Issuu on Google+


Reeditare electronică cu acceptul direct al autorului Vasile Popovici şi al Bibliotecii Cronopedia, realizată de Ioan Muntean

Reproducerea - integrală sau parţială - a lucrării şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.


Sete de albastru

1


Tehnoredactare: Vasile Popovici Coperta: Liviu Popovici Corectura: Vasile Popovici

2


Vasile Popovici

Sete de albastru

- Poeme de dragoste -

Editura VIF - 2013 -

3


Premiul I la Concursul de creaţie literară Chronos 2013 – secţiunea epigrame –

e-mail: vasilepopovici38@yahoo.com Tel. 0231/588134; 0768664943 4


Închin această carte iubirii pe pământ! Iubiţi-vă! E tot ce-aveţi mai sfânt!

5


Atât te rog când eu voi fi sub cruce: aruncă-mi nuferi albi pe ţărna-mbătrânită; îmi voi păstra credinţa-n veşnicie, c-ai fost şi încă mai eşti tăul din care ies pe luciul apei nuferi… nuferi albi.

6


Vasile Popovici

N. 20 dec. 1938, com. Corni, jud. Botoşani. Poet, prozator, folclorist, eseist, epigramist, critic literar. A absolvit Şcoala elementară în satul natal (1944-1952), Liceul „A.T. Laurian” - (1952-1955) . Facultatea de limba şi literatura română. Profesor, Director coordonator, Şcoala cu clasele I-X Corni, primar de Corni după Revoluţia din Decembrie. Activitatea literară: - Phöenix - revistă şcolară, - fondată în 1970; Paradoxuri - vol. I (Poezii) – Edit. Princeps, Iaşi, 2007; Joc perpetuum - vol. II (Poezii) Edit. Princeps, Iaşi, 2007; Demonul angelic - vol. III (Poezii) - Edit. Princeps, Iaşi, 2008; Cântece şi taine - vol. IV (Poezii) - Edit. Princeps, Iaşi, 2008 (volum inclus în cartea ,,Demonul angelic”); Întoarcerea în Nimic - vol. V (Poezii) - Edit. Princeps, Iaşi, 2008; Pleacă cocorii - vol. VI (poeme alese) - Edit. Stef, Iaşi, 2011; Arc de curcubeu – vol. VII (Poezii) - Edit. Stef, Iaşi, 2012; Meteor – vol. VIII (poeme alese) - Edit. Stef, Iaşi, 2012; Carusel – vol.IX (poezii) Edit. PIM, Iaşi, 2012; Pământul ca o punte - vol.X – (Poezii) – Edit. PIM, Iaşi, 2012; Materia respiră – vol. XI - (poeme alese) – Edit. PIM, Iaşi, 2013 ; Sfidează Timpul! (în coautorat cu Maria Cozma, doctorand în drept la Sorbona, Paris), - Edit. PIM, Iaşi, 2013; Solstiţiu hiperborean - vol. XII (poeme alese) - Edit. PIM, Iaşi, 2013. Volume pregătite pentru tipar: Paradoxuri – vol. I - (Poezii) - Ediţia a II-a, refăcută şi revizuită; Joc perpetuum – vol. II – (Poezii) – Ediţia a II-a, refăcută şi revizuită, Obsesia nonsensului – Poezii; Remember – reflecţii neoplazice. 7


În lucru: Exilat pe pământ – roman – în 2 volume; Păcatul iubirii – roman; Exegeze-eseu; „Vatră srăbună” – culegere de folclor din zona Corni – Botoşani. Apariţii în publicaţii: Ţara de Sus, Moldova Literară, Dor de Basarabia, Absolut, Falezele de piatră, Sămănătorul, Singur, Ecouri Literare, Constelaţii diamantine, Regatul Cuvântului, Sfera Eonică, Confluenţe lirice, Armonii culturale, Revista Familiei (Israel), Familia, Zeit, Boema, Nomen Artis, Onyx (Dublin/Irlanda), Luceafărul (Botoşani ), Curierul de Vâlcea, Chronos, Climate literare, Observatorul (Toronto/Canada), Bogdania, Omniscop, RadioMetafora (Montreal/Canada), Cervantes, Basarabia Literară (Chişinău Republica Moldova), Slova creştină, Slova copiilor (supliment al Revistei Slova Creştină), Oglinda literară, Dor de dor. Premii: Premiul Astra – obţinut la Festivalul naţional de poezie ,,Nicolae Drăgan”- Galda de Jos – Alba, 2010; Premiul special - la Festivalul Internaţional de Creaţie Literară ,,Titel Constantinescu”, ediţia a IV –a , 2011, organizat de Editura Rafet din Râmnicu Sărat, judeţul Buzău; Menţiune la Concursul internaţional de poezie pentru românii din întreaga lume „Starpress” 2012 ; Menţiune specială la Concursul internaţional de proză pentru românii din întreaga lume „Starpress” 2012; Premiul I la Concursul naţional de poezie, proză…„Pe aripi de dor domnesc”, Domneşti – Argeş, ediţia a V-a, 2012; Menţiune la Concursul internaţional de creaţie literară „Visul”, Ediţia a VII-a, 2012, secţiunea volume publicate. Diplomă de excelenţă atribuită de LSR - Filiala Iaşi-Moldova pentru merite în creaţia literar-artistică şi publicistică, 4 martie 2013; Premiul I – diplomă de onoare şi publicarea unui volum de autor – tiraj 50 de bucăţi – la Concursul de poezie, proză, epigramă, eseu- reportaj, „Chronos 2013”, secţiunea „epigramă”. Premiul I la Concursul Literar Internaţional „Visul”, Ediţia a VIII-a, 2013, la secţiunea vulume publicate, Eseu (Maria Cozma şi Vasile Popovici – „Sfidează Timpul!”, Edit. PIM, Iaşi, 2013). Premiul III la

8


Concursul Internaţional „Visul”, Ediţia a VIII-a, 2013, la secţiunea volume publicate, Poezie ( „Materia respiră”, Edit. PIM, Iaşi, 2013). Prezent în: Antologia „Între râmnice”/ Editura Rafet, 2011/ antolog – Constantin Marafet – Râmnicu Sărat; Antologia de poezie „Artă sfâşiată” / Edit. Arhip Art, Sibiu, 2011, antolog – Valentina Becart; Antologie de poezie şi proză Confluenţe lirice / Edit. PIM, Iaşi, 2012; Antologia Căutări prin vara arsă de cuvinte – antolog Stancu Nicolae, 2012; Antologia „Romeo şi Julieta la Mizil” - 2012; Antologia universală a poeziei româneşti contemporane „Meridiane lirice” – Armonii culturale, 2012; Antologia Dincolo de cuvânt / Edit. Arhip Art, Sibiu, 2012, antolog – Valentina Becart; Antologia „Suflet românesc” - poezie patriotică - / Edit. Măiastra, Târgu-Jiu, 2013, editor Elisabeta Gîlcescu; Scriitori şi publicişti botoşăneni (Dicţionar biobibliografic) – Silvia Lazarovici, Edit. Agata, Botoşani, 2013. Referinţe critice: Valentina Becart, Maria Cozma-Crocy, Violetta Petre, Maria Vasiliu, Maria-Cornelia Postescu, Cella Negoiescu, Boris Marian, Gellu Dorian, N. N. Negulescu, Gheorghe A. Stroia, Ionel Marin, Maria Apetroaiei. Membru al Ligii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi - Moldova.

9


10


„Iubirea mişcă soarele şi celelalte stele” (Dante) Cine nu a iubit vreodată, nu a trăit, doar a existat; aşa cum atâtea au existat fără să lase vreo urmă în urmă. Sentimentele de iubire, de dragoste sunt trăiri care-ţi înnobilează lăuntricul până la subliminal. Omul care iubeşte este mai bun, mai altruist, mai ales, mai aproape de Dumnezeu. „Dragostea e asemenea febrei; nu le putem stăpâni pe nici una şi nici nu putem limita durata sau intensitatea” spunea La Rochefocault, iar Sir Walter Scott: „Dragostea este darul pe care Zeii l-au dat Oamenilor singuri de sub cer”. Am adunat în această carte, de parcă am cules macii roşii de prin lanuri înspicate şi flori de câmp, sălbatice, poeme de dragoste cuatât mister şi taine pe care raţiunea umană nu le poate stăpâni întotdeauna, indeajuns; de aceea, tocmai de aceea, poate, iubirea ma durut; un durut plăcut pe care l-am întreţinut ca pe focul pe care nu-l doreşti stins, stins de tot, ci întreţinându-i arderea, chiar dacă şi-a mai bicisnicit vâlvătaia până la molcomire. Pentru a-mi susţine „durutul”, l-aş invoca pe Ion Luca Caragiale: „O mare durere să iubeşti, o mare nenorocire să scapi de această durere”. Am întreţinut această durere, am dus-o până la capăt!!! Cu cea de pe urmă căldură în ruga-mi testamentară: „Atât te rog/când eu voi fi sub cruce:/aruncă-mi nuferi albi/pe ţărnambătrânită;/îmi voi păstra credinţa-n veşnicie,/c-ai fost şi încă mai eşti tăul/din care ies pe luciul apei/nuferi…nuferi albi.”/ (Nuferi albi) După ce, ca în toate, a fost şi un început: „Te-am căutat prin risipire/să te-adun/din infinituri şi din colb de stele,/din fiecare Evă să te recompun/imagine din visurile mele.”/ (Tu eşti fata) Dragostea, iubirea poate fi: de mamă, de tată, soră, frate, aproapele de peste gard; iubirea de glie/moşie, neam, limbă, care, însumându-le, esenţializează patriotismul. Cartea mea esenţializează dragostea-pasiune, transfigurând realitatea într-o alta, - francă, platonică, imaculată, nevinovată, curată, 11


ideală, altruistă, unde raţiunea pură este incompatibilă cu osmoza, nebiruind întotdeauna. În ziua a şasea, Domnul, punând Cuvântul la-ncercare, îşi terminase marile capitole fiinţiale, ontologice ale universului. După ziua de odihnă, în marea Lui dumnezeire, începe desăvârşirea creaţiei, ordonând, de la minus la plus infinit, subcapitolele ontice pe scara axiologică. Aşadar: Adam! Una la mână! Şi întru neplictiseala întâiului pe arealul necuprinsului, Dumnezeu o măiestreşte pe Eva. În costumul evitic, impudică, nu-şi puse în faţă măcar frunza aceea de lipan; asta pentru că jivina alunecătoare, care nici până acum n-am întrebat pe nimeni de unde apăruse, încă n-o ademenise la ispită. „Cât n-au muşcat din măr,/nu era bai./Adam şi Eva/erau singurii din rai,/goi-puşcă,/scoşi proaspăt din tipar/şi n-aveau/nici o frunză de lipan,/măcar.//Când s-au lăsat ispitei/spre robire,/călcând porunca austeră,/grea,/când s-au văzut/cu-atâta dezgolire,/se întrebau/de-i bună la ceva.”/ (Inocenţă) Da, a fost bună la ceva dezgolirea: „Pe când aproape săptămâna/să se lege/au fost făcute toate/în afar’ de tine,/iar toate nar fi fost/aşa divine,//să n-aibă cine taina lumii s-o dezlege.//Demiurgul,/în larga Lui dumnezeire,/s-a-nseninat/de chipul tău senin/şi,/ca întregul tău/să fie cu-mplinire,/a pus în chip/asemănare de divin.” (Asemănare de divin) Femeia, creaţia care s-a bucurat de îndestularea proaspătului Făcut încă neîmpărţit, - gingăşie, bunătate, prospeţime, frumuseţe, atică-fée ca o efigie mişcătoare pe albastrul nemărginirii, a răvăşit fibra bărbătească până la extaz şi agonie, forţând datumul în datum cu promisiuni imposibile, cu veleităţi poeticeşti: „Eu sunt poet, iubito!/şi-ţi pot da tot ce vrei,/îţi dau 2-3 luceferi,/dar ce să faci cu ei?//Te pot plimba în voie/cu Carul mare-ori Mic,/pe drumuri de lactee,/prin Marele Nimic.”/, conştientizând totuşi şi recunoscând cu capul plecat, dar cavalereşte: „Iubito, ce mai vrei,/că am promis de toate,/de-ai cere veşnicia,/,,aiasta” nu se poate!//Mai bine-ţi dau o floare/în fiecare zi…/şi vom vedea noi cum e/cu ,,to be, or not to be”. (Gentillesse) 12


Şi cum timpul, ireversibil şi implacabil/inexorabil, sapă peste tot, necruţător/neiertător, ca un joc perpetuu în stereotipiile veşniciei, râmân aducerile-aminte: „Mai ţii tuminte-n luncă noaptea răcoroasă,/că ne-apucase frigul, am făcut un foc/şi cum, pe ani lumină, steaua norocoasă/ne trimitea blagoslovire şi noroc?//Mai ţii tu minte, oare, cerul larg deschis,/seninul din Cefeu, azur séptentrional/şi cum pe raza lunii ne curgea, ca-n vis,/un binefăcător fluid universal?”/ (Mai ştii…?) Datumul ne poate juca o farsă: „Povestea filelor albe/e tot ceam lăsat netrăit,/sincope din dragostea care/în spuza jarului s-a mistuit.//Povestea filelor albe/e golul, e hăul din noi,/cărarea pe care n-am încăput,/să mergem în viaţ’-amândoi.”/ (Povestea filelor albe) Dar mai este o variantă: „ Îţi scriu un mic poem în stil alexandrin,/iubita mea de ieri, iubita mea de azi,/iar dac-o fi, şi-o fi, în braţe lin să-mi cazi,/atât cât mai trăim, noi doi să ne iubim,/iar când veni-va zi, veni-va să murim,/să bem până la fund din cupa cu venin!”/ (În stil alexandrin) Ori: „Eu vreau femeia înspumată ca şi marea în furtună,/cu ţâţa dulce ca porumbu-n lapte când îl fierbi,/ca şerpii-n şerpărie care, piatră scumpă-şi fierb din spumă,/femeia atică, cu pasul sprinten ca la goanelor de cerbi.//Eu vreau femeia-abis, din funduri de oceane, neatins,/femeia-vis ce-n zori să nu să se destrame;/hiperboreele ne curgă liniştit prin părul nins,/când vremea ‘ceea va veni şi ne va prinde-n rame.” (Eu vreau femeia) Oricum, femeia: „Aşa cum flori de colţ pe creştete alpine/Dau muntelui sublimul culmilor ne-atinse,/La ceasul brumelor prin vremurile ninse,/Şi un blestem e bun când vine de la tine.” (Şi un blestem e bun) Dacă femeia este efigia mişcătoare pe albastrul infinit: „Privesc spre cer cu sete de albastru,/să se pogoare din senin Fortuna,/să fim doar noi sub cer, să fim totuna.//Îmi voi purta ca pe un dar cununa,/mă voi ruga cu rugă de sihastru,/privind spre cer cu sete de albastru.”/ (Privesc spre cer) 13


Şi: „Vreau să înţep cerul,/să curgă peste mine o picătură de albastru./M-am obişnuit cu albastrul ochilor tăi,/iubito,/şi nu pot trăi/fără sete de albastru.”/ (O picătură de albastru) Dacă: „Tu eşti fata după care/am plecat prin risipire/să te caut, să te-adun./Tu eşti fata ce-am găsit-o/’n căutarea regăsirii .” (Tu eşti fata), atunci: „Aruncă-mi draga mea,/aruncă-mi pe sicriu/un bulgăre de poezie!//În loc de lutul greu/şi lipicios ca un limax,/ca o năpârcă,/aruncă-mi tropi/şi rime, şi măsuri, şi ritmuri.//Aruncă-mi, draga mea,/un bulgăre de poezie/să se sfârâme-n tropi,/dar mai ales într-o metaforă/obscenă - moartea mea!//Să crească muşuroiul dolofan;//mormântul - el /-mormântul meu.”/ (Bulgăre de poezie) Conchizând lapidar: „Eu te iubeam din viitor,/când încă nu erai născută,/pe când în tine nu era,/ nici dor, nici taină, nici ispită.//Din destrămări te-am adunat,/în suflet să-mi sădeşti credinţă;/mi-ai fost menire, gând, păcat/şi puntea înspre nefiinţă./Eşti cel dintâi şi ultim suvenir;/erai, ai fost şi încă eşti/un verb ajutător ce-l foloseşti/în zicerea aceea-a lui Shakespeare.” (Verb auxiliar) Şi pentru că ireversibil şi prea repede, şi prea nedrept, ajungem şi moşnegi, cu ochelari din sârmă ruginită şi betegi, Carpae Diem!: „Mai las’, iubito, să închid fereastra/să sechestrez un univers în noi,/să simt a magmei scurgere-n şuvoi/să fie-ntreg potopu-n noaptea asta.//Prin noi, fluid universal să curgă,/să se pogoare din senin fortuna,/să se ogoaie-n linişte furtuna,/ca liniştea de după…să se scurgă./ (Liniştea de după furtună) Pretext pentru „a o face pe poetul?”: „Deschide larg fereastra ce-am închis-o/s-ascult cum pacea curge-n univers,/să-ţi recitesc poema într-un vers/ce pentru tine dinadins am scris-o.” (Ibidem) De facto: „Te ştiu şi după vorbă, mers, ispită, glas duios,/din visele-mi tăcute, frustrate de cuvinte;/nu ştiu de ai fost, ori demon, ori angel, mai ‘nainte,/dar ştiu c-ai fost şi încă eşti un vis în vis frumos.” (Te ştiu)

14


De iure: „Te vreau un vis concret să fii,/cu mâna să-ţi cuprind tumultul,/să fii sălbatică şi fiară rea,/şi nărăvaşă cum e vântul.//Să temlânzesc ca pe o fiară/ce vrea să fie îmlânzită,/să fii povestea mea de-o vară,/să fii vestală şi ispită//.Să ne trăim ispita, azi,/poveste peste ani să fim,/să fie totul vis în vis/din care să nu ne trezim.” (Te vreau un vis concret) Setea de albastru e panaceul absolut care ne vindecă de Răul Universal ce ne pândeşte din umbră, lovindu-ne când atenţia ne este sustrasă machiavelic ori sardonic. Setea de albastru ne face mai buni şi altruişti, şi oleacă „mai" nemuritori, la muchia de cuţit cu eternitatea, între Esenţă şi Nimic!!! Pentru că, între Esenţă şi Nimic, doar lucrurile veşnice au sens!!! Autorul

15


16


Sete de albastru 2013

17


18


Mai ţii tu minte… Mai ţii tu minte-n luncă noaptea răcoroasă, că ne-apucase frigul, am făcut un foc şi cum, pe ani lumină, steaua norocoasă ne trimitea blagoslovire şi noroc? Mai ţii tu minte, oare, cerul larg deschis, seninul din Cefeu*, azur séptentrional** şi cum pe raza lunii ne curgea, ca-n vis, un binefăcător fluid universal? Din largi fioruri s-au desprins porniri rebele ca valurile-nvolburate-n neostoi şi tot privind aprinsul ca pe-un foc de iele au ars pân’ la cenuşă fiorurile-n noi? Mai ţii tu minte, ai vreo tremurare când cerul nopţii arde-n foc întins ? acum ai alte-ngrijorări şi ţi se pare că alte focuri ard, dar tot de necuprins? *Cefeu, - constelaţie din emisfera boreală a cerului, situată între constelaţii-le Ursa Mică, Girafa, Casiopeia, Şopârla şi Lebăda. **Septentrional, ă, - adj. – Nordic.

19


Gentillesse Eu sunt poet, iubito! şi-ţi pot da tot ce vrei, îţi dau 2-3 luceferi, dar ce să faci cu ei? Te pot plimba în voie cu Carul mare-ori Mic, pe drumuri de lactee, prin Marele Nimic. Îţi pot da tot ce vrei, şi soarele şi luna, din stele câte-ţi dau, nu poţi avea nici una. Ţi-aş da un univers ca să le ai pe toate, nu cum aevea sunt, ci metamorfozate. Eu, ca poet, iubito, îţi dau tot ce doreşti, ca om, nu pot decât ce sunt doar omeneşti.

20


Iubito, ce mai vrei, că am promis de toate, de-ai cere veşnicia, ,,aiasta” nu se poate! Mai bine-ţi dau o floare în fiecare zi… şi vom vedea noi cum e cu ,,to be, or not to be”.

21


Povestea filelor albe . Povestea filelor albe (rămase-n răbojuri nescrise) e trista poveste de-o vară a viselor noastre ucise. Povestea filelor albe e tot ce-am lăsat netrăit, sincope din dragostea care în spuza jarului s-a mistuit. Povestea filelor albe e golul, e hăul din noi, cărarea pe care n-am încăput, să mergem în viaţ’-amândoi.

22


În stil alexandrin Îţi scriu un mic poem în stil alexandrin, iubita mea de ieri, iubita mea de azi, iar dac-o fi, şi-o fi, în braţe lin să-mi cazi, atât cât mai trăim, noi doi să ne iubim, iar când veni-va zi, veni-va să murim, să bem până la fund din cupa cu venin!

23


Sete de albastru Mi-e sete şi dor de senin de albastru, de-o parte infimă de-albastru, atât cât să-mi pot regăsi privirile rătăcite, bolnave şi întrebătoare. Mi-e dor de geana pădurii şi de frunzele care plâng (acolo) şi ele de dor de senin de albastru. Nu lăsa frunzele să se usuce nici izvorul să se ascundă sub sterpe pământuri. Dacă ţi-aminteşti… apa era rece, sorbită din pumn, cu pofta asasinului ce-şi soarbe din inima iubitei tăriile propriei crime. Şi stropii răcoreau arşiţa, strânsă undeva şi uitată de secole nepornite la drum. Sunt un egoist, ba încă şi mai mult, dacă-mi doresc cu poftă de asasin să-mi regăsesc negăsirea, într-o infimă clipire de-albastru. Şi totuşi, setea de-albastru clinteşte din loc ca pe o stâncă pornirea mea în recăutarea negăsirii. 24


Am ucis… Am ucis toate iubirile care s-au prosternat docile şi necruţătoare cu ele însele. Am ucis toate dorurile izvorâte din fântâni fără fund, nesecate. Am ucis toate îmbrăţişările şi chiar dragostea maternă am ucis-o; eu, cu inima mea de piatră şi cu dragostea mea zdrobită, chiar de piatra din sufletul meu. Mi-a mai rămas mila pentru ultima iubire neucisă, şi plăcerea propriei mele ucideri. Mi-a mai rămas şi păcatul că n-am ripostat propriei mele zămisliri.

25


Tu eşti fata… Tu eşti fata după care am plecat prin risipire să te caut, să te-adun. Tu eşti fata ce-am găsit-o ’n căutarea regăsirii. Te-am cules din roua ierbii (iarba verde de şopârle) pe-unde trec cu stele-n frunte cerbii. Te-am cules din dimineaţă strop cu strop, cum din şesuri, de prin gârle, faunii culeg fantome şi eresuri. Îţi curgeau pe faţa-n purpur lacrimi - bucuria regăsirii iară eu, - cu buze arse - , le-am sorbit cu-atâta sete bob cu bob. Tu eşti fata, până astăzi, virtuală şi morgană; nu abstractă, ci concretă, cu atâta prospeţime într-o lume desuetă. 26


Ascunsă dup’ o stea Te-am căutat prin risipire să te-adun din infinituri şi din colb de stele, din fiecare Evă să te recompun imagine din visurile mele. Şi preschimbată-n pasăre după vreo stea, ca fata de-mpărat ascunsă după lună, aş vrea să te cobor cu mâna mea, încet, încet, ţinându-te de mână. Să te ascund în suflet pustiit şi gol, să bem ca în poveşti din apa vie, iar dacă-ţi va fi dor de nor, de stol, portiţa e deschisă de la colivie.

27


Şi trupul tău… Şi trupul tău atât de moale ca zăpada proaspăt ninsă, ca fulgii zboru-şi poposind, topindu-se în palma-ntinsă. Şi-atât fierbinte că topeşte sufletu-mi ce curge lavă şi cu miros de flori de câmp şi-a fragedă cosire de otavă. Vestală-n semnele augure, îţi lasă trupul de Rodin, cuprins; la ceasul aşteptărilor târzii, îi lasă slobozenie şi-aprins.

28


Moştenire Mi te-au lăsat strămoşii moştenire grea, un paradox în plus „da capo al fine“: să fii dintotdeauna moştenirea mea, dar fără drepturi care se numesc depline. Mi te-au lăsat strămoşii tău şi ghimpe din care odrăslesc nuferii albi şi trandafiri. În metafizica aristotelică a lucrurilor sfinte, pe clipa netrăită s-au aşternut vagi amintiri.

29


Dor de sete Îţi lasă liniştea să cadă peste mine! întreg eterul să m-audă tresărind, te lasă izvorâtă din izvoarele din tine, băută cum se bea paharul pân’ la fund! Eternitatea nu-mi facă vreo farsă! aici vreau dor de sete şi-un îngân în şoaptă; o fragă-n pârgă-i mai gustoasă, decât s-o laşi pân’ e trecut’ de coaptă.

30


Romantică Cu mâna ta plăpândă de copilă, îmi mângâi fruntea gata să se-aprindă, iar eu, în stângăcia mea proverbială, îmi las în voie braţele să te cuprindă. Îţi ţin în braţe trupul strâns de mine şi îţi aud tot tremurul fiinţei tale; aş vrea să-ţi spun cât mi-e de bine, dar simt cum braţele-ţi se lasă moale şi te afunzi în iarba necosită încă, lăsându-te în voia dulcelui sărut, când, deodată, toate păsările-n luncă au amuţit ori doar mi s-a părut. Ce dulce eşti copilă, tu, fecioară, ce bine-ţi şade în rochiţa diafană! eşti ca o floare la-nceput de primăvară şi ca o şcolăriţă, sprintenă codană!

31


Codana Trag în plămân lăsat de sară Şi mi se umflă pieptul dolofan. Codanele încă mai stau pe-afară Şi una decât alta-i mai sprinţară. De-abia aştept lăsatul nopţii, Să-mi iasă-n prag codana zvăpăiată, Să vin, să trag zăvorul porţii, Să strâng la piept trup’şor de fată. Să stăm o noapte-n luna nopţii Cuminţi, străini de nebunii. În zori, cadana: ,,să mai vii!” Şi-nchide-apoi zăvorul porţii.

32


Arc peste timp De la o vreme gând păgân m-apasă, privind evitica codană în zburătăcire şi nu-i găsesc mai pe măsur’-asemuire decât cu iarba fragedă şi bună pentru coasă. De trupul ei fierbinte-adiacent, când mă lipesc parcă de friguri prins, îi simt tot zvârcolul nevinovat, aprins, când mâna îmi alunecă şerpeşte, insolent. Cuminţi şi neîndemânatici am intrat în armonia lucrurilor firii; cădea pe noi destinul şi zefirii, cu reguli imuabile de postulat.

33


Candoare Sfielnică şi pură, părea efigie stelară-n infinit. Că am muşcat obraznic din mărul rumen, pârguit, ca fierul roşu când îl baţi s-a înroşit; cerca ceva să spună, dar nu a izbutit. S-a mai sfiit că-n iarba necosită a căzut şi fără să-i fi pus vreo piedică anume. Zâmbea plângând, plângea zâmbind, simţind cum toate fericirile-o cuprind. Şi plânsul ei era curat şi mă înduioşa; era în plâns candoare şi un strop de fericire, era iubire-n plânsul ei şi mai era şi-o rugă de-mplinire.

34


Păcat de dor Am făcut-o boacănă, părinte, ori de oaie, cum vrei să îi spui; am greşit, călcând în cele sfinte şi în cele sufleteşti, al dracului. Azi, pe când eram în luncă de aiurea, se ducea s-aducă apă din izvor o fată. Eu i-am stat în cale; ea… a stat şi ea şi mi-a spus că vrea să fie sărutată. Dacă vrerea ei a fost aiasta, ce puteam să fac să nu par pămpălău!? chiar atât de grea o fi năpasta? Zi şi dumneata, părinte, e atât de rău?

35


Dacă-i rău şi dac’-a fost păcat, iar păcatul, dac’-a fost de dor, dacă numai eu sunt vinovat, sufletu-mi apasă şi-aş putea să mor. Pune părinţele peste mine patrafirul şi dezleagă-mă de rău şi de păcat! Unge-mă pe unde trebuie cu mirul şi la urmă trage-i şi-un cădelniţat!

36


Amor barbar Păream un cupidon arhaic, demodat, cu tolba plină cu săgeţi, cu arcul încordat; pe fat’-o ispitea noian de abordări atipice, ieşite din tiparele stereotipice. Cercam s-aprind amorul cu dulcegării, cu-mbrăţişări şi cu sărut de poezie; parfum shakespearian şi fantezie turnam pe trupul ei, în noaptea feerică, târzie. Dar ea vroia s-o strâng, să geamă de durere, vroia un braţ vânjos şi cu putere, vroia să fie la un pas de nebunie, vroia măcar o dată un amor în duşmănie.

37


Ea nu-şi dorea pretext shakespearian, romantic şi nu se dezgolise ca pentru un Renoir,1 nici să-i recit o odă-n metru antic; vroia, în schimbul tuturor, doar un amor barbar.

1

Renoir / rönuár /, - Auguste ( 1841- 1919 ), pictor francez, unul dintre reprezentanţii de seamă ai curentului impresionist. Renoir a fost totodată autorul unor admirabile tablouri cu nuduri feminine (,,Nud în soare ” etc.) şi scene de baie, realizând un ideal de frumuseţe cu forme pline, dar de o caldă poezie şi tandreţe.

38


Enigmă Aş vrea ca într-un hău să mă arunc în toate-abisurile tale. Genune eşti, ori toate-abisurile-s tâlcuri pe care eu cu greu le mai pricep? Şi nu le înţeleg ecourile care vin din reci străfunduri? Cunoaşte-ţi-voi adâncurile ca fântânile în inima planetei sfredelite, din care ciuturile nu ajung la apă, apă ca să scoată? Privind în tine ca într-un caleidoscop, alege-voi dintre atâtea cioburi colorate, alege-voi şi perle, nestemate?

39


din care să-ţi împodobesc şirag, la gâtul tău de lebădă sălbătăcită? Îţi voi putea aduce profunzimile-ţi latente ca pe-un revărs de ape limpezi peste grinduri?

40


Păcatul tău Păcatul tău, - cât mi-am dorit să-ţi duci păcatul pân’ la capăt! ah, trupul tău atât de proaspăt, părea din dragoste cioplit. Cu tine ai luat trecutul şi-n suflet zbucium mi-ai lăsat; de ce, oare de ce-ai plecat!? am fi putut începe cu-nceputul. Şi nu pricep de ce ai plâns; să nu-mi vorbeşti, tot nu-nţeleg; păcatul tău n-a fost întreg, n-a fost până la capăt dus.

41


Colibri (parabolă) Se tânguia colibri-n colivie că aripile n-aveau zbor. Şi-aşa-i venea câte un dor de zbor, de nor şi de câmpie. Şi… cum suspinul îi era profund, atât de colibreşte şi tânguitor, băgă de seamă, tot plângând-cântâtnd, că nu era-ncuiată cu zăvor. Era speranţa ei de libertate, în care crezi şi-n clipa de pe urmă; şi a zburat… şi a zburat departe… şi nu s-a mai uitat în urmă.

42


Descânt(ec) Vino, prinde-mă, ispită, Şarpe, limbă ascuţită, Muşcă-mă şi dă-mi venin, Face-te-aş inel, destin! Intră-n mine,-ascunde-te, Foc mocnit, aprinde-te, Flacără, aprinde-mă, Ardere, cuprinde-mă! Buze fragă, ochii mură, Să-ţi muşc ţâţă, să-ţi pup gură, Sân rebel să îţi dezmierd, Printre ţâţe să mă pierd! Ţâţe pline, rozaline, Semne, har de sibiline. Bobii-i număr şi tăciunii, Vrajă prind în ceasul lunii.

43


Vadul Mă uit c-un ochi la fata care trece vadul, păşind atentă, cu o bocceluţă-n spate. Prin cap îmi trece-un gând de prunc credul; mă uit în jur. Pustietate! Dar eu, cum sunt băiat binecrescut şi ruşinos, când pomenesc de fete, am alungat din mine gândul cel urât, dar tot priveam la fată printre degete şi pe-ndelete. Mă captivase până-n profunzime peisajul cum fata-şi ridica rochiţa înc-oleacă. Simţeam cum îmi plesneşte de ruşine-obrazul, că… dacă i-o intra-n rochiţă apă? Mai către mijloc, apa s-adânceşte şi cum se face apa mai adâncă, 44


ea-şi trage rochia în sus cu două deş’te, de-o palmă şi oleacă, încă. Mă apucase ameţeala ca pe-un caraghios; se învârtea Siretu-n scăfârlia mea, iar fata, cu picioarele când sus, când jos. Ori îmi imaginam, ori se-nvârtea şi ea. Să crească apa, nu mi-ar place, că, dacă rochia i s-a udat, ea trebuie să se dezbrace, să-şi pună rufa la uscat. Cum să rămână ea, copila, cum a făcut-o mumă-sa? cum sunt milos, dacă m-apucă mila? cum sunt fricos, dacă m-oi speria?

45


Plata Cine-n cale mi te-a scos Aşa zveltă-mbujorată!? Mulţumescu-i cui te-a scos Că-mi erai îndatorată. Faci pe sfânta, pe nebuna, Mofturoasă şi în draci. Nebunatico, ştii una? Plata în natur’-o faci. Că de nu ar fi natură, Ce ne-am face fără ea? Nu ai fi nici tu, făptură, Iară plata, cin’ să-mi dea!? Mi se zbate-n mine dorul, Când te-mpotriveşti uşor, Şi-ascultăm apoi izvorul, Îmblânziţi de-atâta dor.

46


Păcat să mori! Steie luna după dâmb, după dâmb, nerăsărită; nu mi-o scoate vorbe-n târg, nu mi-o scoate vorbe stând după alt dâmb, asfinţită. Steie printre nori, ascunsă, de răsare după dâmb, să nu vadă cum deschei bluza fetei bumb cu bumb. Dup’o vreme poa’ să iasă, să se culce după dâmb, pe când eu i-oi încheia bluza fetei bumb cu bumb. Să nu fie cu bănat Că, dacă i-am descheiat bumbii unu’ câte unu’, să fiu neemancipat, s-o fac, başca, pe nebunu’!

47


Doară… Doar suspinul ca pelinul ştie-mi plânsul, ştie-mi chinul. Doară lacrima şi plânsul ştie-mi dorul, neajunsul. Doară vântul ştie-mi gândul, praf de stele, prindă-n părul dragei mele. Doară dorul şi izvorul călătorul, setea ştie-mi, curgă, vie-mi!

48


Neogoi Ţi-am ascultat în noapte-albastră şi târzie străbaterea ecoului din funduri abisale, ca strigătul de corlă în pustie, tot zvârcolul neliniştilor tale. Prin veacuri vechi, cercând să te adun întreagă şi aevea-nchipuirii vremelniciei, docil să mă supun ca o străfulgerare-n rosturile firii. Aveau să se-mplinească-n ceasul lunii pornirile de neoprit, de neogoi, blestemul cupidonic din croiala lumii, nestinsul arderii din amândoi.

49


Sunt semne… Priveşte cum din ram tăiat, seva ţâşneşte şi cum plesnesc bobocii-n floare, cum colţul crud al ierbii odrăsleşte! E soare iar; ce bine e sub soare! Priveşte-ţi chipul în oglinda sevei, iar eu să te citesc ca pe o carte veche! Ce mult aş vrea să ştiu secretul Evei! mi-l poţi spune în şoaptă, la ureche? Nu te-ai privit învoaltă şi întrebătoare că sânii-ţi rotunjiţi sunt gata de plesnire? n-ai fost, să-ţi dea în bobi vro vrăjitoare? Ţâşneşte seva-n ram; sunt semne de-ncolţire.

50


Priveşte-ţi în albastru chipul desdemonic, ca o privelişte onirică transfigurată, făptură atică cu chip angelic şi demonic, mereu învolburată, aceeaşi apostată. Prin iarba de şopârle mers să mă îndemne! iubito, lasă-mă la pieptul tău, mă lasă s-ascult seva curgând! Sunt semne… e soare; eşti hărăzire şi-mplinire şi fragedă otavă - mai înspre toamnă bună pentru coasă!

51


Părere Păreai vestală-nveşmântată-n flăcări, efigi’-edenică sacramentală, purtai în ochi seninul pur şi licări desprinşi din emisferă australă. Păreai nepământeană ca un vis din care nu ai vrea să te trezeşti, venind de-orişideunde circumscris, să-mparţi păcate nepământeneşti. Ca pe-o părere-n braţe, te-am cules dintre miraje făr’ de-asemănare. Tu eşti particula din univers care lipsea, iar eu cea care moare.

52


În mine te-am purtat În mine te-am purtat, în gând şi în popas, în visul meu nedestrămat şi-ntreg. Imagine’-adunată din crâmpeie nu o şterg; privirii mele, atică făptură ai rămas. Încerc, din vrajă, fée să te-adun, şi din corolele întinderii de maci, ca o sămânţă-ntru rodire te desfaci întâiului meu gând sălbatic şi păgân.

53


Asemănare de divin În mult prea marea Lui însingurare, în hiperspaţiul fără puncte cardinale şi fără viaţă, adevăr şi cale, a pus Cuvântul la-ncercare. Pe când aproape săptămâna să se lege, au fost făcute toate în afar’ de tine, iar toate n-ar fi fost aşa divine, să n-aibă cine taina lumii s-o dezlege. Demiurgul, în larga Lui dumnezeire, s-a-nseninat de chipul tău senin şi, ca întregul tău să fie cu-mplinire, a pus în chip asemănare de divin.

54


Îmblânzire Cădea albastru peste noi, pe-ntinderi, peste necuprins;. ardeam ca macii-n lan, văpăi, şi soare mult cădea aprins. Sălbatică, biruitoare, din braţe strânse te-ai desprins, iar flacăra mistuitoare, în loc de stins mi s-a aprins. Te-am adunat din risipire, din colb de stele te-am cules; te-am strâns domoală lângă mine şi-ascultătoare, mai ales.

55


Un trăsnet fulger slobozi; cu tot seninul din senin, miracolul se ĂŽmplini protocolar Ĺ&#x;i sibilin.

56


Neastâmpăr Te ştiu naiadă-ntre limanuri, cum te-au imaginat poeţii, poveste spusă pe la hanuri cum n-au mai auzit drumeţii. Din răzvrătitul neastâmpăr, visări păgâne-n neogoi, ca un ştrengar să mă strecor să mi le culc pe sânii goi. Te chem stăruitor cu mâna-ntinsă, să vii, să-ţi spun cu drag să mai rămâi, să-ţi simt întreaga fibră neatinsă şi curgerea-n clepsidră a nisipului.

57


Estivală Strâns în braţe să te strâng, Te-oi ruga, ruga, frumoaso! Să ieşim în câmp, în crâng, Supărarea-ncolo, las-o! La vreo babă poate pleci, Să-ţi facă descânt de leac De diochi şi să te vindeci, Să-ţi fiu drag, să-ţi fiu pe plac. Să ieşim în câmp, pe şesuri, Să ne-acoperim cu linişti Printre mituri şi eresuri, Printre macii roşi din inişti. Stând culcată-n lan de grâu, Cu privirile-n albastru, Dacă nu-ţi ţii sânii-n frâu, Jur să n-o fac pe sihastru!

58


Cules Când mâna-ntind spre mere coapte, să le strâng, să le culeg din ram, simt inima cum bate cu tărie de parc’-aş strânge sânii tăi, şi tari, şi goi, şi rumeni, şi cu miros de mere-n pârgă. Şi-mi vine… Şi-aşa îmi vine ca o revărsare-n grinduri şuvoi nestăvilit, să muşc cu poftă să-mi ostoiesc nesaţul. Şi le culeg. ’Nainte ca să cadă brume reci.

59


Rosturile firii A adormit pe plajă marea şi a plâns cu capul pe meduze verzi şi cochilii de melci. Din nestingher şi nepătruns abis, a strâns pentru ghicit, ţigăncilor din şatră, scoici. Pun scoica la ureche şi ascult cum cântă, râde şi jeleşte marea şi cum suave glasuri de sirene de demult, le trimitea matrozilor pierduţi chemarea.

60


Trecând pe lângă şatra aşezată în prislop, îşi devoalează sânii şi-şi scoate ghiocul, nu-i fie de deochi, o ţigăncuşă foc; în cale-mi stă să-mi zică partea şi norocul. Norocul, partea şi sămânţa încolţirii stau labirintic şi latente în ghioc şi n-aş fi priceput sublimul rosturilor firii, de nu-mi stătea în cale ţigăncuşa foc

61


Eram copil şi… Eram copil şi culegeam de pe imaş pasca găinii. Rupeam şi aruncam învoltul şi din tulpini făceam un lănţişor pe care îl prindeam la gâtu’-unei copile pe care o rugam s-o fac mireasă. Şi ea se bucura. Şi îmi zâmbea. Atât de drăgălaş, că îmi venea s-o-mbrăţişez şi s-o sărut, dar mi-era frică să nu-i dispară zâmbetul şi bucuria şi roşaţa din obraz. Şi n-am îmbrăţişat-o, şi nu i-am sărutat obrajii-mbujoraţi de fragedă copilă. Cum anii vin şi ani se duc, copila a crescut. Ne-am întâlnit alaltăieri, din întâmplare, pe-un drum îngust, îngust de tot; pe o cărare. Şi loc în lături să te dai nu era loc. Tot stând în loc, ne-am amintit de-atunci când eu voiam s-o fac mireasă. 62


Ea îmi zâmbea. Tăcea. Iar loc în lături să te dai, nu era loc. Şi cum se-ntâmplă-n lumi cu legi pe care nu le ştim, cu noi dimensiuni, poate ca cea de lângă noi, am trecut unul prin altul.

63


Ulcioare Ulcior abia ars proaspăt, scos din cuptorul humii s-arată proaspăt noilor sosiţi la han. Privesc contemplativ şi cu-ntristare la hangiţa care toarnă vinul din ulcior în căni de lut, frumoase căni. Îmi pare cunoscut ulciorul din care curge vin-pelinul. Ceva vreme în urmă, turna în căni altă hangiţă, pe când oprisem. Când vor veni peste o vreme pe la han drumeţii să bea, să chefuiască, ori peste altă vreme după vremea-’ceea, olarul va mai frământa în palme lutul bun pentru ulcioare şi ulcele?

64


De dus pe umăr, cum duc fetele ulcioare? Ulcioare de pus vin-pelinul boabelor brumate. Ulcioare care merg la apă şi se sparg.

65


Verb auxiliar Eu te iubeam din viitor, când încă nu erai născută, pe când în tine nu era, nici dor, nici taină, nici ispită. Din destrămări te-am adunat, în suflet să-mi sădeşti credinţă; mi-ai fost menire, gând, păcat şi puntea înspre nefiinţă. Eşti cel dintâi şi ultim suvenir; erai, ai fost şi încă eşti un verb ajutător ce-l foloseşti în zicerea aceea-a lui Shakespeare.

66


Demonul angelic Visez, iar visul meu parcă-i aevea şi-acelaşi demon-înger mi s-arată; el este cum e în poveste féea şi seamănă c-un drăcuşor de fată. Eşti îngerul ori demonul din vale, ce îmi apari mereu în vis? nu ştiu, dar îţi aştern în cale covor de flori de măr şi de cais. De eşti un înger despre care-au scris poeţii ori demonul din Valea-adâncă, cobori din vis în pragul dimineţii, ca roua dimineţilor în luncă.

67


Te voi culege în mănunchi de primăveri, cum noaptea îşi culege-un cer de stele, să fii şi îngerul, şi demonul printre luceferi, să fii şi demonul, şi îngerul trăirii mele.

68


Ghiocul Trecând pe lâng’-o şatră de ţigani, o ţigăncuşă frumuşică foc îmi cere pentru salbă câţiva bani de-argint; schimbul ei, să-mi caute-n ghioc. Îi spun pirandei că-i frumoasă; ea roşi; şi îi mai spun că mi-am pierdut norocul; ghiocu-şi pune la ureche şi-mi şopti: ,,o fată te va îndrăgi, aşa zice ghiocul”. La gâtul ei de lebădă-mblânzită - de-ar zice adevăr ghiocul i-aş prinde-o salbă de turcoaze; schimbul meu, - norocul.

69


Şi ca să-mi spună adevăr ghiocul, mă ia de mână pirandeleşte şi mă duse tainic sub bulibăşescul coviltir; şi pân’ să-mi scoată din ghioc norocul, piranda mă priveşte ştrengăreşte, uitându-se prelung de parc’-ar aştepta răspuns – Iar eu mă reflectam în ochii ei, ce-aveau lucirea îndepărtatei Altair* *Stea foarte strălucitoare din Constelaţia Aquila (Vulturul), de tipul A, situată la 17 ani lumină de Sistemul Solar.

70


O picătură de albastru Vreau să înţep cerul, să curgă peste mine o picătură de albastru. M-am obişnuit cu albastrul ochilor tăi, iubito, şi nu pot trăi fără sete de albastru. Te-am căutat să-mi picuri din albastrul acela dar, negăsindu-te, am implorat cerul să curgă peste mine o picătură din albastrul lui. Oare!? Nu cumva cerul a împrumutat albastrul ochilor tăi?

71


Ţi-am adunat risipirea Ştiam că eşti pe undeva şi peste tot, dar nu-ţi ştiam de urmă printre-atâta risipire şi-a trebuit din fiecare Evă, să te scot, să te adun şi să te recompun în tine. Avea câte ceva din tine-orice femeie, dar nu orice femeie erai tu; te-am căutat şi prin câmpiile-elizee; întregul tău abia acum se refăcu. E multă linişte; ucigător de multă. bătăile din orologiul lumii nu mai curg; ecouri mai răzbat, de moarte ori de nuntă, în amurg.

72


Amurgu-şi doarme somnu-adânc, profund, netulburat şi fără vise, fără gând, iar zorii, zorii nu apun, ci se ivesc în orizontul austral spre crug (ceresc). Rămâi în zori făptură a visării! revarsă-ţi zorii-n zi şi în azur, întinde curcubeu în liniştea-nserării şi toarnă-mi picătura din albastru-ţi pur!

73


În căutarea regăsirii Ştiam că porţi în ochi albastrul îngemănării cerului cu marea. Păşeai grăbită peste clipe de eternităţi şi-ţi auzeam din necuprins chemarea. Sub geana verde a pădurii s-a oprit umblatul meu, în căutarea regăsirii; s-a destrămat ce ursitoarele-au urzit, iar peste mine, aştearnă-se zefirii! Aşa cum mintea mea te-a dăltuit în chip de neasemănare în albastru-ngemănării, aşa mi-ai apărut în marginea de crâng, cum te-am purtat prin veşniciile visării.

74


Privesc spre cer - sonet Privesc spre cer ca în albastrul ochilor, cules din cer şi-adus la tine pe pământ; cum sfinţii-şi pun să poarte aură de sfânt, l-ai pus să-mi văd făptura-n oglindirea lor. Privesc spre cer de parc-aş face-un legământ că de acolo-n nopţi senine se cobor atâtea stele care până-n ziuă mor, lăsându-ne dumnezeire pe pământ. Privesc spre cer cu sete de albastru, să se pogoare din senin Fortuna, să fim doar noi sub cer, să fim totuna. Îmi voi purta ca pe un dar cununa, mă voi ruga cu rugă de sihastru, privind spre cer cu sete de albastru.

75


Mai ştii de noaptea-’ceea…? Mai ştii de noaptea- ’ceea câmpenească şi cu lună? nici unul nu-ndrăznea ce-avea de spus să spună. Mai ştii că am trăit atunci noi doi, noi amândoi, întreg trăitul cât a fost să se agaţe-n noi? Degeaba încercam să fim sfielnici şi cuminţi, tu te lăsai pe spate-n voie, făr’ multe rugăminţi. Îţi era pumnul plin cu iarbă strânsă strâns, iar pe obraz se prelingea, de fericire,-un plâns. Mai ştii...? şi dacă… la ce mi-e bun ştiutul!? că pentru noaptea-’ceea mi-a fost dat născutul, iar plânsu’- acela, de-mplinire plâns, îl simt pe-obrazul meu, fierbinte curs. . 76


Balada sihastrului Călcând desculţ pe stei parcă de ametist, Sihastrul îşi croieşte-anevoiasă cale, Privind spre zări străine, abătut şi trist, Pân’ la departele de dincolo de vale. Privirea lui se prelungea senină, Iar mâna lui ducând sperare şi noroc În căldăruşa de la sihăstrie, plină Cu apă limpede, din şipot, şi cu busuioc. Era din cale-afar’-anevoioasă calea. Picioarele-l lăsau şi-ncet îi sângerau. Era departe, prea departe valea. Plângeau în neogoi… şi pietrele plângeau. Era un plâns din piept de stâncă, aspru. Un plâns de care nu te-apucă plânsul. Un plâns pe care îl ştia numai sihastru’ Şi îl purta la bine şi la rău cu dânsul, Să-i dea putere multă, să nu plângă La căpătâiul fetei care-l aştepta, Dar până-n vale’-adâncă, să ajungă, Era o cale-ntinsă de-o poştă şi ceva. Primise veste sus, la sihăstrie, Că fata e bolnavă şi pe moarte Şi îl ruga cu lacrimi ca să vie, Să-i facă dezlegare de păcate. 77


Păcate? În viaţa ei doar un păcat avuse: iubirea ei păcătuise. Să-i fie-atât de greu păcatul, de neiertat? Atât păcat avuse: că neîngăduit, iubise. De dorul celui dus se-mbolnăvise, Iar leac la boala asta cine poate da? Sihastrul, auzind vestirea, şi pornise. Sfinţise apa şi puse busuioc în ea. Părea sihastrul gârbov şi îmbătrânit. Nesigur mersul îi era pe calea aspră Şi nimeni nu şi-ar fi închipuit C-ar fi avut şi-o viaţă nesihastră. Ajunse greu în fapt de seară, în amurg. Intră-n odaia tristă, neîcăpătoare. Din ochi-i pustiiţi, lacrimi sărate curg, Cu care poţi să umpli şi o mare mare. Se adunase-n bătătură multă lume. Odaia nu prea mare era plină. Şi nimeni pân’ acum nu poate spune De unde raza ’ceea de lumină. Îi puse tremurând mâna pe-obraji. Pe frunte o sărută părinteşte. Erau umerii fetei goi, dar calzi. Deschide cartea, dar nu o spovedeşte. Simţi copila cum puteri îi cresc, Venind din mâna care-i cuprinsese sânul Şi din sărutul de pe frunte, părintesc. Simţi miros de flori sălbatice din fânul 78


De-abia cosit în brazdă groasă, între lunci. Îşi aminti poeme scrise într-un vers Şi că, în ziua singulară de atunci S-a scurs prin fibra ei întregul univers. Copila nu avea puteri să plângă, Dar i-apăruse zâmbet inocent pe faţă. Îi prinse mâna dreaptă-n mâna stângă Şi i-o sărută. Sihastrul se schimbă la faţă. Luă copila-n braţe strâns şi o sărută. Ca un miracol, fata începu a plânge. Gregara gloată rămăsese mută. Sihastru’-n flăcările gheenei va ajunge. Stropi acel instinct gregar cu-agheasmă; Sărută fata care se făcuse bine. Făcu o cruce ca pentru catapeteasmă. Îşi scoase anteriul şi-l zvârli-n mulţime. Erau ca-n ziua ’ceea de atunci Când fânu-abia cosit i-au dus în vis, Când păsările adunate-n lunci Nu i-au trezit, ci au tăcut. Precis. La ceas oprit de demoni ori de îngeri, Pământul se acoperi cu plângeri. Mormânt în piatră, la poale de stâncă, Săpat-au oamenii veniţi din sat. Şi l-au udat, cu lacrimi l-au udat. Cu flori din fânu-abia cosit din luncă, Mormântul l-au împresurat. 79


S-opreau drumeţi porniţi să urce-n sihăstrie, Spre-acolo unde vúlturul pleşuv mai cată, Spre culmile încărunţite din pustie, Să se deschidă cerului o largă poartă. Cu gând pios, îngenunchind, s-opreau drumeţi. Plângeau nestăpânit, se adunau tristeţi. Puneau tăcuţi lumină-n lutul de-nvelire, Ce l-a luat în stânjen întru ocrotire. S-aşterne peste timp tăcere şi uitare; Spre creste-ncărunţite şoimul nu mai cată. Păienjeniş s-aşterne peste vechi altare, Cărările de stei, - nu-i nimeni să le bată. * Sihastru-şi doarme veşnicia-n lutul lui. Doar umbra-i de lemur mai rătăceşte încă Fără gând, fără cuvinte Dumnezeului, Prin fânul înflorit şi necosit din luncă. * Mi-a spus povestea, ce i-am zis baladă, O babă, descântând în ceaşcă doi tăciuni; Găsită printre abţibilduri într-o ladă, Pe o copert’-a unei cărţi de rugăciuni.

80


Ploaie În noapte-adâncă prin zăvoaie rătăcită, priveam vrăjit caleidoscopul suspendat, stelar. Călcam pe constelaţii, păşeam imaginar pe trepte de cleştar, cu mintea răvăşită de-atâtea întrebări fără răspuns; de-atâta floare neculeasă din câmpie, de-atâta zbatere, zădărnicie, de-atât mister, de-atâta nepătruns. În noapte-adâncă rătăcită prin zăvoaie, îmi caut liniştea furată de cei răi. Păşesc pe constelaţii pân’ la Dumnezei. O ploaie… trimite, Doamne, prin zăvoaie, ploaie!

81


Mai ştii…? Când ne-am oprit la margine de crâng, când poala lui cea verde ne-a-nvelit, când iarba ne-a dat aşternuturi moi, mai ştii? era aproape de zenit. Când frunze s-aplecau să ne sărute, când m-ai primit la sânul tău trufaş, când buze, sâni şi-mbrăţişări ardeau, am fost în altă viaţă fraţi de nu am ars? Când, mai încolo-n mijloc de câmpie, în cale, clipocind izvorul ne-a ieşit şi nu am stins pojarul ce ardea în noi, de ce-am fost răi, nu ne-am iubit?

82


Era un un foc mocnind în noi; de ce n-am ars pân’ la cenuşă? Stăteam în lan privind seninul. Mai ştii de pasărea aceea jucăuşă? Mai ştii…

83


Melopée O ecuaţie cu-o mie de necunoscute: aşa te-am cunoscut, aşa ai fost; te-am învăţat apoi ca pe o poezie, cu intonaţie de-actor şi pe de rost, ca un copil care învaţă migălos a scrie. Te-am recitat în gând şi cu glas tare; ba… chiar pe portativ te-am pus, cântându-te ca pe-o sonată de Mozart, apoi ca pe o doină, iar la final am plâns, doinind o doină cu ,, Flautul fermecat”.

84


Să ştii… Într-un târziu, când toamne reci şi putrede, grăbite vor aşterne peste mine brumele-ngheţate ori poate când acel târziu neaşteptat, mult prea devreme va veni la ceas de viperă, să ştii că te-am purtat în vise şi-n visări. Că nu ţi-am spus-o-n ziua-’ceea, când poala verde a pădurii ne ferea de ochii lumii, ca de deochi, e dreptul meu la propria-mi osândă. Că nu ţi-am spus-o nici în noaptea-’ceea, să ştii acum: că te-am purtat, numai pe tine, în vise şi-n visări, ca pe o dulce izbăvire.

85


Ochi de orb V-aţi întrebat vreodată cum cată orbul frumuseţi în ochi şi-n trup de fată, cum ochii, buzele şi gura, şi trupul i s-arată în nepriveliştea din mintea lui de orb, întunecată? În ochii unui orb, o floare albă de muşcată în părul negru de codană cu înfrigurare prinsă şi floarea şi părul şi codana, cum arată? dar lacrima de bucurie pe obraji prelinsă? Cum vede zarea, cum i s-arată depărtarea şi-ngenuncherea pentru rugă în faţa icoanei, şi ţărm sălbatic, istovit de val, şi marea, şi plâns, şi râs de prunc, la pieptul mamei?

86


Cum i s-arată ciocârlia sfredelită-n cer, şi lanul spicelor pătat de macii roşii, cum sânul crud ca mugurul plesneşte în prier, şi cum se-nchid în stânjenul jilav strămoşii? Cum soarbe curcubeul, din fântâni culori şi-n ochi de sprintenă codană se aprind văpăi, nu vede, dar vede ce noi nu vedem de multe ori: divinul elementelor, dar şi prăpastia din noi. Îmi place cum a spus-o unul pe pământ: orbi sunt cei care nu vor să vadă, nu cei care orbi sunt ; cum nu-i iubire-aceea, dacă nu-i întreagă.

87


Fulgi În iarna asta, când fulgii leneşi cad ca un mângâi pe-obrajii roşii ca petalele de maci, ei se topesc de dragul tău, plângând de bucurie că-ţi pot atinge chipul gingaş. Maci roşii ca un pastel pe albul iernii… Şi-mi vine… ca o curgere prin capilare seva, să îi sărut acestei blânde ierni petalele de maci, maci roşii ca un pastel pe albul iernii, misterioasă şi provocătoare ca o prefaţ’-a unei cărţi încă nerăsfoită.

88


Pânza Penelopei Şi te-am cules din Eve şi din visuri, prin veac secund să-ţi recompun întregul, iar după, m-am izbit de aisbergul ce m-a lăsat la fund printre abisuri. Şi-acum, de-acolo caut timp pierdut; purtai azur şi ochii Caliopei şi-ntregul tâlc al pânzei Penelopei, de-abia-n târziul meu l-am priceput.

89


Liniştea de după furtună Mai las’, iubito, să închid fereastra să sechestrez un univers în noi, să simt a magmei scurgere-n şuvoi să fie-ntreg potopu-n noaptea asta. Prin noi, fluid universal să curgă, să se pogoare din senin fortuna, să se ogoaie-n linişte furtuna, ca liniştea de după…să se scurgă. Deschide larg fereastra ce-am închis-o s-ascult cum pacea curge-n univers, să-ţi recitesc poema într-un vers ce pentru tine dinadins am scris-o.

90


În noaptea ’ceea În noaptea ’ceea zgomotul de mii de decibeli din univers parcă se stinse; sclipea caleidoscop stelar pe fond şi toată liniştea de noi se prinse atât cât s-auzim subliminal cum dă în plesnet colţ de iarbă. Chiar apele din mers au tras la mal precum luntraşul, luntrea lui beteagă. Ţi-ai prins părul în trei agrafe, lăsându-te în voie şi aprinsă pe brazda luncii dintre ape, biruitoare şi învinsă.

91


Vânzând iluzii - dublă nonă Vânzând iluzii ca pe cărţi poştale, când nu sălăşluieşti mistere să le-ascunzi, ai dat la toată lumea pe parale. Atât de darnică ai fost cu mine! mi-ai dat pe gratis ere glaciale. Şi care pricini ţi-au dat ghes să te afunzi în labirintu-ntoarcerii în tine? de ce cu-atât hatâr n-ai vrut să mi le vinzi aşa, chiar dacă, ca pe cărţi poştale?! Dar tu de ce te reîntorci în tine, ca un prelung ecou de liră de Orfeu? cu el ai umple hăul meu din mine. De ce pe gratis mi-ai lăsat iluzii cum lasă stelele ce cad ,,lumine”, de parcă n-ai în tine nici un dumnezeu! Mă cheamă cerul şi nu pot să-ntârzii. Acolo, făr’ de tine, o să-mi fie greu pe cât de greu îmi e când spun: ,,cu bine!”

92


Eşti carte de basme Eşti carte de basme deschisă, citită demult într-o vară; te-am învăţat pe dinafară în clipa-mi aproape ucisă. Te recitesc zilnic şi te-nchid şi-ndoi colţul filei bătrâne; o vorbă cu tâlc, veche, spune că piatră clădită ’nalţă zid. *** Eşti slovă de carte deschisă, din care nu lipsesc tropii şi-albastrul, seninul Caliopii şi lacrim’-albastră, prelinsă. *** Eşti drum şi cărare, popas, şi geamăt, şi zbucium de mare; eşti semnul de carte pe care l-am pus să ştiu de unde-am rămas.

93


Conjugare Tu ţi-ai luat din bolţi albastrul şi seninul Cum trandafiru-şi ia din ţepi parfumul, Cum nufărul, hrănindu-se din tăuri, Îşi ia tocmai de-acolo culoarea şi sublimul. Te-ascult ca pe o uvertură de Franz Liszt; Ca pe-un Rodin în dăltuire te admir Şi te conjug cu verbu -,,a fi” a lui Shakespeare. În datum, pentru tine doară mai exist.

94


Risipire Din fiecare Evă să te-adun mereu, în căutarea regăsirii; întregul risipit să-l recompun de prin nerosturile risipirii. Aşterne-te-mblâzită şi domoală, adună-te din marea ta risipă; pentru greşala ta primordială, să te urăsc iubindu-te o clipă.

95


Şi un blestem e bun Aşa cum flori de colţ pe creştete alpine Dau muntelui sublimul culmilor ne-atinse, La ceasul brumelor prin vremurile ninse, Şi un blestem e bun când vine de la tine.

96


Mereu departe Din ochii tăi curg norii Cirus şi albastru ca un revărs de ape peste grinduri; din ochii tăi, văpăi reverberând, pătrund în suflet răvăşit şi-n gânduri. Mereu, din ochii tăi, tumulturi curg ca peste grinduri revărsări de ape; cu mâna îţi cuprind învoltul şi te simt atâta de aproape şi mereu departe.

97


Odraslă a firii Atică-fée,- poem într-un vers, în care ai pus cu grijă toţi tropii, ţi-e trupul sălbatic ca floarea de şes şi-n ochi ţi-ai luat albastrul Caliopii. Răcoare şi sete ţi-s sânii ca apa la ceasul fântânii, ciorchine în mustul zdrobirii şi vaier din mitul zidirii. Odraslă a datului firii, învaţă să râzi, nu să plângi; îţi prinde în păru-ţi zefirii şi-n vers cântec de nibelungi.

98


Ora cumpenei N-aş vrea ca înc-odată să te pierd; aş vrea de suflet, suflet să te prindă, că mâna mea-i bătrână şi nu cred că poate-o mână-ntinsă să mai prindă. Prin veşnicii, să scotocesc acum, n-aş vrea să-nfrunţi neantul risipirii, că vreme nu mai am să-cerc alt drum din nou, în căutarea regăsirii.

99


Corolar Vrei să ştii ce mult aş vrea Dintre toate câte-s toate? Să fii fibră-n fibra mea. Vrei să ştii cât te-am iubit? Cât să mergi pe jos din plus Până-n minus infinit. Vrei să ştii cât pot iubi? Cât să nu te iau cu mine Când veni, - veni-va zi.

100


Măi gropare! Măi gropare, măi gropare, sapă-mi groapă neadâncă, ţărnă mai puţină-mi pune; adu-mi brazdă de prin luncă, peste mine de-o aruncă. Mai în faţă, sapă, sapă, până să n-ajungi la apă, să aud de-afară tril, să-i aud mândruţei paşii, cum s-apropie apaşii… oare de ce vin tiptil? Şi la cap, şi la picioare, pune-mi floare,- mătrăgună că din dragostea mea mare, jumătate-a fost nebună; jumătate-a fost furtună. Poţi să-mi scrii pe cruce-o glumă, dacă-ţi arde şi de glume; voi păstra secretu-n humă, jur, la nime nu te-oi spune, măi gropare, măi nebune. Poţi…, dar ce nu poţi să faci când eşti slobod,- teleleu!? poţi să fluieri şi în draci, dacă-ţi vine, pe când eu… ce n-aş face-n locul meu! 101


Bulgăre de poezie Aruncă-mi draga mea, aruncă-mi pe sicriu un bulgăre de poezie! În loc de lutul greu şi lipicios ca un limax, ca o năpârcă, aruncă-mi tropi şi rime, şi măsuri, şi ritmuri. Aruncă-mi, draga mea, un bulgăre de poezie să se sfârâme-n tropi, dar mai ales într-o metaforă obscenă - moartea mea! Să crească muşuroiul dolofan; mormântul - el – mormântul meu; din rădăcini de stânjeni ce-şi trag prin capilare tropi şi rime, şi măsuri, şi ritmuri de prin poemele din preajmă, acoperite cu bulgări de uitare.

102


Iar dacă timpul, spaţiul se vor curba într-o einsteiniană logică, (poate ilogică), voi reveni din humă, din propria-mi cenuşă, să-ţi număr silabele din versul (dacă-ţi este versul) endecasilabic ori alexandrin. Şi-apoi,din versul alb, să-ţi număr silabele (accentuate şi neaccentuate) fără rimă. Doar ritmul, ritmul nesincopat va bate-n altă clipă.

103


Pământul ca o punte Îţi aminteşti? era prin vară, canicula cădea pe noi; erai copilă şi sprinţară, prin luncă eram singuri, noi. * * E ger, e iarnă, crivăţ bate şi-mi spulberă hiperboree; sunt cam adus puţin din spate, iar tu…tu eşti acum femeie… * * O moarte-i pentru fiecare, iar viaţa este-o datorie; pământu-i puntea peste care păşim ,,voioşi” spre veşnicie.

104


Eliberare Am tras la mal luntrea beteagă; tu ai urcat şi ne-am desprins spre firul apei în derivă… uitându-ne, a bun rămas, în urmă… o! cât ne-am îndepărtat! În loc să ne-ndreptăm spre ţărmul dimpotrivă, pe marea-ntindere de ape am ajuns şi nicipeunde nu era departe ori aproape prin nepătruns. Eram noi doi şi infinitul - găsind sălăşluire-n noi cupola ne acoperea cu-albastru şi senin; şi ne ploua, şi ne uda, şi ne-nchidea în liniştea ce s-aşternuse peste nepătrunsul marin… salmastru. Eram noi doi şi universul - cu infinitul sechestrat în noi de sus ploua o ploaie caldă şi ne uda, iar universul ne îmbrăţişa…ne îmbrăţişa… 105


La ceasu-mplinirii Mă ninge o iarnă cu fulgii prea reci; simt gustul salmastru de lacrimi ce dor, mi-e dor de cărarea…de paşi pe poteci; nu pune, iubito, iubirii zăvor! La ceasu-mplinirii, sub zodie-stelară, adună-te-ntreagă aevea menirii; prin ,,ierbi” de şopârle aleargă sprinţară, reală, nu ca-n visul închipuirii.

106


Într-o buclă temporală Eu te ştiam de la-nceputul lumii. ***** Când ne vom întâlni vreodată - dac-o fi să fie vom sta tăcuţi, fără cuvânt, vorbindu-ne prin gânduri, subliminal, privindu-ne-ndelung, de parc’-am fi nişte-arătări din universuri paralele ori perpendiculare ce, dintr-un accident în superspaţiu, ne-am întâlnit - ca o sfidare-a unor legi pe care nu le stăpânim, pe care nu le ştim şi nici nu le vom şti în viaţa asta tu, coborând pe căi luminice*, ne-am întâlnit ca o bizarerie într-o buclă temporală. Vom râde ori vom plânge? îţi voi simţi atingerea ori, ca în visul meu din somnul greu şi-adânc cât hăul, vei fi mereu, mereu… abstractă, virtuală şi morgană?

107


Ori mă voi resemna că nu mi-ai fost în datum dată… şi că-ntâlnirea-a fost o farsă într-o buclă temporală în care nu se pot modifica destine? *(vezi: Legea Armoniei şi Relativităţii Luminice(Legea 2).

108


Triolet Nu am speranţe să mai sper, nu mai am vise să visez, n-a fost şi pentru mine scris să-mi fie datumul prosper. Când ursitoarele-au ursit, Divinu-a fost prea auster; în ce să cred, în ce să sper când nu mi-a dat şi mie crez!?

109


Eu vreau femeia… Eu vreau femeia înspumată ca şi marea în furtună, cu ţâţa dulce ca porumbu-n lapte când îl fierbi, ca şerpii-n şerpărie care, piatră scumpă-şi fierb din spumă, femeia atică, cu pasul sprinten ca la goanelor de cerbi. Eu vreau femeia-abis, din funduri de oceane, neatins, femeia-vis ce-n zori să nu să se destrame; hiperboreele ne curgă liniştit prin părul nins, când vremea ‘ceea va veni şi ne va prinde-n rame.

110


Nuferi albi Povestea noastră nici n-a fost poveste şi-am fi putut să îndreptăm greşala păcatului până la capăt dus - c-aşa ne-a fost să fie învoiala – Nu ştiu ce a pricinuit, c-atât de apostată şi vrăjmaşă, în marea-ţi risipire te-ai grăbit, neapucând măcar să îţi închei toţi bumbii la cămaşă. Atât te rog când eu voi fi sub cruce: aruncă-mi nuferi albi pe ţărna-mbătrânită; îmi voi păstra credinţa-n veşnicie, c-ai fost şi încă mai eşti tăul din care ies pe luciul apei nuferi…nuferi albi.

111


Hai să fugim, iubito! Hai să fugim departe, draga mea, ne-o pierde urma lumea asta rea şi ne-om ascunde în câmpii de inişti, să cadă peste noi noroc şi linişti. Prin lanuri înspicate de prin şesuri, arzând ca macii, plini de înţelesuri, să alergăm prin iarba de şopârle, ne-o fi fortună ştima de prin gârle. Să ne-ostoim neastâmpărul din noi, ne ude norul încărcat cu ploi, că dragostea-i ca trăsnetul din fulger, ca norul ce-şi sloboade ploi din uger.

112


Îmi amintesc… Îmi amintesc de parc-aş fi visat cum luna-şi lăsa pleoapă, ruşinoasă, iar tu, candidă, castă, m-ai lăsat să îţi deschei trei bumbi de la cămaşă. Îmi amintesc de parc-ar fi acum; erai subţire, trasă prin inel, cum zorii zilei ne trezeau şi cum văpăile ardeu în noi, la fel. Ai fost o primăvară timpurie, în lucrurile firii, - lamură; din trupul timpului, - drept chezăşie te-am rupt; cum rupi din crâng o ramură.

113


Te vreau un vis concret Te vreau un vis concret să fii, cu mâna să-ţi cuprind tumultul, să fii sălbatică şi fiară rea, şi nărăvaşă cum e vântul. Să te-mblânzesc ca pe o fiară ce vrea să fie îmlânzită, să fii povestea mea de-o vară, să fii vestală şi ispită. Să ne trăim ispita, azi, poveste peste ani să fim, să fie totul vis în vis din care să nu ne trezim.

114


Cândva, în toamna unui an Mă rătăcisem prin Domneşti, cândva, în toamna unui an; intrasem, setea să-mi ogoi, într-o ogradă cu fântână. O fată, coborâtă din văzduh, mă luă de mână. Şi-am stat pe prispa casei amândoi; puse fata între noi o farfurie plină vârf cu mere pârguite dintr-un soi de „măr domnesc”. Şi am muşcat; şi mi-au plăcut; şi setea să-mi ogoi, - mi-am ogoit. Şi toamne după toamne au trecut; teleportându-mă-n trecut, mi-apare fata-aceea fată, - fee-atică nedeie cu pletele-i curgâd pârâu, cu şoapta ei blajină şi domoală, ce m-a durut de-atât plăcut.

115


Te ştiu… Te ştiu şi după vorbă, mers, ispită, glas duios, din visele-mi tăcute, frustrate de cuvinte; nu ştiu de-ai fost, ori demon, ori angel, mai ‘nainte, dar ştiu c-ai fost şi încă eşti un vis în vis frumos. Contemplu reflexiv, ca prin fereastră, trupu-ţi de vestală - măiastră dăltuire de Rodin, - eden ori poate iad - , admirativ, cum de pe tine veşminte de mistere cad şi cum lăuntricul subliminal nu-ţi este o greşală.

116


Cuprins Despre autor / 7 „Iubirea mişcă soarele şi celelalte stele” (Dante) / 11 Mai ţii tu minte…/ 19 Gentilless / 20 Povestea filelor albe / 22 În stil alexandrin / 23 Sate de albastru / 24 Am ucis… / 25 Tu eşti fata… / 26 Ascunsă dup’-o stea / 27 Şi trupul tău… / 28 Moştenire / 29 Dor de sete / 30 Romantică / 31 Codana / 32 Arc peste timp / 33 Candoare / 34 Păcat de dor / 35 Amor barbar / 37 Enigmă / 39 Păcatul tău / 41 Colibri / 42 Descânt(ec) / 43 Vadul / 44 Plata / 46 Păcat să mori / 47 Doară / 48 Neogoi / 49 Sunt semne / 50 Părere / 52 În mine te-am purtat / 53 Asemănare de divin / 54 Îmblânzire / 55 117


Neastâmpăr / 57 Estivală / 58 Cules / 59 Rosturile firii / 60 Eram copil şi… / 62 Ulcioare / 64 Verb auxiliar / 66 Demonul angelic / 67 Ghiocul / 69 O picătură de albastru / 71 Ţi-am adunat risipirea / 72 În căutarea negăsirii / 74 Privesc spre cer / 75 Mai ştii de noaptea- ’ceea… ? / 76 Balada sihastrului / 77 Ploaie / 81 Mai ştii …? / 82 Melopée / 84 Să ştii… / 85 Ochi de orb / 86 Fulgi / 88 Pânza Penelopei / 89 Liniştea de după furtună / 90 În noaptea ’ceea / 91 Vânzând iluzii / 92 Eşti carte de basme / 93 Conjugare / 94 Risipire / 95 Şi un blestem e bun / 96 Mereu departe / 97 Odraslă a firii / 98 Ora cumpenei / 99 Corolar / 100 Măi gropare / 101 Bulgăre de poezie / 102 118


Pământul ca o punte / 104 Eliberare / 105 La ceasu-mplinirii / 106 Într-o buclă temporală / 107 Triolet / 109 Eu vreau femeia… / 110 Nuferi albi / 111 Hai să fugim, iubito! / 112 Îmi amintesc / 113 Te vreau un vis concret / 116 Cândva, în toamna unui an / 117 Te ştiu / 118

119


lenusa.ning.com

Administraţie Cronopedia MANAGER: Lenuş Lungu ADMINISTRATOR: Ioan Muntean Procesare şi suport IT Ioan Muntean



Vasile Popovici - Sete de albastru