AMEDEIA NEAMȚU
POVEŞTI COLORATE DE PE TĂRÂMUL VISELOR
Cluj-Napoca, 2017
AMEDEIA NEAMŢU POVEŞTI COLORATE DE PE TĂRÂMUL VISELOR Textul în limba română și ilustrațiile: © Amedeia Neamțu, 2017 Coperta și ilustrațiile: Lia Visirin Tehnoredactare şi DTP: Narcis Moraru | www.lumografica.ro Corectură: Cristina Olimpia Rus Comenzi: comenzi@povesticolorate.ro ISBN: 978-973-0-24327-7
CUVINTE PENTRU TINE Stau lângă o fereastră largă și, printre stropi de ploaie, admir vântul ciufulind copacii tineri și încrețind apele râului cu rafale puternice. Scriu și mă gândesc la tine. Încerc să mi te imaginez răsfoind pagină după pagină Poveștile Colorate. Scriu și simt fluturi în stomac, pentru că în fiecare poveste, în fiecare personaj vei găsi bucățele din sufletul meu. Cu toate acestea, tu ești personajul principal al poveștilor mele. Tu, când te bucuri, tu când crezi, când speri, când lupți sau când visezi. Dorința mea fierbinte este ca tu să te găsești sau să te regăsești pe fiecare pagină. Să fii copil. Să rămâi cu inima deschisă, gata să colorezi inimi și vieți. Vântul nu dă semne că ar vrea să se oprească, iar mie îmi împrăștie gândurile spre copilăria pe care o trăiesc de 40 de ani. Spre toate binecuvântările din viața mea. E așa de hotărât vântul azi, încât deschide capacul cufărului în care păstrez cele mai prețioase comori – amintiri, sentimente, bucurii și imagini care, puse împreună, formează imaginea vieții mele, întocmai ca imaginea creată din mii de piese de puzzle. Pe unele piese sunt lacrimi sau tristeți, altele sunt scăldate în dragoste sau fericire. Însă imaginea finală este una a Bucuriei. A Recunoștinței. A Harului. Poveștile Colorate sunt piese importante în acest puzzle și vreau să îți mulțumesc, drag prieten cititor, că te-ai aventurat în lumea colorată a sufletului meu. Bun venit! Ești gata să pornim...?
3
POVESTE CU VISE ŞI CULORI
O
câmpie nesfârșită se întindea în fața lui. Sentimente ciudate îl înconjurau și nu îi dădeau pace. Privi cu atenție de jur împrejur, apoi, brusc, realiză: totul era alb și negru, cu 2-3 tonuri de gri. Cerul, de un alb spălăcit, scălda în el câțiva nori decolorați. Căută cu privirea flori, copaci sau fluturi. Reuși să distingă cu greu câteva contururi, dar erau triste și monotone, pierdute în ciudatul peisaj... Rocco tresări și deschise ochii speriat. Primul lucru pe care îl văzu reuși să picteze un zâmbet larg pe chipul curcubeului. De fapt, nici nu era un “lucru”, ci era Melcuț, care își întinsese cornițele privindu-l mirat. Îl cercetă atent pentru câteva clipe, pentru a se asigura că fiecare culoare e la locul ei: tonuri de maro, roșcat și crem se îmbinau frumos pe dragul său melc de companie, în timp ce pe cochilie se distingea clar curcubeul pe care îl pictase cu o seară înainte împreună cu Ben și Tina.
4
"Ce vis ciudat... Trebuie să i-l povestesc Bunicii... cu siguranță ea îl va înțelege!" Dacă l-ai cunoaște mai bine pe Rocco, ai şti de ce visul alb-negru îl zăpăcise atât de tare... În viața și în sufletul lui totul era plin de culoare: pornind de la părul său pufos și multicolor, până la haine, perdele, flori sau cărți. Și, mai mult decât atât, din inima de curcubeu izvorau sentimente frumoase, calde și profunde. Ooo... dacă ar fi să îți descriu zâmbetul lui Rocco... ar trebui să scriu multe, multe rânduri. Însă te las pe tine să ți-l imaginezi pe acel omuleț mic, mic de tot, cu haine multicolore și cu cel mai colorat zâmbet pictat pe chip în fiecare zi. Bucuria se regăsea în întregul Sat. Fiecare curcubeu colora prin prezență și personalitate frumosul lor cămin din inima pădurii. Casele scobite în trunchiuri de copaci erau înconjurate cu grădini din care zâmbeau flori de toate mărimile; fluturi jucăuși și glasuri vesele completau un peisaj de basm. "Totuși... niciodată nu am trăit sau visat ceva atât de trist..." Gândurile și amintirea visului îi dădeau lui Rocco târcoale în timp ce se îndrepta spre Poiană, acolo unde știa că o va întâlni pe Bunica Bufniță. Era atât de preocupat, încât nici nu le observă pe Mina și Tina, care culegeau frăguțe la marginea pădurii. - Rocco! S-a întâmplat ceva? Vocea Minei întrerupse la timp gândurile care păreau că vor să îl ducă pe curcubeu departe, în lumea aceea fără culoare... - Nu v-am observat... Mă gândeam la ceea ce am visat noaptea trecută și eram parcă pe cale să mă toooot duc spre acele locuri din vis. Interesant sentiment, spuse, ca pentru sine, Rocco. Oooo, ce frăguțe parfumate! Dacă mi-ați da să gust vreo două, cu siguranță lucrurile ar reveni la normal. 5
- Cu mult drag, spuse Tina veselă. Sunt cele mai roșii și delicioase frăguțe din acest an și le vom face o super-surpriză curcubeilor, la Întâlnirea Viselor... - Întâlnirea Viselor!! Cum am putut uita de ea...? Cred că tocmai visul pe care l-am avut m-a făcut să uit! Rocco își duse o mână la frunte, așa cum faci și tu când îți amintești ceva... - Trebuie să ajung cât mai repede la Bunica! Ne vedem la pietre, după apus. Și, să nu uit: mulțumesc pentru frăguțe, apucă micul curcubeu să le strige prietenelor sale, pornind în fugă spre Poiană. “Ceva se întâmplă, cu siguranță! Nu e doar o întâmplare că în noaptea dinaintea Întâlnirii Viselor, eu să visez ciudățenia aia. Și totul părea atât de real! Sigur Bunica mă va putea ajuta!” Întâlnirea Viselor e foarte importantă pentru curcubei: după apusul soarelui, într-o anumită seară din an, numită Seara Albastră, cu toții se întâlnesc la Betania. Așa au numit ei un loc drag, pe malul pârâului, acolo unde pietre de diferite mărimi sunt aranjate în forma unei inimi. Fiecare se așează pe câte o piatră și, rând pe rând, își povestesc cele mai frumoase vise. Sau cele mai interesante... Bunica Bufniță le spusese că Eli vorbește uneori cu ei prin vise. Și curcubeii se bucurau să poată pune cap la cap vise și apoi, cu ajutorul Bunicii, să se gândească la ceea ce Eli le spunea. An de an visele lor vorbeau despre Iubire, despre Bucurie, despre culori și mulțumire. Dacă te întrebi cine e Eli, dă-mi voie să îți spun că știi deja. Poate uneori Îl uiți, sau crezi că nu Îl cunoști, dar inima ta știe cu siguranță. Când simți bucuria, Eli a pus-o acolo; iubirea pe care o oferi, sau care te înconjoară, vorbește despre El; chiar și minunățiile pe care le vezi în jurul tău sunt creația Lui. Așa simțeau și curcubeii: ei îl numeau Eli și știau că El e 6
Cel ce le poartă de grijă... Când ajunse în Poiană, Bunica Bufniță îl aștepta deja. Dincolo de zâmbetul ei cald, curcubeului i se păru că citește și altceva. - Mă bucur să te văd, Rocco! Avem un drum de făcut împreună așa că, poftește! îi spuse pasărea întinzându-și aripile pentru ca micul vizitator să se poată cățăra printre pene. - Unde mergem...? Încetul cu încetul, o emoție ciudată punea stăpânire pe Rocco. La început o simți ca pe un gâdilat în stomac, apoi ca pe un întreg stol de fluturi. Bunica părea îngrijorată și asta nu se mai întâmplase niciodată până acum. În timp ce zbura lin pe deasupra pădurii, Bufnița începu să vorbească: - Visele sunt în pericol. Am simțit asta de ceva timp, însă am crezut că lucrurile vor reveni la normal. Să nu te sperii de ceea ce vom vedea... Vorbele i se pierdură pe brațele vântului. Rocco începu să tremure în timp ce mâinile i se încleștară între pene. În fața lor, acolo unde pădurea se rărea și ar fi trebuit să înceapă muntele, acum era...nimic. Acea senzație de “nimic” pe care curcubeul o avusese cu puțin timp în urmă. Aceeași senzație pe care visul i-o dăduse... Bunica Bufniță se opri pe creanga unui fag bătrân și așteptă ca Rocco să se așeze lângă ea. Priveau amândoi în tăcere. Stânca în formă de inimă, care înainte era înconjurată de flori multicolore și acoperită din loc în loc cu mușchi verde, era acum doar o umbră lăptoasă și tristă, așa cum era toată întinderea din spatele ei... Nici urmă de tufe parfumate, mesteceni foșnitori sau fluturi veseli. Toate acestea păreau acum amintiri... 7
- Visele sunt în pericol, repetă, abia șoptit, pasărea. Nu credeam că va reuși să ajungă până la noi... Și mai ales nu credeam că este atât de puternică... Rocco nu își putea dezlipi privirea de ceața murdară care înghițise locuri dragi și pline de amintiri. Simți însă că își dorește din toată inima să salveze fiecare centimetru din munte. - Nu înțeleg, Bunico. Am văzut toate astea în visul meu... Ce se petrece ? Cum s-a putut întâmpla așa ceva? Oare și Pădurea e în pericol? Cum ne putem aduce lumea înapoi? Ne putem aduce lumea înapoi...? Întrebările îi veneau tot mai multe în minte și, pe măsură ce le formula, începea să realizeze pericolul. - Rocco, Eli ți-a vorbit! Curcubeul își întoarse privirea către ochii Bunicii, care îl privea cu o bucurie adâncă. - Dacă a vorbit cu tine, înseamnă că nu e totul pierdut. Încearcă să îți amintești fiecare detaliu și trimite gândurile tale către El. Știam eu că nu ne va lăsa... - Încă nu înțeleg... Dacă Eli a fost Cel care mi-a vorbit, de ce lasă El să se întâmple toate astea? - Rocco, Eli ne lasă pe noi să alegem, tocmai pentru că ne iubește atât de mult. Tot ceea ce se întâmplă este rezultatul alegerilor noastre. Ceea ce vezi acum în jurul nostru e cauzat de oameni... și alegerile lor au ajuns până la marginea lumii noastre. Dar, dacă Eli ți-a vorbit, cu siguranță noi suntem cei care putem schimba asta. Haide să mergem în Sat și vă voi povesti tuturor ce se întâmplă. Ajunși în poienița din mijlocul Satului, Rocco avu surpriza să își găsească toți prietenii adunați laolaltă, așteptându-i. - Vântul ne-a chemat, îi explică Ben. A sunat clopoțeii în 8
9
- Veniți după mine, nu avem timp de pierdut, le spuse Bunica Bufniță, pornind într-un zbor lin spre Munte.
așa fel, încât fiecare din noi am înțeles că trebuie să venim aici. Bunica zâmbea privind chipurile preocupate ale micuților pe care atât de mult îi iubea. Le povesti fiecare detaliu al ciudatelor întâmplări, iar glasul blând avu darul să țină îngrijorarea la distanță. - Eli ne-a dat de înțeles că noi putem îndrepta lucrurile. Tăcerea se lăsă peste colorata adunare, în timp ce gânduri zburau cu repeziciune în toate părțile. - Bunico, ce se întâmplă, mai exact? Și cum putem salva noi lumea oamenilor? Ei nici măcar nu știu că noi existăm... Suntem și noi în pericol? Mina dăduse glas tuturor gândurilor ce pluteau în Poiană. - Dragii mei, ceea ce Rocco a văzut în vis și apoi la marginea Pădurii, este rezultatul uitării. Oamenii au început să își uite visele. S-au lăsat copleșiți de griji și de frici... Și tocmai visele sunt cele care colorează viețile tuturor: ale lor și ale noastre. Fără vise, dispare culoarea vieții... - Dar noi iubim visele, Bunico! Suntem aproape de Seara Albastră când totul va fi despre vise! - Ai dreptate, Tim, îi răspunse pasărea. Cred că de aceea Eli a vorbit tocmai acum cu Rocco. Putem lăsa ca Seara Albastră să fie doar a noastră, ca până acum, ca să păstrăm culoarea vieților noastre, sau putem ajuta oamenii să își amintească. - Ultima oară, doi pui de oameni i-au rănit aripa lui Moz. Tot ei au distrus narcisele și au necăjit furnicile... Tim le reamintise prietenilor săi întâmplarea cu fluturele Moz, cel pe care reușiseră să îl salveze. - Ai dreptate, Tim. E bine că ne-ai amintit acea întâmplare. Atunci tocmai dragostea, acțiunea și credința voastră l-au vindecat. Exact așa cum ne-a învățat Eli... Acum trebuie să învingem uitarea și frica. 10
- Dar copiii au fost cei care l-au lovit pe Moz și acum de la ei pornește totul. Oare merită să îi ajutăm? întrebă Năsuc, curcubeul cu nas cârn. Bunica Bufniță îi zâmbi. Și le zâmbi tuturor curcubeilor, făcând să crească în inimile lor încrederea și o sămânță de bucurie. - Putem să ne prefacem că nu ne pasă, până când nu ne va mai păsa cu adevărat. Putem spera că uitarea și frica lor nu ne vor atinge Pădurea. Dar așa, vom lăsa și noi o uitare să ne amorțească încetul cu încetul sufletele și frica să decoloreze totul în jurul nostru... - Nu putem face asta! Eli ne-a învățat mereu despre dragoste, iar dragostea poate învinge uitarea și frica. Acum îmi amintesc mult mai bine visul și ceea ce am înțeles că putem face. Trebuie să intrăm pe acel tărâm, să îl colorăm din nou cu ceea ce purtăm noi în suflet. Dacă vom purta cu noi cea mai mică sămânță de frică, aceasta va încolți și va crește și în inimile noastre, făcând toate culorile din Pădure și din Sat să dispară... - Eu vin cu tine, Rocco! se auzi vocea hotărâtă a Tinei. Atunci când știu că Eli e cu noi, nu mă tem de nimic. - Vin și eu! - Și eu! - Și eu... Au fost încă 20 de curcubei hotărâți, care au decis să pornească împreună cu Rocco. Chiar dacă existase cea mai mică urmă de teamă, ea dispăruse complet. - Veniți după mine, nu avem timp de pierdut, le spuse Bunica Bufniță, pornind într-un zbor lin spre Munte. 11
Curcubeii au urmat-o în tăcere. Deși erau mici, cât degetul tău arătător, dragul meu prieten cititor, trebuie să îți spun că inimile lor erau pline de dragoste. Iar dragostea le dădea curajul necesar și încrederea că pot colora din nou lumea oamenilor. O dragoste maaaaare de tot locuiește și în inima ta, chiar lângă curaj. Ai atât de multă dragoste și curaj, încât poți să aduci bucurie și să colorezi multe, multe vieți din jurul tău. Eli ți-a dăruit și ție aceste comori cu care poți schimba lumea, îi poți face fericiți pe părinții și prietenii tăi și poți fi curajos, întocmai ca un leu. Pentru că este nevoie de curaj ca să faci lucrurile corect atunci când în jurul tău alții trișează, să alegi adevărul din mijlocul minciunilor și să crezi, din cap până în vârful degetelor de la picioare, că Eli este mereu lângă tine, arătându-ți ce e bine... E nevoie de curaj să începi să Îl asculți! Toate aceste gânduri zumzăiau în mințile curcubeilor, încât nici nu își dădură seama că s-au afundat în uitare. În jurul lor plutea acum o ceață spălăcită și praful murdar al fricii încerca să se așeze peste ei. Însă, încetul cu încetul, în loc ca ei să fie prinși de acest peisaj alb-negru, în jurul lor totul începu să prindă viață. La început, mușchiul ce acoperea Piatra Inimii se coloră într-o frumoasă nuanță de verde crud, apoi câțiva fluturi prinseră nuanțe de galben și roșu pe aripi. Urmară copacii, florile, iarba și, în cele din urmă, cerul. Cerul se coloră în cel mai frumos albastru pe care curcubeii îl văzuseră vreodată. Și atunci au început să râdă. Râdeau 21 de curcubei cu atât de multă bucurie, încât Îl făcură chiar și pe Eli să zâmbească. În acele momente, în lumea noastră, a oamenilor, s-a schimbat
12
ceva. Pe străzi, multe persoane au început să zâmbească din senin. Gândurile li se umplură de imagini dragi și de visele frumoase care le coloraseră atât de multe zile. Amintirile și bucuria au luat locul fricii și întregul univers s-a colorat. Poate în acea zi ai văzut și tu oameni în jurul tău zâmbind fără motiv. Poate chiar și tu ai zâmbit fără să știi de ce. Uite, acum ai aflat: putem zâmbi pentru că micilor curcubei le-a păsat atât de mult de noi, încât au hotărât să lupte în locul nostru cu uitarea și frica. Și, de acum înainte, trebuie să le învingem de fiecare dată când apar, cu dragostea și bucuria noastră... Cred că nici nu mai e nevoie să îți spun că Seara Albastră a fost una din cele mai frumoase sărbători ale curcubeilor. S-au adunat cu toții lângă pârâu și au stat ținându-se de mâini până târziu în noapte. Însă niciunul nu a spus nimic. Vorbeau inimile lor pline de bucuria reușitei. Vorbeau sufletele lor în care dragostea era atât de prezentă. Vorbeau gândurile lor, care au
13
reușit să ne coloreze viețile... Din acea zi, Rocco și-a atârnat pe perete o fotografie alb-negru. Dacă o vedeai, nici măcar nu reușeai să distingi prea bine ce reprezintă: erau doar niște forme șterse, fără strop de culoare. Însă Rocco știa ce înseamnă: era reprezentarea zilelor când lăsăm frica și uitarea să se aștearnă peste inimile noastre... Tocmai de aceea îți doresc să te bucuri de dragoste, de culori și de vise, dragul meu prieten cititor. J
14