunecare a pletelor, geamănă cu singurătatea neagră a pământului...

Nu te voi învăţa niciodată nici un cuvânt din limba după-amiezelor.

Nu-ţi voi destăinui niciodată nici un adevăr al nemişcărilor.

Rămâi deci cu mine, rămâi, întruna curgând peste bolovanii albaştri ai ochilor, pe sub sălciile arămite de toamnă ale coastelor, şi-adormi tu, adormi sub cortul şuierător al trupului meu visând că eşti trează.

Ai văzut vreodată...

Ai văzut vreodată vreo pasăre s-o usture aerul pe care-l zboară?

Crezi tu, iubito, că peştele se zgârie de apa lui sărată?

Putem noi doi să credem oare mirosului că nu se simte bine în nări?

Poţi tu, obositor să crezi că fără mine ai naşte un răsărit de stea?

Haide, ne face pe piele băşici behăitul caprelor pe care le mulgem.

Vrei tu să rămânem flămânzi?

Spune da, şi rămânem.

Zvon Fiarele înainte de zori îşi scutură de pe sine tandrele putori, damfurile, izurile, pătratele, prismele.

Răsare obişnuinţa, legea, idolul nenăscutul, vag-plodul.

Este neliniştea care vesteşte fiecăruia în singurătate că este.

Adică sudul, adică nordul.

REMEMBER

octavian goga,

personalitatea lunii aprilie

Octavian Goga se naşte la 1 aprilie 1881 în satul Răşinari,de lângă Sibiu fiul preotului ortodox Iosif Goga şi al soţiei sale, Aurelia, învăţătoare. Goga a fost un poet român, ardelean, de origine aromână, politician de extremă dreaptă, şi prim-ministrul României din 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938. Membru al Academiei Române din anul 1920. Între anii 1886-1890, Goga a urmat şcoala primară din satul natal. Cea mai mare parte a vacanţelor, aşa cum povesteşte autorul în diverse texte autobiografice, şi le-a petrecut în satul natal al tatălui său. Satul se află pe Târnava Mică, astăzi fiind parte a comunei Cetatea de Baltă şi circa 20% din familiile din sat poartă numele de Goga. În 1890, poetul s-a înscris la liceul de stat din Sibiu (astăzi Liceul Gheorghe Lazăr), ale cărui cursuri l-a urmat până în 1899, când s-a transferat la liceul românesc din Braşov. La absolvirea liceului, în 1900 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, continuându-şi apoi studiile la Berlin şi încheindu-le în 1904.

În ziarul Tribuna (Sibiu) a fost publicată prima poezie, Atunci şi acum, semnată Tavi. Ion PopReteganul de la Revista ilustrată (Bistriţa) i-a scris la poşta redacţiei: “Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligenţă, că poţi deveni mare. Ziua bună de dimineaţă se arată. Nu cumva să neglijezi datorinţele de studinte”.

După aceste încurajări, i se publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i fericire pe pământ. Goga, elev la liceul cu limba de predare maghiară din Sibiu, încă nu împlinise şaptesprezece ani.

În 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii, reeditat apoi de editura Minerva la Bucureşti, în 1907 şi la Sibiu, în 1910. După acest debut editorial, “adevărat eveniment literar”, poetul a intrat tot mai mult în conştiinţa opiniei publice. Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că volumul lui Goga “înseamnă începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc”, pentru că “nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea şi muzica limbii, bogăţia colorilor, originalitatea ideilor, seninătatea concepţiilor, candoarea expresiilor şi fondul sănătos naţional, ce se concentrează în aceste poezii”. Poeziile din acest volum sunt considerate “creaţiuni geniale” şi cei mai valoroşi critici “înţeleg rosturile sociale, naţionale şi estetice ale acestei apariţii în istoria liricii româneşti”.

Până la declanşarea primului război, Goga s-a impus ca ziarist strălucit prin articolele publicate în revista Ţara noastră, ziarul Epoca, Adevărul, revista

Flacăra şi revista România, proza sa jurnalistică fiind comparabilă, stilistic şi tematic, cu a celei eminesciene.

Goga şi-a axat publicistica pe problemle “românismului”. Prin revista Luceafărul a reuşit să-şi întărească legăturile culturale cu România, spre unirea politică de mai târziu. Şi revista Ţara Noastră, axată pe ideologia lui Goga, şi-a întărit legătura cu oamenii de la sate, fiindu-le sfătuitor, dar şi un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale şi materiale. Deşi puţin numeroasă, inegală şi aflată sub nivelul realizărilor din poezie, dramaturgia lui Goga, mai ales prin Domnul notar, a fost un reper urmat mai târziu. Premiera piesei a avut loc la Teatrul Naţional din Bucureşti, la 14 februarie 1914. Goga a lăsat, sub formă de proiect, şi două piese într-un act (Sonata lunei şi Lupul), sceneta Fruntaşul.

Adversar al politicii guvernelor maghiare, Goga a fost, în acelaşi timp, un prieten adevărat al marilor scriitori ai literaturii maghiare clasice şi moderne. A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu şi apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petőfi şi Imre Madách, s-a bucurat de prietenia celor mai de seamă scriitori maghiari ai timpului, primele încercări de traducere din Tragedia omului datând din anii de şcoală. Activitatea literară a lui Octavian Goga a fost dublată de o susţinută activitate politicăsocială. Goga a devenit, la începutul secolului al XXlea, mesager al tuturor aspiraţiilor susţinute de românii transilvăneni. În septembrie 1906, Goga a fost ales secretar literar al Asociaţiei transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român. Prin articole publicate în revista Ţara noastră, a adoptat o poziţie critică faţă de exploatarea la care erau supuşi ţăranii din România şi faţă de guvernanţii de atunci. ...continuare în Pag. 52

51

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

Octavian Goga, personalitatea lunii aprilie (...continuare din Pag. 51)

Ca o consecinţă a acestor atitudini curajoase, Goga a fost deţinut în iarna anului 1911 timp de o lună în penitenciarul din Seghedin, unde a fost vizitat de Caragiale, care a protestat în articolul “Situaţie penibilă” împotriva arestării. După doi ani, în 1911, Goga a fost din nou arestat la Seghedin.

După izbucnirea primului război mondial, Goga s-a stabilit în România, continuând de acolo cu tenacitate lupta pentru eliberarea Transilvaniei şi pentru desăvârşirea unităţii statale. Din cauza activităţii sale politice în România, guvernul de la Budapesta i-a intentat lui Goga - ca cetăţean austro-ungar - un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte

în contumacie. S-a înrolat în armata română şi a luptat ca soldat, în Dobrogea. La încetarea ostilităţilor şi semnarea păcii de la Bucureşti, Goga a fost nevoit să părăsească România, plecând în Franţa. În vara anului 1918 s-a constituit la Paris Consiliul naţional al unităţii române, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obţinerea unităţii statale româneşti. La începutul anului 1919, Goga s-a reîntors în România reîntregită.

Guvernul prezidat de Goga, demis după 44 de zile, a fost creat de Partidul Naţional Creştin rezultat din fuziunea la 14 iulie 1935 la Iaşi a Ligii Apărării Naţional Creştine (condusă de Alexandru C. Cuza) şi a Partidului Naţional Agrar (condus de Goga).

Prin acordarea la 21 martie 1906 a premiului “Năsturel Herescu” pentru volumul de debut, creaţia poetică a lui Octavian Goga

Noapte, de Octavian GOGA

Când tu mi-aprinzi în mii de facle Senina dragostei dovadă, Înfiorându-se-n adâncuri, Plâng ochii osândiţi să vadă.

Aducerea-aminte vine, Şi din oglinda-i blestemată Învie rostul celor duse...

Iar eu ascult ce-a fost odată...

O lume-şi desfăcea-nainte-mi Comoara tainelor bogată, Zvâcnea eternul ei cutremur Sub tâmpla mea înfierbântată.

O patimă-mi robise ochii Cu strălucirea ei păgână Şi mă smulgea cu braţ de vifor Din valul lumii de ţărână.

„Metamorfoza”, grafica de Mihai Cătrună

Nemărginită bolt-a nopţii, Deschide tainica ta carte Şi-ascultă-mi glasul zbuciumării Neputincioase şi deşarte.

Doar mila ta n-o să se stingă Când două mâini tremurătoare Îşi împreun’ nevolnicia În chip de rugă şi iertare.(...)

52

a primit consacrarea Academiei Române. În 1920, Goga a fost ales membru al Academiei discursul de recepţie fiind intitulat Coşbuc. În 1924, poetul a primit Premiul Naţional de poezie, iar Mihail Sadoveanu pentru proză.

Considerat poet al neamului, pe ambii versanţi ai Carpaţilor, poetul s-a bucurat, la numai 25 de ani, de un prestigiu literar remarcabil. La 5 mai 1938, în parcul Castelului de la Ciucea poetul a suferit un infarct cerebral şi a intrat în comă. În ziua de 7 mai 1938, s-a stins din viaţă la vârsta de 57 de ani. Ulterior trupul poetului a fost înmormântat la conacul lui Goga de la Ciucea, conform dorinţei acestuia.oamenii de la sate, fiindule sfătuitor, dar şi un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale şi materiale. (http://www.istoria.md)

INCURSIUNI

GÂNDURI PENTRU GRIGORE

ÎNTRE LACRIMĂ ȘI LIMBA ROMÂNĂ

Întrebat

de unde vine, poetul Grigore Vieru răspundea: „Din Lacrimă”.

Alteori zicea: „Din Limba Română”.

Zadarnic ar fi să precizăm de unde totuşi vine poetul. Lacrima şi Limba Română sunt pentru Grigore Vieru noţiuni-gemene. Sinonime absolute sunt.

Orice vers din poezia sa este rourat de Lacrimă: „Dumnezeu prima oară / Când a plâns printre astre, / El a plâns peste Ţară / Cu lacrima limbii noastre”.

Amarul şi fierbintele Lacrimii le-a cunoscut din fragedă copilărie. Rămas singurel noaptea în casă, „puiul de om” compunea (de frică, cum avea să zică mai târziu) versuri: „S-a stins soarele cel bun, / Eu mă culc, poveşti îmi spun, / Dar nici una nu-i frumoasă, / Greu e singurel în casă”.

Iată de unde vine Lacrima poetului. Dar şi mai târziu, când era interzis Eminescu, când Prutul purta lacătul muscalilor, când Limba Română era sub sechestru, iar Dumnezeu răstignit de antihrişti. Toată viaţa i-a fost o Lacrimă.

Golul din sufletele noastre încercăm să-l umplem cu bogata-i moştenire lăsată „în grijă mare” – poezia limpede ca lacrima, în care sălăşluieşte Limba Română.

Ca să nu ştergem roua de pe versul vierean, îi recitim (a câta oară!) operacu sufletul. Aşa cum a fost scrisă.

Roua nu e altceva decât cris-

talul gândirii poetice a marelui nostru contemporan atins de geniu. Însemnul scrisului vierean e profunzimea gândului, aureolat de simpleţea formei de expresie. „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi” – e mărturisirea de pe urmă a poetului înveşnicită în piatra funerară din satul de baştină Pererita. Numai un talent autentic poate însămânţa în lucrurile simple răscolitoare imagini poetice, ce-ar ascunde la suprafaţă adâncul gândirii omeneşti.

Aceste originale calităţi ale scrisului i-au asigurat o imensă popularitate în rândurile cititorilor de pretutindeni. Ceea ce-l situează pe Grigore Vieru alături de Eminescu sunt expresivitatea şi originalitatea metaforei. Or, un poet trăieşte prin metaforă.

Când trebuia să numească distanţa între Chişinău şi Iaşi, poetul spuse, parcă, fără să se gândească: „De-o inimă” – metaforă de o incontestabilă încărcătură emoţională, e supradozată în plan sugestiv. Mai simplu, mai poetic, pare-mi-se, nu poate fi. Ceva timp în urmă, am descoperit o descifrare a elevilor (revista „Noi”), cu totul neaşteptată, a acestei metafore: „Inima nu desparte, ci uneşteoraşele care aparţin aceleiaşi ţări, aceluiaşi popor”.

Ca nimeni altul (dintre contemporani), poetul stăpâneşte Cuvântul, adică Limba Română, pe care a învăţat-o o viaţă. Şi a sacralizat-o. Vieru aşază Limba 53

Română alături de Biblie: „Două lucruri în astă lume au fost zidite până la capăt: Biblia şi Limba Română”.

Perfecţiunea, frumuseţea Limbii Române e lucrarea lui Dumnezeu, crede poetul. (...).

Fiind întrebat al cui discipol este, răspunsul nu a întârziat: „Al Limbii. Al Limbii noastre. Am răsărit ca poet din frumuseţea, integritatea, armonia şi iradierea Limbii Române... Vin din Limba care nu s-a născut în Peririta mea... s-a născut şi s-a format în Moldova lui Eminescu şi Creangă, în Transilvania lui Rebreanu, Blaga şi Goga, în Muntenia lui Caragiale, în Oltenia lui Arghezi şi Sorescu”.

Toate confesiunile sale destinate cititorilor scot în relief neţărmurita dragoste pentru graiul matern. „Eu nu caut cu tot dinadinsul (deşi doresc) să aduc ceva nou în cântarea limbii, eu caut să amintesc copiilor, omului şi mie însumi că avem o comoară fără de preţ”. „Mai bun noroc şi-avere / Mai mare eu nu am / Decât în suflet graiul / Acestui paşnic neam. /(...)”

Numai harul poetic deosebit i-a permis să se apropie şi de sufletul şi mintea copilului, pentru a-l face să trăiască cu adevărat frumuseţea limbii noastre: „Pe ramul verde tace / O pasăre măiastră, / Cu drag şi cu mirare / Ascultă limba noastră. // De-ar spune şi cuvinte / Când cântă la fereastră, / Ea le-ar lua, ştiu bine, / Din, sfânta, limba noastră”. ...continuare în Pag. 54

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018 ...continuare din Pag. 53

„Limba este comoara cea mai de preţ a poporului şi veghea asupra strălucirii ei nu trebuie să pirotească nicicând”, concluzionează, într-un moment de meditaţie, poetul. „...mărturisesc că nu sunt unul din străluciţii mânuitori ai verbului matern, dar îmi place să declar că mă prenumăr printre cei care se frământă, se zbat în căutarea cuvântului potrivit, printre cei care tind să lege sănătos verbul în frază, înţelegând că a vorbi sănătos limba mamei... este o datorie – una dintre cele mai patriotice.”

Iată un îndemn ce nu poate lăsa indiferent niciun vorbitor cult de limba română. Autorul îşi motivează afirmaţia astfel: „Vorbindu-ne corect şi frumos limba, tinzând a o vorbi corect şi frumos, omenim astfel pe străbuni, pe cei care au creat «societatea cuvintelor civilizate». Uitând un cuvânt trebuincios, o expresie din comoara graiului matern, uiţi ceva din istoria poporului tău”. Pentru a evita „uitarea”, zice poetul, „mai stau şi azi aplecat deasupra Dicţionarului Limbii Române.

Dicţionar care, după Biblie şi după Eminescu, este pentru mine cea mai importantă carte de literatură. (...)”

Asemeni lui Eminescu, Grigore Vieru a aşezat Cuvântul în toată creaţia sa cu o exactitate de invidiat. E greu să găseşti un greş în arătura limbajului său poetic. Aceasta pentru că, vorba dumisale, pleca „zilnic după câştig în minele de aur ale graiului matern”. Atâta câştig şi-a dorit în viaţă poetul – aurul graiului matern.

Dacă a-ţi iubi limba înseamnă

un act de patriotism, suntem în drept să afirmăm că Grigore Vieru a fost un mare patriot.

Al Ţării întregite, nu al celei trunchiate, al Limbii Române, nu al celei cu nume fals de „limbă moldovenească”. Se topea de dorul Ţării şi al Limbii Române.

(...)Treceam pe străzile Bucureştiului sau prin parcurile sale, citind, cu lacrimi în ochi, ca pe nişte poeme, tot ce întâlneam în cale: numele străzilor, denumirile de magazine, afişele, tăbliţele cu «Nu călcaţi iarba!». Mă ţineam din urma copiilor care-mi păreau că nu vorbesc, ci cântă.”

Patriotismul lui Grigore Vieru rezidă şi în curajul său de a lupta pentru reîntronarea şi la noi a Limbii Române. „...în Basarabia însuşi faptul de a vorbi şi a scrie româneşte înseamnă a face politică. La noi în Basarabia limba a devenit o problemă politică”.

Argumentul ştiinţific şi istoric i-a servit drept armă cu care a luptat împotriva falsificatorilor istoriei noastre, împotriva moldovenismului primitiv. În lupta acerbă cu românofobii poetul este necruţător: „Din păcate, unii încearcă şi azi să ne convingă că vorbim moldoveneşte, iar nu româneşte. Unii savanţi... au destulă carte românească, dar sunt farisei. În limba moldovenească s-au adunat toţi fariseii şi toţi derbedeii. (...) A te linguşi pe lângă o limbă străină ca scriitor şi a te lepăda de limba de acasă este ca şi cum te-ai lăsa de harul pe care ţi l-a dat Dumnezeu”.

Obosit şi plictisit de atâta inutilă luptă cu neprietenii Limbii Române, Grigore 54

Vieru zice: „Visez să apuc ziua când la Chişinău dragostea noastră pentru Limba Română şi Istoria neamului nu va mai fi calificată drept «fascism», iar românii basarabeni nu vor mai fi numiţi, la Bucureşti, «ruşi». Să ştiţi că şi un termen şi altul ne rănesc mai adânc decât sârma ghimpată”.

Cu sufletul rănit de nelegiuirile guvernanţilor „atotputernici” asupra limbii, poetul, parcă, le-ar formula verdictul: „Legiferarea prin Constituţie a glotonimului «limba moldovenească» şi a etnonimului «popor moldovenesc» (mă mir cum de nu i-au zis norod moldovenesc) va rămâne în istorie ca o ruşine naţională, care s-ar putea să cadă pe copiii şi nepoţii autorilor nesăbuitelor fapte”.

Grigore Vieru a sperat cu toată fiinţa în triumful Adevărului, pentru că a crezut în Eminescu – „lacrima de foc a Universului”,în Limba Română – „focul veghetor al Patriei, suflarea ei caldă, sănătatea ei liber ziditoare de frumos”.

„Limba, în accepţia marelui nostru poet, este cea mai mare dreptate pe care poporul şi-a făcut-o sieşi.”

Or, „un poet care şi-a asumat greul unui grai, trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi... un asemenea poet rămâne-va «suflet în sufletul neamului său» (Ioan Alexandru)”.

Aşa a vrut Cel de Sus!

Ion Melniciuc (www.limbaromana.md)

CORESPONDENȚE LITERARE NICOLAE CHIȘCARU, Brăhășești - Galați DORIAN MARCOCI, Câmpia Turzii - Cluj LAVRENTIE (LAVRIC) FOMICI, Jurilovca -Tulcea

55

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

NICOLAE CHIȘCARU, poet, profesor de matematică.

„A asculta cu adevărat este un talent rar. Mintea celui care te ascultă este ocupată de propria gândire. În cel mai bun caz îți evaluează cuvintele și își pregătește următoarele replici. În unele cazuri nu te ascultă deloc, este pierdut în propriile gânduri.

A asculta cu adevărat merge dincolo de percepția auditivă. Este momentul atenției maxime. Mai mult decât cuvintele receptate este actul ascultării in sine, este spațiul de prezență conștientă, este un câmp unificator al conștiinței in care întâlnești persoana cealaltă fără barierele create de gândire.”

Poetul nu moare niciodată

Satul, dimineața Satul s-a trezit în zori, ceață deasă e pe luncă, roua a căzut pe flori, a-nceput o zi de muncă.

De la sud adie-o boare; ce ușor mângâie fața!

Prima rază de la soare zice:„bună dimineața”.

Sus pe deal se vede-o turmă de mioare și berbeci, iar ciobanul de pe urmă vede gara din Berheci.

Neagră, udă, și pufoasă, un izvor ce cere muncă, sta întinsă și frumoasa arătură de pe luncă.

Ca un șarpe din cristale, și parcă sfidând firescul apa Hanului în vale: unde-i moara lui Bunescu?

Zgomotele umplu câmpul, iar cei mici abia se scoală c-a venit acuma timpul să se-ndrepte către școală.

Satul este în mișcare: trece unul, vine altul, bucuros e fiecare că sub tălpi simte asfaltul.

Poetului Dionisie Duma

Nu pot să cred ce-aud din multe părți Poetul n-a murit, trăiește-n cărți Și mulți ani de astăzi înainte Adaugă noi sensuri în cuvinte.

Din fila cărții încă îmi zâmbești Înseamnă, deci, că încă mai trăiești.

Iar dacă, totuși, ai plecat, îmi lași Frumoase amintiri din Nartesti și Iași: Sub Tei bătrân în nopțile târzii Vorbeai și recitai din poezii... Și anii au trecut, ți-ai păstrat mersul Te-ai cununat cu rima și cu versul...

De mult timp sentința este dată: Poetul nu moare niciodată.

Ninsoare tristă Azi când m-am trezit în zori și am admirat neantul Am simțit ghiață pe flori și cum se deșteaptă satul Firișoare albe, fine, bob cu bob se-adună-o sumă Nimeni n-o vede când vine, o numim cu toții brumă.

Până ieri a fost o muză ; vântul, azi, scheletu-i frânge Toamna n-are nici o scuză, nucul în grădină plânge...

Plantei nu-i vine a crede cum că viața i se curmă...

Pentru tot frunzișul verde asta- i ziua de pe urmă.

Iată, soarele răsare și temperatura crește, Albul dominant dispare, bruma toată se topește...

Stropii spală fața humei, parcă-ar fi după o ploaie...

Sunt doar lacrimile brumei, streșinile curg șiroaie...

Cade frunza de pe ramuri... este o ninsoare tristă...

Cine ne mai bate- n geamuri? Plâng copiii în batistă...

Preafrumoasa frunză moare, bruma nu o mai îndură...

Vom afla vreodată, oare, sensul vieții în natură?

56

CORESPONDENȚE LITERARE

Înapoi acasă

Se stinge focul...

Te-ntorci în satul tău natal Și simți cum inima mai tare-ți bate.

De ești sau nu sentimental Prin corpul tău fior nebun străbate.

E-atât de frumos când în sate ninse Seara-n depărtare vezi lumini aprinse Și dinspre pădure simți cum vine gerul Scârțâie zăpada adâncind misterul...

Privești, dar altceva nu vezi Decât o casă-acolo-n depărtare...

Tu n-ai ajuns, dar te visezi Cum casei tale dai îmbrățișare...

Frigul se-nteteste, până dimineață Tot ce este apă se transformă-n ghiață Florile pe geamuri își ocupă locul In vatră trosnind, vesel arde focul.

Și toate sunt cum au mai fost, Dar parcă-s triste și mai supărate, Căci toate-n lume au un rost Când sunt utile și apreciate.

In nopțile de iarnă cu zăpezi și ger Gânduri liniștite se-nalta la cer Și-mi aduc aminte de povești uitate, De copii ca mine, oameni în etate...

Și-n pragul casei părintești Vezi doi bătrâni cu lacrime uscate Te-așteaptă iarăși să sosești Din țări străine, mari, îndepărtate...

Dar se stinge focul, pâlpâie și moare...

Toate sunt cenușă, toate-s trecătoare...

Simt că-mi plouă-n ochi, dar constat cu brațul stâng Că mi s-a părut așa, dar eu nu, nu plâng...

Se-aud în sat copii plângând Și un oftat prelung apasă...

Ei n-au decât un singur gând: Îmi vreau părinții înapoi acasă.

Se aud cum crapă pietrele afară Și târziu în noapte, visez la primăvară...

Iarna trebuie iubită

Fără să știu

Când vin zăpezile de sus Peste cămine, peste țarnă Avem o bucurie-n plus Că, în sfârșit, avem și iarnă.

In viață-am fost adus fără să știu De lumea asta veșnic agitată Și ne-ntrebat am devenit un fiu Și mai apoi, de bună voie, tată...

Privesc cum ninge peste tot Cu fulgi mărunți cât un atom.

Mă tot gândesc și mă socot: Cum din zăpadă facem om ?

In fugă trece timpul, doar un pic Și mi se termină de mers cărarea...

M-am bucurat când am ajuns bunic Dar, iată, cineva îmi vrea plecarea...

Floarea De la naștere la moarte suntem însoțiți de floare, Ne asigură frumosul și ne-mbata cu splendoare, Soarbe roua dimineții până-aproape de amiază, Suferă și varsă lacrimi dacă-o rupi și-o pui în vază.

Fructul, un copil al florii, cu plăcere-l savurăm, Dar că floarea și-a dat trupul, ne prefacem că uităm.

Locuiește-n orice lume, mai ales în cea rurală...

Ajutați-o să trăiască pân-la moartea naturală !

57

Las să-mi cadă fulgi în palme Ca-ntr-o mângâiere fină Si-ntr-un zbor de gânduri calme Sufletul mi se alină.

Pentru toți ce știu s-o vadă Bun prieten iarna este Învelișul de zăpadă Vine, parcă, din poveste.

Cu zăpezile și gerul, Cu natura înălbită Cu pământul și cu cerul, Iarna trebuie iubită.

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ,TECUCI 2018

Dorian MARCOCI, poet - „M-am născut la data de 25.06.1955 în

O îmbrăţişare Mai ai îmbrăţişarea mea la tine?

Căci pe a ta o simt mereu la piept. Şi mi-a făcut şi-mi face-atât de bine Şi nu ştiu cum să fac... ca s-o repet.

Nu ştiu, să pară iar o întâmplare?

Ce porţi cu tine-n suflet mi-e ascuns. Însă privirea ta surâzătoare Va şti să îmi răspundă-ndeajuns?

Dospesc tăcerile

Câmpia Turzii, judeţul Cluj. Am absolvit şcoala primară la Bistriţa, gimnaziul la Liceul „G.Coşbuc” din Năsăud, iar cursurile liceale la liceul „Panait Cerna” din Brăila. Am absolvit Facultatea de Medicină din Tg.Mureş. Sunt membru al cenaclului „Noduri si semne“, al grupului „Mihai Eminescu“ Luceafărul Românilor, al cenaclului literar „Lucian Blaga“-Sebeş, al Cenaclului Poetic Schenk. Am colaborat cu revistele „Agora literară“, „Boema“, „Vatra Veche“, „Creneluri Sighişorene“, „Astra Năsăud“, etc. Am debutat în anul 2009 cu volumul de versuri „Anotimpuri“(Ed.Ardealul), apoi am mai publicat volumele de versuri „Din colţ de suflet“(Ed. Nico 2011), „Dor“(Ed. Nico 2013), „Risipa de petale“(Ed. Nico 2014), „Sculptorul tăcerii“ (Ed. Nico 2015), „Albind tăceri“(Ed. Vatra Veche 2015), „Adunând în palme norii”(Ed. Napoca Nova 2017) şi „Împodobind o amintire” (Ed. Napoca Nova 2018). Sunt membru al Ligii Scriitorilor, filiala Cluj, din anul 2013.”

Iubirile fără de nume

E umed, rece, mai burează, Mai vine câte-un fulg stingher, Pe Mureş apa dormitează Şi nu e mult până la cer,

Ca un suspin vin dinspre mare Iubirile fără de nume, Fâşii de nori prelinse-n zare Se ţes din aripile lor anume

O pâclă pusă în mişcare Apasă plopii vertical, A prins să ningă-acum mai tare Sporind omătul inegal.

Şi răsuflare după răsuflare Mângâie-obrajii în tăcere Cu-aroma stăruind a sare Din călătoarele mistere.

Se-aude croncănit de cioară, Cu aripi negre pe zăpadă Tristeţea parcă înfăşoară Lăsând-o-n dâre să se vadă.

Fitilul zilei se miceşte Cu fulgii deşi, în jurul meu Dospesc tăcerile mocnite, Adoarme firea-n rostul său.

Nopţi de satin

Îşi caută sprijin cu candoare În teii noduroşi de vreme, Se-agaţă-n frunze căzătoare Scriind pe-alei triste poeme,

Cântă-mi Cântă-mi vântule, hai cântă Cu aleanul tău pribeag Cântă-mi vântule cu marea Cântă-mi despre ce mi-e drag,

Se zbat în colbul prins de soare Pe sub crengi aspre de salcâmi Descoperind brusc cu mirare C-au înflorit în doi bătrâni.

Asfinţit

Nopţi în albul lor satin Le iubesc, căci dorul meu Se va-nfăşura mereu Pe solfegiul lor sublim.

Cântă-mi despre-o depărtare, Unde-n vis am fost cândva, Şi doar gându-mi va ajunge Cântă-mi totul despre ea.

Pe vatra-ncinsă la apus Se rumeneau nori pe-ndelete Căci faurul din nepătruns Nu contenea să se desfete.

Şi tenace-l vor purta, Din adâncuri răscolite De speranţe retrăite, Pe un drum de catifea...

Să răzbat pân’ la vapoare Cu destin necunoscut Şi aşa legat de ele Să am drum neabătut.

Din Dunăre se răsfrângeau Imagini copiate-n tihnă Păstrând acurateţi ce dau În suflet şi priviri odihnă.

Nopţi în albul lor satin Luminează chipul tău Şi-amintirile mereu Vor gusta paharul plin.

Cântă-mi, ce-aş fi fost acolo?

Cât de liber şi-nzestrat?

Cântă-mi chiar de-i o minciună, Cântă-mi că-i adevărat.

A aţipit şi se topea Văpaia-n negura confuză, În vatră focu-abia mocnea Trăgându-şi norii peste spuză.

58

CORESPONDENȚE LITERARE

Învață-mă adânc să te cuprind Învață-mă adânc să te cuprind Atingerile tale-s un descântec Nelegitim, prin tine mă aprind De dorul tău îmi vine să mă spintec.

O noapte dă-mi din cercul tău polar Să te ador în zeci de mii de moduri Iubitul tău firesc eu mă declar Din vise între noi se-nalță poduri.

Ajută-mă cu brațul să te iau Din starea-n care eşti, o să te mântui Pe cei ce-ngenunchiată te vroiau Cu răstignirea din tenebre-i bântui.

Şi ai jurat Şi ai jurat că vei muri cu mine Că vom stârni furtuni, cât timp vom fi Delir să-mi fii în curgeri sanguine Acum suntem în cărți, folozofii. Şi am jurat că voi muri pe cruce Ca un nemernic minții tale sunt Această dramă singur o voi duce De tine mă dezleg pe-acest pământ. Şi ne-am jurat iubita mea credință Să-ți fiu în brațe unicul amant Cu-aceasta amânată suferință Ghilotinați vom trece în neant.

Lavrentie (Lavric) Fomici, s-a născut pe 29 august 1966 în comuna Jurilovca din județul Tulcea. Este absolvent al cursurilor profesionale din cadrul Liceului nr.5 din Buzău, specializarea chimie industrială.

A profesat ca operator chimist la Intreprinderea de prelucrare mase plastice din Tulcea (1984-1988. Din 1989 și până în prezent, a îmbinat poezia cu meseria de pescar (angajat la Complexul lagunar Razelm-Sinoe).

Ai grijă draga mea de-această stare Ai grijă draga mea de-această stare Ne e sărutul ploaia care-a fost Cu-n dor adânc şi-o amplă frământare Se luptă nervii mei în avanpost.

Tu grijă ai te rog de tot ce este A mea vei fi iubită în scrisori Abrutizat, amorul se topeşte Iubit să-ți fiu cu primele ninsori.

Ai grijă să nu pierzi din suflet tihna Iubirea toamna, e ca frunza-n vânt Eu fără tine n-am să stiu odihna Cuprinsul făr’ de tine-i un mormânt.

Hai să ne iubim tomnatic

Ceva ce mintea-mi buimăceşte

Să-ngropăm în lut distanțe Amăgiri şi frământări Să reconstruim speranțe Din fatidicele stări.

Hai să ne topim bezmetic Ca-ntr-un gest fulgul de nea Eu pe-un gând apoteotic Tu-ntre vise, draga mea.

Ca o tragică părere Să ne-ntoarcem din de mult Visul tău iubire cere Gândul meu vrea să-l ascult.

Hai să ne iubim tomnatic Frunza-i stoarsă de puteri Să-ți fiu gândul nebunatic Tu, iubita mea să-mi ceri.

Este ceva ce mintea-mi buimăceşte Ceva ce mă îmbată şi mă ia Un fel de tremur pe genunchi îmi creşte În piept dorința azi mă sfâşia.

E ca şi cum m-am rătăcit cu firea E ca şi cum nici rostul nu-l mai ştiu Asupra mea ți-ai prăvălit privirea Ce poartă-n buze dor trandafiriu. Şi parcă mă contest de ceva vreme Şi parcă nici nu sunt aşa cum sunt Gândirii mele dați-i stratageme Văzduhul dintre noi ca să-l înfrunt.

59

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ, TECUCI 2018

„Limba română este patria mea” „Între elementele care formează comoara sufletească a poporului român, niciunul nu cuprinde mai mult şi n-o oglindeşte mai adevărat decît însăşi limba lui”.

Nicolae Iorga

Limba română este componenta fundamentală

a etnicităţii noastre. Ea este semnul că sîntem urmaşii daco-romanilor, actul naşterii noastre aici, în acest mirific spaţiu mioritic, între marile cursuri de ape care închid ca într-un cerc arcul Carpaţilor. Limba română este dovada cea mai sigură a continuităţii noastre, a vieţuirii neîntrerupte, încă de dinainte de colonizarea romană, pe teritoriul pe care ne aflăm astăzi. „Limba română este sufletul nostru sonor peste timp” (Tiberiu Utan).

Întregul popor de cuvinte, mari şi mici, ca şi un pom plin de păsări măiastre, îşi spune cîntecul duios, limpede, nemaiauzit de frumos: „Mama”, „Bună ziua – bună să-ţi fie inima!”, „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă”, „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai”, „Ţara”.

Prin limba română vorbim cu părinţii şi străpărinţii noştri şi cu cei care ne vor urma.

Ea este fiinţa care ne face să fim şi după ce nu vom fi. În acest sens înţelegem ideea poetică cuprinsă în creaţia „Limba noastră” de Alexei Mateevici, poetul care înflăcăra cu versurile sale inimile luptătorilor de la Mărăşeşti şi care avea să se numere printre eroii căzuţi la datorie în timpul Primului Război Mondial: „Limba noastră-i o comoară/În adîncuri înfundată,/ 60

Un şirag de piatră rară/Pe moşie revărsată”.

Pentru poetul basarabean, virtuţile expresive ale limbii române reprezintă o adevărată „comoară”, ce vine din adîncurile trecutului nostru glorios.

Născută odată cu poporul român, limba îngemănează viaţa şi aspiraţiile oamenilor acestor plaiuri carpato-dunărene, constituind conştiinţa de sine a unui neam peste care, din zorii istoriei sale milenare, … „vijelii cumplite au trecut, dar la toate am ţinut piept şi nu ne-am dat ş-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vînt – dar nu ne-am rupt”.

(Alexandru Vlahuţă) Într-adevăr, în vremuri de restrişte, Carpaţii au constituit cetatea naturală a neamului, „Corona muntium”, cum îi numea Herodot, vatra continuităţii noastre etnice. Este demonstrat că popoarele migratoare, populaţii de stepă, s-au ferit în înaintarea lor de păduri.

În acest context,, Transilvania – scria Petre P. Panaitescu – a fost „sîmburele” regatului dacic, al provinciei romane Dacia, al unirii lui Mihai Vodă. Această provincie a fost menită să ne susţină unitatea, de unde şi acceptarea ideii de „cetate”, în descrierea Ardealului de către Nicolae Bălcescu.

În înflăcăratul său „testament”, Ienăchiţă Văcărescu asocia dezvoltarea limbii române cu cinstirea patriei: „Urmaşilor mei Văcăreşti!

Las vouă moştenire: Creşterea limbii româneşti Ş-a patriei cinstire”.

Acest mesaj ar trebui scris pretutindeni, pe palmele şcolarilor, pe frunze, pe cerul senin. Să fie citit, repetat şi visat de tineri şi vîrstnici, căci accesul la valorile culturii, formarea intelectuală şi morală, toate sînt mijloace de cunoaştere a limbii române, „limba oficială în România” (cf. Constituţia României).

„Limba română este patria mea”, spunea inspirat şi cu adîncă iubire Nichita Stănescu, ca o supremă recunoaştere a datoriei faţă de patria cuvintelor noastre dintîi şi din totdeauna.

Prof. Theodor Radu Popa (Ziarul Făclia, Cluj)

AGENDA CULTURALĂ EVENIMENTE CULTURALE LANSĂRI REPERE CULTURALE FESTIVALURI. CONCURSURI

61

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ,TECUCI 2018

LANSARE CARTE: „Hotel Camberi”, de Angela Baciu Vineri, 9 martie 2018,

în Mansarda Cărturești (Str. Arthur Pictor Verona nr. 1315, București) a avut loc lansarea volumului de poezie „Hotel Camberi”, de Angela Baciu, Editura Tracus Arte.

„Hotelului Camberi din Sulina, cîndva un loc al luxului, azi „i se spune hotelul cu stafii”. În cimitirul marin din oraşul dunărean îşi găsesc somnul de veci oameni din multe neamuri care au trecut prin acest loc devenit cîndva, din sat pescăresc, un loc european al întîlnirii tuturor naţiilor şiapoi decăzut tot mai mult în perioada comunistă. „Viii cu viii, morţii cu morţii”, În cartea de faţă, viaţa celor vii şi viaţa celor duşi, timpurile şi poveştile oamenilor, trecutul şi prezentul se amestecă aşa cum se amestecă – nu e doar o

metaforă! – apa dulce cu apa sărată la Sulina („marea era una cu Dunărea”). O „reconstituire” nostalgică prin care pluteşte o boare de frangipani sau plumeria – florile unui arbust care se mai numeşte şi „arborele vieţii”.

(Simona Popescu)

„Să scrii despre vieţile oamenilor, îi spune o florăreasă din poemele ei într-o anumită împrejurare. Și exact asta face Angela Baciu: scrie despre vieţile oamenilor dintr-o localitate de pe Dunăre, adunând în micile biografii pe care le construieşte cantităţi semnificative de timp (aproape două secole încap în stampele ei), de spatiu (oamenii reconstruiti aici s-au vânturat prin toată lumea) si, mai ales, de umanitate. E o lume foarte umană, lumea unui Jean Bart trecut

prin biografismul american – implicit caldă, ataşantă si convingătoare.” (Radu Vancu)

Angela Baciu s‑a născut

pe 14 martie. Este poetă, prozatoare, publicistă, trainer, membră a Uniunii Scriitorilor - Filiala Iaşi. Membru în PEN Club România. A publicat în jur de 18 cărţi, printre care: „Maci în noiembrie” (1997), „Trei zile din acel septembrie” (2003), „Tinereţe cu o singură ieşire” (2004), „De mîine pînă mai ieri alaltăieri” (2007), „Mărturii dintre milenii” ( 2012), „Despre cum nu am ratat o literatură grozavă” (2015), „4 zile cu nora” (2015), „mai drăguț decît dostoievski”, de Nora Iuga și Angela Baciu (2017), „Charli. Rue Sainte–Catherine 34” (2017, poezii), „Hotel Camberi” (2017).

Anul European al Patrimoniului Cultural 2018

„Patrimoniul nostru: acolo unde trecutul întâlnește viitorul” este sloganul pentru anul 2018 - anul care va celebra diversitatea patrimoniului nostru cultural la nivel european, național, regional și local.

Anul 2018 a fost desemnat* „Anul European al Patrimoniului Cultural”, obiectivele sale fiind de a încuraja prețuirea patrimoniului cultural al Europei ca resursă comună, de a conștientiza și sensibiliza opinia publică cu privire la istoria și la valorile comune, precum și de a consolida sentimentul de apartenență la un spațiu european comun. Va fi o oportunitate de a se evidenția importanța culturii europene și ceea ce UE poate să facă în privința conservării, a digitizării și a infrastructurii pat-

rimoniului. Se vor organiza evenimente în întreaga Europă, precum și campanii de informare, educare și sensibilizare.

În fiecare ţară Anul European va fi gestionat de către un coordonator național, pentru România acesta fiind Institutul Național al Patrimoniului, care va selecționa, în concordanţă cu obiectivele europene, proiecte și evenimente culturale care să mobilizeze un număr cât mai mare de beneficiari şi să aibă un impact relevant în societate. Se vor evidenția modul în care patrimoniul cultural contribuie la crearea unor comunități puternice, cum creează locuri de muncă și prosperitate, importanța sa pentru relațiile Europei cu lumea și modurile în care pat62

rimoniul cultural poate fi protejat.

„Patrimoniul cultural este mai mult decât o amintire din trecut, este cheia viitorului nostru. Un an european al patrimoniului cultural va fi o oportunitate de a crește conștientizarea importanței sociale și economice a patrimoniului cultural și de a promova excelența în acest sector”, a declarat Tibor Navracsics, Comisar European pentru Educație, Cultură și Sport.

Obiectivul Anului european al patrimoniului cultural este de a încuraja cât mai multe persoane să descopere și să aprecieze patrimoniul cultural al Europei și de a consolida sentimentul de apartenență la un spațiu european comun.

REPERE CULTURALE

Aniversări culturale – martie 2018 1 Martie- DESCRIPTIO MOLDAVIAE – 302 de ani de la apariţia lucrării lui Dimitrie Cantemir 8 Martie- ELENESCU, EMANUEL (1911–2003) dirijor, compozitor; 105 ani de la naştere; GALACTION, GALA (1879–1961) scriitor, teolog, academician; 57 ani de la moarte 9 Martie - PETRESCU, CEZAR (1882–1961) prozator, academician; 57 ani de la moarte; ZIUA DEŢINUŢILOR POLITICI ANTICOMUNIŞTI (din perioada 1944-1989) 11 Martie - IBRĂILEANU, GARABET (1871–1936) critic şi istoric literar; 82 ani de la moarte 12 Martie - BRAUNER, VICTOR (1903–1966) pictor; 52 ani de la moarte 13 Martie - BULANDRA, TONY (1881–1943) actor; 137 ani de la naştere 17 Martie - TITULESCU, NICOLAE (1882–1941) om politic, diplomat, academician; 77 ani de la moarte 18 Martie - BARTOLOMEU ANANIA (Valeriu Anania) (1921–2011) scriitor; 97 ani de la naştere 20 Martie - POGOR, VASILE (1833–1906) poet, traducător; 112 ani de la moarte; TOPÂRCEANU, GEORGE (1886–1937) scriitor, academician; 132 ani de la naştere; ZIUA INTERNAŢIONALĂ A FRANCOFONIEI 21 Martie - ZIUA MONDIALĂ A POEZIEI 24 Martie - FO, DARIO scriitor, pictor, actor şi regizor italian, laureat Nobel; 92 ani de la naştere 27 Martie - ZIUA MONDIALĂ A TEATRULUI 28 Martie - VARGAS LLOSA, MARIO scriitor peruan, laureat Nobel; 82 ani de la naştere 29 Martie - SEURAT, GEORGES (1859–1891) pictor francez; 127 ani de la moarte; BUZEA, CONSTANŢA (1941–2012) poetă; 77 ani de la naştere 30 Martie - POPA, VICTOR ION (1895–1946) dramaturg, traducător, regizor; 72 ani de la moarte 31 Martie - HĂLĂUCESCU, IULIA pictor, grafician; 87 ani de la naştere; PILLAT, ION (1891– 1945) scriitor, academician; 127 ani de la naştere; VULCAN, IOSIF (1841–1907) scriitor, academician; 177 ani de la naştere.

Aniversări culturale – aprilie 2018 1 aprilie –Ziua Mondială a Cărţii pentru Copii 10 aprilie –150 de ani de la naşterea lui George ARLISS(10 apr. 1868, Londra –5 feb. 1946, Londra), scriitor, dramaturg, regizor, scenarist, actor britanic de teatru şi film, primul laureat englez al Premiului Oscar; 13 aprilie –25 de ani de la moartea lui Francisc MUNTEANU (9 apr. 1924, Veţel, Hunedoara –13 apr. 1993, Bucureşti), scriitor, regizor şi scenarist de film; 15 aprilie –175 de ani de la naşterea lui Henry JAMES (15 apr. 1843–28 feb. 1916), scriitor, romancier, dramaturg, scenarist, critic literar american; 16 aprilie –75 de ani de la moartea lui Carlos ARNICHES (oct. 1866 –apr. 1943), dramaturg spaniol; 17 aprilie –Ziua Internaţională a Monumentelor şi a Locurilor Istorice 20 aprilie –50 de ani de la moartea lui Adrian MANIU (6 feb. 1891, Bucureşti –20 apr. 1968, Bucureşti), scriitor, poet şi traducător; 23 aprilie –Ziua Bibliotecarului Român (conform HG nr. 293 / 14.04.2005) 23 aprilie –Ziua Mondială a Cărţii şi a Dreptului de Autor (instituită de UNESCO în 1995) 24 aprilie –100 de ani de la naşterea lui Robert ESCARPIT (24 apr. 1918–19 nov. 2000), sociolog, profesor universitar, jurnalist, critic literar francez; 25 aprilie –200 de ani de la naşterea lui Friedrich KRASSER (25 apr. 1818 –9 feb. 1893), medic şi poet de limbă germană, sas; a protestat împotriva maghiarizării agresive din epoca sa; 26 aprilie –Ziua Mondială a Proprietăţii Intelectuale 28 aprilie/11 mai – Acum 110 ani (1908) a avut loc, la Bucureşti, adunarea de constituire a Societăţii Scriitorilor Români;29 aprilie –Ziua Mondială a Dansului 29 aprilie –100 de ani de la moartea lui Barbu ŞTEFĂNESCU DELAVRANCEA (11 apr. 1858, Bucureşti –29 apr. 1918, Iaşi), prozator, dramaturg, gazetar, avocat, orator.

63

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ,TECUCI 2018

România participă ca țară invitată de onoare la Târgul Internațional de Carte de la Leipzig

Anul acesta, România este țara invitată de onoare a Târgului Internațional de Carte de la Leipzig, cel mai important eveniment european de profil dedicat promovării lecturii și unul dintre cele mai vechi târguri de carte din întreaga lume, care a debutat pe 15 martie. Astfel, Ministerul Culturii și Identității Naționale, alături de partenerii săi, i-au arătat atenția cuvenită, organizând peste 60 de evenimente și invitând în fața cititorilor germani peste 40 de autori.

Târgul Internațional de Carte de la Leipzig, unde România este țara invitată de onoare, este unul dintre cele mai importante târguri la nivel mondial. Poate mai mult ca niciodata, suntem datori nu doar să privim cu atenție realitățile culturii românești, dar să și înțelegem că Anul Centenarului Marii Uniri ne oferă ocazia unui nou start, ocazia de a celebra cultura în integralitatea expresiilor sale.

Participarea României ca țară invitată de onoare a ediției din 2018 a Târgului Internațional de Carte de la Leipzig semnifică nu doar reluarea şi stabilizarea conexiunilor culturale româno-germane, ci şi dezvoltarea de proiecte şi colaborări pe termen lung, în toate domeniile culturale şi academice.

Lista invitaților include atât scriitori cunoscuți și apreciați de către cititorii de limbă germană, precum Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Nora Iuga, Varujan Vosganian, Filip Florian, Cătălin Mihuleac, Andrei Oișteanu, Andrei Pleșu sau Doina Ruști, precum și autori cărora le-au apărut recent volume în limba germană sau sunt prezenți cu traduceri în antologii: Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Andrei Cornea, Cătălin Mihuleac, Denisa Comănescu, Dinu Flămând, Emil Hurezeanu, Florin Lăzărescu, Gabriela Adameșteanu, Ioana Nicolaie, Iulian Tănase, Lavinia Braniște, Matei Vișniec, Nicolae Prelipceanu, Radu Găvan, Claudiu M. Florian, Aura Christi, Robert Șerban, Teodor Dună, Adela Greceanu, Bogdan Coșa, Gheorghe Iacob. Acestora li se alătură scriitori de limbă germană cu origini românești, precum Cătălin Dorian Florescu, Jan Cornelius, Dana Grigorcea, Iris Wolff, Rodica Draghincescu, Carmen Francesca Banciu sau Traian Pop.

Un moment aparte îl constituie evenimentul deschis chiar scriitoarea germană de origine română Herta Müller: este vorba despre concertul Adei Milea, un spectacol audio și vizual, în cadrul căruia laureata Nobelului literar din 2009 semnează traducerea în limba germană a textelor Adei Milea.

64

FESTIVALURI - CONCURSURI

Festivalul Național de Poezie Satirico-Umoristică „Ion Budai Deleanu”, Ediția a-VIII-a, în perioada 06 – 08.07.2018

Festivalul Internațional de Poezie „Brucla”, AIUD 7-9 IUNIE 2018

I. Secțiunea POEZIE SATIRICO – UMORISTICĂ: la această secțiune se vor trimite un număr de trei poezii cu temă liberă. Sunt acceptate toate speciile aparținând poeziei satirico-umoristice: sonet, rondel, fabulă, parodie, pamflet.

II. Secțiunea VOLUME PUBLICATE: la această secțiune se vor trimite două volume din fiecare specie a genului satirico-umoristic (poezie, proză, antologii, albume de caricature, etc.).

Secțiunea: POEZIE SATIRICO- UMORISTICĂ, creațiile se vor trimite în câte trei exemplare, tehnoredactate și însoțite de un motto. În alt plic separat se vor trece datele participanților: Nume și prenume; Adresa exactă: localitatea, strada, numărul, blocul, scara, etajul, apartamentul, județul, numărul de telefon, e-mailul.

TEXTELE TRIMISE trebuie să fie ORIGINALE și să nu fi fost publicate până la data premierii, 07.07.2018.

PERIOADA DE ÎNSCRIERE PENTRU SECȚIUNEA MANUSCRISE ESTE: 08.02.2018 – 08.06.2018 (Data Poștei).

Se vor acorda următoarele premii pentru fiecare secțiune: Premiul I, Premiul II, Premiul III, Mențiune. Se va acorda și Trofeul Festivalului, concurentului care va întruni cel mai mare punctaj în urma jurizării. Premiile vor consta în bani, diplome și cărți.

La secțiunea VOLUME PUBLICATE vor participa lucrările tipărite în perioada: ianuarie 2017- mai 2018. Lucrările se vor trimite în două exemplare până la data de 01.06.2018, pe adresa menționată, cu specificația „Pentru concursul de volum”. Volumele destinate concursului nu se restituie.

Concurenții pot participa la toate secțiunile concursului, FĂRĂ RESTRICȚII. Materialele vor fi trimise pe adresa: Cenaclul Literar „Ion Budai Deleanu”, Str. Calea Romanilor, nr.112, C.P.335.400, Loc. Geoagiu, jud. Hunedoara, cu specificația „Pentru Festivalul Național de Poezie Satirico-Umoristică „Ion Budai Deleanu”. Relații suplimentare se pot obține la telefon: 0732/ 11.47.83.

La concurs pot participa scriitori de peste tot din țară, membrii sau nu ai Uniunii Scriitorilor din România, Ligii Scriitorilor din România sau a altor Asociații de Scriitori.

Festivalul Internațional de Poezie „Brucla” desfășurat la Aiud oferă șansa afirmării tuturor creatorilor și stimularea talentelor literare autentice, indiferent de vârsta pe care o au.

Festivalul Internațional de Poezie se află la prima sa ediție și se vrea un eveniment anual, reunind sub auspiciile lui creatori, oameni de cultură, specialiști, consacrați sau neconsacrați.

Participanții pot intra în concurs cu un grupaj de 5 poezii redactate în trei exemplare, sau cu volume de poezie peblicate în perioada iunie 2017-mai 2018.

Grupajele de poeme vor fi semnate cu un motto, care se va regăsi pe plicul închis în care vor fi înscrise datele personale ale concurentului: nume, prenume, profesia, adresa, locul de muncă, telefon (obligatoriu), activitatea literară. Acest plic va fi deschis după jurizare şi stabilirea premiilor.

Pentru concursul de poezie în volum vor fi trimise 3 (trei) exemplare însoțite de un plic pe care este scris titlul volumului și în care vor fi înscrise datele personale ale concurentului: nume, prenume, profesia, adresa, locul de muncă, telefon (obligatoriu), activitatea literară.

Lucrările, atât grupajul de versuri cât și volumele participante la concurs vor fi trimise prin poștă, pe adresa: Biblioteca Municipală „Liviu Rebreanu”, Str.Transilvaniei Nr. 1, Aiud, Cod Postal 515200, Jud. ALBA până la data de 23 aprilie 2018 (data poștei).

Din juriu vor face parte scriitori-critici literari, membri a trei filiale ale Uniunii Scriitorilor din România, oameni de cultură, și specialişti ai instituţiei organizatoare.

Festivitatea de premiere a laureaţilor Festivalului Internațional de Poezie „Brucla” va avea loc în perioada 7-9 iunie 2018, la sediul Bibliotecii municipale „Liviu Rebreanu”, în cadrul manifestărilor cultural-artistice organizate cu acest prilej.

La eveniment vor fi invitaţi câştigătorii concursului de poezie, organizatorii asigurând masa și cazarea acestora.

Telefon de contact: 0258-861300, 0731831587 0723919237 65

OAMENI DE AUR AI TECUCIULUI CULTURA PRIN OCHII ARTIȘTILOR PLASTICI ȘTEFAN BUȚURCĂ TAMARA NINA ARBORE

66

ARTA PLASTICĂ

OAMENII DE AUR AI TECUCIULUI. VEȘNIC TÂNĂRUL PICTOR ȘTEFAN BUȚURCĂ

Pictorul Ștefan Buțurcă s-a născut la 9 aprilie 1951 în comuna Nicoreşti, judeţul Galaţi. A absolvit Facultatea de Arte Plastice-Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, promoţia 1974. A studiat compoziţia şi culoarea cu profesorii Dan Hatmanu şi Francisc Bartok, iar desenul cu profesorii Vladimir Florea şi Corneliu Ionescu.

A debutat în 1972 la Tecuci, cu o expoziţia personală în Galeria “Gh. Petraşcu”. Între anii 1975-1990 expune la Saloanele U.A.P. din România, Filiala Galaţi. Membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România – Filiala Bucureşti, secţia pictură.

A organizat peste 30 de expoziţii personale în ţară şi una în Republica Moldova.

A participat cu lucrări la diverse expoziţii colective, de grup, omagiale şi republicane (peste 400 de lucrări în colecţii din România, Franţa, Italia, S.U.A., Canada, Israel, China, Republica Moldova).

Este profesor de educaţie plastica în oraşul Tecuci.

În 1995 a donat Muzeului din Tecuci o selecţie de 16 000 lucrări plastice realizate de elevii săi, înfiinţând Secţia de Artă Infantilă „Colecţia profesor Ştefan Buţurcă”.

raţională, să surprindă şi să transmită individualitatea subiectului pe care şi l-a ales. (…) Cred însă, că talentul lui de colorist e îndeajuns de puternic încât să se poată defini curând, după o tenace scrutare a unui orizont tematic pe potriva propriului temperament.”

DAN GRIGORESCU, 1982

„(…) Mai ales portretist, cu o evidentă forţă de a descifra în trăsăturile chipului lumea de gânduri şi senti „Ştefan Buţurcă e un artist al culorilor energic mente a modelelor sale, invesarmonizate în compoziţii tigate cu adânc pătrunzătoare şi înţelegere a echilibrate, gândite cu se- analiză lăuntrului uman, Buţurcă riozitate profesională. Tuşa dinamică, forma obiectu- este, totodată un sensibil peilui, aerul mişcat parcă, de sagist al priveliştelor citadine, neliniştite efluvii, confirmă capabil să surprindă cu luo înţelegere nuanţată a ciditate atmosfera specifică, funcţiei culorii. Artistul ştie încă liniştită, încă romantică, a unor vechi uliţe de târg să elaboreze o compoziţie 67

moldovenesc, aflat în pragul unor presimţite transformări urbanistice. Mijloacelor de execuţie tradiţionale, prin care construieşte forme viguroase, folosind o pastă densă, rugoasă, el le adaugă, într-un ciclu mai recent realizat, sugestive stilizări, o boare de griuri şi ocruri învăluitoare, în care accente cromatice sonore vestesc promiţătoare înnoiri ale viziunii. Lucrând cu dăruire într-o necontenită efervescenţă spirituală, Buţurcă se caută cu înfrigurare şi în alte genuri ale picturii, aspirând spre mature împliniri.”

MARIN MIHALACHE, 1982 „Reîntâlnirea cu pictura lui Ştefan Buţurcă, pentru cei care cunosc anterioarele ...continuare în Pag. 68

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ,TECUCI 2018

tudinea că se află în contact cu un romantic, cu unul suiexpoziţii ale tânărului pic- generis (…) Prin temperator din Tecuci, nu poate fi ment însă, prin felul cum decât prilej de satisfacţie. exultă în faţa unui colţ din Rămânând în continuare natură, prin energia cu care credincios legilor proprii aşterne tuşele de culoare picturii sale, pe care le-a compunând fără migală dar consolidat în timp, arta sa cu pregnanţă forma, iar unevoluează sau, mai corect eori doar sugerând-o, şi de spus, ,,se limpezeşte”, îsi asemenea prin vocaţia sa de decantează acele zvâcniri colorist, ni se dezvăluie incu nuanţă violentă, care dubitabil ca o fire romantică mai erau vizibile pe alo- (…) Simţind în faţa mocuri, pentru a face ca ma- tivului din natură fiorul teria picturală să vibreze şi unei stări contemplative de să aibă adâncimea în care plenară bucurie omenească, ochiul se pierde, a pietre- el caută să transmită acest lor preţioase. (…) Bucuria fior semenilor. Şi o face pe pe care acest pictor ţi-o dă lungimi de undă accesibile cu prisosinţă îşi află justi- tuturor. Aşa se şi explică ficarea tocmai în această succesul repurtat la impactobstinaţie de bună calitate, ul picturii sale cu publicul, în această consecvenţă şi inclusiv cu cel bucureştean. tenacitate de a da o iden- (…)” titate inconfundabilă pic- VASILE FLOREA, 1998 turilor sale. Nu are rost să remarcăm că pânzele sale „O pensulaţie nervoasă par a se fi luminat prin şi expresivă, o pastă bine eliminarea surplusului de nutrită ne poate duce cu gânpastă, are însă rost să priv- dul la Petraşcu, dacă paleta im cu atenţie oricare dintre sa n-ar fi mai luminoasă, trăsăturile penelului pen- melancolizând grigorescian tru a descifra în ele ideea într-un peisaj calm, toropit tăinuită, cea care dă viaţă pe orizontală, în amieze însomateriei, o face să vibreze, rite, cu parfum rural (…) Se să emită semnalele pe care poate afirma, general şi nesensibilitatea privitorului concludent, că pictorul e un le recepţionează pentru a le liric. Mai exact manifestă o înmagazina în seiful muzeu- autentică sensibilitate poetică, lui său… imaginar. (…)” lipsită însă de orice înclinaţie CRISTINA ANGELESCU, 1988 sentimentalistă. Cum s-a spus, e puţin visător, puţin ro „(…) Aş simţi chiar mantic, încrezător în virtuţile tentaţia să spun că taumaturgice ale artei. Dar e, atunci când pictează, el se înainte de toate, fundamental află într-un fel de transă pictor, fundamental colorist, sau, mai simplu spus, într- în rafinate tonuri, aşternute un fel de beţie. Au cunoscut energic. Există aici chiar un această beţie toţi romanticii, paradox : vigoarea expresiei pictori şi poeţi deopotrivă, se topeşte în linişte, reveriar cine-l cunoaşte pe Ştefan ie, discretă jubilaţie în traca om şi-i mai cercetează at- tarea motivelor, ce-i definesc ent şi opera, va avea certi- structura. În felul lui, Ştefan ...continuare din Pag. 67

68

Buţurcă adaugă picturii sale, calitatea onestităţii, invitaţia la dialog, printr-un limbaj direct, comprehensibil şi, în egală măsură, sugestiv.”

C.R. CONSTANTINESCU, 1998

„Aparţinând prin formaţie, dar şi printr-o serie întreagă de afinităţi tematico-stilistice şcolii ieşene de pictură, Ştefan Buţurcă şi-a însuşit de la profesorii săi Francisc Bartok, Dan Hatmanu, Corneliu Ionescu, Vladimir Florea tehnicile fundamentale ale desenului, cromaticii şi compoziţiei, alături de subtilităţile specifice ale acestora, dar, în egală măsură, şi respectul profund pentru actul artistic, şi tenacitatea împinsă dincolo de limitele obişnuitului, şi spiritul de sacrificiu fără de care orice izbândă ce ar putea conta rămâne o simplă iluzie. Pe baza acestor premise, artistul şi-a definit cu har şi migală un drum propriu, un stil care, deşi comunică constant cu viziunile şi abordările estetice ale colegilor de generaţie din amintita şcoală ieşeană, se distinge prin efectele induse de supravegherea şi cenzurarea, adesea severă, a narativităţii asociate imaginii plastice, prin eliminarea metaforelor cu potenţial alegoric şi prin ignorarea surselor de inspiraţie folclorică, această din urmă atitudine manifestându-se în pofida faptului că aproape întreaga sa pictură este indisolubil legată de universul rural.”

CORNELIU OSTAHIE, 2012 (Surse: artindex.ro)

ARTA PLASTICĂ

Biblioteca Comunală Merişani-Argeş a omagiat-o pe pictorița tecuceancă Tamara Nina Arbore

Decedată

la 7 martie 1942, la Bucureşti, Tamara Nina Arbore (n. 1888, Tecuci) a fost o pictoriţă şi graficiană română, fiica lui Zamfir Ralli-Arbore şi sora Ecaterinei Arbore. A făcut studii de specialitate la Paris în atelierulşcoala al lui Henri Matisse, ultima promoţie.

Nina Arbore și-a făcut studiile liceale în Bucureşti, perioadă în care a luat lecţii de pictură de la Nicolae Vermont. În anul 1906 se înscrie şi urmează cursurile Academiei de Pictură din Munchen. Acolo studiază cu expresioniştii germani Friedrich Fehr, Angelo Jank şi Karl Schmidt-Rottluff. A urmat de asemenea cursurile profesorilor – creatori de referinţă în epocă, Wilhelm von Debschitz şi Albert Weisgerber.

Și-a continua studiile la Paris unde va face parte din ultima promoţie a şcoliiatelier a pictorului francez Henri Matisse. Cu ocazia unei expoziţii personale pe care o deschide la Bucureşti în anul 1928, Nina Arbore le aduce acestor maeştrii numeroase elogii. Ia contact cu boema pariziană precum şi cu radicalismul şi nihilismul avangardei. Întoarsă la Bucureşti în 1914, se integrează grupurilor şi asociaţiunilor avangardiste reprezentate de Victor Brauner, Marcel Iancu, Aurel Jiquidi, Nicolae Tonitza, Miliţa Petraşcu şi Dida Solomon-Callimachi. Artista are un succes enorm, fapt demonstrat de către colecţionarul Alexandru Bogdan-Piteşti care-i cumpără o mulţime de lucrări

precum şi de critici mari ai epocii care scriu despre ea şi îi analizează cariera artistică.

Aceştia descriu opera Ninei şi influenţele ei expresioniste, cubiste, orfiste, impresioniste, foviste, neobizantine şi chiar apropieri de pictura din Quattrocento.

A fost o prezenţă constantă şi agreabilă la Saloanele Oficiale ale vremii şi la alte expoziţii de grup, de răsunet în epocă: Arta română, Arta nouă, Grupul nostru, Expoziţia de artă futuristă de la Roma, Expoziţia Internaţională de Arte Plastice de la Barcelona (unde Nina Arbore este distinsă cu Diploma de Onoare Clasa I-a în anul 1929).

Artista devine foarte cunoscută și datorită gravurilor cu tematică socială şi a desenelor sale foarte expresive cu care a ilustrat in perioada interbelică revistele „Adevărul literar şi artistic” si „Cuvântul liber”. De asemenea multe dintre desenele sale au apărut şi în revista „România muncitoare” precum şi în alte publicaţii periodice.

Nina Arbore este cunoscută şi pentru ornamentarea Bisericii Sf Împărați Constantin și Elena din Constanţa prin executarea unei picturi murale de 2.000 m².

Între anii 1927–1930, participă la expoziţiile Societăţii de Arte Frumoase din Basarabia. Figurează în numeroase cataloage de artă ale timpului.

În numărul din 31 oc69

tombrie 1937 al revistei Adevărul literar şi artistic, corespondentul Tache Soroceanu consemna: „...Nina Arbore a avut de la începuturile existenţei ei pictoriceşti îndemn spre suprafeţele largi de culoare şi liniile simbolice. I s-a dat, în fine, posibilitatea să-şi arate întreaga măsură a talentului ei de decoratoare, încredinţându-ise zugrăvirea bisericii Sf. Constantin şi Elena din Constanţa. ...Căci păstrând canoanele stilului bizantin, Nina Arbore a făcut operă de înnoitor, operă personală.”

Nina Arbore a legat o prietenie strânsă cu Cecilia CuţescuStorck şi cu Olga Greceanu, alături de care, în 1916, au înfiinţat „Asociaţia femeilor pictore şi sculptore”, asociaţie prin intermediul căreia se organizau expoziţii care promovau numeroase femei ce au reuşit să îşi expună public lucrările în perioada interbelică.

Asociaţia era patronată de către Casa Regală a României prin Regina Elisabeta şi mai apoi de către Regina Maria.

Operele sale au fost incluse în multiple colecţii publice: Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Colecţiilor de Artă Bucureşti, Muzeul Mun. Bucureşti, etc.

Mottoul după care lucra: „Urăsc tot ce-i vulgar şi insistent, caut măreţie şi seriozitate clasică”.

(Biblioteca Comunală Merişani-Argeş)

AURIS - REVISTĂ CULTURALĂ,TECUCI 2018

CUPRINS:

REDACȚIA:

În loc de editorial. De la Eminescu citire/Pag. 3 Dionisie Duma. In memoriam/Pag. 4 - 7 Ziua Internațională a Poeziei/Pag. 8 Ziua Internațională a Francofoniei/Pag. 8 Sub semnul Centenarului, Românii din Rep. Moldova vor unirea cu România/Pag. 9-10

Redactor şef: Aida ZAHARIA Redactori colaboratori: Mihaela GUDANĂ Carmen HUZUM Cristian POHRIB Tehnoredactor: Aida ZAHARIA

SCRIITORI TECUCENI. Proza. proza scurtă.

Eseuri. Poezie. Aforisme/Pag. 11 Mihaela Gudană, Strada cu lavandă. Proză/Pag. 12-13 Cătălin Poenașu, poetul de la catedra de religie.

Poezie Pag./ 14-15 Vasile Sevastre Ghican, „năcut din și întru poezie”/Pag. 16-17 Carmen Huzum, Paște fericit. Proză scurtă/Pag. 18-19 Carmen Huzum, Rutină. Proză scurtă/Pag. 19 Monica Isabella Manole, Eseuri (din realitatea urbană vecină) Normalitate, Entropia, Stahiile/Pag. 20 Dan Vîță, Poezii/Pag. 21 Violeta Daniela Mîndru, Răspunsuri. Proză scurtă/Pag. 22-26 Cristian Pohrib, reîntoarcerea în poezie/Pag. 27 Violeta Daniela Mîndru, Cel ce am fost. Proză scurtă/Pag. 28 Aida Zaharia, Poezie/Pag. 28-29 Ruxandra Voica, Poezie/Pag. 30

Secretar Cenaclu: Violeta MÎNDRU COLABORATORI

CENACLUL LITERAR „CALISTRAT HOGAȘ” Cronici. Lansări de carte/Pag. 31 Aida Zaharia, Cronică de cenaclu.

Poetul Dionisie Duma i-a reunit pe cenacliștii din Tecuci/Pag. 32 Aizic Iancu, Cronică de cenaclu.

Lansare de carte „Născut în zodia Nicorești”, de Petre Rău/Pag. 33-34 Aizic Iancu, Propuneri în memoriapoetului Dionisie Duma/Pag. 35 Aizic Iancu, Cronică de cenaclu.

Lansare de carte semnată de prof. Victor Aciocîrlănoaiei/Pag. 35-36 Nicoleta Codrin, Călătorind în timp cu familia lui Radu Gyr. Un interviu excepţional, o poezie scoasă la lumină după 75 de ani/Pag. 37-41 Elena Farago – „viaţă de roman, subiect de dramă“/ Pag. 42-43 Elena Farago, Versuri/Pag. 44 REMEMBER/Pag. 45 Ion Luca Caragiale - „Tot Mitică”/Pag. 46-47 Ion Creangă, personalitatea lunii martie/Pag. 48 Personalitatea lunii martie.

85 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu/ Pag. 49-50 Octavian Goga, personalitatea lunii aprilie/Pag. 51-52 Ion Melniciuc, Gânduri pentru Grigore. Între lacrimă și limba română/ Pag. 53-54

Aizic Iancu Prof. Ileana Tulică Prof. Cătălin Poenașu Vasile Sevastre Ghican Ruxandra Voica Monica Isabella Manole Dan Vîță Prof. Nicolae Chișcaru Dorian Marcoci Lavrentie (Lavric) Fomici MATERIALELE TRANSMISE SPRE PUBLICARE NU SE RETURNEAZĂ!

AURIS

Publicație independentă de promovare și încurajare a actului cultural MULȚUMIM PENTRU SUPORT DOAMNEI MIRELA DUMITRU!

CORESPONDENȚE LITERARE/Pag. 55 Nicolae Chișcaru, Poezie/Pag. 56-57 Dorian Marcoci, Poezie/Pag. 58 Lavrentie (Lavric) Fomici, Poezie/Pag.59 Theodor Radu Popa , Limba română este patria mea/Pag. 60 Lansare de carte, Hotel Camberi, de Angela Baciu/Pag. 62 Anul European al Patrimoniului Cultural 2018/Pag. 62 AGENDA CULTURALĂ/pag. 61 Aniversări culturale – martie 2018/Pag. 63 Aniversări culturale – aprilie 2018/Pag. 63 Festivaluri, concursuri/Pag. 65

MODLEMN, DEPOZIT MATERIALE DE CONSTRUCȚII, Str. Cuza Voda, Nr. 100, Tecuci

OAMENII DE AUR AI TECIUCIULUI Cultura prin ochii artiștilor plastici/Pag. 66 Veșnic tânărul pictor Ștefan Buțurcă/Pag. 67-68 Omagierea pictoriței Tamara Nina Arbore/Pag. 69

70