Revista Alpha, nr.7-8-9/ 2017

Page 1

Alpha revistă de cultură editor: Institutul de Studii Multiculturale ALPHA

nr. 7-8-9, 2017

Ancheta Alpha: Lectură şi literatură

Ana Blandiana Mircea Anghelescu Al. Cistelecan Radu Ţuculescu Simona-Grazia Dima Cornel Nistea Bogdan Ulmu Horia Dulvac Rodica Grigore



CUPRINS Editorial Maiorescu şi etica adevărului ......................................................... 5 Focus Al. CISTELECAN Ioan Moldovan între lehamite și entuziasm imaginativ .................. 8 Antologie lirica Ana BLANDIANA POEME ......................................................................................... 30 Cronica literara Iulian BOLDEA ............................................................................ 36 Logica firescului ........................................................................... 36 Biblioteca Alpha Radu ȚUCULESCU Scurtă dare de seamă asezonată cu întîmplări (Student în comunism).................................................................. 41 Poesis Simona-Grazia DIMA .................................................................. 54


Proza Ion NETE ...................................................................................... 63 Proza Cornel NISTEA ............................................................................ 86 Dialog cu Mircea ANGHELESCU ...................................................... 99 Remember Marian Victor BUCIU Un critic de poezie: Virgil Ierunca ............................................. 112 Ancheta Alpha Lectură şi literatură ..................................................................... 123 Constantin ARCU ....................................................................... 124 Bogdan ULMU ........................................................................... 131 Constantin M. POPA .................................................................. 133 Horia DULVAC.......................................................................... 137 Adriana TEODORESCU ............................................................ 147 Ars poetica Ioan F. POP ................................................................................. 157


Metamorfozele cercului Marian Victor BUCIU Proteica identitate alienată .......................................................... 167 Dumitru-Mircea BUDA Literatura și exilul ....................................................................... 186 Babel Rodica GRIGORE Libertate şi adevăr în proza lui Boris Pahor ............................... 194 Post scriptum Cum se scrie un poem ................................................................. 210 Actualitatea lui Maiorescu .......................................................... 211



Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Editorial Maiorescu şi etica adevărului Pentru Titu Maiorescu, afirmarea adevărului, în corelaţie cu sancţionarea minciunii, a reprezentat o vocaţie dintotdeauna, un deziderat şi o axiomă a întregii activităţi critice. Modul în care mentorul junimist ştie să pună degetul pe rănile culturii noastre aflate în plină impostură inflaţionistă, cu tare instituţionale ce necesitau urgente corecţii, este cu atât mai tulburător cu cât Maiorescu pare să fie singurul capabil să vadă neadevărul ca neadevăr, într-o literatură neaşezată, denunţând, de pildă, în Răspunsurile „Revistei contimporane”, din 1873, „lucrul cel mai grav ce se poate întâmpla în publicitate, de răspândirea neadevărului cu bună-ştiinţă că este neadevăr”. Raportul inconstant, fluctuant şi adesea paradoxal dintre adevăr şi eroare, postulat ca pecete indelebilă a gândirii umane este dezvăluit de Maiorescu, într-un articol mai puţin comentat, Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare, 1883: „De aceea, adevăraţii luptători pentru progres sunt cei ce-au împărtăşit ei înşişi mai nainte vechea eroare şi au găsit în chiar dezvoltarea lor internă argumentele pentru noul adevăr”. Sunt, în aceste cuvinte ale lui Maiorescu, şi prefigurări ale ideii de revizuire, adusă la desăvârşire de Lovinescu. Trebuie să observăm că în articolul Neologismele, din 1881, Maiorescu rememorează şi amendează propria sa poziţie susţinută în 1874, recunoscând unele repere teoretice mai degrabă parţiale, datorate contextului lingvistic anterior ce nu excludea unele pusee polemice: „încercasem cea dintâi formulare a unor regule pentru primirea şi respingerea lor, dar o încercasem numai în treacăt şi cu acel ton agresiv şi oarecum fragmentar ce eram pe atunci încă siliţi 5


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

să-l avem contra numeroşilor noştri adversari”. Tot în Neologismele, Maiorescu explorează relaţia dintre afect şi cuvânt, dintre semnificaţii şi sentimente, subliniind că o astfel de corespondenţă are capacitatea de a configura ţesătura intimă a existenţei unui individ şi a unui organism etnic în ansamblul lui („în realitatea vieţei sufleteşti cuvântul este un complex de înţelesuri şi de simţiri care nu există niciodată singuratice, ci sunt totdeauna legate cu înţelesurile şi simţirile din alte cuvinte şi alcătuiesc astfel între ele ţesătura cea trainică a personalităţii unui individ, ca şi a unui popor”). Aceeaşi postulare a adevărului expresiei poetice o regăsim în studiile maioresciene în care sunt stabilite regulile dicţiunii lirice. Poeţii, sugerează Maiorescu, sunt purtători ai unui adevăr intim, lăuntric, ce are logica lui inconturnabilă, chiar dacă discursul poetic încalcă „elementare regule a conceperii întrebuinţând comparări false sau pline de confuzie” (O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867). Poezia este, în accepţiunea criticului, din sfera indefinibilului şi a imprevizibilului, ea urmând meandrele afectelor şi o regulă a economiei frazării: „Prin urmare, regula ce o scoatem pentru poezie din această considerare a afectelor se poate exprima în mod negativ: poezia să nu se întoarcă în jurul aceleiaşi idei, să nu se repete, să nu aibă cuvinte multe pentru gândiri puţine”. În acelaşi timp, poezia sublimează, transformă, transfigurează ori hipertrofiază substanţa sa proprie („O altă regulă negativă ce se poate învăţa din acelaşi punct de asemănare între poezie şi pasiune este ca poetul să nu-şi înjosească obiectul. Dispoziţia poetică se înalţă peste sfera de toate zilele”), chiar dacă adesea recurge şi la diminutivare („numai acolo unde anume prin micimea obiectului se produce impresiunea cea mai marcantă, numai acolo diminutivul poate avea locul său special”). Nevoia de adevăr pe care o subliniază, în multiple moduri şi 6


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

circumstanţe, Maiorescu reiese şi din clarificările şi autoclarificările pe care le încorporează în articolele sale. Definitorie mi se pare o astfel de poziţie lipsită de orice echivoc, în care criticul junimist se apără de acuzaţia de „cosmopolitism” care i-a fost adusă: „nicio singură propoziţie scrisă sau pronunţată de subscrisul îndeosebi nu susţine cosmopolitismul; atât subscrisul cât şi ceilalţi membri ai «Junimii» din Iaşi sunt partizani ai ideii naţionalităţii şi s-au pronunţat totdeauna în acest înţeles”. Posteritatea lui Titu Maiorescu este legitimată, înainte de toate de această căutare continuă a adevărului, din care se naşte însăşi identitatea profundă a culturii române moderne. Iulian Boldea

7


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Focus Al. CISTELECAN Ioan Moldovan între lehamite și entuziasm imaginativ Cu prietenoasă (dar și justificată) invidie remarcă Dinu Flămând, într-unul din primele comentarii 1 pe seama debutului lui Ioan Moldovan (Viața fără nume, Editura Dacia, Cluj, 1980), că acesta e „primul echinoxist care îi smulge lui Ion Pop o prefață.” Faptul putea produce, firește, invidie, dar premierea lui Moldovan cu o prefață era, pentru Ion Pop, și un bun pretext - și prilej - de a se auto-prefața printr-un intermediar. Cel puțin așa-l deconspiră Florin Mugur, de vreme ce, constată el, „toate aprecierile pe care le face cu privire la poetul Vieții fără nume i se potrivesc perfect”. 2 Diferența creată de Moldovan (față de prefațator, abilitat în primul rînd în „profunzimea melancoliei”) ar consta în „ascuțimea și prospețimea senzației”, 3 Florin Mugur bănuind la Moldovan un fond dionisiac reprimat, o dispoziție spre sălbăticia crudă a senzațiilor pe care poetul o disciplinează prin ascetism de bibliotecă și reflexe de cărturărie; cu un cuvînt, Ioan Moldovan „nu este un poet domestic, ci unul care se domesticește”. 4 Suspiciuni de duplicitate temperamentală (ori măcar comportamentală) debutul lui Moldovan a întreținut destule, duse de Dinu Flămând, bunăoară, pînă la În „Viața studențească”, nr. 5/1981. Florin Mugur, Schițe despre fericire, Editura Cartea Romnânească, București, 1987, p. 334. 3 Idem, p. 335. 4 Id., p. 337. 8 1 2


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

evidențierea efortului „de a-și crea o a doua natură”. 5 Ceea ce rezultă din astfel de observații e că Ioan Moldovan era prea intimidat de codul poetic în uz și că, speriat de propria inadecvare temperamentală la exigențele zilei, și-a făcut o operație estetică (reușită doar pe jumătate) de camuflare. De nu s-ar fi speriat, poetul ar fi fost cu totul altul: mai degrabă orgiastic decît contemplativ și mai curînd simțualist decît reflexiv. În orice caz, unul de dezlănțuire imaginativă și de vervă vitală, un entuziast al senzualelor și al convulsiei și erupției de concrete. Ceea ce și este pînă-n clipa în care teroarea informului nu-l determină să se apere cu o (uneori biată, alteori bravă) pavăză referențială, livrescă. Dar impulsul originar pare a veni din vîrtejul notației de reale himerizate, ducîndu-l pe prag expresionist. E ceea ce Eugen Simion va și observa numaidecît, declarînd că Moldovan „este, nu mai încape discuție, un poet de factură expresionistă”. 6 Poate că de factură nu, dar de temperament – sigur. La vremea aceea și eu am fost printre suspicioșii care credeau că Ioan Moldovan s-a speriat de sine și că și-a inventat un teritoriu de refugiu cultural în plină transă fantasmatică, suprimînd-o ori deviindo în referențialități livrești. Mi se părea că s-a lăsat prins de val și că s-a contaminat de autoreflexivitatea propriei generații, dezbătînd, în plin fuleu imaginativ, despre problemele retoricii și poeticii, despre relația dintre cuvînt și real și despre conversia poetică a celui din urmă. (Era, probabil, o prejudecată trasă din convingerea că și poeții trebuie primum vivere, deinde philosophari, de nu cumva doar un trafic spontan de banalități marxiste potrivit cărora existența precede și determină cultura, care, firește, are doar calitate existențială 5 6

Dinu Flămând, op. cit. În „România literară”, nr. 1/1990.

9


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

secundă). Colocviul acesta despre condiția poetică, îndoielile – ascunse, unele, în ironii, altele lăsate pe dramatic – de sine și de vocația cuvîntului, malițiile pe seama transfigurării (deodată cu speranțele puse în ea) asigurau, firește, ceea ce Ion Pop numea „statutul profund interogativ al discursului liric” 7, dar, totodată, făceau ca acul pick-up-ului să sară de pe canalul vizionar pe cel reflexiv, de pe consemnarea de stihiale pe piruete livrești. Azi i-aș da însă mai multă dreptate lui Ion Pop atunci cînd constată că „poemul devine imaginea complexă a mișcării de translație dintre trăire și rostire ca realități de egală însemnătate ale ființei”; 8 mai multă, dar nu chiar toată, căci relația dintre cele două nu-i chiar de flagrantă echivalență. În orice caz, aș întoarce pe dos (și nu fără motiv) una din observațiile lui Ion Pop, cea potrivit căreia „experiența Bibliotecii nu face decît să sporească nostalgia contactului cu elementarul”. 9 În realitate pe Ioan Moldovan spaima de real, de „elementarele” informe îl determină să fugă la adăpostul Bibliotecii și să recurgă la sprijinul aluziei ori citatului. Poemele lui încep totdeauna cu un spectacol de reale, cu un reportaj aglomerat și contorsionat de imediate, atît de violent consemnate încît devin o forfotă de informe, o forță distructivă de vitalitatea unui vertij consemnativ; e, de regulă, un tablou expresionist al agoniei realului (cu timpul violența acestor peisaje va fi „domesticită” prin chiar restrîngerea la perimetrul „domestic”), al performării lui himerice; notația banală e imediat agresată și subvertită de o imaginație acută care demonizează peisajul și-l încarcă de premoniții sumbre; peisajul ca atare devine o teroare și din calea ei poetul fuge la adăpostul - oricît de fragil - al unui citat ca garant al evadării: „Am ieșit din camera încălzită/ prin 7

Ion Pop, Echinox. Vocile poeziei, Editura revistei „Tribuna”, Cluj, 2008, p. 147. Idem, p. 148. 9 Idem, p. 149. 10 8


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

pereții ei șoareci decalcifiați de iarnă/ omătul pe tufe un cîrd de rechini/ sub dud se auzea geamătul/ unei bătrîne, rapida alterare și aburire/ a cuvintelor/ Picioarele în sandalele tatălui nostru măcinate de două veri/ anterioare, oasele de sidef scoteau mici chicote, voluptăți/ pentru care timpul nu are dimensiuni// ninge cum illo tempore” etc. Nu există însă spaimă fără fascinație nici la Moldovan, așa încît peisajele sale se exersează chiar în electricitatea terifianțelor – și încă atît de pervers încît și cuvîntul intră între terifiante: „toate flamurile le cobor/ punctului acesta de fugă/ fanta plină de vînt, prundiș viscolind în ger/ deasupra o retină de iarnă cu hăuri/ și ceea ce părea un cuvînt întinde o mînă/ vrînd să te smulgă, cum să nu întorc capul?!” etc. Moldovan pornește domol, mai totdeauna cu o notație neutră, inocentă, dar deja la al doilea pas se trezește în mijlocul unei lumi agresive și în plin entuziasm al informelor demonizate. De asemenea peisaje torționare nu poate decît fugi – și fuge, cînd apucă (dar apucă mai mereu) – sub ocrotirea maternă (sau paternă?) a unui citat – existențializat și el mai degrabă decît folosit în simple rețele ori rețete intertextuale (deși, cine știe?!, lui Alexandru Vakulovski, bunăoară, îi face impresia de poezie „prin excelență intertextuală”) 10. Nu-i de mirare că-și va elabora cu vremea o strategie de „circumspecție generalizată” 11, chiar și atunci cînd va umbla printre miraje (căci și ele primejdioase și trădătoare). Explorator panicat al realului, un imaginativ de peisaje angoasate și angoasante, Ioan Moldovan se trage la umbra citatului cînd notațiile lui, duse în febră himerică de o imaginație malignă, ating maxima entropică. Poetica lui are două viteze și direcții: cea a elanului vizionar, în care descripția peisagistă se relevă ca instantaneu 10

În „Apostrof”, nr. 6/2000. Gheorghe Grigurcu, Poezie română contemporană, II, Editura revistei „Convorbiri literare”, Iași, 2000, p. 142. 11 11


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

infernal, și cea a sedării tensiunii implozive prin retractarea peisajului în reflecție. Poetul se aruncă în hăul elementelor demonizate, dar totdeauna avînd la îndemînă colacul salvator al unei aluzii. Referința îmblînzește viziunea; ea are funcție protectoare, salvifică, pe cînd spontaneitatea imaginativă duce totdeauna în spații ostile. Climatul acesta de ostilitate, agresivitatea imediată a fiecărui peisaj conturează un fundal dramatic al viziunii, cu atît mai traumatizant cu cît Ioan Moldovan nu e doar un senzual, ci de-a dreptul un gurmand al lumii, al micilor miracole cotidiene și al oricărei șanse de reverie. Suflet pozitiv, gata să fie sedus și să glorifice orice adiere de miraj (scriind, într-un fel, cum zicea Ion Pop, „un elogiu al existentului”), 12 Moldovan are și o dispoziție imnică – supravegheată cu umor -, beatificînd cu ritual retoric umilele zilei: „în clipa în care ieșeam să cumpăr/ ceva pîine ceva unt ceva sare ceva detergent/ am vrut să opresc radioul/ dar mi-am zis lasă și lucrurile/ în absența noastră au plăceri estetice/ Și pe drum mi s-a confirmat intuiția: într-o băltoacă/ stătea fericită/ lăsîndu-se voluptuos contemplată de apa gălbuie/ de pămîntul întunecat/ o brîndușă/ am ridicat-o, am mestecat-o puțin/ și am pus-o la loc/ cerul surîdea mohorît”. Poemele acestea de cotidian destins, cu mici miraje pitulate între notații, reprezintă aria de reverie din poezia lui Moldovan și lasă spațiu impulsului său natural spre incidentele „fericite” – sau chiar spre substanța bună a lumii. Numai că de fiecare dată cînd ochiul poetului e mai atent, mai clarvăzător, peisajele devin o pură agresivitate iar materialitatea lumii e cinică și funestă. Cînd intensitatea acesteia devine maximă, poetul se retrage în bibliotecă, își răsucește, printr-o piruetă, atitudinea și schimbă 12

Ion Pop, op. cit., p. 149.

12


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

oroarea de real pe rafinamentul aluziei culturale. E o flexibilitate programatică (poate chiar structurală) a atitudinii, dar și o vocație cameleonică a poemului (Gheorghe Perian constată chiar „o anume instabilitate stilistică”, 13 dar cum ea traversează toată creația lui Moldovan nu rămîne decît că e maniera lui personală de a-și tensiona și detensiona atitudinea). Un spirit, în fond, ludic la marginea riscului: un pas în prăpastie, apoi unul înapoi în bibliotecă. Pînă să se așeze mai confortabil pe un strat dens de melancolie, Moldovan provoacă agresivitatea lumii prin transcrierea concretelor și fuge apoi în spatele unei coperte salvatoare. Primele lui poeme par, totuși, în favoarea viziunii „materialiste”, al aventurii în demonia materiei și printre fulminanțe de anxietate. Perian vorbește chiar de o „euforie a concretului”, 14 dar firește nu pentru că acesta ar avea vreo vocație euforizantă, ci doar pentru că poezia trăiește din entuziasmul notațiilor explozive și dintr-o senzualitate imaginativă (nu erotică însă) paroxistică; notații tensionate totdeauna pînă la limita traumatismului vizionar, pînă-n punctul în care consemnarea însăși devine o teroare. Între „pereți de gheață”, în „malaxor” ajunge imaginația materială a lui Moldovan; de bună seamă că are nevoie de o cale de scăpare. Dansul acesta între teroarea materialității și destinderea livrescă, între efervescența funestă a realului și lumina ocrotitoare a cărții devine aproape metodic – și-n orice caz, rafinat – în Exerciții-le de transparență din 1983 (Editura Cartea Românească, București). Tonul vizionar coboară cu o octavă și postura definitorie a poetului devine mai reflexivă și mai „temperată”, mai deschisă jocului de subtilitate (inclusiv constructivă, cu registre abil mînuite în poemele Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996, p. 123. 14 Idem, ibidem. 13 13


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

mai ample). O undă de bonomie ironică și auto-ironică (rămasă apoi marcă a atitudinii contemplative a lui Ioan Moldovan) străbate toate poemele, centrate acum pe fișa de observație cotidiană, pe incidentul ca prag de parabolă și pe o sintaxă oralizată, aparent fără protocol imaginativ. E un pas decisiv spre integrarea în propria generație și Romulus Bucur ar fi putut deja nota că Moldovan repertoriază „toate punctele tari ale generației '80”, de la „livrescul ironic” la „prozaism” și de la „tonul dezabuzat” la „derizoriul și atrocele existenței”, toate „sesizate cu un ochi impasibil”. 15 Moldovan e mai artist și mai plin de ticuri poetice decît era în cartea anterioară și trece bună parte din atribuții pe seama poeticianului din el, în paguba imediată a vizionarului. Sintaxa se „banalizează” programatic, notațiile se neutralizează și se dez-afectivizează, devin simple însemnări de grefier, ca și cum sarcina poetului ar fi să noteze „ce se vede” și nu ce e sub ce se vede. Dar toată această desacralizare și desolemnizare discursivă nu e decît pregătirea pentru un punct de climax al banalității, punct de la care aceasta se transformă în transcriere de frisoane. Banalul nu e decît terenul pe care survine incidentul angoasant, mediul în care se epifanizează o misteriozitate amenințătoare: „A coborît în stație lîngă fosta gară a marfarelor/ a trecut pe lîngă magazinul de aparate optice/ a urcat/ a intrat fără să bată/ în hol a avut o clipă de derută/ dar îndată a izbit de perete/ ușa camerei/ s-a îndreptat spre mine/ m-a lovit în piept/ un mic geamăt, un scurt sclipăt/ fără lămuriri/ știu că îmi tremură glasul/ chiar tăcînd sub acest fulger secret/ mireasma de sulf și zăpadă/ o sălbatică senzație de fericire” (El). Reducția la „notații simple” („în jurul lumii simple,” firește) e doar o amăgire a cititorului, o dezarmare a lui prin 15 Romulus Bucur, Poeți optzeciști (și nu numai) în anii 90, Editura Paralela 45, Pitești, 2000, p. 129. 14


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

muzica banalelor, pentru ca poetul să-l poată prinde total nepregătit pentru momentul în care peisajul de derizorii se răstoarnă în peisaj de funeste: „…/ printre găini, prapuri, țuică, pomana mortului/ totul în notații simple în jurul lumii simple/ și moartea atotprezentă/ scîncind sub scară”. E o strategie a banalizării discursive și a insignifierii ce anunță, de fiecare dată, ca la Mircea Ivănescu (de unde e poate deprinsă), saltul peisajului banal în peisaj traumatic (salt la Moldovan, la Ivănescu – alunecare). Cotidianul acesta fisurat, notat cu scrupul dezinteresat, e folosit în principal în constituirea unei condiții contemplative melancolice și a unui scepticism vizionar manifestat printr-o întreagă gamă de inserții ironico-parodice, menite să saboteze orice ritualitate și prestigiu. Moldovan ba-și „pregătește cu foarte mare grijă genialitatea”, ba „uită”, din cauză de „sofisticată melancolie”, să-și „noteze” „data și locul”, ba-l apucă lehamitea înainte de a termina. Trucuri și trucaje, firește, căci dincolo de jocul scenic al nepăsării și delăsării, poemul tot ca realitate stihinică și anxioasă și ca eveniment ontologic ratat e trăit: „Toți (alfa-beta-delta…) alergau după el și/ nu putea fi prins; a venit spre mine, a făcut un salt/ peste mîna mea întinsă și a căzut în prăpastie// Oooo! îmi reproșară toți; mi-am întors privirea și l-am/ văzut cum continuă să alerge pe sub pojghița de apă;/ i-am ieșit înainte (pîine și sare – pîine și vin)// Fac un salt, îl prind: Ooo! se revoltă toți; îl/ strîng în palme disperat că nu rămîne nimic, îmi/ întorc privirea; văd o creangă uscată, aur și mîl// avînd forma unui lung coșmar…”. Sub scenariul de joacă avem, în fond, o parabolă a poemului ca himeră, devoțiune, obsesie vitală, sacrificiu și dezamăgire. Nu scapă de religia romantică nici Ioan Moldovan, oricîtă artă a prefăcătoriei ar exersa. 15


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Rafinamentul acestei arte se vede și mai bine în Insomnii-le lîngă munți (Editura Cartea Românească, București, 1989), unde tratamentul melancolic al realului și tratamentul cu lehamite al poemului se unesc într-o atitudine de contemplare deceptivă, cu elanurile tăiate (dar nu peste tot, firește; sunt și poeme de înfiorare, unele chiar cu gramatică eufemistică și construite din mărgele de haiku). Notațiile nu mai au nici o febră, în afară de febra detaliului, astfel încît poemul se exersează în gravura de instantanee cotidiene: „în cabina telefonică: o rochie vișinie, o eșarfă/ o neîmblînzire cu genunchii arși, coborîtori/ tînăra parcă ascultă sunetul crocant al soarelui/ cerul de-afară se precipită, pîlpîie/ în trecere adun tot acest bagaj: o rochie vișinie, o eșarfă/ marmura secretă vibrînd/ asemeni adolescenței rușinate de noaptea sînilor” (Amănuntul unei zile). Această neutralizare afectivă a notațiilor, din preajma cărora a fost retrasă orice investiție imaginativă, duce direct la lirismul anostiei inefabile, la muzica pură a insignifianțelor și la „ermetismul” concretului, un concret ce nu mai semnifică, ci doar este. E o strategie de rafinament prin care Ioan Moldovan, cum zice Gheorghe Grigurcu, „reduce poezia la un grad zero”, 16 simulînd deplina inconsistență semnificantă a poemelor, dar și a realului. De o artă a simulării e vorba, se-nțelege, căci toată această peripeție anostă a realului devine un tablou de melancolie iar recepția cotidienelor se face întotdeauna cu o ușoară vibrație nostalgică. Dar gama de atitudini și reacții e sedată drastic sau bemolizată sistematic, astfel încît să provoace un fel de indiferență discursivă și de afectivitate redusă la pura contemplativitate pasivă. Cum zice Ștefan Borbely, poemele lui Moldovan par „caligrafiate în zona neutră dintre jubilație

16

Gheorghe Grigurcu, op. cit., p. 146.

16


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

și suferință” 17 – doar că – și ăsta e un lucru decisiv - marginile lor ating simultan și jubilația și suferința. Imaginația e ținută apriat întrun climat de letargie nostalgică, dar ea scapă mereu, în fulguranțe, din adormirea indusă. În fapt, poetica lui Moldovan valorifică tocmai aceste fulguranțe încadrate într-un halou nostalgic iar notațiile, pe cît de somnolente pornesc, se lovesc mereu de un prag imaginativ care are intensitate vizionară, dar de unde poetul le trage înapoi într-o melancolie rarefiată și stilată. Sau chiar dă spectacole de lehamite și renunțare, ca și cum poemul imaginativ ar fi o corvoadă de care e bine să scapi cu orice pretext și la primul dintre ele: „Greu, smuls din oraș/ aerul ca o bufniță se-napoiază în munți/ cu gheața trosnindu-i în gușă// Acum mai bine se ceartă mama cu fiica, tatăl cu fiii// Se-aude monologul liliacului: Mă simt cuprins de înduioșare/ Aș vrea să spun ceva…// Iar tu ești liber/ liber să-ți întrerupi poemul pentru a da/ un telefon stației de betoane” (Stația de betoane). E însă tot vechea agresivitate a realului, „tradusă” acum, cu umorul existențial cuvenit, într-un fel de binefacere cotidiană. Structura poemului e delabrată cu rafinament, rupturile dintre secvențe sunt făcute în proiectul tensiunii dintre ele iar atitudinea ostentează în nepăsare, într-un fel de deceptivitate scripturală și abandon imaginativ. E un solfegiu de note strident diferențiate, dar din armonizarea lor Moldovan scoate o muzică a deceptivității (existențiale și scripturale deodată). Avînturile de orice fel sunt tăiate scurt și poemele vor să prindă consistența și inefabilul minimalist; numai că griul textual și existențial al lui Moldovan e mereu scuturat de un trasor imaginativ, de un frison vizionar. Dar „metoda” melancoliei sale constă în sedarea imaginativului, ca și cum pe acolo s-ar strecura angoasele (ceea ce se și întîmplă). E, așadar, a doua retragere a lui Moldovan 17

Ștefan Borbely, Xenograme, Editura Cogito, Oradea, 1997, p. 104. 17


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

din confruntarea cu ostilitatea realului: după cea în bibliotecă, urmează cea în melancolia notației nude, a notației seci, fără „primejdie” de implicare. Dar nu e, de fapt, decît o pendulare între rana provocată de participarea la febra vizionară și arta delăsării minimaliste. Poemele lui Ioan Moldovan au întotdeauna o problemă de reglaj, de acord fin între registrul notației deceptive, neutralizate, și elanul imaginativ oprimat de această școală a blazării. Pe sub notația cotidiană rafinat anostă se aude tot mereu cum bolborosește freatica imaginativă, mereu gata să izbucnească și să sfărîme liniștea dezolațiunii și confortul melancoliei sceptice. E ceea ce se întîmplă, bunăoară, în Arta răbdării (Editura Dacia, Cluj, 1993), unde sceptica penitentă a notațiilor e tot mereu învolburată de rafale imaginative cu febră expresionistă. Degeaba și-a ascuns și și-a prigonit Moldovan vocația imaginației brutale, căci aceasta răzbate la suprafața poemului la orice ocazie; degeaba și-a transformat el melancolia și scepticismul într-o artă a contemplației fără reverberații interioare, făcînd din blazare o reverie, căci acestea se pornesc spontan, cu dialectica fulgurației. Reveriile insignifianței sunt brodate pe o sintaxă calmă, de lux și voluptate a notației inerte iar melancolia insidioasă și picotitoare pornește cu pas leneș, anume tărăgănat imaginativ, ca și cum poetul ar fi mereu într-o siestă contemplativă. Această ascetică afectivă, promovată într-un discurs somnolent, se electrizează brusc printr-un frison imaginativ care trece limbajul din torpoare în febră și din indolență în entuziasm. Pasajele „inerte”, întreţinute de un tonus apatic, intră brutal într-un vertij, fadoarea senzualizîndu-se în fulguranţe rebele, iar plictisul consemnativ iluminîndu-se în tensiuni voltaice. Ritmul scriptural, programat pe lentoare, e copleşit şi rupt de ritmul imaginativ, manifestat printr-o 18


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

freatică dezinvoltă, aşa încît poemele alternează între referat şi explozie, între amorţeală şi impetuozitate. Ioan Moldovan îşi maschează, de fapt, vocaţia expresionistă sub o dicţiune austeră, mai aproape de lehamite decât de euforie, împărţind partiturile între grefierul stării şi reporterul viziunii. Scriitura lui lîncedă, afectînd o dispoziţie neutrală, nu e decît mediul de emergenţă al acestor secvenţe inflamate, ce scot realul din ceremonia banalităţii şi-l implică într-o densitate şi într-o intensitate spasmatice. Cu Arta răbdării începe, de fapt, arta nerăbdării vizionare, al reveleelor de convulsii interioare. Și asta tocmai cînd manifestele abdicării de la lirism și de la viziune sunt mai numeroase, tocmai cînd poetul scrie mai degrabă „scurte proze” decît poeme, cînd e atît de apelpisit și de ambetat încît viața însăși a ajuns doar „un vechi obicei” iar el stă „de gît cu dezolarea” și își exorcizează gustul morții prin fente ludice, prin jocuri de limbaj menite să spargă balonul: „ce gust de iarbă am în gură, nebunule// iar, bă? iar, bă!/ iar.” Dar tocmai cînd a reușit să blazeze integral arta contemplației, tocmai cînd bravează mai cu spor în depresia imaginativă, de sub stratul de lîncezeală izbucnesc fulgurațiile expresioniste ale agoniei: „soarele – o lătură chihlimbarie peste ce-a fost,/ ce este ce va fi: ni s-au învinețit deja trupurile de copii/ vătămați” etc. (Numai noi suntem perfecți). Sunt izbucnirile unei imaginații cinice, care nu mai cruță lumii – și eului cu atît mai puțin – nimic. Așa cum va observa Gheorghe Grigurcu, în poemele lui Moldovan „metamorfozele /../ au o sclipire rea,” 18 imaginația s-a înrăit ea însăși tot confruntîndu-se cu ostilitatea realului. Poetul a introdus, mai apăsat şi mai consecvent, dar cu aerul că-s pure incidente, un cifru maliţios în viziune, legănînd poezia între nostalgiile învăpăiate și lehamitea consistentă şi între metafora 18

Gheorghe Grigurcu, op. cit., p. 146.

19


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

abrupt senzuală și cea eminent banală. Melancolia însăși se preface într-un peisaj existențial expresionist, alunecînd, cu toate precauțiile caricaturale (necesare) luate de poet, într-o himeră grotesc-funestă; e deja o melancolie infernală, de sub al cărei strat înăbușitor abia dacă se mai aude „scîncetul luminii”: „E vorba despre calul de seară oprit în prag/ stupefiat/ despre piciorul imens și vînăt al doamnei Mélancholy/ împingînd șoarecii în mare/ despre fetițele ei știrbe și perverse leșinînd mereu/ în mucegaiul sublunar/ despre scîncetul luminii îndoite/ sub măruntaiele poemului” (Paragraful despre pericole). Această maliţiere a imaginației, în textura căreia poetul (va) bate adesea caragialisme de peiorație a stării, va schimba dramatic ritmul alternanței dintre lehamitea consemnării și șocul jetului vizionar. Cu atît mai dramatic (deși în stilistică blazată) cu cît protagonistul angoaselor lui Moldovan – „mainimicul” – își începe deja de aici peripețiile. Și odată cu intervenția lui începe și cîntarea deșertăciunii depline în poezia lui Moldovan, de vreme ce „noi suntem (doar, n.n.) grătărelul mainimicului”; începe, așadar, lamentația – pe cît de substanțială, pe atît de caricată – a derizoriului existențial (dar și a deriziunii textuale a acestuia). În punctaje mici, se strînge, tot mai consistent, o „angoasă existențială cu substrat bacovian”. 19 Va urma o melopee a insignifianței, atît de desăvîrșită încît obiectul ei (lumea și poetul deopotrivă) nu merită nici măcar compasiune; doar o ușoară milă, parodiată și ea. Lucrul se pornește mai temeinic în Tratat-ul de oboseală (Editura Clusium, Cluj, 1999), unde Moldovan își persecută metodic impulsurile euforice și tentațiile divagante, obligînd poemul să se țină cu tenacitate programatică de blazarea existențială – scriitură minimă cu maxim de angoase. Moldovan profesează, așa cum zice 19

Ion Simuț, Critica de tranziție, Editura Dacia, Cluj, 1996, p. 184. 20


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Octavian Soviany, „anxietăţi existenţiale tratate în spirit minimalist, cu un perfect simţ al parodicului şi derizoriului”. 20 Tonusul vital pe care el şi-l prescrie se apropie de anostia din poemele lui Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu sau Victor Felea, nici tonusul scriptural şi unghiul de atac al confesiunii nefiind departe de aceste gramatici decepţionate şi simulat umile. Şi Ioan Moldovan pare să mizeze, în primul rînd, pe o „biografie” rarefiată, în destrămare, în care stările se aglomerează în monotonia exasperantă a redundanţei derizorii şi în care ironia deconspiră și discreditează, din pornire, orice traseu mitic pe care aceasta ar putea-o lua. Această sintaxă a lehamitei se întinde dinspre scriitură spre existenţial şi ea „compromite” nu doar temele mari, sacrosancte, ci şi realiile ireductibile, anemiindu-le şi contaminîndu-le de această anorexie vitală. Imaginarul decrepitudinii trage însăşi moartea printre himerele decepţionate şi vlăguite, adăugînd peniţei groteşti o undă vag compasională: „/…/ de fapt şi moartea-i plictisită un animal cu nervii la pămînt/ se opreşte din cînd în cînd şleampătă/ îşi leagă mai bine sandalele îşi ţine fusta să nu i-o ia vîntul/ harnică mîna ei dreaptă lipeşte frunza de coapse// trecătoarele trec/ torcătoarele torc” (Un animal). În acest mediu decrepit, în care metafora corporală joacă în protagonistă, servind de registru grotesc, chiar şi „provocările” sunt gratuite, orice investiţie fiind subminată de inflaţia insignifianţei şi riscată cu o reţinere caustică: „Biata, fericita realitate/ plină de vînătăi/ merge înaintea mea provocatoare şi dezamăgită// mă voi apropia şi-am să-i strecor/ pe după guleraşul ei brodat/ o bilă cenuşie// asta o să fac, nene” (Fericita realitate). Metafora şi în general imaginarul lui Ioan Moldovan nu mai sînt acum structuri de confruntare, ci mai degrabă Octavian Soviany, Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală. Volumul I, Lirica ultimelor decenii de comunism, Casa de pariuri literare, București, 2011, p. 234. 21 20


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

tehnici de afront, strategii de devaluare. Ele transpun pe grotesc toate seturile de atitudini şi impulsuri euforice şi găsesc un unghi compromiţător pentru fiecare temă, dînd stările pe reversul lor detracat. Poetul e atît de deprimat de starea lumii încît n-o mai poate vedea decît caricatural. Dacă ar fi mai ofensiv în afecte, ar redacta pamflete la adresa realului. Chiar şi atunci cînd sentimentul nu e prins în această dialectică a peioraţiei care animă imaginarul şi atitudinea, poetul găseşte o poartă difamantă prin care să-l introducă, plasîndu-l într-un context imaginativ defăimător: „I-am văzut ochii de căţeluşă tristă şi obosită/ Mi s-a făcut milă şi frică/ Aş fi vrut landemînă o creangă albă/ cu care s-arunc după ea/ iar ea să mi-o aducă îndărăt despicînd întunericul/ S-o iau în braţele mele înnegrite şi să-i/ susur: Ce orfan e cîinele Domnului,/ ce secătură, ce bestie! Amăgeşte-mă, fă să nu/ mă-nfricoşeze aceste fulgere pe creier/ ca nişte leziuni/ multe şi sîsîind de bătrîneţe” (Poem de dragoste de iubire). Limbajul ofensator e însă doar unul care oprimă limbajul, timid, al delicateţii, fără să-l scoată din cauză. Metafora difamantă abia dacă ascunde şi inhibă, la Ioan Moldovan, invocaţia şi tandreţea. În ciuda acestei chimii disolutive şi a agresiunii groteşti cu care sunt regizate stările, vocaţia lui Moldovan pentru iluzie şi afectivitate, pentru scriitura de tandreţe, supravieţuieşte, deși întreg climatul e programat pe linie deceptivă şi coruptivă. Denunţul biografiei şi al stării poetice, reportajul detracat şi misiunea ofensatoare a scriiturii, în pofida migalei destructurante, presupun în miezul acestei existenţe delabrate o emisiune de foc, un ilicit jertfelnic pentru o clandestină combustie. De sub aceste texte lehămetisite şi la capătul acestei biografii angajate în metafora decrepitudinii apare, aproape riguros, semnul sau urma unui sacrificiu: „ Nu pot privi soarele decît îngustîndu-mi pupilele/ viaţa mea nu mai e decît un comentariu apos 22


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

ediţie de cartier/ am lăsat boala să prelucreze materialul gras al vîrstei de-acum/ ascult bătutul covoarelor în ghettoul cu gălbenuş de copii/ s-a împotmolit vehicolul de mers în munţi/ după zececincisprezece ani văd vîrstele şi cărunteţea lor/ căzând ca draperiile/ fără imaginaţie mi-am trăit viaţa bătută la un singur rînd/ am cîrpit mi-am umplut sacul cu petice duioase/ ameţelile duminicale şi ameţeala de-acum se împreună/ ninge oriunde ci nu aici unde ar trebui/ degetele mi-au îngheţat şi-mi pică mici sloiuri/ pe masa pustie pe cenuşa spulberată”. (Sîmbătă de februarie). Lehamitea lui Moldovan nu e însă chiar o apocalipsă definitivă a iluziilor (deși el e un fel de „vizionar al unei apocalipse filmate cu încetinitorul”, după cum a constatat Alexandru Matei) 21, ci doar climatul în care acestea, mai mult sau mai puţin ilicit şi conspirativ, subzistă. Între vechile sale exerciţii de transparenţă şi actualul tratat de agonie, chiar dacă substanţa vitală e declinantă, asociindu-şi în această pantă, ca agent agravant, și maliţia scripturală, există o linie de perseverenţă care promovează, totuși, ca nostalgie, idealitatea lumii, în contrast suav cu delabrarea ei. Poemele merg, ce-i drept, într-o fenomenologie a detracării, fac pasteluri grotești și comprimă stări de inutilitate și de gol, dar în cortegiul acestei deceptivități își mai face loc – marginal, subtextual mai degrabă - și iluzia, speranța unei oaze ori șanse de reverie. Dar nici măcar aceasta nu mai e pozitivă, vitală; reveria mai are spațiu de epifanizare doar în mirajul morții, doar ca nostalgie: „Un minut-două am fost pe unde amîndouă umbrele noastre/ atingîndu-se delicat iscau o flamă verde-aurie/ prin care se vedea ca prin fereastră tărîmul celălalt// o dimineață mătăsoasă albastră și numai și numai/ din cuvinte/ dă-mi, Doamne, o uitare și și o privire 21

În „Ziua literară”, 10. 03. 2003.

23


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

înapoi/ ca mai înainte!” (Nirvana). Celălalt pește (Editura Paralela 45, Pitești, 2005) e structurat ca un jurnal de rarefiere și delabrare a realului, pe de o parte, și ca unul de lentă agonie cotidiană a eului. Poemele își iau pretexte imediate, cu multe secvențe „ocazionale”, și derulează filmul unei vidări de sens și de substanță, progresia unei neantizări cotidiene. Asta în pofida alerteței narative cu care sunt conturate multe episoade ori a micului spectacol suprarealist din piesele cu pretext oniric. Pe fond, viziunea, dicțiunea și imaginația sunt trase la casare și protagonistă unică rămîne lehamitea, „moțăiala” ca ritm existențial și textual: „Venise vremea moțăielii/ peste detaliile/ picante/ iuți și portocalii/ verzi și albastre/ ca prunele necoapte/ venise vremea moțăielii/ și moțăiam nemorți nevii” (Altă vreme). Tema existențială e acum „melancolia de a nu lăsa urme”, insignifianța tradusă într-un vid generalizat: „…// Parcă nu mai întîlnesc pe nimeni în oraș printre tarabe prin/ mercurul neînduplecat/ abia de mai sună cîte unul spre seară să mă întrebe/ dacă a murit altul și eu să-i zic da/ și el: nu știam cînd acum zic și semnez” (O apă bine știută). Bine zicea Aurel Pantea cînd zicea că „imaginația lui Ioan Moldovan” trăiește „în cea mai cruntă și nemiloasă dintre cotidianități,” 22 într-o cotidianitate ca pură amorfitate, simplă claie de insignifianțe. La ritmul acestei lumi goale, deplin irelevante, se adaptează și sintaxa lui Moldovan: abia se tîrîie, gata oricînd să renunțe, copleșită de lipsa ei de sens în consemnarea lipsei de sens a lumii. Atît de căzută e energia poetică încît pînă și poetul se exasperează de sine și-și ia angajamente de revenire la poetica tare, părăsind amorțeala melancolică: „…/ destul cu/ neorealismul/ e timpul să devin groaznic și grozav/ un afiș un manifest către gurăcască/ flamuri mari, flamuri mari, o neam melancolic!” etc. (Pe la 22

În „Discobolul”, nr. 30-31/2000.

24


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

noi). Mobilizări prefăcute, firește, deja denunțate de ironia caricaturală cu care sunt propuse. Maxima freneziei vitale și textuale rămîne tot toropeala, coma imaginației și lehamitea dicțiunii. Așa ar fi dacă poemul lui Moldovan n-ar fi, de fapt, tot un jertfelnic, tot o primejdie fatală, tot un supliciu: „Deschid caietul/ îmi vîr capul între fălcile crocodilului/ Dorm, speculez -/ mi-s ochii duși în lumi de sînge” (Tumul). Dacă, așadar, sub lentoarea agonică și sub toropeala exasperantă nu s-ar zbate o religie sacrificială a implicării în poem. Oriunde fuge Ioan Moldovan, pînă la urmă tot dă față cu romantismul sacrificial și vizionar pe care și-l ascunde. Poate că oțiul pe care-l descîntă (dar care nu e precum al lui Titir, ci e doar exorcizarea unei angoase de gol) dă impresia că „idealul” poetului „este unul de esență clasică” (s. aut.), cum zicea Andrei Bodiu, 23 iar multele referințe (din care multe latinești) să justifice constatarea că Moldovan e „un clasic bine temperat, subminînd, din interior, retorica modernismului”; 24 dar sub placa de cotidian inventariat cu lehamite și dincolo de ilustrația culturală (de regulă utilizată pentru a relativiza o stare ce tinde să atingă consistența sau febra), Moldovan ascunde un romantic refulat (de nu chiar strangulat), unul pentru care poemul e o problemă de risc vital. E și normal, de vreme ce postmodernismul e doar (nu doar, dar cît de cît…) o reciclare ironică a romantismului. Melopeea insignifianței și gramatica leșinată a notațiilor, descompunerea informă a lumii și plictiseala creativă, sastisirea de tot și de toate devin atît de consistente încît se transformă într-o monotonie existențială compactă. Poetul însuși e sătul și exasperat de sine, nu doar de lume; nu-și mai găsește rost într-o lume tot mai 23 24

În „Observator cultural”, nr. 4/2000. Adrian Popescu, în „Steaua”, nr. 7-8/1994. 25


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

decrepită, mai lălîie, în care-l mai chinuie doar amintirea vremilor cînd poezia putea glorifica această lume: „Delabrat prin urbe mă port/ apele rîului nostru și ele-s mereu altele/ numai umbra mea nepierdută de trupul meu mort/ își tolănește pe mîluri spatele/ și plescăiala lor vînătă-putredă/ plină de pești adormiți/ desparte partea uscată de partea mea umedă/ și-apoi le presară cu trilobiți/ scîncetemi scoate cît mai poate gîtlejul/ din care odinioară cîntam” etc. (Bairam). Ineditele din Însemnări primitive (Editura Limes, Cluj, 2005) cîntă acum opacizarea totală în fața mirajelor: „Degeaba mă mai uit afară-n gol/ deși e primăvară, deși un piersic arde/ c-o flamă roză pîlpîind domol/ nimic nu mai zăresc din ce e scris în carte” etc. (Somn). O asemenea mortificare a spiritului nu poate fi înfruntată decît prin umor, prin punerea dramei pe partitură de joacă. Așa că Ioan Moldovan își va pune rafinamentul deprimării în strofe ușuratice, hître, lăsînd inventivitatea să se joace cu decepția și plictiseala existențială: „Mai dorm mă mai trezesc mai stau în pătrățele/ mai pierd din timp uitînd de ghilimele/ mănînc vreo literă de pe la capăt/ nici nu gîndesc ce-o să mai capăt/ de trăit de-ntors de dat cuiva/ astfel cîntam la vremea mea” (Tumul). Această partitură de umor existențial, prin care poetul și poemele rîd de propria lor neantificare, e a treia retranșare a lui Ioan Moldovan. Poetul se preface că e propria-i paiață și se tratează ca atare. Același spirit de joacă, prin care poetul scapă de presiunea și tensiunea insignifianței și amorfului, bate și prin poemele din Mainimicul (Editura Cartea Românească, București, 2010), chiar dacă acestea dau tîrcoale aceleiași angoase de gol și nonsens. Notațiile, tot mai lipsite de vibrație, tot mai uscate, conturează un peisaj existențial de dezolare aplatizantă și de opacitate vitală, dar Moldovan iese din mrejele entropiei prin transformarea deceptivității 26


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

în farsă. Versatilitatea sa, cameleonismul poemelor joacă între stări nu neapărat contrare, dar incongruente: în plină posomorîre textuală și în mijlocul băltirii existențiale, Moldovan întoarce poemele în vervă ludică: „…// Lingurică singurică/ este că și ție ți-e frică/ de nimic din nimică// iar tu împărăție a spiritului nici că-mi simți lipsa” (Din office book). Astfel de distorsiuni hître, astfel de subvertiri ale decepției în verva gratuită ar trebui să scoată din cauză bacovianismul lui Moldovan; dar nici vorbă să-l scoată, ba din contră, comentatorii care-l punctează se înmulțesc de la carte la carte. L-am pomenit deja pe Ion Simuț, dar și mai convins de afinitatea bacoviană e Mircea A. Diaconu, pentru care Moldovan „este un bacovian” - și încă „unul din cei cu multă personalitate.” 25 Și Doris Mironescu îl vede ca pe „un surprinzător discipol bacovian” care cultivă „sentimentul vital al neantului”. 26 Nu-i foarte departe de a fi de acord nici Viorel Mureșan, care crede că Moldovan împărtășește cu Bacovia „obsesia meteorologică” 27 (dar meteorologia lui Moldovan, spre deosebire de cea bacoviană, nu e apocaliptică; aș crede că dacă a deprins de undeva obiceiul de a transmite starea vremii, atunci de la Mircea Ivănescu a învățat). În fine, bacovian îl crede și Traian Ștef. Bacovia avea însă un umor sinistru, sumbru, pe cînd cel al lui Moldovan e un umor de vervă, de înseninare și destindere a stării; un umor cu valențe ludice, nu cu valențe spastice sau alienante. Moldovan va fi umblînd și el printr-o lume bacovianizată, dar nu cu spiritul lui Bacovia. Altminteri, și realul său e tot atît de „ofertant”, de secătuit de sens și de „poezie” – și poetul ricanează, firește: „opt sute acolo nouă dincolo/ vreo patru pe mașină pe bucate/ o sută pentru cerșetori/ o alta pentru biluțele îngurgitate Mircea A. Diaconu, Fețele poeziei. Fragmente critice, Editura Junimea, Iași, 1999, p. 152. În „Suplimentul de cultură”, 15. 10. 2011. 27 Viorel Mureșan, Colecția de călimări, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2011, p. 90. 27 25 26


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

per os// și așa mai departe și așa mai departe/ te inspiră cîntă barde” (Amintirea grijilor). Angoasa de moarte se strecoară în poeme (tot mereu, ce-i drept) clandestin, după ce acesta își simulează delabrarea, dezarticularea, incongruența notațiilor – iar intrarea ei nu e un eveniment, ci tot ceva derizoriu, tot o frivolitate: „Cum reiese din romanele anglo-saxone și americane/ de succes/ lumea se duce dracului tot timpul/ cînd într-un mod feeric cînd într-altul sordid// Degeaba, eu tot n-am citit tot drumul la zid// În curînd vom avea un alt ministru de Externe// dar noi ăștia apropiații doamnei Ignota/ ne căutăm deja un refugiu niște refugii/ o fugă o artă-n exces// în peștera cărora îngerul și alte notabilități/ ne vor face ei toată treaba” (Noi, ăștia). „Fuga de emoția personală” de care vorbește Viorel Mureșan 28 - și care e reală, eficientă chiar - devine o tactică de autoparodiere, de autopeiorație. Un eu delabrat, într-o lume delabrată, scriind poeme delabrate – cam ăsta e ethosul deceptiv al lui Ioan Moldovan. N-aș zice, cu Gheorghe Mocuța, că din el iese „un elogiu al îmbătrînirii și al oboselii,” 29 dar nici o lamentație înduioșătoare nu iese. Mai degrabă un circ trist al îmbătrînirii. Ce e nou în Timpuri crimordiale (Editura Eikon, Cluj, 2014) sunt cei cîțiva psalmi ai dezolării și decrepitudinii: „Ce vrei să faci cu mine, Doamne, nimic nu-mi mai rămîne treaz -/ Timpul ca o mîzgă pe obraz/ Mă bălăcesc în propriu-mi sînge gros/ Decît e porcu-n baltă, sunt mult mai mocirlos// …// Mă uit în sus să văd realul/ Ninge// Cînd mă trezesc, un cîine orb urinează/ Pe retinele mele și Tu taci// Și nici chiar această scriere-a lui nu durează” (În sus). Rapoarte de stare trimise sus, cu implicite reproșuri, dar nu invocații, ci mai degrabă reclamații. Doar un lamento existențial. Un lamento al Idem, Colecția de călimări, II, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2013, p. 134. Gheorghe Mocuța, Literatura vestului apropiat. Dicționar biobibliografic al membrilor Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad, Editura Mirador, Arad, 2014, p. 204. 28 28 29


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

lehamitei: „aș începe iar o litanie dar/ mi-e lene și am nisip între dinți” (Poem fiscal). De era ori nu, la început, poemul lui Moldovan un „act de trăire pură, extatică,” 30 e greu de decis; sigur acum a devenit un act de exorcizare a decrepitudinii și dezolației, un denunț și un reportaj al ramolismentului și destructurării ființei. E om blînd, afabil, Ioan Moldovan; nici scriitura lui nu e agresivă; dar de propus, propune, cu umilitate, cu tandrețe, doar atrocități.

30 Radu G. Țeposu, Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Ediția a III-a, Prefață de Al. Cistelecan, Editura Cartea Românească, București, 2006, p. 120. 29


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Antologie lirica Ana BLANDIANA POEME

Pauza de scris Marile pauze de scris, Ca nişte linişti bizare Întrerupte din când în când De un hohot intens Ca de fiară plângând, Sunete nearticulate în care Urechea mea omenească Nu e în stare Nicicum Să distingă un sens Şi nu înţelege dacă ea a surzit Sau cel ce dicta pân-acum Ce să scriu Refuză să mai vorbească Şi consideră urletul în pustiu Singura formă rămasă de exprimare, Pe care Eu nu ştiu S-o transcriu.

30


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Excesul de noimă De partea lipsită de sens Mi-a fost întotdeauna frică, Deşi simţeam că trebuie să o accept, Că fără ea Excesul de noimă Fermentează, se strică Şi devine suspect. Din partea lipsită de sens Izvorăşte misterul Umbrit de secunde Intens, Căreia numai ea Îi asigură locul în pagină, Lăsându-l să se cuibărească-n ungherul Unde logica nu poate pătrunde Şi rigoarea-i paragină. Dă-mi, Doamne, curajul să ies Spre partea lipsită de sens Din prea clara lumină, Viitorul cel tulbure să mi-l asum, Timpul-diavol, nebunul care dezbină Nonsensul trecut de absurdul acum Şi ajută-mă să jupoi de pe mine de tot 31


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Solzii-nţelepţi, raţionalul corset, Pe care încerc în zadar să mi-l scot. Eliberează-mă de mine şi-ncet Lasă-mă să alunec pe contrasens În partea lipsită de sens. Ş.a.m.d. Nu mă visez decât pe mine. Deşi sunt mai multe personaje Care se înspăimântă între ele, Eu ştiu că sunt tot eu, Cea gata oricând să se viseze pe sine. Şi chiar dacă mă trezesc, Eu ştiu că nu e decât un vis despre trezire, În care abia aştept să visez că adorm, Ca să pot visa că visez. Ce joc minunat de-a mine însămi! Ce joc fără sfârşit! Pentru că sfârşitul Va fi şi el visat tot de mine. Şi aşa mai departe... Din oglinzi Nu mă înlocui, Nu pune în locul meu Altă fiinţă Pe care s-o consideri tot eu 32


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Şi-n zadar s-o laşi să îmbrace cuvintele mele. Fie-ţi milă de ele Dacă nu ţi-e milă de mine, Nu mă obliga să dispar În faţa unei streine Care-mi poartă numele Fără ruşine, Fără să mă imite măcar, Ca şi cum, Nu m-ar fi cunoscut niciodată. Nu încerca să pretinzi Că sunt eu, dar schimbată, Nu mă umili Ştergându-mă din oglinzi, Lăsându-mă doar în fotografii. Face book Fraze şi gesturi galopând, Imagini Încâlcindu-şi coamele şi copitele Într-o încleştare care poate fi Luptă sau dragoste Nu contează, Important e doar ritmul delirului Gâfâind, încercând să revină, Dar împins din urmă De alte mesaje Isterice, 33


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Cu cât mai lipsite de sens, Cu atât mai grăbite. Printre clipe Ca floarea tăiată Cu petale aripe Ţi-aminteşti cum cădeai Printre clipe? Şi clipele cum Se dădeau la o parte Să te-ajute s-ajungi În adâncul din carte, Unde stelele moarte Se transformă-n poeme Şi nu e târziu Şi nu e devreme Să pierzi veşnicia, Să renunţi şi să ierţi. Ţi-aminteşti întunericul Dintre coperţi? În umbră În umbra de veci amăruie A nucului eu am ales 34


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Somnul din care să-mi suie Sufletul tot mai ades, Să caute creanga de aur În întunericul verde Foşnind, plutitor ca un plaur Ce-n rîul de veci se va pierde Prin veacuri, decenii şi anii Cei morţi ca şi stinsele stele

Îngeri de buzunar Atâţia poeţi Cu pantofi, cu cravate, Cu ţigări şi agende-ncărcate, Cu obsesii, cu invidii, mai ales, Dar şi cu – ce ciudat! – Câțiva îngeri de buzunar, Care cad, Când vor să scoată batista, Ca nişte litere Risipite în zadar, Deşi, aşezate cuminte, Transcrise pe curat, Ar putea forma cuvinte (Ce-i drept, de neînţeles). 35


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Cronica literara Iulian BOLDEA Logica firescului

Chenzine literare (Editura Humanitas, 2014), cartea Taniei Radu, reuneşte cronici literare apărute, majoritatea, în revista „22”, cronici ce impun profilul unui critic literar atent la nuanţele textului, la mutaţiile canonului sau la capriciile receptării literaturii române contemporane. Sunt interpretate, cum mărturiseşte autoarea, „cărţi care aduc cumva mărturie. Unele sunt mărturii directe, adică memorii, jurnale, corespondență, reconstituiri, capabile să extragă, dintr-o zestre risipită dramatic, principii ale reasamblării noastre morale. Altele sunt descărcări literare acute, uneori violente, oricum posttraumatice, ale aceleiași experiențe, dar în forma prozei care se scrie azi”. Pe de altă parte, nu e întâmplător că, în Prea plinul amintirilor. Memorialistică, prima parte a cărţii, sunt consemnate cele mai semnificative apariţii editoriale de după 1989 din registrul genului autobiografic. E vorba de nume şi cărţi revelatoare pentru importanţa depoziţiei memorialistice: Anița Nandriș-Cudla, 20 de ani în Siberia. Amintiri din viață, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu Scrisorile către Monica (1947-1951), Monica Lovinescu, Jurnalul esențial, Lena Constante, Evadarea tăcută. Trei mii de zile singură în închisorile României, Paul Cornea, Ce a fost. Cum a fost (dialoguri cu Daniel Cristea-Enache), Nina Cassian, Memoria ca zestre, volumele de corespondența lui Mircea Zaciu cu Ion Brad, Aurel Sasu și Marian Papahagi etc. 36


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Subtile, lipsite de orice complexe, cu simţul nuanţei şi al subtextului, interpretările dedicate operei lui Mircea Cărtărescu, propun imaginea unui scriitor ce „dispune de un organ vizionar care se hrăneşte, vorace şi natural, cu tot ceea ce s-a scris, după care trăieşte totul într-un chip absolut inconfundabil”. Tania Radu investighează aici genealogia unor texte, dar şi arhitectura estetică sau percepţia dedublată a ficţionalităţii, revelatoare pentru o operă concepută prin prisma paradoxurilor, a paroxismului („Mircea Cărtărescu practică în scris o intensitate aproape masochistă a paroxismelor”), a capriciilor imaginarului („Ecoul frustrării autorului atunci când Ruletistul n-a fost prins în ediţia din ’89 a fost suficient de sonor ca bucata să fi stârnit aşteptări de tot felul: putea fi un fel de embrion al cărţii, o cheie şi, în acelaşi timp, o măsură a lui. Nu este. Ruletistul e doar un prolog, o anticameră, în care schema „Jocului“ este livrată cititorului în varianta cea mai acută, când riscul nu mai înseamnă doar pierdere, ci de-a dreptul moarte” sau: „Mendebilul exersează, în primul rând, puterea de investire magică. Nu a copilăriei, căci ne-am afla în plin truism, ci a «memoriei copilăriei». Exerciţiul lui Mircea Cărtărescu e complet străin de «evocare». Dacă îndeobşte distanţa în timp «răceşte» senzaţiile, trăirile, conferindu-le acel confort al melancoliei, Mendebilul şi, mai ales, REM, refuză spontan această poziţie, străbătând drumul înapoi împotriva curentului. Începând de aici, tentaţia (şi capcana!) referinţelor şi comparaţiilor creşte progresiv. Evident, acest tip de regresie are cel puţin două precedente ilustre în literatura noastră (ca să rămânem doar acasă). Eminescu, cel din Sărmanul Dionis, şi unele din prozele lui Mircea Eliade”). Explorând spaţiul prozei, comentariul despre romanul lui Radu Aldulescu Amantul colivăresei surprinde climatul epic, 37


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

metamorfozele tectonicii narative, dar şi modulaţiile configurării personajelor, într-o frază decisă, cu tăietură fermă şi plastică: „Amantul colivăresei este, pe scurt, portretul năclăielii generale, compus din biografii cu două capete: unul în nomenclatura pârlită (genul redactor-şef de ziar, cu şofer şi maşină la scară, dar domiciliind încă într-o mahala ţigănească), celălalt, în «lumpenul» profund (aşa cum spui „comă profundă“), supravieţuind larvar, din chenzine şi rate, în cartiere de blocuri mucede. (…) Eroii din Amantul Colivăresei sunt un fel de avortaţi. Disperarea lor agresivă se manifestă strict verbal, mestecă fără încetare pasta scârboasă a dispreţului de sine şi de tot. Violenţele de limbaj nu ţin de trivialitate, ci de o vulgaritate ca semn de apartenenţă socială, subliniată acuzator. Se scaldă în condiţia ce le-a fost rezervată, şi o fac cu voluptăţi răzbunătoare. Vitalitatea cu sens negativ.”). În comentariul despre cartea Anei Blandiana, Fals tratat de manipulare, Tania Radu surprinde legătura secretă dintre poezie şi notaţia autobiografică, dintre lirism şi recuperarea anamnetică a trăirii („Câteva versuri tulburătoare închid şi Fals tratat de manipulare, cel mai recent volum, de memorialistică. Aici, la capătul călătoriei prin propria viaţă, poezia sună deopotrivă agonic şi escatologic, însă la fel de neliniştită în veghe: «Şi dezorientat, când şi când/ Cucul apare şi anunţă/ Sfârşitul lumii cântând». Nu e întâmplător că Ana Blandiana alege să mărturisească în acest fel, adică pieziş, ce rost i-a atribuit poeziei în destinul ei: a lăsat-o la masa vieţii, să vadă şi să judece tot, să închidă fugile omeneşti şi să deschidă, atunci când poate, ferestrele unei alte Salvări / …/Autointerogaţia aşadar, în locul simplei mărturii «despre lumea prin care am trecut». Lipseşte obişnuita perspectivă relaxată, «de sus», din vârful experienţei acumulate. O tensiune greu de definit 38


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

comandă înlănţuirea de portrete, reflecţii şi fragmente autobiografice”). Faptul că aceste „chenzine” nu îşi asumă explicit statutul unui demers critic, ci sunt „literare” spune ceva despre dorinţa autoarei de a plasa accentul asupra literarităţii, asupra universului operei, prin sugerarea anumitor căi de acces privilegiate către intimitatea textului, prin exersarea unor instrumente de lectură adecvate, care încercuiesc, adesea cu voluptate, conturul unor toposuri literare sau plasează un anumit fenomen cultural sub zodia unei benefice interogaţii. Din aceste motive, ceea ce poate să pară, la un moment dat, exerciţiu de lectură monocord, nu este decât o probă de echilibru şi constanţă de gust estetic şi de detentă hermeneutică sigură pe uneltele şi deciziile sale. Dincolo de evaluările experienţelor literare ale memorialisticii, sau de resituarea estetică a optzecismului („Textualismul a fost uitat, iar reeditările din volumele generației optzeci au toate șansele să reașeze scara de valori. Cu excepția lui Mircea Cărtărescu, nimeni nu mai ocupă azi locul pe care-l ocupa în deceniul nouă”), Tania Radu explorează şi relieful unor mutaţii canonice, înregistrând, totodată, emergenţa unor opere literare de extremă noutate stilistică şi semantică, de un provocator spirit insurgent. Demne de interes sunt şi exerciţiile de reconsiderare a statutului unor scriitori, de reevaluare a orizontului imaginarului sau de investigare a unor teme inedite, ca în cazul interpretărilor consacrate lui Ioan Groşan („Nu e o noutate că în prozele lui scurte contextele de persiflare a tehnicilor textualiste sunt mai multe decât cele de reală întrebuinţare a lor. Intertextele sunt mai degrabă fandări ale sensibilităţii care se teme de ridicol, mărci ale unei tensiuni de tip existenţialist, care camuflează teme prea răsunătoare precum identitatea, unitatea fiinţei, comunicarea etc. „). 39


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Cărţile unor autori precum Ana Blandiana, Alexandru Vlad, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Filip Florian, Doina Ruști, Lucian Dan Teodorovici, Dan Coman, Cătălin Dorian Florescu, Dan Stanca, Radu Aldulescu, Simona Sora ş.a. sunt evaluate cu moderaţie, cu fler, cu intuiţie hermeneutică, dar şi cu subtilitate a percepţiei, Tania Radu relevând punctele de interes, nucleele semantice generatoare, proeminenţele imaginarului, pentru a decodifica cu promptitudine un înţeles ascuns sau o rezonanţă uitată, o armonie privilegiată a timbrului estetic sau profilul vreunui personaj. Stilul cronicilor este direct, un stil al tranşanţei, lipsit de meandre expresive sau de echivocuri catifelate, de certitudini rostite apăsat, ca şi de paradoxuri articulate retoric. Clasificările, interpretările, evaluările Taniei Radu nu au nimic forţat, ele legitimează o ordine imanentă a devenirii literaturii române contemporane, într-un spirit al ordinii, al siguranţei desenului critic şi al preciziei judecăţii de valoare, ferme, acute, revelatoare prin firesc şi logică interioară.

40


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Biblioteca Alpha Radu ȚUCULESCU

Scurtă dare de seamă asezonată cu întîmplări (Student în comunism) Am intrat la Conservatorul Gh. Dima din Cluj, secția vioară, în toamna anului 1967. Ultima promoție care urma să mai facă cinci ani de facultate. După noi, anii de studenție se reduseră la patru. Pe lîngă piesele obligatorii (studiu, virtuozitate, Bach...), eu mi-am ales, la examenul de admitere, Concertul pentru vioară de Haciaturian. Un concert dificil care, în conservatoarele din alte țări, se studia prin anul IV de facultate. Dar cam toți concurenții interpretau concerte dificile, liceul de muzică fiind o exigentă pepinieră de instrumentiști. La admitere m-am prezentat în cămașă albă (fără cravată, nam suportat-o niciodată), pantaloni de-o culoare închisă, pantofi cu vîrf ascuțit și toc. Purtam părul lung, greblat cu degetele. După anii de internat liceal, mă simțeam mult mai liber. Prin clasele a X-a și a XI-a, eram „vînați” cei cu părul lung și fetele cu mini. Chiar și pe stradă, obligați să ne tundem urgent. Cîte un milițian zelos, le tăia fetelor bucățica de fustiță. Dar cînd am ajuns în clasa a XII-a, s-a renunțat. În perioada anilor de studenție, părul putea crește-n voie iar fetele-și acopereau doar fesele. Purtam blugi ori pantaloni din catifea raiată, strînși pe picior sau trapez, cămăși cu ori fără guler și roling41


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

uri din material sintetic. Sacou, geacă din piele întoarsă ori scurtă tip Alain Delon. În 1969, cămășile deveniră mult mai colorate și înflorate (flower power..) iar chitara obligatorie pentru serile petrecute pe malul Someșului ori în excursii. Ne numeam generația în blugi. Se fuma Carpați fără filtru, chiar dacă exista o gamă întinsă de țigări cu filtru. Eu am preferat, în primul an, pachetul de Naționale. Tutunul mi se părea mai galben, mai curat, iar efectul mai amețitor... Cafeneaua Mamaia era în spatele conservatorului, o vizitam zilnic. Boabele de cafea se prăjeau la vedere. Îți alegeai sortimentul preferat. Puteai cere, lîngă ceșcuța cu cafea (de-un leu), și o țigară Kent. În alte cafenele, se foloseau ibricuri de diferite mărimi încălzite pe nisip. Cafea la nisip. Optam pentru Mamaia. Acolo aveai posibilitatea să apuci, din mers, unul dintre păhărelele (cît un degetar) cu coniac ori rom, rînduite pe tăvi... (Prima tabără studențească am avut-o în vacanța de iarnă. În holul conservatorului erau afișate numeroase oferte de schiat la munte. Gratuite. Împreună cu prietenii, am ales Susai, o cabană mică în zona Predealului complet necunoscută mie. Eram dotat cu schiuri fabricate acasă la Reghin, de unde evident aveam și o vioară semnată de Boianciuc, lutier renumit. Dar, pe perioada vacanței, toți am renunțat la instrumente...Eu mi-am umplut rucsacul cu calupuri de țigări Naționale, speriat că nu le voi găsi și în Predeal! La Susai, paturi etajate, lămpi cu petrol, mîncare bogată și băutură...adusă de noi. Schiam dezbrăcați pînă la brîu pe o pîrtie doar a noastră. Coboram, din cînd în cînd, în Predeal să ne dăm în spectacol prin baruri. Într-o seară, din amuzament, mi-a venit ideea să le ghicesc fetelor în zațul din ceașca de cafea. Descopeream, desenate, tot soiul de animale, drumuri, profiluri de bărbați, scrisori, 42


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

amenințări, despărțiri, noi iubiți, inele de logodnă etc. Le interpretam spumos. Imaginația îmi zburda în voie, precum în povestirile pe care le scriam, în taină, încă de pe băncile școlii. A fost de ajuns să se „potrivească” vreo două-trei „preziceri” că faima mi se umflă ca un aerostat, obligîndu-mă să ghicesc în fiecare seară. Devenisem oracolul de la Susai! Plata o ceream pentru întreaga trupă: vodcă și suc de roșii cu piper (Bloody Mary) plus cîte o sticlă de Martini ori Garone pentru fetele mai sensibile...) Locuiam în gazdă, în centrul orașului. Costa 200 de lei. Aveam bursă. În general, îmi vindeam cartela de masă și făceam „blatul” pe la cantine. Erau numeroase și bine „dotate”. În cazuri de „forță majoră”, mergeam în piața Mihai Viteazu și mîncam o ciorbă de fasole cu ciolan afumat, alături de zarzavagii. Un leu porția. Cînd primeam bursa, ne „boieream” în restaurantul Continental. Cu 25 de lei, doi inși mîncau bine și se puteau îmbăta temeinic. Suta de rom Jamaica costa 1,80 lei, cel mai scump fel doi 4,80 lei. Preferam crîșmele unde beam vodcă rusească ori poloneză dar și rom cubanez galben și roșu, uneori lichioruri de mentă. Bere ori vin vărsat. Desigur, existau și restaurante precum Hubertus unde serveau cotlet de căprioară ori labă de urs. Rar nimeream pe-acolo. La trei dimineața, se deschidea ciorbăria Ursus cu ciorbă acră (fasole, vită) pentru cei mahmuri. Un alt sediu era Croco, celebra cafenea studențească, vizavi de Casa de cultură a studenților. Acolo puteam bea și coniace de diverse stele iar Mariko, blonda chelneriță, ținea un caiet cu evidența datoriilor pe care le plăteam cînd luam bursa. Lîngă Croco, la Spicul, se găseau tot soiul de brînzeturi, inclusiv cu mucegai, un larg sortiment de lactate și produse de patiserie pentru gustări rapide. 43


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Sîmbăta și duminica se organizau seri de dans la diverse cluburi. Un soi de „discoteci” in nuce. Uneori, cîntau live formații precum Semnal M ori Cromatic. Preferam chefurile mai intime ( le numeam jururi, de la ungurescul zsur=chef ) la vreun coleg clujean ori la cel cu o gazdă îngăduitoare. Cîteodată procedam astfel: unul dintre noi (care nu avea buletin de Cluj) se îmbrăca „sobru”, lua cu el o valiză mai mare ( în ea se ascundeau magnetofonul și benzile) și se caza (de dimineață) într-un apartament la hotel Continental ( numărul 101, de obicei), ca un turist oarecare. Spre seară, cînd se schimba recepționerul, urca „gașca” de băieți și fete (nu toți în același timp, desigur...) în cele două camere. (Întreruperile de sarcină fură, din 1968, strict interzise. Pedeapsă cu închisoarea pentru cadrele mai mult ori mai puțin specializate –medici, asistente, moașe, babe...- prinse asupra faptului. Cînd vreo studentă rămînea, totuși, gravidă se-ncercau întîi practici la-ndemînă oricui: băi fierbinți cu boabe de muștar și îngurgitarea de rom în cantități apreciabile. Uneori, rezultatele erau pozitive. Dar existau prezervative. Era chiar igienic să le folosești. Produs chinezesc, în general, ele se cam rupeau...în plină activitate! Am pățit-o și eu. Logodnica mea a rămas gravidă, la sfîrșitul anului trei. În cele din urmă, am fost nevoit să apelez la un prieten medic. Om blînd, fin, de mare bun simț. S-a rezolvat totul în taină, curat, profesionist. Eram în culmea fericirii, cînd brusc logodnica m-a anunțat că se mărită cu medicul! O ceruse în căsătorie iar ea acceptase. Se săturase de nesfîrșita logodnă cu mine. Șocat, nu mi-a venit să cred, pînă cînd i-am văzut nunta la grădina Boema. A urmat, pentru mine, o lungă vară fierbinte, petrecută prin toate crîșmele orașului. Atunci am cunoscut și m-am împrietenit cu toți nebunii interlopi, le-am ascultat poveștile, le-am mediat certurile ori bătăile, 44


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

i-am însoțit în periculoase escapade nocturne. Toamna, odată cu începerea cursurilor, treptat mi-am revenit, descoperind că viața fără o logodnică e mult mai ofertantă...) Pe lîngă Beatles ori Rolings Stones, ascultam (și dansam pe) muzica unor formații și interpreți precum: Creedence Clearwater Revival, Led Zeppelin, Pink Floyd, Deep Purple, Bee Gees, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, Aretha Franklin, Otis Redding, Joe Cocker, Santana, Donovan, Bob Dylan, Mireille Mathieu, Johnny Hallyday, Celentano (și mulți alții) iar, din 69, Alain Gainsbourg cu al său Je t,aime... moi non plus, ne electriza miezurile nopților. Desigur, muzică de jazz, față de care eu aveam (și am) o pasiune aparte. La Conservator nu se studia jazz iar unii profesori (limitați...) nici nu pricepeau această muzică. Dar, de exemplu, formația Play Bach (toți trei absolvenți ai conservatorului parizian), am ascultat-o ore-n șir la cursurile de armonie, analizîndu-le superbele prelucrări. Nu agream spectacolele de operă. Mișcarea scenică și „talentul” actoricesc ale cîntăreților erau caraghioase. Preferam să ascult doar arii. Mergeam la concertele de orgă ținute în biserica reformată. Filarmonica avea și duminica, înainte de masă, concerte (bilete preț redus) pentru elevi și studenți. Noi, conservatoriștii, beneficiam de intrare liberă. Sediul filarmonicii era la Universitate, chiar vizavi de conservator. O clădire în subsolul căreia am trăit adevărate ore kafkiene. (Duminică dimineața. Locuiam în gazdă lîngă cimitirul central al orașului, împreună cu Puck, vechiul meu prieten din copilărie. Era reghinean și el, cu patru ani mai mare decît mine. Absolvise secția de arheologie și lucra deja la Muzeul de istorie, în echipa lui Constantin Daicoviciu. Camera noastră se afla lîngă gardul cimitirului. Dincolo de gard, se înălța capela mortuară. 45


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Gazda noastră era o bătrînă unguroaică extrem de veselă care se bîlbîia chiar și atunci cînd rîdea. Ne aflam în pat, încă pe jumătate adormiți. Deodată ușa s-a deschis brusc și o voce sonoră zise: buletinele, vă rog! Să picăm din pat, la o asemenea replică demnă de filme comic-absurde. Un milițian cu chipiu și bărbie dublă se holba încruntat la noi, repetînd hotărît: buletinele, vă rog! Surprinși de imbecilitatea situației, am reacționat în consecință... Amîndoi am sărit din pat, ne-am căutat buletinele și le-am înmînat umflatului fără vreun comentariu. Acesta le vîrî, automat, în buzunar apoi zise: îmbrăcați-vă și veniți cu mine. Ne-am executat, în timp ce o auzeam pe doamna Margareta, gazda, scîncind în sughițuri. Eram atît de uluiți, încît nu am ripostat în nici un fel. Afară, am constatat, siderați, că milițianul se îndrepta spre...sediul filarmonicii! Ăsta ne duce la vreun concert?, m-am întrebat și abia mi-am putut stăpîni rîsul. Da, acolo ne-a dus dar în subsolul filarmonicii unde am fost băgați, fiecare separat, în cîte un birou sobru, mobilat cu calculată austeritate! Începu un lung și halucinant interogatoriu făcut de un individ stilat , proaspăt ras, constant zîmbăreț, care păstra aceeași intonație vocală. Ore-n șir! Aveam voie să fumez și să cer cafele. Din cînd în cînd, eram lăsat singur, să pot medita asupra „problemei”...Bănuiam că, în cealaltă încăpere, se întîmpla același lucru cu Puck. Întrebarea care se repeta constant, precum un perpetuum mobile, era: ce am făcut cu o săptămînă în urmă, mai exact sîmbătă seara spre duminică dimineața! Parcă plonjasem în titlul unui roman al lui Alan Sillitoe, scriitor englez din generația „furioșilor” pe care tocmai îi citeam! Păi, ca de obicei, întîi am fost la unchiul meu să urmăresc serialul la televizor (nu aveam televizor la gazdă), apoi m-am oprit la Conti unde am dat peste cîțiva colegi, am băut cu ei iar pe la ora 23 eram în pat. L-am găsit pe Puck 46


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

acasă, citind. Am adormit rapid și m-am trezit dimineața cu milițianul lîngă pat cerîndu-mi buletinul. Pe noi ne interesează, mai exact, ce ați făcut după ora 23, insista anchetatorul cel stilat. Am dormit, repetam eu, Puck e martor, ce naiba! Totuși, mai gîndiți-vă. Și așa s-au scurs ore, precum picătura chinezească. Individul care mă interoga nu se enerva, nu dădea semne de nerăbdare. Aluneca, insidios, și-n alte subiecte întrebîndu-mă despre viața de student, despre cum mă descurc cu banii, despre trupa de teatru, cum mă distrez, ba chiar am conversat și despre literatură! apoi, din nou întrebarea moale, șerpoasă, obsedantă: ce ați făcut sîmbăta trecută după unsprezece noaptea? O adevărată tortură perversă. Trecură mai multe ore, în același ritm, amplificînd tensiunea. Brusc, anchetatorul îmi propuse să recunosc... și voi scăpa doar cu o amendă de 50 de lei. Să recunosc că, împreună cu Puck și alți doi tineri pe care trebuia să-i numesc, am bătut paznicul cimitirului și am jefuit morții aflați în capelă! Paznicul a văzut cum doi dintre jefuitori săriseră gardul taman în dreptul locuinței noastre. Oare ce face Puck dincolo? mă întrebam bulversat. Să recunosc ceva ce n-am făcut, ca să ies la lumină? Am rezistat tentației. Am mirosit momeala. Și, brusc, pe la cinci după masa, ni s-a dat drumul, fără nici o explicație. Ce se întîmplase? Daicoviciu avu nevoie de Puck la Muzeu și trimise mașina după el. Gazda i-a povestit șoferului cum ne-a ridicat miliția din pat iar Daicoviciu a dat un telefon, revoltat. Personalitatea lui speria orice oficialitate. Această întîmplare deveni, peste zece ani, una dintre temele primului meu roman: Vînzătorul de aripi. Despre camerele pentru interogatorii amenajate în subsolul unei celebre instituții de cultură...) 47


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

La conservator exista și o trupă de teatru. Se juca Pirandello. Am activat un trimestru, apoi mi-a venit ideea să inființez propria mea trupă de teatru și pantomimă! Nu făcusem pantomimă niciodată dar eram un admirator al lui Jean Louis Barrault și Marcel Marceau. Am fost primit la Casa de cultură a studenților unde mai erau trei trupe de teatru! plus una în limba maghiară. Se juca de la Moliere la Sartre, în stil „clasic”. Eu mi-am montat propriile texte (un amestec de comic absurd cu adieri existențiale), colaje de versuri din creația lui Trakl, Rilke ori Baudelaire, montaje din tragicii greci cu texte împotriva războiului din Vietnam și cîntece pe aceeași temă cu Joan Baez ori Bob Dylan, scenarii despre Hiroșima dar și piese scurte de O’Casey ori Beckett, în hol, în pivniță și la ultimul etaj. Cum s-ar zice azi, în locuri neconvenționale. Spectacolele noastre aveau două părți: în prima parte, o piesă de teatru sau un colaj iar după pauză un grupaj de pantomimă pe subiecte inspirate din realitatea cotidiană tratate în registru comic. Problemele aveau să înceapă odată cu anul cinci de facultate, în toamna lui 1971, cînd mi s-a interzis montarea piesei Așteptîndu-l pe Godot de Beckett și piesa mea Omul cu idolul pe care, în ciuda interdicțiilor, am jucat-o, dar o singură dată. Am intrat în festival, printr-o adevărată „efracție”. Noaptea am montat, cu ajutorul unei scări, un cearșaf uriaș pe fațada Casei de cultură, prin care anunțam, cu litere mari, că piesa se va juca a doua zi la ora 10 , în ultima zi a festivalului. A fost și ultima oară cînd mi-am montat un text propriu. Ceaușescu făcuse-n vară „celebra” vizită în China demarînd și la noi, după modelul maoist (la scară mai mică și mai...machiată ), „revoluția” culturală. Teatrul va suferi primul și cel mai mult. Era arta care avea contact direct cu grupuri compacte de 48


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

consumatori. Trebuia „vizionată” fiecare replică și modificată, în funcție de indicațiile cenzurii. Pînă la urmă, nu-ți mai recunoșteai propriul text. Piesele mi-au fost interzise și nu am mai scris teatru. De altfel, se termina și studenția. (Iată cum a decurs dialogul meu cu cenzorul venit de la județeana de partid să aprobe repertoriul. „Deci, ce dorești să montezi anul acesta, tovarășe Țuculescu?” „Așteptîndu-l pe Godot.” „Pe cine? „ „Pe Godot…” „ Cine-i Godot ăsta? „Păi, nu se știe…este..” „Cum adică nu se știe? „ „Păi, nu vine, adică nu apare fizic…e un simbol…e o piesă existențială, despre absurdul vieții și care…” „Tovarășe Țuculescu, asta nu se poate. Chestiuni cu mai multe subînțelesuri. Trebuie să știm cine e, de unde vine, ce are de gînd, nu așa aiurea, da ce-i acela, fantomă, abur? „ „E o piesă celebră scrisă de Samuel Beckett, laureat cu premiul Nobel…” „Astea-s treburi minore. Tu mai bine cu pantonima. Ai voie. Vă strîmbați haios. Acolo nu se vorbește, nu? Poți monta spectacole, mai rîde lumea și pricepe ceva! „) Cu pantomima am făcut cîteva turnee peste hotare în Cehoslovacia, Ungaria, Republica Democrată Germană, Polonia (la Wroclav unde am vizionat spectacolele celebrului teatru Laboratorium al lui Grotowski), Olanda. Eram lăsați să plecăm. Tovarășilor de la județeana de partid care aprobau deplasările (și care 49


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

rosteau „pantonimă” ), le explicam că sîntem capabili să facem „pantonimă” și-n… limba maghiară, cehă, ba chiar și-n olandeză! Cel mai „straniu” turneu fu în Cehia, la cîteva luni după intrarea în țară a tancurile sovietice. (Hrudim. Un mic orășel lîngă Praga. Festival internațional. Peste 30 de țări. Orășelul era împînzit de soldați sovietici înarmați care se plimbau, pur și simplu, cu stupefiantă degajare. Nimeni nu-i vedea. Nimeni nu le acorda nici măcar o privire. Nici un incident, nici o ceartă, nici o injurie. Cehii păreau scufundați într-o ciudată apatie, într-o muțenie apăsătoare. Peste tot se vorbea doar cu glas reținut, aproape în șoaptă. În berăriile spațioase, pline cu clienți, nici un dialog! Credeam că sînt închise și ezitam să intrăm. Consumatorii ședeau cu privirile înecate-n spuma halbelor. Ne lipeam la cîte o masă. Cînd descopereau pachetul de țigări Carpați, pricepeau că sîntem români. Li se descrețeau frunțile, ne băteau pe umeri cu căldură și ne ofereau de băut. Fără dialoguri...Ca-ntr-un grotesc spectacol de pantomimă. Noaptea, participam la marșurile tinerilor hippy. Făclii aprinse, cîntece murmurate la chitară. Pe pereții clădirilor ori pe sticla unor ferestre înalte, îi ajutam să scrie cu vopsea albă și litere uriașe, DUBCEK, numele președintelui ceh. A doua zi de dimineață, în aceeași liniște, cu același calm, o echipă de muncitori rădea conștiincios literele. Noaptea, procesul se repeta. Aveam 19 ani și nu reușeam să înțeleg. Citisem, deja, una sau două cărți de Kafka, îi văzusem minuscula cameră de pe strada Aurarilor, întunecoasă și plină cu pînze de păianjeni. Un autor care nu s-ar fi putut naște într-altă parte.) Nu eram pasionați de televizor. La cămine exista unul singur în hol unde se vizionau, în special, meciurile de fotbal care pe mine nu m-au interesat niciodată. Gazda nu avea televizor și nici nu i-am 50


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

simțit lipsa vreodată. Doar sîmbăta seara, uneori, mergeam la un unchi și urmăream seriale precum Răzbunătorii, Sfîntul, Incoruptibilii...În schimb, „consumam” cu nesaț filme. Pe lîngă Cinematecă unde aflam istoricul acestei arte prin poiecțiile unor filme de referință, în sălile de cinematograf descopeream actori și regizori de marcă. Înșir aleatoriu: Fellini, Antonioni, De Sica, Truffaut, Godard, Visconti, Etaix, Tati, Wajda, Menzel, CostaGavras, Delon, Jean Marais, Bourvil, Fernandel, Alberto Sordi, Gassman, Deneuve, Claudia Cardinale (eram de-a dreptul îndrăgostit de ea), Sophia Loren, Yves Montand, Lino Ventura, Jean Gabin, Kurosawa, Kirk Douglas, Eastwood, Tony Curtis, Charles Bronson, Redford, Laurence Olivier, Tom Courtney, Tony Richarson etc. etc. Și, bineînțeles, filme rusești, unele remarcabile, cu actrițe deo excitantă frumusețe... În lipsa micului ecran, aveam timp pentru citit. Oferta librăriilor era generoasă. Scriitori din toate continentele, contemporani ori nu, prozatori, poeți, eseiști, dramaturgi, istorici. Enciclopedii, albume de artă, jurnale, memorii, biografii...Atunci (și încă vreo cîțiva ani după absolvirea facultății ) mi-am alcătuit o temeinică bibliotecă, datorită numeroaselor edituri care aveau difuzare(!) în toate librăriile din țară: Editura Univers, (cu colecții excelente precum Romanul secolului XX, Eseuri, Thalia...), Biblioteca pentru toți (BPT) care tipărea volume la prețuri extrem de accesibile, Meridiane (Istoria artelor, Istoria civilizațiilor, Estetici contemporane...), Editura Științifică și Enciclopedică, Editurile Cartea Românească, Albatros, Eminescu, Editura Junimea din Iași, desigur Editura Dacia din Cluj ( cu secții maghiară și germană!), Editura Muzicală (biografiile marilor compozitori ai lumii și analiza creațiilor acestora), editura Militară etc. 51


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Copilăria mea de la Reghin s-a petrecut, bună parte, și-n biblioteca tatălui meu unde, pe lîngă cărți de medicină, descoperisem numeroase volume de literatură, în special romane și povestiri. Primul meu „roman” l-am scris în clasa a patra (îl mai am și-acum ), intitulat Aventurile vasului Elba. Cu pirați, vase eșuate, insule necunoscute… Am continuat să scriu proză, fără să mă destăinui cuiva, fără să citesc în cenacluri, fără intenția de a publica. Scriam, într-un ritm constant, și-n perioada de febrilă activitate teatrală cînd visam un debut de dramaturg. Mai tîrziu mi-am dat seama că, de fapt, eu „făceam” proză tot timpul, chiar și atunci cînd cîntam la vioară! Am absolvit în vara lui 1972. În ziua repartițiilor pentru locurile de muncă, în holul conservatorului apărură directori de filarmonici din diverse orașe transilvane, momindu-ne să alegem instituția lor, pur și simplu cu...zornăitul unor chei de la garsoniere ori chiar apartamente! Era mare nevoie, pe atunci, de instrumentiști, în special violoniști. Eu m-am angajat, însă, ca redactor la Radio Cluj. Și totuși, mulți colegi (cu intuiție ) au preferat, cu prima ocazie ivită, să rămînă în Occident. Eu m-am încăpățînat să cred că nu voi putea scrie decît în patria mea dragă. Patrie în care, de pe la sfîrșitul anilor 70, începu mizeria, începură umilințele de tot felul, treptat, constant, torturant precum picătura chinezească...Cenzura tot mai evidentă și mai agresivă, achiziționarea cărților pe sub mînă, apoi cartelele(!!) pentru rațiile alimentare (pe lună șapte ouă, juma de kil de carne, dacă o găseai, picioare și gheare de pui, un sfert de pachet de unt, lipsa cafelei, a dulciurilor etc.), cozile de la patru dimineața pentru un litru de lapte, frigul din apartamente și instituții, amenințările...În 1985 s-au desființat (ilegal) studiourile teritoriale de radio. Apoi am avut parte de „discuții” obligatorii la securitate ( în urma unor lecturi publice), de interdicția de a ieși peste hotare, de 52


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

percheziții la domiciliu (în 1988). Au urmat alte mizerii, de data asta postrevoluționare, într-alte straie dar în același decor. Anularea, treptată, a oricăror perspective...Dar acestea sînt cu totul alte subiecte. Aici este vorba doar despre anii de studenție. Spre norocul meu, ai mei au fost deosebiți, activi, frumoși (în adevăratul sens al cuvîntului...) și plini de speranțe... *Text solicitat de Editura Polirom, în urmă cu cîțiva ani, pentru un volum colectiv intitulat Student în comunism, care nu a mai apărut.

53


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Poesis Simona-Grazia DIMA Taina vieţii O balerină-n şpagat pe vârful unui zgârie-nori are faţa albită de spaimă. Entuziaşti fac surfing în valuri cât casa, dezvelindu-şi dinţii de-o bucurie nemăsurată de alţii, covârşitoare. Poetul luptă să-şi păstreze neîntinată propria natură şi pacea. În zori, prelins printre blocuri, ascultă cântecul: să fie privighetoarea sau mierla? Tremură din tot trupul stors de scris, nu-i va răsplăti nimeni truda. Sticlarii turci arată turiştilor albastrul rotund, în formă de ochi. Toţi strigă de uimire, dar nu se-ntreabă dacă vede ori cine-i privit de văz. Şi-n sarcofagul antic, cosmeticiana de demult, culcată-ntre boluri cu alifii uscate şi cele şase perechi de încălţări luxoase ale condiţiei sociale strălucite, pregustă liniştea fără amestec, căci n-are nevoie de vopsele. Seara, poetul se-aruncă frânt în aşternut, mai sloboade o şoaptă: voi afla oare taina vieţii? Tu spune-i, dacă te încumeţi, că taina asta nu există! 54


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Anotimpuri Timpul vieţii mi-l simt fluid, în ritmuri şi sezoane. Ploaia fină mi-aduce aminte de Borges, de implacabile despărţiri, de strigătul alarmei. Ia aminte, priveşte crângul cu sălcii, zăpada-ntr-o diagonală fină, căci nu mai durează mult... Toate lucrurile îşi vor schimba locul, neliniştea va domni, dacă nu ştii cum să pui liniştea-n loc, acea linişte numai a ta, după care vei fi judecat ca om – sau nu. Să fie iarnă sau vară? Nu ştiu decât poezia, valurile ei în flux şi reflux, mareea care-aproape ucide. Un înot de plăcere, dar şi prizonieratul. Marea retrasă, cu zâmbet amar şi buzele vinete, în scoica secretă a timpului, unde nimeni nu pătrunde, unde sunt toţi. E doar un joc, cu totul gratuit, fiindcă, ştim, nici n-ar fi nevoie să ne prindem în el. Numai iubirea ne-ndeamnă. Aceea prin care îi dăm criminalului o mantie, spre-a se feri de ploaie. 55


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Uneori, mai presus de lumina stelelor sunt pentru noi acei ochi cufundaţi în lectura poemelor. Lumini în bezna grea. Pare că mulţimea lor n-are sfârşit şi se reînnoieşte – un lan de flori. Iar anotimpul nostru se naşte de la sine, poate ne ţine de cald, poate nu se cuvine să vorbim despre asta. Însă aud despre lecturi în insule, acolo unde cineva, tacticos, se instalează la o măsuţă pe o terasă-n Grecia, îşi comandă suc şi-ncepe să-mi citească poemele. Târziu, va merge la culcare, va lăsa cartea pe balcon, deschisă la o pagină, în aerul noptatic. Smochinele vor creşte în Grecia şi din lucirea vreunui poem. Altul îmi gustă versul în mănăstire, unde-a aflat un loc al păcii (ascuns, sau poate nu) – silabiseşte în toiul unor munci de schimnic. Poate că uit de vară ori de iarnă şi nu-mi rămân decât sclipiri din veghea unor prieteni, iar viaţa mi se-ncheagă 56


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

din pacea ochilor nevăzuţi, din prietenia privirilor îndepărtate. Să apucăm să spunem, lopătând în apele durerii, simţindu-ne evrei cu toţii, curând înveliţi în cearşaf, cu o cărămidă sub cap. Deodată văd cum muchii de cristale, fantastice poliedre iluminează viaţa până-n copilărie. Acolo şi noi, şi neînţelegătorii noştri, urcăm pe drum de munte cu ulcior pe umăr, iar urşii zgârie versuri pe copaci, căpşoare roşii ies dintre licheni, de păsări ciripind poemul, recitându-ne versul pentru care-am murit deja. Viaţa transformată Copil fiind, mă ţineam după ei, cei doi bătrâni orientali, niciunul din ei nu zicea „asta-i aşa sau aşa”, nu foloseau nume, nu caracterizau, vorbeau despre tutun şi cafea, se mirau de viermele măsurător, aşa de grăbit pe copac. Îi urmam învăluit în mânie, în fulgerul şi-n fumul iscat 57


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

de-atâtea ipoteze-asupra lumii, năucitoare. Bătrânii nu descriau oameni, nici întâmplări, nu trăgeau concluzii, lăsau totul nelămurit, radios, fumau, îşi masau picioarele gălbii de vechime.

Un inginer mi-arătase planul unui oraş în caldarâmul pieţei, minunea nu era însă asta, ci-adulmecarea pietrei până devine floare şi-astâmpără prin frumuseţe foamea. Să uit materia, magia să mă soarbă, să văd cum curge hrana, acum mi-am amintit.

Bătrânii-şi tăiau prin urbe drumul, din strada Puţul de piatră până la strada Cuţitul de argint, pierduţi în convorbirea fără capăt, fără să ocolească străduţe ori şosea, prelinşi prin murmure de cantori şi sclipet de cuţit. Veneam din urmă, să văd cum cântăresc aerul, cum scot din straiţe vin şi miere, musaca, tzatziki, la nesfârşit. Îmi făceau semn să m-apropii, să iau, eram degustători, împreună, 58


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

proviziile nu se sfârşeau niciodată, trăiam, fără-a afla nimic, în viaţa transformată. Indiciile Dedicat celor care au scris poezie adevărată sub dictatură (pe un motiv de roman gotic – Castelul din Otranto de Horace Walpole)

– Vrem să aflăm. – Poate veniţi mâine. Şi aşa e prea târziu. Iar noi, slujitorii săi, bătrâni acum, am vrea să dormim noaptea asta, să ne bucurăm de odihnă măcar la sfârşit. – Nu. Ordinul sună să vedem pe loc, să cercetăm rapid, să întocmim cu brio raportul. – Intraţi atunci. Doar să ne săltăm genele, de mult contopite cu iarba. – Poftiţi, deşi stăpânul spunea că pentru lămurire se cere tocmai timpul mortal şi nesigur, incertitudinea benevolă, prizonieratul fără împotrivire ori suspin, abandonul, târârea ireversibilă de păr de către căpcăunul care-a prohibit victoriile şi strălucirea. Intraţi. Vom spune animalelor sfinte să vă pregătească un suc. Viezuri iubiţi! Binevoiţi să vă arătaţi, ieşiţi pentru o clipă din sanctuar, să preparaţi pentru oaspeţii noştri cocktailul al 17-ea, „Apocalipsul”. – Noi bem numai spirtoase şi bere. – Vă ospătăm din ce avem, sunt sucuri foarte tari, să ştiţi. – Suntem grăbiţi. Nu avem mult timp. – Pentru asta e nevoie în primul rând de timp, cum spuneam, şi anume, de cel al inimii. 59


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

– Moşnegi, să lăsam vorba, trebuie să cercetăm indiciile. – Desigur, ne aflăm în odaia lui: săracă şi bogată, limpede şi obscură. – Fără paradoxuri, unchieşi, ştim să ne documentăm şi singuri. Iată panaşul lui, încă fluturând din pene de păun. (Bătrânii, în şoaptă:) Dar niciun indiciu despre omul care a trăit aici. – Şi riglele sale şi dosarele proceselor pe care le-a judecat – liniare ieftine, uzate, file notate conştiincios. (Bătrânii, în şoaptă): Dar nici un indiciu despre cel ce a trăit aici. – În cuier, costumul său, încă la modă. Şi pantofii. (Verifică) Da, ei au lăsat pe cărarea din câmpul de porumb urmele acelea care se ridicau deodată în văzduh. Urmarea lor nu s-a găsit. (Pipăind pantofii) Fabrica Unirea din Sihari, iată încă bonul cu numele echipei, am putut controla, am putea merge înapoi pe fir. Solizi, deşi puţin cam uzaţi. (Bătrânii, în şoaptă) Astea le numiţi voi indicii!? – Ştim toate drumurile lui. – Dar nu gândurile. – Cunoaştem persoanele cu care a vorbit, ştim conţinutul discuţiilor. Lucruri banale, terne. (Bătrânii, în şoaptă) Nu vă puteţi imagina ce a însemnat fiecare pentru el. Acesta e patul său. Şi biroul la care lucra. Şi scaunul. (Ciocănind) – Mâncate de cari. Dar unde sunt urmele activităţii sale? Probabil a luat totul cu el. (Bătrânii, în şoaptă) S-a dus unde este îndrăgit, aşteptat. Vietăţile, doi viezuri în costume de regi, cu diademe de aur pe creştet, aduc cocktailul. – Mulţumim. (Beau în pripă, mecanic. Apoi conchid, cu ochii în gol) Nu putem întocmi raportul. Nu am văzut nimic. Încăpere ordonată, 60


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

de gospodar, târlici comozi, pricini bine judecate, încheiate de mult, toţi cei despre care a fost vorba trăiesc fericiţi sau au murit. Unde este ceea ce ne scapă? Aparatele noastre au sondat pereţii. Curaţi, cinstiţi. Totul a fost cernut, triat. Dar panaşul acesta de ce foşneşte triumfător, cu străluciri albastre? Ei bine, oricum, nu vom prezenta faptele. Dacă ni se va cere, vom reveni. Bătrânii îi însoţesc, politicos, până la uşă. – La revedere, succes! – La revedere, suntem foarte grăbiţi. Apropo, cocktailul acela, deşi interesant, nu ne-a căzut prea bine. Avem colită cronică, poate de asta. Bătrânii închid uşa, se întorc în odaie: – Dacă l-aţi fi înţeles, aţi fi văzut totul. Nu mai puteţi reveni. Mâine casa nu va mai exista. Pregătirile sunt gata. Vom zbura la el cu toţii în zori. Fluturii îndrăgostiţi Din tihna unui port plin de copii, fluturi deschid în freamăt ochii şi bat din aripi neliniştitor. Dintotdeauna obsedaţi de marginile lumii, dau roate-n oraşul unde s-au născut: loc antic, cu drumuri limpezi, străzi gândite. Nemulţumiţi – vor să răzbată dincolo de tivul zării. Inimile lor acolo bat, ca într-un hău din capătul luminii. 61


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Îndrăgostiţi, risipitori de miere, se-ncing cu paveze ameţitoare şi se avântă pe negrul în vibraţie al cerului. De jos par cavaleri cu lănci înmiresmate de un torent la rădăcini. Şi, după ce-au trecut mări, continente, galaxii, pe câmpul verde al planetei multvisate, un clănţănit de fălci: în plină zi, flori carnivore îi devoră. Dar noaptea îşi deschide ochii, bonomă şi neştiutoare: ţinând în jur un cerc de fluturi neatinşi. Ei dorm înfăşuraţi în aripi, învolburaţi de fluxul tinereţii fără capăt, din nou în tihna portului de unde au zburat. Copiii îi mângâie şi-i recunosc.

62


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Proza Ion NETE În miezul unei zile mai lungi decât viața Ardeam de nerăbdare să mă bucur de răsfățul unui miez întreg de ziuă, hârjonindu-mă cu Malvina și Gonde. Plutind între bucurie și nerăbdare, n-aveam cum bănui că, dintr-un anumit moment, joaca se va preface într-o năstrușnică rătăcire prin miezul unei zile mai lungi decât viața. Spre deosebire de alți copii, noi ne întâlneam într-un loc mai dosnic. Aflat pe povârnișul malului mătcii, dincolo de care se întindea zăvoiul cu anini. Chiar, acolo, malul se încovoia, sub povara unei începături de poieniță, formând un cot, în căușul căruia, mai tot timpul anului, zăceau ape putrede, împrospătate cu cele adunate în urma căderii ploilor. Oamenii ocoleau balta, socotind-o a fi ciudată, prin damful de putreziciune pe care îl răspândea, ca orice loc neumblat. Băieții nu se fereau să-și mărturisească, deschis, teama, chipurile, c-ar fi de-ajuns o clipă de neatenție ca, intrând în apă, să se pomenească sorbiți de adâncul ei, ca o pâlnie fără fund. Hainele, împrăștiate pe nisip, dovedeau că fetele, și ele nerăbdătoare de zburdălnicii, veniseră mai din timp. Sigur, se aflau, undeva, pe-aproape. Găsiseră, probabil, să-și omoare plictiseala cumva. Dând câteva târcoale le-am și auzit șușoteala în răspăr, răzbătând din adăpostul răcoros al coviltirului de boji. Tunelul cioporului de lujeri uscați și verzi, îndesiți printre arini nu știu de unde până unde îmi învia în minte peria cu care voinicul din poveste 63


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

arunca peste umăr, tulburându-mi gândurile. Deodată, sub ochii mei, se preschimba totul. Parcă străbătusem depărtarea de-adevăratelea nu numai cu privirea și trecut pe alt tărâm, uitasem de mine. Părea, doar, că exist, aievea, cam ca-n vis. Mai ales că pluteam cu ușurință, mânat de o putere, fără să-mi dau seama de unde vine. Oricum, scăpasem de apăsarea neliniștii și îngrijorării pentru ce aveam de făcut. Intrasem, cumva, în rând cu păsările cerului… M-am învârtit, cât m-am învârtit, mai mult brambura decât cu vreun scop. Văzând că fetele stau la sporovăit și nici nu se sinchiseau de lipsa mea, aproape, că-mi venea să crăp de ciudă. Copleșit de senzația pe care o ai atunci când îți dai seama că ești păcălit, mi-au trecut prin cap tot felul de bănuieli. Dacă, folosinduse de întârzierea mea, plănuiseră să mă prindă la mijloc, încât, nu-mi dădeam seama cum, urma să ne prindem într-un joc în care aveam asigurată șansa să fiu scos de fraier. Înghesuit, într-un moment de cumpănă, nu găseam, nicicum, ieșirea. Un lucru mi-era limpede. Trebuia să mă descurc iute, nu cumva, să le mai treacă prin cap să mă supună și la vreo încercare pe care să n-o dovedesc după care puteau să mă ia în derâdere că nu primesc în joaca lor un așa tăfălog. Ce să fac? Perpelindu-mă, în fel și chip, m-am trezit biciuit de niște presimțiri sumbre. De vină fiind viermuiala fiorilor neliniștitori, care îmi sfredeleau, întruna, adâncul inimii. Vedeam cu ochii cum mi se nimicea, ducându-se de râpă, bucuria care mă însuflețise, gândind ce joacă nebună o să tragem. Negăsind altă scăpare de gândul rău, pe care eram în stare să pariez că mi-l puseseră fetele, mi-am zis să le joc și eu festa, iscodind, să descopăr ce trebăluiau, acolo, în ascunzișul umbros. Cumpănind mai bine, mi s-a părut că nu e frumos ca prietenii să se pândească, între ei, da, nici să dau buzna, peste ele, nu se cădea, așa, că, am scos un chiot 64


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

prelung. Barim, le dădeam de veste că sosisem și, dacă aveau poftă, o putem pune de joacă. Și, eu, neastâmpărat din fire, cu oleacă de strădanie, am imitat, îndeaproape, sunetul de corn, întocmai, cum îl auzeam, ori de câte ori umblau oamenii la vânătoare, prin crângul din Vetrice. La atâta tulburare a liniștii m-am mărginit, fiindu-mi de ajuns în potolirea furiei. Numai că izbucnirea mea n-a avut ecoul pe care scontam. N-am auzit nicio mișcare. Nimic… Pentru o clipă, am oscilat între a mă întoarce acasă și a rămâne pe loc. În cele din urmă am ales să nu mă dau bătut. Așa, că, m-am îndreptat spre un tăpșan însorit, neatins, încă, de umbra aninilor. Acolo m-am tolănit, așternându-mi, mai întâi, hainele, de care, între timp, mă dezbrăcasem. Senzația care îmi furnica pielea nici vorbă să-mi dea pace. Parc-aș fi fost o gâză, prinsă în strânsoarea unei plase nevăzute, la care neliniștea urzea de zor. Săturându-mă de lâncezitul la voia întâmplării, am prins să trag cu urechea, poate, poate, aud ceva din șopâcăiala care răzbătea din adâncul bojilor. Vorbăria, apăsată, le dădea de gol ațâțarea cu care se prinseseră întrun taifas misterios. În care se opinteau, ca împotmolite. Sigur, puneau ceva la cale. Uneori, cădeau de acord, alteori nu, și-atunci, Malvina, arătând cu mult mai trupeșă, față de vârsta pe care o avea, înăsprea vocea la Gonde, care, luând mustrarea drept alintare, întrun fel de ciudățenie, îi zâmbea cu fața plină de rumeneală. Folosindu-mă de avantajul poziționării piezișe înspre pâlcul de boji, aproape c-am izbutit să străpung umbra, dibuindu-le cu privirea. Prin împletitura lujerilor verzi și uscați ai bojilor am zărit, uimit, fulgerări de gesturi. Un fel de încrâncenare, departe, însă, de încleștările pe viață și moarte, după cum mi le închipuiam eu. Cel puțin, așa, mi s-a părut. Deși, mă cam deruta repeziciunea cu care, la 65


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

anumite intervale, își netezeau părul cu degetele pe care și le înmuiau, îndelung, în gură. Petrecându-și-le, apoi, apăsat, una peste tâmplele și sprâncenele celeilalte. Își fac farmece, m-am trezit șoptind, de parcă s-ar pregăti pentru cine știe ce ceremonie. Mă uitam, mirându-mă, aiurea, în sinea mea. Din vorbit, nici de-al naiba nu se lăsau, sporovăind fără întrerupere. Oare, o luasem razna, din cauza căldurii, de mi se părea, după pregătiri, că țin să fie cât mai dichisite în ziua aia? În pofida faptului că erau goale, găsisem alt motiv să mă încurce și mai mult în presupunerile la care mă hazardam. Să fie vreo sărbătoare, de care numai ele știau?. Tot făcând presupuneri, tălmăcind și răstălmăcind ce-ar putea pune la cale, m-a furat somnul … Da, păstrând, ca un ison, larma glasului lor în auz. Chiar și arțagul cu care, crezându-se nevăzute, se sfătuiau, acolo, sub boji… Într-un târziu, catadicsesc să apară la lumina zilei. Goale pușcă, ca și mine. De altfel, așa obișnuiam, în zilele de scaldă și zbenguială, să umblă, fără a ne sfii că suntem doar în cămașa lui Adam. Oleacă, mi s-a părut c-ar fi ceva cam nelalocul lui cu ele. Da, nam putut să-mi dau seama. Poate, felul cum se apropiau de mine, cu trupurile înțepenite, călcând pe picioarele mult îndoite în lături. Agale, ca două broaște, care exersau mersul în două picioare. O fac înadins, mi-am spus, să mă ia prin surprindere. Mai apoi, le-am surprins și numeroasele ocheade. Cărora, iarăși, nu le găseam tâlcul. Înclinările, insistente, ale capetelor, păreau a întări tainica înțelegere, convenită în ascunziș. Aveam impresia că le aud șoptindu-și: nu cumva să uiți, sigur, așa, rămâne! 66


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

N-am găsit de cuviință să-mi bat capul pentru a ghici ce, anume, putea rămâne așa. Apoi, le-am lăsat baltă fandoselile la care se dedau. De unde era să știu că, n-o făceau, în glumă, să mă pună pe jar? Sau să-mi închipui că, de fapt, aveam de a face cu niște știme sau alte fiice înrăite ale Mumei Pădurii, ieșite să bântuie matca, în amiaza marea. Sclipirea, care le stăruia în ochi, m-a pus pe gânduri, încât, neliniștea din mine a prins să dea în clocot. Noroc că, luându-ne, degrabă, cu zbenguiala, am uitat de fandoselile intrării lor în scenă. Prea mult timp nu ne mai prisosea! Trebuia să ne punem mintea la contribuție, născocind jocuri prin care să ne bucurăm de cât mai rămăsese. Puși pe fapte mari, am dat la iveală fel și fel de drăcii, posibile și imposibile. Ca prin farmec, într-o clipită, pustiul dintre prânz și amiaza mare a intrat în stăpânirea noastră. Fără vreo temere de șerpi, șopârle sau alte lighioane, puse în mișcare, de căldura zăpușitoare, care le făcea să mișune prin preajma bălții, ne rostogoleam, de-a valma, tăvălind puful ierbos, care vătuia mejdina dintre poiană și pâlcul de boji, despărțind, ca un meterez negru, malul mătcii de restul locului. Când de-a v-aţi ascunselea, când de-a prinselea, ne jucam, de-a orice ne trecea prin cap. Din când în când, ne îngăduiam câte-un răgaz, să ne bălăcim în gârla din cotul malului, bătând cu mâinile și picioarele până scoteam nori de stropi în care se aprindeau frânturi de curcubeie. Până la urmă, toropit de oboseală, am fost primul care a cedat, ajungând acolo de unde începusem. Adică, pe covoraşul înverzit, din preajma bojilor. De obicei, pe iarbă, după o ultimă îmbăiere, ne scuturam nisipul din păr și ştergeam rămășițele de nămol care, în bătaia soarelui, se scorojeau, încrustându-se în piele. 67


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

De astă dată, careva dintre fete ne-a îmbiat să încheiem altfel hârjoana. Și, făcându-i pe plac, zglobii, ne-am dedat la o porţie de târâșuri, de-a lungul șleaului bolovănos, care cobora, abrupt, ca scocul unei mori, drept în baltă. La capătul suplimentului de răsfăț, îngroziți, ne-am pomenit că, nu mai rămăsese bucățică de carne pe noi care să nu fie împodobită cu zdrelituri şi julituri de toată frumusețea. Sângerarea abundentă, ne-a amuțit. Înfricoșați, peste poate, chipurile ni s-au posomorât și, muțește, ne-am apucat de oblojitul rănilor. Foloseam şomoioage din frunze de boji şi iarbă. Trebăluiala noastră haotică s-a dovedit zadarnică, pentru că înfloriturile roşietice îşi deșirau, ca niște izvoare, dârele pe piele. Însufleţirea luminoasă a zbenguielii s-a topit ca prin farmec. De așa pățanie nu mai avusesem parte … Prin dese căutări, înspăimântate, unul la altul, instinctiv, ne-am retras la adăpostul coviltirului de boji. Speram să avem acolo, la îndemână, tot ce ne era de trebuință pentru a ne îngriji rănile din care, odată, cu sângele, se întețea ivirea vâlvătăilor usturătoare. Frica de neprevăzut, pe care o încercam întâia oară, ne-a adunat unul în altul, până ne-am făcut un singur trup. Și-atunci, petrecut, iarăși, pe alt tărâm, m-am pomenit asaltat de bazaconii. Începând cu săgetarea frisoanelor scurte, la îndelunga atingere a cărnii străine. Cumva, am început să presupun c-abia, de acum încolo, urma să se întâmple nefirescul pe care îl bănuiam tăinuit în înțelegerea acelui „așa rămâne!” Apoi, trupul, înghesuit între ale fetiţelor, mi s-a aprins ca un cărbune de pe care o pală de vânt înlăturase, brusc, spuza. Valuri de căldură, dând năvala, aprindeau carnea pe mine. 68


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Într-o pornire buimacă, am luat seama, cu de-amănuntul, la carnea fetelor. Curios, nevoie mare, să văd, dacă și ele tremură ca mine. Abia, mai puteam să răsuflu. Cu cât mă holbam mai mult, cu atât mi se întărea presimțirea că, de pe-acolo, de undeva, venea încordarea apăsătoare care nu mai avea mult până îmi tăia răsuflarea. Încet, am încercat să mă trag deoparte. Încleștarea trupurilor era atât de puternică încât nu m-am putut clinti din loc. Deodată, un impuls, cum nu mi se mai întâmplase până atunci, m-a făcut să-mi împreun mâinile, ascunzându-mi goliciunea. Nu știu cât era adevărat și cât mi s-a părut că, vederea ochilor fetelor, se umfla, tot mai flămândă. Pur și simplu, m-am pierdut cu firea. Habar n-aveam unde eram și ce căutam, de vreme ce, cu puțin mai înainte, stăteam, singur, lungit pe iarba crudă. Clipele au început să se prelingă anevoios. Prefăcute în picături uleioase, cătând să-și facă drum prin nisip. Presimțeam că nu mai e mult până ce apăsarea înfrigurată a tăcerii să-și dea la iveală colții pofticioși de răvășit carne crudă. Dintr-odată, în miezul zilei, când soarele e mai arzător, asupra noastră se abătuse lapoviţa, cu fulgi apoşi. Fiindu-mi imposibil să mai suport, simțeam că înnebunesc continuând să stăm amuțiți, încleştați unul de altul. Spre norocul meu, adâncul tăcerii a fost sfâşiat de izbucnirea tanică a Malvinei. „Hai, să ne gonim. Fuga, acasă, în lin”! Strigătul mi-a explodat, năucitor, în urechi. Tresărind, m-am ridicat în capul oaselor. Fetele nu-și părăsiseră ascunzișul bojilor. M-am cuibărit în iarbă, într-o poziție din care să pot dormi mai departe… 69


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

N-am ațipit bine, c-am găsit fetele exact unde le lăsasem, înainte de a sări din somn. Atmosfera era neschimbată, ca mai înainte. Parcă, tresărirea mea avusese doar rostul să mă întoarcă de pe o parte, pe cealaltă și nicidecum să ies din somn. Nicio speranță ca încordarea să-și slăbească cleștele. Pe seama ei am pus și aţâţare ciudată a sângelui. A scăpărat prin carne până a țâșnit, pâlpâind ca o flamă îndreptată când spre Malvina, când spre Gonde. Părea un fluture, planând, în loc să bată din aripi, nehotărât, pe care dintre cele două să poposească. Gonde, de parcă aştepta semnul Malvinei, n-a mai băgat în seamă zdreliturile sângerânde şi-a zbughit-o iepurește. Fugea, de-i sfârâiau călcâiele, în lungul potecii, printre cuiburile de porumbi în timp ce-și strângea, la piept, veșmintele, făcute ghem. În urma ei se auzea foșnetul îndelung și tremurător al foilor uscate de porumbi și buruienilor lăţoase. Instinctiv, împreună cu Malvina, i-am luat urma. Atât zoream că-n orice moment putea să ne iasă sufletul pe gură. Parcă eram niște soli care primiseră vestea că, chiar atunci, ni se sortise să prindem clipa minunării. Izbânda depinzând numai de noi… Altădată, sigur, norocul n-avea să ne mai surâdă. Înaripam eforturi de care nu îmi credeam în stare puținătatea trupului, tremurând de frică să nu fiu întrecut de Malvina...

70


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

*** Astfel, hărmălaia, pe care o iscasem în jurul bălţii, de răsuna întreaga vale a Pescenei, cu ecouri răscolind văile până la casele rudarilor din Batârăşti şi, chiar, dincolo de Podul Predeştilor, înspre Lupoaia şi Negraia, a sucombat în gâfâituri sacadate, însoțind lipăitul pașilor, de-a lungul potecii, bătătorite, lucind ca o curea folosită de bunici la ascuțitul briciului înainte de bărbierit. Călcând orbește, cât p-aici să mă poticnesc în nişte căpiţe puse la uscat - , brusturi, frunze de vreji, pălămidă şi costrei, secerate, de careva, grijuliu, să aibă ce da demâncare la vaci și porci -. Îndată, mâna Malvinei mi s-a înfipt în umăr. Ținându-mă, drept, în picioare. Sprijinul ei, mi-a folosit în recăpătarea echilibrului și-astfel am continuat alergarea. Mult mai târziu, mi-am dat seama că, mizând pe slăbiciunea mea, Malvina a făcut tot posibilul să se apropie, în așa fel, încât, după scurt timp, alergam umăr la umăr. Îi simţeam răsuflarea fierbinte, răsfirându-și voalul aburilor peste corpul meu. De bruma de încredere, pe care o nutrisem, prostește, c-o puteam dovedi la fugă, iar la capătul potecii, puteam să-i dau cu tifla, făcându-i în necaz, cu sâc, sâc, s-a ales praful și pulberea. Împrejurarea, nelămurită, în care mă aflam nu-mi dădea altă cale de ales. Am abandonat mândria, abia lăstărită, să se veștejească. Malvina, bucuroasă că mă îmblânzesc, nu și-a mai dezlipit ochii de pe mine și, cum i se părea că mă înclin într-o parte sau mă clatin gata să cad, mâna ei salvatoare era la datorie. Proptindu-mi umărul, răbdătoare, mă îndrepta, bine, pe picioare, după care, îmi făcea vânt, împingându-mă, ușor, să-mi reiau mersul, în pasul alergător, de mai înainte. 71


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Cea mică încetinire îmi mi se părea c-are să ne întârzie ajungerea la ținta necunoscută și nici eu nici Malvina n-aveam cum ști de-o să ne mai întâlnim vreodată cu ziua de azi. Ambițios, am iuţit paşii, să-i arăt că n-am de gând să pierd oricât de greu o fi jocul misterios în care intrasem de bună voie. Ba, am și forțat, puțin lucrurile. Adunându-mi puterile, am făcut o încercare s-o ajung pe Gonde. Îi zăream pielea spatelui, înroşită de soare, licărind printre covragi. Înainte de a intra pe răstavul de lângă grădina Ancuţeştilor, chiar am prins-o. Spre uimirea mea, pornirea, avântată, în care mă lansasem, părea să-i convină, de minune, Malvinei. Potrivindu-mi pasul cu al lui Gonde, m-am alăturat ei, la fel cum făcuse Malvina, mai înainte, cu mine. Călcam în picioare, ferfenițând căpăţânile de varză de pe răzorul Toloaicei. Apoi, strecurându-ne printre rândurile dese de porumbi pentru mături, cu frunzele tăioase și învinețite de uscăciune, la fel ca ale lăstarilor din pădurea de jugaştri, am gonit, până ne-am pomenit grămadă, unul peste altul. Zurlia de Gonde, s-a ciucit, în plină fugă, întinzând un picior în lateral, în loc să-şi strecoare capul prin rostul gardului, pus ca perete, la perdeaua din spatele casei Tomiţei, mama lor vitregă. Intenția era vădită, voise să mă împiedice. Oricum, prăvălit peste ea, i-am simțit înfiorarea și abia am auzit-o şoptind, printr-un amestec de râs înfundat: mi-era teamă c-ai s-o iei drept înainte și te pierzi, de-aia m-am ciucit. Altfel, zbârnâiam prin rostul gardului, lăsândute cu buzele umflate. N-aveam timp să cântăresc de-avea dreptate sau nu, posibil, că, de nu mă împiedicam de ea, așa, cum alergam orbește, 72


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

aș fi rătăcit, mult şi bine, prin porumbiștea Voiculeștilor, putând să mă trezesc chiar pe răstavul care dădea drept în ceair. Fără a mai scoate o vorbă, gâfâiam, îndelung, ostoindu-mi oboseala. Frământat de nelinişte, c-avea să se întâmple și altceva, mam dat aproape de Malvina. Fata, părând că atât așteptase, mi-a înhățat braţul, târșindu-mă ca pe o pradă, spre locul de „ gonit”, ales în taifasul de taină, din labirintul bojilor. Până ajunge la lin, am fost nevoiţi să depășim mai multe obstacole. De pildă, să ne căţărăm pe loitrea unei căruţe dărăpănate. De acolo, printr-un balans abil să ne-agățăm de marginile podelii întinsă sub acoperișul perdelii. Apoi, cățărându-ne, anevoios, pe un maldăr de scânduri, cu chiu, cu vai, ne-am văzut sus, de unde, ca dovlecii, ne-am rostogolit în linul, lăsat în paragină. Malvina nu mă slăbise o clipă din strânsoare. Abia după ce-a intrat în lin, s-a schimbat la chip. Sigură că are se întâmple ce își pusese în gând, s-a înroșit ca para focului. Aproape că, de atâta nerăbdare, nu mai prinde aer în piept. Prin semne, făcute din înclinări scurte ale bărbiei înainte, mi-a arătat cum să mă așez. Blând, ca un mieluşel, m-am supus poruncii, lăsându-mă să cad din picioare, cu spatele de-a dreptul pe maldărul de fân, proaspăt cosit. Împrăștia o aromă dulce-amețitoare, că-mi venea să stau nu numai cu ochii ci și cu gura deschisă… Inspirând adânc, îmi umpleam plămânii cu aroma fânului, pentru ca apoi să răsuflu îndelung, în timp ce, în joacă, depărtam cât mai mult picioarele iar mâinile le întindeam, formând o cruce. O puneam la încercare pe Malvina să văd dacă își dădea seama că, deașa o să fie voia ei, am să mă las și răstignit. Odată cu aroma amețitoare a fânului, bucuria tihnei, binefăcătoare, îmi alina sufletul, 73


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

încât mă simțeam aidoma zeilor, după ce se înfruptau din vasele pline cu mied. Fânul proaspăt cosit, sigur, fusese aşternut dinainte de fete. În strat gros, să acopere bine fundul linului, cam ca o saltea, numai bun de afundat în el şi să dormi pe săturatelea. Gândul la somn m-a făcut să iau seama fetelor și, deodată, m-am pomenit că sfârâitul, de mai înainte, al inimii, a înviat. Nu arătau, nici pe departe, că le arde de somn. Aceeași presimţire nelămurită, mi-a învălmășit gândurile. Nodurile seci au prins a mi se îngrămădi în gât şi, oricâte eforturi am făcut să mă stăpânesc, răsuflând tot mai precipitat simțeam mireasma de fân a valurilor de aer pe care le scoteam din piept. Alipindu-și trupurile una de alta, Malvina şi Gonde, şi-au pironit bărbiile în piept, fără să mă slăbească din aţintirea ochilor, umflați peste măsură. Mi-a trecut prin cap că am să fiu pus la vreo încercare, de pildă, să ghicesc care dintre ele arată mai bine goale… Numai că, fetele, ca la un semn, s-au prăvălit, peste mine. Parcă li se înmuiaseră genunchii. Uluit de întorsătura pe care o lua joaca, am înlemnit, uitând să mai respir. Mâinile fetelor îşi plimbau buricele degetelor fierbinţi, răscolindu-mi carnea de pe tot corpul. Înghiţind în sec, m-am supus morâncelilor, tresărind, doar, când roirea buricelor se oprea în jurul buricului, din adâncul căruia, la un moment dat, au prins să spuzească fierbinţeli, muşuroindu-se între coapse. Îmbrâncită de Malvina, Gonde s-a prelins, moleşită, într-o rână, căutând să nu se dezlipească de mine. Pe furiş, îşi răsfira 74


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

degetele mâinii, fluturându-mi-le peste ochi. Arătându-mi, probabil, că, deocamdată, putea, doar, să-mi ferească vederea de obrajii şi fruntea, brobonate de sudoare ale Malvinei. Sugrumat de şoldurile ca nişte buturi învăluiți în cărnurile împurpurate, sub care Malvina mă subjuga, aproape să mă sufoc. Senzaţia sporea, pe măsură ce ni se împreuna sudoarea care ne şiroia pe piele. Icneam, sub opintelile ei şi hârşâiam, mai rău decât un astmatic, în criză. Îndoindu-mă și arcuindu-mă ca un șarpe, m-am căznit să scap, cumva, de sub greutatea Malvinei. Pe semne că, împotrivirea mea, a întărâtat-o atât de rău, încât, printr-o mişcare fulgerătoare, s-a deşirat, îngropându-mă, cu totul, sub ea. Înnebunit de sfârâitul inimii, mă tot iţeam, dintr-o parte în alta, să scap de sub corpul fierbinte, prins ca o lipitoare de mine. Nu mi-a fost de folos nici şiretlicul ghemuirii, cum aflasem, de prin poveşti, că fac aricii, înșelând vulpea care îi rostogolește spre apă. Nu izbuteam nici să mă clintesc. Am sfârșit prin a mă preda buturilor flămânde, care mă prinseseră ca într-un clește. Supunându-mă jocului, pândeam şoldurile Malvinei, care aci se moleşeau, aci se învârtoşau, forfecându-mi mijlocul. Păreau puse să mă dezghioace. Spre uimirea mea, cu aceeaşi tărie în pinteni, m-a încleştat şi Gonde, când i-a venit rândul, de, nu, şi mai furioasă c-aşteptase atâta, până-i face Malvina loc la morâncit. Așteptând să-i vină rândul, grijulie, îmi apărase ochii, îngropându-mi-i sub căuşul palmelor. Observase, poate, că în toată fărâmitura mea de trup, numai lumina ochilor mai rămăsese vie și tocmai de-aia o oblonea. N-am avut încotro și m-am lăsat supus, încă unui rând de frământări. De astă dată, întețit, într-un iureş fără seamăn. 75


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Carnea mi-a fost luată în primire de mânuţele care ştergeau fiecare dâră din umezeala rămasă în urma apăsării, cu burta şi şoldurile, de Malvina. După ce li s-a părut că mi-au curățat-o, au trecut la zbenguit, pipăind cu vârful degetelor, cută după cută, înainte de a o lua în stăpânire. Întârziau, îndelung, pe la încheieturi, îngropându-se, în cele din urmă, în cuibul din adâncitura coapselor. La un moment dat, iarăşi, s-au suit, amândouă, călare pe mine. Malvina, punându-şi fundul gol şi fierbinte pe pulpele mele, puţin mai sus de genunchi, în timp ce Gonde şi l-a aşezat de-a dreptul pe buric, frecându-se, apoi, de el, de parcă avea trânci. Scărpinatul ei isca o fierbinţeală umedă, dându-mi senzația că buricul mi-e supt de gura unei ventuze. Punctul fierbinte s-a prefăcut într-un ghem de furnici roșii. Intrându-mi şi ieşindu-mi din burtă. Într-un târziu, Malvina, pufnind, ca o iapă nărăvaşă, a părăsit jocul. Nici, măcar, nu s-a oprit prin apropiere, a sărit afară din lin și dusă a fost. Gonde, rămasă singura stăpână a corpului meu, s-a apucat cu și mai mult sârg de morânceală, încăpățânându-se să descoase pielea de pe mine. Gungurea, de plăcere, mângâind cu buzele fiece părticică din carnea care îi trecea prin mâini. Felul în care o făcea, mi-a dat de gândit pentru că aducea cu o pregătire, dar numai ea ştia pentru ce. Puiuţul golaş, e cu mine!, i-am auzit vocea, stinsă într-o şoaptă descântată. Ochiuţii-s aprinşi, da, nu clipesc, şi-a înteţit şuşoteala, gâfâind din greu, cum, de-altfel, făceam şi eu sub ea. Sporovăia în timp ce mâinile îi zburdau, să nu rămână vreo bucăţică de corp nemorâncit. 76


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Puiuţ golaş, puiuţ golaş, mă jeluia, cu glasul aproape sfârşit, de parcă, în curând, avea să mă piardă. Faptul că, aproape, i se stingea glasul, mi-a dat fiori, înspăimântându-mă. Nu, care cumva, din cauza alergăturii nebunești, în plin zăduf, să fi pățit ceva, de aiura acum! Hai, încoa’la mine, mă îmbia, întărindu-mi bănuiala că nu mai era zdravănă la cap. Păi, cum venea asta, să mă cheme, în timp ce mă aflam sub ea ... Uche, ce spui, aşa că-i bine, aici, în fân?! Nu-i aşa că-ţi place şi ţie miros de iarbă cosită? Împreună cu levănţică şi busuioc. Uche, câtă am strâns, numai io... Ie-te, mâinile te mângâie singure... Nu le pot ţine, niam, în loc... Nu scoate o vorbuliţă... Pic de glăsuţ să n-aud... Vorbesc numai io … Tu, ascultă... Mă crezi c-așa e bine?... Ia, să facem de probă... Adică, nu... Uche, ai voie să te uiţi unde pofteşti... Vrei, pe la ţâţe, na... Io, te las, nu sunt ca zgripţuroaica de Malvina... Iaca, uite-te, până te saturi... Le poţi şi pipăi, dacă-ţi place... Iete-le, cum se înţăpoşează, şi nici nu le-ai atins sfârcurile... Doamne, abia aştept să-mi crească și mie mari, cât ale Malvinei... Pietroase și umflate, ca gutuile … Acum, poci să le culc o ţâră pe buricul tău... Ie-te, cum zvâcnesc... Ce se mai bucură şi ele… Na, ui-te, fac hop-şa … N-ai frică, nu se strivesc, oricât de tare împing… Nici nu se-nmoaie ... De le-ai vedea cu sfârcurile aprinse … Ca mucul de la lumânări... Hei, mă, toate ca toate, da să nu te prind că te chiorăşti la goanga mea... Ie, că, te-am prins, vrei s-o vezi? Ți-o arăt, n-ai grijă, când o să vină timpul... O înfiorare necunoscută îmi fulgera prin carne. Morânceala, în loc să dreagă, mai degrabă stricase muşuroiul furnicilor. Acum, mi se fugăreau, înnebunite, prin burtă. Aci se învălmăşeau, adunându-se, aici se risipeau, de parcă simţeau dârele lipicioase pe 77


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

care le întindea transpiraţia abundentă, mustind, pe morâncelii…

urmele

***

„Ne gonim, în lin”, am tresărit, înviindu-mi, iarăși, în auz, semnalul dat de Malvina spre Gonde. Neliniştea s-a spulberat şi-n cap mi s-a aprins o lumină. Îndemnul, tainic, al Malvinei, întorcându-se în auz, părea ca o fereastră deschisă. Prin care, uitându-mă, cu băgare de seamă, am văzut fetele bălăcindu-se în apă, exact așa cum m-așteptam să le găsesc, apropiindu-mă de baltă. Și-acum, continuau să-şi netezească părul, apăsându-l cu degetele înmuiate în scuipat. După ce au gătat cu aranjatul, pluteau, cu gurile deschise la suprafaţa apei. Cât p-aci să mă pufnească râsul, asemuindu-le vietăţilor venite pe ascuns să se adape din apa bălţii. Era pentru prima oară când fetele nici n-au întors capul spre mine. Da, nici eu nu le-am întrebat dacă au chef de joacă. Mai uşor, tu, că tulburi apa! Ai grijă că, de mai faci o dată aşa, o păţeşti! Se hărţuiau, fără să le pese de mine. Au prins a şuiera, ca şerpii, cu apa bolborosindu-le în gură. Din când în când, muşcau pânza apei şi-apoi se înghionteau, fălindu-se cu prada înşfăcată. Plictisit de joaca lor de-a plutitul, din care nu pricepeam o iotă, am dat să le părăsesc. Mi-am croit o cărare imaginară prin nisip în aşa fel încât să trec chiar pe la colţul bălţii, unde mai rămăsese un 78


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

petic de apă limpede. În oglinda ei, am apucat să le văd, cum îşi vin, cu capetele în întâmpinare, alunecând lin de tot. Proptindu-se frunte în frunte, au prins a şopâcăi, destul de tare, să le pot auzi : Gonitor / roitor/ vino-n zbor/ şi ne pune / lapte-n ţâţe / să ne-aţâţe / fă-ne bune / de gonit / şi roit / gonitor / roitor /! Credeam că e vorba de un descântec, de care aveau nevoie pentru că acum umblau, tot cu gurile deschise, să vâneze puricii de baltă, vietăţile acelea negre şi iuţi ca argintul viu, cărora oamenii le spun gonitori. Roiul mărgeluşelor negre scăpăra pe luciul apei, făcând salturi şi schimbări bruşte de direcţie, cu o agilitate de nebănuit. Avusesem şi eu de furcă, ba, chiar era s-o păţesc, făcându-mă de rușine, trimis de mama Dodanica, să-i prind câțiva. O după amiază mă chinuisem până reuşisem să păcălesc vreo câţiva să-mi ajungă în căuşul palmelor. Sclipind, îmi alunecau printre degete ca seminţele scoase din miezul unei pere tămâioase. Izbutind, să le vin de hac, i-am învăluit, grijuliu, într-o frunză de sfeclă roşie pe care am îndopat-o în gura vacii, grăbind-o, astfel, să-i vină ceasul de gonire... Da, Malvina și Gonde unde-s? Mă uit în toate părțile. Nicio mișcare. Doar tunelul bojilor, plin cu umbră. Singur. Până și soarele stă, oprit în loc, încinge pământul și mai tare. Mă bucur că umbra aninilor n-a ajuns peste mine. Abia atunci îmi dau seama că stau întins tot, acolo, pe iarbă, unde mă culcasem, trăgând cu urechea la taifasul în care se răfuiau Malvina și Gonde. Parcă uitaseră că ne dădusem întâlnire, să ne jucăm. Liniștit, mi-am reluat, nu numai somnul, da și visul care mă tot ademenea. 79


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

*** Gonde, în timp ce mă dusese gândul înapoi, îşi sfârşise şoaptele şi cuprinsă de un tremur ciudat, şi-a încleştat gura, rămânând aproape înțepenită pe mine. În ochi îi licărea o lucire stranie. Fâstâcită, şi-a prelins mâinile pe fața mea, într-o mângâiere anevoioasă. Le-a coborât, dinspre obraji, spre piept. De acolo, alunecarea s-a îngreuiat. Parcă i se încleiau în transpirația care ne făcuse pielea leoarcă. Anevoios de tot, le-a dus spre burtă, de unde, încetişor, le-a lăsat în jos și, deodată, i-am simţit buricele degetelor înfigându-se în carnea dintre picioare. Unde, Gonde, desțepenită, lea prefăcut în acoperiş pentru fărâma de carne pe care o simţisem zvâcnind, în timp ce ventuza ei fierbinte îmi fripsese buricul. Trici, trici, pricolici, amorţişi ca zgribulici?, a prins iarăși viață Gonde, reluându-și gunguritul, la fel cum o văzusem puțin mai înainte, stând frunte în frunte cu Malvina, ca să îmbuneze gonitorii de baltă. Să fie sigură că nu-i aud şoaptele, şi-a îngropat capul în burta mea. Gura, lipită de piele, lega vorbe de vorbe, cu şi fără sens, să dea tărie vrăjii descântecului, scornit chiar atunci. Vin la mama, n-ai frică, m-auzi, niam, niam să n-ai! Triciu, mamii, trici, pricolici, ie-te, ce-ți aduce mama ici … vezi, nu fi trist … hai, de joacă, după toacă, pricolici, nu mai fă pe zgribulici! Sfârşitul descântecului i-a înviorat licărul ochilor. Înfoinduse, ca un hultan, a întors faţa spre mine, ameninţând: nu cumva să tragi cu urechea, cum ai obiceiul, la ce vorbim noi! Nici oţâră, mauzi? Nu fi pil neascultător, să strici jocul! Că Gonde se supără... Asta vrei? Asta vrei? Asta vrei? Asta vrei? M-a tot sâcâit, până am dat din cap, că nu. A, păi, vezi, ştiam eu că eşti piluţ cuminte... Altfel, n-ai fi, aici, în lin, cu mine! 80


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Amintindu-și nu știu ce, mi-a îngropat ochii în căuşul palmei fierbinţi. Apoi, s-a răsucit, până a ajuns cu cealaltă mână la boţul de carne, de sub burta mea, îmbiindu-l la joacă. Probabil că nu îi pria poziţia în care sta, pentru că, zvârcolindu-se ca un şarpe, mi-a abandonat ochii și s-a întors cu fața spre picioarele mele. Lăsânduși, înadins, funduţul, după ce-şi răscrăcărase picioarele, drept în văzul ochilor mei. Ațâțat de ceea ce mi se arăta, un freamăt ciudat mi-a pâlpâit din adâncul sufletului, înteţind viermuiala zvâcnetelor care mi-au făcut gândurile vraişte. Nu ştiu cum arătam, dar, cu siguranță, mai amarnic decât coroanele salcâmilor, învârtejite de cea mai năprasnică vijelie. Îmboldit de simţurile care-mi ghemuiau noduri peste noduri în gât, m-am holbat cât am putut, să iau seama la crăpătura care mi se dezvăluia. Numai că, încordându-mi ochii cât am putut de tare, m-am trezit cu ei plini cu lacrimi. Privirea s-a împăienjenit și n-am mai putut desluşi nimic. Un timp, numai nori de pulberi roşietice îmi jucau prin faţa ochilor. Apoi, câmpul vederii mi s-a umplut c-un nor de fluturi ce-şi vânturau, necontenit, aripile străvezii. În cele din urmă, s-a îndurat Dumnezeu să-mi şteargă tulbureala din ochi. Atunci, m-am uitat atât de adânc, încât, mi-a secat aerul din piept. Întâia oară vedeam, de aproape, ce se ascunde sub fusta femeilor. Ochii mi se pironiseră pe arcuirea de cupolă trandafirie a burţii. Sub care, printr-o învolburare de carne, străjuită de un ciuf gălbui şi cârlionţat, se deschidea, ceva, cât un clipit însângerat, anume, parcă, să-mi ţină privirea în loc. Prin strălucirea de vitraliu 81


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

roziu, abia întrezărit între îmbobocirea cărnii, puteam să jur că Gonde mă urmărea, încântată de fâstâceala care mă nimicea. M-am uitat, flămând, până am văzut roşu. Tremuram, sfâşiat de spaimă, că, dintr-o clipă în alta, avea să mă podidească sângele pe nas şi pe gură, aşa cum băgase spaima în mine că are să mi se întâmple dacă o să-mi duc privirea prin locuri care nu sunt îngăduite vederii. Rătutit de ameţeală, îmi legănam capul, nescăpând din ochi învolburarea pufoasă. Într-un timp mi s-a părut c-o văd strângânduse și umflându-se, vrând parcă să închidă licărul vitraliului roziu. Printr-o zvâcnire instinctivă, am prins-o pe Gonde, cu mâinile, de picioare. Şi i le-am desfăcut larg, încât, bulbucul cărnos să i se poată umfla, în voie. Hoţomanule, ştiam că-ţi place, s-a bucurat Gonde. Năucit, am tresărit, de ceea ce îndrăznisem. N-aveam cum să știu că, tocmai aşa ceva aşteptase, lăsându-şi picioarele în voia mea. Trici-pricolici, ie-te, ce-ți aduce mama ici, şi-a reluat descântecul, vorbind tare, fără să-şi mai ferească glasul de urechile mele. Trici-pricolici, nu ti teme, de te pune Gonde ici! Nu s-a pomenit, ca triciu-pricoliciu să fugă de joacă! Uche-l, na, că-i place, uche, că-i place, uche, că-i place! Gonde tresălta, deasupra mea, arcuindu-se ca un şarpe ori pitindu-se, aidoma unei pisici blânde. Ținea fundul cât mai înălțat dinaintea ochilor mei, dezvăluind învolburarea cărnii, sub cârlionţii gălbui, agăţați de cupola burţii. Uche, goanga, nu e goanga, uche, goanga, prinde goanga, chicotea, aţâţându-mă, până m-a făcut să simt că-mi ţâşnesc prin ochi furnicile al căror muşuroi fusese stricat de morânceli. 82


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Vedeam, aievea, cum îşi lua zborul, roi după roi, bătând din aripioarele roşietice. Da, ce-ai pățit, de nu stai băţ? O-ho-ho-ho-ho-ho, fiorosu mamii! Ţii capul sus, să mi te-arăți cât ești de falnic? Piluţ, îl laşi?, noiaşa, că-l laşi?, a scheunat, peste umăr, spre mine, reluându-și, apoi, și mai grăbită, tresăltările, nu cumva, între timp, să-şi dea duhul fărâma de carne pe care o înviase frecând-o între pulpele picioarelor. Şşşşşşt, a făcut Gonde, aruncând o privire fugară, peste umăr, şşşşşşt, să nu strici jocul! Din partea mea, putea să se joace cum voia. Încă nu-mi revenisem din buimăceală. Urechile îmi ţiuiau în timp ce roiurile de furnici roșii zburau întruna. Agilă, ca o pisicuţă, să nu scape prada învârlăvită sub burta mea, s-a întors, în aşa fel, încât fundul ei a încăput exact între vintrele mele. Bulbucul pufos se învoltase peste măsură, și Gonde, în tremur gâfâit, a prins umflătura de carne din două părţi şi a tras de ea până când am văzut cum vitraliul roziu se deschide lăsând să se vadă adâncul unei crăpături însângerate. Gonde, pulsându-şi freamătul din toate încheieturile, şi-a înfipt corpul în mine până am simţit că ne facem una. Ciudat este că, deşi, întregul ei corp era atât de aproape de mine, nu trăiam decât prin carnea care se trezise, în sfârşit, c-o prinde pofta de joacă. Oricât s-a alungit şi s-a strâns peste mine, oricât şi-a preumblat mânuţele fierbinţi, cu degetele plăpânde şi moi ca mâţişorii primăvăratici de salcie, peste obrajii, ochii şi gura mea, Gonde n-a izbutit să mă scoată din starea în care intrasem, lăsândumă dus în ispita ispitelor prin care se ţine lumea vie de atâta timp. 83


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Nu ştiu cât am stat, abia îndrăznind să răsuflu, de teamă să nu stric jocul. Mi s-a părut chiar mai mult de o vecie. Da, neliniştea înfrânată, din mine, a răbufnit simţind ușurarea rămasă în urma lui Gonde, după ce se dăduse jos de pe corpul meu. Mi se părea că, după ce se întâmplase, firesc ar fi fost să vină sfârşitul lumii. Încruntându-şi chipul, să ascundă bucuria poznei, părea cu totul altă fată decât aceea cu care abia așteptam să ne tăvălim pe sub bojii de pe malul mătcii. Bojii, m-am scuturat, înfiorat. M-am ridicat în capul oaselor îndreptându-mi privirea spre tunelul în care le zărisem fulgerările de gesturi… Gonde, întâlnindu-mi privirea, iscodind, printre boji, și-a aplecat capul, înainte, arunca o privire şmecherească, apoi, s-a apucat să-și netezească, îndelung, şuviţele de păr, pe lângă urechi, în timp ce-mi şoptea : nu cumva să afle careva de jocul nostru, din lin! Mi-a, făcut, amenințător, cu degetul, după care, a dispărut împreună cu Malvina, topindu-se în adâncul umbros al tunelului. Am rămas ca un mormoloc, înnămolit în mâlul bălţii din care secase apa. Trezit de-a binelea, n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să-mi şterg urmele holbelii lipite pe ochi. Păstram în mână lujeri de boji înfloriţi cu care puteam să jur că mă botezase Gonde, drept în frunte, când mă aplecasem să mă strecor printre uluci. Crezându-mă ajuns, dincolo, de gard, răsuflasem, îndelung, de mai multe ori, de parcă înviam pentru a doua oară, pentru ca, deschizând, larg, ochii, să mă văd tot în locul unde mă culcasem, înțesat cu bojii care înălțau malul ca un meterez, dinainte-mi… 84


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

…De atunci, mintea mea tulburată, caută, tâlcul întâmplării care nu mi se putea întipări, atât de viu, în minte, nici dac-ar fi fost rupt dintr-o zi mai lungă decât viața…

85


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Proza Cornel NISTEA Manechinul - Câtă drăgălășenie! Uită-te la ea cum îi aranjează cravata, iacă nu-i place cum îi stă pe cap pălăria și i-o îndreaptă. - Unde vezi tu asta, că eu nu văd nimic. - Privește prin geamul vitrinei, acum însă, și ce tânără și frumoasă este, îi pune ăluia pălăria pe-o ureche... - Dragule, tu ești întreg la minte sau nu mai vezi bine? Fata aia din vitrină tocmai îmbracă un manechin... - O fi îmbrăcând ea un manechin, dar câtă drăgălășenie în gesturile ei. Uită-te cum umblă cu degetele pe el, parcă îl mângâie. Sunt gesturi pline de tandrețe... - Bietul de tine, ai șaptezeci de ani și te pomenești că ai vrea să fii în locul manechinului ăluia să te aranjeze domnișoara aia de optsprezece ani. Hai, nu te mai holba la ea! - Ei, ce te grăbești așa, n-ai zis tu să ieșim din casă să mai vedem și noi lumea?... - Am zis, dar nici așa, să stai încremenit aici admirând-o pe fata aia care îmbracă un manechin... - Dragă, te știu o femeie sensibilă, cu spirit de observație și analiză, lasă-mă să mă bucur de imaginile astea superbe. Uite, fata aia nu mai încetează, acum îi aranjează ăluia vestonul. Potrivește, îi pune în buzunarul de sus al acestuia o floare... - Pompiliu, încurcăm lumea, se împiedică trecătorii de noi. 86


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

- Iubito, dar manechinul acela pe care îl aranjează fata aia simpatică nu e pus acolo să se oprească lumea, să-l admire? Mă rog, să zicem că admiră hainele de pe el pe care le găsim în magazin de vânzare... - Bine, dar tu acum ce faci, admiri costumul de pe manechinul ăla sau gesturile fetei care aranjează pe el îmbrăcămintea? - Recunosc, inițial eram încântat de gesturile fetei, cu câtă drăgălășenie îi aranja ăluia din vitrină cravata și-i punea pălăria pe-o ureche. Cu câtă drăgălășenie! Pentru a face asemenea gesturi trebuie să te naști cu sensibilitate... - Și văzând cum dichisește fata manechinul ăla, deodată ai simțit nevoia să fii în locul lui, să i te substitui. - Vezi, Crina, te-a prins așa deodată gelozia că admir gesturile pline de tandrețe care, iacă, de data aceasta îmbracă un manechin o fată frumoasă... - Auzi la tine, gelozia, că privești cum o amărâtă de fată aranjează un manechin... - Nu așa, Crina, nu așa, m-a impresionat cu câtă drăgălășenie o făcea... - O face, dacă vrei să știi, pentru că asta îi e meseria, o fi făcut vreo școală de vitrinieri... - Asta spui tu așa, ca să-i diminuezi fetei ăleia sensibilitatea, drăgălășenia... - Pompiliu, ieși la cafenea, gestul tău când ai prins mâna fetei care ne-a aduc cafele tot de drăgălășenie ținea? - Delirezi, dragă, cum adică să fi prins eu mâna fetei ce ne-a adus cafelele? - Atunci ce-ai făcut, cum să interpretez gestul tău de ieri de la cafenea? 87


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

- Probabil mi-a plăcut amabilitatea cu care ne-a servit fata aia și-am vrut să-i mulțumesc printr-o strângere de mână. Vezi, tu, tot mai rar în lumea de azi ne întâlnim cu asemenea gesturi de amabilitate. Dar zâmbetul ei, umbletul ei nu-ți provoacă simpatie?... - Și pentru asta i-ai lăsat bacșiș zece lei... - Merita, Crina, te asigur că merita bacșișul ăla și strângerea mea de mână... - mă mir că nu te-ai și prezentat cum o faci de obicei: Scriitorul cutare, premiat recent de Academie... - Uiți, să spui că premiul ăsta îl luam la împlinirea vârstei de 70 de ani, că poate nu-l meritam... - Dragule, eu nu zic că nu meritai premiul acela și măcar dacă te-ai fi umplut de bani... - Doamne, doar știi că nu banii contează pentru mine... - Ba contează, Pompiliu, ai nepoți la facultate... - Bine, contează și banii, acum dacă te rog ceva... - Roagă-mă să văd ce-o mai fi. - Vreau să ne întoarcem la cafenea să mâncăm câte o înghețată. - Bine, de ce m-aș împotrivi. Știu, știu, îmi dau seama. Vrei să vezi dacă fata aia mai e acolo, dacă a terminat de aranjat manechinul din vitrina din fața căreia refuzai să te miști și noi încurcam trecătorii... - Vezi tu, vezi tu, ce minunăție! Cu câtă drăgălășenie îi aranja fata aia simpatică manechinului ăluia cravata, i-a pus la un moment dat pălăria pe-o ureche și i-a pus o floare la butonieră... Alba Iulia, 28 ianuarie 2016

88


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Îmbrățișarea - Știi, Irene, pe tine te îmbrățișez din admirație, pentru tot ce ai făcut pentru noi, ceilalți. Fii liniștită, n-o să invoc de acum sacrificiul... Mai că nu m-a băgat în seamă, s-a dus la biroul ei și și-a căutat de lucru, apoi deodată și-a ridicat privirile spre mine: - Și pe colega mea de birou de ce o îmbrățișezi? - O, Doamne, nu-ți voi fi stârnit cu îmbrățișarea asta a colegei tale gelozia pentru că ea-i mai tânără. Pe ea am îmbrățișat-o pentru că așa se cuvenea de vreme ce te îmbrățișasem pe tine. - Bine, dar ce înseamnă gestul tău de a-ți plimba mâna pe spatele ei, ea n-are nevoie de compasiune... - Nu mi-am dat seama de asta, că gestul meu ar putea sugera asta, l-am făcut, desigur, involuntar, fără să-mi dau seama... - Mira-m-aș la vârsta ta omul să facă gesturi involuntare... - Am venit la tine cu o problemă, și, iată, discutăm despre altceva... - Despre de ce și cum ne îmbrățișăm. Interesant. Ia spune-mi, ai mai îmbrățișat pe cineva azi și ce vroiai să-i transmiți prin îmbrățișarea ta? - E prea devreme să fi îmbrățișat pe cineva azi. Zilele trecute sa mai ivit prilejul... - Te-ai îmbrățișat, desigur, mai ales cu femei... - Așa e, femeile au nevoie de mai multă afecțiune decât bărbații. O îmbrățișare poate exprima un gest de posibilă protecție... - I-auzi, Dina are nevoie de protecție? - Eu vorbeam de nevoia de afecțiune a omului... 89


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

- Ziceai că pe mine m-ai îmbrățișat din admirație, crezi că eu nu mai am nevoie de afecțiune? - Ei, dar în substanța termenului de admirație, dacă-i analizăm polivalența, nu găsim și sensul de afecțiune? - Așa o fi, eu nu mi-am dat seama. Poate îmbrățișarea ta a fost... - Nu-i fi sesizat tu polivalența îmbrățișării mele... A scos din sertar pe birou un teanc de hârtii pe care a început să le răsfoiască. - Pompiliu, ne cunoaștem de atâția ani, am fost colegi de facultate, spune-mi de când ai deprins obiceiul ăsta de-a îmbrățișa femeile, doar înainte vreme nu-mi amintesc să-l fi avut... - Mă pui într-o situație delicată, Irene. Mă tem să nu fie vorba de un studiu de psihologie în care se făcea vorbire de nevoia imperioasă de tandrețe, fie ea și mimată, tot mai rar manifestată, iar asta are ca primă și gravă repercusiune înstrăinarea, care se manifestă în uimitor de multe situații. - Interesant, nu știam că te preocupă în așa măsură psihologia... - Glumești, doar știi că sunt doctorand în psihologie... - Pompiliu, te asigur că nu știam, acum aflu asta pentru prima dată. Te rog ia loc, o voi ruga pe secretara mea să ne aducă aici câte o cafea sau un ceai. - Totdeauna ai fost o gazdă bună, draga mea prietenă. - Dacă tot ai deschis discuția despre îmbrățișare și tandrețe ca elemente vitale ale existenței, te rog rememorează îmbrățișările tale din zilele trecute sau mai de demult. - Sper să nu dorești asta din pur amuzament, să-ți imaginezi că cele mai multe îmbrățișări se fac din pură circumstanță. - Nu, nici gând. 90


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

- Mi-e greu să aleg una, ceva mai relevantă, totuși ți-aș supune atenției o situație mai aparte. Avem o cunoștință comună care de câte ori ne întâlnim vine la mie și mă îmbrățișează, dar nu așa, mă cuprinde și mă strânge cu ambele mâini în brațe încât pare că nu vrea să-mi mai dea drumul, or ea știe că nu am pentru ea nici cea ai firavă simpatie. - Ei, poate tocmai de aceea o face. N-o fi și-un gest de răzbunare dacă-i fi refuzat vreodată ofertele? - Uite, la asta nu m-am gândit, dar nici nu-mi aduc aminte sămi fi făcut avansuri... - Nu-ți vei fi dat seama. Oare ce putea însemna altceva o asemenea îmbrățișare decât o sugestie spre un potențial angajament... - Nu știu, am început cu povestea asta pentru că am întâlnit-o pe doamna respectivă zilele trecute în vreme ce traversam parcul. Ma văzut, m-a strigat și văzând că n-o bag în seamă, a alergat spre mine să-mi dăruiască îmbrățișarea, sau cum altfel aș putea să interpretez gestul?... - Lasă, ți-ai consuma prea multă energie să afli; mă ierți că-ți spun asta, dar așa cred eu... - Așadar, nu mă ajuți să înțeleg gestul colegei noastre... - Care probabil te adoră. Asta trebuie să se întâmple după ce șia pierdut bărbatul... - Nu se poate să fi devenit eu un substitut al lui Costel? Cum adică, ce aș avea eu comun cu fostul ei soț? - Eu zic s-o întrebi pe Constantina, cred că despre ea este vorba... - Așa e, iată, mi-ai ajutat să-mi explic sensul gestului ei, măcar că mai poate fi și altceva. 91


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

- Poate fi și altceva, desigur, de pildă admirația de care vorbeai când ai intrat la mine în birou. - Exclus asta, aici nu poate fi vorba de similitudini!... - În alt orizont, dragul meu prieten, decât crezi tu... - Acum, zici tu ceva. - Ei, iată că am ajuns la o anumită armonizare a gândurilor, ne îmbrățișăm dintr-o nevoie sufletească. Dăruind doar vei primi la rându-ți... - Face cafea bună secretara ta, voi mai trece pe la tine. - Pentru c-avem nevoi afecțiune, nu-i așa? - Întotdeauna, Irene, întotdeauna... - Ei, totuși, care e motivul pentru care ai trecut pe la mine și încă la o oră atât de matinală? - Te superi dacă-ți voi spune că eram în trecere prin zonă și miam zis: hai s-o văd pe Irene?... - De ce să mă supăr, cum îmi face plăcere din când în când să te aud în receptorul telefonului. Probabil din aceeași nevoie de comunicare ai trecut pe la mine... - Poate ceva mai mult decât atât, Irene... - Înțeleg, văd că te-ai ridicat să pleci. Îmi dai voie să-ți întorc îmbrățișarea? - A, acum îmi dau seama, păi cred că de asta am venit pe la tine. - Să te strâng mai tare? - Strânge-mă cât poți de tare. Să știi că o faci altfel decât Constantina. - Ei, să nu-mi spui acum că faci deosebirea, doar tot o îmbrățișare de văduvă e... 92


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Mecanicul de mină Era de-o jovialitate cum nu mai văzusem printre minerii pensionari din B. Stătea pe terasă, picior peste picior, cu țigara în gură și saluta pe toată lumea, sau mai degrabă era salutat, iar el răspundea cu gesturi de complezență, din când în când aruncând câte un ce mai faci, ce mai faceți, depinde de rangul celor ce intrau pe terasă la o cafea, la o bere sau o votcă. Cu cei cu care lucrase în mină făcea vreo glumă, stârnind buna dispoziție: - Măi Grigore, tu ești la a doua sau la a treia nevastă, iar soră-ta a îngropat vreo trei-patru bărbați... - Hei, măi Ică, asta depinde de geană, de altele nu puține, mai cu seamă cum știi să negociezi cu viața... - Dat dracului mai ești, măi Grigore, că tu n-ai pus mâna e picamăr și pe lopată, nici la încărcat vagoneți... - Dar nici cu tine nu mi-i rușine, să stai șase ore pe locomotivă, să bagi și să scoți schimburile și vagoneții, curată trecere de vreme... - Mă, tu ești băiat deștept, știi doar, nu-i cum vrea omul, ci cum i-e data... - Așa, la a câta bere ești, măi Ică?... - Să tot fie a doua sau a treia, dacă n-o fi a patra... Omul cu care se ocăra sta la o masă alăturată, el cu o doză de bere în față, mineri de-o viață, acum pensionari cu pensii bunicele. Curând l-am auzit pe mecanicul de mină: - Măi Grigore, ține minte ce-ți spun: Eu îs la a treia sau la a patra bere, dar vin în B. o dată la săptămână, nu-s pe terasă toată ziua ca tine, eu am gospodărie, altfel...

93


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

- Tu și gospodăria, cu patru copii, doi în Italia și doi în Spania. Pentru cine ai făcut casa aia mare, cine va locui în cele zece camere după ce mori tu? Mecanicul nu s-a lăsat, măcar că pe fața lui a coborât o umbră de tristețe: - Nepoții, Grigore, nepoții, am patru nepoți, doi de la fata cea mare din Spania și doi de la fiul meu din Italia, Crinuța din Germania va naște și ea un băiețel peste o lună sau două... - Fain, n-am ce zice, cu m-aș lăuda eu cu un singur nepot și el plecat Dumnezeu știe pe unde... - Noa așa, că și tu ți-ai făcut casă mare, da cu silicoza cum stai? - Cum să stau, iaca mă duc pe drum și gâfâi, noroc că mai pot veni până pe terasă ca să beau câte-o bere... Curând au intrat alți pensionari veterani pe terasă, iar Grigore n-a mai fost băgat în seamă de mecanicul de mină, pentru că fostul mecanic de mină trebuia să răspundă și să glumească cu alte fețe luminoase. Da, fețe luminoase, pentru că atunci când un fost miner intră pe terasă, e lege, el trebuie să fie vivace și tandru, chiar dacă nu de puține ori se sprijină într-o cârjă. A, că-l doare pe câte unul un picior saau câte un șold, asta nu-i ceva grav, toată lumea știe că în adâncul pământului, la diferențe de temperatură de 40-50 de grade, minerii stau încălțați în cizme de cauciuc să nu se ude la picioare pentru că nu de puține ori nu răzbeau pompele să scoată apa din abataje, mai ales că se defectau mereu. Cândva, mecanicul de mină s-a întors la fel de jovial spre mine, doar eram invitatul lui special la o cafea și o bere. - Ați văzut, toată lumea mă cunoaște, mă salut cu oamenii indiferent că omul a fost miner la lopată, la împins de vagoneți, că a fost maistru, inginer sau director. Cu toți m-am avut bine. I-am băgat 94


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

la șut și i-am scos de la schimb: Salut, salut, noroc, ce mai faci? Asta a fost, vremea a trecut, iar acum... - Acum iată-ne aici pe terasă la o cafea și o bere... - Așa-i, domn profesor, au fost vremuri și mai bune și mai rele... - Domnu’ Ică, vreau să-mi povestești încă o dată cum a fost când s-a închis mina și v-au disponibilizat. Mecanicul a tresărit, surprins de întrebarea mea, părea pus în dificultate. M-a privit și a zâmbit: - Ei, ia să vă spun mai-nainte una. A venit în prealabil la noi la întreprindere o echipă de la minister, ziceau ei să verifice rentabilitatea minei. Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că delegația de specialiști era condusă de chiar ministrul economiei. Ce să vă spun, niciunul dintre colegi n-a cutezat să-și ia responsabilitatea să se urce pe locomotivă să ducă echipa de la minister în mină. Inginerulșef s-a uitat spre mine: Ce zici, domnu Ică, te încumeți să duci echipa de la minister în mină?, eu: S-a făcut, nu-i nici o problemă. Închipuiți-vă, să duc echipa cu ministrul economiei cu trenulețul cu care băgam minerii în mină trei kilometri prin măruntaiele pământului până la abataje. Era totuși o responsabilitate... - Spuneți mai departe, m-ați făcut curios. - Mecanicii ăilalți credeau c-o să am emoții, că cine știe ce o să se întâmple în vreme ce duc delegația în trenulețul acela mizerabil. În mină, pe atunci, erau reguli stricte ca în armată. Când a venit ministrul spre mine am luat poziția de drepți și i-am raportat: Domnule ministru, vă raportez: garnitura de vagoneți vă stă la dispoziție, vă puteți îmbarca. A dat mâna cu mine și mi-a spus: Bucuros de cunoștință, iar eu, în tradiția minerească: Vă doresc Noroc bun, domnule ministru... 95


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

- Ei, ei, domnule Ică, prin multe ați trecut și-ați mai văzut în cei 15 ani de minerit... - Multe, domnule profesor, mulțumesc lui Dumnezeu că n-am avut accidente. În mină e periculos, se poate prăvăli pe tine muntele sau poți cădea pe un rostogol și-au rămas patru-cinci copii orfani... - Dar silicoza? - Pentru a face producție, v-am mai spus cum era, îi obligau pe mineri să perforeze stânca pe uscat, iar minerii inhalau praful ăla care li se lipea de plămâni... - Praful acela pe care cândva l-ați numit praful morții... - Nu eu l-am numit așa, minerii i-au zis astfel. Dumnezeule, ce să vă spun, a murit nepotu-meu Dorel de silicoză la nici treizeci și cinci de ani și a lăsat orfani de tată trei copilași... Din nou intră pe terasă cineva și mecanicul e nevoit să răspundă la salut, ceea ce-l face desigur să uite că nepotul său Dorel a murit de silicoză și a lăsat în urmă trei copii minori fără tată. - Dumnealui este maistrul de la abatajul 450, cred că el e cel mai vârstnic dintre toți minerii care vin pe terasă. Mă tot mir cum dracu a supraviețuit omul ăsta condițiilor groaznice de acolo. Uneori aveau probleme mari cu aerisirea, li se defectau ventilatoarele și rămâneau ore întregi fără aer... Se caută în buzunarul vestei și scoate pachetul de țigări abia început. - Dar, domnu’ Ică, abia ați stins țigara și aprindeți alta? - Așa e, dar când vin pe terasă nu mă pot abține, nu știu de ce... Își aprinde țigara și pune din nou picior peste picior. - Ei, nu mi-ați terminat de spus povestea cu închiderea minei...

96


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

- Păi, nu vă spuneam c-a venit acolo la evaluare echipa din minister, că am dat mâna cu ministrul, căruia i-am raportat că totul e în regulă și i-am urat Noroc bun?... - Mi-ați spus asta, dar cum a fost mai departe? - La ieșirea din abataj, pe când să urc în trenuleț, l-am auzit pe ministru adresându-i-se directorului exploatației: Dragilor, voi munciți rudimentar, ca acum două mii de ani, cu sapa și trocul, cum să faceți în felul acesta producție? V-am dat termen de grație doi ani să vă modernizați, să vă procurați utilaje performante, să vă reorganizați, la care directorul i-a replicat: Să investim milioane și să lăsăm fără locuri de muncă 800 de oameni, majoritatea tineri cu familii cu câte trei-patru copii?, la care ministrul a conchis: Ordin, disponibilizați luna viitoare 400 de mineri pentru a rentabiliza mina… Restul discuției n-am mai auzit-o, c-a trebuit să mă urc pe locomotivă... A început să bată cu degetul arătător în masă. Era de acum spre ora prânzului și noi eram tot acolo. Cineva l-a bătut din spate pe umăr, iar el s-a întors liniștit: - A, tu ești, Mitre, veniși bagsamă și tu la o bericică. - Venii, măi Ică. Fusei și de dimineață, dar văd că mi se făcu iar dor de-o bere. Ia spune cum ești? - Îs nu ca tine de vrednic, ia mai vin și eu să mă mai văd cu ortacii... - Ortacii? Vai de capul ei lume... - Ce-ți pasă, tu ai pensie mare, nu ca mine, care am ieșit la prima disponibilizare... - Ei, parcă eu aș mai fi câștigat mare lucru la pensie, dacă am ieșit la a doua disponibilizare? 97


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

- Lasă, ai luat o căciulă de bani…. Am aflat că ți-ai cumpărat tractor, ai fermă de animale... - Ei, da, mi-am luat tractor... Măi Ică, să nu mă confunzi cu cineva care, cine știe... - Ha, ha, ha!, iacă mai glumim și noi, măi Todore... Adevărul e că din cei 1600 de mineri disponibilizați din minele din B., să zicem doi la sută dintre ei cu banii luați la disponibilizare, vreo douăzeci de salarii, și-au făcut mici ferme, restul de 98% n-au știut ce să facă cu banii, jumătate i-au cheltuit pe băutură, cealaltă jumătate au hotărât nevestele ce să facă cu banii: s-au înțolit, au cumpărat televizoare cu ecran mare, frigidere, aragaze și mobilă prin casă. Mecanicul și-a cumpărat 200 de oi, dar a avut probleme cu angajatul unui cioban, până la urmă a perseverat și și-a dublase numărul de oi, iar de pe primii bani ce i-a luat toamna pe cei 60 de berbecuți și-a cumpărat între altele un șerpar cu ținte și o căciulă de astrahan. L-am vizitat de câteva ori acasă, iar acum îl găseam pe terasă stând la o masă picior peste picior. Cum mă vede, mă strigă: - Domn profesor, ce plăcere! Veniți, vă rog, încoace, am reținut anume un loc pentru dumneavoastră... - Așa deci, vă țineți de cuvânt: o zi din viață la săptămână o petreceți cu foștii ortaci pe terasă... - Ce-aș putea face alta, eu nu citesc cărți ca dumneavoastră... Ce ziceți să bem împreună o bere?... - La o bericică și o poveste…

98


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Dialog cu Mircea ANGHELESCU

„Critica ar trebui să reprezinte autoritatea unui profesionist al lecturii”

-Stimate domnule Mircea Anghelescu, prima întrebare pe care aş vrea să v-o adresez se leagă de ambianţa primelor experienţe livreşti. Care au fost autorii care v-au marcat copilăria şi adolescenţa, orientându-vă, într-un anumit sens, destinul spre orizontul culturii şi al literaturii? -Am fost un copil normal, mi-a plăcut să mă joc şi apoi să fac sport şi nu pot găsi în memoria copilăriei anume cărţi care să-mi fi marcat „destinul”. Mai degrabă poate fi o genă, pentru că în familie am avut unele antecedente literare, pe care le-am descoperit târziu însă. Tatăl meu a fost medic, iar mama profesoară de ştiinţe naturale, şi toate eforturile lor – discrete totuşi – căutau să mă îndrepte spre aceste domenii, aşa că dorinţa mea de a urma filologia părea să fie un fel de abatere inexplicabilă. Foarte târziu, după apariţia carnetelor lui Lovinescu, am descoperit că tata, de la care am numeroase cărţi de literatură şi reviste din anii douăzeci (Viaţa românească, Gândirea, Lamuri), trecuse pe la cenaclul lui Lovinescu pe când era student la medicină. Dar asta mă face să revin: poate că, în copilărie, au fost totuşi unele lucruri care mi-au marcat cumva drumul: revistele de 99


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

care pomenesc, de pildă, citite fie în biblioteca tatălui meu, fie în aceea a bunicilor materni, în paginile cărora nu doar am citit textele pe care alţi copii le-au citit în volum (Oameni din lună al lui Sadoveanu eu l-am citit în Viaţa românească sub semnătura Silviu Deleanu, ca şi Medelenii lui Ionel Teodoreanu, pe Mateiu Caragiale l-am citit întîi în Gândirea, ca şi nuvelele lui Cezar Petrescu din Scrisorile unui răzeş sau Însemnările lui Safirim de N.M.Condiescu, iar descoperirea filologiei s-a produs citind foiletoanele din pamfletul lui Al. Philippide Un specialist român la Lipsca). Aici aş găsi poate rădăcinile credinţei că evoluţia literaturii, sau a vieţii literare, nu este punctată de apariţia unor volume, la date care rămân în memoria ulterioară a studioşilor, ci mai ales de atmosfera întreţinută de publicaţiile fiecărei epoci şi de textele publicate de marile şi micile reviste de atunci. În familia mamei am un obscur poet de la Semănătorul, Gh. Săpunaru, autorul unui singur volum, prefaţat de Iorga; era profesor la Şcoala de viticultură de la Valea Călugărească, cu specializare la Montpellier, înainte de primul război mondial. Pot zice deci că, deşi am fost întotdeauna un mare cititor de literatură (dar mai toţi colegii mei erau aşa, acum şaizeci de ani), mai degrabă ADN-ul a lucrat în acest sens. Şi, să nu fiu nedrept, un extraordinar profesor din liceu: se numea Blănaru, era foarte scund, chel, cu un ochi de sticlă şi prima impresie pe care o producea era de caricatură. Era însă un excelent profesor şi un bărbat adevărat: nu ţinea cont de nici o regulă şi nici o interdicţie (eram în 1955-1956, când asemenea lucruri se plăteau scump), ne lăsa întâi să vorbim din ce ştiam, inclusiv de autori excluşi din programă (Maiorescu, Blaga, Arghezi) şi apoi ordona el lucrurile. E drept că liceul se numea I.L. Caragiale şi existau antecedente: înaintea mea trecuseră pe acolo Matei 100


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Călinescu sau Virgil Nemoianu, iar coleg de clasă mi-a fost regretatul Vintilă Ivănceanu. -Care este „povestea” începuturilor dumneavoastră critice şi în ce context istoric şi literar s-a derulat aceasta? -Înainte de începuturile mele critice cred că trebuie să vorbesc de cele „publicistice”: mi-au plăcut mai întâi revistele şi am şi publicat una în gimnaziu, împreună cu un coleg: era o revistă de ştiinţe naturale, scrisă de mână în două exemplare, şi copia cu neruşinare articole din vechea Natura. În liceu am vrut să scoatem o revistă a liceului şi am ajuns cu o adresă oficială la Direcţia Presei (cenzura de atunci), în strada Roma, unde la registratură cineva mai înţelept ne-a luat la goană. Era cu puţin înaintea revoluţiei din Ungaria şi mă gândesc ce ne aştepta dacă lucrurile nu se terminau aici. Tot în liceu am avut şi singurele puseuri de literatură, adică de scris; am participat destul de multă vreme, mai mult de un an, la şedinţele unui cenaclu care se aduna într-o sală de la Observatorul astronomic. Veneau aici Ahoe (Tudor George), Const.Eretescu, Alexandru Calais, care a devenit apoi traducător din rusă, şi alţii pe care i-am uitat. În facultate, regretatul George Munteanu, care mi-a fost profesor în anul II, mi-a publicat câteva recenzii anodine în Contemporanul, unde era şi redactor cu o jumătate de normă. Am scris câţiva ani recenzii şi articolaşe de literatura contemporană în România liberă şi în reviste literare, în Gazeta şi Luceafărul, dar mam găsit doar când – după aproape doi ani de apostolat la ţară, la Urziceni – am reuşit să capăt transferul la Biblioteca Centrală de Stat, Biblioteca Naţională de azi. Am lucrat acolo din 1963 la secţia de manuscrise şi carte veche, într-o instituţie înfiinţată de câţiva ani 101


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

doar, dar care moştenise arhivele unor colecţii şi fundaţii particulare celebre: Kogălniceanu, Brătianu, Saint-Georges, aşezămintele Bălcescu ş.a. M-am cufundat în acest ocean de documente senzaţionale din care am publicat câteva (o inedită de la Eminescu în Gazeta literară, redescoperită după aceea de vreo două ori, Alecsandri, Negruzzi, Delavrancea ş.a.) şi am rămas cu gustul istoriei literare, mai bine zis cu ideea că istoria literară nu se poate face (mă rog...) fără revenirea permanentă la documente. -Una dintre temele de dezbatere favorite ale actualităţii noastre literare este cea a autorităţii criticii literare. Mai are critica autoritate? Dacă nu, care ar fi modalităţile prin care această stare de fapt s-ar putea remedia, în vederea restabilirii prestigiului acestei discipline fundamentale a studiului literaturii? - Nu cred că se mai poate vorbi de autoritatea criticii în felul în care se putea vorbi în 1970 sau chiar în 1990. Rolul ei nu mai este autoritativ, ci mai degrabă stimulativ, ea nu mai dă verdicte, ci sugerează căi de pătrundere, chei de lectură. În sens curent însă, critica ar trebui să reprezinte autoritatea unui profesionist al lecturii, respectiv a unei echipe, a unei reviste. Această autoritate pare să fi dispărut şi ea pentru că nu mai funcţionează grilele fireşti: avem prea multe reviste literare faţă de câţi bani, şi chiar faţă de câţi scriitori avem, şi atunci, în această inflaţie curioasă, în care fiecare deputat vrea să fie ctitorul unei biserici şi fiecare scriitor director de revistă, nici vocea criticii nu se mai distinge clar: citesc curent câteva reviste şi văd adesea semne de incultură şi chiar de neseriozitate în diverse texte critice. Cum s-ar putea remedia această stare de fapt, admiţând că ceea ce văd eu este în linii mari corect? Având răbdare... Nici 102


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

literatura, nici critica în speţă, nu se pot face cu intervenţii miraculoase din afară. Când lucrurile vor fi coapte, revistele inutile vor dispărea, criticii vor înţelege că nu se poate face şi critică de prezentare („întâmpinare”), şi critică de apreciere, şi cercetare literară, scriind în acelaşi timp la mai multe reviste, iar cititorii vor învăţa unde să caute ceea ce li se potriveşte. -Clasicii noştri e titlul unei cărţi publicate de dumneavoastră în 1996. Cât de actuali mai sunt „clasicii noştri” acum? Li se mai acordă oare atenţia cuvenită, în şcoală, în universitate, în demersurile editoriale curente, în cercetarea istoriografică? - E greu de definit „atenţia cuvenită”; într-un sens, fiecare domeniu sau autor de bucură de atenţia pe care o merită, sau pe care specialiştii se pricep să arate că o merită. Discuţia ar putea fi foarte interesantă pentru că implică, cum o sugeraţi, diverse categorii de utilizatori; şcoala care formează tipare, obişnuinţe de lectură şi – de aici – de înţelegere a structurilor realităţii, universitatea, care trebuie să formeze profesori şi în general profesionişti cu o viziune foarte largă (deja două categorii cu obiective divergente: şcoala are nevoie de modele „absolute”, în scop didactic, universitatea are nevoie de îndrăzneală, capacitate de inovare, pentru a stimula în tinerii profesionişti o atitudine independentă, fără de care nu există creaţie), editurile care urmează cererea pieţii şi uneori o şi stimulează, cercetarea care răstoarnă idoli şi tradiţii pentru a le verifica temeiurile şi a găsi noi căi etc. Cred că se poate vorbi întotdeauna de actualitatea clasicilor ca material pentru discuţii, personalitatea şi opera lor este un teren de exerciţii precum autodromul pentru piloţii de curse: aici, pe un teren general cunoscut (aşa ar fi normal!), se construiesc abilităţile viitoare, se încearcă formule noi, inclusiv în 103


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

forme ireverenţioase. E vorba de o mişcare cu caracter dublu: orice scădere, orice demolare a unui idol de lut presupune descoperirea unui model adevărat, sau măcar deschiderea drumului către un nou scriitor (sau text, sau categorie) cu acelaşi nume, ca în Borges, cu cel care abia a fost sfărâmat. Dar se pare că asemenea discuţii asupra unor autori canonici sau unor cărţi cunoscute trezesc puţin interes; deşi ele constituie baza pe care se construieşte o carieră în domeniu, inclusiv o carieră academică, un doctorat în primul rând, deci implică un număr relativ mare de persoane interesate, prezenţa acestor dezbateri în presa literară este foarte modestă. -În Cămaşa lui Nessus aţi reunit câteva eseuri remarcabile despre fizionomia exilului românesc. Credeţi că exilul românesc îşi găseşte, acum, locul adecvat în istorii literare, în sintezele critice sau, pur şi simplu, în evaluările care, periodic, vizează evoluţia literaturii române? - Nu, din păcate exilul rămâne încă, aşa cum constatam acum zece ani în cartea pe care aţi menţionat-o, o categorie aparte, un fel de dihanie neînţeleasă pe care critica sau istoria literară încă nu ştie cum să o mânuiască: contează numai opera? Atitudinea politică, atitudinea morală au vreun rol? Ele implică opera sau doar autorul, scriitorii exilaţi care au rămas într-o vârstă încremenită în momentul plecării sunt totuşi contemporani cu interbelicii sau cu postbelicii? Etc. De aceea vom găsi în sintezele recente, câte au apărut, capitole separate pentru autorii rămaşi în ţară şi pentru cei din exil, deşi a existat întotdeauna un dialog, întortocheat şi adesea indirect, între cele două entităţi, separate nu de un Prut, ci de o cortină de fier. Scriitorii din exil nu continuă doar o literatură interbelică, ci şi inovează în funcţie de ce face, şi mai ales de ce nu face, literatura din 104


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

ţară, valurile emigraţiei succesive au dus la reîntîlnirea scriitorilor şi a literaturii respective. Ţepeneag, Bujor Nedelcovici, Norman Manea, C. Eretescu, Ivănceanu şi alţii au întâlnit acolo, în anii şaptezeci-optzeci, scriitorii din primul val al exilului postbelic şi au convieţuit, adesea au colaborat; cum s-a petrecut acest proces, ce imagine a literaturii române au construit ei, vrând-nevrând, care a fost atitudinea fiecăruia faţă de literatura şi de autorităţile din ţară, ce a rezultat de aici, toate astea sunt piese ale unui puzzle care trebuie aşezat pe tablă şi pus în faţa cititorului. Au apărut câteva cărţi, bune şi foarte bune, despre Vintilă Horia, Petru Dumitriu, Ţepeneag, ca să nu mai vorbesc despre extinderea pe care a luat-o studiul literaturii lui Mircea Eliade. Cele mai multe rămân însă un fel de insule într-un ocean necunoscut care este întregul acestei lumi, nu doar colorate, diverse şi semnificative, ci adesea şi tragice. Nici nu era rolul acestor cărţi să exploreze oceanul respectiv, dar trebuia (sau măcar trebuie de acum înainte) un efort concertat pentru a desena hărţi maritime între aceste insule, pentru a face legături, a construi, dacă nu încă o viziune, măcar o descriere a întregului. Şi aici cred că dezbaterile sunt calea către o apropiere naturală între spaţii şi între viziuni; Şcoala doctorală a Facultăţii de litere a organizat în această vară un mic colocviu despre revistele româneşti din exil în contextul existenţei acestor reviste care reprezentau toate literaturile din est: au participat D. Ţepeneag şi Jenö Farkas de la Universitatea Eötvos Lórand din Budapesta, Const. Eretescu din Providence, USA, care a fost redactor al ediţiei americane a revistei Limite, Sanda Golopenţia, Rumiana Stanceva de la Universitatea Kliment Ohridski din Sofia, câţiva profesori, câţiva doctoranzi care tratează teme din acest domeniu (reviste ale exilului 105


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

românesc din Spania, Italia şi Franţa) ş.a. Sper să adunăm materialele, foarte interesante, şi să le publicăm curând. -Estetismul a fost, în perioada postbelică a literaturii române marcată de zodia nefastă a comunismului, o formă de rezistenţă „pasivă”, de supravieţuire a scriitorilor. Consideraţi că este corect evaluată de receptarea critică actuală contribuţia la evoluţia literaturii române a acestor scriitori care au mizat pe estetism? - Dv. îmi cereţi părerea asupra unei chestiuni care priveşte literatura ultimelor decenii dinainte de 1990, despre care am puţine cunoştinţe. În principiu vorbind însă, din perspectiva unui istoric literar, nu ştiu cum s-ar putea izola componentele unui proces atât de complicat şi de individual cum este scrisul. Ca istoric literar, trebuie să iau în consideraţie şi atitudinea autorului, şi voinţa lui de a se supune sau nu injoncţiunilor istoriei, dar ceea ce contează până la urmă este rezultatul, textul, opera. Ceea ce mă frapează însă în „receptarea critică actuală”, cum ziceţi dv., a acestor scriitori „care au mizat pe estetism”, este palida contribuţie a istoriei la rezultanta finală. Mă miră mai ales pentru că evoluţia cercetării literare pe plan mondial, atât cât o cunosc, tinde să înglobeze tot mai mult o componentă de natură istorică. Situaţii de refuz, de refugiu în izolare, de atitudini retractile, au mai existat în evoluţia literaturii noastre; nu o putem judeca pe ultima dacă nu cunoaştem şi nu introducem în ecuaţie şi precedentele. E încă o situaţie neobişnuită, pentru care nu am explicaţie. -Cum apreciaţi implicarea scriitorului în viaţa socialpolitică, după 1989? A fost benefică o astfel de implicare, pentru scriitorul în cauză, pentru societatea românească? 106


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

- Nu ştiu. Eu cred că ceea ce am câştigat după 1989 este, sau ar trebui să fie, dreptul şi datoria de a se ocupa fiecare de lucrurile la care se pricepe. Era un tip de manifestări îndrăgite înainte de 1989: doctorii cântau în orchestra simfonică, inginerii recitau poezii, pionierii făceau sesiuni ştiinţifice despre istoria patriei etc. Înţeleg foarte bine ce este un hobby, dar cred că mai tuturor oamenilor normali nu le ajunge timpul ca să se ocupe de domeniul sau meseria pe care şi-au ales-o. Există fără îndoială şi scriitori care au o vocaţie civică şi au şi priceperea, şi puterea, de a o pune în valoare. Dacă mă uit însă în jur, n-aş spune că sunt prea mulţi. -În Iluziile literaturii române, Eugen Negrici demontează o sumă de prejudecăţi, de „iluzii” şi poncife care au minat, de-a lungul timpului, conformaţia literaturii române. Care este poziţia dumneavoastră faţă de această problematică a „iluziilor”, a mistificărilor cărora le-a căzut pradă literatura noastră? - Poziţia mea, dacă vreţi să-i spunem aşa, în privinţa chestiunilor pe care le atinge cartea colegului şi prietenului meu Eugen Negrici este mult mai nuanţată. Iluziile literaturii române este o carte care trebuia să fie scrisă pentru a semnala uşurinţa cu care se fac exagerări, inclusiv în şcoală, şi pentru a porni de aici o discuţie; această discuţie însă n-a mai avut loc. Talentul deosebit al colegului meu, expresivitatea lui voluntară, a impus fără replică o concluzie care n-a fost suficient demonstrată, dar a lăsat pe câmpul de bătaie numai victime copleşite de revelaţia unei constatări care trebuia – sunt convins că şi colegul meu o aştepta – să suporte nuanţări, discuţii, aprofundări. Dacă e vorba de chestiunea exagerărilor în sine şi de condamnarea protocronismului, de pildă, ca instrument al unei politici străine de scopul literaturii, nu am nici o rezervă să accept 107


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

tezele cărţii. Diavolul se ascunde însă în detalii şi cred că, dacă Negrici ştia bine să exagerează într-un scop perfect licit, marea masă a cititorilor naivi care au înghiţit ideea împreună cu exagerările ei polemice ar trebui să se întoarcă în bibliotecă. În mari capitole cu titluri dramatice, cartea induce o neîncredere globală într-un sistem de descrieri şi numiri care, dincolo de exagerările cu substrat ideologic pe care le demască Negrici, nu doreşte decât să faciliteze apropierea de adevăr, de fenomene similare din alte literaturi, nicidecum identice: aşa-numitele etichete care falsifică realitatea foarte modestă a literaturii noastre dinaintea secolului trecut. Utilizarea mai largă a unor denumiri consacrate este o tendinţă generală în cercetarea literară din lume şi cred că aceste etichete nu impun asimilări inacceptabile, ele orientează asupra unui model mai cuprinzător şi limitele acestor analogii sunt mai întotdeauna explicate şi nuanţate în dezvoltări teoretice, mai bune sau mai rele, cum e şi autorul care le utilizează; a vorbi de un baroc românesc nu echivalează cu o „anexiune” arbitrară, nu înseamnă că impunem implicit o identificare cu barocul spaniol şi proclamăm capodopere nişte biete eboşe, ci că indicăm o zonă în care, dacă aşezăm opera sau operele româneşti respective, ele se luminează de o cunoaştere, de sugestii suplimentare. Dacă acceptăm ceea ce spune o autoritate în domeniu, regretatul nostru compatriot Al. Ciorănescu, şi anume că esenţa barocului este „intervenţia unui principiu al variabilităţii în unitate, a principiului unei îndoieli în ceea ce priveşte identificarea absolută şi universală a obiectului”, atunci cred că putem să punem (cu precauţiile de rigoare) anumite texte din sec. XVII sub semnul unui „baroc” românesc, incomplet, modest, sui-generis, dar nu fără apropieri de barocul european. Dacă cercetătorii europeni pot vorbi de un baroc „oriental”, nu putem vorbi cu anumite precauţii de un 108


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

baroc românesc? Oricum, fiind vorba de lucruri pe care studiosul român le-a publicat în 1980, cred că refuzul barocului în formula minimalistă din cartea lui Negrici trebuia să fie precedat de respingerea tezei lui Ciorănescu. Şi aşa mai departe: în acelaşi capitol intitulat Sugerarea bogăţiei. Înmulţirea artificială a curentelor, şcolilor, direcţiilor, conceptelor şi atitudinilor literare, de pildă, se contestă net existenţa unui umanism sau a unei renaşteri româneşti, umanismul fiind un „concept complezent, care sună bine şi vibrează propagandistic”, „concept ceauşist” (p.181), inventat pentru a evoca „un trecut legitimator” al numitei epoci de aur ceauşiste ş.a., „viziune finalistă (de tip religios) care modelează şi remodelează trecutul după nevoi. Ea nu este cu mult diferită de aceea ordonată de Stalin, după 1934 etc.” (p.182), iar renaşterea românească este contestată ca „veritabil fenomen românesc ataşat spaţiilor de omologare”, „nici mai mult nici mai puţin decât o mişcare artistică şi de idei cu ţeluri specifice” etc. etc. (p.185 şi urm.). Nu eu aş putea declanşa discuţia despre reaşezarea categoriilor de umanism şi renaştere în gândirea noastră de azi, dar vreau să semnalez că există specialişti care acceptă sau utilizează termenii de umanism sau de renaştere românească înainte de apariţia regimului comunist şi că textele lor ar fi trebuit şi ele să fie de asemenea combătute. Mă gândesc de pildă la seria de foiletoane ale lui Pompiliu Constantinescu despre umanismul românesc din 1934 (reeditate în seria postumă de Scrieri), sau la un studiu al istoricului P.P. Panaitescu, Renaşterea şi românii, din 1945 (de altfel e scris la Jilava), care conchide: „În concluzie, Renaşterea n-a lipsit din istoria culturii româneşti. Am avut un strălucit umanism românesc, de stil iezuit, apoi grecesc, aspecte interesante de Renaştere în mentalitatea politică, idei şi forme de Renaştere chiar în viaţa artistică” sau chiar la Iorga, care 109


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

pune un capitol întreg din „introducerea” sa sintetică la literatura română (cap. V, Literatura individualistă din a doua jumătate a sec.XVII) sub semnul Renaşterii etc. N-ar fi trebuit acestea, şi alte „iluzii”, discutate înainte de a limita totul la epoca „de aur”? Asemenea situaţii de prezentări parţiale nu sunt puţine. Autorul discută de pildă şi conceptul de preromantism după un articol de dicţionar; n-ar fi trebuit utilizat şi articolul Există oare un preromantism românesc?, apărut într-o culegere de studii coordonată de Z. Dumitrescu-Buşulenga, volum pe care îl citează în altă parte, sau studiul lui Paul Cornea Le préromantisme dans le Centre et le Sud-Est de l’Europe, din 1973? Sau studii mai vechi precum cel al lui Caracostea din 1940 despre „le préromantisme de G. Asaki”? -Ce satisfacţii şi ce regrete are profesorul Mircea Anghelescu, acum? - Practic vorbind, nu am regrete. Cea mai mare dorinţă a mea, când eram student, era aceea de a „mă ocupa” de literatură, indiferent în ce fel: ca bibliotecar, arhivist, redactor de revistă, cercetător, profesor sau măcar ca simplu amator. Mi-am împlinit această dorinţă, am trecut prin toate aceste ipostaze şi mi-au plăcut toate. Satisfacţii am multe, aşa cum le avem cu toţii: senzaţia că uneori am fost util unor studenţi sau colegi mai tineri, satisfacţia de a găsi nu doar cuvinte bune în recenzii, ci şi înţelegerea unor intenţii sau mici sugestii din text, de a fi chestionat uneori asupra unor probleme din sfera mea de cuprindere. Îmi este foarte preţioasă şi stima pe care mio arată câţiva vechi colegi sau prieteni şi nu pot spune ce regret am (am totuşi regrete!) că n-am ştiut întotdeauna să răspund cum trebuie deschiderii lor şi să scriu despre cei care astăzi nu mai sunt: mă gândesc de pildă la colegul George Gană, care a fost nu doar un 110


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

profesor exemplar, ci şi unul dintre cei mai buni, mai substanţiali şi mai originali în forme discrete istoric literar, o autoritate în Eminescu şi Blaga, în lirica modernă în general. -Care consideraţi că este condiţia intelectualului român, astăzi, într-o epocă pragmatică, dominată de parvenitism cras şi demagogie accentuată? Mai sunt şanse ca rolul şi rostul intelectualului să fie puse într-o altă lumină, favorabilă, privilegiată, de către cei care conduc sau vor conduce destinele României? - Cred că toate epocile istorice sunt dominate de parvenitism şi de procedee publice incorecte, cel puţin din punct de vedere moral. E şi vina intelectualilor că este aşa. În orice caz, cum este sistemul educaţional, aşa va fi şi generaţia pe care o produce, se ştie asta de când lumea. Când cei care „conduc destinele României” vor vrea o Românie mai bună, vor face totul pentru a îmbunătăţi şcoala.

Interviu realizat de Iulian Boldea

111


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Remember Marian Victor BUCIU Un critic de poezie: Virgil Ierunca

Despre scrisul propriu Virgil Ierunca se vrea a fi un martor, un mărturisitor de adevăr, la singular, nu de adevăruri, prin urmare cu pretenţie de obiectivitate, deşi prin scrisul pamfletar. Un martor sau mărturisitor conjunctural, într-un timp istoric care pare total încremenit, într-un fel silnic extrem, provocând la atacul moral. Prefaţa la volumul său prim (reeditat, Româneşte, Humanitas, 1991), fixează „tragedia comunismului” într-o Românie sfâşiată între Academie şi Temniţă. Testat etnic anterior prin scrisul critic-creator al lui I. L. Caragiale, comunismul dezvoltă o criză totală, nu numai în morala, dar şi în „anarhia estetă a unei perioade” (146). V. Ierunca susţine în apărarea sa polemică un „fel de existenţialism creştin” (220), disciplinându-şi revolta, dusă la limita anarhismului, printr-o umilinţă – fapt curios şi neaşteptat – de sorginte, totuşi, estetică. O face într-o mărturisire, punctual, muzicală: „Am învăţat să fiu umil ascultând cu înfiorare secundă pe Beethoven.” (267) Adevărul, extras aici, potrivit motoului, în siajul spiritualist al lui Bernanos, ignoră limita şi riscul, mizând pe dicţiunea liberă chiar şi faţă de eroare. Aceasta ar fi răul cel mai mic, în raport cu arestarea comunicării într-un sistem integral coercitiv. Cât priveşte dicţiunea obedientă, captivă, moartă mai întâi spiritual, în sistemul în care „Satana e democrat popular”, ea se află 112


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

la polul opus, al decăderii, şi ajunge listată şi vituperată. Colaboraţionismul, crede Ierunca, rămâne vina esenţială din spiritul istoric examinat.

Literatura la curent(e) Mai interesat de suprarealism, pe Ierunca, s-ar spune, curentele artistice nu-l prea reţin. Nu obiectează când Al. Busuioceanu refuză brutal simbolismul ca nesemnificativ, ireal, chiar inuman, deşi curentul intrat adânc în istorie încă întârzia pe plaiul şi în planul creator românesc. Şi nu-l contrazice pe acelaşi Al. Busuioceanu atunci când adoptă „gândirismul” ca realism viu (Româneşte, Humanitas, 1991, p. 31). Calea rămâne aceeaşi la contactul cu Ştefan Lupaşcu, filosoful care în Logique et contradiction se suspendă dincolo de clasicism şi suprarealism, de raţional şi iraţional. Existenţialismul agreat de Ierunca este unul, nu propriu-zis filosofic, dar etnicist, geografic, orientat spaţial, închis în punctul cardinal nativ. Existenţialismul său nu ajunge personal, nici personalizat, rămâne numai primit, anume de la generaţia spiritualistă anterioară. O generaţie, a lui M. Eliade, M. Vulcănescu etc., însă, concurentă prin opoziţie la o europenitate occidentalizată, exclusivistă. Iată-i contrapunerea: „Apelul la transcendenţă ia la Mircea Vulcănescu vădite accente existenţiale, nu un existenţialism torturat ca cel occidental, ci unul contopit cu firea noastră răsăriteană.” (Subiect şi predicat, Humanitas, 1995, p. 10) E avut în vedere, aici, un existenţialism, iată, etnopsihologic, utopizat, de aceea în afară de concept. L-aş putea numi şi un existenţialism de opoziţie ori diferenţă declarativă. 113


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Pentru el, nu doar în literatură, dar şi în artă, în general, curentele există denominativ şi transistoric. În muzică, iată, George Enescu este luat drept un mare romantic, fără rabat anacronic. Faptul devine curios pentru un comentator pledant al implicării adânci în actualităţi de orice ordin, pe cale creatoare etică, spirituală. În sculptură, iată, C. Brâncuşi, socoteşte el, face „o nouă rânduială a realului” prin forme, nu prin viziuni (Româneşte, Humanitas, 1991, p. 13), într-o operă echivalată cu „o singurătate”, „inumană”, dar deloc în sens peiorativ, pentru că artistul posedă „vocaţia creaţiei inumane de a defini demnitatea omenească a creatorului” (18). Literatura nu-i apare lui Virgil Ierunca supusă vreunei norme sau limite, dar este dispensată de orice dogmatism, fie şi unul necesar înţelegerii evoluţiei şi transformării ei. „Unde începe şi unde sfârşeşte literatura e o întrebare stearpă…” (32). Nu înseamnă că lasă literatura la cheremul legislator al oricărui domeniu sau reper. Doar aparent literatura este lăsată liberă, dar nu pe orice cale, dimpotrivă, ea ajunge atrasă pe o cale singură, considerată şi sigură de bună seamă, aceea a religiei. E însă calea ideală, nu reală, singulară, nu obişnuită. Modelul intens evidenţiat este M. Blanchot, „singurul scriitor modern prin care literatura devine religie (…) care ucide moartea prin cuvânt” (235). Prin Blanchot, des invocat, el întâlneşte, poate şi ca limbaj, „formele dificile şi mari ale literaturii” (259). Apropiat, la noi, de acest reper înalt literar, este recunoscut N. Steinhardt, în Jurnalul fericirii. Doar el „a ridicat literatura la rangul de conştiinţă credincioasă”. Citirea poeziei Pe Virgil Ierunca, nu modul poetic, dar sursele, vecinătăţile, efectele acesteia îl acaparează. Filosofia, teologia, etica, nu estetica. 114


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Spiritul, nu materia limbajului, cuvântului, pentru el notabil cu majusculă. Sau am putea crede că, mai curând, materia spirituală. Poetica ce-l circumscrie pe cititorul de poezie este o etică existenţială de natură spirituală. El recunoaşte că „realitatea de pierzanie a poeziei” (Româneşte, Humanitas, 1991, p. 236) i-a fost revelată de Antonin Artaud. Îl urmăreşte, poate că-l şi urmează, pe G. Bataille, între suferinţa şi ura pentru poezie (251). Poezia îi apare lui Ierunca, literar vorbind, drept un fel de trans-gen, ceea ce nu este neapărat un lucru nou descoperit, iar dacă faptul nu este deja evident să constat că, după el, W. Faulkner, poetul, în Ramura verde, intră deja în „universul” operei. Un alt caz pe care ia în seamă: Robert Desnos este un poet care-i pare că provine din chiar cel pe care-l renegă, Fr. Rabelais. O mirare îi produce Raymond Abellio, „romancier luciferic”, la care „prestigiul mistic”, biblic, este aflat în roman şi nu, cum aşteaptă Ierunca, în poezie, genul exemplarităţii extraliterare (aici el îl urmează, ca şi G. Călinescu, pe B. Croce). Poeticul lărgit generic ajunge restrâns la marota întrebării, de aceea un „poet interogativ, deci real”, îi pare a fi şi Pierre Oster. În nimic acceptabilă îi apare adeseori poezia, ca de altfel şi critica, de partid. Implicit, politică. Criticul politizează numai într-un mod indirect. El se apropie şi de o înţelegere a poeziei ca limbaj, dar redus la selecţia lexicală semnificativă, procedural premodernă, fără a trece pragul democratizării expresiei. „Poezia e până la urmă o seamă de cuvinte…” (11). Expresia „o seamă de cuvinte” pare a-l integra, nu ştiu dacă voluntar, pe cronicarul Ion Neculce, care făcuse joncţiunea estetică dintre mit şi istorie. 115


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

În continuare, să-i de(s)prindem lectura poeţilor. Întâi, tot din Româneşte. Ion Barbu ajunge să fie pus în linia extensivă a esenţializării, nu fără sugestia unui temei etnicist, românist, cu sculptorul C. Brâncuşi. Descendenţa europeană profundă şi nu tocmai îngustă este ignorată în favoarea splendidei izolări ori însingurări. I. Barbu ar fi descălecător în poezia română în acest mod: ca „cel dintâi care vesteşte la noi poezia poeziei, adică riscul-de-apoi al gânduluicântec”. Nu meta-poeticul, reflecţia asupra discursului în favoarea metodei, i-ar fi călăuză, sorginte şi scop, dar muzicalizarea raţională, cerebrală. Lucian Blaga, opus într-un fel reducţionist, simplificator, lui Tudor Arghezi, deopotrivă ca cetăţean şi poet, ar fi „prin excelenţă poet metafizic”, dedat unui limbaj auroral, sărbătoresc. Încât câştigă şi moral, întrucât tot el, şi nu celălalt, a cântat şi „a cinstit pe om”. Bun prin contrast, paradigmatic şi pretextual, pentru martiraj şi turcire intelectuală, este V. Voiculescu, poet religios gândirist, marcat de credinţă vie, „organic credincios”, cum îşi spune poetul însuşi, calificat prin ortodoxie, mister, cântare, ludic, parabolă, legendă, „modern în expresie”. El e şi un bun prilej de bizară contrapunere, dacă nu chiar răsturnare, deloc dialectică, între religios şi estetic: „Un fel de suflu duhovnicesc despoaie poemul de orice <păcat> estetic…”. Idiosincrazie, de altminteri, recurentă la Ierunca, a vinei estetice îngenuncheată de evlavia religioasă, fără ca poezia să substituie mistica. Şi Paul Sterian, poet religios, ortodoxist (deloc parodic, cum crezuse G. Călinescu), ai cărui îngerii mediază „între sacru şi profan” şi ale cărui volumele sunt „vămi de închinare”, este acceptat ca 116


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

deplin original. Cu modul său de a citi poezia, Ierunca nu are conştiinţa critică a unui salt în gol. Refuzatul, oricum minimalizatul, Arghezi, ajunge poetic ţintuit familiarităţii, realului domestic. Iar caracterial, trădării din urmă, antiromânismului comunizant, turcirii. Respins şi prin Voiculescu, după refuzul prin Blaga, „mare poet şi mare prostituat” (deci e mare?! se-ntreabă retoric), colaboraţionist cu nemţii şi ruşii, susţinător în 1962 al unui comunism pretins descălecător, acest Arghezi văzut aşezat „de-a curmezişul neamului” ar fi un poet marcat de o religiozitate caricaturală, gospodărească, aranjată şi, ca atare, ne-suferită. Răul literar, în formă poetică, continuă să fie înlăturat în acest volum critic. M. Beniuc, adus la o condiţie canină, cu un limbaj pamfletar stereotip şi previzibil, aşadar fără stil, dar motivat, latră, calomnios şi monstruos, ca poliţist-politic, în romanul său de comandă, denigrator, unde Blaga apare închipuit ca protagonist. Impostor, laş, aducând osanale regimului pretins popular, în 1960, Geo Bogza se revizuieşte oportunist, practicând o „auto-cenzură mai netrebnică decât timpurile”. Un fals scriitor, după aceeaşi grilă de lectură menţinută, este, se notează undeva în treacăt, şi Z. Stancu. În opoziţie strânsă cu cei rămaşi prizonieri în patrie sunt citiţi în acelaşi volum poeţii din exilul comunist. Ion Pârvulescu, parizian plecat de la Uda de Jos, într-un exil calificat evident tragic, este scos exemplar din rândul poeţilor români desţăraţi. „Exilul are şi un poet născut şi nu făcut”. Singurul? Criticul însuşi îi adaugă alte figuri cu atributul autenticităţii poetice. Am vrea să ştim, însă, ce-l singularizează pe cel sus-numit. Răspunsul este: o localizare exemplar anacronică şi nelămurită: între Nerval, Rimbaud, Poe. Mai există o localizare paralelă, să-i zic tematist-existenţială, fără 117


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

examenul, fie şi tehnic, al limbajului: într-un „miez de foc al conştiinţei”, „în centrul însuşi al suferinţei”. N. Caranica, poet despre care scrie la fel de patetic şi entuziast, dar fără probatoriu critic edificator, îl convinge prin faptul că, în latura istoriei şi a spiritului, ar scrie „povestea Cuvântului”. Etic, revoltat, evitând oportun să fie revoluţionar, în numele unei opţiuni conservatoare, este Daniel Boc, ataşat poeziei expresioniste. Fără a-l cita pe B. Croce, Ierunca îi reia acum teza aiuritoare potrivit căreia „poezia adevărată nu e literatură”. Dar chiar şi Ioan Cuşa, „om de ispravă şi de faptă”, orientat, fireşte, antitotalitar, este recunoscut drept un poet de talent. Criticul de poezie Virgil Ierunca se desfăşoară şi mai larg în volumul său Subiect şi predicat, Humanitas, 1995. Dintre poeţii de dinaintea regimului totalitar comunist, metodic, prin suprarealism, abstractivism, ideea morţii ca memorie virtuală, ar fi Paul Păun. Suprarealist decăzut ideologic, Saşa Pană îi pare totuşi antologabil ca poet, iar editorul şi animatorul îl fac de-a dreptul, într-o formulă encomiastică generalizantă, retrasă de mulţi şi lui Eminescu, „un domn al literelor”. Celebrul Paul Celan e re-marcat ca poet – nu însă în puţinele texte româneşti – al adevărului patetic, responsabil, al frumuseţii şi banalităţii semnificative, al memoriei şi al… Bibliei. Fără raţiuni de vârstă şi prezenţă de generaţie, grup, val, promoţie ori altă separare, chiar şi de format estetic, ca atare mai curând învălmăşiţi, dar la fel de personal, sunt citiţi poeţii găsiţi de el semnificativi în prezentul editorial românesc. A. E. Baconski, printre rarii împotrivitori faţă de „însuşi” Ceauşescu, de la realismul socialist, eliberat de minciuna la care a fost „silit” (tratat critic privilegiat, va să zică), acum „bolnav de istorie”, ajunge la „uneltele autentice ale mărturiei”, în proză (parabolică) şi poezie. 118


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Virgil Mazilescu, unul dintre „marginalii esenţiali”, dincolo de curentele poetice, este citit direct în limbaj „comun”, modernistavangardist (deretoricizare, desemnificare), dar nedezlegat de real, de referenţial. Formula ironic-oximoronică, una cu adresă istorică şi existenţială sau ontologică, în care crede a-l prinde, este de „ovaţie a absenţei”. De aceea li se opune unor lectori mazilescieni, altfel admiraţi, ca E. Negrici, închis în înţelegerea stilisticii eschivei, şi N. Manolescu, cel care-l reduce pe poet la „strategie lirică”. Ileana Mălăncioiu, citită imprevizibil şi fantezist prin Celan şi Derrida, este urmată pentru vina morală, „autobiografie şi memorie” ori, nu mai puţin, exigibila negare a „atemporalităţii poeziei noastre contemporane”. Pură etică ar fi poetica lui Ştefan Aug. Doinaş, cu excepţia unui amănunt de limbaj: a aceea ce Ierunca numeşte „spovedania sensului”, a celui formal, mallarmean. În rest, dar fără rest estetic, eticul devine totalitar. E chemată în sprijin şi instanţa filosofică. „Nu e oare etica prima scriitură?” întrebă Ierunca prin Em. Levinas. Poezie ca scriitură primordială, dar nu ca limbaj auroral, însă ca gândire: „eticitate” originară, esenţială, majoră. Pentru critic, „scriitura se confundă cu o etică, iar poemul devine o <lege> a libertăţii”. O libertate (sub)minată etic, sustrasă esteticului? Suspendat în actualitate dincolo de „ecumenismul minciunii”, Doinaş ar avea deopotrivă un trecut etic impecabil: „În perioada realismului socialist, tăcerea (s. V. I.) poetului constituia deja o referinţămodel…”. Ştim azi că n-a fost deloc aşa. Dar pentru orice critic a greşi netăcând (ceea ce poetului el îi trece cu vederea), marcat de urgenţa spusului, mai poate intra acum, dincolo contextul istoric, în atitudinea şi altitudinea lecturii? 119


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Dorin Tudoran îi pare şi el actual, un poet al „prezenţei”, care adoptă „aşezarea concretă în real”, ba chiar se ia la „trânta cu realitatea”. Deşi „poet <angajat>„, oarecum, ne-o arată ghilimelele, „nu este – în definitiv – un poet politic”. E moral implicat în cunoaştere imanentă şi face „joncţiunea între poezie şi adevăr”, dar şi revoltat spiritual, ca R. Char (!), implicat prin „furie şi mister”. Doar aşa poezia păstrează cuvântul viu, iar criticul de poezie, într-un mod tematist şi, dacă o pot spune, referenţial, vituperează „Literatura reprezentativă a <morţii cuvântului>, servită maselor drept nutreţ liric”. Poezia Anei Blandiana este închisă până la sugrumare, la o lectură cam sumară, în etic. Şi Angela Marinescu este o poetă „responsabilă de realitate”, care „înrădăcinează poemul său în etic”. Limbajul şi fiinţa ajung deopotrivă la ea în „derivă”. Moartea ca viaţă îl duce pe critic cu gândul la M. Blanchot, un reper obsesiv recunoscut, de altfel: Blanchot, „mereu el”. Poeta limitată la cerebralitate şi fixată în tragic (esenţă a eticului?) nu eludează spiritualul, religiosul, fie şi cu nişte note „uşor blasfematorii”. Înrădăcinarea „într-o gravitate vecină cu metafizicul şi religiosul” îl identifică pe Mihai Ursachi, un poet calificat gnostic, ermetic, nu biblic ca M. Ciobanu. O teză mai generală notată aici ar fi că mistica rămâne dincolo de poezie sau, altfel spus, poeticul nu accesează misticul. „Numai acolo unde se opreşte poezia, începe mistica.” Poeticului i se păstrează autonomia. În, trebuie să o spun, teorie accidentală. Aplicaţiile ajung, însă, măcar în această latură fundamentală a criticii, contradictorii. Mai notez acum poziţia criticului faţă de problema comunicării, în general, a tăcerii, în particular. Dacă regula pe care o impune sau şi-o impune sieşi este opoziţia faţă de tăcere, ca eludare a adevărului, în literatură, dar şi publicistică, în poezie, uneori, tăcerea nu doar apare permisă, dar 120


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

multiplu semnificativă. Iată: „Pentru Mihai Ursachi tăcerea e veste, memorie, aşteptare.” Un „real absolut” ca la… Novalis e descoperit la Dan Laurenţiu, poet pe care îl apără de citirea lui E. Simion, aceea a unei religiozităţi artificioase, de îngereală decorativă. Dimpotrivă, notează Ierunca: „manierism transfigurant”, pe alt versant decât al poeţilor interbelici de la revista Gândirea. Poetul Ursachi îi dă lui Ierunca totodată ocazia de a elogia, nu doar de a deplânge, exilul, unul prezumat şi afirmat etic şi ontologic: „fericit exil, să devii ceea ce eşti”. Pe coordonatele existenţiale, etice şi religioase, este dezvăluită şi poezia Ioanei Ieronim: adevăr spus semi-ironic, rugăciune „preetică”. Victoria Ana Tăuşan, poetă apărată ca autentică dar ignorată, moaţă de origine pe coordonata etnică, face şi ea o poezie împlântată în real. Metoda poetică îi e definită, dacă nu mă-nşeală impresia, ermetic şi contradictoriu: „Poezia ca sfidare imnică a istoriei.” Sfidare imnică, nu sfidarea imnicităţii conjuncturale? Pe linia sublimului poetic este aflat acum, de la capăt la final, Saint-John Perse. O relaţie atât de strânsă între cei doi poeţi: nu e singurul caz de comparatism hiberbolizat. Şi încă ceva incomprehensibil la lectura mea stăruitoare mai discerne criticul la Tăuşan: „O etică ce şi-a uitat morala”. S-o iau drept pură resemantizare ori conceptualizare? Lui L. I. Stoiciu, criticul de poezie Virgil Ierunca îi străvede „reacţia sa la o apăsătoare agresiune a realului”, iar în ordine etică „Un <sictir> (aproape transcendental)”. După ce-l „tematizează” ca poet mitologic, utopic, şi dezvăluie stilul dominant ironic, îi caută pe cât îi e posibil „tehnica” şi-l fixează, în comun cu alţii, într-un „original expresionism al nefericirii”. Poezia tot din etic şi spiritual se-nfiripă. Actualism, eticism cu mesaj temeinic, onto-retorică, dacămi permiteţi, ascunsă, dar lucidă, iată ce află la Mariana Marin. Ea 121


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

este, va să zică, „unul dintre poeţii cei mai <actuali> ai vremii noastre”. Vădeşte „implicaţie etică” şi „Înrădăcinată în sens, poezia sa se deschide opţiunii morale”. Deşi cândva „îşi îngăduia un <stadiu> estetic”. Practică însă „subversiunea fiinţei” şi (îşi) impune „o trezire a cuvântului”. Cum se poate uşor constata, în lectura concretă sau, altfel spus, în analiza poetică, Virgil Ierunca nu-şi trădează deloc concepţia sintetică de obârşie teoretică, care nu este fundamental estetică, însă religioasă, morală, existenţială. În măsura în care orice critic are, măcar implicit, o teorie şi o practică de uz curent, în cazul său adecvarea la propriul demers, mai presus urmată, depăşeşte potrivirea cu cuvântul suportat sau secretat de poezie.

122


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Ancheta Alpha Lectură şi literatură În modelarea identităţii receptării literaturii, lectura joacă un rol extrem de important. Literatura este, înainte de toate, o formă persistentă, tiranică, imperativă, de memorie, de ascultare a propriei fiinţe şi a propriei identităţi, de acum şi de odinioară, cu ceea ce are ea mai bun, mai autentic, mai frenetic. Literatura nu acordă, însă, doar dimensiunea esenţializată a existenţei, ci şi o altă noţiune a emoţiei, o altă percepţie a raportului dintre vis şi veghe, dintre prezent şi trecut, dintre auz şi văz, ca instanţe supreme ale senzorialităţii umane redundante. Lectura, cu aspectul ei dual, jumătate ştiinţă, jumătate artă, cu seducţiile şi frustrările pe care le imprimă memoriei cititorului, are aspectul unei rătăciri într-un labirint inconsistent al sensurilor neştiute şi al imaginilor invocate suav, dar niciodată înregistrate cu acuitate. Lectura e apel la memoria imaginarului şi redesenare a contururilor fiinţei. La fel, literatura, cu mirajul ei reiterat, cu strategiile de rafinament şi de seducţie pe care le pune în joc, are capacitatea de a releva cititorului o promisiune de real, de a sugera noi peisaje ale memoriei individuale sau colective, redesenând harta unei lumi ipotetice, un orizont al imaginalului în pragul căruia cititorul adastă cu nesaţ neostoit. Ancheta Literatură şi lectură, pe care revista Alpha o propune cititorilor săi, are drept finalitate trasarea câtorva repere – necesare, credem, ale modului în care identitatea literaturii îţi regăseşte timbrul etic şi estetic prin apelul, mereu reînnoit la provocările memoriei. Le mulţumim 123


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

colaboratorilor noştri pentru amabilitatea cu care au răspuns provocării pe care am lansat-o. Revista “Alpha” Constantin ARCU Prerogativele seducţiei Întrebarea dacă există o seducţie a lecturii vizează probabil nu atât simpla plăcere de a citi pe care o descoperi la cititorii pasionați, cât aptitudinea textului de a capta lectorul. Există cărți care te înlănțuie și după câteva pagini povestea pe care ne-o înșiră scriitorul capătă verosimilitate. În fața ochilor noștri scena descrisă prinde viață, devine la fel de reală ca… realitatea. Pe nesimțite te ia valul poveștii, o minciună de care ne dăm seama din când în când, dar care capătă treptat autonomie și rațiune proprii. Cum se întâmplă chestia asta aparent simplă? Este greu de oferit o rețetă și uneori nu reușim să descoperim toate ingredientele folosite de autor. Altfel spus: De ce ne place o anumită carte? Există povestea și stilul autorului, mixtură din care poate rezulta autenticitatea. E situația când autorul se descurcă lejer prin succesiunea de întâmplări și le relatează într-un fel care te prinde. Uneori pot seduce poezia și misterul care răzbat din text, alteori ritmul alert și răsturnările spectaculoase de situație dobândesc acest rol. Să luăm la întâmplare o carte – De veghe în lanul de secară – să zicem. Sigur că există poezie în proza lui J. D. Salinger, însă ne seduce și măiestria autorului care pătrunde în pielea personajului și explorează în detaliu universul sufletului adolescentin. Sau să ne oprim la unul dintre cele mai mari romane care s-au scris vreodată – Crimă și pedeapsă. Ce se întâmplă? De ce 124


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

ajungem să fim necondiționat alături de Raskolnikov, un criminal la urma urmei? Trecem pe nesimțite de partea asasinului și-i ținem pumnii, încercând în sinea noastră să-i găsim un milion de justificări pentru fapta sa nesăbuită. De ce? Putem dibui uneori ingredientele, însă vom descoperi că ele se găsesc în cantități variabile și de fiecare dată rețeta în ansamblu cuprinde și ceva misterios. Arta în general, dincolo de funcția sa estetică, conține și o sarcină formatoare. Rezumându-ne strict la lectură, m-aș referi la interesantul volum publicat de Dan C. Mihăilescu în 2010, Cărțile care ne-au făcut oameni. Autorul cere invitaților săi, marcante personalități culturale (Neagu Djuvara, Lucian Boia, Andrei Cornea, Pleșu, Liiceanu, Ana Blandiana, Livius Ciocârlie, N. Manolescu, Alex Ștefănescu, Patapievici, Ioana Pârvulescu, Cărtărescu, Victor Rebengiuc, Mihai Măniuțiu, Irina Petrescu etc.) să indice o listă de cărți exemplare, formatoare de caracter. În notele introductive, Dan C. Mihăilescu se referă la nevoia tinerilor de recomandări bibliografice, citând din sintagmele virtualilor utilizatori despre „cărțile de căpătâi ale unui om adevărat”, „vitale în coacerea unei adolescențe care-și construiește inteligența, demnitatea, statura morală!” Și cum atâtea personalități au răspuns întrebării, vorbind despre cărțile care i-au format ca oameni, nu am nici un motiv să contest acest rol al cărții și să răspund altfel. Întrebarea vizează capacitatea lecturii de a schimba „lumea”, dar „Lumea-i cum este… și ca dânsa suntem noi.” (Eminescu, Epigonii). În funcție de preferințele pentru un anumit gen literar sau de carte cititorii se grupează și ar fi interesant de văzut ce însușiri au cititorii de eseu sau de poezie, bunăoară, față de acelea ale cititorilor de roman de dragoste, istoric sau polițist. Cred că un bibliotecar atent ar putea da un răspuns la întrebare. Mi se pare că un cititor de eseu 125


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

trebuie să posede un anumit grad de inteligență, pe când nici un cititor inteligent nu ar pune mâna pe o carte de… Dar mă opresc aici. În privința criticilor, lucrurile sunt mult prea încurcate. Cei inteligenți, sensibili, tandri etc. scriu ei înșiși literatură și nu-și bat capul cu domeniul criticii, așa că nu mă aștept la minuni. Există și rarisime excepții, dar cum sunt puțin obișnuite, nici nu merită a fi puse în discuție. Luat de val, am citit câteva cărți la viața mea, desigur, dar am îndoieli că au reușit să mă modeleze cât de puțin. Cărțile sunt mici și inofensive, cum să acționeze asupra unui catâr mare și încăpățânat? Ei, exagerez, probabil că unele cărți citite și-au pus amprenta și pe caracterul meu, dar mi-ar fi greu să spun ce, cât și cum. Nu exclud să-mi fi rămas… imaculat! În sfârșit, prima carte care mi-a plăcut mult și pe care am recitit-o a fost Comoara din insulă. Au urmat, într-o ordine pe care nu o mai știu exact, Cireșarii, Cei trei mușchetari, Contele de Monte Cristo, Singur pe lume, David Copperfield…, apoi Don Quijote, Crimă și pedeapsă, Greața, Străinul, mai multe volume de Steinbeck și Faulkner etc. L-aș adăuga imediat și pe J. D. Salinger, mai ales pentru De veghe în lanul de secară. Alegeam cărțile din instinct, dacă pot spune astfel. N-am avut nici liste și nici îndrumători, pe cine să dau vina acum?! Relația dintre scriitor și cititorul său este cumva ciudată. O carte publicată intră în librărie și este cumpărată de un cititor necunoscut. Cititorul poate să nu știe sau să cunoască foarte puține despre autor, mai ales dacă acesta nu este încă… faimos. Nu știe ce profesie are, ce vârstă, care sunt preferințele și hobby-urile lui, nimic. El citește cartea și treptat începe să-și formeze o părere despre autor. Îl vede în fața ochilor în unele scene, începe să-i ghicească preferințele, iar dacă textul este scris la persoana I, tendința de 126


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

identificare cu personajul său este și mai accentuată. (Deși identificarea autor – personaj la pers. I nu se justifică prin nimic, autorul își asumă din capul locului acest risc.) Din cealaltă perspectivă, autorul habar n-are în ce mâini a intrat cartea sa, dacă va fi înțeles etc. și oricum nu mai poate interveni în text. Autorul și-ar putea propune să scrie o carte pentru un anumit grup de cititori (tineri, copii etc.), dar asta nu schimbă datele problemei. Din momentul publicării, textul a ieșit definitiv din puterile sale. Textul îl poate plictisi de moarte pe cititor, îl poate enerva sau, în caz fericit, amuza. Care ar fi raportul optim între cei doi? Ne-am putea imagina situația când scriitorul reușește să stabilească o relație de empatie cu mai toți cititorii săi. E o performanță pe care o reușesc marii scriitori… Treaba e că textul inundat de subiectivismul autorului poate adesea să nu placă altora. Găsim o explicație de mare plasticitate acestui fenomen în Convorbiri cu Profesorul Y, de LouisFerdinand Céline: „dar faptu-i universal: nimeni nu iubește «eul» aproapelui!... chinezi, valahi, saxoni, berberi!... idem!... la fel cu căcatu’, băgați de seamă?... oricine suportă perfect mirosul propriului căcat, dar mirosul căcatului lui Estelle, pe care-o adorați chipurile, vă este mult mai puțin plăcut!...” Cred că există un raport optim numai când relația de empatie la care m-am referit este biunivocă, deci funcționează și de la cititorul receptor spre scriitor. Ne putem gândi la semnalele pe care le pot transmite cititorii către scriitor pe diverse căi atât de accesibile astăzi. Mi se pare cam mult spus că acum nu se mai citește. Este adevărat că în ultimul timp cartea are concurenți nemiloși, iar internetul este unul redutabil. Din păcate, se citește mai puțin decât înainte de 1989, când lectura însemna un refugiu încântător, dar se 127


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

citește totuși. Văd în metrou tineri citind Stephen King, Ray Bradbury ori Dean Koontz, dar și Dostoievski, Salinger etc. Cu siguranță ar trebui să se citească mai mult, în primul rând pentru că lectura formează caractere, aspect la care ne-am referit mai sus. (E un capitol la care stăm prost, nu-i nevoie să trecem asta sub tăcere.) Cititorii ar putea fi readuși în fața cărții numai dacă li s-ar oferi ceva la fel de divers și atractiv ca navigarea pe internet, să zicem. Sunt chestiuni asupra cărora ar trebui probabil să reflectăm serios. Îmi pare rău că sunt nevoit să schimb registrul. În definitiv, cititorul român e un snob stupid de la care nu ai ce aștepta. El citește toate bazaconiile, numai de dragul de fi trendy. În urmă cu câțiva ani, vrând să scriu un articol despre carte, am intrat în câteva librării să aflu ce se vinde. Am fost surprins să aflu că pe primul loc la vânzări se situa un volum de celebra scriitoare Mihaela Rădulescu, o adunătură de inepții și agramatisme de n-am pomenit. Asta era cartea care conducea detașat în topul vânzărilor, deși „sfaturile” divei erau stupizenii în toată regula. Să mă ierte Dumnezeu, dar asta dovedește o lipsă crasă de cultură, de rafinament etc. Chiar dacă literatura română nu face furori prin Europa, se scriu totuși în fiecare an câteva cărți ceva mai bune decât volumul cu pricina. Examinând partea finală a întrebării, se observă că se tipăresc în flux continuu cărți. Pe bandă rulantă. Nu cred să fie vreun cătun în care să nu existe măcar un om care a publicat o carte. Dar de obicei lucrurile nu se opresc aici. Omul se opintește serios și scoate câte două-trei cărți pe an, cărți pe care nu le mai citește nici el. Nici n-ar avea timp, pentru că nu-și permite să oprească rotativa care îi pregătește asiduu și într-un ritm alert posterio…, pardon, posteritatea. În această situație, este evident că vor fi cu duiumul cititori dezamăgiți de așa-zișii… scriitori. 128


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Cititorul deține o importantă prerogativă în raport cu autorul. În caz că nu-i place textul, poate să închidă cartea și chiar s-o arunce pe fereastră, pe când autorul nu se poate dezice în același fel de ea. O întoarcere a cititorului? Nu știu, în condițiile actuale pare imposibil să se recupereze terenul pierdut de carte în competiție cu alte activități (divertismente). În orice caz, scriitorul nu are la îndemână decât o singură cale de acțiune și la ea m-am referit mai sus. Dar nu pot să nu trag un semnal de alarmă. Se observă în ultimul timp că tot mai mulți scriu literatură, iar acești scriitori citesc tot mai puțin. Dacă boala se cronicizează și se întinde, ne vom întreba peste nu mult timp la ce mai folosește literatura? Nu vreau să cobesc, doar îmi pun problema. Și deși am unele îndoieli cu privire la întoarcerea cititorului, întrebarea Dvs. ar trebui să dea serios de gândit. Este dificil de făcut predicții cu privire la viitorul cărții pe suport de hârtie. Cartea electronică e un concurent redutabil pentru că textul și imaginile pot fi citite cu ușurință pe calculator sau pe alte dispozitive electronice. Sigur că nu toți cititorii agreează lectura în format electronic, iar mulți dintre ei au nostalgia mirosului paginii proaspăt tipărite etc., dar ce te faci într-o competiție de uzură care se anunță de pe acum? Un avantaj extraordinar al formei electronice este posibilitatea de a stoca pe un suport de numai câteva zeci de grame o imensă cantitate de informație care n-ar încape pe tone de hârtie! Cheltuielile de tipărire sunt mai mici și circulația cărții în format electronic este mult mai ușoară. Cel puțin în domeniul informației științifice, al documentării rapide în diferite domenii ebook-ul pare să fi luat avans în competiția cu formatul cărții pe hârtie și multe biblioteci sunt interesate de oferta electronică. Personal rămân adeptul tipăriturii pe hârtie și simt o mare plăcere să inspir foi 129


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

proaspăt tipărite sau să citesc o carte bună, răsfoind cu degetul foaie după foaie. S-a observat (Dana Crăciun ș.a.) că deși autorul pune punct final textului, creația sa se va găsi într-o continuă transformare prin intervenția cititorilor. Deci unde sfârșește munca scriitorului, începe contribuția cititorului. În cele mai frecvente cazuri, lectorul nu citește cartea scrisă de autor, ci o variantă pe care și-o pregătește de-a lungul lecturii. Cititorul poate omite anumite pasaje, poate adăuga altele de la el ori le poate răstălmăci în funcție de propria lui imaginație. Cred că fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat în timpul lecturii unei cărți ca mintea să i-o ia razna și să rătăcească într-un univers paralel cu acela al autorului. Din această perspectivă, socot că nu există lectură sau cititor „inocent”. Chiar și cititorul profesionist (mă refer la criticul de bună credință) percepe într-un fel propriu, în funcție de propriile lui sensibilități, fiecare carte, încât pot exista comentarii diferite pe marginea aceluiași text. Există rafturi nesfârșite de cărți care așteaptă să fie citite întro viață de om, deci nu prea este timp de relectură. Relectura este un lux pe care și-l pot permite mai ales cei care nu se dau în vânt după lectură și deci nu sunt interesați să citească multe cărți. Sau ne putem imagina un împătimit de poezia lui Bacovia sau Kavafis, care citește la nesfârșit unul și același volum. Pe el nu-l interesează altceva. Cititorul obișnuit însă nu se poate cantona într-o singură operă. El nu are fizic timpul de a relua fiecare volum citit deja. Au fost totuși cărți pe care, dintr-un motiv sau altul, le-am recitit. Poate pentru că le-am citit la o vârstă timpurie sau pentru că la prima lectură n-am reușit să surprind vreun aspect de care am aflat mai târziu dintr-un comentariu. Au fost și cărți pe care le-am recitit pur și simplu de plăcere (Străinul, Greața, Crimă și pedeapsă, Strada 130


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

sardelelor, De veghe în lanul de secară și alte câteva de care nu-mi amintesc acum. Să nu uit să adaug două volume de poezii de Eminescu și Bacovia).

Bogdan ULMU Lectura, cititorul şi cartea Sigur că există, dar numai la cititorii profesioniști (eu cred în cititori profesionalizați, tot așa cum cred în spectatori de vocație). Pentru semidocți, această seducție este imposibilă. Am cunoscut, din păcate, prea deaproape, o femeie, intelectuală, chipurile!, care nu doar că nu avea curiozitatea să deschidă o carte, dar amenința și că dă foc bibliotecii din casă, fiindcă... adună praf. Și am mai cunoscut un ofițer pensionar care toată viața a (re)citit o singură carte: Neamul Șoimăreștilor. Cum o fi asta?! Lectura nu poate schimba lumea. Dar nici nu o lasă indiferentă. Lectura deșteaptă omenirea, o ajută să evolueze în gîndire, în ajustarea mentalităților. Obtuzii sunt cei care nu s-au dedulcit la citit. Cazul Werther rămîne izolat/regretabil. Cititul înfrumusețează omul. Criticul nu e un cititor ideal, fiindcă nu citește din plăcere, ci din obligație. Și cu ochiul după defectele volumului. Criticul și-a pierdut inocența, din punct de vedere al cititului. Fiindcă în liceu citeam incredibil de mult (mai mult de o carte pe zi! Citeam și-n timpul orelor, pe sub bancă), evident că nu rămîneam indiferent la multe din ele. I-am descoperit pe Dostoievski, pe Cehov, pe Gogol, pe Tolstoi, Goncearov - marii scriitori ruși. I-am citit pe Ionesco, Ilf și Petrov, Urmuz! I-am adorat pe Caragiale (cu care 131


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

aveam să-mi susțin, ulterior, teza de doctorat) și pe Camil Petrescu. Sunt frigid la Balzac sau la Faulkner, spre exemplu. Îi iubesc pe Bulgakov și Hasek, Sologub, Hrabal, Belîi, Marquez, Llosa, Pilniak. Pe Octavian Paler, Andrei Pleșu și alții, care nu-mi vin acum în minte. Azi se citește mai puțin deoarece a dispărut obiceiul intrării în biblioteci. Și fiindcă pe net, teoretic, găsești tot ce ai nevoie. Îmi amintesc de expresia, dispărută, „cînt termini cartea, dă-mi-o și mie!”. Care carte? Nu mai sunt cărți palpabile, ca-n alte vremuri... O amică din Polonia, care a venit des în România, a rămas uimită de faptul că românii nu citesc: în mașini, în trenuri, în metrou, cînd așteaptă undeva... Eu însumi am ajuns să citesc mai puțin, deși am în bibliotecă sute de volume neparcurse. Obligațiile universitare mă aduc în fața multor referate și teze ale anonimilor, cronofage; în loc să citesc Llosa, lecturez Icsulescu și Igrecescu... Marii autori nu pot fi nedreptățiți, decît pe perioade scurte. Cine vorbea de Urmuz, spre exemplu, pînă-n 1960? Acum e autor de valoare europeană. Cît a trecut pînă cînd Maestrul și Margareta a fost recunoscut ca un mare roman al lumii? Cînd a-nceput să se vorbească, în cunoștință de cauză, despre Pavilionul canceroșilor? Da, sigur că recitesc cărțile-mi de căpătîi: cînd ai o stare proastă, parcă-ți vine să reiei măcar pasaje din Soldatul Svejk și să rîzi sănătos.

132


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Constantin M. POPA Lectura, factor modelator Între tentația răspunsurilor punctuale, purtând evident marca subiectivității, la problematica orientativă a dosarului consacrat triadei „lectură, cititor, carte” sau aventurarea în spațiul specializat al teoriei lecturii, cu limbajul său propriu, cu formulări tehnice de genul „recunoașterea grafemelor și a concatenării lor”, aleg (apelez, cum se vede, la etimologie: lat. lego din care derivă și lectură) calea de mijloc a experienței personale pe drumul atât de complex, uneori contramotivant și oricum surprinzător, al exersării cititului. Mai întâi câteva observații referitoare la obiectul lecturii – cartea. Filosofi, teoreticieni ai artei, scriitori, oameni pentru care viețuirea în sfera culturalului reprezintă însăși rațiunea lor de a exista, au meditat, de-a lungul timpului, asupra destinului cărții cu aceeași determinare cu care au reflectat asupra propriului destin. Desigur, nu au lipsit vocile sumbre, clamând iminenta neantizare a cărții, așa cum, periodic, s-a prevestit dispariția teatrului, a cinematografului și chiar a televiziunii, într-un lanț al morților anunțate și mereu amânate. Prestigiul cărții (scrijelite, inscripționate, manuscrise, tipărite, digitalizate) este imens și, la frontiera oricărei realități, această plăsmuire fantastă, cu trecutul ei prodigios, nu dă semne de anemiere. „Expansiunea totală a literei” (în previziunea lui Mallarmé), extensia formulei grafice în noi și noi zone se confundă cu chiar ființarea Cărții. Cartea, în sensul cel mai general, „legătoria” 133


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

fiind un atribut exterior, neesențial. Se schimbă tehnologiile, suportul material (voicebook, ebook), dar strălucirea înțelepciunii umane astfel tezaurizate îndepărtează spectrele, fie și apocrife, ale viitorului agonic. În fiecare carte, ca o moștenire sigilată misterios, rămâne un rest de tinerețe neconsumată. Vitalitatea aceasta indubitabilă este confirmată de surmontarea tuturor vitregiilor istoriei. Răsfoind numai paginile datorate venezueleanului Fernando Báez (Histoire universelle de la destruction des livres. Des tablettes sumériennes à la guerre d'Irak, Fayard, 2008) ești copleșit de himera cărții salvându-se miraculos din catastrofe naturale, incendii ori teribile conflagrații puse în mișcare de nesăbuința unor semeni. Există, așadar, și optimiști ce văd în carte o virtualitate contrapunctică a trecerii omului prin timp și îi girează neîntreruptele metamorfoze ca indiciu al longevității. Fără nicio legătură cu Filul cantemiresc (seducător însă jocul „scărilor ieroglifice”), se desfășoară în Montréal un atractiv FIL (Festivalul Internațional de Literatură), demonstrație convingătoare a resurselor inepuizabile pe care le deține cartea. Nu ne găsim în fața unui obișnuit „târg” ce promovează titluri și autori relegați în abstractul comercial. Cartea devine spectacol. Este obiect de lectură dar și personaj. Participă la incitante happening-uri, concurează actorii, muzicienii, regizorii. Se acreditează , în unanimitate, opinia lui Yann Martel, autorul cunoscutei L'histoire de Pi, după care „o carte este un instrument fabulos, în fine un instrument unic, necesar sporirii profunzimii reflecției, necesar stimulării gândirii și simțirii”. Cred, în ce mă privește, că, în virtutea „legii circularității” (Adrian Marino), cartea se va întoarce la rafinamentul începuturilor, se va înscrie într-o nouă „buclă hermeneutică”, recuperând caligraficul și ezoterismul în transparența tăinuită a artei. 134


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

A învăța să citești reprezintă, cu atât mai mult, un eveniment psihologic, a doua treaptă a devenirii individului independent, după deprinderea primilor pași, ai mersului pe verticală. Descifrarea înțelesurilor cuvintelor, posibilitatea de a pătrunde singur în lumea fascinantă a logosului deschid calea cunoașterii. Este nivelul lecturii formative, al accesului inocent, uneori supravegheat, îndrumat benefic, dar și manipulat, în cazul generației mele, crescute cu lecturi din proza sovietică exaltând „romantismul revoluționar” prin eroi precum Vasiok Trubaciov sau Timur și băieții lui. Instinctiv, însă, ne îndreptam spre Jules Verne, Daniel Defoe, Walter Scott, spre autorii cărților obligatorii ce însoțesc, în orice vremuri, adolescența. Oricum, se impune o subliniere: lecturile impuse de manuale, fie ele și „suplimentare”, erau (sunt) ocolite cu atâta determinare de către școlari, încât ne-au ținut departe de produsele propagandistice ale proletcultismului. Lectura ca factor modelator ne însoțește pe parcursul întregii noastre existențe. Citim în funcție de scopul urmărit, ajunși la vârsta maturității, cărți destinate studiului, texte poetice, romane, filosofie, reviste etc. etc., practicând cam toate modurile de lectură amintite de către Paul Cornea în eruditele sale cărţi: obiectiv, proiectiv, eferent (privilegiind ceea ce rămâne după), estetic, liniar, exploratoriu, selectiv, senzual, nonşalant, identificatoriu şi chiar consumatorist. Am ajuns, desigur, la nivelul lecturii informative, cea care ne ţine în contact cu lumea, cu mişcarea de idei ale umanităţii. Alături de cărţile fundamentale aparţinând marilor clasici ai fiecărui secol ce ne-a precedat, îmi solicită atenţia, tot mai insistent, scrierile tinerilor autori de azi, solicitând o lectură guvernată de exigenţele contemporaneităţii. Cantitativ, fiecare citeşte în măsura în care îi permit circumstanţele şi timpul. Nu întâmplător, Schopenhauer 135


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

spunea că „odată cu cărţile ar trebui să se vândă şi timpul necesar lecturii lor”. Cititul fără un profit dezirabil poate apărea ca pierdere de timp, deşi, să nu uităm, răgazul lecturii este cea mai „iscusită” şi „mai de folos zăbavă”. Miron Costin ştia că a citi, dincolo de pricepere, înseamnă şanse sporite pentru om de a se înţelege pe sine şi de a-i înţelege pe alţii. Există, sociologic vorbind, marea masă a cititorilor obişnuiţi, dar şi categoria restrânsă de profesionişti ai lecturii, criticii literari care, în locul unui act cultural aleatoriu şi de multe ori superficial, îşi conştientizează competenţele şi operează ca receptori şi interpreţi ai textului. La acest nivel, al lecturii performative, „fiecare descoperă ceea ce era spiritual şi cultural pregătit să descopere”, afirma Mircea Eliade, justificând originalitatea demersului hermeneutic şi, în acelaşi timp, „expansiunea proliferantă a interpretărilor”. Mă opresc asupra unui caz concludent pentru criteriul relevanţei interpretative bazat pe ideea că „ grilele exegetice nu pot fi adoptate independent de text”. Textul conţine, mai întotdeauna, un nucleu iniţial ce anunţă dezvoltarea ulterioară, scriitura generându-se ca un comentariu al „rădăcinii” ei. Care este, aşadar, nucleulrădăcină într-un roman, Rusoaica lui Gib I. Mihăescu, în care aventura este, în opinia lui N. Manolescu, estetizată, modelată cultural? În primele secvenţe ale cărţii naratorul se confesează: „Chemam în ajutor literatura să mă scape de setea de viaţă”. Vindecarea de vitalitatea excesivă, adică de concretul impur, este căutată în exerciţiul superior al lecturii. Locotenentul Ragaiac, trimis cu detaşamentul de pază pe frontiera de pe Nistru, se înarmează cu „cărţi serioase: Istorie, Filosofie, Chimie, Fizică, Matematică, Sfânta Scriptură, Koranul, Iliada...”. Imaginaţia personajului va fi bântuită, 136


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

în urma vertijului cauzat de asceza cititului, de Elena şi Penelopa, Calipso şi Circe, Andromaca şi Pallas Atena. Curând, în mintea sa prinde contur femeia ideală, aşteptată, alcătuire evanescentă, închipuită din fragmente livreşti datorate antichităţii dar şi lui Dostoievski, Tolstoi, Andreev, Turgheniev. O situaţie de criză, provocatoare pentru exegetul aflat în căutarea „cheii” de acces la semnificaţiile textului, o cheie, de altfel, la vedere. Tribulaţiile lui Ragaiac mă trimit spre arhetipul donquijotesc, avertizând despre efectele perverse ale citirii: „...se cufundă hidalgul nostru în aşa hal în citanie, că-şi trecea nopţile toate citind, din murgul serii şi până-n revărsatul zorilor, şi toate zilele, de cum se lumina şi până se-ntuneca; şi aşa, din prea mult citit şi din prea puţin dormit, i se uscară creierii, încât îşi pierdu minţile”. Cititul, „eveniment al cunoaşterii”, (ca să folosim cuvintele profesorului Ion Vlad), chiar şi atunci când prilejuieşte abandonul, evaziunea, retragerea din realitatea de multe ori insuportabilă, trebuie să rămână în teritoriul lucidităţii pentru a-şi împlini menirea de salvare simbolică a lumii. Horia DULVAC

Seducţii/ predispoziţii ale lecturii 1. Intenţionalitate sau lectură inocentă? Când ajungem să descifrăm ingredientele unei seducţii, aceasta va fi fost deja evaporată. Dar nu asta face criticul? Nu operează el de fapt o disecţie asupra cărnii celulare a discursului, 137


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

descompunându-i subtila fiziologie în aristotelice părţi? Aşadar, acceptând fără alte formalităţi epistemice, ca o familiaritate de breaslă, că existenta unei seducţii a lecturii este însuşi faptul de la care pornim, ne punem întrebarea: din ce este compusa aceasta seducţie a lecturii, care sunt ingredientele ei? Identificăm înainte de toate ingredientele (să le numim) psiho-sociologice: ne gândim la felul în care ne apropiem de universul noilor lumi create de text. Avem de-a face cu o lume secundă, am crede pur ficţională, iar lectura (cea inocentă) nu presupune în prima instanţă decât o apropiere sensibilă. Trebuie precizat cumva conţinutul sintagmei „lectură inocentă” înainte ca ea să devina alarmantă si înainte ca discuţia să pară ca o ia pe alt drum. Mă gândesc la un soi de lectură pe care l-am pierdut cumva din copilărie - una care mă afunda complet în lumea nou-născândă a cărţii – fără prea multe norme, prejudecăţi culturale sau aşteptări stilistice, fără acel snobism pozitiv (al lui Escarpit) care aşeza lectura (primă) sub spectrul unor aşteptări publice. Fără acele nuclee ordonatoare ale lecturii – pe care Peirce le făcea responsabile de întreaga aventură ulterioară a lecturii. Adică de organizarea – intenţională - a acesteia. Lectura ar fi fatalmente marcată de germenii unei pre-lecturi, convingerile sunt oarecum preexistente, jucând un rol important în organizarea şi formarea structurilor de cunoaştere. Aşadar, sintagma lectura inocentă - proiecţie a unei lecturi senzitive, savuroase, necritice, sfârşeşte în înţelegeri dubioase cu realul sau prin a fi o simplă ficţiune. O ficţiune care constituie de fapt ingredientul prim de care vorbeam al seducţiei cititorului – o complicitate a începuturilor, un pact cu alteritatea, explorarea (convenţiilor) unor libertăţi, ş.a. 138


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

În lectura inocentă, libertatea (care merge mână în mână cu ignoranţa – înţelegând prin aceasta acea forţă primară a lucrurilor luate de la început) are spaţii largi care se pot cupla pe orice particularitate fiziologică (oamenii se află într-o relaţie de privilegiere complice cu propriile lor opinii, libertăţi şi din această cauză îşi imaginează că şi cu frumosul - pe care „îl ştiu ei mai bine”, căci „nu e frumos ce e frumos, ci e frumos ce îmi place mie”- e la fel). Acesta este cred una dintre subtilele si prime seducţii ale lecturii – o libertate a imaginariilor, care e secundă textului si care constituie un extraordinar argument al libertăţii, dând totodată iluzia că ranforsează identitatea cititorului. Dar debutul acestor reflecţii despre seducţiile lecturii (deja complicat prin felul în care a fost condus) nu este decât preambulul la ceea ce – indiferent de protestele antiesenţialiştilor – constituie de fapt ingredientul greu, secret al lecturii. Este vorba de vechea, greoaia si poate agasanta (pentru postmodernitate) temă a dublei stări a cuvântului: cea de comunicator formal împreună cu starea de functor ontologic. Cuvântul nu doar soluţionează conflictul de existenţă si cunoaştere al omului – să-i spunem darwinist, adică autoperfecţionistul propriei existente. O lume se naşte deodată cu cuvântul ce o descrie, ceva cam în genul neopragmatiştilor: lumea nu poate fi gândită si nu poate exista în afara semnelor(„mentalul şi lumea produc lumea împreună” - H. Putnam.) Dar asupra acestui aspect nu vom insista. Trebuie totuşi spus cu fermitate că asta este: cuvântul e functor ontologic în esenţă, oricât de mult ai dori să păstrezi conceptul lecturii în sfera gândirii slabe şi acesta este în definitiv principalul ingredient al seducţiei lecturii. Libertăţile, burlescul, enterteinmentul, alterităţile şi 139


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

vitalităţile perifericului nu au de ce să se teamă - ele nu sunt nu doar binevenite ci agenţi, actori esenţiali în acest concert. 2. Sfârşitul lui Don Quijote/ al logocentrismului?Lecturi formatoare. Atâta timp cât cantonezi lectura în sfera loisirului, nu e niciun impediment să te lamentezi ca lectura/scriitura e lipsită de consecinţe, că nu reprezintă o valoare care să determine decisiv existenţa unui om, aşa cum sunt considerate de pildă bogăţia, puterea sau controlul asupra unor lucruri materiale.. Dar aşa cum am văzut, o simplă luciditate a perspectivelor încarcă tema de gravitate, valoarea lecturii poate să devină fundamental schimbată. Desigur că lectura schimbă lumea, pentru că schimba modul de gândire. Acţionează în intimitatea acelor centri ai convingerii care sunt în fond responsabili de tot ceea ce înseamnă asimilarea ulterioară a informaţiilor despre lume, care stau la baza acţiunii. În epoca sfârşitului logocentrismului, a ridiculizării întrupării zeilor în logos, lupta lui Don Quijote cu demonii ficţiunii poate părea opera unui nebun. Dar lucrurile pot fi temperate (însuşi Richard Rorty avertiza că un antiesenţialism radical este în pericol să devină esenţialist). Contingenţa limbajelor nu poate fi absolută, oricâte precauţii ne-am lua şi comunicarea noastră nu e una alcătuită din coduri formale ca ale computerelor. Dovadă că se încearcă de pildă reabilitarea simbolului – cel care a condus umanitatea mii de ani – în termenii a ceea ce s-a numit raţionalitate semnificantă. Este însă suficient să citeşti de pildă dialogul dintre Vattimo şi Rorty (un dialog celebru în jurul întrebării – „mai este posibilă religia după metafizică?”- ca să înţelegi că însuşi Rorty recunoştea valenţele acestea duble ale expresiei – iar strălucitoarele sale luări de 140


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

poziţie care îl calificaseră drept un ateu, adversar al esenţialismelor, nu erau altceva decât prudenţe ideologice. Aşadar cuvintele nu sunt doar simple convenţii, iar lecturile sunt mai mult decât decodări formale, din care logica emoţiei ar fi fost extirpată – asta e deja limpede chiar şi pentru relativişti, (neo)pragmatişti şi pentru tot felul de scutieri ai gândirii slabe. (Nu că nu le-aş acorda acestor personaje întreaga mea admiraţie pentru curajul/onestitatea, pentru capacitatea de a dizolva legitimitatea lucrului deja împlinit si a conceptelor post factum. Le sunt recunoscător pentru libertăţile pe care le oferă, pentru că îmi oferă o lume posibila şi dincolo de vidul pe care faptul împlinit îl creează în jurul său.) Chiar şi aceste libertăţi dau semne de epuizare, iar Don Quijote e reevaluat – în lumea comunicaţiilor globale nimic nu pare a rămâne fără consecinţe iar actele donqijoteşti nu mai au demult un conţinut psihiatric. Lecturii i se recunoaşte acţiunea persuasivă - cu o anumită îngrijorare de cei ce sunt atenţi la semnalmentele noastre clinice globale. (Lectura – dacă ne-a convins, ne-a şi înlocuit: cu un om nou, cu o altă identitate – ale cărei coordonate sunt poate tocmai aceste invarianţe ale gândirii.) Tot ce se întâmplă acum în spaţiul informaţiei globale se subsumează acestei bătălii ce provoacă mutaţii germinative în solul convingerii, al acţiunii. Cum e posibil ca politicienii cei versatili să înţeleagă mai bine valoarea practică a gestionării codurilor de lectură înainte ca scriitorul să îşi revendice acest monopol? *

141


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

În copilărie citeam – cum spuneam – inocent – deseori nu ştiam nici numele autorului. Era o imersie în lumea lecturii netulburată de cultură, o aventură într-o lume a libertăţilor, călăuzită de instinct şi sensibilitate. Dar esteticul avea autonomia lui (ontologica), căci în absenta finalităţii plastice, lumile lecturii se ratează şi nu pot fi locuite de cititor, care le abandonează plictisit. Mai târziu – aşa cum ni s-a întâmplat probabil tuturor – lectura s-a rafinat/parazitat cu felurite variabile ce ţin de fapt de un fel de articulaţie a raţionalului decât de ordinea estetică. (Înţelegând prin această ultimă sintagmă, un fel de energie plastica capabilă să ordoneze într-o anumita ierarhie şi disciplină lumile discursive parazite.) Acum – ca un apogeu al pierderii ingenuităţii lecturii - citesc (complicat, dedublat, aproape perfid) mai multe cărţi deodată – o impudoare, căci trecând de la una la alta nu mai ştiu cărui conţinut şi cărei convingeri mă raliez. Ultima oară când o lectură m-a absorbit într-un mod ce amintea de imersiile în lecturile adolescentine a fost în vara aceasta când – aş fi jurat că am făcut-o cu totul întâmplător – am luat cu mine pe insula Corfu „Imnurile sacre ale lui Pitagora” şi o biografie a lui Porphyr. Aceste gen de lecturi glisează însă spre un alt fel în care citesc unele cărţi – unora cărora le acord o asumată sensibilitate( ceva în genul tratamentului profund subiectiv cu care ne hermeneutizăm părinţii). Este vorba de unele lecturi filosofice sau chiar religioase, din Vechiul si Noile variante de Testamente, de apocalipsele (apocrife, cărora le acord o distanţare mai profesionala), de savuroasele si genial de simplele Proloage – cărţi în faţa cărora convingerile dezarmează, judecăţile se retrag sfioase, animaţi de bunele şi primitivele credinţe că teologia e mai solicitanta identităţii proprii decât filosofia si literatura. În diverse chestionare optzeciste 142


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

s-a avansat întrebarea cărţilor formatoare – în absenţa dascălilor providenţiali (cea ce poate fi o şansă), lecturile haotice au agregat încotro au vrut ele ideile libere ale lumii sau destinul. În orice caz, dacă aş fi pus să aleg o cărţulie mică, utilă, cu care să părăsesc repede un ţinut lovit de cataclisme, aş strecura în buzunar traducerea lui Sergiu Al George a lui Bhagavad Gita, atât pentru deliciul propriu pentru salvarea celui mai autentic germene al unei poezii post/supravieţuitoare. 3. Cititorul ideal si criticul profesionist Era un banc (în totalitarism) cu ceva legat de Ileana Cosânzeana si Miliţianul deştept –avea o replică de genul : „Cel de-al doilea personaj nu există, fiind o ficţiune”. Cam aşa şi cu personajele din lumea literaturii de mai sus. Sigur, modelele au natura lor ficţională, dar asta le face perene, exemplare, iar capacitatea lor de a crea clone (înţelegând prin aceasta că lumile diferenţiale, create, sunt ipostaze ale acelor ficţionale modele) constituie vitalitatea de neoprit a alterităţii. Dar personajele de mai sus ne interesează nu ca exemplarităţi, ci prin prezenţa lor concretă în viaţa noastră. Înainte de toate am văzut în cititor un critic – şi i-am cerut acestuia din urmă bună credinţa şi onestitatea cititorului. Cititorului i-am cerut raţiune si sensibilitate. Faţă de critic putem avea cerinţa minimală a onestităţii – subînţelegând prin aceasta şi să nu îşi practice meseria dacă nu se pricepe. Mal praxisul critic produce consecinţe mai grave (mulţi se vor întreba cum e posibil aşa ceva) decât acela medical – având în vedere miza ontologică angajată în această luptă între formele de expresie. 143


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Despre ştiinţa criticii? Accept încă de pe acum protestele la afirmaţia (cu aer de provocare ultimativă) că ştiinţa criticii e o sintagmă greu de acceptat de raţiunea care e un fel de pre-igienă a lui Dumnezeu. O ştiinţă solicită invarianţe, articulaţii, sentinţe capabile de predicţii, nu doar de energii ordonatoare (de putere)- aşa cum critica se prezintă acum. Cum ar putea să se legitimeze o ştiinţă a criticii devreme ce ea operează cu unele adevăruri empirice cărora le-am putea concede cel mult o valoare exemplară (mai este până la una legică) - dar care se fundamentează pe structuri stilistice deja existente, ca o disecţie pe un cadavru, în timp ce artistul (nou venitul din salonul refuzaţilor) vine cu originalitatea – adică ceva din afara ariei „ştiinţei critice” de până atunci. 4. Întoarcerea cititorului care nu a plecat Raportul cititor/ scriitor ţine de o sociologie a lecturii ai cărei vechi termeni (vorba lui Rorty) au cam plictisit. Voi adăuga doar observaţia că dimensiunea ontologică a scriiturii (fac această afirmaţie cu disconfortul că par deja un incurabil esenţialist) zdrobeşte pur si simplu mai „frivolă” (dar nu lipsita de importanţă) relaţie sociologizantă. Adică un cititor, odată prins captiv în lectură, înseamnă că a acceptat deja micile coduri decriptoare ale lecturii, ca o genetică familiară - tot ceea ce i se va întâmpla de aici încolo în planul recunoaşterii va fi fiind încărcat de această întâlnire înaltă prilejuită şi intermediată de lectură. Întrebării: în ce constă puterea cititorului în raport cu prerogativele autorului i se va răspunde în continuarea aceleiaşi logici: cititorul poate refuza pur şi simplu codurile de lectură propuse, aidoma mecanismului unei încuietori lipsite de ecou la o 144


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

cheie străină, sau aşa cum unele combinaţii chimice greşite blochează mecanismele celulare. În fine, interogaţiei privind posibila întoarcere a cititorului i se va răspunde pornind tot de la coordonatele seducţiei lecturii, despre care am vorbit: cititorul nu a fost niciodată plecat, pur si simplu lectura se rescrie în noile sale coordonate. Noile coordonate sunt acelea că predispoziţia spre convingere a lecturii este astăzi mai actuală ca niciodată, că mecanismele ei ţin de „fiziologia” noii entităţi (care este fiinţa aceea virtuală reprezentată de mulţimea transcendată de propria numericitate), că există o adevărată concurenţă între cei care îşi revendică legitimitatea în formarea opiniilor (care sunt, vorba lui Quine, „principala funcţie a gândirii”) Este vorba mai degrabă de o întoarcere a scriiturii, o coborâre în particular din cerul ideologiilor- o ştie asta cel mai bine biserica, al cărei subiect (omul aflat într-un soi de imuabilitate antropologică) e acolo dintotdeauna, în aceleaşi raporturi incomode cu înţelegerea propriei naturi şi a zeilor, dar pentru (re)câştigarea căruia (a omului) se uzează de un lexic teribil de inadecvat. Chiar dacă lucrurile ar putea fi comparate, literatura nu are instituţiile pe care biserica le angrenează în această imensă lucrare în care nici măcar nu ni se mai cere o viză epistemică: să credem în codurile/argumentele noului discurs e singura solicitare. 5. Cartea de hârtie versus e-book Intr-adevăr, hârtia e cum s-a tot vorbit, un suport. Dar în această spaimă difuză generată de comunicarea cea nouă, electronică, se pierde din vedere un lucru: adevărata comunicare era aceea orală, neintermediată, iar schimbarea cea traumatizantă s-a 145


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

petrecut atunci, la pierderea oralităţii prin ceea ce s-a numit revoluţia gutenbergiană. Dar nu trebuie subestimat cutremurul ce se produce azi. Este limpede că în bătălia între cărţile de hârtie şi cele virtuale, primele au pierdut în mod categoric. Firavele argumente aduse de călugării cărţii care spun că ele (cărţile) vor rămâne pentru că ne place foşnetul hârtiei (ca al unui copac paradisiac), că ne îmbată mirosul de cerneală (complet inexact si neadecvat de altfel, cernelurile tipografice fiind toxice), sunt neconvingătoare şi sentimentale. În asemenea bătălii nu se fac prizonieri şi cel învins nu e niciodată iertat. În decurs de decenii, probabil că vom vorbi despre cărţile pe hârtie ca despre obiecte de artă vizuală, sau ca despre documente de muzeu. Schimbarea nu este una de anvergura pierderii oralităţii, dar este cu siguranţă cea mai puternică zdruncinătură care se putea produce în planul relaţiei lecturii de la istoria cărţii tipărite încoace. Problema nu tine doar de schimbarea simplă a suportului – căci cartea pe hârtie era şi ea tot o virtualitate - ci de disoluţia oarecum descumpănitoare a suportului ca reper material, proiecţia sa într-o noua înţelegere. Am văzut că faţetele lecturii sunt oricum multiple şi complicate nu doar prin natura ontologică a cuvântului (deficit necompensat de la pierderea oralităţii până acum), dar şi prin poziţiile diverse în care se găsesc scriitorul şi cititorul în acest raport. Modificarea „protocolului” şi a fizionomiei cititorului sunt lucruri neliniştitoare într-un fel şi greu de anticipat, deşi semnele acestor mutaţii încep să se configureze – încărcarea cu ritualitate a lecturii e denunţată, scrierea, ca şi lectura, sunt mai puternic ancorate în contingenţă, etc, etc. 146


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Şi natura expresiei literare glisează spre un soi de schematism şi plasticitate brută mai greu de circumscris în acest moment. Dar poate la fel de hotărâtoare ca schimbările acestea de suport sunt schimbările de fizionomie a cititorului – factori din afara mediului de comunicare (să zicem unii malthusieni, ce ţin de numericitatea populaţiei) creează un model de cititor căruia scrierea trebuie să i se adapteze – adică protocolul ba chiar şi natura lecturii determină mutaţii ale scrierii, într-un soi de cauzalitate inversată: iată provocări ale lecturii pe care le aduce alteritatea. Adriana TEODORESCU Condiţia mea de cititor e ontologică Aş putea spune că pentru mine cartea este un obiect magic. Dar acum, când scriu aceste cuvinte, două cărţi electronice şi câteva articole aşteaptă cuminţi să schimb fereastra calculatorului. În plus, ideea de magie implică o excepţionalitate parţial abruptă, parţial, în spirit postmodern, romanţioasă, cu care cărţile şi lectura nu mi se pare că sunt înzestrate decât periferic. Aş putea, iarăşi, spune că pentru mine cititul e la fel de important ca aerul şi ca hrana, dar am fost o dată atât de răcită şi, având dificultăţi de respiraţie, am stat două zile lângă carte şi am dormitat fără absolut nici un chef să mai arunc o privire. Apoi, mi-am bătut rând pe rând recordurile de nelectură şi, într-o după-amiază de vară, după epuizante ore de muncă redacţională la o editură în care ne ocupam mai mult de manuale, am realizat că am atins maximul: o lună fără să citesc absolut nimic şi în care, culmea, m-am simţit relativ bine. *** 147


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Prieteni, familie şi cunoştinţe se trezesc să mă mai întrebe uneori, contrariaţi, pesemne, de o anumită ne-aşezare profesională a mea, şi ce eşti tu până la urmă, poet, critic, scriitor, cercetător, sociolog, iar eu mă mai trezesc câteodată să aleg, în funcţie de persoană şi circumstanţă, un cuvânt două din toate acestea şi să uit ceea ce ştiu şi am ştiut dintotdeauna. Că sunt cititor până în măduva oaselor, că a citi e o formă definitorie şi aglutinantă în existenţa şi în ontologia mea intimă. Că şi atunci când scriu citesc despre lume şi despre mine într-un morman de hârtii pe care trebuie pur şi simplu să le aranjez pentru că altfel sunt dezorientată, am ameţeli (poate de aceea nu am ştiut niciodată cum să poziţionez faţă de alţii faptul că scriu şi nici cât şi ce trebuie arătat din asta), iar atunci când mă implic în proiecte de cercetare, nu fac decât să recuperez nişte cărţi din viitor ori vârâte într-un alfabet Braille în timp ce oamenii au ochi prea mari. Astfel, nu am iluzii şi nici auto-desfătări auctoriale, ci rămân, în toate felurile de a mă raporta la mine, un cititor *** Nu doresc, şi mă feresc pe cât pot să instaurez, în gândirea mea despre lume, ideea că lectura practicată intensiv, la vârste adulte, poate fi un criteriu absolut şi infailibil de separare a oamenilor în buni şi răi, în inteligenţi şi mai puţin inteligenţi. Etica eugenică cerebrală mă sperie prin dictatura elitistă pe care ar implica-o, mai ales dacă s-ar sprijini pe creiere largi, automate ce reţin informaţii, care citesc precum un computer ce execută tâmp linii de cod scrise de altul. Dar, pe de altă parte, analizându-mi statistic relaţiile cu ceilalţi şi uitând de tot felul de presiuni politically correct pasiunea altora pentru citit este direct proporţională cu gradul de consideraţie pe care li-l acord. Mai ales când e vorba de oameni care nu au scuze 148


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

pentru a nu fi cititori, care au absolvit o facultate, care emit pretenţii de la societate, de la semeni. Concesia pe care o fac aici este că nu, nu mă refer numai la cărţile de literatură. Pot fi şi cărţi de ştiinţă, dar să fie cărţi. Fac parte din acea categorie de oameni care cred că, până la un punct (niciodată total), orice lectură e mai bună decât niciuna şi multe lecturi proaste preferabile unor filme mediocre sau, în mod cuminte, bune. Pe cât mă tem de eugenia cerebrală, pe atât mi se par de normale igienizările contra imposturii şi lenei intelectuale. *** Ştiţi întrebările pe care adulţii le pun copiilor mici, cele cu ceo să te faci când creşti mare? Când am început să scriu mai serios, conştient, pe la 14 ani, mi-am amintit că răspunsul meu, primul şi cel mai stăruitor, a fost scriitor. Şi mi-a folosit în construirea imaginii mele, a naraţiunilor proprii, cu sens şi predestinări din belşug. După o vreme însă, când am descoperit natura scriiturii mele – derivată, secundară, dificilă – mi-am amintit, de asemenea, de unde venea ideea, la cinci ani, de a fi scriitor, ce voiam, de fapt. Să repet, pentru că atunci nu ştiam citi, să re-spun iarăşi şi iarăşi poveştile pe care le ascultam acasă, citite de ai mei sau ascultate de pe vinilul care învârtea lumea până devenea alta. Să repet, în primul rând pentru mine, să retrăiesc lectura iniţială, să o duc mai departe în interiorul ei însăşi. Ideea de celălalt era şi ea prezentă – îmi plăcea să spun poveşti, păpuşilor, colegilor de cămin, mie – dar, adevărul e că lumea mi se părea, prin poveşti, perfectă, astfel încât nu era nevoie de mine, puteam fi oricând înlocuită, mai mult, eram deja înlocuită. Tot ceea ce scriu, e o metastază, un fapt patologic în raport cu mediul care a făcut-o posibilă, a ceea ce citesc. Răspunsul corect era cititor, vreau să mă fac cititor. 149


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

*** Dacă îmi permit astăzi vreun esenţialism, la ani buni după ce am aflat că lumea e un construct socio-cultural şi la câţiva ani, mai puţin buni, după ce am învăţat să şi accept acest fapt, atunci acesta este să cred în statutul meu trans-temporal şi suficient sieşi de cititor. În ceea ce priveşte formarea mea ca cititor şi om care iubeşte cărţile, le datorez totul alor mei (şi nu, nu e o contradicţie în idei), dar am superbia să cred că ori de câte ori nu mi-ar fi spus poveştile cu care, de la câteva luni, mâncam, adormeam, şi mă spălam, aş fi găsit o cale să ajung la ele. Că, dacă m-ar fi avut familii idioate, jumătate om, jumătate maimuţă, analfabete şi îmbrâncindu-mă de mică după hrană, aş fi reuşit cumva să citesc şi să fac din lectură un fir prin care să îmi trăiesc viaţa întreagă. *** Una dintre angoasele mele, o fi de plâns, o fi poate numai de râs, derivă din ideea că ar putea exista o viaţă de apoi în care cărţile să fie absente. Nu mă tentează raiul cu tigrii, mieii şi cei care nu ţi-au vrut neapărat binele prinşi într-o horă infinită a iubirii, cu un Dumnezeu bonom tronând înăuntru. Socialismul edenic îmi repugnă. Unicul mod în care un astfel de loc mi s-ar părea atractiv este să mă gândesc la teologicul şi obligatoriul Celălalt ca variantă de carte. Şi, ca să fiu sinceră, iarăşi, nu-mi face cu ochiul nici o existenţă dematerializată şi rătăcitoare printr-un univers cu o inimă matematică. Deşi, dacă aş fi alături de cei dragi mie, de ceilalții mei semnificativi, ne-am spune, cel mai probabil, poveşti pentru totdeauna şi ar fi cum nu se poate mai bine. De fapt, ca să fiu şi mai, necruţător de sinceră, nu cred că ne pândeşte pe niciunul vreun risc 150


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

de înfrăţire de acest tip, nu mai mult decât risipirea, dar ceea ce mă irită este absenţa cărţilor din toate aceste reprezentări culturale a ceea ce urmează după moarte şi faptul că astfel mi-e greu să colaborez, fie şi la nivel convenţional, cu ele. *** Unii îşi doresc să trăiască din scris. Pe mine mă înspăimântă perspectiva de acest tip. Cercetarea se învecinează cu scrisul şi totuşi e altceva, e vertebrată cu mai multă raţionalitate şi asta ţi se transmite şi ţie, ca cercetător, te lasă liber, te desprinde de urgenţa cuvintelor potrivite şi de capriciile fâlfâirii inspiraţiei. De fapt, e mai complicat, căci, a trăi din scris depărtează, am eu impresia, până la ruptură, scrisul de citit. Poate fi pentru alţii, dar eu nu vreau să fie pentru mine. Mi-ar plăcea la nebunie, asta da, da, de mii de ori da, să pot trăi din citit. Cu totul, până la capăt. Să mă trezesc, ca pe vremuri, la opt şi să uit să mănânc până seara, când cei din familie ar veni acasă şi m-ar certa pentru cele 50 de grame pierdute, după care s-ar mira doamne ce mult poate citi fata asta şi mi-ar aduce sandvişuri la pat şi mi-ar aprinde lumina şi eu aş citi, aş citi, aş citi. Dar nu comoditatea fizică, deşi mi-e dragă, ar conta, aş citi la birou, nu m-aş mişca ore întregi, mi s-ar anchiloza picioarele. Dacă cumva puteţi cunoaşteţi aţi fi dispuşi să încercaţi vreţi, angajaţi-mă! Profit de această ocazie ca să vă spun, angajaţi-mă, aş fi cel mai bun cititor posibil, aş putea inclusiv concura cu alţii sau mi-aş putea îmblânzi spiritul social şi purta conversaţii nesfârşite cu alţi angajaţi cititori. Mi-am dorit dintotdeauna să pot trăi din citit. Cu totul. ***

151


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Cărţile mele formatoare sunt multe, multe. La fel şi scriitorii. Problema cu formarea este că ea tinde să se producă într-un mod intempestiv la vârste fragede, atunci fiind şi mai uşor memorizată datorită caracterului ei brusc. Însă procesul formării este continuu şi furtunile formatorii (se poate, nu?) sunt mai greu conştientizate. Prefer să vorbesc despre scriitori esenţiali şi cărţi capitale (fără de care traiectoria mea de cititor ar fi fost schimbată, deşi, dată fiind percepţia mea pur subiectivă, neajutată de nimic din afară, s-a putea să mă înşel). Iar acest lucru, această categorizare nu mai are, pentru mine, nici o valoare de adevăr sau evaluativă. Unele mi se par acum puerile, de unele mă mir că mi-au plăcut, dar toate m-au transformat, la un moment dat, semnificativ. Aşadar, dintre cărţile de la începuturi, formatoare, câteva, în totală devălmăşie: O mie şi una de nopţi (ah, cât am suferit când Aziz nu mai avea cui cere iertare, căci Aziza era moartă), Condiţia umană (Malraux), Sonata Kreutzer, Anna Karenina şi Moartea lui Ivan Ilitch (Tolstoi), Portretul lui Dorian Gray (O. Wilde), Pe patul de moarte (Faulkner), Oblomov (Goncearov), Fiinţă şi timp (Heidegger), Întoarcerea din Rai şi Romanul adolescentului miop (M. Eliade), Construirea socială a realităţii. Tratat de sociologia cunoașterii (Berger şi Luckmann), Întâmplări din irealitatea imediată şi Vizuina luminată (M. Blecher), La răscruce de vânturi (E. Bronte), Manechinele (Bruno Schulz), Roşu şi negru (Stendhal), Procesul (Kafka), Le livre brisé (S. Doubrovksy), Dincolo (Galsworthy), Ciuleandra şi Pădurea spânzuraţilor (Liviu Rebreanu). Iar dintre autori (nu neapărat scriitori de beletristică), iarăşi, fără ordine: Dostoievski (tot, dar în special Fraţii Karamazov, Crimă şi pedeapsă, Amintiri din casa morţilor şi microromanele), Jean Paul Sartre (în întregime, de multe ori în întregime, dar în ultimii ani mă dau de ceasul morţii după Les 152


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

mots), Albert Camus (La chute şi oricât de banalizat azi, poate, L’étranger), Nietzsche (care m-a fascinat din liceu, enorm, dar pe care l-am înţeles cu adevărat datorită lui Ştefan Borbely), Hermann Hesse, Bacovia (l-am iubit în tot ce-a scris), Freud (o, doamne, ce revoluţie, ce depresie a fost în clasa a X-a când l-am citit prima dată), Ion Barbu, I. Voronca, B. Fundoianu, Jean Baudrillard, Gilles Lipovetsky, Louis-Vincent Thomas (unul din părinţii neîntrecuţi ai tanatologiei), Patrick Baudry (recent, dar sigur), Jankélévitch, Robert Kastenbaum şi atâţia alţii. *** La început am citit într-atât de empatic, încât am speriat pe toată lumea. Ai mei au ţinut consiliu de familie întrebându-se ce să facă cu fata asta care nu-şi revine cu zilele după moartea unor câini livreşti, iar ceva mai târziu ţine cu tot dinadinsul să trăiască cu Dostoievski în aceeaşi epocă şi să citească obsesiv Bacovia de trei ori pe an. Şi asta, ca să amintesc doar de ce ştiau ei. Din păcate, şi e o lecţie pentru oricine întrebuinţează şi crede în etichete, a fi cititor nu te scapă automat nici de prostie, nici de patetism, nici nu te suie pe un piedestal de pe care să nu mai cobori niciodată, dumnezeit în proprii tăi ochi cu o carte în loc de aură deasupra capului. Dimpotrivă, aş zice. A fi cititor e bine, dar e foarte bine când acesta este numai un mod de a spune, în spatele lui aflându-se mulţi, nenumăraţi cititori. Şi nu, n-am să fac în acest punct teoria umbertiană a cititorului model, pentru că mă înfrânez programatic în tot ceea ce scriu acum, aici, de la teoretizare. E bine ca cititorul să fie mai mulţi ca să se poată salva unii pe alţii, ca să se ţină minte şi ca să se poată, la nevoie, abandona, câte unul, câte doi, după caz. La mine cititorul cu gândire critică a dat dracului pe cel care plângea pentru 153


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

toţi căţeii, pe emotivul şi pe sentimentalul cititor pe care l-a suspectat, de la un timp, că e complice cu vârsta, emanaţie parţială a acesteia. El este cel care dirijează destul de frecvent lucrurile şi în prezent, care scoate colţii inclusiv când stărui prea mult în ritualuri de lectură, fiind sceptic cu toate modalităţile mele de a provoca şi realiza lectura. Oricum, cititorul critic se împacă de minune cu cititorul teoretic, cel care a descoperit în ştiinţele socio-umane (sociologie, antropologie, studii culturale etc.) nu doar informaţie, knowledge, ci da, da, culmea, plăcere a lecturii şi un tip aparte de estetică. Ceea ce trece însă şi prin cititorul empiric, târât după bunul plac al strategiilor literare, şi prin cel contestatar şi suspicios până la limita suportabilităţii este iubirea. Iubirea de cărţi implică un soi de umanism care nu e cel clasic, nediscriminant şi nu se supune clişeizării. *** Se deplânge abundent carenţa de lectură şi devalorizarea cărţii la tinerele generaţii. Sunt şi eu printre cei care împrăştie lacrimi, dar mă feresc de exces. Nu e tragic că lumea citeşte mai puţin, e numai dramatic. Pentru că cititorul a plecat definitiv dintre noi, cei care scriem, cei care citim, numai în mintea noastră angoasată, cu spaime de abandon, dar şi cu nostalgii înalte, pe care steagurile victoriei se văd, dar tremurate. În fapt, niciodată n-a existat un moment cultural epifanic al întâlnirii cu cititorul, în care cele două instanţe să se privească faţă în faţă şi armonia descoperirii lor să aşeze liniştit, cum se cuvine, cărţile în orice bibliotecă. Cititorul nu a fost nicicând ajuns în totalitate că să poată pleca cu totul. Mă îndoiesc că diferenţa cantitativă dintre cei care citesc astăzi şi cei care citesc ieri e copleşitoare. Cât despre cea calitativă, nu ştiu. 154


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Impresiv aş putea spune multe, în funcţie de circumstanţe, uneori contradictoriu, dar parcă aş avea nevoie de statistici, de date concrete ca să mă mai aventurez să afirm cu voce tare, apocaliptic, una sau alta. Cu puterile şi cu limitele pe care le am, mă străduiesc însă să trezesc cititori în cei din jurul meu, fără forţa, ireverenţioasă, de altfel, a unui mare inchizitor menit să salveze obligatoriu. Dar dacă vrem să discutăm despre ce se poate face pentru a crea cât mai mulţi şi buni cititori, fără să ne raportăm la vârste glorioase, ei, atunci da, aş avea multe de spus, dar cam tot s-ar putea aduna sub un singur termen: educaţie. *** S-ar putea întâmpla ca la un moment dat să nu mai pot scrie. De altfel, nici nu pot scrie tot timpul, n-am fost niciodată o mitralieră literară. S-ar putea, de asemenea, să nu mai pot face cercetare. Ştiţi cum e, cercetarea e falimentară, România e plină de nepoţi şi nepoate, iar în străinătate câinii nu umblă cu colaci, cu atât mai puţin academici, în coadă. Apoi, creierul se uzează, se fac accidente vasculare de la vârste tinere şi te poţi trezi suficient de ramolit pentru idei noi. Însă nu îmi pot imagina nici o condiţie care să facă din mine un non-cititor. Nici săracă, nici în ţară, nici afară din ţară. Nici proastă (proastă am fost când, copil, fără să fiu capabilă să articulez gânduri, cuvinte, cufundată într-o nebuloasă neuronală, m-am îndreptat spre cărţi, le-am atins şi mi-au adus fericire), nici cu creierul răvăşit de hemoragii furtunoase. Nici cu demenţele senectuţii şi Alzheimer (marea mea frică, care însă m-ar rupe de la un moment de mine şi asta ar fi doar moarte), în nici un fel nu m-aş transforma într-un om care nu mai e cititor. Aş citi, ca în vremurile de la începutul existenţei mele, petecit, fragmentar, după puteri, din minte. 155


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Condiţia mea de cititor e siguranţa mea ontologică, lucrul pe care nu mi-l poate lua nimeni şi mica mea frondă revanşardă. Nimic din lumea asta nu mi-ar putea anula condiţia de cititor decât, sigur, se poate, sunt metode, anulându-mă definitiv pe mine.

156


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Ars poetica Ioan F. POP Sacralitatea actului poietic „Destinul lumii se vesteşte în poezie” (M. Heidegger)

Privit sub specie aeternitatis, omul poate fi înţeles şi ca efect descensiv al unei poeticităţi sacrale, ca poezie faptică a divinităţii, prin alcătuirea sa duală, rezultantă directă a singularităţii sale. Scopul lui iniţial fiind exclusiv acela de încîntare şi sublimare a creaţiei. Perspectivă din care poietica umană nu poate fi decît o încercare de răspuns, un vag ecou celest, o re-simbolizare a unei geneze sacre. Lumea însăşi pare a fi doar un poem neterminat al lui Dumnezeu. Concret, cînd cuvîntul lumină devine, prin rostire divină, lumină, se marchează apogeul actului poetic, poeticitatea matricială a oricărei poietici. Căci lumina însăşi este mai mult poezie cosmică decît realitate. Chiar în stare perceptibilă fiind, caracteristicile ei rămîn absconse. Ea apropie cel mai mult existentul de non-existent. Lumina este privită într-o perspectivă cînd materială, cînd i-materială, de unde şi oscilaţiile fizicii în încercarea de a o defini, considerînd-o ba undă, ba corpuscul. Altfel spus (dar tot poetic), lumina este ceva ce se mişcă în propria ne-mişcare, fără nici un efort, cu cea mai mare viteză posibilă. Ca atare, pentru a fi ceva ce se mişcă cu această viteză, acel ceva trebuie să devină lumină, apogeu al mişcării. Parafrazîndu-l pe E. Lévinas, este nevoie de o altă lumină pentru a putea vedea lumina. Facerea omului, după chipul şi asemănarea 157


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

divinităţii, nu este decît trecerea concret-simbolică a absenţei în prezenţă, punerea sa iconică în lumină. „Altădată eraţi întuneric, iar acum sînteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii!” (Efeseni). A crea prin cuvînt înseamnă, într-un anumit fel, a crea ex nihilo. Scrisul posedă iniţial doar acest nimic, acest ne-spus originar al cuvîntului cu care autorul poate încerca să inventeze propria sa lume. Forţa originară a actului poietic schiţează în date intuitive, gîndeşte pre-existentul, îl imaginează pînă la o ireală concreteţe. Poeticul, într-un anumit sens, dă viaţă, numeşte in concreto. El inventează, nu doar anticipează (prin cuvînt) existenţialul. Privită sacral, funcţia poeticului este aceea de a scoate din „nimic”, cu ajutorul rostirii, trupul potenţialei realităţi (după un calapod pur imaginar şi după o voinţă total liberă), de a pune miracolul la lucru. A face „nimicul” să fie se constituie într-o coordonată primară a poieticităţii, a actului ei de întemeiere, care este sacral în substanţa sa. „Poetul numeşte sacrul”, spunea M. Heidegger. Limbajul faptei divine este unul al misterului, al poeticului angajat în spaţiotemporalitate. Cuvîntul făcător de lume şi de om a fost scos din haos şi luminat poetic pentru că poeticul, prin definiţie, se opune haosului ne-cuvintelor. La Dumnezeu iniţiativa şi fapta sînt simultane, forma lor a priori fiind Cuvîntul. Prin el se face translarea dinspre nimic înspre ceva. Cuvîntul divin îşi conţine atît imaginea, cît şi realitatea, ambele născute concomitent în momentul rostirii. Sublimul ductului poetic „este şi el o «schemă» a sacrului” (R. Otto). Pînă şi lui Dumnezeu ne adresăm, prin rugăciune, în mod poetic. Nimeni nu poate fi poet, rimbaudian vorbind, dacă nu a fost măcar „un anotimp în infern”, e vorba de infernul ne-rostirii. Ca proiect poetic cu dublă natură, divină şi umană, firească şi suprafirească, omul este, la rîndul lui, subiect, metaforă perfectibilă 158


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

în ansamblul creaţiei. Poieticul oferă unul dintre prilejurile celei mai propice sinteze a celor două naturi, perpetuarea asemănării cu divinul. „Prin creaţie omul descoperă el însuşi în sine chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dă la iveală forţa divină depusă în el” (N. Berdiaev). Din element consubstanţial lumii, dar tînjind mereu după o alta, subsumat unui destin implacabil, poeticul vrea să devină, la rîndul lui, întemeietor. Cu alte cuvinte, vrea să devină poeta artifex. Vrea să re-scrie o nouă lume, să instituie o nouă paradigmă poetică. Vrea să spună, în felul său: să fie lumină! Socoteşte, în acord cu P. Valéry – căruia, de fapt, conceptul de poietică îi aparţine -, „că esenţa poeziei este, după natura spiritelor, fie de valoare nulă, fie de importanţă infinită: ceea ce o face egală cu Dumnezeu însuşi”. Dar rostirea poetică rămîne, de cele mai multe ori, o fantasmă, o dislocare arhimedică de aer, o neputinţă estetizată, un dat ontologic pus în criză. Căci, după o expresie heideggeriană, „fiinţa limbajului se joacă cu noi, nu noi cu ea”. Limbajul a pierdut definitiv Cuvîntul, rămînîndu-i doar şansa de a opera cu cuvinte, cu semnificanţi. Orice poetică exprimată pare o formă sublimă de eşec, o imitatio Dei sortită derizoriului. O posibilă cauză ar putea fi aceea că poeticitatea actului poetic s-a întrupat, după o analogie cristică, o singură dată. Restul este un fel de... poezie. Alteori este doar o elucubraţie pe cheltuiala limbajului. Cuvîntul s-a rupt în cuvinte, cuvintele, la rîndul lor, s-au complăcut în tot felul de rătăciri şi non-sens. Pierzînd sincronia paradisiacă şi prezentul întemeierii, atributele lor spaţiotemporale, poeticului i-a mai rămas doar darul sinonimiei, al consonanţei sacre, al mimesis-ului, al Paradisului iremediabil pierdut. Neputînd face din cuvinte realitate poetică, el poate totuşi reontologiza cuvîntul. Îl poate transforma în actant semnificant, îl poate sacraliza în formă. Se poate înfăptui poetic nu asemenea 159


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

divinităţii, ci într-un mod vag-tangibil. La Dumnezeu – călcînd întors pe urme kantiene -, experienţa este imaginar pur, poezie. Trecutul şi viitorul se topesc simultan în prezentul rostirii. „Căci în El trăim şi ne mişcăm şi sîntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri...” (Fapte). Aspect aflat în contrast evident cu experienţa umană - cu „poetica empirică” (B. Croce) -, care este aparent non-poetică, ba chiar poate părea demitizare în act. Reactualizarea anamnetică a poeticităţii originare ar putea deveni o coordonată umană posibilă. Iar re-imaginarea poietică a sacrului s-ar putea concretiza într-o fertilă tentativă de a scăpa din gravitaţia factologicului. Întemeierea lumii înseşi pare a fi de natură poetică, ca atare, „plin de măreţie, şi totuşi poetic locuieşte omul pe pămînt” (F. Hölderlin). Cu toată aparenţa zadarnicei expresivităţi, a totalei transcontingenţe, poeticul ţine şi de natura existenţialului (în măsura în care este investit cu noi deschideri metafizice). Existenţial pe care îl re-numeşte, îl transcende şi pe care şi-l aproprie după un tipar mistic. Actul scrierii poetice poate deveni existenţă plasată în mister, tentativă profană de sacralizare, redimensionare a centralităţii fiinţei. Dar fără elementul sacral (de accedere la actul întemeietor), poeticul rămîne sărăcit de poieticitate. Poieticul, gîndit în sens heideggerian pe un temei al fiinţei, ne poate situa într-un paradis proxim, ne poate pune în dreptul unei pierdute raze de lumină. Ne poate deschide calea „terţiului tainic inclus” (B. Nicolescu). El oferă gustul atemporalităţii dozat în secvenţe temporale. Obsesia „poeziei pure”, a poemului „total” este o obsesie de origine sacră - aceea de a re-pune cuvîntul în ipostaza demiurgică de dinaintea rostirii. Nu degeaba spunea H. Brémont că poezia premerge rugăciunii. La vechii greci conceptul de poiesis denumea atît facerea concretă (technè poetike), cît şi poetul. Acesta era considerat de alt rang, mai presus decît muritorii de rînd. 160


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Pe bună dreptate poezia este considerată „limba maternă a genului uman”. Ea se regăseşte într-o primă încercare de împărţire a genurilor literare (epic, liric, dramatic), recognoscibilă încă de la Platon. Poezia „leagă iarăşi particularul de general” (B. Croce), îi dă şansa re-cuplării la tensiunea cosmică. Tensiune pe care aceiaşi greci o considerau o suflare sacră, o „nebunie divină”. Poezia elină era în primul rînd glorificare, invocaţie, dialog sacral. Înainte de a filosofa, multe civilizaţii antice şi-au reprezentat credinţa în formă poetică. Grecii nu făceau aproape nici o diferenţă între limbajul poetic şi cel religios. Ca atare, „poezia şi gîndirea au în lumea greacă cel mai înalt rang istoric, şi asta tocmai graţie rangului esenţial al cuvîntului” (M. Heidegger). Sibilele au fost purtătoarele directe ale mesajului divin, păstrătoarele şi simbolul revelaţiei. Cele douăsprezece sibile au fost alăturate, nu o dată, celor doisprezece apostoli. Caracterul iconic al poeticului – un eikôn de factură agapică dizolvat în magma limbajului -, al trăirii intermediate face din el purtătorul unui tip special de revelaţie. Dar îl transpune şi într-un mod unic de a privi lumea. La începuturi, „...puterea de judecată a omului fiind neîndestulătoare, s-a născut poezia, şi aceasta a fost atît de sublimă încît nimic din tot ce a urmat, filosofic, artă poetică şi critică, şi nimic chiar din ceea ce a derivat din ele, nu a izbutit să-i fie egal şi cu atît mai puţin superior ei” (G. Vico). Refăcînd un principiu al fizicii antice putem spune că divinul are oroare de vid. Iar poeticul poate fi o cale de umplere a lui. Divinul este suprema „individualitate poetică”, el topeşte în mod absolut în natura sa (oikonomia) umanul şi supra-umanul, finitul şi infinitul, viaţa şi moartea. Exerciţiul poetic reface distinctul (în sensul lui E. Lévinas), aşază din nou fiinţa în fiinţare, anulează orice ruptură ontologică. Autorul fiind deplin 161


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

conştient că nu este şi nu poate fi causa sui. Mărturia sa reconstruieşte osatura altei prezenţe, demersul auctorial seduce o altă realitate. Ca tip de depoziţie, după cum arată H.-G. Gadamer, „cuvîntul poetic este deci mărturie completă, în sensul că această spunere se certifică pe ea însăşi şi nu permite nimic altceva care s-o verifice”. Chiar dacă nu ar exista, poetic tot divinul (sau ceva asemănător) trebuie căutat, intuit, aproximat. Golul sufletesc pe care poeticul încearcă să-l umple îşi găseşte plinătatea doar în proximitatea sacrului. Poeticul (neîncrezător din fire) este cea mai înaltă şi mai acceptabilă formă a lipsei de credinţă totală. El este neputinţa noastră (sublimă) de a fi îngeri. Căci, aşa cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, „dacă oamenii ar fi avut credinţă nu ar fi fost nevoie de scriitori”. Sens în care rugăciunea ar fi fost suficientă, poezia ei vizînd direct transcendentalitatea, dimensiunea soteriologică. Scrisul reprezintă maximum de posibil (din hăul imposibilului), maximum de angajare în infinitudinea sacrului. Loc pînă unde mai pot răzbate doar ecourile rugăciunii şi ale muzicii. „Este adevărul – folosind o interogaţie a lui A. Badiou -, neînvăluirea învăluită căreia numai poemul îi găzduieşte în cuvinte riscul?” Toate aceste considerente nu caută să reducă poeticul şi poezia doar la imnologie, la declamaţie religioasă, la invocaţie mistică, la simplă apologetică. Ci încearcă doar să o apropie de o poziţionare transcendentală a demersului scripturistic. Aspect ce se poate realiza, în bună măsură, şi cu „iluminări profane”. Poeticul nu trebuie neapărat să fie sacru prin economia mijloacelor – perspectivă din care poate fi etern rătăcitor, chiar eretic -, ci prin sensul dat arhitecturii metafizice a întregului, prin finalitatea sa metatextuală. În primă instanţă, autenticitatea îi dă oricărei încercări poetice o aură de sacralitate. Ea este prima deschidere supramundană a poeticului, o 162


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

primă formă de damnare înţeleasă. „Păcatul” expresivităţii imanentiste poate fi uşor iertat prin vizarea textuală şi pre-textuală a transcendentului. Ca atare, „cuvîntul, mai mult decît să conţină, să semnifice sau să transmită, ajunge să fie gîndirea însăşi în actul de a se revela” (L. Pareyson). Fără deschidere şi orizont metafizic, ancorat doar în cuvinte grele de povara realului de care nu se poate desprinde, poeticul este reverberaţie goală. În absenţa subliminală a sacrului, el reflectă fiinţa doar în oglinzi opace. Orice exerciţiu poietic autentic imaginează divinitatea, chiar dacă, aparent, se situează în non-sens, în îndoială, adică în căutare. Actul fundamental al scrierii porneşte ab initio dintr-o ne-posedare a divinului, dintr-un minus epifanic. Porneşte dintr-o angoasă a morţii, dintr-o fobie a neantului - „lucru pe care îl manifestă atît riturile funerare, cît şi conservarea cuvintelor vii în scriitură...” (F. Dastur). Multiplicarea ego-ului poetic la nesfîrşit, neputînd atinge totalitatea, reducerea lui doar la tangibile limite umane, la forme şi dexterităţi expresive pot duce doar la o interesantă babilonie estetică. Cu alte cuvinte, poemul (poeticul) poate fi „un fragment perfect constituit al unui edificiu inexistent” (P. Valéry). Pentru a se situa în autenticitate, acesta trebuie să fie în lucrare. Trebuie să fie angajat într-un dialog suprafiinţial, trebuie să fie plasat în mister, adică în lógos. Poieticul este analogie cu divinul. El este postulatul unei existenţe care, fără deschiderile lui, se epuizează în capcanele propriilor limite. Cu alte cuvinte este, folosind o expresie hegeliană, „absolută neesenţialitate a absolut esenţialului”. Poeticul nu poate doar descînta duios trăirile fiinţei, existenţa, împlinirile şi neajunsurile ei. Acesta trebuie să le raporteze mereu la paradigma creaţiei originare, constituindu-se în epistema recuperării prin cuvînt a actului căderii. „Timpul sacru, mitic – arată M. Eliade -, întemeiază şi Timpul existenţial, istoric, 163


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

slujindu-i acestuia drept model exemplar”. Scrisul - ca formă umană a atemporalităţii - înalţă, eliberează aripile de humă, reconstituie dimensiunile ontice şi ontologice. El ne racordează la un timp şi la un spaţiu în care percepţia rămîne mereu neputincioasă. Prin darul său inspirat se face lumina prezentă, miracolul accesibil, chemările cosmosului actuale. Ca atare, „creaţia poetului nu e altceva decît această imagine luminoasă pe care natura ne-o întinde în faţa ochilor pentru a ne tămădui după ce am aruncat o privire în abis” (F. Nietzsche). Fiind iniţial un dialog cu zeii, poezia tinde acum să se transforme într-un monolog steril, exaltînd virtuţile spunerii în defavoarea mesajului. Ea riscă să piardă verticalitatea în favoarea comodei şi tentantei orizontalităţi. Determinările demitizante, sensul slab dat actului poetic, perturbat de tot soiul de distorsiuni, îi deturnează adevărata menire. La fel cum unele elanuri desacralizantpostmoderniste îi viciază uneori esenţa. O aparentă uşurinţă în abordarea expresivităţii de tip poetic, grefată pe unele stări vecine cu patologicul, pe credinţa romanţioasă că sufletul funcţionează poetic a determinat un fals avînt poeticesc. Din produs uman cu deschidere privilegiată spre sacru, poeticul a devenit, nu o dată, rătăcire liricizată, maladie textuală, premonitoriul semn al eşecului. Translările spre derizoriu, spre jocul gratuit pe claviatura cuvintelor, pe eufonii facile rămîn doar simple tautologii fără regăsirea în subtext a fiorului metafizic. Poezia începe acolo unde se epuizează cuvintele. „Dacă există Dumnezeu, nu are nici un rost să ne ocupăm de literatură. Dacă nu există Dumnezeu, iarăşi nu are nici un rost să ne ocupăm cu literatura”, era de părere E. Ionescu. Scepticismul acestuia poate fi depăşit prin eclatanţa conştientizării neîntreruptei chemări şi spre altceva, indiferent dacă există sau nu există 164


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Dumnezeu. Căci fără a avea dovezi ultimative nici într-un sens, nici în altul, literatura şi-a continuat nestingherită drumul. Ea şi-a făcut chiar un subiect predilect din căutarea (sau negarea) divinităţii. Acest scepticism poate fi eludat prin înţelegerea faptului că în datul iniţial al fiinţei a fost pusă o necesitate stranie: scrisul ca formă genuină a căutării (de-ne-găsitului). Dacă adăugăm la aserţiunile ionesciene o cunoscută formulă pascaliană, adaptată contextului - omul nu ar fi scris dacă nu l-ar fi găsit pe Dumnezeu -, lucrurile capătă o oarecare logică. În sens contrar, se poate trăi, după o interogaţie nietzscheană, şi cu „sentimentul de a fi totul şi evidenţa de a nu fi nimic”. În condiţiile în care tehnica împinge fiinţa în propria sa uitare, conectînd-o mai rapid şi mai sofisticat la neant, poeticul propune un popas al rememorării. Rememorare care face din actul gîndirii o posibilitate mereu deschisă, o repotenţare a propriilor limite. Poieticul gîndeşte lumea cînd aceasta pare imposibil de a mai putea fi gîndită. Poieticul este gîndirea de criză a fiinţei. Gîndirea are iremediabil ceva poetic în substanţa sa. Gîndirea fiinţei s-a născut şi va muri în chip poetic. Chiar şi gîndirea de tip filosofic va dăinui doar atîta timp cît va putea gîndi poetic. (Filosofia este chiar capacitatea poetică de a intui). Doar în acest fel meditaţia filosofică/poetică va putea ţine legătura cu fiinţa care pare a fi hărăzită anihilării totale, o va putea pune la adăpost. „Gîndirea este astăzi sub condiţia poeţilor. Sub această condiţie, ea se întoarce către interpretarea originilor filosofiei, către primele gesturi ale metafizicii” (A. Badiou). Perspectivă din care filosofia nu este decît poezia ultimă. Sens în care filosoful francez spune despre M. Heidegger că a făcut din gîndirea sa un mod „de a livra filosofia poemului”, adică de a o livra propriei sale posibilităţi. Iar C. Noica, referindu-se la acelaşi filosof german, era de părere că: „Omagiul pe 165


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

care l-a adus el poeţilor ar trebui să-i strivească pe aceştia”. Faptul că tentaţia scrisului poetic continuă, dincolo de orice sondare psihanalitică a determinărilor ei, în dauna altor acaparante îndeletniciri şi practici, constituie nu doar un semn teleologic, ci şi o indenegabilă dovadă, o necesară metanoia. Persistenţa dramatică şi gratuită a manifestării ancestrale a acestei bizare necesităţi, rămasă vie în fiecare fiinţă, ar putea confirma asemenea aserţiuni. Direct spus, noi scriem ori nu scriem nu pentru că există sau nu există Dumnezeu, ci pentru că nu putem fi identici cu el - nici în absenţă, nici în prezenţă. Nu-i putem poseda o clipă poieticele atribute, darul absolut al creaţiei. Adevărata inspiraţie poetică nu poate veni decît din eul nostru abisal, din survolul autoscopic, din ceea ce sîntem dincolo de ceea ce bănuim că putem fi. Adică din ceea ce trăim din imposibilitatea existenţei. Din ceea ce divinitatea a pus în noi ca semne ale unei posibile recunoaşteri, ca distinctivitate unică a frumosului. Actul poetic se poate constitui din elementele periferice ale concretului, din cotidianitatea imediată. Numai că nu se poate locui în el. Cu o afirmaţie a lui N. Berdiaev, „cînd omul rămîne în propria existenţă, el nu creează”. Realul poate trece în arhitectura poemului, dar numai realul transfigurat, re-însufleţit, atins de imperativul luminic. Poeticul trebuie să facă indicibilul nu doar să vorbească babilonic, ci, mai ales, să fie. Să cutremure fiinţa în faţa acestui miracol al precarităţii şi dăinuirii cuvîntului. „Dacă poeziei îi e dat atît de mult – să păstreze în cuvînt adîncimile fiinţei şi uneori să le redea ecoul sau cutremurul – cum poţi cuteza să fii poet?” (C. Noica). Aparent dialog însingurat, insondare monologală, solilocviu tardiv, actul poietic nu este, în ultimă analiză, decît dialogul unei eu de aici cu un tu aflat veşnic dincolo. 166


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Metamorfozele cercului Marian Victor BUCIU

Proteica identitate alienată

Plagiatul de la facere la înţelegere Etimologia, sursa primă, în reflectarea actului de rapt pe care îl avem în vedere, ne aduce obligatoriu pe toţi la termenul latin, împrumutat (limbile nu se judecă şi condamnă la nivel de cuvinte) din greacă, plagium, numind vânzarea de sclavi neaflaţi în proprietatea vânzătorului. Furt şi vânzare. Marfă transformată în bani sau altă marfă. Obiectul este doar mijloc. Scopul scuză sau acuză şi în fapt chiar este beneficiul. Iată plagium-ul originar. Din el derivă variantele. Plagiat, în sens extensiv, înseamnă a însuşi o proprietate străină. Dar se plagiază orice, cum se fură orice? Există o diferenţă de sens între cele două verbe? Importantă, spun unii. Neglijabilă, ba chiar inexistentă, răspund alţii. Se plagiază mult şi bine (e de rău!), dar tot mai rămâne loc de furat. Nu spunem că cine plagiază azi un ou mâine va plagia un bou. Am putea însă numi destule cazuri în care omul plagiază ca un bou, insultând paremiologic boul, dar incriminarea moral-juridică a plagiatului începe de la forma sa cea mai măruntă, să zicem a plagia ca o furnică… 167


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Realitatea morală ajunge până la situaţia în care plagiatorul acuză şi el de plagiat, după principiul practicat diversionist şi acoperitor hoţul strigă hoţii. Interesul faţă de plagiat e-n funcţie de raporturile cu realitatea concretă şi mentală, mai extinsă sau restrânsă, intensivă sau de suprafaţă. „Umaniştii” constată îndeosebi furtul cultural, dar iau sub observaţie hoţii de artă, începând de la aceia de litere – vorba vine: cuvintele ne aparţin tuturor, poetul Montale spune, îmi vine-n memorie, într-un vers: ca nişte prostituate. Proprietatea cuvintelor en text, nu în dicţionar. Furtul şi prostituţia sunt ocupaţii vechi de când este lumea, ţinute mai mult ori mai puţin sub control. Sub control după control. Rolul şi controlul sunt tratamentele în totul recomandabile şi în acest caz. Pe oricare treaptă, omul este partajabil: la fel în condiţia de geniu şi hoţ, de hoţ de geniu. Cum primim realitatea în raportul geniu şi plagiator vs. netalentat, mediocru şi onest? Epigonul sigur nu e cinstit, dar are scuza că nu poate fi decât aşa cum e? Când are succes, şi profesional, şi comercial, lipsa lucidităţii totale, moral-profesională, chiar totală ajunge. Importantă este fapta plagiatului, în proporţia ori gravitatea lui, ca şi ce-a mai realizat plagiatorul. Există şi furt în lanţ, există un lanţ al slăbiciunilor (expresia aparţine exclusiv lui I. L. Caragiale?) în plagiat. Vedem asta urmărind şi pipăind plaga plagiatului, nu doar la români. Plagiatul e uşor de înţeles sau uşor de făcut? Răspunsul comod, leneş, fals inteligent, este: da şi nu. Atunci când şi Alexandru Dobrescu scrie: „Somnul raţiunii naşte, invariabil, monştri.” (Faţă în faţă, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2015, p. 286), şi nu citează măcar numele celui care a gândit şi făcut publică propoziţia, 168


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

plagiază? Nu, spun postmodernii, intertextualizează. Voit sau nevoit? Cât de grav, cât de posibil, chiar, este plagiatul involuntar? Înţelegem ori cântărim plagiatul (literar, artistic, ca să mă restrâng) în sine sau raportat la obiect(e). Întrebare deja (dez)bătută, cu răspunsuri date. Întâietate sau urmare? Autor sau autoritate? A crea sau a impune? Producere, facere sau vânzare, desfacere? Lupta ierarhică sau canonică se dotează cu orice muniţie. Se susţine şi cleptomania creatoare, pentru că nu degeaba, în mod natural, cleptomania e inocentă. Istoria plagiatului ca plagă a istoriei: (ne)necesară, fatală? Ştim ce şi cum este plagiatul? Este el scuzabil, inevitabil, natural? În literă ori în spirit? Privim şi primim copia ca sterilizare ori ca înmulţire? Absolutizăm creaţia sau relativizăm calea spre creaţie? Oglindă, oglinjoară, cine (nu) plagiază cel mai bine-n ţară? Comparatistica, metodă şi disciplină în critica, implicit în istoria literară, plecând de la faptul scrisului către sursa, de asemenea scrisă, înseamnă în modul cel mai simplu şi propriu a pune textele faţă în faţă. Alexandru Dobrescu, în Faţă în faţă, ajunge şi el să preia ideea şi expresia, în fond comune, şi să se (d)enunţe făţiş: „să aşezăm textele lui Vischer şi Maiorescu faţă în faţă…”. La limită, cineva ar putea spune că aşa începe plagiatul. De la două cuvinte regăsite mai înainte, de fapt mai înapoi… E uşor să cazi în plagiatul accidental, conjunctural, (in?)voluntar, la proporţia cea mai redusă. Dar Est modus in rebus (cine a scris asta?, sunt obligat să notez autorul şi opera…, a! parcă Horaţiu, într-o satiră) şi în plagiat. Dar de la ce proporţie se agravează? Şi asta nu este totul. Plagiatorul n-a făcut decât să plagieze? Cine şi ce plagiază, vorba poetului Mircea Ivănescu, „orişicâtuşi de puţin, totuşi contează enorm”, citez 169


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

din memorie, nu ştiu cât de exact. Dar să nu ajung atât de departe. Al. Dobrescu adoptă spontan sintagma faţă în faţă, care are sens polivalent şi, desigur, o mai largă aplicaţie, când discută plagiatul (sau „plagiatul”), primul dintre cele două, al lui T. Maiorescu (nu spun încă ce poziţie îşi impune). El însuşi citează, între altele, din studiul lui T. Vianu, Titu Maiorescu – estetician şi critic literar (1940): „Alăturarea unor texte identice sau conţinând puţine şi neesenţiale deosebiri…”; „Cu textul lui Vischer în faţă…”. Trec peste diferenţa de sens dintre latură şi faţă, reflectând trepte diferite de confruntare ori înfruntare – uneori sfruntată… Alexandru Dobrescu adună, citează descoperirile critice sau jurnalistice, în subsolurile, adânci, ale paginilor sale. Şi le extinde, le dă, la propriu şi figurat, volum(e). Pentru o onestă anamneză culturală, Alexandru Dobrescu vorbeşte (şi el) despre plagiatul oral, furatul vorbelor, după cel, din şcoală, al cuvintelor. O plagă vie, întărită, al Şcolilor doctorale universitare, în România de azi, haotic şi fraudulos recapitalizată. În „Scurtă lămurire”, notează că recenzenţii i-au reproşat că a exagerat (în gând şi expresie) cu furtul în dauna creaţiei de limbă, urmare a aproprierii şi împroprietăririi auctoriale şi, nu o dată, autoritare. Diacronia începuturilor literare în limba română se acoperă de disputa plagiat-traducere-localizare. Alexandru Dobrescu constată că se scrie într-o română nepopulară, artificioasă, la Costin, după viul, stilistic vorbind, Neculce. Stilul scriptic este rău început. Dobrescu previne într-un loc că „adaptările, imitaţiile şi localizările ies oarecum de la sine din limitele convenţionale ale acestor însemnări”. Relativul „oarecum” este bine venit. Dar se referă el la această carte, care pare o antologie proprie, sau la fragmentul configurat în alta anterior publicată? 170


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

„Trezit” din divagaţie, chiar şi personală ori persuasivă, anunţă că va continua „mai aproape de tema noastră”. Există multe pagini de analiză, percutantă, în afara temei, plagiatul şi formele apropiate lui. De pildă, la I. L. Caragiale, despre personaje. Se umple atrăgător schema despre modelele paralele Caragiale (estetic, fuga de idei) şi Eminescu (etic, idei, adevăr). După titlul cărţii, aceasta nu este despre plagiat, dar în jurul lui. Alexandru Dobrescu a mai publicat Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români, I, 2007, şi anunţă acum un al doilea volum. Şi tot pe viitor: Dicţionarul plagiatorilor români. Se rămâne în istorie, măcar la nivel de dicţionar, şi prin furt. Mai lesne decât prin mediocritate, in media res. După sumarul acestui volum, plagiatul, în formă (in)calificabilă, vedem că înseamnă contrabandă, mistificare, jefuire sau boală. Tot la tabla de materii se notează „plagiate” cu ghilimele, dar şi plagiat fără ghilimele. Alţi termeni din sumar, nu precizez acum de ce nume de scriitori ajung ei legaţi, sunt coincidenţă, originalitate (de-a dreptul), păcat tineresc, lucrare de albină, inspiraţie, curiozitate. Unele titluri, „Toamna patriarhilor”, „Philosophia – magistra vitae”, derutează, trimit departe de ceea ce (a)pare a fi obiectul cărţii. Plagiatul şi poliţ(i)a critică Mediind între scriitorii noştri faimoşi premoderni (cu excepţia lui Macedonski, scriitor de tranziţie spre modernitate) şi criticii sau jurnaliştii care i-au citit prin ideea de proprietate a operei, Alexandru Dobrescu se poziţionează, pe cât îi devine posibil, nepărtinitor. Şi constată că urmaşii i-au dat de gol pe înaintaşi, în postură de „pionieri” merituoşi, de bună seamă gradual. Au procedat în parte 171


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

excesiv şi nedrept, în articole scrise cu o vehemenţă vădit invidioasă, marcate şi uşor de ramarcat printr-o „gelozie fără margini”. Voi indica şi comenta mai târziu vinile evidenţiate, fără a putea, fireşte, să le inventariez, doar cel mult să le măsor proporţiile cantitative şi (d)efectele calitative transmise în opere. Deocamdată, ca mod de abordare, să constat câteva lucruri. Pe Asachi, oarecum în glumă, Alexandru Dobrescu îl vede ca un fel de premergător al „intertextualiştilor din timpurile noastre”. De bună seamă, nu acest aspect îl impune pe autorul care iese strivit din „încolonarea” cu alţi autori. Preponderent, dacă nu exclusiv, plagiatul îi apare lui Dobrescu patologic. „Această boală, pare-se fără leac…”, ajunge până la noi, notează într-un loc şi o repetă la sfârşitul cărţii. Evident, plagiatul, formă particulară de furt, rămâne un păcat al omului, de înţeles, înainte de a fi (ne)iertat. Ca să revenim la cartea din faţa noastră, ea notează că la 1840, în Dacia literară, era criticat „dorul imitaţiei”, cu motivaţia, la prima vedere restrânsă, că el era antinaţional. Ţinând seama de anume necesitate şi libertate, faţă-n faţă cu dificultatea manipulării limbii scrise, Heliade pleda pentru dispensa putinţei (putirinţei, ar fi spus Pann, cel puţin la fel de nonşalant, fără gâlceavă): „scriţi cât veţi putea şi cum veţi putea”. Abia mai târziu se poate judeca în perspectivă real-juridică. Sub domnia lui Al. I. Cuza, a fost legalizată proprietatea literară şi artistică, în 1862. Târziu, cum altfel?, faţă de ţările europene proeminente, începând cu sora de gintă latină (intetextualizez şi eu…), Franţa. Nu întârzierea ar fi rădăcina răului, de altfel, universal, însă nescuzabil. Alexandru Dobrescu crede că la noi, mai cu seamă, totul se ambiguizează, se estompează. Din grav trece-n frivol. Se teatralizează, îşi (supra)pune măşti, se travesteşte iluzionant. Iar asta se petrece printr-o anomie naturală, într-o 172


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

orbitoare şi multicoloră fărădelege, deşi, iată, din 1862, prin lege, se distinge „fără greş între plagiat, imitaţie şi creaţie originală”. Răsfrângerea gravă se produce asupra criticii, nu mai puţin cu acordul ei. Trebuie să menţionez că, pe criticii denunţători, Alexandru Dobrescu, şi cu alte forţe critice bine citite şi citate, îi „valorifică” (e cuvântul său), şi încă din plin, oricare le-ar fi statura în domeniu, adesea chiar nesemnificativă. Critica are şi aspect elementar moral. Cu acesta se cade să înceapă relaţia de lectură obişnuită, nu mai spun de aceea profesională. Gravitatea sporeşte când vocaţia critică devine indisciplinată, prin ignorarea izvoarelor, apropriate într-o măsură sau alta. Un exemplu, aici, uzând şi de nume, este al exegezei aplicată lui Coşbuc. De la Vl. Streinu la P. Poantă, nu se face o separare a textelor funcţionale în „influenţă” precum nişte vase comunicante verbal. Criticii semnificativi ignoră sau estompează relaţia „intertextuală”. De altă parte, acuzatorii, ocazionali, de slabă chemare profesională, de regulă exagerează. În legalitate diacronică, aspectul critic este stăruitor urmărit, cu toată variaţia sa, şi, uneori, când ajunge dezvăluitor, chiar este urmat. În 1866, Hasdeu crede originale creaţiile populare, cele culte fiind traduceri, localizări, imitaţii sau prelucrări. Ch. Drouhet şi-a bătut capul să-i compare lui C. Stamati scrisul şi „sursele”. Anghel Demetriescu a arătat că G. Coşbuc a tradus Eneida din germană. Ca, de altfel, şi Sacuntala şi Ramayana. Alexandru Dobrescu îndeamnă să se cerceteze şi traducerea Divinei Comedii. Primul nostru critic semnificativ, T. Maiorescu, într-un studiu de început, Despre poesia română (1867), a găsit anul următor un cititor cum nu credea să existe, în Aron Densuşianu. Acesta scoate la suprafaţă idei (nu menţionează că este un plagiat, cum, neatent, crede 173


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

peste mult timp criticul de calibru considerabil T. Vianu) din Estetica… lui Fr. Th. Vischer. Parcă reîncarnat în A. Densuşianu, criticul minor Bogdan-Duică reia în 1921 acuza la adresa lui Maiorescu, ca atare şi el neindicând direct plagiatul, actul copiator. Abia lui Duică îi urmează T. Vianu. El nu se uită la cuvinte, dar la idei, şi respinge inspiraţia din Vischer, mutând-o în Hegel. Vianu nu se uită la cuvinte? Nu în cele de aici. El nu ezită să „definească” în trecere plagiatul, ca fiind unul, desigur, la bază, de text. Nu-l trece în contul ideilor. Aici ar fi cazul sursei funcţionând ca inspiraţie. Comparatistul, de mai târziu, Vianu recunoaşte acum că la Maiorescu este altceva, cu totul diferit, de „cum a semnalat N. Iorga”, la copiatorul C. Stamati. Întrebarea este de la câte cuvinte începe un text copiat. Tot aşa cum s-a dezbătut dilema numărului de seminţe ori boabe care alcătuiesc grămada. Apoi: importanţa formulării ideii poate întrece pe aceea a prezenţei cuvintelor. Logica…, un curs al lui Maiorescu, apărut în 1876, este apoi pus de, altfel obscurul, George Zotu, alături de logica lui John Stuart Mill. Anghel Demetriescu, erudit cititor, „vânător” şi chiar „vânat” pe subiectul plagiat-inspiraţie, crede lucrarea în totul „originală”. Un curs integral original nu este de aşteptat. Marea lui calitate rămâne cunoaşterea şi dezvăluirea limpezită a surselor. T. Maiorescu nu se justifică şi nici măcar nu explică limitele cursurilor universitare. Nu le întrevedea? Onestitate generată de neonestitate, iar asta se soldează cu ceea ce constată şi Alexandru Dobrescu: strategia singulară şi silită a tăcerii. T. Maiorescu, critic al stricătorilor de limbă, dar nu şi al trascriitorilor de-a dreptul ori prin traducere, are un apărător vehement în chiar Eminescu. Exersat vânător de plagiatori, numiţi aici, precum V. A. Urechia şi Fr. Damé, ori autori de manuale ca 174


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Dimitrie Petrescu şi Ioan Crăciunescu, publicistul Eminescu se produce prin două intervenţii. El foloseşte termenul grav şi franc de plagiat, dar ţine să constate că profesorul critic rezumă şi citează. Mircea Florian, în 1937, a mai aflat cursului de logică o sursă, din 1836, semnată de matematicianul Wilhelm Drobisch. De unde rezultă, matematic, că adevărul rămâne mereu un fapt de viitor. O „definiţie” aparentă, prin diferenţa specifică, precizată, este aici transcrisă din C. D.-Gherea: „Diferenţa dintre copiator şi artist va fi următoarea: pe când la un copiator, în scrierea lui, va reapărea tot opera citită, dar întunecată şi schilodită, la un artist opera citită va fi mai mult un pretext de a crea, iar opera creată va purta semnele intelectulului, temperamentului, caracterului, personalităţii artistului.” Copiatorul nu doar ar copia, el ar şi afecta textul copiat. Dar cum? Printr-un fel de bizarerie asemenea, aş spune, ideii lui M. Dragomirescu de a revizui direct opera prin operaţie „critică”! Furi dintr-o capodoperă şi o mutilezi?! Gherea pare că se referă la inspiraţie, care este exclusiv apanajul artei, artistului. Şi nu la text, dar la citirea lui. Vede pădurea, nu şi copacii, opera, nu şi cuvintele, dintr-un fel de neputinţă de a fi simplu. Alexandru Dobrescu nu poate să nu se oprească şi la G. Ibrăileanu, care în Spiritul critic…recunoaşte că plagiatul există la noi, până la 1908, „pe scară întinsă”, în orice domeniu. La aproape o jumătate de veac de la legea interzicerii plagiatului şi apărării auctorialităţii ca bază a autorităţii, Ibrăileanu încă justifică raptul, dar vrea ca el să fie oprit. Al. Dobrescu nu ezită să observe cum Ibrăileanu invocă avocăţeşte ingenuitatea răpitorilor de scris, în frunte cu A. Pann, deloc lipsiţi de „conştiinţă” faptică. Subtilitatea înfrânge simplitatea, şi Alexandru Dobrescu însuşi este dispus a-l urma orbitor pe E. Lovinescu în teza sa despre 175


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

adevărul aflat, vreau să spun existent, în eroare, în două cuvinte, despre „greşeli fertile”. Înaintea lui Coşbuc, C. Bolliac, care „împrumută” de la Vigny, îl induce-n eroare pe G. Călinescu. Laureaţii plagiatori şi criticii neştiutori, iată ceva ce se cere cercetat, într-adevăr. Într-un caz încă misterios de auctorialitate, Alexandru Dobrescu se alătură lui N. A. Ursu, convins că N. Bălcescu este creatorul real al Cântării României. Are, deşi nu în absolut, dreptate în privinţa lucrării neterminate şi nepublicate de autor (ca singur îndreptăţit să decidă destinaţia operei), N. Bălcescu, Românii subt Mihai Voevod Viteazul. Făcută carte postum, în 1878, N. Manolescu o găseşte „în parte plagiată”. Editorial, aşa este. Dar se putea să nu fie publicată? În sertar, ca manuscris, Alexandru Dobrescu crede că este şi „excesiv şi nedrept” a numi plagiatul, pentru că nu putem şti unde şi-ar fi oprit autorul textul. Este un plagiat editorial? Dacă nu este unul auctorial. Alexandru Dobrescu fuge, el, acum, de cuvântul plagiat: „suntem în faţa unei compilaţii de o remarcabilă fidelitate” după Florian Aaron (Idee repede de istoria principatului Ţării Româneşti, trei tomuri, 1935-1938). Un aspect rămâne de urmărit prin acest caz: plagiatul faţă cu textul neterminat, adică plagiatul pe parcursul elaborării, când fişa de lectură, fără semnele citării, nu se poate „topi” în textul final. Articolul care încheie volumul acesta, „O boală netratată la timp”, nu discută plagiatul, pastişa, folosirea surselor. Tot în linie patologică cu ele, articolul denunţă amoralitatea şi imoralitatea cvasigeneralizată în literatură, în adjudecarea premiilor şi, până la urmă, a ierarhiilor. Pe scurt, aş spune, că dezvăluie cum biografia bate bibliografia. Pentru succesul social, se compromite vocaţia profesională. Alexandru Dobrescu narează cum a păţit-o cu criticul 176


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

N. Manolescu, prea influentul, şi prin interpuşi, preşedinte al U.S.R., netratat de „boala puterii absolute”, pe când autorul volumului de faţă conducea un juriu al breslei la nivel central. De văzut dacă şi N. Manolescu aplică în acest caz strategia de „succes” a tăcerii. Fac critică, în felul lor, şi scriitorii zişi clasici şi canonici. O definiţie simplă a plagiatului poate fi scoasă dintr-un citat din M. Eminescu: „A plagia va să zică a lua ideile sau formularea lor de la un autor fără a-l cita nicăieri.” Evident, se impune ca la nume să se adauge textul. Constat că Eminescu are o înţelegere mai largă decât copiatul unor cuvinte, lucru la care nici nu se referă. Ajunge direct la „idei”, gândire, şi „formulare”. Poate reformulare, pentru că ideile nu pot exista decât după formularea lor. Iar dacă formularea ideilor înseamnă expresia lor scrisă (dar nu e exclusă nici cea verbală, la cursuri, conferinţe, dezbateri mediatice), cuvintele n-ar putea lipsi. Nu ştim dacă se are în vedere strict sintaxa acestora din textul originar. Dar se poate deduce că nu ea primează, devreme ce Eminescu respinge orice legătură între scrisul lui Maiorescu şi acela al lui J. S. Mill. Ilustrarea şi conceptul în intervenţia sa protectoare se apropie. Şi Ioan Slavici sare-n apărarea lui Maiorescu, sub pseudonimul Tanda, sugerând că George Zotu numai se dedă unui atac murdar, neargumentat, neprobat, propriu unui detractor. Alexandru Dobrescu îl dezaprobă total şi, întrucât el îl repetă strict pe Eminescu, îl consideră un „papagal”. Nu şi plagiator, în „idei”, dacă nu şi „formulări”? E amuzant şi grav deopotrivă să vezi că se plagiază (sau aproape) în disputa despre a fi sau a nu fi plagiat. Încă un „clasic”, „junimist”, I. L. Caragiale, a găsit şi el, cu uşurinţă, un plagiator, pe Fr. Damé.

177


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Scriitori pe mână străină Nicolae Milescu, în Jurnal în China, nu scrie raportul cerut de ţarul Aleksei Mihailovici, dar îl compune din cărţi, traduce ce şi cât îi trebuie, fără a dezvălui din ce şi din cine. Pentru că scrie şi, cum se spune şcolăreşte (citez…), cu cuvintele lui, parte din text îi aparţine. Nu este tot plagiat. Alexandru Dobrescu rămâne foarte prudent cu acest termen. Incorectă ajunge la pseudo-raportor tratarea surselor sau, cum se mai spunea odată, a izvoarelor. Rămâne de cercetat măsura de cântărire a (im)personalităţii lucrării, în care Milescu nu doar transcrie, dar mai şi rearanjează textul. Dobrescu îşi apără cartea Corsarii minţii… şi, îndeosebi, textul despre N. Milescu. Acuzatoarea lui, Daniela Dumbravă, n-a văzut că nu există acolo termenul plagiat, dar acela de compilaţie. Nu este parţial plagiat, iar nominalismul înfrânge de rândul acesta realismul? La D. Cantemir, în Istoria ieroglifică, din Miron Costin, este luat puţin. Cam la fel ia Ienăchiţă Văcărescu de la Psalidas, Alecu Văcărescu şi C. Conachi de la D. Fotino. Dar la Conachi se revine şi „împrumuturile” sporesc. Răpeşte din gros D. Ţichindeal de la D. Obradovici. Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, exaltat revizuită critic în prezent, nu e originală nici în prefaţă! Al. Dobrescu n-o scoate din „adaptare în registru parodic a romanului Don Quijote”. Gr. Alexandrescu se „atinge” de Jean Baptiste Rousseau. Anton Pann (care vorbeşte de „plaghiari”, ca de funie în casa spânzuratului), „atrage” texte din numeroşi autori. Pe Pann îl denunţă Iosif Barac că i-a plagiat tatăl, pe Ioan Barac, dar sentâmplă că şi acest fiu „ia” un pic din ce nu-i aparţine. Gh. Asachi, care-şi impune imaginea strălucitoare de întemeietor, în fapt traduce, localizează, pe lângă că el mai şi copiază, ca să spun aşa, copios. E prăpăd cât de mult copiază şi personalizează totodată I. H. Rădulescu. În versuri şi proză, orice proză, şi în aceea de gândire, în 178


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

manualul de gramatică, ba chiar şi în comentarii biblice. Procedează variat, mai schimbă, mai reduce, ia şi la rând. Dă traducerea ca original al lui. Şi neagă rapturile. C. Stamati, care foloseşte printre primii români termenul incriminant (plagiar, spune el), justifică plagiatul ca modelare inevitabilă într-un scop creator şi se prevalează de faptul că a „imitat” autori europeni. Declară fals inocent: „câteodată am scris şi de la sine-mi”. E un „autor” abil. Ca şi Asachi, şi-a făurit o bună imagine. E pomenit aici un anume Niculai Ocu, descoperindu-l într-o triadă de profeţi şi apostoli. Sfinţirea prin rapt nu e uluitoare? Alecu Donici, lăudat de Alecsandri şi Eminescu drept „cuib denţelepciune” (poate de-nşelăciune!), semnează 87 de fabule, deşi numai 5 îi aparţin. C. Negruzzi, dincolo de surse, copiază în nuvela Toderică, după P. Mérimée, şi în piesa de teatru Muza de la Burdujăni. „Înţelegător”, dar de neînţeles, decât în registru ironic, Alexandru Dobrescu găseşte că plagiatul ar fi la el un „tribut” pentru „marea izbândă cu Alexandru Lăpuşneanu”. „Albina lucrătoare” V. Alecsandri a copiat din viaţă şi o recunoaşte, dar şi din cărţi, ceea ce vrea să ţină în ascuns. Există la el o adevărată comedie a plagiatului în serie, din Lamartine, Moliere, Hugo, Labiche, Augier. Chipul lui Ştefan cel mare este al lui Napoleon după V. Hugo. Ia de toate, cam orice-i place, ca gând şi expresie, dar şi compoziţii. Titlurile-sursă ocupă aici o pagină. Are, în versuri şi teatru, o tehnică abilă, dar vizibilă. Totuşi, masiv, nu „împrumută” decât de câteva ori. Alexandru Dobrescu reţine ca preluare (de la Alecsandri) şi expresia „gură-n gură”, la Eminescu, în Singurătate. O fugă de auctorialitate, s-ar spune că s-a petrecut cu Cântarea României. Russo n-o pomeneşte. Bălcescu îi găseşte „o 179


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

obârşie misterioasă”. Odobescu pretinde că Russo a scris-o-n franceză, iar Bălcescu a tradus-o-n română. Alexandru Dobrescu găseşte cazul similar cu Învăţăturile…lui Neagoe Basarab. Dar ce şi din cine se traduce, adaptează, copiază, aici? N. Bălcescu, în Românii subt Mihae Voevod Viteazul, o lucrare editată postum, în 1878, am văzut că este privită de Alexandru Dobrescu, în perspectivă auctorială, direct responsabilă, ca manuscris. Iar în acest stadiu, „suntem în faţa unei compilaţii de o remarcabilă fidelitate”, după Florian Aaron, care i-a fost profesor şi lui Bălcescu la Colegiul Naţional „Sf. Sava” din Bucureşti. Şi cum procedează fostul său elev? El „merge adesea mai departe, adoptându-i caracterizările şi preluându-i formulările în atâtea rânduri fericite”. Nu-i plagiat, în acest stadiu? Chiar Dobrescu atestă şi alte „preluări”, să le spunem, de la cronicarul istoric Radu Popescu. De unde derivă un îndemn la noi scotociri prin text. Pentru că romanul lui Ion Ghica, Istoria lui Alecu, neterminat, a rămas în manuscris, deşi transcrie din Louis Reybaud (Jerôme Patureau: à la recherche d’une position sociale, 1843), Dobrescu, tot consecvent cu distincţia dintre manuscris şi editare, notează „o extindere nejustificată a termenului” de plagiat. La fel procedează cu Anghel Demetriescu, al cărui textmanuscris Femeile lui Shakespeare a rămas ca „un set de însemnări, nici măcar complete, pentru o conferinţă, iar nu un articol destinat tiparului”. Deşi, la acuzaţia lui Ovidiu Papadima de „decalc” după H. Taine (Istoria literaturii engleze), chiar Dobrescu adaugă o altă lucrare a fracezului, De l’idéale dans l’art. De la Demetriescu a mai rămas un articol în manuscris similar ca statut auctorial. Dar întrucât a publicat Literatură şi artă română, cu pasaje nemarcate, dar remarcate la citire, din H. Taine, Demetriescu, el însuşi exersat 180


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

vânător de plagiatori, „nu mai poate beneficia de circumstanţe atenuante”. Privitor la T. Maiorescu şi studiul său Despre poesia română (1867), faţă-n faţă cu Estetica… lui Fr. Th. Vischer, Alexandru Dobrescu identifică „prea puţine argumente în favoarea unui plagiat”, iar „de copiere efectivă nu se poate vorbi”. Aşadar, nu identifică plagiatul cu copiatul. Textual, ar fi, după el, o rescriere, pe de o parte în regim lexical sinonimic, pe de alta o rescriere de idei sau gândire. Se constată că, deşi textul este tipărit, Vischer nu este nici măcar el numit. Supoziţia lui Alexandru Dobrescu este suficienţa neonestă a lui Maiorescu, bazată pe siguranţa că numai el îl citise pe Vischer. Om al prezentului, în care închidea, acum, şi viitorul, T. Maiorescu n-ar fi avut ce să-i răspundă lui Aron Densuşianu. Potrivit lui Dobrescu, Maiorescu „a preluat câteva idei de acolo, în forme câteodată apropiate textului german, a întrebuinţat şi câteva exemple vischeriene”. Iar totul „e o rezumare şi o adaptare, o mostră de colportaj ideologic, nu însă un plagiat”. Cu o rezervă agravantă: nu sa menţionat sursa. Un cvasi-plagiat tot ajunge. Nu se trece nici peste neonestitatea din cursul de Logică, unde contestaţii Alexander Bain şi alţii s-ar cădea cercetaţi ca surse nerecunoscute. Maximă protecţie are Dobrescu pentru M. Eminescu, în legătură cu care constată „suspiciunea lipsei de originalitate”, asemănarea cu sursele sau inspiraţia din ele. Deşi exemplele sunt multe. Nu rămâne totul la G. Keller, după care poezia La steaua i-a atras din partea lui Edgar Papu atributul extraordinar de protocronist, precursor al teoriei relativităţii a lui A. Einstein. Călcând, cu numerose decalcuri, pe urmele lui Eminescu, se ştie, de la Gr. Scorpan, că Vlahuţă ia mult(e) de la maestru. 181


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

În afară de denigrarea deplină a lui Caion, la I. L. Caragiale, Alexandru Dobrescu găseşte că „Ce şi cât anume, e greu de precizat, dar atmosfera Năpastei, alcătuirea personajului feminin şi, nu în ultimul rând, tema însăşi a piesei obligă la apropieri de Puterea întunericului şi Crimă şi pedeapsă.” G. Coşbuc, care a recunoscut numai că reformulează după modele (iar Dobrescu găseşte că „e strălucitor când brodează pe teme date”), a fost cu acuzatorii lui dur sau tăcut, susţinând, când s-a justificat, că n-a ştiut ce şi cum se tipăreşte din manuscrise. „Teoria” sa se limita la faptul că dacă adăuga la ce ia din orientali, occidentali şi, mai ales, nemţi, devine musai posesor legitim. Orice plagiator poate intra în istorie (în cea neagră), ca Erostrat, incendiatorul, dar când scrisul său ajunge plagiat poligrafic, cazul rămâne într-un anume sens, de bună seamă acuzator, senzaţional. Teochar Alexi, plagiator în multe genuri literare, ar ilustra ceea ce se poate numi şi plagiatul care „corectează” dintr-o posesivă, total maladivă, „iubire”. Duiliu Zamfirescu, pentru o scrisoare inclusă pe seama unui personaj în romanul său din 1884, În faţa vieţii, iată că, nu-i aşa?, din faţa vieţii, ajunge în faţa raptului scris. Scandalul iniţial a fost reluat când a ajuns academician în locul celui care denunţase furtul, Ollănescu-Ascanio. Pretenţia romancierului de a fi pus în gura unui personaj vorbele altora, teoretic şi practic posibilă, cum constată şi Alexandru Dobrescu, nu se justifica acolo, unde copiatul era larg şi fidel. Urmare la păcatul originar al plagiatului Un articol evaluează tot în oglindă, faţă-n faţă, „Critici şi detractori”. Detractorul este echivalentul martorului mincinos, iar el nu are dovezi. Un singur detractor deplin ar exista la noi, în epoca 182


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

reperată aici: Caion. Grama, în pofida opiniei incriminatoare a lui Blaga, este exclus din această nefericită clasă. Critica (redusă şi de Dobrescu la a fi de gust şi inimă), întradevăr, scapă greu de a fi „detractoare” sau encomiastică. Şi admiratul, aici, intens folosit în „depoziţii”, D. Popovici, are „afirmaţii fără acoperire”. E adevărat şi faptul că, în primul, uneori până în ultimul, moment, suntem îmboldiţi interior să credem că cine nu ne crede minte şi greşeşte. Da, se poate ca şi denigratorii (la pluralul virtual) să spună adevăruri preluate de critici importanţi, altfel mefienţi şi declaraţi total rupţi de ei. Admit că, fără Maiorescu, foarte tânărul Eminescu ar fi fost diminuat critic şi artistic, iar criticul luminat îl maximizează pe poetul din cercul „Junimii” faţă de poeţii din epocă, dar nu ezită să strecoare rezerve estetice strict individualizate. În măsura critică bine temperată a autorului acestui volum, între contestatari, cărora le exclude atributul de denigratori, Petre Grădişteanu apare mai la obiect decât Grigore Gellianu, în citirea poetului Eminescu. Anghel Demetriescu este recunoscut drept doct şi talentat. Dobrescu îl creditează în bună parte şi pe poetul personal-continuator Al. Macedonski, în chip de polemist, cel care a notat spre disculpare: „Eminescu mă isbi…”. De menţionat ajunge faptul că Alexandru Dobrescu crede în criticul sigur, nu în cel de şcoală, nu în (eu ştiam expresia de la M. Eliade) „capetele de serie”, la plural, va să zică, în domeniu. Textul şi contextul din miezul veacului 19 apar şi aici polare. Ardealul sau nordul este românist, patriotic, moral, rămas la 1840, nesincronizat. Regatul sau sudul este europenist, cosmopolit, estetic, întâi prin Maiorescu şi Eminescu. (Dar Eminescu este etic, în paralela lui Dobrescu cu esteticul Caragiale!) Dominantele ar fi ideologia şi o bătălie generală, altfel spus ideile şi impunerea 183


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

acestora. Chiar poezia lui Eminescu nu este, cum se crede, citită în grilă estetică, dar tot ideologică, de către Maiorescu. Termenii metaforici ai autorului sunt corsari sau haiduci ai minţii sau intelectului. Dar nu ca intermediari, însă ca răpitori pentru ei înşişi. Nu avem aici nici un caz de furt indirect, printr-un „negru”, aşa cum se va întâmpla cu E. Barbu şi N. P. Mihail al său. Rareori sunt implicaţii editoriale. E pomenit prozatorul umorist de faimă europeană Moritz Saphir, cu utopia întoarcerii textelor la legitimitatea originară. Sarcină grea, a cititorului, criticului, editorului, devreme ce plagiatul frizează chiar şi misterul, nu doar penibilul. Iar hoţul de text pledează nevinovat şi promite uneori zdrobirea chiar a celui prădat prin copiere, necitare şi alte reale trucuri sau închipuite trocuri. După referinţa la Georges Mauvert, Le livre des plagiats, din 1922, Al. Dobrescu îşi reia, dar nu ca autoplagiat, în „De ce Richesource?”, prefaţa la Jean Oudart (1616-1694), Masca oratorilor, republicată la noi în original (2008): „primul şi singurul manual de plagiat din cultura europeană”. Oudart se erijează în profesor de scris plagiat cu succes, dezvăluind mijloace, dincolo de copiere, zise de el, „bine deghizate”. Se fură, se ştie, în toate domeniile scrisului, mai mult decât în literatură. Câteva pagini de aici caută să ilustreze şi rapturi, în moduri aparte, din pictură ori muzică. În general, în actualitate, furtul s-a globalizat, sofisticat, rafinat, sub ispita unor considerabile beneficii necuvenite. Vorba soldatului oltean, la întrebarea dacă fură (fuseră) careva pe-aici, cu răspunsul camaraderesc „fură domnii ofiţeri”. Ha, ha, ei mai ales, dar nu numai. Aşa e şi-n viaţa artistică, literară? Sub acoperirea mimesis-ului bi- sau tri-milenar, s-a tot imitat, totuşi cu exigenţa formulării personale, după care s-a ierarhizat şi canonizat 184


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

performanţa substanţială. Plagiatul se opreşte la reproducerea cuvânt cu cuvânt, încetează în regim de reformulare sinonimică. Dar preluările prejudicioase sunt mai subtile şi mai grave. Cazuri bine ştiute sunt reluate acum, aici (am plagiat expresia, cumva?). Ilustrările factologice trec drept transpersonale… Martial denunţă că e furat de Fidentinus. Dar plagiatori există pe toată scara umană. Intrigă autorii de mare talent sau geniu. Sub voinţa şi puterea geniului, Molière se denunţă sau demască: „Je prend mon bien où je le trouve.” Unii o fac sub pretextul normalităţii, firescului, beneficiului exclusiv al creaţiei. Pentru plagiatorul care doar asta ştie şi asta poate, pare a fi încurajator că printre copiatori se numără Vergiliu, B. Constant, Al. Dumas, Stendhal, Zola, Musset, Lautreamont, Valéry. E şi uşor şi profitabil ca să denunţi păcatul originar al plagiatului.

185


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Dumitru-Mircea BUDA Literatura și exilul E discutabil care anume dintre artişti (artiştii plastici, muzicienii etc.) şi scriitori sunt într-o poziţie mai privilegiată în condiţia de exilaţi. Într-un anumit sens, crede Linda Nochlin în studiul ei Art and the Conditions of Exile: Men/ Women, Emigration/ Expatriation 1privilegiaţi par artiştii, pentru că universul vizual pierde mai puţin în traducere. Pentru scriitori, adaugă autoarea, exilul şi pierderea limbii native pot fi devastatoare, văduvindu-l pe subiect de calea lui de acces la realitate. „Această ruptură radicală dintre cuvânt şi lucru e a alchimie disecantă, golind cuvântul nu doar de semnificanţă ci şi de culori, striaţii, nuanţe. Reprezintă pierderea legăturii cu viaţa” 2, în cuvintele Evei Hoffman. „Ce s-a petrecut cu mine în această lume nouă?” se întreabă scriitoarea în tulburătoarea ei explorare a lumii exilului, Lost in translation (1989). „Nu ştiu. Nu văd ceea ce văzusem, nu înţeleg ceea ce în faţa mea. Nu mai sunt plină de limbaj, şi am doar o memorie a plinătăţii care mă nelinişteşte ştiind că, în acest stadiu întunecat şi gol, am încetat să mai exist cu adevărat” 3 Pentru toţi ceilalţi în afară de scriitori, exilul, cel puţin din punctul de vedere al operei, pare cu mult mai puţin dramatic. În timp ce anumite arte sunt, într-adevăr, marcate de un specific al locului, de un limbaj vizual autohton, arta plastică rămâne totuşi mult mai „transgresabilă” decât aceea a cuvântului. Ba, chiar, artiştii sunt, în fond, nişte obligaţi tradiţionali la călătorie, lăsându-şi patriile în 1

Linda Nochlin, Art and the Conditions of Exile: Men/ Women, Emigration/ Expatriation, în Exile and Creativity: Signposts, Travelers, Outsiders, Backward Glances, Duke University Press, 1998, p. 37 2 Eva Hoffmann, Lost in Translation: A Life in a New Language, E. P. Dutton, New York, 1989, p. 107 3 idem, p.108 186


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

urmă, pentru a-şi deprinde arta. Trecând în revistă destinaţiile cele mai frecventate de pelerinajele artistice europene, Linda Nochlin conchide că, aşa cum secolul XVII impunea drumul până la Roma, în alte timpuri şi circumstanţe Munchen-ul sau Spania sau Olanda, chiar Africa de Nord, erau în geografia obligatorie a formării artistice. Mai recent, adaugă autoarea, „Paris-ul a devenit Paradis-ul magic unde se putea deprinde condiţia de artist, până ce New-York-ul le-a furat, simbolic, acest cord artistic europenilor” 4. Pentru scriitor însă, exilul se înfige decisiv în nostalgie, care inundă, tragic dar fecund, limbajul distanţei şi conferă scriiturii un caracter inedit. În sine, cuvântul nostalgia are rădăcini greceşti – nostos (acasă) şi algia (dor) – deşi acest cuvânt compus nu îşi are, el însuşi, originile în Grecia Antică. E doar un cuvânt pseudo-grecesc, un cuvânt grec care i se pare Svetlanei Boym 5, nostalgic el însuşi. Boala nostalgiei, prima oară diagnosticată de medicii elveţieni din secolul XVII, la mercenari, îşi are versiunea modernă în contagiunea dorului de casă - la maladie du pays – şi se trata, în maniera ştiinţifică a secolului XVII, „cu lipitori, emulsii halucinogene, opiu sau o călătorie în Alpi” 6. Nostalgia n-avea cum să fie privită, încă, drept destin ori parte a condiţiei umane. Era doar o boală trecătoare. În secolul XIX, dorul geografic s-a potenţat însă cu acela istoric: maladia unei patrii s-a tranformat de îndată în mal du siecle, cele două suferinţe continuând să-şi împărtăşească multe dintre simptome. Dacă terapii anti-nostalgice sunt dificil de sugerat, terapeutice ar putea fi, în vremurile post-totalitare, distincţiile. O asemenea distincţie încearcă Svetlana Boym 7 când propune, cu un uşor aer parodic, pe urmele teoriei lui Roman Jakobson referitoare la cele 4

Linda Nochlin, art. cit., p. 37 Svetlana Boym, Estragement as a Lifestyle: Shklovsky and Brodsky, în Exile and Creativity: Signposts, Travelers, Outsiders, Backward Glances, Duke University Press, 1998, p. 241 6 Ibidem. 7 Ibidem. 187 5


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

două tipuri de afazie, ipoteza nostalgiei duale. Prima ar pune accent pe nostos, subliniind întoarcerea la spaţiul mitic, undeva pe insula utopiei, acolo unde „marea patrie” trebuie reclădidă. E un tip reconstructiv de nostalgie, unul colectiv. A doua nostalgie pune accentul pe algia şi nu pretinde să reconstruiască locul mitic numit patrie. E o nostalgie „îndrăgostită de distanţă, nu atât de referentul însuşi.” 8 Această a doua nostalgie e ironică, fragmentară şi singulară. Dacă nostalgia utopică vede exilul, în toate sensurile literale şi metaforice, ca pe o cădere certă din privilegiile graţiei, care trebuie corectată, nostalgia ironică acceptă (dacă nu şi simpatizează) parodoxul exilului şi al ex-patrierii. Înstrăinarea, atât ca funcţie poetică cât şi ca mod de existenţă, e o parte a unei nostalgii ironice. Nostos-ul ei ar putea exista plural, la pluralul domiciliilor geografice, politice şi estetice. O perspectivă asupra exilului, ca lucrare a istoriei naţionale şi a celei autobiografice e cea a lui Benedict Anderson, în Imagined Communities (1991) 9, care vede o legătură între istoria naţiunii şi biografia individului: ambele sunt naraţiuni ale identităţii şi ale conştiinţei rezultate din uitare, înstrăinare şi pierderea memoriei locului. Într-un pasaj cu accent liric, citat de Svetlana Boym, Anderson vorbeşte despre dezvoltarea metaforei adolescentului care vrea să-şi uite copilăria şi despre adultul care vrea să şi-o reinventeze privind o fotografie veche a unui copil care se presupune că seamănă cu el, cel din prezent. 10 Anderson, crede Boym, propune înţelegerea antropologică a naţionalismului (în ordinea preferinţei, religiei, culturii), mai degrabă 8

Ibidem. Benedict Anderson, Imagined communities: Reflections on the Origin and Spread of nationalism, Verso, London, UK, 1991, 1983 10 „Miile de zile care s-au scurs între copilărie şi întâia maturitate dispar fără întoarcere! Cât de ciudat este să ai nevoie de ajutorul altcuia pentru a afla că acest bebeluş gol în fotografia îngălbenită, întins fericit pe pătură, eşti tu însuţi ” Benedict Anderson, op. cit., p. 204 188 9


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

decât ideologică (în sensul liberalismului sau al extremismelor politice). De altfel, liberalismul şi totalitarismul, de stânga sau dreapta, ar putea fi examinate antropologic pentru a vedea ce tipuri de comunităţi imaginare promovează. „Ceea ce e esenţial pentru imaginarul naţional, spune Boym, nu e istoria, ci biografia, nu datele ştiinţifice, ci mitologia colectivă” 11. În orice caz, Anderson tratează „biograficul” numai ca gen popular de secol XIX, o naraţiune confesivă care „începe cu circumstanţa părinţilor şi a bunicilor”. Iar cele ce se ignoră aici sunt poveştile exilelor interne şi externe. Povestea conştiinţei nu începe în patria de acasă, ci mai degrabă o dată cu plecarea din ea. În fapt, scrie Svetlana Boym, „destule autobiografii moderne din secolul XX problematizează cele trei rădăcini ale cuvântului auto-bio-grafie – sine, viaţă şi scris – opunându-se unei naraţiuni coerente a identităţii, întrucât ele refuză să îngăduie vieţii unui individ să fie subsumată destinului uneia colective. În loc să vindece alienarea – care e ceea ce comunitatea imaginată a naţiunii ar propune – ei utilizează alienarea însăşi ca un antibiotic personal împotriva bolii ancestrale a patriei pentru a o reimagina, oferind noi perspective filosofice asupra originii, politicii şi culturii.” 12 Textele moderne nu intră în calculele imaginarului literar naţional înţeles de Anderson, iar Svetlana Boym se grăbeşte să analizeze cazurile a doi scriitori ruşi – autori de autobiografii moderne neconvenţionale: Victor Şklovsky şi Joseph Brodsky. În ambele cazuri e vorba despre înstrăinare şi nostalgie şi ambii protagonşti au în comun faptul că, în momente şi circumstanţe diferite, au părăsit Rusia Sovietică. Pentru Şklovski această plecare se va dovedi o călătorie dus-întors: din exilul lui berlinez, înapoi în ţara strămoşilor, unde e forţat să devină un exilat „spiritual”, denunţând teoriile formaliste ale înstrăinării, iar apoi să le practice el însuşii. 11 12

Svetlana Boym, art. cit., p. 242 Ibidem.

189


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Brodsky, pe de altă parte, părăseşte forţat Uniunea Sovietică pentru a se naturaliza în Statele Unite. Şi totuşi, el nu-şi părăseşte niciodată patria poetică a unui clasicism leningradian, nici graniţele acestui imperiu poetic atemporal. Cele două poveşti nu sunt antitetice, crede Svetlana Boym, „dar reprezintă două bifurcări ale destinului cultural, două reflecţii asupra destinului modernităţii ruse şi a comunităţilor ei imaginate.” Ele relevă o relaţie scindată între creativitate şi lipsa libertăţii, artă şi compromis, practică teoretică şi supravieţuire fizică. Naraţiunile autobiografice ale celor doi teoreticieni şi practicieni ai înstrăinării au în comun o referinţă – sloganul marxist-leninist care devine loc comun ideologic şi clişeu în cotidianul sovietic: „fiinţa materială determină conştiinţa”. Favorabilă ea însăşi postmarxismului, Svetlana Boym crede că „sloganul actualizează alienarea hegeliană şi întăreşte primatul materiei asupra spiritului. Iar cei doi exilaţi utilizează acest loc comun ideologic pentru a-şi nara propriile poveşti ale materialităţii în relaţie cu conştiinţa”. 13 Exilul din Uniunea sovietică are, după Svetlana Boym, complicaţii aparte, pe lângă cele evident politice. În tradiţia filosofiei ruse, de la Ceadaev la Berdiaev, înstrăinarea nu e înţeleasă ca element al conştiinţei moderne, ci ca o parte a identităţii naţionale ruse. Exilul metaforic (de regulă departe de existenţa tranzitară a cotidianului) ţine de rătăcirea simbolică a „sufletului rusesc”. Ca urmare, exilul propriu-zis din Mama Rusie e înţeles ca o trădare culturală fără precedent. Pentru un scriitor, e chiar mai mult decât o trădare: e pură erezie. După secolul XIX, scrie autoarea, literatura devine o formă de religie civică pentru ruşi. Şi totuşi, idealul cosmopolit al unei „patrii de cuvinte” rămâne străin culturii ruse. „Mai degrabă decât un imperiu rus al literelor, Rusia devine un imperiu politic, al cărui

13

Svetlana Boym, art. cit., p. 243

190


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

subiect devine şi scriitorul. Pentru ruşi, deci, exilul e o transgresie culturală care ameninţă chiar supravieţuirea fizică şi spirituală.” 14 Există o tentaţie de a vorbi despre exilaţi, imigranţi şi expatriaţi ca şi cum ei ar fi, fără excepţie, scriitori – deşi scriitorii reprezintă numai o infinitezimală fracţiune a acestei tipologii a expatrierii. Dar e o tentaţie irepresibilă şi întemeiată: după documentele oficiale (adesea supuse malformării din interese de natură politică) – scrisul oferă cea mai profundă şi extinsă mărturie a exilului. După cum remarcă ironic Dubravka Uresie, „scriitorii sunt acei rari imigranţi care îşi lasă urmele paşilor”, deşi sunt statistic cei mai insignifianţi şi necredibili dintre martori. John Neubauer surprinde cu acurateţe modul în care experienţa exilului devine o experienţă aparte a scriiturii. „Milioane de indivizi supravieţuiesc, spune Neubauer, sau mor în exil în tăcere. Scriitorii oferă însă, sub catalizatorul psihic şi afectiv al exilului, nu doar ficţiunea propriei vieţi ci şi opere literare de anvergură. Nu mai departe de Dante, a cărui Divina Comedie transcende evenimenţialul imediat şi articulaţiile subiectivităţii” 15. Privindu-i pe cei mai prestigioşi ex-patriaţi anteriori secolului XIX, John Neubauer observă că aceştia sunt, aproape integral, scriitori. Pe lângă cazurile faimoase ale lui Ovidiu, Cicero, Seneca, Dante, Petrarca sau Machiavelli, apar numeroşi alţi scriitori exilaţi care devin figuri cheie ale tradiţiei naţionale. Neubauer insistă pe „cea mai remarcabilă operă literară a ungurilor din secolul XVIII” care i-ar aparţine lui Kelemen Mikes, scriitor ce şi-a urmat liderul politic, pe Ferenc Rakoczy, într-un exil ce l-a perindat prin Polonia, Franţa şi finalmente Turcia. Interesante pentru problematica exilului şi a scriiturii sunt cele peste două sute de scrisori către o mătuşă imaginară, redactate la Terkidag, între 1717 şi 1758, alcătuind celebrele Torok-orszagi 14

Svetlana Boym, art. cit, p. 244 John Neubauer, Exile: Home of the Twentieth Century, în John Neubauer, Zsuzsanna Tarak Borbala, The Exile and Return of Writers from East-Central Europe: A Compendium, Walter de Gruyer GmbH & Co, Berlin, Germany, 2009, p. 11 191 15


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

levelek (Scrisori din Turcia), o capodoperă de anvergură, însă întratât de înveninată încât a putut vedea lumina tiparului doar postum, în 1794. Smulşi din mediul patriei şi adesea separaţi de familie şi prieteni, exilaţii se aşează, spune John Neubauer, într-o societate străină şi în lumi lingvistice care „de cele mai multe ori îi restricţionează ca fiinţe în solitudine” 16. E un adevăr evident în special în ce-i priveşte pe scriitorii est-europeni (părţi ai unor întregi elite) pentru că aceştia se stabilesc în comunităţi de adopţie ce nu le cunosc limba maternă. Spre deosebire de ei, Dante se mutase în altă cultură – italiană, emigranţii britanici mergeau, de regulă, în alte părţi ale lumii unde se vorbea engleza, scriitorii est-germani preferaseră emigraţia în Germania de Vest. Dar exilaţii est-europeni, în afară de scriitorii etnici germani care trăiau acolo (cum e cazul Hertei Muller), au trebuit să se integreze în medii lingvistice străine, „unde, în cel mai bun caz, s-au putut institui într-o minoritate culturală a propriei limbi” 17. Spre deosebire de ceilalţi membri tipici ai unei elite în exil, pentru care bariera lingvistică e mult mai uşor surmontabilă, scriitorii, „ingineri ai sufletului” cum îi catalogase Stalin, trebuie să treacă prin decizii existenţiale traumatice legate de scriitură. Dacă aleg varianta continuării scrisului în limba lor maternă, vor fi de regulă reduşi, ca impact, la propria comunitate de exilaţi, scriitura lor neputând ajunge nici la cititorii nativi, rămaşi în urmă, nici la cititorii din patria adoptivă. John Neubauer oferă, pentru această categorie, exemplele lui Sandor Marai şi Witold Gobrowicz. Dacă adoptă limba comunităţii în care s-au mutat, însă, opera lor devine de îndată accesibilă unui public larg, chiar global, dar, spune criticul, „metamorfoza devine sursa unui sentiment inevitabil de inadecvare,

16 17

John Neubauer, op. cit, p. 11 Idem., p. 12

192


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

inferioritate, ce generează crize, desigur fertile artistic: cazul lui Emil Cioran, al Agotei Kristof etc” 18. Numeroşi scriitori însă – ca Milan Kundera, Andrei Codrescu, Jerzy Pietrkiewicz, Ota Philip, Libusa Monikova, Jiri Grusa – dintre contemporani, par a-şi fi schimbat cu uşurinţă mediul lingvistic matern cu acela de adopţie, şi majoritatea scriitorilor de calibru din Europa de Est transformă expunerea la pluralitatea lingvistică într-o sursă de creativitate. Dar John Neubauer e conştient şi de riscurile estetice, anume de persistenţa dificultăţii de a diferenţia scriitura estetică de aceea neprofesionistă, „scriitorii autentici de aceia ocazionali” 19. Iar aceasta pentru că studiile asupra scriiturii în exil trebuie să opereze cu substanţa scrierilor intime – autobiografii, corespondenţă şi alte scrieri cu caracter intim care au drept autori, de cele mai multe ori jurnalişti, filosofi, eseişti, istorici. Demarcaţiile trebuiesc deci menţinute într-o formă flexibilă.

18 19

John Neubauer, op. cit, p. 12 Idem., p. 13

193


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Babel Rodica GRIGORE Libertate şi adevăr în proza lui Boris Pahor În 1941, Boris Pahor, cel care ulterior avea să fie considerat unul dintre cei mai reprezentativi scriitori de limbă slovenă ai întregului secol XX, pleca din Trieste, oraşul său natal, în Libia, pentru a lupta pe frontul din nordul Africii în cel de-al Doilea Război Mondial, fiind mobilizat în armata italiană. Avea să revină acasă după doi ani şi, la puţină vreme, se va alătura mişcării de rezistenţă îndreptate împotriva naziştilor, astfel că la începutul lui 1944 va fi arestat şi trimis în câteva lagăre de concentrare: Dachau, Natzweiler-Struthof, Mittelbau-Dora, Harzungen, pentru a ajunge în cele din urmă la Bergen-Belsen, de unde a fost eliberat la 15 aprilie 1945. Aceste tragice experienţe vor sta la baza majorităţii scrierilor sale literare, publicate începând chiar de la sfârşitul anilor ‘40 ai secolului trecut; dar mai cu seamă vor reprezenta sursa de inspiraţie pentru romanul Necropola (Nekropola, 1966) 20. Imediat după apariţie (în limba slovenă, cea folosită în întreaga creaţie a lui Pahor), cartea nu a produs o impresie extraordinară şi nici nu s-a bucurat de prea mare ecou în mediile culturale ale vremii, rămânând cunoscută cu precădere în cadrul comunităţilor vorbitoare de slovenă. Va fi nevoie de încă două decenii şi, mai cu seamă, de traducerea textului în franceză (Pèlerin parmi les ombres – 1990, 1996), engleză (Pilgrim Among the Shadows – 1995 / Necropolis – 2010) şi germană (Nekropolis – 2001, 2003), pentru ca acest roman să prezinte interes şi pentru editorii italieni, fiind publicat în Peninsulă abia în anul 20

Boris Pahor, Necropola. Traducere, note și tabel cronologic de Paula Braga Šimenc, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2015. 194


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

2008 (Necropoli), în traducerea lui Ezio Martin, cu o prefaţă elogioasă semnată de Claudio Magris. Se confirma, astfel, nu doar faptul că nimeni nu-i profet în ţara sa (Pahor este, totuşi, cetăţean italian...), ci şi opinia exprimată de filosoful sloven Evgen Bavčar, cel care a susţinut că Pahor va fi luat cu adevărat în serios de mediile culturale italiene doar după ce va fi fost anterior recunoscut în alte mari state occidentale. Fiind, în mare, centrată pe transpunerea în plan literar a situaţiilor limită cu care s-a confruntat el însuşi, cartea aceasta nu e deloc o lectură facilă; nu numai pentru că scriitorul oferă numeroase detalii şi descrieri extrem de pregnante cu privire la viaţa dintr-un lagăr de concentrare, nici pentru că mecanismul care stă la baza construcţiei narative este rememorarea, şi nici pentru că lirismul e prezent în numeroase pagini ale Necropolei – în fond, toate acestea au mai fost făcute şi sunt cunoscute cititorului zilelor noastre, dacă e să ne gândim doar la câteva exemple celebre, precum creaţiile pe aceeaşi temă (ori pe teme înrudite) ale lui Primo Levi, Tadeusz Borowski, Varlam Şalamov, Aleksandr Soljeniţîn, Herta Müller sau Paul Celan. Subiectul în sine este, cel puţin la nivelul faptului brut, foarte simplu: într-o zi de vară care pentru toţi ceilalţi pare perfectă pentru vacanţă, un protagonist narator, care va relata totul la persoana întâi, revine, după douăzeci de ani, la Struthof, acum muzeu, şi revede, cu mare emoţie, locul unde fusese încarcerat. Dar, privind în jur, observă că, deşi totul pare schimbat şi regiunea din Munţii Vosgi, din estul Franţei, e acum străbătută de cohorte de turişti, pentru el, cel care trăise aici în fiece clipă foarte aproape de moarte, trecutul e încă extrem de viu. Aproape mai viu decât prezentul. Astfel că, străbătând barăci şi coridoare sau ajungând din nou în anumite încăperi ale edificiului memorial, acest protagonist se simte tot prizonier, ca şi cum ar purta încă uniforma de deţinut şi ar mărşălui încălţat tot în saboţii de lemn: „E stupid, dar mi se pare că turiştii care se reîntorc la maşinile lor mă observă, ca şi când brusc o haină vărgată mi-ar fi acoperit umerii, iar 195


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

saboţii ar sfărâma pietrişul de pe drum. O scânteie nesupravegheată care face ca omul să confunde trecutul cu prezentul; dar este tot atât de adevărat că, în unele momente, un fluid imperceptibil şi puternic trece prin noi şi că apropierea acestei atmosfere neobişnuite, insolite, îi face pe ceilalţi să tresară asemenea unei bărci pe un val imprevizibil. Poate că într-adevăr a rămas ceva pe mine din zilele de odinioară.” Şi, cu toate că se află cumva la adăpost în anonimatul oferit de grupul gălăgios şi uneori neatent de turişti, dintre care nimeni nu-l cunoaşte şi nici nu-i bănuieşte povestea, naratorul are senzaţia – care treptat se transformă în convingere – că e înconjurat de toţi cei alături de care a trăit în cei mai dificili ani ai existenţei sale. Desigur, experienţa de viaţă a lui Boris Pahor se regăseşte din plin aici, fiind mult mai evidentă decât în scrierile sale anterioare. În Vila ob jezeru (1955), de pildă, personajul central, Rudi Leban, revine acasă în 1943, după semnarea armistiţiului (din septembrie, între Italia şi Aliaţi), pentru a lua totul de la capăt; dar e vorba, aici, despre o naraţiune făcută la persoana a treia, pe când în Necropola protagonistul pare a se identifica, în unele momente, cu însuşi naratorul. Numai că romanul acesta e mai mult decât simplu reflex autobiografic şi, fără îndoială, mult mai elaborat decât o detaşată relatare a suferinţelor din trecutul personal. Pahor nu dă detalii foarte numeroase despre modul în care protagonistul a ajuns în acest lagăr (aflăm, însă, că fusese şi la Belsen, Harzungen şi Dachau) şi nici despre cursul existenţei acestuia după experienţa de la Struthof. Cert e, însă, că abilitatea în înţelegerea şi utilizarea limbilor străine, precum şi norocul pe care-l are de a ajunge în lagăr bandajat la mână, deci inapt de muncă, îl ajută pe tânărul sloven să devină translator al medicului, iar apoi infirmier; şi să beneficieze, astfel, de un regim puţin mai blând în comparaţie cu cel suportat de ceilalţi. De pe poziţia aceasta, el încearcă, alături de alţi câţiva camarazi, să uşureze pe cât posibil suferinţele celor din jur – chiar dacă uneori nu reuşeşte să facă atât cât şi-ar dori; şi chiar 196


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

dacă, uneori, cei pe care-i alină temporar nu fac decât să se îndrepte apoi parcă şi mai repede spre moarte. De aici şi sentimentul eşecului şi, mai cu seamă, vinovăţia şi remuşcările de care naratorul nu poate să scape nici după două decenii. Iar revenirea sa aici, exact în locul unde se petrecuseră toate ororile din acei ani negri ai celui de-al Doilea Război Mondial, departe de a-l face să se simtă eliberat, dă senzaţia că-l împovărează şi mai mult, însă, pe de altă parte, este evident că acest personaj nu putea să nu revină la Struthof, câtă vreme pentru el trecutul e cel care dă sens prezentului. Fără să ţină seama de cronologie şi ignorând naraţiunea lineară, Necropola pune mereu alături prezentul şi trecutul, autorul transformându-şi cititorul în veritabil confident şi martor al rememorării tragicelor întâmplări în urma cărora protagonistul şi-a pierdut mulţi apropiaţi şi, deopotrivă, mare parte din sine însuşi. Aparent, nimic altceva decât o altă carte (încă o carte...) despre lagărele de exterminare. Numai că, dincolo de această impresie pe care ar putea-o avea cel care s-ar mulţumi doar să răsfoiască Necropola, sunt câteva lucruri de spus – esenţiale toate. În primul rând că acest text nu trebuie nicidecum redus la subiect, fiindcă tot ceea ce contează e situat, cumva, dincolo de linia strictă a întâmplărilor. Iar dincolo de acest nivel al lui „ce se întâmplă”, Boris Pahor reuşeşte să realizeze ceva extraordinar: să formuleze o serie de întrebări care, fără să fie voit retorice şi fără să aştepte vreun răspuns conjunctural, dau glas, indirect, marilor preocupări din anii conflagraţiei mondiale şi deopotrivă din epoca pe care o trăim. În ce măsură poate fi transmis celor de azi adevărul dur, tot adevărul, despre lagărele de concentrare? Sunt aceştia (suntem oare) pregătiţi să afle / să aflăm totul, sau umanitatea contemporană e adesea / mai degrabă tentată, asemenea turiştilor pe care-i întâlneşte naratorul din Necropola, doar să „viziteze” trecutul, să-l contemple oarecum indiferent, ca pe o listă de exponate dintr-un muzeu, pentru a bifa un punct din programul unei zile de vacanţă, dar fără să se implice, fără a avea şi ambiţia de a îmbunătăţi prezentul? Pahor pune, 197


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

astfel, în discuţie (şi la încercare!) chiar limitele înţelegerii noastre, reuşind de asemenea să evite formularea vreunui răspuns definitiv, a vreunei acuzaţii ori a vreunei sentinţe. El nu acuză, ci meditează. Şi, meditând, ne provoacă să medităm, asemenea naratorului din acest roman – chiar şi asupra lucrurilor ori realităţilor despre care se vorbeşte mai rar. Spuneam deja, Necropola e mai mult decât simplă rememorare, devenind o veritabilă retrăire a trecutului, care este de-a dreptul tangibil în paginile tulburătoare ale acestei cărţi ce descrie un loc funerar, un oraş al morţilor, Struthof fiind realmente o necropolă din punctul de vedere al naratorului. Şi, deşi se spune că timpul poate schimba totul, anii scurşi de la perioada încarcerării nu au reuşit, în ciuda evidentelor transformări făcute la vechiul lagăr, să modifice ceva fundamental pentru naratorul revenit aici, ca într-o nouă coborâre în Infern. Graniţele devin fragile şi foarte uşor de trecut: chiar dacă e înconjurat de turişti, el păşeşte (şi) printre umbre şi reîntâlneşte toate fantomele trecutului care, însă, par a evita uneori să se apropie de el, sporindu-i sentimentul de vinovăţie. Imaginaţia şi realitatea se suprapun şi-şi răspund neîncetat, ceea ce a fost influenţează întotdeauna ceea ce este – şi, într-un fel, şi ceea ce va fi: „Uşa de lemn este acoperită cu sârmă ghimpată şi închisă ca şi atunci; totul este intact, lipsesc numai santinelele din foişoarele de lemn. Iar în faţa uşii trebuie să aşteptăm; diferenţa constă în aceea că acum din baraca de lemn iese un gardian care deschide uşa şi, la intervale regulate, lasă grupurile să pătrundă în această incintă fără suflet din munţi. Datorită acestei ordini, pe terasele lagărului domneşte o atmosferă de reculegere.” Comparat de exegeţii occidentali cu Poe în privinţa acuităţii observaţiei şi cu Hawthorne pentru capacitatea de a reda vinovăţia celui care a supravieţuit unor mari încercări, Boris Pahor a vrut mereu să fie perceput şi citit drept ceea ce este: un scriitor (asta însemnând, din punctul său de vedere, mai ales o conştiinţă lucidă!) care are întotdeauna 198


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

curajul să abordeze, din diferite unghiuri de vedere, tema libertăţii umane şi, în egală măsură, pe cea a raportului stabilit între închisoare şi libertate, între înăuntru şi afară, între om şi semenii săi. Dar preocupările lui nu se opresc aici, ci vizează problema memoriei mereu imperfecte, a istoriei (personale şi globale), a nevoii literaturii de a rosti întotdeauna adevărul. Şi chiar dacă tragicele experienţe prin care a trecut l-au făcut pe protagonistul acestui roman să pună sub semnul întrebării generozitatea divină, ceea ce uimeşte de la bun început în Necropola este religiozitatea profundă cu care se apropie de Struthof. Asemenea unui pelerin în faţa unor relicve sacre, el priveşte şi, contemplând, se priveşte pe sine – cel care a fost şi cel care este: „Desigur, ascensiunea aceasta pe îndepărtate culmi de munte evocă zelul pelerinilor care înaintează pe pantele abrupte ale unor locuri sfinte. [...] Oameni din toate ţările Europei năvălesc pe aceste terase din munţi unde răutatea omenească, gravând moartea cu efigia eternităţii, a triumfat asupra suferinţei umane. Pelerinii de azi nu sunt atraşi de sublimarea miraculoasă a dorinţelor lor; vin aici să calce pe un pământ cu adevărat sfânt şi să se încline în faţa cenuşii semenilor lor a căror prezenţă tăcută marchează în conştiinţa comună o piatră de hotar de neclintit în istoria umanităţii.” Iar martirii trecutului chinuiţi în cuptoarele lui Hitler îi redevin cei mai apropiaţi prieteni, la fel ca şi camarazii de atunci, medici şi pacienţi deopotrivă, care, prin demnitate şi solidaritate s-au ridicat împotriva brutalităţii, a fricii, a frigului şi a foamei. Şi, chiar dacă nu le-au putut învinge (sau chiar dacă nu le-au putut învinge singuri), e clar că nu ei au fost cei înfrânţi. Numai că eroismul tăcut şi rezistenţa surdă de atunci îi par, acum, după decenii, insuficiente. Căci e convins că s-ar fi putut face mai mult, dacă, dacă, dacă... Tonul se transformă pe alocuri în dureros lamento, iar alteori capătă accente elegiace, mai cu seamă când sunt evocate figurile camarazilor care s-au stins, dar şi atunci când protagonistul evaluează propria existenţă, şansele pe care nu le-a avut sau cele pe care, în 199


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

condiţii normale, în vreme de pace, ar fi putut să le aibă. La fel de acut ca pierderea vieţii celor apropiaţi, naratorul trăieşte pierderea tuturor certitudinilor, căci, şi după ce va fi eliberat, va constata că, în multe situaţii, nu ştie (nu mai ştie!) de ce se întâmplă unele lucruri; şi cu atât mai puţin cum ar trebui ca ele să se întâmple. Pentru tânărul aflat în lagăr şi încercând să-i ajute fie şi puţin pe ceilalţi, alinarea suferinţei era şi unica soluţie de luptă împotriva terorii, singura cale de a face faţă violenţei dezlănţuite, dar şi modalitatea, din nou unica, de supravieţuire – în sensul de păstrare a umanităţii. Căci ceea ce-i face pe prizonieri să rămână oameni, chiar şi în acele condiţii, e descoperirea zilnică a puterii solidarităţii umane. Sigur, unii dintre deţinuţi sunt salvaţi pentru a trăi numai o zi în plus, dar protagonistul îşi spune de fiecare dată că şi o zi, chiar şi o clipă contează, că până şi cea mai slabă speranţă merită efortul unei vieţi întregi: „În fine, văzuserăm cu toţii cum arătau cei ce se întorceau; de aceea, carantina era o centură de siguranţă temporară în faţa posibilităţii de a împărtăşi cu toţii aceeaşi soartă.” Evident, poziţia sa de medic ad-hoc, semnificând prin ea însăşi un soi de metaforică graniţă şi o delicată linie de demarcaţie între şansa la viaţă şi lipsa totală a acesteia, va deveni, după ani, sursa vinovăţiilor pe care le resimte. Vinovăţia de a şti pe de o parte că a făcut tot ce a putut în acele condiţii, dar şi de a realiza, pe de altă parte, acum din perspectiva timpului scurs, că acest tot nu a fost suficient. Vinovăţia de a fi supravieţuit acelor condiţii cărora ceilalţi nu reuşiseră să le supravieţuiască. Modul în care Boris Pahor tratează tema temporalităţii sporeşte complexitatea acestui roman, în ciuda reproşurilor de „ancorare într-o naraţiune tradiţională” pe care i le-au făcut diverşi susţinători ai orientărilor avangardiste. Trecutul şi prezentul par a se contopi, pe alocuri, într-un fluid temporal, iar scriitorul nu încearcă să ofere cititorului o viziune exhaustivă, pe deplin conştient de inevitabilele limitări ale unui astfel de demers, mai cu seamă ţinând seama de 200


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

subiectul tratat. Din această perspectivă, ignorarea programatică a cronologiei accentuează tocmai nevoia fiinţei umane de a umple golurile – ale memoriei şi ale istoriei, deopotrivă. Iar acest aspect este unul căruia, deşi fusese abordat de mari scriitori care s-au apropiat de tematica extrem de complexă a lagărelor de concentrare, Pahor îi dă o consistenţă aparte. Sigur, transpunerea istoriei în materia literaturii îi părea lui Theodor Adorno (sunt celebre cuvintele sale „Să scrii poezie după Auschwitz este un act de barbarie”) o adevărată trădare a ororilor care au avut loc, prin atenuarea implicită. Scepticismul acesta ilustrează, însă, tocmai faptul că există, în fond, un mare gol pe care nici istoria, nici politica, nici prezentul Europei nu pot să-l umple complet cu sens. Holocaustul ca spaţiu al golului, foarte dificil de abordat, a fost analizat, între alţii, de Jean-François Lyotard şi Philippe Lacoue-Labarthe, ambii ajungând, în linia aceluiaşi Adorno, la concluzia că, în fapt, cultura eşuează în orice proiect de a se apropia din punct de vedere estetic de aceste tragice realităţi. Lyotard conchidea spunând chiar că „Auschwitzul nu poate fi reprezentat fără a-l pierde totodată din vedere, fără a-l minimaliza şi reduce la uitare prin imagini şi cuvinte.” În Necropola, Boris Pahor priveşte şi el suferinţele umane din lagărele de exterminare naziste, însă nu analizează, aşa cum au procedat alţi autori contemporani, mai ales cei de limbă germană, Bernhard Schlink fiind, prin Cititorul său, doar un exemplu în acest sens, conflictul între două generaţii ce împart, fatalmente, acelaşi trecut (marcat de experienţa celui de-al Doilea Război Mondial şi de ororile lagărelor) pe care, însă, îl înţeleg complet diferit, ci aduce în plan literar o extrem de lucidă meditaţie asupra trecutului şi a tuturor rănilor sale. Aceasta are loc în timpul şi la capătul călătoriei pe care protagonistul cărţii o face la Struthof – o iniţiere, fără îndoială, chiar dacă una de un fel aparte. Iar meditaţia acestui narator care devine şi un extraordinar purtător de cuvânt al opiniilor lui Pahor însuşi doare, 201


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

uneori, mai mult chiar decât trecutul, confirmând, astfel, afirmaţia lui Emmanuel Levinas: „Nu atât memoria în sine contează, cât citirea şi interpretarea ei. E vorba, aici, nu de căderea în memorie, cât mai ales de regândirea trecutului prin prisma realităţilor prezentului, recitirea lui din perspectiva unor experienţe şi circumstanţe noi, din acela al ororilor implicate de nişte vieţi trăite.” Cartea de faţă îmbină, deci, în sine, calitatea de documentar – şi, deopotrivă, de extraordinar efort de documentare – cu aceea de document de viaţă, recompunând artistic existenţa personajelor esenţiale pentru viaţa protagonistului, de la Tola la doctorul Jean sau la Gabriele. Şi, procedând în acest fel, Pahor transformă exemplul personal sau preocupările specifice în teme general umane, Necropola vorbind, cu mijloacele marii literaturi, dincolo de tema în sine, a lagărelor şi a închisorilor, despre viaţă şi moarte, despre demnitate şi speranţă. Pasajele meditative sau lirice sunt întrerupte brusc de rememorări ale unor cruzimi de nedescris; cleştii cu care prizonierii erau prinşi de gât, duşurile a căror apă era încălzită de energia cuptoarelor umplute cu fiinţe umane sunt imagini terifiante, care bântuie cititorul, confirmând ceea ce spunea Hannah Arendt, anume că orice lagăr de concentrare pare un experiment dus la extrem: „Majoritatea dintre ei nu se puteau da jos din camioane singuri, când erau daţi jos, se aşezau pe vine sau se lungeau până când cineva nu le arunca scheletul sub duş; celor care nu mai respirau le era rezervat un cleşte de un metru care-i apuca de gât. (Da, fără îndoială, n-ar fi rău dacă cineva s-ar apuca să studieze psihologia omului care a inventat cleştele cu care se aruncă un schelet într-o grămadă pentru ca apoi să fie tras din liftul de fier de sub cuptor.)” Efectul acestei structuri narative e de-a dreptul hipnotic. O aparentă confuzie, care este, însă, perfect controlată şi excelent orchestrată în toate datele sale 202


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

transformă Necropola lui Pahor într-un extraordinar regal stilistic, apropiat pe alocuri de structura muzicală a unei simfonii. În acest cadru al suferinţei, răul tinde să domine, cel puţin în anumite momente, iar legăturile ce se stabilesc, deloc uşor, între prizonieri, sunt ameninţate la tot pasul de suspiciunea indusă, de spaima permanentă, de apropierea morţii. Mai mult, însă, decât simplu roman pe tema închisorilor, cartea aceasta vorbeşte, dureros de autentic, despre durerea umană, despre umilinţe incredibile, dar şi despre impresionante acte de demnitate sau, uneori, de redescoperire a bucuriilor simple ale vieţii. Iar Pahor ştie cum să fie convingător şi concis şi în ceea ce priveşte posibilitatea unei existenţe după anii de lagăr, spunând esenţialul despre condiţia umană marcată, în secolul XX, de asemenea întâmplări. În universul concentraţionar descris în Necropola, oamenii par a înceta, din punctul de vedere al gardienilor, să mai fie oameni, devenind simple numere, cartea forţându-l de-a dreptul pe cititor să coboare, alături de naratorul protagonist, într-un infern parcă mai nemilos decât cel imaginat de Dante. Primo Levi spunea undeva că istoria lagărelor a fost scrisă mai cu seamă de aceia care nu le-au cunoscut până la capăt, deoarece capătul însemna, acolo, moartea. Conştient de această realitate, Pahor încearcă, în romanul de faţă, să vorbească atât în numele celor care au supravieţuit şi trăiesc de atunci cu bucuria victoriei şi cu vinovăţia pierderii atât de amestecate în suflet, încât nu le mai pot distinge, dar şi să facă auzit glasul celor care nu mai sunt. De aceea, protagonistul său păşeşte printre cei vii, dar şi printre cei morţi. Şi tot de aceea, pentru ca glasul celor care au pierit să nu se piardă, el trebuie să aleagă viaţa şi să trăiască, într-un fel, şi pentru ei; indiferent cât de greu poate fi acest lucru: „Fireşte, după un asemenea şoc, nu e uşor să te prefaci la fel ca înainte, dar trebuia să exişti ca şi când nimic nu 203


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

ar fi afectat în principiu credinţa nezdruncinată, surdă şi oarbă în supravieţuire.” ∗ Considerată de Claudio Magris (el însuşi născut la Trieste), „o carte excepţională, care combină teroarea absolută cu marile complexităţi şi subtilităţi ale istoriei, explorând relativitatea adevărului şi limitele înţelegerii omeneşti”, Necropola e un text punctat de amintirea tărâmului binecuvântat de acasă, expresie a unei nostalgii pe care, la o lectură atentă, o descoperim printre rânduri de la bun început, mai ales atunci când este evocat universul atât de aparte din Trieste. Iar acesta este încă unul dintre aspectele ce individualizează romanul: „Miam dat seama că de data asta timpul era de partea mea, aşa că m-am oprit să privesc iarba înaltă de dincolo de gardul de sârmă. Încerc să mă închipui în peisajul îngălbenit al pajiştilor Carstului, pe care le-am străbătut acum câteva zile, dar, în comparaţie cu ele, coama asta amărâtă şi deasă de fân e caraghioasă în permanenţa ei ineptă. N-are nicio vină, ştiu, dar, cu toate astea, stăruinţa cu care creşte în linişte mi se pare fără noimă; fusese aici înainte de asta, a fost aici tot timpul cât a durat asta, chiar şi acum e aici.” Boris Pahor s-a definit el însuşi drept „scriitor triestin de limbă slovenă”, astfel încât opera sa e dificil de înţeles în absenţa câtorva referiri la oraşul Trieste, de care autorul Necropolei s-a simţit întotdeauna aproape, indiferent unde l-a purtat viaţa. Spaţiu privilegiat, al frontierelor şi al deschiderii spre necuprinsul mării, Trieste este locul pe unde au trecut sau de care au fost legaţi, într-un fel sau altul, prin origine sau prin voia destinului, Stendhal, Rainer Maria Rilke, Valéry Larbaud, Umberto Saba, Italo Svevo, sau James Joyce. Şi e oraşul atât de frumos evocat de Umberto Saba: „Trieste are o arţăgoasă graţie. Dacă-ţi place,/ ţi se pare un băieţoi aspru şi lacom,/ cu ochi albaştri şi 204


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

mâini prea mari/ să ştie dărui o floare,/ cum ar fi o iubire/ cu gelozie./ [...] Oraşul meu, care de jur împrejur e atât de viu,/ păstrează un locşor hărăzit mie, vieţii mele/ gânditoare şi retrase.” Desigur, specificul urbei trebuie neapărat avut în vedere dacă discutăm esenţa operei lui Pahor, căci, atunci când viitorul scriitor se năştea, în 1913 (oarecum asemenea lui Umberto Poli, viitorul Umberto Saba, născut tot aici, în 1883), zona aceasta era inclusă în Imperiul Austro-Ungar şi reprezenta unul din cele mai importante porturi la Marea Adriatică. Pahor a fost influenţat, în tot ceea ce a scris, de melancolia profundă a vechiului port, a mării şi, în general, de atmosfera acelei regiuni care, mai târziu, a primit numele de „Mitteleuropa”. Nostalgia sa a fost comparată cu melancolia pe care o regăsim în majoritatea poemelor lui Saba, iar pasiunea pentru limbaj ca instrument de comunicare şi ca mijloc de asumare şi receptare a lumii exterioare îl apropie, fără doar şi poate, de Italo Svevo.

La jumătatea secolului al XIX-lea, Trieste era şi un veritabil punct de reper (cultural şi social) al slovenilor, mulţi visând ca oraşul să devină capitala „Sloveniei unificate”. Nu întâmplător, fusese edificat aici Centrul Cultural, clădirea la a cărei incendiere Boris Pahor e martor în 1920. Momentul marchează, în linii mari, începutul ascensiunii fascismului în zonă şi unul dintre episoadele tragice ale istoriei deloc îndepărtate a Europei Centrale, petrecut cu puţin înainte ca Mussolini să interzică utilizarea limbii slovene. De altfel, după înţelegerile secrete de la Londra, oraşul e înglobat în Italia şi, în ciuda faptului că după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial va fi, pentru o vreme, teritoriu liber, înţelegerile politice care au reîmpărţit Europa îi decid soarta, desemnându-l definitiv drept spaţiu italian: „Şi acesta nu era decât începutul, pentru că, mai târziu, băieţelul acela a devenit vinovat, fără să ştie cui şi cu ce îi greşise, fiindcă nu-şi putea imagina că va fi condamnat pentru că folosea limba în care îşi iubea părinţii şi cu care începuse să cunoască lumea. 205


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Totul a devenit de-a dreptul monstruos când slovenilor li s-au schimbat numele şi prenumele, dar nu numai celor în viaţă, ci şi celor din morminte. Iar această anihilare de un sfert de secol şi-a atins limita extremă în atmosfera de lagăr, când omul a fost redus la un număr.” Opera lui Boris Pahor, scrisă aproape exclusiv în limba slovenă, este în fiece pagină raportabilă la universul din Trieste. Chiar primul său volum de nuvele, apărut în anul 1948, poartă titlul Adresa mea din Trieste (Moj tržaški naslov). Iar Vila ob jezeru, poate că unul dintre cele mai luminoase texte elaborate de Pahor, deşi vorbeşte despre regiunea Lacului Garda, utilizează imagini înrudite cu cele pe care scriitorul le folosise în creaţii anterioare sau pe care le vom regăsi în cele de mai târziu, fiind vorba, este evident, despre unul şi acelaşi spaţiu sufletesc al personajelor. Personaje care, mereu, ca şi cum ar fi reduplicări ale unui protagonist unic, chiar dacă pleacă de acasă, o fac doar pentru a putea reveni, pentru a avea motive să se întoarcă. Iar întoarcerea vizează frecvent oraşul Trieste. Necropola, însă, accentuează universul triestin mai frecvent decât ne-am putea imagina, având în vedere tema generală. Numai că, în permanenţă, naratorul protagonist compară un „aici” cu un „dincolo”, prezentul zilelor de lagăr sau al orelor petrecute, după două decenii, la memorialul Struthof cu trecutul senin al existenţei de acasă: „Apoi, încerc să găsesc un drum de munte din Slovenia care s-ar putea compara cu traseul acesta sinuos între Schirmek şi Struthof. M-am gândit la serpentinele de la Vršič; dar acolo priveliştea se deschide asupra unui extraordinar amfiteatru de culmi stâncoase, care nu există aici. Drumul acesta din Munţii Vosgi este poate mai asemănător aceluia sinuos de la Kobarid la Vrsno. Acolo ca şi aici, pădurea se retrage din loc în loc şi, mai ales, nu există stânci, iar 206


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

pământul se revarsă din rotunjimile pădurilor în ierburi care se ondulează la rădăcina masei întunecoase de copaci. Dar nu mai ştiu dacă pe povârnişurile de la Vrsno sunt brazi ca şi aici. Probabil că nu.” „Oricine înţelege, fie şi după o rapidă trecere în revistă a literaturii de limbă slovenă, că oraşul Trieste şi marea fac parte nu numai din ceea ce am putea numi spaţiu vital sloven, ci şi din universul nostru psihologic”, scria Boris Pahor într-unul din eseurile sale. Exact acesta este amănuntul care facilitează permanentul amestec al trecutului cu prezentul, ca şi structurarea cronologiei din roman. Într-un fel şi din acest motiv Necropola câştigă la nivel estetic şi se individualizează atât de profund în contextul numeroaselor scrieri pe tema universului concentraţionar din literatura contemporană: autorul face mult mai mult decât să rememoreze ori să depună o mărturie cu privire la acei ani şi la toate acele evenimente. El elaborează o operă de artă şi exprimă o viziune specifică, ce depăşeşte nivelul unei realităţi redate mimetic. De aici şi posibilele comparaţii între Necropola – parţial, ele au fost făcute de către diverşi exegeţi – şi Amintiri din casa morţilor, de F. M. Dostoievski sau O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, de Aleksandr Soljeniţîn. Pe de o parte, Pahor pare a spune că mărturia, orice mărturie, este (rămâne) în mod fatal incompletă, poate şi din cauza vinovăţiei pe care supravieţuitorii o resimt chiar şi după decenii. Dar pe de alta, scriitorul ştie că nu se poate merge înainte fără aceste mărturii ale celor care mai sunt. Adică, fără curajul de a spune adevărul. Iar adevărul acesta nu vizează exclusiv ororile din lagărele de concentrare, ci şi evenimente petrecute anterior, la unele dintre acestea Pahor revenind de-a dreptul obsesiv, câtă vreme întreaga sa copilărie şi adolescenţă au fost marcate de incendierea Centrului Cultural Sloven din Ljubljana, în 1920. Momentul este evocat, de altfel, şi în Necropola: „Încă din tinereţe, ne-au fost smulse din conştiinţă toate iluziile şi am 207


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

fost obişnuiţi să aşteptăm un rău şi mai radical, şi mai apocaliptic. Cum de pildă, ca elev, te pătrunzi de panica unei mulţimi ignorate care, lipsită de putere, trebuie să privească cum îi este distrus de flăcări teatrul aflat în centrul oraşului Trieste. Viitorul tău este pe veci marcat de o asemenea scenă. Cerul însângerat de deasupra portului, fasciştii turbaţi care stropesc cu benzină clădirea impunătoare şi apoi se amuză la vederea rugului aprins – totul s-a întipărit în interiorul copilului, traumatizându-l.” Interesant este, apoi, faptul că acest incendiu devine, din perspectiva timpului, semn prevestitor al crematoriilor din lagărele de exterminare, imaginea din trecut făcându-le pe cele din prezentul naratorului protagonist din acest roman cu atât mai pregnante. Iar salvarea, unica salvare din faţa barbariei, a focului şi a oricăror focuri ideologice rămâne, pe timp de război, redescoperirea căldurii umane. Pe timp de pace, soluţia e, oricât de deranjantă îi poate ea părea la un moment dat protagonistului, tocmai pierderea printre cohortele de turişti, integrarea în comunitatea, fie ea şi una temporară, determinată de sosirea în grup la noul Struthof: „privirile turiştilor nu vor putea niciodată (sunt ferm convins de asta) să-şi reprezinte abjecţia care a strivit credinţa noastră în demnitatea şi libertatea omului.” Ulterior, trebuie făcut pasul următor, iar Necropola şi, de fapt, întreaga operă a lui Pahor îl evidenţiază: scrisul. A scrie înseamnă pentru el îndeplinirea unei misiuni de credinţă şi de onoare atât pentru cei de azi, cât şi – uneori mai ales – pentru cei ce nu mai sunt, pentru ca istoriile lor să nu se cadă pradă uitării, scriitorul îndeplinind şi rolul de verigă de legătură între trecut şi prezent. Rememorarea lucidă deşteaptă conştiinţa artistică şi în acest fel, doar în acest fel, ia naştere adevărata literatură, cea în care Pahor crede cu toată tăria. Procedând în consecinţă, Boris Pahor se situează în descendenţa sau, după caz, în apropierea acelor gânditori care s-au aflat mereu în 208


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

căutarea reperelor spirituale. Tocmai de aceea, el înţelege sacrul şi-l transmite foarte convingător, de multe ori deconcertând cititorul; pentru că la el e vorba întotdeauna – mai cu seamă în Necropola – de un sacru ce devine perceptibil doar în latura sa profund umană, excluzând cumva vechea legătură a individului cu vreo divinitate. Cenuşa martirilor de la Struthof devine, privită astfel, parte integrantă a celui mai sfânt nivel al universului: pentru Pahor transcendentul sălăşluieşte doar în imanent şi totul depinde de fiinţa umană, de deciziile sale în situaţii limită şi mai cu seamă de forţa sa spirituală. Relativ puţin cunoscută şi încă şi mai puţin citită în Occident, poate cu câteva excepţii notabile (Boris Pahor, Aleš Debeljak sau Drago Jančar – cel care, în paranteză fie spus, l-a recunoscut pe autorul Necropolei drept unul dintre marii săi maeştri spirituali), literatura slovenă contemporană reprezintă o adevărată revelaţie. Mai ales pentru cititorul român. Căci, departe de a găsi în cărţile autorilor de limbă slovenă acel provincialism sau acel paseism tematic ori stilistic despre care unii exegeţi occidentali au vorbit uneori, noi putem descoperi cu uşurinţă în paginile scrise de aceştia sentimentul legăturii indestructibile dintre trecut şi prezent, învestirea cu sens a istoriei, asumarea marginalităţii (dar neacceptarea periferiei spirituale!), aspecte care oferă noi perspective de interpretare pentru prezentul literar (şi nu numai) al Europei de Sud-Est şi Centrale. Dar şi pentru Europa de mâine. Opera lui Boris Pahor stă mărturie în acest sens, el spunând cu demnitate şi curaj adevărul despre ceea ce s-a petrecut; pentru ca aşa ceva să nu se mai repete. Şi nici să nu se uite.

209


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Post scriptum Cum se scrie un poem Aceasta e întrebarea la care răspunde Ana Blandiana, în numărul 3-4 al revistei „Vatra”, o întrebare adresată poetei de o fetiţă, „o elevă întâlnită într-una din multele întâlniri organizate pe vremuri în şcoli”. Şi răspunsul pe care îl dă Ana Blandiana la această întrebare mărturiseşte, în fond, un crez literar, e o ars poetica ce străluminează, cu sensurile ei, întreaga creaţie a poetei: „Nu eu îl scriu pe el, el mă scrie pe mine. Cine este el – poemul sau cel care hotărăşte ca poemul să vină pe lume – este greu de spus. Cel mai simplu ar fi să spun Dumnezeu. Dar intensitatea şi ambiguitatea poeziei este atât de similară cu intensitatea şi ambiguitatea rugăciunii, încât răspunsul ar fi aproape pleonastic. În orice caz, a trecut de mult vremea când credeam că mă exprim cu ajutorul scrisului. Acum accept să mă las exprimată de altcineva, chiar dacă sper că acesta poate fi uneori chiar eu însămi.”. Acesta ar fi un prim răspuns, al doilea e legat de spaima de literatura ca instituşionalizare a scriiturii: „pentru a fi poezie, un poem se scrie cu frică de literatură, cu spaima de a nu fi un profesionist al acesteia. Sunt, desigur, scriitor, scriu cărţi, şi totuşi ideea că aş putea fi doar un autor de literatură mi se pare inexactă şi chiar jignitoare. În măsura în care ceea ce scriu nu este mai mult decât literatură, nu merită efortul, nu mă interesează. În orice caz, literatură şi poezie nu mi s-au părut niciodată sinonime. Literatura este ceva făcut din cuvinte, poezia, dimpotrivă, se apără de cuvinte, se scrie cu grija de a folosi cât mai puţine cuvinte”. În acelaşi număr, un dosar consistent dedicat postumanismului/ postumanului, în care semnează Andrei Codrescu, Aurel Codoban, Florina Ilis, Ştefan Borbély, Robert Cincu, Vasile Mihalache, Cristina Diamant, Daniela Petroşel, Doru Pop, Radu 210


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

Vancu, denisa Adriana Moldovan, Laurenţăiu Malomfălean, Marius Puşcaş ş.a. Vasile Mihalache defineşte şi sintetizează genealogia posumanismului, care este „continuarea critică a direcţiei antiumaniste din teorie şi filosofie, care a început odată cu «maeştrii suspiciunii», Nietzsche, Freud şi Marx (cf. Paul Ricoeur, De l’Interprétation: Essai sur Freud), a continuat cu unii reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt (Benjamin, Marcuse, Horkheimer etc.), cu structuralismul (Saussure, Lévi-Strauss, Barthes, Althusser etc.) şi a ajuns la apogeu odată cu poststructuralismul şi deconstructivismul (Foucault, Derrida, Bourdieu etc.), studiile culturale şi despre ştiinţă, postcolonialismul, feminismul şi teoriile numite generic «postmoderniste» [Lyotard, Baudrillard, Deleuze, Guattari, Kristeva, Cixous, Irigaray, Butler, McLuhan, Latour, Agamben etc.)”. Actualitatea lui Maiorescu Un consistent dosar tematic consacră revista „Apostrof” nr.6/ 2017, actualităţii lui titu Maiorescu, prin texte smenate de marta Petrei, ion pop, Ion vartic, Ovidiu pecican, Ioan-Aurel Pop, Mircea Popa, Gheorghe Mocuţa, Lucian Vasiliu, Petru M. Haş. Completat cu o secţiune intitulată Titu Maiorescu văzut de contemporani şi de urmaşi, în care Eugen Ionescu vorbeşte de mentorul junimist ca de un „miracol”, subliniind rolul său de „critic literar, de mentor, de controlor, de ghid al culturii, de ins care selectează valorile şi aruncă nonvalorile”, prin care şi-a îndeplinit „misiunea de mare şi autentic critic român”. Sunt reamintite şi cuvintele exemplare ale lui Lovinescu: „Nu există poate în literatura noastră o personalitate mai rotunjită, mai precisă, prezentă şi aceeaşi în studiile de la început, ca şi în simplele rapoarte academice, de la primul lui rînd tipărit şi pînă la cel din urmă. A existat deci un focar interior, din care s‑a împrăştiat căldura în toate periferiile. «Lupta pentru adevăr» n-a fost o vorbă aruncată la întîmplare, ci o idee-forţă, care a străbătut pretutindeni, în orice cuvînt, creînd în jurul ei o mişcare rodnică 211


Alpha, nr. 7-8-9, 2017

pentru evoluţia noastră. Nemenţinîndu-se în domeniul abstracţiunilor, s-a scoborît şi s-a manifestat în domeniul culturii şi al politicei.”. În Moştenirea lui Maiorescu, Marta Petreu inventariază, descrie şi interpretează principalele concepte, principii şi forme de gândire ilustrate de Maiorescu, subliniind rolul criticului în demascarea oricăror manifestări ale mistificării, patologiilor culturale sau politice: „Linia de gîndire maioresciană şi junimistă (…) a cîştigat, în secolul al XIX-lea, bătălia cu o seamă de fenomene patologice ale culturii româneşti, forme de cultură destructurate de contactul violent şi traumatizant cu cultura şi civilizaţia, infinit mai bine structurate, mai puternice, mai autoritare, provenind din Europa apuseană.”. În fond, Maiorescu rămâne, aşa cum remarcă Ion Pop, „a o prezenţă statuară, de întemeietor în materie de spirit critic şi, implicit, al unei atitudini ferme contra invaziei de veleitarism, gravă şi atunci, gravă şi azi”. I.B.

212


ISSN 2344 – 6048

Print by: bbimage.ro


Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.