Page 1


C H r o n o s - Peniţa de aur Revistă de cultură Fondată la Constanța, Martie 2013 Luna Aprilie 2013, anul I, numărul 2

ISSN 2286 – 1963 ISSN-L 2286 – 1963 Apare sub egida Editura VIF Editor S.C. Start Prod Birotica S.R.L. Str. Trandafirului, nr. 5, Constanţa Tel. 0732318945

REDACȚIA Fondator revistă: Lenuş Lungu, Rita Drumeş Directori: Lenuş Lungu, Rita Drumeş Director adjunct.: Mihaela Meravei Redactor şef: Ioan Muntean Redactori: Mihaela Meravei, Ioan Muntean, Lenuş Lungu, Rita Drumeş, Eugenia Enescu Secretar de redacţie: Lenuş Lungu Corectură: Rita Drumeş, Eugenia Enescu Colaboratori: prof. Ioan Ionescu Bucovu (Rânca); Tudor Gheorghe Calotescu (Tg. Jiu), Mihaela Aionesei (Tg. Secuiesc), Gîbu Ana Maria (Dorohoi), Marian Dragomir. Grafica: Ninculina Vizireanu, Ioan Muntean Coperţi: Rita Drumeş Tehnoredactare (Design & DTP): Ioan Muntean

DIN CUPRINS Gesturi simple cu efect major - Rita Drumeș 3 Horia Zilieru un, „Orfeu îndrăgostit”...- 4 Poeta Lirismului Magic, Lelia Mossora - Rita Drumeş 6 Frunza - Lenuş Lungu 9 Poezia, ofranda iubirii - Mihaela Meravei 11 Un risipitor, despre Vămi... - A.G.Secară 13 Metamorfoze - Gabriel Gherbăluță 15 „Zeii și păduchiuții” – o recenzie... - Felix Nicolau 17 Portret de autor Mihaela Meravei 19 Portret de autor Gîbu Ana Maria 22 Poezii de Ana Maria Gîbu 23 Selecție de poezii relizată de Mihaela Meravei 24 Veronica Micle - Marian Dragomir 26 Magda Isanos - Pentru pace mă rog... 28 De ce omul vrea să intre în...- Lenuş Lungu 29 Nebunul... - Viorel Muha 30 Nonsens - Camelia Constantin 31 Portret de autor Stejărel Ionescu 34 „Arta băţului de chibrit” – interviu... Marius Petrescu 38 Gheorghe Zamfir o legendă în viață – M. Meravei 41 Amintiri despre marele actor Amza Pellea - ... 42 Sculptorul George Bilan 43

Revista culturală CRONOS ~ Peniţa de Aur poate fi citită pe site-ul Cronopedia (lenusa.ning.com) Email: izvordecultura@yahoo.com Telefon: 0770257155, 0722452394 Adresa redacției: Constanța Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot face pe adresa de email: izvordecultura@yahoo.com. Responsabilitatea privind conținutul textelor publicate în revista CRONOS – Peniţa de Aur aparţine în mod direct autorilor care le semnează, în numele libertății de exprimare. Reproducerea - integrală sau parţială - a revistei şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.

Portret de autor Ghiță Georgian 44 Portret de autor - Valentin Tufan 45 Nicolae Velea - Marian Dragomir 46 Stejărel Ionescu, un demiurg... - Irimie Străuț 48 Constantin Mîndruţă - Epigrame 49 Ovidiu Cristian Dinică - Despre Mine 50 Flora Cărbune - Primăvara 50 Lenuș Lungu - Analgezic 51 Costel Zăgan - Regina ninsorilor de altădată 51 Elena Spiridon - Rugă către ghiocel 51 Veronica Cârjeu - Iubite 52 Constantin Gavrilescu - Mugur de iubire 52 Portret de autor Viorel Croitoru - Curtea 53 „Adrian Marino – un hiperlucid“ - Lucian Gruia 55 A doua poveste a recunoștinței - Liviu Florian Jianu 58 Referințe... autor Teodor Dume - Călin Sămărghițan 59 Prefață la cartea „Abstracțiuni cantabile” – A. A.Stănescu 60 Ioan Lilă - Claviatura (Keyboard) 60 Revelaţia sau ministrul macului - Aurel Avram Stănescu 61 Viaţa cu Darul - Elisabeta Brănoiu 62 Portret de autor Rita Drumeș 63

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

2


EDITORIAL

Gesturi simple efect major

cu

Rita Drumeș Natura, universul, ne oferă ciclicitate. Ziua urmează nopţii, primăvara succede iernii, zilele săptămânii trec una dupa alta, într-o binecunoscută cadenţă etc. Alternanţă, ciclicitate, succesiune de zile şi nopţi, de anotimpuri şi generaţii. Scara valorică a generaţiilor se schimbă cu repezciune de la o generaţie la alta, ceea ce era important cu zeci de ani în urmă astăzi poate fi banal, iar mâine perimat. M-am întrebat deseori ce-i determină pe oameni să considere unele sau altele a avea valore sau nonvaloare. Cu siguranţă există un punct de referinţă, nu poate fi preţuit ceva doar prin sine însuşi. Cum s-ar putea aprecia gradul de bunătate sau răutate al unui om, dacă nu comparându-l cu un altul? Ar putea spune omul că este fericit, dacă nu ar lua în calcul momentele în care a fost nefericit?!? Poate decreta că un an este mai bun fără să aibă ca reper un altul?!? Şi cum s-ar putea afirma că o generaţie este mai evoluată, dacă nu comparând-o cu alta?? Legat de generaţii, oare actuala nu este cumva superficială, sintetică, trăind cu falsa impresie că este mai evoluată decât precedentele? Cum aş putea să fiu de acord că această generaţie este mai evoluată când ea se pierde pe sine, pierde esenţa a ceea

3

ce este important pentru univers, omul?! Omul a cărui valoare poate fi stabilită doar raportându-ne la univers. În goana nebună către progres oamenii au uitat să iubească un pom, să privească o floare, să se extazieze privind un răsărit de soare sau să aprecieze suavitatea unei poezii. O prietenă mi-a spus că nu are timp să admire natura, aceasta însemnând pierdere de timp, iar timpul costă bani. Poate că avea dreptate.Dar din unghiul din care privesc eu viaţa cred că a sfida uneori monotonul cenuşiu poate fi benefic pentru echilibrul interior, consolidându-ţi astfel sănătatea. „Banii nu aduc fericirea, dar sunt folositori”, mi-a spus un prieten. Oare cât de folositori mai pot fi unui bolnav incurabil, care ar vrea să-şi mai cumpere o oră de viaţă?? Trăindu-şi viaţa într-un permanent galop oamenii generaţiei actuale nu mai au timp să se privească în ochi, să-şi zâmbească sau să-şi trăiască viaţa cu adevărat. Ceea ce are această generaţie în plus, faţă de precedentele, este agonia. Felul în care au ales să-şi trăiască viaţa nu este un mod de trai, este o permanentă agonizare. De aceea este bine ca uneori omul să sfideze monotonia cotidiană, să se bucure de ceea ce-i oferă viaţa, o zi cu soare sau chiar una scăldată în stropi de ploaie. O zi petrecută alături de cei cei dragi poate să-i prelungească viaţa sau să-i dea un sens. Niciodată nu va fi prea târziu pentru a îmbraţişa un pom, pentru a se hrăni din vigoarea lui, pentru a învăţa să zâmbească unui semen pe stradă sau pentru a râde cu sufletul. Niciodată nu va fi târziu pentru gesturi simple cu efect major.

Constanţa – 19 aprilie 2013

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


Horia Zilieru un, „Orfeu îndrăgostit” de marea poezie prof. Ion Ionescu-Bucovu L-am întâlnit pe Horia Zilieru prin anii 1968, pare-se, când se serba o sută de ani de la înființarea Școlii Pedagogice din Câmpulung-Muscel. Era vesel, exuberant, pus pe șotii în grupul unor colegi de școală pedagogică cu care copilărise. Știam că este poet și curiozitatea m-a făcut să-i urmăresc traiectoria vieții până astăzi. Argeșan de origine (născut la 21 mai 1933 în comuna Racovița, județul Argeș, cu liceul făcut la Câmpulung și Facultatea de Filologie la Iași), ieșean prin adopție (secretar general de redacție la „Iașul literar”, redactor la „Convorbiri literare”, ajuns un mare poet al Iașului și un mare om de cultură). Horia Zilieru s-a format ca poet în ambianța „Iașului literar”, debutând în 1959 cu placheta de versuri „Fluierul”, continuând cu „Florile cornului tânăr” cu o prefață de Otilia Cazimir, neconcludente pentru evoluția ulterioară. Deabia cu „Orfeu îndrăgostit” începe să-și desăvârșească marea lui pasiune. Având un cult al formei, trimițându-ne la poezia parnasiană pe care se pare că o cunoștea bine, autorul ne-a oferit o plăcută surpriză. Acum distingem forme lirice din Mallarme, din Ion Barbu, Baconsky și chiar din Eminescu. În „Umbra Paradisului” distingem printre rânduri pe Baudelaire, Verlaine, Rimbold:

Ca umbra unei harfe pe cetate Prin nervi îmi umblă păsările rare Și toată-ntemeierea vie doare În albii mari de mări însingurate Și trece-n sus pe osuar de lume cu vetre goale în orbite oarbe Ca-ntr-un spital bolnavele parfume. Cine citește pe „Amon- Ra” își dă seama că poetul s-a maturizat. Aș cita acest poem pentru că aici cuvintele lucrează mai mult ca ideea: Se-ngroapă, iubito, dreptatea-n polen Balcoane cu nuduri în golfuri dispar Silabe de rugă migrează adânc În nervii romanței cu plopii impari Serafic pagode de crini în amor Nutresc și explozii de cupe în ger Acoper țărâna cu mov de parfum Și harfe-n orbită de lună ne cer Bolnavul meu aer divinul țesut Destramă sub coaste și-n văi de cristal Ținutul cu iarbă în veșted balans Cu preșuri de aur ne-așteaptă la bal. Virtuozitatea poetului de a crea imagini fastuoase, luxuriante se manifestă în câteva piese din volumul „Iarnă erotică”, care nu sunt altceva decât imense metafore: „Leagănul de unde în orgie/cu zvâcniri de sfere în lagună/vulturi negri sperie în lună/pe deschise răni cu masca vie” (Fântâna). În poezia lui erotică există o acumulare de elemente vegetale, idila sau declarația de dragoste plasându-se totdeauna într-un cadru fabulos: „Și vântul se face un șarpe gelos,/pe trunchiuri cu semne secrete de ieri/și-n iarba vicleană, un fluier de os/respiră colombe de lut, învieri, […] Doar mâna-ți subțire, în taină de fum, /târzia garoafă o sună încet/și-mi pică pe buze, un dulce nescrum, /miresme ca-n urne cu tristul verset, /căci urnă ți-i gura, în care sărut/o castă tristețe de noapte și-un vin/ceva săvârșește-n lăuntrul durut,/în tulburi infuzii, cu-n clinchet virgin” (Nevinovata superstiție).

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

4


Horia Zilieru

Urme eminesciene găsim în „Muzică”, miros bacovian în „Altfel de toamnă”, pe Ion Barbu îl bănuim în „Doamna în albastru”, „Zidul plângerii” are ceva din Macedonski, „Asfințitul crinilor” ne amintește de asemenea de autorul rondelelor: Agonizează crinii în cetate Și muzici pun pe tâmple o paloare Și pene ard în albul în lingoare În ochii orbi visând singurătate. În „Umbra paradisului” cele 30 de elegii sunt tot atâtea confesiuni revendicate din vechii truvieri „ce se visară, clopotnițe, sub malul ce irupe, la râul de infern cu flora rară”: O febră crește încălzind carmina și-n jumătăți de marmuri coapse pure; pe patul de logodnă plâng femure, în golul dintre stea și rădăcine. „Nunțile efemere” aduc ceva din ermetizarea barbiană: „Paznicii la vechi tenebre/bat cu tirsul greu de moarte/prin dulci râpe în vertebre /sculând fluturii departe/strânși în coamă-n flori deșarte” (Luceafăr). Versuri memorabile sunt și în „Iarna străveche”: E verde frigul dincolo de tine Corăbii lungi alunecă pe lume Fruct înaintea florilor virgine c-un blând adio de curate brume Sau: Și baruri mari se umplu de pahare o ceață moale închizându-mi chipul ca morții fără glorie-n uitare în fața nopții-nsângerând nisipul.

5

Poet al melancoliei, Horia Zilieru temporizează atmosfera poemelor din semitonuri, din cuvinte meșteșugite ca mătăsurile cu o moliciune șerpească, așa bunăoară în „Tragica muză”: Te ninge basm pe umărul virgin cu oasele în diafanul frig pe coapsele lacustrei, când te strig cu nervii-n rocile fierbinți de vin cu scrum de timp în vasul funerar (odată tandru îl voi bea și eu) scobor la bal pe verdele ghețar în tonuri vii și cu misterul viu. Iată, deci, umărul virgin, frigul diafan, lacustra cu coapse, timpul are scrum, vasul e funerar, băutul vinului e tandru, acest bal oniric are loc pe un ghețar cu o culoare stranie, având senzația de frig. Ca și la Eminescu, urmele înaintașilor se topesc în originalitatea discursului lui poetic, desprinderea de ele ne dă un poet de o originalitate nebănuită: Deasupra vetrei fumul ne-mpreună În ritual de nuntă lungi fiole Trag probele de foc dintr-o lagună Cu cratere zidite din viole. Și petre multe de eternul mării evocă-n scoicile de mult închise Strigări de păsări în prohod ucise Cu gâtul lung în lăcrimarea serii. El a scăpat de zeii tutelari care l-au obsedat și l-au hrănit spiritual, poezia lui fixează imaginea unui poet cu un talent neobișnuit, exprimând sensuri adânci și profunde, rămânând un virtuoz al cuvântului, cu o imagistică barocă de priceput orfevru.

„Orfeu îndrăgostit” de Horia Zilieru

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


INTERVIU

Poeta Lirismului Magic, Lelia Mossora Rita Drumeş Cu o lună înainte ca Lelia Mossora să împlinească 62 de ani, „Chronos - Peniţa de aur” a decis să-i ia poetei un interviu, pentru ca domnia sa să poată transmite un gând cititorilor revistei. Poeta ieşeană, născută la două zile după noaptea de Sânziene, pe 26 iunie 1951, când se spune că cerurile se deschid şi fiinţele supranaturale umblă printre noi, ne-a mărturisit că nu crede în existenţa ielelor „decât în măsura în care viaţa poate deveni o poveste." Pentru cei care nu o cunosc, poeta se descrie ca fiind „un om deschis spre comunicare, destul de plăcut în discuţii şi care este apreciat pentru felul în care scrie." Că este apreciată nu doar de către cititori, ci şi de critica literară am putut constata şi din aprecierea operei poetei de către criticul literar George Roca, care întruna din recenziile sale afirma că: „Construcţiile lirice ale poetei Leliei Mossora sunt manifestări ale frumosului, iar frumosul, ştim bine, este reprezentarea unui continuum Divin”. Asemănată cu Arghezi, poeta spune că se simte onorată, dar „Îmi doresc să fiu unică în ceea ce scriu”, de aceea o vom lăsa să ne vorbească cum ştie domnia sa mai bine, prin stilul poetei „Lirismului Magic”, LM sau Lelia Mossora. Rita Drumeş V-aţi născut la două zile după noaptea de Sânziene, pe 26 iunie 1951, când se spune că cerurile se deschid şi fiinţele supranaturale umblă printre noi. Credeţi în

posibilitatea existenţei acestor iele, numite şi zâne bune? Dacă da, cum credeţi ca v-au influenţat acestea viaţa, opera? Lelia Mossora Nu cred decât în măsura în care viaţa poate deveni o poveste. Rita Drumeş Pentru cei care nu vă cunosc, cine este Lelia Mossora ? Lelia Mossora Un om deschis spre comunicare, destul de plăcut în discuţii şi care este apreciat pentru felul în care scrie. Rita Drumeş Între anii 2003-2004 aţi scris mult, inspiraţia curgând în valuri, aţi afirmat. Ce anume s-a întâmplat în acea perioadă, în care aţi mai afirmat că v-aţi redescoperit ? Cum? În ce fel? Lelia Mossora Mai mult ca sigur întâmplările fericite şi mai puţin fericite prin care am trecut în acei ani şi câţiva după m-au determinat să scriu mult şi să-mi schimb chiar stilul. Rita Drumeş Aţi spus că nu puteţi scrie când sunteţi fericită. De aceea nu aţi mai scris între anii 2005-2008? Lelia Mossora Adevărat! Rita Drumeş Aţi trăit o etapă de viaţă în care fericirea era prea copleşitoare pentru a vă putea exprima trăirile în scris sau aţi avut nevoie de o perioadă de gestaţie, pentru a căuta noi surse de inspiraţie şi a le fructifica? Lelia Mossora Chiar n-am simţit nevoia să scriu decât rar. Nu este vorba că n-aş fi putut să mă exprim în scris, dar eram mult prea ocupată cu fericirea mea încât restul chiar nu mai conta. Mă întrebam uneori dacă Dumnezeu mi-a ascuns pana şi eram dezamăgită că nu mai pot scrie, dar cum în viaţă tot ce este frumos durează puţin... a

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

6


venit şi timpul dorit şi nedorit să aflu că nu îmi pierdusem harul. Abia dupa 2008 am început să scriu cu adevărat. Rita Drumeş Într-un interviu, acordat mass-mediei, aţi declarat că cei care vă apreciază nu sunt critici literari, dar că dvs. vă este suficient să vi se spună: „mă regăsesc în tot ce scrii aici”. Ce se întâmplă cu critica literară, opera dvs. nu a străbătut până în loja poleită a celor obişnuiţi a diseca sub lupă trăirile şi exprimările poetice ale poeţilor? Lelia Mossora Ba cred că da, numai că nu toată lumea are ochi de văzut şi urechi de ascultat. Aş menţiona în primul rând pe dl. George Roca, cel care mi-a deschis uşa spre publicaţiile literare, apoi pe d-na Maria Diana Popescu, redactor la revista „Agero”, d-na Cezarina Adamescu şi cred că mai sunt şi alţii. Ceea ce s-a scris despre mine se poate citi pe diversele site-uri literare. Nu cred că aş fi mult mai apreciată, dacă ar scrie despre mine alţi critici literari, de mare valoare, pentru că poezia mea se adresează publicului aşa cum este şi normal şi dacă lui nu-i place cum scriu, primesc orice sfat bun de la oricine. Rita Drumeş Thomas Stearns Eliot spunea că poezia nu este o descătuşare a emoţiei, ci o fugă de emoţie; nu este expresia personalităţii, ci fuga de personalitate. Sunteţi de acord şi dacă da, în cazul dvs. cum aţi explica această fugă? Lelia Mossora Nu sunt de acord. Eu nu fug de emoţii ci chiar le caut. Simt o foame continuă de emoţii, dar se pare că nu le pot da „glas” decât aşternându-le pe hârtie. Felul în care scriu chiar este oglinda personalităţii mele şi un psiholog ar putea descoperi asta destul de simplu. Rita Drumeş Cât din opera dvs. reflectă ceea ce trăiţi pe viu, în viaţă? Lelia Mossora 75%! Restul este dorinţa de frumosul

7

încă neatins şi care ar trebui descoperit de către cei care fac lectura scrierilor mele. Rita Drumeş De-a lungul vremii aţi fost numită, de către cei care v-au intervievat, în diferite feluri, definitorii rămânând: „Peniţa înmuiată în relief şi siguranţă" şi „Poeta demnelor iubiri” Cu care dintre acestea două vă identificaţi cel mai bine şi de ce?

Lelia Mossora Cred că mi se potrivesc ambele sintagme şi mai sunt încă multe altele despre care nu ştie multă lume pentru că oriunde scriu apar şi comentarii ale oamenilor care ştiu să se exprime foarte clar şi concis, deşi nu sunt oameni ai condeiului, dar una dintre opiniile cele mai dragi mie se datorează, cred, d-lui George Roca: „Construcţiile lirice ale poetei Leliei Mossora sunt manifestări ale frumosului, iar frumosul, ştim bine, este reprezentarea unui continuum Divin”. Rita Drumeş Una dintre poeziile dvs., „Cerul meu”, a fost asemuită ca tematică cu „O zi” a lui Arghezi, dvs. declarând, la acea vreme, că niciodată nu v-aţi gândit să semănaţi cu cineva sau să reluaţi ceva ce l-ar fi preocupat pe un alt scriitor. Recunoscând că se pot regăsi pe glob doi autori, compozitori, care, la un moment dat, să simtă la fel. V-a deranjat asemănarea cu Arghezi? Sau pur şi simplu nu vă place ca stilul Lelia Mossora să fie unul asociat altor stiluri ? Lelia Mossora Îmi doresc să fiu unică în ceea ce scriu şi asemănarea cu Arghezi nu face decât să mă onoreze, dar este doar o pură întâmplare. Sunt convinsă că pot exista persoane la capete de lume care să simtă

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


şi să scrie aproximativ la fel într-un anumit moment.

Rita Drumeş Aveţi reguli stricte legate de viaţă, de semeni? Sau sunteţi permisivă? Dacă da, de ce? Lelia Mossora Da, am reguli stricte de viaţă şi încerc să le respect. Educaţia primită îşi spune cuvântul. Sunt permisivă cu anumite limite doar că urăsc minciuna şi dacă cineva ar vrea să scape de mine, ar trebui doar să mintă. Rita Drumeş Ce aţi fi vrut să vă întreb şi nu v-am întrebat? Lelia Mossora Mi-aş fi dorit să mă întrebaţi dacă după 62 de ani încă mai cred că există dragostea eternă (care apare des ca motiv liric în poezia mea). Nu! Nu există, spre tristeţea mea şi a foarte multor oameni. Se pare că biologic nu este posibil, doar că nouă ne place să ne amăgim cu iluzii deşarte că poate... într-o zi... Rita Drumeş Sunteţi omul care face proiecte pentru viitor? Dacă da, ce proiecte aveţi?

Lelia Mossora Este ciudat faptul că toată viaţa am făcut planuri şi nu prea mi-au ieşit, aşa că... nu mai planific nimic. Îmi doresc doar să reuşesc să mai editez un volum sau două de poezii, cât încă mai am vreme. Rita Drumeş Mi-aţi spus că sunteţi impresionată de ceea ce aţi făcut şi aţi scris, că vă iubiţi şi sunteţi la fel de surprinsă de finalul creaţiei dvs., ca şi cum aţi fi unul dintre cititorii dvs. Că nu vă doriţi fani în jurul dvs., ci doar suflete care simt, care vibrează la mesajul pe care-l transmiteţi prin opera dvs. Ce se întâmplă atunci când acest mod de comunicare cu receptorul eşuează? Cât de mult vă afectează aceasta? Lelia Mossora Aţi atins un punct dureros. Rar eşuează, dar se mai întâmplă şi sufăr destul de rău. Însă îmi însuşesc „critica” şi încerc să fac totul ca receptorul să mă simtă cât mai mult şi mai corect. Asta nu înseamnă că scriu la comandă şi doar pentru cititor. Actul de creaţie este de fapt descătuşarea trăirilor mele, eliberarea, încercarea de vindecare prin vers. Rita Drumeş La final... vă rog să transmiteţi un mesaj pentru cititorii revistei „CHRONOS – Peniţa de aur”! Lelia Mossora Vă aştept cu mare drag să-mi citiţi versurile şi să vă împărtăşiţi sufletele, uneori triste, cu frumos, emoţie şi cu amintirea propriilor voastre sentimente foste sau viitoare. Poate e mult spus, dar vă veţi regăsi cu siguranţă în ele.

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

8


REVERBERAȚII

Frunza Lenuş Lungu Stăteam pe o bancă într-un parc... Era aşa de adâncă liniştea în jur încât se auzea până şi murmurul slab al pârâiaşului ce abia curgea spre lacul acoperit cu frunze moarte. Sălciile pletoase păstrau încă portul lor plin din vară, iar plopii începeau să se desfrunzească. Şi cum stăteam eu aşa, am văzut la un moment dat cum se desprindea o frunză, aşa, fără să fie atinsă măcar de adierea vântului, cădea încet, legănându-se în aer. Era atâta melancolie în încetineala cu care se lăsa spre prietenele ei aşternute pe pământ, încât părea un fluture ce bate obosit din aripi, căutând să se împotrivească morţii fatale, după ce s-a sfârşit rostul lui în viaţă. Poate ai observat şi tu că fără frunze arborele devine un vreasc uscat, pare mort. Rămâne amorţit în toată perioada de odihnă de peste iarnă. Podoaba arborelui o face frunza. Ea îi dă caracteristica înfăţişării. Gingăşia mesteacănului, asemenea unei scame de nori gata-gata să se ridice în văzduh, se datorează frunzelor argintii, mereu tremurânde, de lasă să se ţeasă printre ele pânză de aur din razele soarelui spre asfinţit. Căutătura mohorâtă, serioasă, a bradului tot de la învelişul frunzelor dese îi vine. Glasul lui, acel şuierat, ba în şoaptă, ba în zgomot de bici, tot frunzelor ca acele se datorează. Către toamnă, arborele e ca rupt dintr-un tablou. Toate culorile de pe paleta pictorului se întâlnesc pe frunzele arborilor. În frunză este toată pregătirea vieţii unei plante. E cea mai minusculă fabrică şi totodată cea mai complicată. Frunza este, poate, cea mai uimitoare alcătuire ieşită din imaginaţia bogată a naturii. Când soarele o bate din plin în ea se pregăteşte tăria trunchiului, mireasma 9

florii, dar mai ales rezerva vieţii latente din jurul embrionului, închis în sămânţă. Faţa de sus a frunzei e mai netedă şi mai verde şi pieliţa de celule care o acoperă este continuă. Însă pe faţa de jos, în pieliţa apărătoare sunt nenumărate ferăstruici (stomate) pe care planta le deschide mai larg sau le închide, după nevoie. Prin ele planta transpiră, dă afară prisosul de apă preluată prin rădăcină, pentru a căra altă cantitate de apă, necesară procesului de hrănire. Prin transpiraţie se face loc pentru o nouă cantitate de apă, necesară hrănirii. Însă o transpiraţie excesivă a plantei nu este benefică, riscând ca aceasta să se vestejească. Într-o frunză de dovleac sunt peste 50 de miliarde grăuncioare de clorofilă. Fiecare fir de clorofilă este locul unde se pregăteşte hrana pentru plantă, implicit şi pentru om. Cum? Simplu! În aer se află permanent CO2 (dioxid de carbon), gaz otrăvitor pentru animale, care în reacţie cu apa dă H2CO3, acidul carbonic. Acest acid este produs de animale prin respiraţie, de plante prin arderea sau putrezirea lor. Într-o cameră cu ferestrele închise, mai multe persoane pot produce prin respiraţie, în timpul somnului, acid carbonic. În cazul unei depăşiri a limitei admise, 14%, toate persoanele prezente în acel spaţiu riscă decesul. Ba mai mult, acidul carbonic fiind mai greu decât aerul se lasă pe pământ. Lângă Tuşnad, în vârful muntelui Puturosul, din crăpăturile pietrelor iese, din adâncul pământului, acid carbonic. Specialiştii recomandă, celor care vizitează peşterile din zonă, păstrarea unei distanţe, pentru a evita contactul cu acidul carbonic, care poate induce o moarte fulgerătoare în cazul aspirării. Localnicii povestesc despre evenimente neplăcute petrecute toamna în cramă. Unul dintre acestea este cel legat de fierberea mustului, care produce acid carbonic. Dacă un om ameţit de must adoarme în cramă, riscă ca a doua zi să nu mai existe. Un proces asemănător se întâmplă în pivniţele cu murături. Curăţirea aerului de acidul carbonic, otrăvitor, o săvârşeşte frunza.

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


Şi iată cum: pentru că planta are nevoie de hrană, pentru a creşte şi a rodi, va lua din pământ apa şi sărurile minerale, iar din aer oxigen, căci, la fel ca şi omul, este o vietate care respiră. Dar ea mai foloseşte şi gazul otrăvitor din aer. Opreşte carbonul şi redă oxigenul în natură. Oxigenul este elementul primordial pentru ca viaţa să poată continua. Se înţelege atunci nevoia noastră de a merge la ţară, la pădure, acolo unde este aer curat. Aerul curat înseamnă oxigen mult. La ţară câmpurile sunt acoperite cu plante, pădurile se întind peste dealuri. Deci, există numeroase fabrici care produc oxigen din belşug. Aşa se lămureşte rostul pădurilor în viaţa oamenilor. Acidul carbonic este un corp compus. Pentru a-l descompune planta are nevoie de forţă. Forţa folosită de plantă este lumina şi electricitatea solară. Fără lumina soarelui nu se face descompunerea dioxidului de carbon, deci nici hrănirea plantei. Iată cum se explică atunci tot farmecul din portul plantelor. Ele se mişcă, căutând să vină în contact cu lumina soarelui, ducând o luptă pentru supremaţie, mergând chiar până la exterminarea adversarei. Arborii din pădure nu au aceeaşi înfăţişare, deşi sunt din acelaşi soi. Fagul din mijloc e înalt, cu ramuri numai la vârf. Cel de la margine e rotund, cu crengile desfăşurate în afară, spre lumină. Iar fagul rotund, ca un balon, are lumină din toate părţile, crescând nestingherit. Muşcata din fereastră îşi îndoaie în aşa fel frunzele încât aproape că se lipeşte de geam. Să nu uităm că celulele cu clorofilă (partea verde din frunză) sunt aşezate perpendicular pe faţa frunzei. Când muşcata se îndoaie, razele soarelui or să cadă perpendicular pe faţa ei, luminând tot interiorul celulelor cu clorofilă, scăldându-le în lumină. Asta este tot ce-şi doreşte planta. Lumină, cât mai multă lumină. Carbonul, descompus din acidul carbonic, prin clorofilă se uneşte cu oxigenul şi hidrogenul adus pe alte căi. Astfel ia naştere firul de amidon. Amidonul şi zahărul din plante sunt primele fabricate de frunză. Amidonul sau scrobeala se albăstreşte în atingere cu iod. Locul în care a căzut o picătură de iod, pe

pânza scrobită spre exemplu, rămâne ca frunzele viţei de vie întinse de-a lungul streaşinei. Cunoscând această taină a frunzelor, se înţelege importanţa lor atât pentru ele însele cât şi pentru om. O frunză este regeneratoarea vieţii pe pământ. Până şi trupul ei, când moare toamna, îngraşă pământul cu substanţe care-l fac să rodească. Un proverb sârbesc spune: „cine taie un copac, fără să pună altul în loc, omoară un om”. Prin milioanele lor de frunze, pomii din păduri răcoresc aerul, transpiraţia frunzelor înseamnă întrebuinţare de căldură. Aerul răcorit face ca norii să se descarce de ploaie. Prin noianul lor de frunze, pădurile împrospătează aerul cu oxigen, curăţându-l de otravă. După această călătorie mistică, încercând să descifrăm taina frunzelor, revin la melancolia de început a acestui articol, provocată de căderea frunzelor toamna, neputând să nu mă gândesc că dansul lor, în cădere, nu este doar poezie, ci şi realitate. Este îngrijorarea provocată de foamete, teama de moartea care se apropie cu paşi repezi. În amorţirea sa, arborele aminteşte de vreascurile fără viaţă, născând în sufletul omului teamă, îndoială şi tristeţe. Prin căderea lor frunzele lasă omului impresia de resemnare în faţa morţii. Spre deosebire de frunzele toamnei, cele ale primăverii nasc în om speranţa, oferindu-i posibilitatea de a admira simplicitatea cu care natura ştie să regenereze viaţa. Cum să nu iubeşti acest anotimp al regenerarii, primăvara?!? Ruskin spunea: „Cine calcă şi striveşte frunzele unei plante nu e în stare să-i iubească nici pe oameni”. Natura a creat prin frunză mecanismul cel mai simplu pentru regenerarea şi susţinerea vieţii, folosind izvorul cel mai comun de forţă, lumina solară. În faţa unei frunze cel mai mare inventator dintre oameni stă ca un neştiutor în faţa unui gânditor desăvârşit. De ea, de frunză, depinde totul, chiar şi manifestarea gândirii omeneşti. Moartea ei ar însemna moartea omenirii.

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

10


Poezia, ofranda iubirii Mihaela Meravei Cu poezia Cătălinei Nicoleta Munteanu m-am întâlnit pentru prima oară în toamna anului trecut, în cadrul cercului literar „Arta Conversaţiei”. Sensibilitatea din scrierile sale ne-a legat într-o prietenie a cuvântului şi poeziei. Astfel i-am putut pătrunde şi înţelege versurile, i-am văzut eul liric rotunjindu-se până la forma de azi, când ea debutează cu prima carte de poezii, „Ofrandă la capăt de drum”. Întregul volum radiază iubirea în cele mai diverse forme ale sale. De la iubirea vizavi de tatăl său, căruia îi dedică acest ciclu de poezii şi care aşa cum ne spune autoarea „se plimbă printre stele şi-mi înţelege zbuciumul…“, până la suprema iubire divină, în care autoarea crede cu tărie: „trimite Doamne îngerul răbdării/să lumineze calea ce mi-ai pregătit” (clipe de îndurare). Cum multe din poeziile autoarei sunt dedicate părintelui plecat dintre noi, vom simţi o profundă tristeţe pe parcursul lecturării cărţii, un gol pe care nimeni şi nimic nu-l va putea umple vreodată: „simţeam că pleci/ne rugam pentru caleaţi/trişti şi smeriţi acceptăm/să păstrăm amintiri” (Despărţire); „inima bate în aşteptare/îl văd pe tata/în umbra stelei/de unde-mi zâmbeşte şugubăţ“ (Dor de tata); „mă învelesc cu tine tată/cu toată amintirea ta/înlănţui cerul cu privirea/caut o stea“ (mă iartă tată). Cătălina Nicoleta Munteanu este într-o permanentă explorare a vieţii, cautându-şi cu perseverenţă sinele: „ca dansatoarele pe sârmă/agăţată între două lumi“ (echilibru nederminat) sau cu „sufletul/ghemuit în lampa opacă/aşteaptă/caută calea rătăcită/prin fumul gros al slăbiciunii“ (unghie de îndurare). Imaginile create de poetă sunt simple, dar pline de vitalitate ceea ce dă versului puterea de a pătrunde în mintea cititorului: „ca un copac singuratic/trăiesc pe margini de ţărm/ramuri aplec în ochi de ocean/cu undiţa mătur 11

zenitul” (“Vioară); „ca într-o mină de sare/săpau în mine/orgoliul mândria răutatea/pierdeam bunătatea candoarea“ (Regăsire). Iubirea pentru Cătălina Muntean autoarea volumului de faţă se extinde până la cea de ţară şi oameni, reuşind astfel să-şi lărgescă orizontul poetic: „Copiii mei nu vreau să-mi zboare/Ca avioane de hârtie/Spre alte zări cerând o pâine/Îi vreau în ţara lor stăpâni!/Şi te iubesc aşa cum eşti/Obositor de inocentă...“ (Credulă ţară obositor de inocentă...). Metaforele din poemele acestui volum sunt legate de natură, construite pe temelia vieţii, dar şi pe credinţa în Dumnezeu ce o are în suflet autoarea cărţii: „mi-am făcut şirag de vise/şi l-am agăţat în florile/ferestrei dinspre iarnă” (Vis germina); „uneori mă faci să cred că sunt fluture/îţi înviorez cu un sărut petala ofilită/de prea mult întuneric“ (aripi şi petale); „am pornit spre tine în toamna iubirii mele/strop de ploaie/sperând să-ţi potolesc setea” (aproape fulg); „mi-a vorbit un înger/la două străzi de inima mea/suav glas/puternic şi blând deschide calea/aripile lui împart lumina/ca o ploaie fină“ (Spre templu). Chiar dacă poezia Cătălinei Nicoleta Munteanu este tristă, ea totuşi nu este deloc absconsă şi nici pesimistă, căci credinţa autoarei este aşa cum ne spune din motto-ul cărţii: „Păstrează-ţi inima pură! O inimă pură este necesară pentru a-L vedea pe Dumnezeu în ceilalţi oameni. Dacă-L vezi pe Dumnezeu în oameni, atunci există iubire pentru ei şi de aici apare pacea” (Maica Tereza). Şi cum ar putea fi altfel când volumul de versuri „Ofrandă la capăt de drum“ nu este altceva decât o carte deschisă a sufletului autoarei, înmânată cu încredere şi credinţă cititorului spre a fi răsfoită, înţeleasă şi nu în ultimul rând iubită.

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


Regăsire ca într-o mină de sare săpau în mine orgoliul, mândria, răutatea, pierdeam bunătatea, candoarea. potrivnic mi-era totul agăţat de unghia neputinţei mele Lucifer mă tragea în Infern. fără far pe ţărm obosisem să lupt cu umbre în pereţii destinului visele prevesteau sorţi pe şine fiecare noapte era coşmar. ochii încărcaţi de durere lăcrimau. rochia de mireasă şi-a scuturat creta a rămas o rochie de doliu. am coborât în adâncul fiinţei mele unde pâlpâia flacăra iubirii. lumănarea drumului regăsit am aprins, la troiţa inimii am zăbovit cu mir mi-am curăţat sufletul.

Femeia de ceaţă sunt femeia de ceaţă extazul îmi ascunde întristarea uneori nici nu mă vezi m-am transformat în punct de rouă mă ascund în mare perla iubirii la flux să-ţi ating malul când voi zări curcubeul voi alerga prin nisipul clepsidrei în urma paşilor va rămâne amintirea ta rotocoale de fum amprentă a ceea ce sunt

Durere şi nimic am vrut să-mi săruţi tâmpla albită de vremi, dar nimic din ceea ce sunt nu-ţi trebuie nimic din ce a rămas frumos curat şi pur în mine nu vrei ochii rămân înlăcrimaţi în noapte sfredelind neuitarea sufletul se zvârcoleşte neputincios captiv trupului păcătos mă doare

„Ofrandă la capăt de drum”, Editura Documentar 2013, de Cătălina Munteanu

mă arde toamna sufletului meu mi se încurcă pletele răvăşite în vise şi dor acolo unde cerul meu se uneşte cu pământul tău apare uitarea mă cuprinde durerea orizontului meu şi nepăsarea văzduhului tău...

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

12


Un risipitor, despre Vămi (deja) vechi și noi: adică veșnicii Tu și Eu! Cuvânt înainte la un manuscris intitulat „Lasă-mă să te iubesc!” A.G.Secară Nestrăin fenomenului literar (a mai publicat sporadic poeme în reviste diverse, a participat la cenacluri, ba chiar a și îndrumat sau chiar mai îndrumă unul la liceul la care activează ca profesor de română, ca și o trupă de teatru la aceeași unitate de învățământ, a mai publicat și cronici de spectacole de teatru), Gabriel Gherbăluță (născut la 30 septembrie 1956, de aici și alintătura de „risipitor”!) îndrăznește acum să-și adune într-o carte o parte dintre texte sub un titlu pe care îndrăznesc să-l consider aproape convențional. Dar, în fine, hotărât! Și este și titlul primului grupaj... din cele două ale cărții. Conservator modernist (sau, dacă vreți, neo-modernist), cu nostalgia clasicismului, nu pare a gusta experimentul literar. Gabriel Gherbăluță este onest. Poate puțin cam direct. Se inspiră din înaintași celebri. Se inspiră bine, dar rămâne el însuși. Într-un poem din manuscris, primul al celui de-al doilea grupaj, grupaj intitulat „Metamorfoze” hotărăște să se despartă de Nichita. În alt text... și de Nenichita, trădându-(ș)i ludicul... maestru(lui), dar și una dintre manierele încercate. Nici formele fixe nu-l lasă rece. Și în forme are și substanță, nu cum se mai întâmplă... Plac, încă de la început, texte precum „Topim banchize cu iubirea noastră”, „Trec lebede mute pe ape” ori cel care dă titlul manuscrisului, aducând uneori aminte de

13

Emil Brumaru. Este, chiar și în poemele de mai sus, uneori prea explicit. Ar putea să lase zeiței sugestiei mai multă libertate. De pildă, doar „Lasămă...” ori „Topim Gabriel Gherbăluță banchize...”. Deatâta iubire ar putea chiar veni încălzirea globală ori s-ar agrava, sic! De altfel, o simte și autorul, care la un moment dat chiar își intitulează un text „Ce să”! „Ți-ai ascuns chipul printre pietrele râului” te duce cu gândul la presocratici...și alți filosofi sau poeți meditativi. De ce nu, poate exagerând nițel, un Hölderlin, care spunea cândva, citat aproximativ, că în preajma sălbăticiei stă cel mai bine sacrul... Oricum, nostalgia după „o sălbăticie bună”, aproape „lacustră” reiese din multe dintre textele care evocă ori invocă plaje (Vama Veche) ori maluri de Dunăre, nici „bestiarul” „utilizat” la care ne vom mai referi nefiind străin de starea paradisiacă în care leul se îmbrățișa pașnic cu mieii. Așadar, îmbină lirismul erotic, predominat, evident, în tot volumul, cu meditația asupra temelor preferate ale filosofilor mai mari sau mai mici. Uneori mizează pe paradox. De pildă, hibernarea ursului alb, între labele căruia este ascunsă „o parte” de soare. Gabriel Gherbăluță este (și) șăgalnic. Și-ar citi versurile pe muzică de Pink Floyd ori Beatles. Visează la (și scrie despre) ultimul salt al lui Nijinski și îmi place la nebunie când spune flaubertian: „Dostoievski suntem noi”! Uneori, ca în „Sunt melcul fără cochilie” este quasi-teribilist, mai că s-ar răfui cu însăși Cartea. Alteori, este un poet al umbrelor, ca „Într-o zi tata a murit...” Apoi Cartea devine altă Carte, a strămoșilor daci, Carte împietrită „de mult”. Se meditează mult asupra timpului, chiar și când se dorește un ceas fără timp. Uneori îl surprindem ca pe Albus Dumbledore scoțându-și din cap gânduri,

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


obsesii: din creierul lui G. Gherbăluță ies îngerii „sau măcar ideea de înger!” De altfel, ni l-am putea imagina ca profesor la Hogwarts, predând câte ceva despre magia iubirii. Alteori este paradoxal (Paradoxul șade bine mai întotdeauna!), glumește a filosofia culturii și nu numai: „în grohotișul pietrelor-cuvinte, ciobanul mioritic, sprijinindu-se în bâta sa semiotică, ascultă învățăturile oii filosof.” Dar punctul său forte, așa cum am sugerat, este lirica erotică, cu toate ecourile asumate din Nichita. „Se făcea că erai pădure”, „Vorbele tale, cireșe amare”, „Plimbare până spre capăt de noapte”, „Despre noi, nenăscuții încă”, „Cad iar pe noi aceleași ploi de mai”, „Ce să” sunt poeme care au toate șansele să fie recitate de către îndrăgostiți. Pot să mi-l imaginez pe Nicu Alifantis fredonând „Ploaia care va veni” (poemul lui Gabi Gherbăluță și nu cântecul interpretat de regretatul Florian Pittiș și Pasărea Colibri): „mă botezi cu ploaia ta/şi te prea botez pe tine/de din zori şi până la/miezul nopţii care vine/desenez din ploi o arcă/şi o-ncarc cu flori de mac/gând mă bucură de parcă/te-am prefăcut în lac//şi plouam cu ploi de soare/pe sub pod de curcubeu/ploi văratice hoinare/două ploi, o tu ş-un eu”... Bref, un trubadur, (aproape?) hippiot cu gândul la Vămi Vechi, un trubadur din vremuri paralele ne provoacă la o întoarcere către o poezie cumsecade, unde o „plajă tristă și-o meduză” își au rostul lor, cu tot cu o apariție surprinzătoare a lui Aristotel.

„Lasă-mă să te iubesc!” editura Rovimed 2013

Un poet al mării, dar și al Dunării, cum rar întâlnești, care are și curajul să se întrebe pentru cine scrie. Dar dă un răspuns rezonabil, adică valabil liric, recunoscând însă că are și multe lucruri din viață despre care nu poate vorbi sau scrie. Poate o surpriză și mai mare ne va face când interdicțiile vor fi înlăturate... Uneori mai lipsește praful magic sau poate nu sunt eu îndeajuns de vampir să gust fina parodie (din „Nopțile trecute, așteptam înfrigurați hipermoon...). Gabriel Gherbăluță este și un poet... bacovian, dacă ne raportăm la ploile des întâlnite, așa cum ar putea fi și un personaj, cehovian, gândindu-ne la pescărușii din „recuzita” bestiară, numeroși ca și lebedele și caii rătăciți sau nu printre cuvinte (un poem reușit este „Mor caii rătăciți printre cuvinte), cărora li se mai adaugă, printre altele, un Lup Alb, un vultur de ogradă amintind de un înger al unui alt Gabriel, Garcia Marquez. Unul dintre cele mai reprezentative și sugestive poeme (pentru întregul volum, dar neacoperind întreaga varietate de teme abordate) ar putea fi considerat „Despre poeți, greieri și închisori”: „e seară, e toamnă şi-mi spui/mai ţii minte colivia cu greieri din copilărie?/îi prindeam seara culeşi din stratul/de regina nopţii/anesteziaţi de mirosul sălbatic al florilor/greierii nu îşi reveneau decât a doua zi/când se trezeau închişi în borcanul colivie//ce mică a devenit lumea/spuneau ei/când se loveau cu antenele/de pereţii de sticlă/şi îşi continuau cântecul…//lumea văzută din interiorul unui borcan/prin ochii greierilor/captivi/este aceeaşi lume văzută prin ochii mei/de copil//Iubiiii/ne-a alungat inocenţa din pântecele ei/într-un borcan uriaş/am devenit fără voie/greieri/mai greieri decât greierii din copilărie/numai că/scripcile noastre/nu vor putea sparge pereţii care ne izolează/de restul//îţi spun că/La Fontaine a fost fratele nostru mai mare/şi încă îl aud cântând/cu noi/atunci când e toamnă, e seară şi-mi spui…” Ce observăm, aproape detașându-ne, la Gabriel Gherbăluță și poezia sa? Simplitate, fără prețiozități, nostalgie,

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

14


candoare cât se mai poate, sentimentul captivității, ceva spirit prometeic, meditație trecută printr-un autentic filtru liric, neaderență la formele de exprimare noi, în special mă refer la cele postmoderniste (ceea ce, să fie clar, este dincolo de bine și de rău, ba chiar și dincolo de frumos și de urât!), mărturisire (autobiografică) a unui Manole, meșter „pe care zeii calcă din când în când”, visând la acele Vămi Vechi și noi (adică eu și tu, pronumele în spatele cărora stau cocoțate multe povești știute sau nu de iubire), mărturisire prin care, literar, își asumă respectuos înaintașii (ici, colo poate fi considerat și romantic eminescian, arghezian, barbilian, dând tribut și folclorului și mitologiei românești, Ştefan Augustin Doinaș(ian) - în „licornul șoim” - și enumerarea ar putea continua dacă ar conta mai mult decât, să spunem, un cântec al Irenei Papas ori vederea lui Homer), pastișând elegant, dar și trăindu-și cu aceeași eleganță unicitatea și autenticitatea, în mod egal. Tăcerea invocată în (poemul) final nu poate înșela pe nimeni: îndemnul este altul - să luăm cartea (lui G. Gherbăluță, dar și altele), chitarele, corturile, prietenii și... la Vama Veche, la Vadu sau măcar peste Dunăre!!! Și să lăsăm Iubirea să ne iubească! Și în cuvinte, dar nu numai!

Metamorfoze Gabriel Gherbăluță

Sunt oarbe ferestrele crâşmelor din port Cârciumarii au murit demult Toţi Nici clienţii nu se simt mai bine Unii întârziaţi îşi găsesc sfârşitul În braţele madamelor fardate gros Care în locul crucii Poartă în spate Câte un felinar roşu Orb şi el. Parcă a trecut moartea prin oraş Iubito Nu-i simţi mirosul? Nu Nu e mirosul de smoală şi vinete coapte Ce se răspândeşte pe mal de fluviu De pe şlepurile ce stau să putrezească Nu-i nici mirosul canalizărilor De unde îşi culeg hrana pescăruşii Miroase a moarte şi secetă Şi mirosul ăsta ne intră în piele Mirosim a moarte Iubito. Sunt oarbe ferestrele crâşmelor din oraş Şi prin întunericul lor Rătăcim stingheri căutând un fluviu În care să ne vărsăm Şi o ploaie care să ne acopere De păcate Tu strigi Ia-ne pe noi păcătoşii Ploaie Şi dă-ne aripi de dragoni Cu focul lor care Să ne purifice.

grafică de Niculina Vizireanu

15

Ne-am ars aripile în zadar Iubito În oraş tot miroase A moarte.

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


Despărțirea de Nichita Gabriel Gherbăluță În mansarda mea tocmai a murit un licorn l-am primit când se topeau stelele în nămeţi sau nămeţii în stele nu mai stiu exact cum era doar că el licornul era pui cu ochii larg închişi către lumea sa de piatră creştea ca în basme licornul meu mai întâi s-a făcut cât un pescăruş iar după alte câteva poezii cât o lebădă mai avea puţin până să ajungă un licorn matur puful de începuse să lase locul coamei lungi şi mătăsoase din care cădeau apele logosului dintâi. Îţi spun Că tocmai am ucis un licorn Dragă, bătrâne Şi că ieri te-am abandonat pe o masă De cafenea În Romană.

Aruncaserăm

grafică de Niculina Vizireanu

Aveai paharul de Cola în faţa ta şi te foloseai de el ca de un evantai Un paravan care să iţi ascundă neliniştea Umed şi rece dar tot paravan se numeşte Îmi vorbeai despre liceu Primul discurs ţinut în faţa viitorilor colegi Şi camera rece de cămin Şi mâinile Mâinile care nu-şi găseau astâmpărul Nu-mi acceptau mângâierile. Eram un intrus acolo În povestea ta De fapt nici nu mai existam Erai doar tu Paharul de Cola Povestea ta şi Dunurea. Oare ce căutam noi acolo După ce ne lepădaserăm sandalele Prăfuite

înfriguraţi

Gabriel Gherbăluță Aruncaserăm înfriguraţi sandalele din picioare Praful de pe ele ar fi jignit nisipul ud al plajei Plaja dintâi a copilăriei noastre Ne pândeam mişcările Gesturi abia schiţate printre colţii scoicilor din noi Iar cuvintele Le pierduserăm demult Nici nu fuseseră inventate.

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

16


„Zeii și păduchiuții” – o recenzie la romanul „Pervertire” de Cristina Nemerovschi

Felix Nicolau „Merită să scrii despre Pervertirea, Editura Herg Benet, a Cristinei Nemerovschi. Ştiu că afirmaţia este bizară, dar acesta este adevărul. Despre puţine cărţi merită să scrii şi totuşi, săracii de noi, o facem. Romanul ei anterior, Sânge satanic, debuta mai spectaculos, conţinea pasaje de un umor colosal, însă avea şi goluri de aer. Deja noul roman este mai omogean şi constant ca nivel. Un montaj de discursuri ale diverselor personaje, cartea debutează cu dispariţia Ameliei, în 2011, într-un context social entropic şi mizer, populat cu “maimuţe retarde”. Tunetele şi fulgerele sunt dirijate spre făţărnicia corporatistă şi spre jegul uman generalizat. Roman cu teză, aşadar, evoluând la extremele regnului uman, studiu sociologic, dar mai ales o psihologie a creativităţii. În intenţia lui demitizatoare, limbajul nu poate fi decât veridic, ceea ce vrea să spună impudic. Naturalismul citadin se împleteşte cu un romantism al esteţilor furioşi şi dispreţuitori, care declară ritos: „nimic din ce fac sau spun oamenii nu merită luat în serios”. Poate că cea mai subtilă şi mai captivantă parte a romanului este formată din consideraţiile sociale, filosofice şi estetice, dovadă a maturităţii unui scriitor care poate evolua şi pe portativ abstract. O primă mostră ar fi ambiţia „muzelor leşinate” de a fi redate artistic aşa cum sunt ele, când, în fapt, artiştii sunt interesaţi de „un sentiment în legătură cu ele”, adică să

17

se redea pe ei înşişi. Pornind de la această percepţie narcisistă, se ajunge la accese seducătoare de misoginism: „Odată ce începi să iei în serios o femeie, să te iluzionezi că e mai mult decât o piz...ă, două ţâţe şi un c...r, că e ceva dincolo de ele, atunci eşti pe cale să te duci dracului”. Seducător pentru că argumentul este produs de o femeie… Surprinzător este filonul trăirist, primordial manifestat prin dezavuarea milei pentru umanitate, un sentiment care „murdăreşte” şi retează voinţa de putere. Este mult nietzscheanism în aceste pagini, împins până la un cinism salvador dalinian. Mărul discordiei este inteligenţa: „Am devenit prea deştept ca să mai pot suporta oameni în jurul meu”. Iar când o asemena maladie voltaireană te-a pălit, atunci oamenii „îţi vor părea ridicoli, scârboşi, ignoranţi”. Unul dintre naratori declară acest sentiment tragic. Încrâncenarea adolescentină pe mine însă mă amuză copios. Nu e de vină doar superficialitateami, ci şi felul în care autoarea îşi îmbrobodeşte naratorii: „Până la urmă, cine sunt eu, să fiu atât de deştept? Cum mama mă-sii îmi permit?” Într-o asemenea ecuaţie avem losers şi winners. Problema este că învingătorii în ordine umană sunt învinşii în ordine socială. De aici aprigul épater les bourgeois. Umanitatea este un eşec şi nu sunt scuze pentru aşa ceva: „Lipsiţi de coa..e, lipsiţi de voinţă, oamenii sunt doar şobolani orbi care îşi târşâie membrele în întuneric”.

Altă latură deloc domestică este sexul, mai cu seamă în încarnările lui sado-maso, swingeriste şi experimentale. Pasionant este capitolul în care o tânără caută “post” de prostituată pentru a-şi îmbogăţi percepţia estetică şi nu găseşte decât angajamente soft, gen videochat sau

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


striptis. Cu greu obţine „serviciul” mult dorit, cu ajutorul căruia ea speră să descopere iubirea vieţii ei. Mai toate personajele au nume neobişnuite. Unul dintre ele este Ulf, cel cu care prostituata debutantă deschide un „blog de cur...ă”. Ea îi povesteşte experienţele ei, iar el le aranjează, pigmentează. „mySlaves” este un blog alimentat cu poveşti care mai de care mai ţicnite, inclusiv cu aventuri cu sex-machines şi cu alte femei. Pictorul Corbu, şi el pasionat de Lolite, dar şi de geriatrice pasionale, practică o pictură implicată, reactivă: „În general pictam oameni morţi. Corporatişti angajaţi la bănci. Directori financiari. Mă rog. Rahaţi cu bani”. Pe scurt, toată populaţia din carte este revoltată în stil New Writing. Nu atât această revoltă – atât de comună ultimului secol literar -, cât stilul şi witz-ul romanului, sprinteneala lui contează. Iată, bunăoară, o comparaţie care scutură cititorul: „M-am repezit la sertar cu partea superioară a corpului proptindu-mă de el cu mâinile, cu umerii, în timp ce genunchii îmi erau moi şi neascultători ca o pu...ă după ce a fost suptă de o profesionistă”. Alţi profesionişti ai cărţii sunt Corbu, Robot, Buric, Veveriţa, Morcoviţă etc. Bineînţeles, toată această perpetuă punere în scenă a artelor e digerabilă datorită viziunii poznaş-subtile: „Era joi seara. Mereu venea lume la mine începând de joi până luni. Beam. Ascultam muzică. Ne-o trăgeam. Ne drogam. Mă rog, mai discutam. Nimic special.” Şi consideraţiile generale vor să fie caustice la suprafaţă, însă subtextul este tot amuzant, pentru că este lipsit de încrâncenare: „Femeile îşi împart trecutul în perioade bine delimitate de relaţiile cu foşti iubiţi şi de culoarea părului”. Intenţia predominantă este orişicât una tempestuoasă. De aceea şi personajele sunt plasate la extreme, după clasica reţetă romantică. Deşi ele ar trebui să fie bizare şi gotice, la un close reading răsar, surprinzător, fistichii şi pitoreşti. Aşa este Moş Bărbuţă, care locuieşte într-o casă de lemn pe jumătate invadată de apele mării, în compania papagalilor şi a pelicanilor. El este unul dintre zeii neînţeleşi care trăiesc la periferia lumii “păduchiuţilor”.

Femeile au cele mai mari probleme în a scăpa de păduchioşenie, dat fiind că nu sunt în stare să citească aparenţele corect: „Femeile se îndrăgostesc în general de tipi incapabili să le iubească, fiindcă sunt proaste. Se îndrăgostesc de ăia cu personalitate, cu carismă, fără să le treacă prin minte că astfel de oameni nu pot iubi, pentru că se iubesc prea mult pe ei înşişi”. Iată de ce este mai cu folos să urmezi Literele decât Psihologia. Iar dacă romanciera noastră va persista în astfel de analize ale mentalităţilor, va ajunge un psiholog mai televizat decât însăşi Aurora Liiceanu.”

„Pervertirea” de Cristina Nemerovschi la editura Herg Benet 2012

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

18


Portret de autor Mihaela Meravei

Date biografice: - data nașterii 30 aprilie 1967 Constanța - căsătorită - un băiat - profesie inginer - 1983 debut în cenaclul Ovidius și apariție în revistei Tomis la tinere condeie - apariție în revista Nomen Artis nr. 8 aprilie 2012 cu poemul „Somn alb și aromă de pâine copată” - iunie 2012 premiul de popularitate la Concursul „Neliniștea cuvântului” cu poemul „Preaplin de ape”; - iunie 2012 mențiune la categoria poezie și mențiune specială la cea de proză scurtă la Concursul internațional de poezie și proză Sarpress 2012; - septembrie 2012 premiul II la Concursul de creație literară Visul; - debut în antologia colectivă „Cartea a treia. Poezii” a cenaclului Lira 21 editura ArtBook 2012; - apariție editorială volumul poezii de debut „Viața pe verticală” editura InfoRapArt 2012; - coautor în antologia colectivă „Pe strada inimii, cuvântul” a cenaclului Noduri și Semne editura InfoRapArt 2012; - coautor în antologia colectivă Romeo și Julieta Mizil 2012 editura LVS Crepuscul 2012; - coautor în anotlogia literară a Clubului artelor Solteris Mangalia, editura Exponto Constanța2012, sub egida USR filiala Dobrogea; - couator în antologia de poezii - 2012 „Însemnele unei tăceri” și antologia de proză scrută „Harpa de argint” ale site-ului Casa Gândului editura Rovimed Publishers 19

2012 Bacău - coautor în antologia internațională „Infinitul Iubirii” al grupului literar Arta Conversației editura Măiastra 2013 Tg. Jiu 2013; -coautor în antologia bilingvă „Antologia Scriitorilor Români Contemporani din Întreaga Lume” Starpress 2013, editura Fortuna 2013, Rm. Vâlcea. - apariții în mai multe reviste literare: „Boema”, „Constelații Diamantine”, „Armonii Culturale”, „LitArt”, „Nomen Artis” - referințe literare: Petre Rău, Cezarina Adamescu, Tudor Gheorghe Calotescu. membru al Cenaclului Mihail Sadoveanu Constanța; - membru al Cenaclului Noduri și Semne Galați.

Poarta adolescenţei (primul pas) Mă uit la el cum intră pe uşă ca o furtună de vară, destramând liniştea în care eram adâncită. Este înalt şi subţire, şapca şmecheră îi stă într-o parte, geaca descheiată, obrajii roşii, buzele uşor muşcate, ochii închişi la culoare mă ard când îl privesc. Este frumos. Îi zâmbesc, uşor întrebător. Mă cântărește câteva momente şi-mi spune cu năduf: – Mi-a tras unu’ un picior în gură, încă nu-şi ia privirea tensionată de la mine, aşteaptă să-i zic ceva. Sunt uimită, îl trec cu vederea ca pe o fotografie de sus în jos şi invers, gândesc în viteză tot acest timp. Chipul lui pare în regulă, nimic nu este răvășit, nimic lovit, nasul drept, urechile normale, bărbia la locul ei, doar ochii îi sunt furioşi. Trebuie să-i răspund ceva, dar sunt conştientă că dincolo de întâmplare este miezul problemei. – Păi cum ţi-a tras un băiat cu piciorul, aşa fără să-i spui nimic, doar că te uitai la el? am vocea neutră chiar dacă în mine, spaima ridicase pulsul și bătăile inimii .Copilu’ aproape că ţipă la mine. – Ce nu înţelegi, nu din cauza mea, eu

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


doar mă făceam că filmez cu telefonul, ne jucam... iar blegul ăla de Mircea a început să râdă de un puşti care era lângă băiatul ăla mai mare. Atunci tipul a venit la mine, mi-a zis că facem haz de el… și mi-a tras cu picioru-n falcă... Încremenesc, nu ştiu ce să-i zic, simt că undeva în altă parte este buba, în mod sigur şi el are o parte de vină. Mă lupt cu vocea mea să nu pară speriată, trebuie să-l fac să vadă adevărul, ridic încet tonul când îi răspund, nu ca să ţip, ci mai degrabă ca să-i captez atenţia: – Păi bine, măi Denis, doar ţi-am spus că joaca voastră cu filmatul nu-mi miroase a bine, că veţi avea o grămadă de necazuri. Zi tu, că nu te-am avertizat? Este de-a dreptul furios acum, îşi scoate şapca şi o aruncă pe jos, aruncă şi haina apoi se îndreaptă spre uşa si o împinge. Plânge. Mi se rupe inima de el, dar nu vreau să-i şterg lacrimile. Acesta este războiul său, este marea lui desprindere, eu doar pot să-l susţin. Lacrimile îi vor descărca frustrarea, îl vor împăca cu el şi viaţa. A intrat atât de repede în adolescenţă, prea repede au început problemele gândurilor, prea repede a venit vremea celorlalte de ce-uri.Iată-l acum la poarta adolescenţei facând primul pas.Intru în sufragerie şi îl chem să stăm de vorbă, îl ademenesc spre mine pentru a putea să-i ofer înţelegerea şi sprijinul sufletului încă al unui copil. Se aşează pe canapea, este încă suspicios, are impresia că nu ţin cu el, că nu îl cred. În timp ce mă pun în genunchi pe parchet, îi prind mâinile într-ale mele. Este crud ce trebuie să-i spun: – Denise! Denise! zi tu ce pot eu să fac acum, să ma duc la tipu’ ăla şi să-l iau la tăvălit? Nu vezi că sunt jumătate de om, poate o fur şi eu. În altă ordine de idei, tipu’ are dreptate. – Cum?! Ce tot spui mami, vorbeşti aiurea! ţipă el disperat. – Da copilule şi eu tot pe tine te ardeam, am continuat folosind limbajul lor. – Păi de ce? mă întreabă zăpăcit cu lacrimile încă jucându-i în ochi. – Păi din acest motiv domnişorule, că

eşti mai mare în ceata lui Piţigoi, că toţi puştii te ascultă şi că, atunci cand îţi iei funcţii şi atribuţii înalte, trebuie să-ţi asumi şi răspunderi. Dacă tu i-ai fi ocolit pe cei mari, atunci şi gaşca piţigăiată te urma. Mircea nu ar mai fi râs de baiatul ăla, tipul nu avea motiv să se înfigă în tine. Aşa este şi în viaţă pui, cu cât alegi drumul mai drept şi curat cu atât vei ajunge la destinaţie mai repede, cu cât eşti mai calm şi intuitiv cu atât îţi va fi mai bine. Pare că în sfârşit a înţeles căci s-a oprit din plâns, încearcă să-mi explice încă odată că nu el are vină. Oftează şi mă ia în braţe. Este îngândurat, un ecou din adâncul lui răsună spunându-i că nu mai este pici, că este un adolescent în devenire. La uşa îl aşteaptă ceata lui Piţigoi, sunt gălăgioşi, sunt însetaţi şi-mi cer apă. Au emoţii, îl caută cu privirea pe Denis. Toţi îşi doresc să-l întrebe ce a simţit, ce va face, sunt ochi şi urechi la el, doar este eveniment în ceată! Denis vine în hol. Obrajii îi sunt aprinşi, dar este mai liniştit acum. Sigur pe el, îşi pune iar şapca şmecheră pe cap în timp ce le spune: – Haide-ţi! mergem în parcul mic să jucăm fotbal, sper să nu vă mai hliziţi la toţi fraierii, că voi faceţi o glumă şi ăia înţeleg greşit. Mai bine ne vedem de ale noastre. Intru în casă şi închid uşa, încă se mai aud paşii lor mici tropăind pe scări şi vocile subţiri de copii amestecate cu cele mai groase, în transformare de adolescenţi. Abia acum simt cum îmi tremură picioarele, ştiu că putea fi mai rău, că habar nu au copiii noştri ce pericole sunt în viaţă. Alunec pe perete, mă ghemuiesc în mine şi-l rog pe Cel de Sus să-mi dea înţelepciunea, curajul şi forţa de a-l susţine și ajuta să devină matur. Două lacrimi în sfârşit îşi permit să-mi inunde ochii...

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

20


Cugetări Ionuț Caragea * Să scrii poezie înseamnă să-i trimiţi scrisori lui Dumnezeu, iar acesta, cunoscându-le dinainte mesajul, alege oamenii care au în inima lor aceeaşi adresă de destinaţie. * Poezia - trecerea de pietoni dintre viaţă şi moarte. * Poezia - crucea de pe linia destinului unde s-a săvârşit o iubire de la care au fugit toţi martorii cu excepţia poetului. * Poezia - eterna dragoste şi testamentul moment.

declaraţie inspiraţiei

de de

*Poezia nu este nici o psihodramă şi nici o demonstraţie de forţă. Oglindă sunt cuvintele peste aşteptările lungi şi chinuitoare... * Poezia - cea mai bună porţie de fericire pe stomacul gol. * Nu în biblioteci trebuie căutată istoria poeziei ci în arhivele sufletului.

* De boala scrisului te poate vindeca doar zborul cu ochii închişi pe aerul aripii lipsă, când aerul este sufletul tău călătorind între lumile cuvântului. * Sufletul - firul invizibil dintre oameni şi stele. * În acest univers datoria oamenilor este să-şi caute sufletul pereche, dar nu prin uzura relaţiilor ci prin revelaţia creaţiei artistice, singura care îi poate face compatibili cu cel mai înalt grad de înţelegere şi comunicare. * Sufletul - orga de lumini a trupului. * Sufletului nu îi este somn niciodată. De aceea zburdă prin vise şi ne învaţă nemurirea. *Dacă trupul meu este casa sufletului, sufletul este azilul singurătăţii. * Cel care învinge singurătatea prin iubire este cu un zâmbet mai aproape de chipul înţelept al Mântuitorului... * Când ţi se taie respiraţia, dă-i şi celui de lângă tine o porţie de suflet. * Calea Lactee - aleea celebrităţilor de pe bolta cerească unde, pentru fiecare om, străluceşte o stea. * O să-mi adun singurătatea din jur într-o lacrimă şi am s-o plâng peste lume. * Sufletul meu este un aisberg în derivă, cu trei sferturi de dragoste aflate în inimă şi un sfert de tristeţe strânsă în jurul ochilor.

21

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


TINERE PENIȚE

Portret de autor Gîbu Ana Maria

Motto: Nu mă gândesc până când voi putea scrie, doar că voi scrie… Ceea ce îmi doresc, este să-mi bată inima, cât vrea Dumnezeu, în ritm de metaforă, iar mâna să poată așterne pe hârtia imaculată tot ceea ce privirea și sufletul adună! Ana Maria Gîbu

Activitate literară: Volumul de debut „Grădina mea”, poezii, Editura Lumen, 2009 Volume de poezii: 1. „Cafea cu zâmbet de rebelă”, poezii, Editura „Destine”, Montreal, „Antim Ivireanul” R. Vâlcea, 2011 2. „Regala”, poeme siameze – Ana Maria Gîbu/George Filip, Editura „Destine”, Montreal, 2012 3. „Umeri de flori”, poezii, editura „artbook”, Bacău, 2012 Volum de proză: 1. „Blestemaţii”, roman, editura Editgraph – Buzău, 2012 Volume colective 1. Volumul colectiv „TREPTE”, Editura Lumen 2008; 2. Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume „Starpress

2011”; 3. „Lira în patru puncte cardinale”, antologia (vol. I) cenaclului literar on-line „Lira 21”, Editura Rovimed Publishers, iunie 2010; 4. „Poetic@” – antologia (vol II) cenaclului literar on-line „Lira 21”, 2011; 5. „A treia carte. Poezii” - antologia (vol III) cenaclului literar on-line „Lira 21”, 2012 6. Volum colectiv „Nichita Stănescu”„Gala Laureaţilor” 7. „În lumea basmului”, Antologia laureaţilor concursului naţional „În lumea basmului”, Beclean; 8. Revista Şcolii generale Gurghiu, jud. Mureş 9. Antologia Concursului de creaţie literară „Anatol Ghermanschi”, Braşov; 10. Antologia cenaclului „Editor”, Dorohoi. 11. „Caiete botoşănene – Revista Hyperion”, septembrie 2012 Sunt membră a Cenaclului literar on- line „Lira 21” din 2009 şi a Cenaclului „Editor”, Dorohoi din 2011. Apariţii în mai multe reviste, publicaţii literare din țară și străinătate şi reviste online: Revista literară „Ateneu; Revista „Tribuna”, Cluj; Revista „Plumb”, Bacău; Jurnalul literar”, Botoşani; „CANDELA DE MONTREAL”, Montreal; Revista literară „DESTINE LITERARE” - Montreal; Revista „e89 Gazeta culturală”, Roma, Italia; „Tânărul scriitor”, Chişinău; Revista culturală „Nou H`Orizont”, Valencia, Spania. Am participat la concursuri de creaţie literară, la care am obţinut numeroase premii şi trofee: în 2010...34 de premii; în 2011...22 de premii; în 2012...31 de premii. Alte activităţi: - solistă şi membră a grupului vocal, muzică uşoară, „Voces”; - membră a trupei de dans modern „Electrik Purple”; - voluntar pentru cultură, Asociaţia culturală „Vis de Artist”, Botoşani; - voluntar pe probleme sociale, Asociaţia „Sarepta”, Dorohoi

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

22


Poezii de Ana Maria Gîbu

Taifas

binecuvântează locuri unde oamenii se simt acasă imposibilul este… posibil şi pe strada cu spini

pe tronul anului stau la sfat doamne din înalta societate rânduiesc treburile între cer şi pământ vara cu toamna în rochii de casă pe tapiserii ţesute de vânt privesc stelele înecate în boabe de rouă iarna îşi agaţă pe mantia-n zdrenţe cioburi de gheaţă semnează viza de trecere în paşaportul primăverii şi pleacă...

grafică de Niculina Vizireanu

încă avem paradis

viaţa ţâşneşte sub tălpi soarele deschide geana aprinsă cerul vorbeşte cu pământul prin copaci trimite binecuvântarea prin ploaie

Vise de fluturi (ei nu construiesc case) plâng rugăciunile împământate în bobul de grâu amintirile eliberate îmbrăţişează viitorul închis în lava ţesută-n iceberg-uri umbrele valurilor desfac neguri în fluturi fără aripi dar cu vise nu construiesc case 23

moartea ridică braţele albastre spre pământul sălbatic leii se zbat în frunzele viitorului incert cai dungaţi pasc urmele ultimului bizon de vânt alungat din locul sacru gheparzii rod oasele ultimei umbre pumele privesc soarta tigrilor bengalezi plantaţi în închisori fără sens muguri de speranţă traversează gâtul elefanţilor sudaţi în lanţul vieţii mai avem un colţ din paradis!

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


PE UNDA TIMPULUI Selecție de poezii relizată de Mihaela Meravei

Doina O doină plânge sus pe culme, Din fluier unde limpezi cad, Şi legănate lin s-afundă În pacea codrilor de brad... Cântare, meşteră cântare, Te stingi acum încet-încet, Şi-adormi pierdută-n tremurarea Oftării blânde din brădet... Mi-ai picurat un strop în suflet Din taina vremii de demult, Şi plânsul veacurilor duse Mă înfioară când te-ascult...

OCTAVIAN GOGA

Răsună toaca... Răsună toaca de utrină În pacea unei nopţi târzii Şi, rând pe rând, câte-un opaiţ S-aprinde-n mutele chilii... De glasul ei tresai pe pernă, Măicuţă, tu, cu chip frumos, Şi-alergi în grabă la altarul Mântuitorului Hristos... Te văd în colţul vechi de strană Cum stai supusă de răstrişti, Şi-atâta jale pare scrisă În ochii tăi curaţi şi trişti... Şi cum te-nchini în rugăciune, Eu mă gândesc înduioşat: Nemilostiva toacă-a nopţii Ce vis frumos ţi-a tulburat?...

Cum te-ai topit acum în noapte, Eu stau cu inima la sfat: În care brad, de care creangă Plânsoarea ta s-a aninat?... Şi cât vei mai trăi acolo, Tu, soră pururea cu noi, Când va fi mort de mult ciobanul, Şi moartă turma lui de oi?... Târziu odată - cine ştie? Trecând pe-aici un călător, Te va culege dintr-o floare, De după-o aripă de nor... Te-a coborî în largul văii, Şi-o lume te va asculta, Şi-o lume-ntreagă va începe Să plângă cu durerea ta... Din volumul “ Din umbra zidurilor” (1913)

Din volumul „Ne cheamă pământul” (1909)

grafică de Niculina Vizireanu Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

24


Mare aeternum Eternă mare, ca şi-odinioară, Fără hotar şi fără de hodină, De întrebări şi neastâmpăr plină, Azi goana mea la malul tău coboară. Cu tresăltări de ape şi lumină Oglinda ta prelung mă înfioară, Şi-nchise răni încep din nou să doară, Din flăcări vechi ce-n mintea mea se-mbină. Pe rând, pe rând, eu simt cum reînvie Cântată parcă-n surle şi chimvale, Uitata noastră mare-mpărăţie. Şi nu mai ştiu ce mi se par mai grele: Poveţele nemărginirii tale, Sau tainele adâncurilor mele...

Eu în genunchi spre tine caut: Părinte,-orânduie-mi cărarea! În pieptul zbuciumat de doruri Eu simt ispitele cum sapă, Cum vor să-mi tulbure izvorul Din care sufletul s-adapă. Din valul lumii lor mă smulge Şi cu povaţa ta-nţeleaptă, În veci spre cei rămaşi în urmă, Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă. Dezleagă minţii mele taina Şi legea farmecelor firii, Sădeşte-n braţul meu de-a pururi Tăria urii şi-a iubirii. Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina Şi zvonul firii-ndrăgostite, Dă-i raza soarelui de vară Pleoapei mele ostenite.

Din volumul „Din larg” (1939) poeme postume

Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frânge, Şi de durerea altor inimi Învaţă-mă pe mine-a plânge. Nu rostul meu, de-a pururi pradă Ursitei maştere şi rele, Ci jalea unei lumi, părinte, Să plângă-n lacrimile mele.

Grafica Niculina Vizireanu

Rugăciune Rătăcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stăpâne, În faţa strălucirii tale. În drum mi se desfac prăpăstii, Şi-n negură se-mbracă zarea, 25

Dă-mi tot amarul, toată truda Atâtor doruri fără leacuri, Dă-mi viforul în care urlă Şi gem robiile de veacuri. De mult gem umiliţii-n umbră, Cu umeri gârbovi de povară... Durerea lor înfricoşată În inimă tu mi-o coboară. În suflet seamănă-mi furtună, Să-l simt în matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsă Pe strunele înfiorate; Şi cum sub bolta lui aprinsă, În smalţ de fulgere albastre, Încheagă-şi glasul de aramă: Cântarea pătimirii noastre. Din volumul „Poezii” (1905)

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


Veronica Micle Marian Dragomir

Veronica Micle este născută la Năsăud în același an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie. Cizmarul Ilie Câmpeanu, tatăl decedat chiar în primul an al vieții poetei, luptase ca voluntar și fusese rănit in 1848, în Munții Apuseni, sub flamurile lui Avram Iancu. Veronica Micle se căsătorește cu Ștefan Micle, cu 30 de ani mai mare, ce se ocupă de educația tinerei soții. Doamna Micle ia lectii de franceză, de canto și pian, de literatură universală. Talentul îi e ocrotit și încurajat de sot, „un cuget bun, onest și organizat”. „Bălăuca” (porecla Veronicăi Micle) începe să aibă orgoliul motivat de prestațiile sale. La 29 aprilie 1866, se naște primul copil, Valeria, care îi moștenește talentul literar și vocea. „Frumoasa, sfânta poezie, Ce-ai fost unicu-mi Dumnezeu Pe dulcea ta zădărnicie Cât preț a pus sufletul meu. Cât îmi părea că sunt de mare Ca idol eu mi te-am ales, Cu ce avânt și adorare Prinos adusu-ți-am ades. Adânca mea cucernicie De mitul tău când s-a legat, Pe dulcea ta zădărnicie, Sufletu-mi jertfa ți l-a dat.” La Iași, în perioada 1874-1877, Eminescu se afla constant în casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Se știe că femeile nu erau acceptate la ședințele „Junimii”, chiar dacă publicau în „Convorbiri literare”, unde Veronica Micle publică, relativ frecvent, începând cu

numărul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia romantică rămâne starea dominantă a poetei. „Și ce-i această melancolie dacă nu starea unei triste reverii?”, se întreabă Veronica Micle într-o scrisoare. „August 1882 Măi fată nebună şi drăgălaşă, Şi zi e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, cămi eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi şi tu – ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav şi descurajat – cum să vin la tine, pe cine să las în loc? Tu mă sfătuieşti să petrec, să mă folosesc de tinereţe şi alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citeşti în romanuri. Viaţa mea eşti tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viaţă monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni şi fără cunoscuţi, şi tu zici să petrec, ca şi când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt.“ Proiectul de căsătorie cu Eminescu prinde contur, dar este zădărnicit de Maiorescu, în primăvara lui 1880. Explicația de ordin material pe care i-o dă criticul poetului ascunde de fapt un resentiment încă puternic. În 1864, Veronica Micle și mama ei apăruseră într-un proces răsunător intentat criticului. Președinte al Comitetului de Inspecțiune Şcolară, Maiorescu era învinuit de „fapte scandaloase” în care era implicată subdirectoarea Școlii Centrale de Fete, domnișoara Emilia Rckert. Făcând parte, prin soțul său, din cercul simpatizanților Școlii Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle susține cu înverșunare acuzația. Cercul junimist se împotrivește căsătoriei, invocând, între altele, flacăra poeziei ce trebuie ținută trează prin suferință. Conform mărturisirii Virginiei Micle, în mai-iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, născut

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

26


mort. Nici relația lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulară a regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenți, între care poetul bucureștean Iuliu I. Roşca, cu care poartă o elegantă corespondență, nu o putuseră clinti. „Prefera să fie metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinț”, avea să spună mai târziu fiica Veronicăi, Virginia Micle. Fugara aventură a Veronicăi Micle cu Caragiale și purtarea îndoielnică a acestuia sunt folosite de dușmanii celor doi. „Lumea m-a acuzat de lipsă de simțire și de umanitate față de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epoca a vieții sale intelectuale. Și așa sunt fără nicio lege și fără niciun Dumnezeu, să-mi rămâie cel puțin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în ființa lui Eminescu” Pe data de 4 august, 1889, aproape de miezul nopții, clopotele mânăstirii Văratec bătură rar și funebru. În casa cu etaj, a maicii Fevronia Sârbu, poeta Veronica Micle s-a stins în a cincizecea noapte scursă de la trecerea în neființă a lui Mihai Eminescu, după o agonie de douăzeci de ore ce punea capăt unei vieți de 39 de ani. Sticluța cu arsenic a fost golită repede, o sinucidere pregătită din timp. „O! Moarte vin de treci Pe inima-mi pustie și curmă a mele gânduri S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi, Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi, Mi-e dor de-un lung repaos... Să dorm, Să dorm pe veci.” La 6 august 1889 trupul Veronicăi Micle este înhumat lângă bisericuța Sf. Ioan de la Văratec.

Uitarea Veronica Micle Ai sosit, dulce uitare, Din cumplitul meu necaz Și din dragostea cea mare Nici o urmă n-a rămas. Și-n aceste ceasuri line, Eu cu suflet liniștit Cugetându-mă la tine Mă întreb de te-am iubit. „Convorbiri Literare”, XV (1881), nr. 9 (1 dec), p. 356

Când îmi plec Veronica Micle Când îmi plec fruntea pe mână Fuge gândul meu pribeag Și mă cred că-ți sunt stăpână Ție, vecinic mie drag. Și mai cred, ca altădată, Că tu mie te închini, Și cu inima-ntristată Greu, de dorul meu suspini. Atunci câte sunt în lună, Câte-n stele și povești Trec prin mintea mea nebună Socotind că mă iubești. Dar tresar... și de pe mână Ridicând fruntea încet, Eu din visu-mi de stăpână Tristă roabă mă deștept „Convorbiri Literare”, XV (1881), nr.9, (1 dec), p. 356

27

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


PE UNDA TIMPULUI

Magda Isanos Pentru pace mă rog... Pentru pace mă rog, pentru lucruri uitate și pentru oameni din singurătate. Un cerc vrăjit se-nchide în jurul lor. și fruntea îngheață, orele cobor, spre zi, mai albe, orele cobor. Mă mai rog pentru sângele plin de întuneric și spaimă, sânge străin, nicicând să nu fie vărsat pe pământ, unde morții aproape ca florile sunt. Din volumul „Cântarea munților”, 1945

Vis vegetal Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea să cresc lângă fereastra ta, te-aş auzi şi-n voie te-aş privi întreaga zi. M-aş apuca şi iarna să-nfloresc, ca să te bucuri. Păsările cele mai mândre-ar face cuib pe creanga mea, şi nopţile mi-ar da cercei de stele, pe care, ca pe frunze, ţi le-aş da. Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut când părul ce pe frunte ţi-a căzut, când buzele, cu buze moi de flori. Spre toamnă m-aş juca, zvârlindu-ţi mere şi foi de aur roşu prin odaie, cu-a ramurilor tânără putere ţi-aş apăra obloanele de ploaie. Şi, cine ştie, poate că într-o seară de primăvară, când va fi şi lună, făcându-mă femeie să fiu iară. Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz genunchiul ud de frunze şi pământ, cu părul încă doldora de vânt, cu rouă şi cu lună pe obraz, eu ţi-aş sări în casă, şi senină (uitând de-atâta vreme să vorbesc), cu câte-un cuib în fiecare mână întinsă, aş începe să zâmbesc. „Însemnări ieşene”, nr.9, 1937

Logodnă Logodnicul vine-n amurg, vesele pletele-i curg. Puneți-mi rochii albastre, flori. N-auziți pașii biruitori? Unde-i inelul scump, dăruit? Luna nu vreau să-l zărească. O, ce poveste copilărească: cum ne-am văzut, ne-am iubit. Fragedă, inima ni s-a frânt. Prielnici de-acum ne fie zeii cei blânzi din pământ și-ai cerului zei o mie. Creanga belșugului, necontenit scuturată de noi, să rodească, O, ce poveste copilărească: cum ne-am văzut, ne-am iubit. Din volumul „Poezii/Poésies”, 1996

Înțelepciune Înțelepciune este să respiri ușor, si dupã lacrimi să zâmbești, petalele ce cad din trandafiri și nu s-aud când mor, să le iubești. Privește pomii drepți din bătătură ei cată totdeauna către cer, și-n ruga lor cea verde parcă cer mai multă ploaie, mai putină ură. Nu te gândi la mâine, nici la ieri. Poate naintea spicelor să cazi, stăpâni când nu suntem decât pe azi, nu te gândi la mâine, nici la ieri. Din volumul „Poezii/Poésies”, 1996

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

28


PRIN LABIRINTUL PROZEI

De ce omul vrea să intre în mintea altui om? Lenuş Lungu Gândurile, fără a comunica, fără a găsi corespondent sau opozant în alte gânduri, nu au linişte. Este cea mai simplă metodă de a verifica felul în care exişti şi te raportezi la realitatea înconjurătoare. De ce gândurile au această nevoie de a se manifesta, de a pătrunde alte gânduri şi de a se lăsa uneori purtate de ele? Şi nu e doar atât! Citim ceea ce scriu alţii, ascultăm ceea ce cântă, recită, vorbesc... Pe cine oare nu irită clasica întrebare: „la ce te gândeşti acum?” Este greu să găseşti exact răspunsul corect pentru că ai de ales între mii de variante care alunecă şi se pierd, în timp ce altele ţes legături cu gânduri mai vechi sau mai noi. Totul se întâmplă iute ca gândul, exact aşa cum zice proverbul. Poţi fi în o mie de locuri într-un timp foarte scurt. Îmi aduc aminte ce succes au avut filmele de genul „Mintea unui bărbat însurat”, „La limita imposibilului”, „Sex and the city”, „What Women Want” şi multe altele în care personajele spun mereu ce gândesc, vorbesc despre felul în care percep ele lumea şi sunt convinsă că există exemple mult mai concludente. Ne regăsim sau nu în ceea ce simt alţii, asta contează prea puţin, importantă este nevoia inexplicabilă de cunoaştere a fiinţei umane. De ce emisiuni precum „Big Brother” sau „Surprize, Surprize”; „Nora pentru mama”, au stârnit reacţii controversate? Ce poate să-l intereseze pe om mai mult decât emoţiile, trăirile, felul în care se adaptează, reacţionează, cade sau se înalţă? Toate acestea sub aspectul trecut, prezent, viitor. De ce testele de personalitate sunt căutate şi oamenii sunt fascinaţi de rezultatele posibile, care le-ar putea spune

29

grafică de Niculina Vizireanu

ceva mai mult despre ei? Astrologia, tarotul, grafologia, religia, istoria, ocultismul şi multe alte mijloace, prin care omul doreşte să-şi cunoască soarta, spun, în mare, acelaşi lucru, fără să-i dezlege problemele existenţiale. Sunt multe alte exemple care vorbesc despre această căutare pe care o avem, despre nelinişti, certitudini, întrebări şi răspunsuri. Nu ne rămâne decât să trăim şi să asamblăm părţile lipsă din puzzle-ul numit viaţă!

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


Nebunul... Viorel Muha Pe coridoarele absurdului am găsit o mână care aruncă cu pietre dincolo de tăcerea cuvintelor. Un ochi veşnic deschis, priveşte în încăperile minţilor şi luceşte în nopţile preoţilor. De pe muntele măslinului sunt coborâte cruci, pentru ca să umple văile cu poporul lui Dumnezeu. Un autobuz sare în aer şi porţile îngerilor se deschid cu lacrimi adunate, în râul care ne trimite, ploi triste, din când în când în lume. O explozie opreşte maratonul lumii, spre sănătate şi viaţă. Descreieraţi genetici apar din ce în ce mai des pe scena lumii! Viaţa se opune vieţii. Oare guvernele greşesc? Într-un spital un ghemotoc scoate urlete, furios că a venit pe această lume. Oare se opune unui destin de alţii făurit? De tavanul lumii atârnă o candelă neaprinsă şi uriaşă. Un ocean de lumină stă aprins în lumânarea mică a unui copil din biserica unei sfinte mânăstiri. De sus, ea nu exsistă. O grotă-n dealul acesteia, ascute genunchii unui om. Chipul ascuns în sacul glugii, împietrit, murmură întoarceri. Într-un palat de marmură şi altul într-o vilă muzeu, foşti diriguitori şi mari vătafi, cu părul prea alb de lumina zilelor, multora furate, vor ajunge să numere clipe de eternitate cerând îndurare.În marmură şi-n expoziţie, şi-au construit drept rea pomenire, încă din plină glorie, coşciug. Un altul face mătănii pe cărări închipuite, din mintea înghesuită, în care încă au rămas urme primitive de gândire. El face parte din sfatul cetăţii, fără balanţa dreptăţii. Coclaurile cetăţii a rămas fără un cioban. Cât de jos ai putut coborî, tu cetate! Într-un parc, într-o simplă rochiţă şi sandale, un început de tinereţe este încleştată-n sărutul fericirii. Încă inocenţa scapă oameni de răul din lume. În copacul timpului său, cântă muzica raiului. Acolo, la începutul timpului, cineva a construit multe cărări! Nimeni nu le-a încercat pe toate şi

puţini sunt aceia, care ştiu multe dintre ele. Într-o ţară din nordul alteia, de acelaşi sânge, oamenii au fost transformaţi în clonele unui nebun, care scormoneşte cu un băţ materia nucleară. Un nimeni sare într-o apă şi-şi pune pe balanţa existenţei, viaţa, salvând o alta. În buzunarul destinului, numărul cifrelor sunt limitate pentru cei ce adună clipele altora, aici şi dincolo, ca preţ de răscumpărare. O catedrală priveşte oraşul şi bate un clopot de linişte şi pace. În altă parte urletul unei sirene, alungă un ucigaş de la locul faptei. Un strigăt se propagă prin întreaga lume. Sărăcia sub multe nume, caută de mâncare. În buncăre, zace aurul adâncului, pietrele luminii şi hârtiile preţului muncii neplătite. În parcuri enorme, iedera ascunde întruniri care mărginesc complicităţi, care nu sunt construite sub dealul crucii, în valea morţilor lui Dumnezeu. Ei construiesc armate, numai pentru ei, pentru a apăra buncărele în care zac, trecutul, prezentul şi viitorul omenirii. Nu pot aceştia să păzească, pentru cei puţini, ce-i a lumii trudă şi viitor! Nimeni nu poate să mântuiască, vârful muntelui gheţii topite, drept scaun în casa aurului. Vârful topit este amăgirea şi iluzia unei nemărginite vremelnicii, a credinţei puterii absolute. Nu se poate cerceta, după ce apa s-a evaporat, pentru a găsi sufletele celor care au vrut tot aurul lumii. Acestea au fost de mult timp, ucise, de luciul metalului pe care nimeni nu-l poate stăpâni. A folosi, nu poate fi efectul obiectului, decât de către acela care a construit, pentru nivelurile timpului. Restul nu-i decât praf, în colaps de destine. Un zmeu colorat şi jucăuş, pe aripile vântului, duce zâmbetul şi fericirea unui băieţaş către cer şi soare. Puştiul cu pieptul bombat, cu ochii care cuprind de sus prin zmeu întreaga lume, sare şi alergă pe malul apelor omului. Un peştişor colorat, stă pictat, la caţiva centimetri de suprafaţă. O libelulă de un verde crud, zburdă pe deasupra suprafeţei de apă lucioasă, din dimensiunile timpului. O petală a unei flori, cade la picioarele creşterii sale. O tânără cu picioare lungi, sculptează în curburi

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

30


excitante, nisipul, răsfoind o carte. De la ferestra unui bloc, se aud sacadat sunete de toacă. O soartă toacă şi bate cu nădejde o vânătă albă coaptă. O clipă de viaţă a unei linişti de viaţă. Jos se aude cum o altă soartă, însă pipernicită, târâie tomberoane cu gunoi. O greşeală a cetăţii, în maiou alb, cu coturile sprijinite de balustrata balconului, cu un bobârnac trimite chiştocul ţigării, exact pe capota maşinii vecinului de dedesubt. Fumătorul face ghemotoc pachetul gol, şi-l aruncă drept unde verdele ierbii iubeşte cerul. Probabil chiştocul va sta un tip pe tabla maşinii, îngălbenind locul, apoi va fi luat de vânt. Dimineaţa proprietarul va trage o înjurătură şi un oftat. A muncit prea mult pentru banii daţi pe maşină. O ciocârlie se înalţă sus de tot, şi-şi cântă ultima clipă de viaţă. O lumină uriaşă inundă tot cerul şi apoi nu mai este nimic. Nebunul din acea ţară, a scormonit cu băţul în materia nucleară!

grafică Niculina Vizireanu

31

Nonsens Camelia Constantin Ciufulită, obosită, cu hainele în dezordine şi machiajul şters pe jumătate, cânta fals şi tare, ca un marinar matol, încercând să bage cheia în broască. – Ete, ai dracu’ au mutat gaura cheii… Bâjbâia, bombănind şi mojmondind cheia. Îi tremura mâna. Uşa s-a deschis brusc. Un bărbat masiv, cu părul zbârlit şi ochii rotunzi ca două farfurioare s-a proţăpit cu mâinile încrucişate pe piept, barând accesul: – De unde vii, bagaboanto, la patru dimineaţa? – Opss..am nimerit la grădina zoologică. În poziţie echer, s-a zgâit tâmp la ipochimenul care-i bara intrarea. – A dat drumu’ la elefanţi în oraş? sughiţă, clătinându-se, rânjind ca pisica din Chesire. S-a sprijinit cu palma de tocul din lemn. Privirea-i era tulbure. Ca prin ceaţă a văzut mogâldeaţa ivită lângă elefant: – Uite, cu cine te-ai înhăitat! O paraşută beată! – Auuu…rulează Planeta Maimuţelor. Dă potenţiometrul mai încet, cucoană! Mă zgârie ţignalu’ la urechi. – Cui îi zici tu, aşa, nefericito? – Coană soacră, mută-ţi hoitul, că nam direcţie… frâna nu funcţionează! Elefantul a tras-o zmucit de braţ, izbind-o de perete. – Să-mi spui, pe unde ai umblat, că îţi trag o mamă de bătaie soră cu moartea! – Păi, atât mai poţi să tragi, că-n rest… s-a curăţat locul. Douăzeci de ani vam slugărit, pe tine şi vrăjitoarea de mă-ta. V-aţi bătut joc de mine. Spălat, călcat, mâncare, cumpărături. Veneam încărcată ca un hamal, că domnu’ urla pe stadion!

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


Deh… era obosit. Nu m-am distrat niciodată. Mamiţica te căina tot pe tine, eu picam frântă. Până şi Leanţa, femeia de serviciu era mai dichisită ca mine. Acum, mi-a venit rândul, să-mi trăiesc viaţa la maxim. Bărbatul corpolent o privea furios, nuşi găsea cuvintele. Coafată, machiată..ce mai rămasese, unghiile date cu ojă roşie. Bluza strâmtă, cu decolteu adânc, îi sublinia pieptul generos, iar fusta scurtă, deasupra genunchilor, îi sublinia toate formele corpului. – Paraşuta asta nu e nevastă-mea, mamă! – Acum iţi dai seama? se răţoi piţigăiat soacră-sa. Uită-te la ea, cum arată! Madamă de tractir. – Hai sictir! sughiţă femeia, împleticindu-se. Sunt poetă, ce mama dracului. – Iţi dau eu o poezie, de n-o poţi duce! Palma bărbatului o plesni zgomotos peste obraz. Un firicel subţire de sânge se prelinse la colţul gurii. Privirea femeii, înceţată de alcool, a dobândit o strălucire nouă. Razant, vârful ascuţit al pantofului l-a lovit cu putere plină de ură între picioare. Ochii lui s-au încrucişat de durere. Urlând, s-a prăbuşit în genunchi. – Vezi... asta este poziţia recomandată să stai în faţa mea. Oricum... erau expirate de la stres. – Te omor, nenorocito! A încercat să o apuce de gleznă, ea l-a pocnit cu sete în gură şi barbatul a căzut lat, contorsionat de durere. – Săriţi… săriţi ca îl omoară! a dat să iasă din casă, soacra. Femeia a scos din geantă un pistol mic şi a îndreptat arma spre buzele celeilalte. – Dacă mai scoţi un zgomot, vă împuşc pe amândoi, hoaşcă ofilită! Mi-aţi mâncat tinereţea!

grafică Niculina Vizireanu

Socră-sa tremura din toate încheieturile. – Te-ai drogat! – Nu! M-am deşteptat. Îmi recuperez viaţa. N-am timp de voi, iau lucrurile şi plec. – Eşti o destrăbălată, te-ai întins cu bagabonţii prin localuri, icni de pe podea soţul. – Vrei să spui... vagabonzii… hipopotam analfabet. Şi erau streapperi… tineri… frumoşi… capabili. Îşi îndesă în geantă, cardurile, banii ascunşi, pusi deoparte, câştigaţi prin munca ei. Afară, se auzea sirena poliţiei, vecinii sunaseră alertaţi de scandal. Se auzeau bătăi în uşă: – Poliţia! Deschide! Cu pistolul îndreptat spre soacră-sa, îi făcu semn să se conformeze. Femeia s-a repezit spre ieşire, ţipând: – Ajutor, ne omoară, are pistol, ajutooor… Oamenii legii au intrat în forţă, cu armele îndreptate spre ei. – La pământ, cu mâinile la ceafă!

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

32


S-au conformat. Un agent a dat cu piciorul pistolului abandonat de femeia întinsă pe spate, neconform cu ordinele poliţistului. – Doamnă, faţa la podea! – Perversule… îndeplini ordinul. Nu băuse niciodată decât sucuri, apă şi ceai. Asta era moda la ei în familie. Doar bărbaţii erau adepţii lui Bachus! Femeile... la cratiţă. Celălalt poliţist recuperase arma, introducand un creion prin orificiul trăgaciului. Şi-a dat cascheta pe spate, uitându-se şocat la pistol. – Şefu’… e de jucărie! Veniseră două echipaje, alertaţi de apelul că are loc un scandal cu împuşcături. Exagerări. Cei patru oameni ai legii se uitau nedumeriţi unul la celălalt. – Se ţine cineva de cioace cu camera ascunsă? – Să trăiti, domnu’ general! Vă explic eu, pot să mă ridic? Nu mai sunt aşa tânără, încât, să rezist la poziţii acrobatice, sughiţă. – Ăsta e circ, vă bateţi joc de noi? Avem lucruri mai importante de făcut, se îmbăţoşă cel mai mare în grad. Sunt agent Plopu! – Nu s-ar zice! îl măsură femeia, clătinându-se, pe omul mic, slab, îmbrăcat în uniformă. – Ce se întâmplă, aici? – Păi, să vă explic: am fost la un spectacol de striptease şi la o băută cu fetele! Băieţii erau… îşi pupă degetele. Am venit acasă, noaptea spre dimineaţă, plină de fericire. Când s-a deschis uşa… ferma animalelor! a arătat acuzator spre soţul căzut în genunchi cu mâinile strânse pe şliţ şi soacra tolănită pe burtă. – Curvă ordinară! sudui soţul. Un tablou comic, dacă nu ar fi fost grotesc în prisma realităţii cotidiene. – Fac plângere pentru ultraj, calomnie şi violenţă în familie! Am zis! ridică filozofic, degetul arătător, femeia. O priveau interzişi. 33

– Cum vă numiti? Buletinele, vă rog! – Filomena Grozăvescu, a-v-o-c-a-t! – Ne-am dat dracu’! ieşi pe hol, agentul rotofei, bombănind. Aveam o zi atât de liniştită. – Ai zis ceva, agent Grozavu? – Nu, şefu’! E cald ca într-un cuptor, şi-a şters sudoarea de pe frunte. – Avem bere rece în frigider, urangutanu’ are rezerve pentru meci, clipi complice din ochi femeia. Ceilalţi doi membrii ai echipajului au ieşit pe hol, abţinându-se, să nu râdă. Grozavu se uita cu jind la frigider. – Nemernica asta mi-a distrus băiatul, domnule miliţian! se văicărea soacra. – … poliţist! rectifică omul. – O păcătoasă! continuă netulburată. – La secţie... toţi! ordonă iritat, agent Plopu. – Noi nu suntem vinovaţi... ea este inculpata! arătă incriminator soacra. Mi-a lovit băiatu’! – Ce vorbeşti, scorpie penală? Da’ botu’ cine mi l-a rupt? – Hăndrălăii, cu care te-ai înhăitat! Filomena i-a aratat degetul mijlociu. – Gata... gata... în dubă! Acum! – Domnule... Plopu... îl măsură din cap până în picioare, „inculpata”, în total dezacord cu numele, considerând că naşii făcuseră mişto de viaţa lui. – Vă rog, ascult! Femeia se apropie de agent, soptind conspirativ: – Domnule general... p-ăştia doi să-i puneţi în aceeasi cuşcă, să-i tranchilizaţi! Muşcă! Ssst... e secret! Soacra a sărit, să o păruiască. Paradoxal, soţul se dorea un împăciuitor, mai mult de frica amenzii sau a legii. Depăşit de situaţie, poliţistul Plopu trânti cu şapca de pământ. – Pentru salariul care-l primesc… mă c... în ea de meserie! – Am zis! sublinie, pompos, madam Filomena Grozăvescu.

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


Portret de autor Stejărel Ionescu Biografie Stejărel Ionescu, s-a născut în Ardeal, în Lunca Mureşului, aproape de Simeria în 05.11.1955. Copilăria şi-a petrecut-o în satul său natal de pe malul Mureşului şi la poalele Măgurii Uroiului. Clasele primare lea făcut în satul său Uroi iar cele gimnaziale şi primele clase în Simeria. La vârsta de 17 ani s-a mutat cu întreaga familie la Deva, unde a terminat şi ultimile doua clase de liceu, la Colegiul Naţional Decebal. De scris s-a apucat destul de târziu, la aproape 22 ani pe când îşi satisfăcea stagiul militar. Aşa se face că prima poezie ce a scris-o întitulată „Dor de ţară”, i-a apărut la gazeta de perete a unităţii şi întruna din revistele de profil ale armatei. Din 1976 şi-a început şi „meseria” de ziarist, colaborând cu ziarul local al acelei vremi „Drumul Socialismului” şi cu săptămânalul „Lupta CFR”. A continuat cu scrisul şi a colaborat în acelaşi timp cu „Cenaclul Ritmuri” din Deva şi „Cenaclul Flacăra” din Hunedoara, unde a avut ocazia să cunoască personalităţi ale scrisului: Valeriu Bârgău, Ioan Adam, Mihai Sin, Valentin Taşcu, fraţii Ioan şi Eugen Evu, Neculai Chirică, şi mulţi alţii. În acelaşi timp a publicat poezii în publicaţii de profil şi ziare locale precum şi înregistrări la RadioTimişoara. În 1990 a părăsit locul de muncă din cadrul CFR, deschizându-şi o SC devenid editor – difuzor şi publicist, editând până în 1997 revistele „Amica – magazin” şi „Atena - magazin”, precum şi un ziar de opinie şi cultură „Cetatea”. În 1997 a încheiat-o cu privatizarea şi a colaborat pe rând ca şi corespondent cu publicaţiile: Transilvania Jurnal, Palia, Cronica Română, Curierul Naţional, România liberă, Focus Vest, AM Press şi

One Tv. A continuat să scrie poezie. Prima carte ce a publicat-o editorial a fost doar în anul 2000, debutând cu tableta de versuri „Trandafirii de rouă”. În prezent se află la cea dea noua carte personală plus o antologie. Între 1990-1997 a fost editor, editând un ziar şi doua reviste trimestriale, timp în care a reuşit să le încerce într-ale scrisului şi proza şi cronicile literare, ceea ce face ca în unele cărţi să apară alături de poezie şi proză scurtă. Are în pregătire un alt volum de poezii în ediţie bilingvă româno-italiană, intitulat: „izvorul de lut” Cărți publicate: Trandafirii de rouă, Ed. Bibliofor, 2000; Tăcere şi singurătate, Ed. Bibliofor, 2002; Somnul îngerului, Ed. Călăuza v.b., 2008; Lacrima - un nume sfânt, Ed. Călăuza v.b., 2008; Arta de a fi (antologie), Ed. Anamarol, 2009; Daţ’mi pace/Dor de ţară, Ed. CCD Deva, 2009; Cu Dumnezeu prin hergheliile de cai, Ed. Măiastra, 2010 Iarăşi mi se pregăteşte ceva (ed. bilingvă), Ed. Măiastra, 2012; Dumnezeu ne poartă paşii prin hergheliile nopţii, Ed. Inspirescu, 2013; Drumul sihaştrilor, Ed. Inspirescu, 2013.

grafică de Niculina Vizireanu

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

34


„poema noastră” Stejărel Ionescu

poema vieţii mă hălădui prin faţa ei şi a lui pe undă de apă pe valul de foc, mă hălădui pe gheara de pui flămând şi însetat, mă hălădui pe rădăcini de vânt catarg împresurat, mă hălădui pe corp de fecioară predestinat, mă hălădui pe floare de cucută pe cap de cioară moartă pe stârv îngreţoşat în poartă, mă hălădui pe drumuri de spini pe rătăciri femeie murită în oglindiri, mă hălădui pe tine, pe mine pe corpul tău de smintire, te pătrund până în grund ca să mă pot hălădui prin găuri de prund, şi mă mai hălădui pe viaţă îmbrăcată într-un giulgi de aţă pe cărări de ceaţă, şi mă mai hălădui, hălăudindu-mă pe pietre îngropate în lut până încep ca să put, căci viaţa nu e un rit, e un rut cu aripi de înger.

poema naşterii din copacul găunos ce îmbrăca ghena vieţii într-o noapte târzie, m-am legat de pustiu cu cordonul ombilical, când animalele pădurii veneau să îmi devore placenta fiecare îmbrăcându-mă pe rând cu haina naşterii mele, ursitoarele pădurii îmi preziceau viitorul, una zicea că voi fi ministru iar cealaltă că îi voi mătura pe miniştri, 35

au prins o gâscă şi au ciupelit-o şi în timp ce ele preziceau tot felul de baliverne eu am găsit o peană de la gâsca ciupelită şi am scrijelit cu ea coaja copacilor având grijă să îmi port destinul în acea peană scriind de atunci catrene pe crucile mormintelor cu sângele celor crucificaţi pe scheletul penei de gâscă.

grafică de Niculina Vizireanu

poema concepţiei am visat un pustiu ce făcea lacrimi de lumină iar de pe cărarea ce încă nu o ştiam venea săgeata trăgând crucea după ea unite cu zala concepţiei, clocotea interiorul şi era dorinţă şi durere, mereu cineva cu o floare în mână îmi tulbura concepţia cu un milion de contracepţii, de data asta lacrima s-a scurs spre sumbrul şi înneguratul interior al concepţiei iar după ea mii sau chiar milioane de lacrimi curgeau pe coridorul strâmb şi neregulat al

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


concepţiei mele apoi cu o sforţare a unui apus însângerat am apărut eu, o pleaşcă, care creştea peste funeraliile unui alt embrion demult apus şi clocotea în mine vulcanul sfânt al unei iubiri demult dispărute, eu, noua concepţie a unei vieţi interioare luminată de nesomnul îngerilor şi udată cu lacrimile de lumină ce se adăugau necontenit concepţiei mele.

poema îngerului am strigat îngerul, dar aripile lui au fost rupte de vânt şi îngerul nu a mai venit, îngerul a obosit şi a şovăit să mai vină, am strigat îngerul şi vântul rupea bucăţi din mine mă sfâşia în rafale, iar orbitele mele erau hăurile de întuneric prin care flutura răbufnirile stâncilor neantului, fără anotimpuri şi cu iertările de rigoare i-am desfrunzit aripile în zbor şi atunci îngerul cu aripile ninse s-a pierdut în pustie, am strigat îngerul, degeaba l-am strigat ceasornicul vechi şi stricat s-a golit de ore, s-a adăpat o clipă la Izvorul Patimilor şi a luat masa pe Dealul Măslinilor, apoi cu fulgerări a tăiat valurile punând frâu norilor cu care s-a ridicat în furtună, am strigat îngerul, dar aripile lui purtate de vânt căzuseră la pământ peste sufletele noastre acoperindu-ne cu lumină, prin iluzia acrobatului.

ce trimite notele orchestei, de jur împrejur nimeni doar un câine vagabond se lăfăia la umbra unui pom, deodată se uită în jur şi dându-şi seama că nu este băgat în seamă se ridică nervos de pe bancă şi se îndreaptă spre câine se aşează alăturea de el continuându-şi dirijatul prelegerii, câinele schelăind se ridică şi o ia la fugă spre pădure, atunci dirijorul adunându-şi sculele dă să plece dar îşi aduce aminte că şi-a uitat diapazonul se întoarce la bancă şi bucuros că şi l-a aflat îi mulţumeşte auditoriului şi pleacă singur în treburile lui,luându-şi rămas bun le face cu mâna până nu îi mai zăreşte, îi vedeam umbra printre copaci, cum se depărta, purta mereu aceiaşi cămaşă cărămizie în dungi şi în drumul lui vorbea cu păsările şi animalele pădurii, la un moment dat şi-a adus aminte că a uitat să le spună despre spectacolul de a doua zi celor de pe bancă şi ar fi dorit să se întoarcă dar s-a lăsat înduplecat de gândurile lui să înopteze la rădăcina primului copac ieşit în cale, şi pentru ziua următoare îşi scurtează drumul şi are timp să îşi scrie următoarea piesă.

poema dirijorului cu toate că era singur pe bancă se întorcea în stânga şi în dreapta şi cu o atenţie ieşită din comun ca să-l priceapă cei din imaginaţia lui, explica şi gesticula, dădea continuu din mâini, îşi gesticula explicaţia aidoma unui dirijor

grafică de Niculina Vizireanu

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

36


poema actorului şi saltimbacului

mergea prin lume crăcănat cu faţa în mii de culori de spate gâb şi aplecat şi-n păr pictat al zilei sori,

ne plimbăm viaţa noastră prin multiplele scene de teatru unele, chiar jucate de mai multe ori, suntem actori şi saltimbaci interpretând roluri, roluri bune sau proaste şi demni de vama ce o plătim vieţii primim aplauzele şi bisurile, dar uneori primim şi huiduieli, este necesar să avem de jur împrejurul nostru, publicul pentru a ne aprecia succesele sau eşecurile, este necesar să fim şi actori şi saltimbaci în acelaşi timp, este necesar să deşirăm luna şi soarele şi din razele lor să împletim cununa vieţii, este necesar ca în drumul spre casă să trecem râul şi munţii şi să escaladăm crestele îmbrăcate în ceaţă, să deschidem gurile izvoarelor şi să dezrobim focurile întinderilor albastre ca să putem primi aplauzele atât de necesare existenţei, vorbele noastre cu sens sau fără vor pierde din greutate pe talerul vieţii, deasupra noastră stă o pasăre, iar deasupra păsării stă un nor purtat de vânt, când norul se va risipi scena va fi goală iar actorul şi saltimbacul vor fi demult plecaţi fiindcă ei şi-au terminat rolurile, nu vor mai fi aplauze, nu vor mai fi bisuri iar în arenă va intra măscăriciul.

şi se prostea până târziu în noapte chiar şi la umbra vreunui felinar şi apoi, el cu necazurile toate pleca spre casă ca un biet hoinar, biet măscărici, ţi-e lumea tristă tu, vrei să o înveseleşti puţin şi-ţi porţi tot mărunţişul în batistă pe care îl dai apoi pe un pahar de vin.

poema măscăriciului

poema morţii ne aşteaptă iar pământul şi muşcăm încet din el şi-n treacăt ne bate vântul, vântul ăsta-i un mişel, ne-a furat anii pe rând ne-a făcut de râs în lume apoi prin noi şuierând ne-a trimis spre îngropăciune, viaţa asta ce e oare numai un pustiu de vânt trecătoare, amăgitoare un pământ din alt pământ, numai un cuvânt pe o cruce şi blestemul unei vieţi ce încet o să usuce anii dulcei bătrâneţi, nu e moartea ca pământul uneori e un fulg de nea şi murim cu jurământul să ne naştem într-o stea.

un măscărici aproape incomplect stătea în fiecare zi pe o bancă din parcul mai puţin select şi începea întâi să plângă, apoi râdea de toţi în gura mare şi se prostea în fel şi chip şi se strâmba la fiecare cei ce îi aruncau câte un şiling,

37

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


ARTE „Sunt un iscoditor de imagini, de idei, de imposibilităţi posibile în a da utilitate aparatului de fotografiat. Mereu într-o nelinişte continuă, de a surprinde imaginea nouă, care, dacă ar putea să se contopească cu propriul gând ar atinge marginile fără de sfârşit ale inspiraţiei în această artă.” (Marius Petrescu)

„Arta băţului de chibrit” – interviu cu artistul-fotograf, Marius Petrescu Domnule Marius Petrescu, vă cunosc de câţiva ani de la şedinţele cenaclului literar „Editor”, ca pe o prezenţă discretă, însoţit tot timpul de aparatul de fotografiat, surprinzând imagini din activităţile membrilor cenaclului. Apoi v-am întâlnit la toate acţiunile desfăşurate la nivelul oraşului Dorohoi, mereu tăcut, gânditor, cu privirea caldă, dar „iscoditoare”, căutând ipostazele cele mai potrivite în care se găseau cei vizaţi pentru a-i imortaliza într-o fotografie.

1. Ana Maria Gîbu: Pentru cine nu vă cunoaşte, cine este Marius Petrescu? Marius Petrescu: Este o întrebare de început. Plăcută. Complicată. Sunt un iscoditor de imagini, de idei, de imposibilităţi posibile în a da utilitate aparatului de

fotografiat. Mereu într-o nelinişte continuă, de a surprinde imaginea nouă, care, dacă ar putea să se contopească cu propriul gând ar atinge marginile fără de sfârşit ale inspiraţiei în această artă. Sunt născut la Dorohoi, într-un loc la întretăiere de drumuri, cum spunea istoricul, şi, probabil, acest fapt a inspirat de-a lungul timpului pe mulţi creatori şi a întreţinut inspiraţia. Spuneam despre „imposibilităţi posibile”, pentru că, acesta este şi destinul fiecărui om de a valorifica creativitatea, pe care o văd ca un dar de la Dumnezeu. 2. A.M.G.: De curând am aflat despre altă pasiune a dumneavoastră, soră geamănă cu prima: construcţii din beţe de chibrituri. De unde această pasiune şi de ce beţe de chibrituri? M.P.: Aminteam, la începutul discuţiei noastre despre orientarea mea spre inedit. Acesta este şi motivul pentru care am făcut o reală pasiune, privind ansambluri de construcţii, utilizând beţe de chibrit. Toate sunt unice la nivel naţional, este o opţiune artistică, care se deosebeşte de o cale de mijloc, conservatoare, deoarece se orientează spre stilizare. Popasul meu la această „joacă” cu beţele de chibrit, îşi are obârşia în anul 2010, ideea venind în urma dorinţei de a transmite prin simboluri, unele purtătoare şi de umor, de ironie, mesaje cu multe înţelesuri, la sfera socialului şi a individului. La început am crezut că este ceva „naturalist”, nu mi-am propus o schimbare de accent în arta fotografică, ci doar am intenţionat să surprind, altfel, relaţia dintre abstract şi meditativ. Apoi, totul s-a transformat pe neaşteptate într-un stil personal... 3. A.M.G.: Cum vă alegeţi tematica? Şi care este sursa dumneavoastră de inspiraţie? M.P.:

Aminteam

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

că,

socialul, 38


personajul care este alături de noi, întâmplarea aparent banală, reunite sub cuvântul „cotidian”, sunt tot atâtea sugestii ispititoare, care pot conduce la un filtru compoziţional, în această abordare modernistă, care, iată, în această situaţie şi-a căpătat concretizare.

băţ de chibrit, am urcat apoi spre echilibrul unei compoziţii stilizate, i-am alăturat personaje şi teme, dinamism şi forme...

4. A.M.G.: De unde aţi pornit şi unde dorit să ajungeţi cu această nouă pasiune, artă din beţe de chibrituri? M.P.: Desigur, compoziţiile mele, au cunoscut o progresie, oamenii din beţe de chibrit au devenit treptat mai profunzi, cu o distribuţie diversă, prin organizarea suprafeţelor miniaturale, prin multiplicarea simultană a perspectivelor, prin elementele de peisaj dispuse în partiţii diferite, armonizate, în multe situaţii, după capriciile unei ordini ascunse. Am pornit de la “unicul şi firavul” băţ de chibrit, am urcat apoi spre echilibrul unei compoziţii stilizate, i-am alăturat personaje şi teme, dinamism şi forme... ajungând în acest moment, cu una din imagini selectată pentru Egipt Internaţional Photo Contest 2012, un album fotografic, care reuneşte cele mai performante cinci sute de fotografii, ale artiştilor din acest domeniu, din întreaga lume. Este o uriaşă performanţă a „băţului de chibrit”, de la început... 5. A.M.G.: Am o curiozitate şi poate şi ceilalţi cititori ar dori să afle: sunteţi liber profesionist sau activaţi în cadrul unui club, cerc sau asociaţie profesională? Dacă da, unde anume? M.P.: Activez ca membru al Clubului Fotografilor Focus din Botoşani implicândumă în iniţiativele acestuia şi fac parte din Asociaţia Artiştilor Fotografi din România. În „CV-ul” meu se regăseşte din plin şi caracterul de liber profesionist, deoarece artistul trebuie să fie o persoană liberă, dar în acelaşi timp, să relaţioneze în cadrul unui nucleu al unei asociaţii, care să îi favorizeze schimbul de idei, activităţi comune, întruniri, realizări de expoziţii comune. Am pornit de la “unicul şi firavul” 39

fotografie Marius Petrescu

6. A.M.G.: În 2012, aţi iniţiat o colaborare cu Seminarul Teologic „Sf. Ioan Iacob” din Dorohoi, iniţiativă care sa concretizat într-o expoziţie de fotografie artistică de grup, sub genericul „Dorohoi: Cult şi Cultură”. Vă rog să detaliaţi despre acest eveniment. M.P.: Această expoziţie s-a dorit a fi „citită” asemeni unei cărţi ilustrate. Succesiunea fotografiilor expuse, a descris parcursul unei gândiri preocupate de propria edificare, în cadrul creaţiei divine, oscilând între „mirările” cu iz existenţial şi „uimirile” estetice de zi cu zi, la întâlnirea cu sacrul. Câteva detalii sunt elementele caracteristice ale acestei expoziţii: fotografii implicaţi în acest proiect au dorit să surprindă realitatea înconjurătoare în canonul frumosului şi al inspiraţiei lui Dumnezeu, al farmecului ascuns care nu este întotdeauna evident. Au avut privilegiul de a-şi folosi sensibilitatea, de a vedea “mai mult decât alţii”, căutând, atât cât le-a stat în puteri, să surprindă secvenţe memorabile şi încântătoare. Mare parte din ei, au intuit „esenţa”, au organizat diferite spaţii fotografice, spiritualizând imaginea “materializând” timpul, repertorizând diversitatea sistematizând-o, dându-i coerenţa unui ansamblu fotografic care s-a dorit a fi o punte spre contopirea dintre iris şi creaţia divină.

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


7. A.M.G.: 21 aprilie 2012. Un an de atunci. Ce vă spune această dată? M.P.: Acest moment, este un reper în cariera mea fotografică, deoarece de el se leagă vernisajul Expoziţiei „Oglinzi PostModernisme” găzduită de Teatrul “Mihai Eminescu” Botoşani. Fiind găzduită de o instituţie de cultură reprezentativă pentru judeţ, la o dată festivă pentru municipiul Botoşani, această expoziţie are şi o valoare sentimentală. Fotografiile se regăsesc şi în prezent, pe holul Teatrului „Mihai Eminescu”, ceea ce, mă duce la gândul că, întru-un an de zile, au fost supuse ochiului critic al numeroşilor vizitatori.

comentariu la un articol apărut în presa locală: „Voi urmări ce ne mai propune acest imaginativ talent...”. Ce v-aţi mai propus pentru perioada următoare? M.P.: Orice proces de creaţie, are şi o etapă a acumulărilor, a „gestaţiei”, în care se stabilesc multiple conexiuni ale gândurilor, căutând noi subiecte dar mai ales valorificarea lor. Într-un astfel de moment mă situez acum, aşteptând o provocare a ideii.

8. A.M.G.: Această expoziţie a avut un precedent, în decembrie 2011, în incinta Casei Municipale de Cultură, Dorohoi, ocazie în care aţi reunit 40 dintre creaţiile dumneavoastră. Ce îmi puteţi spune despre această expoziţie? Se numea „Fotogramele ochiului interior”... M.P.: Purta acest nume, deşi mi-am asumat o privire contemplativă, „din exterior”, lucrările expuse fiind interogative, exploatând sugestiile figuraţiei abstracte, provocând „ochii minţii”, dar, în acelaşi timp atrăgând privitorul la sesizarea ansamblului, a mişcării beţelor de chibrit.

fotografie Marius Petrescu

10. A.M.G.: Ca în orice domeniu, dar mai ales în artă, este nevoie de promovare pentru ca munca artistului să fie cunoscută de publicul iubitor de cultură şi nu numai. Pe lângă expoziţii, ce altă formă de promovare aţi folosit? Dacă aţi fost sprijinit în toată această osteneală de artist?

fotografie Marius Petrescu

M.P.: Alături de expoziţii, şedinţele Clubului Fotografilor din Botoşani, au avut în centrul dezbaterilor lucrările mele. Remarc aici şi excelenta mediatizare pe care mi-a făcut-o presa locală şi judeţeană, fie scrisă sau online. De asemenea, de o reală utilitate s-au dovedit a fi colaborările cu alţi artişti fotografi din ţară care şi-au exprimat admiraţia sau sugestiile faţă de acest gen de lucrări.

9. A.M.G. Unul dintre admiratorii dumneavoastră, spunea într-un

11. A.M.G.: Ce le transmiteţi cititorilor acestei reviste, ţinând seama

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

40


că sunt majoritatea elevi şi studenţi? M.P.: Îndemn cititorii acestor publicaţii să realizeze faptul că suntem materie vie, gând şi faptă mişcătoare, cugetări tumultoase, dăruiţi cu puterea de a privi şi de a trece prin vămile de gând, de conştiinţă, de simţire, toate cu o condiţie: să căutăm imaginea! Nu trebuie să trecem prin lume, printre oameni, fără să luăm ceva de la fiecare şi fără ca fiecăruia să nui dăm ceva de la noi. Chiar şi un strop din propria viaţă. Iar aceasta tot imagine poate fi. Astfel, vom demonstra calităţi umane, pe care le vom include în rândul virtuţilor, ce pot fi folosite în orice artă. De aici va începe, pentru orice tânăr, „UMANUL”... 12. A.M.G.: Mulţumesc domnule Marius Petrescu pentru amabilitatea de a-mi răspunde la aceste câteva întrebări, răspunsuri prin care vă faceţi cunoscute în rândul tinerilor pasiunile dumneavoastră. Eu sunt convinsă că faceţi parte din categoria persoanelor „care tind să lase o urmă pe acest pământ”. Ana Maria Gîbu Asociaţia culturală „Vis de Artist” Coordonator, profesor Cătălina Constantin

Foto Marius Petrescu

41

Gheorghe Zamfir o legendă în viață Mihaela Meravei Regele Naiului românesc, Gheorghe Zamfir s-a născut pe 6 aprilie 1941, pe meleaguri argeșene, în localitatea Găești din județul Dâmbovița. Încă din copilărie și-a manifestat iubirea pentru cântec, așa încât, tatăl său mișcat de dorinţa arzătoare a copilului de a cânta la acordeon, alături de taraful de țigani, l-a înscris la Școala de Muzică nr. 1 din București. Chiar dacă a fost orientat spre studierea acordeonului, Gheorghe Zamfir s-a îndrăgostit de sunetele naiului. La vârsta de 14 ani, tatăl său îl înscrie la Liceul de Muzică Dinu Lipatti, unde este acceptat la clasa de nai. După bacalaureat, se înscrie la Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu din București, pe care îl absolvă cu o dublă specializare, în Pedagogie, și în Dirijorat pentru cor şi orchestră. În 2005 își dă Doctoratul, obținând calificativul Summa Cum Laude, pentru teza intitulată: „Naiul - geneză, evoluție și semnificație”, coordonată de profesorul universitar Gheorghe Oprea. În 1982 însă, când, în plin comunism, a dedicat, cu mare curaj, un concert lui Dumnezeu, a căzut în dizgraţia cuplului Ceauşescu şi a fost nevoit să plece în exil. Dar cariera artistului a continuat şi peste graniţă. Câştigătorul a 120 de discuri de aur şi platină, are peste 190 de discuri înregistrate şi are peste 120 de milioane de albume vândute, are un fiu Emmanuel Teodor, născut în 1986, în Canada, din relaţia cu Susan Nichols. Este singurul artist european care a câştigat două Discuri de Aur în SUA şi singurul artist român care a câştigat un Disc de Aur în Ungaria.

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


Artistul a colaborat la coloane sonore ale mai multor filme, cum ar fi celebrul „A fost odată în America”, al regizorului Sergio Leone. Talentul și geniul lui Gheorghe Zamfir a constat nu doar în interpretarea dumnezeiască, ci şi în faptul că, pentru a obţine sunetele dorite, a modificat construcţia naiului. Muzica Regelui Naiului românesc reliefează frumosul din om, cu toate stările sufletului, sub toate formele și emoțiile, cu o sensibilitate și gingășie aparte, făcând naiul să plângă, să râdă, să iubească, să spere și să trăiască alături de toată ființa maestrului.

Amintiri despre marele actor Amza Pellea Marian Dragomir Amza Pellea (7 aprilie 1931 - 12 decembrie 1983) a fost unul dintre cei mai importanţi actori români, cu o carieră extraordinară atât în teatru, cât şi în film. „Mă fraţâlor! Să vă spui ce mi se întâmplă (…)”. Aşa începea „Nea Mărin” serile de Revelion. Când apărea el la televizor, oltenii erau ochi şi urechi. S-a născut la Băileşti, într-o familie cu cinci copii, şi a absolvit Colegiul Naţional Carol I din Craiova. A debutat în teatru în 1956, pe scena Teatrului Naţional din Craiova, iar în film în 1961 în Setea. A mai jucat la Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie şi Teatrul Naţional din Bucureşti, unde s-a impus ca unul dintre actorii cei mai reprezentativi ai scenei româneşti. De asemenea, a fost profesor la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC). Amza Pellea a interpretat atât personaje istorice (rolurile din Tudor, Răscoala, Haiducii, Dacii, Columna, Mihai Viteazul), cât şi personaje contemporane sau din repertoriul clasic

universal (Esteban din Fântâna turmelor de Calderon, Horaţiu din Hamlet, Platonov din Un Hamlet de provincie de Cehov). A fost interpretul lui Nea Mărin, binecunoscutul personaj popular care i-a pus atât de bine în valoare talentul pentru comedie. „Era ca pâinea caldă. Am fost impresionat de personalitatea lui, dar şi de dimensiunea lui umană. A fost un om extraordinar, de care îmi aduc aminte cu nostalgie, cu căldură. Aveam 17 ani, când l-am zărit în loja actorilor la Teatrul Liric, alături de Sanda Toma, Silvia Popovici. Purta un pulovăr alb“, povesteşte Emil Boroghină. În 1977 Amza Pellea a câştigat premiul de interpretare masculină - „Cel mai bun actor” la „Festivalul Internaţional de Film de la Moscova”, pentru rolul său excepţional din filmul Osânda (care urmează să fie proiectat în cadrul Cinematecii). Pentru actorul Ion Colan, Amza Pellea este „un mare spirit al neamului românesc“. „Când te aflai lângă el, te întâlneai cu o aureolă de sfânt şi îţi doreai să fii luminat de spiritul lui. A iubit omul în general. Nu avea răutăţi. Pentru mine este viu, iar astăzi îi spun «Sărut-mâna!»“, afirmă Ion Colan. Nu poate uita cafeaua servită împreună cu Amza Pellea după revenirea de la filmările de pe Cheile Râşnoavelor. „Mi-a zis: «Bă, simt că voi cădea în brazdă. Mă simt sleit de puteri». A murit de osteneală. S-a întâmplat să plece mult prea repede dintre noi din cauza unui efort extraordinar. Făcea film, televiziune, teatru, era profesor“, mai spune actorul Ion Colan. A decedat în conditii nici astăzi pe deplin cunoscute, la vârsta de 52 de ani. Unele surse afirmă că marele actor ar fi decedat din cauza cancerului pulmonar provocat de fumat, iar altele susţin că ar fi fost ucis de Securitate, deoarece, în scheciurile sale, ironiza regimul comunist. Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

42


Sculptorul George Bilan Activitate Artistică Născut în București la data de 12 aprilie 1971, din familie de artiști de trei generații, începand cu bunicul său prof. sculptor Gheorghe Bilan. Primul contact cu sculptura l-a avut în atelierul tatălui său, sculptorul Aurel Bilan, la vârsta de 8 ani. La 10 ani începe pregătirea la „Școala Populară de Artă” sub îndrumarea profesorilor Cătana Teodor și Hanţa Ghiţă. Absolvent al Liceului de Artă „N. Tonitza” din București în anul 1989, urmează clasa Prof. Sculptor Nicolin Constantin. Participant la numeroase expoziții personale și de grup. Lucrări în colecții particulare din țară și străinătate: SUA, Germania, Austria, Elveţia, Israel şi România. Participant la numeroase expoziții din țară și străinătate, individuale sau colective dedicate sculpturii: 1985 – 2011 Participant la numeroase tabere de creație din țară. 1996 - Expoziţia Tinerilor artiști bucureșteni recente: 2010 - Expoziţie personală - Galeria Basil „Metaloplastie” 2011 - Atitudini Contemporane (10 orașe din România) 2011 - Expoziţie personalaă- Galeria Basil „Poezie şi Volum” 2011 - Galeria Elite Prof Art „Culorile Toamnei” 2011 - Galeria Elite Prof Art „Bucureștii Vechi şi Noi” a concursului „Cherchez la femme” organizat de DANA ART GALLERY

43

Apariții lucrărilor: Egipt

pe

mai

multe

site-uri

a

Această mică piatră de râu redă destul de explicit munca grea făcută de muncitorii egipteni în folosul faraonilor. Degetul arătător cu 4 falange care apasă asupra persoanei arată acest fapt iar pe cealaltă parte, chip de faraon. Jumătate din chipul faraonului compusă din personaje arată strânsa legătura dintre aceștia.

Femeie pe pat

Dinastia Xl - Sarcofagul Prințesei Kawit

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


TINERE PENIȚE

Portret de autor Ghiță Georgian

Studii: Facultatea de Ştiinţe Economice, Universitatea Petrol - Gaze Ploieşti, 2011; Frecventez Cenaclul „Orfeu” din cadrul Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga”, Ploieşti; Hobby-uri: lectura, sportul, călătoriile, muzica; Debut în volum: „Picături lirice”, ed. Universitară, Bucureşti 2011; Apariţii: Revista „Cuib Literar” Hunedoara 2011; Ziarul „Impact” - Târgovişte 2013; Revista „Spirala Cunoaşterii” - Ploieşti 2013; Revista Şcolii „Nicolae Iorga”, „Cuvinte potrivite” - Ploieşti 2013; Revista „Fereastra” - Mizil 2013; Revista „Onyx” - Dublin 2013; Ziarul „Helis” - Slobozia, 2013; Revista „Nomen Artis” - Bucureşti, 2013; Antologii: Festivalul Internaţional de Poezie şi Epigramă „Romeo şi Julieta” Mizil, 2012; Distincţii/Premii: Diplomă de Merit pentru activitatea literară depusă în cadrul cenaclului „Orfeu” al Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga” - Ploieşti 2012 Colaborări: cu George Stanca la poezia „Zăpadă”

Semn Pe drumul măturat cu plete de vânt fulgi de ţărână se înalţă ca o pânză pe catargul cerului ochii închişi în zig-zag dansează chiar dacă mâinile mele nu cunosc semnul aştept ca ziua să cadă şi lustruiesc pantofii pentru ce va fi. Când stă Hristos candela şlefuită înfige raze în trupu-mi o veşnicie goală fără toarte creşte din ţărână lipindu-se de ţărână din unda neantului se naşte ultimul reflux heruvimi coboară ca să-şi orneze fruntea cu flori de busuioc ca ultimele cuvinte ale unui muribund şi locurile, ochi mari rămas-au în...

Şotron Seara îmi şterg tălpile de resturile bitumului şi plec printre dungile neînţelese ale scrisului fără parfum, fără zâmbet ca braţele mele, ca ochii tăi închişi, pe numerele încarcerate arunc pietre paşii îmi cunosc labirintul trupul îmi leagă cerul luna pierde bucăţi de piele tot mai trasă tot mai rece este un nou alb-negru în acest decor pământesc cel vechi, cu un deget tăiat se prăbuşeşte ca un bolovan pe lacunele sale privirea cu miros de cretă dansează precum un clovn bolnav dată lungă şi linişte de bitum rebelă ca seara

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

44


TINERE PENIȚE

Portret de autor Valentin Tufan

Studii: Facultatea de Litere şi Stiinţe, Specializarea Administraţie Publică (Licenţiat); Curs Master finalizat, Specializarea Administraţie Publică şi Integrare Europeană, din cadrul Universităţii Petrol – Gaze din Ploieşti, 2010; 2012 Frecventez Cenaclul „Orfeu” din cadrul Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga”, Ploieşti Hobby-uri: lectura, călătoriile, fotografia Debut literar: Revista „Spirala cunoaşterii” – Anul II, Nr. 2, februarie 2013, Ploieşti Apariții: Revista „Oglinda literară”– Anul XII, Nr. 136, aprilie 2013, Focşani Revista „Onyx” – Anul II, Nr. 4, aprilie 2013, Dublin (Irlanda) Revista „Helis” – Anul XI, Nr. 4 (120), aprilie 2013, Slobozia Revista „Nomen Artis” – Anul II, Nr.5/21, mai 2013, Bucureşti Apariţii online: Revista „Singur” cu un grupaj de cinci poeme Blog oficial Marin Ifrim cu un grupaj de cinci poeme Blog oficial Marin Ifrim cu un grupaj de zece poeme Site-ul ziarului „Impact” Dâmboviţa Premii: Premiul II în cadrul unui concurs de eseuri 2005 Diplomă de merit pentru activitatea din cadrul Cenaclului „Orfeu”

45

Diplomă de participare, secţiunea epigramă şi poezie, în cadrul concursului de Poezie şi Epigrame „Romeo şi Julieta la Mizil” Ediţia a VI-a.

Roşu orizontal Controversat amurg inert, palid, diluat – un felinar cu opaiţ ce-mi aprinde chipul. Cade peste scările osoase şi dârele de roşu cătrănitîn noapte – râuri negre. Miroase-a foc în amurg martir, e roşu, roşu, roşu în cruce şi-n zig-zag – artă infantilă. Trec stele orizontal fond de sirene – un roşu orizontal

Delon Viaţa se plimbă în serile ploioase în palton, cu umbrela strânsă, Delon are chipul scindat şi ochii reflectoare din cer. Se-aşază nevăzut printre dârele de sânge ale neprevăzutului, le priveşte şi râde cu dinţii falşi. Aprinde lampioane spre cer, şi păsări de noapte din lumânare, cad în lumină. Particule se scurg în răsuflări, acolo în cutia toracică a uitării, se scurg culori din tablou, un monocrom – o limbă de clopot, pâlpâie-n unde spre căldura lampionului – închinăciune spre

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


Nicolae Velea Marian Dragomir Nicolae Velea (13 aprilie 1936, Cepari, judeţul Argeş 31 ianuarie 1987, Bucureşti) este un prozator, povestitor şi traducător. Fiul Dumitrei Velea (născută Popescu) şi al lui Gheorghe Velea. Lucrează ca redactor la „Gazeta literară” (1958-1964), la Studioul Cinematografic Bucureşti, Secţia Scenarii (1964-1966) şi în redacţia „Luceafărului” (1966-1987). Debutează în 1957 cu un reportaj în „Viaţa studenţească”, iar prima scriere în proză, schiţa Poarta, îi apare în 1958 în „Gazeta literară”; volumul omonim, ce reuneşte schiţele şi nuvelele semnate în răstimp în reviste literare, se tipăreşte în 1960, în colecţia „Luceafărul”. Publică în 15 ani nouă cărţi (câteva pentru copii), fără să ajungă a fi considerat un scriitor prolific; acestea nu sunt masive, multe povestiri trecând dintrun volum în altul. Autorul îşi cultivă neasemănarea cu mândrie. De pe această poziţie a sfidat politica de înfrumuseţare forţată la care îi supunea partidul comunist pe oameni. Acest fapt se datorează faptului că autorul se considera un bărbat urât. „L-am surprins nu o dată trăgând cu ochiul în vreo oglindă şi murmurând: - Urât sunt, domnule!” Dar urâţenia lui avea farmec. „Va fi fost poate cum spunea - adaugă memorialistul -, făcut într-adevăr din atâtea disproporţii şi asimetrii, cu imensul cap montat pe un trunchi nu prea masiv, deşi părea mătăhălos, greoi, în toată alcătuirea neşlefuit, „nefinisat” (cu excepţia frapantă, prin contrast, a mâinilor, sigur frumoase, fine), va fi fost deci Velea, cum să zic, lipsit de graţie fizică, stângaci şi în gesticulaţie, în mişcări, primejduind mereu obiectele casabile din încăperile în care se afla şi luând din belşug pe haine varul de pe

ziduri, dar fapt este că, fiind cum era şi nu altfel, încânta cu prezenţa sa pe toată lumea.” Gabriel Dimisianu. Considerat, la început, cel mai înzestrat prozator din generația sa, se aștepta foarte mult, dar acesta a scris puțin. Apariția volumului de debut „Poarta” (1960), urmat de „Opt povestiri” (1963), constituie momentul de vârf al unei notorietăți literare. Publicare povestirii, “În treacăt”, în revista „Luceafărul” (1962) a declanșat „prima mare bătălie” din literatura vremii, începând cu „Paznic la armonii” (1965) și „Zbor jos” (1968), VELEA iese din prim-planul dezbaterii critice. Părea deja un prozator fixat. Nu e mai puțin adevărat că prozele sale, cu totul insolite față de vechile canoane, refuza cu încăpățânare convenția literară și socială devenită dogmă. Fragment de început de idilă: „A doua zi o căută, o găsi. Adina nu se mai sui în maşină şi ei merseră pe jos. În dreptul unui loc pustiu, el o prinse în braţe şi o sărută. Ea se zbătu până când Duminică îi apăsă buzele. Aici braţele ei mai zvâcniră de două ori, împotrivindu-se, apoi se muiară, obosiră şi încuviinţară, şi ea închise ochii. Pe urmă Adina îl apucă de urechi, îi depărtă faţa, şi i-o privi atentă, de parcă ar fi vrut să-şi amintească ceva. Îl îndepărtă supărată cu palmele, se întoarse şi porni spre casă.” „Nicolae Velea este un ironist cu o remarcabilă capacitate de invenție verbală, unul dintre cei mai fini pe care i-a produs proza românească după 1960. Punctul lui de plecare este, prin plăcerea spectacolului verbal, Marin Preda din O adunare liniștită, dar și Creangă prin șiretenia limbajului și gustul pentru personajele dugoase, sucite, în genul lui Dănilă Prepeleac. Un spirit folclorizant și un Creangă al Argeșului N. Velea nu aspira totuși să fie. Țăranii lui suferă de un complex al rafinamentului și trec, ca aristocrații din proza lui Proust, prin stări abstracte de neliniște. Un țăran își privește dimineața degetele de la picioare și simte o bucurie eliberatoare, un altul aude sunetele vechii lui proprietăți și cade la gânduri rele. O învățătoare în preajma pensionarii se simte cotropită de o bucurie a faptelor mărunte și, prevăzătoare, își chibzuiește și fragmentează sentimentele.

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

46


Țăranul care își privește cu milă bucuroasă degetele mai are o boală (boala mea): stă cu burta în sus și se uită la cer fără să se gândească la nimic. El are, cu alte cuvinte, simțul contemplației și al gratuității, neobișnuit într-o lume reputată pentru practicismul ei îngust.” - Eugen Simion. „Cum stam aşa într-o rână, mă uit la deştele piciorului descălţat. Şi mă prinde un fel de milă pentru ele, că uite săracele, stau acolo, în bocanci de nu le vede soarele şi nimeni nu ştie de ele. Auzi, dumneata, gând pe mine! Şi mă descălţai şi la ălălaltul. Începui să mişc degetele şi mă uitam la ele, când mă loveşte alt gând, mai primit. Mă vezi, eu sunt cât o prăjină. Mă uit la deşte şi în lungul fluierului şi mă trăzneşte aşa că, uite, de la laba piciorului în sus ţin eu. Că talpa şi gleznele şi pulpa sunt eu.” – „Odihnă” Nicolae Velea este prezent în „Istoria literaturii române 1941-2000” a lui Alex Ştefănescu, ca şi în „Istoria literaturii române de azi pe mâine” a lui Marian Popa, dar Nicolae Manolescu nu-i consacră un articol separat în „Istoria critică a literaturii române” Opera literară: Poarta, prefaţă de Mihail Petroveanu, Bucureşti, 1960; Opt povestiri, Bucureşti, 1963; Paznic la armonii, Bucureşti, 1965; Zbor jos, Bucureşti, 1968; Cutia cu greieri, Bucureşti, 1970; În război un pogon cu flori, cu ilustraţii de Teodor Bogoi, Bucureşti, 1972; Vorbă-n colţuri şi rotundă, cu ilustraţii de Constantin Baciu, Bucureşti, 1973; Dumitraş şi cele două zile, Bucureşti, 1974; Călător printre înţelepciuni, cu ilustraţii de Constantin Baciu, Bucureşti, 1975; Întâlnire târzie, postfaţă Eugen Simion, Bucureşti, 1981; Olina, prefaţă de Matei Albastru (Gavril Matei), Bucureşti, 1992; Povestiri, ediţie îngrijită de şi postfaţă Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1997.

47

atenție drepți Marian Dragomir este soldat cu mustață răsplătit cu gram de verdeață pe câmpului de murături ce frapează prin calupuri dogmatice gelatina patosul care-i murmură prezentul tabloul cu flori și aripi îl pune pe gânduri chiar și pe Stalin iar limbajul de analist activist construiește marxismul multilateral ca sfincterul lui homo sovieticus anomalia pentru moarte muncește atitudinea lui evadez cu vela zicea soldatul cu mustață iar arhitecții îl omoară cu tifos în ungherul expediat terminat al obuzului de pe front morții îl numesc simplu Horea dar nu a horit războiul decât acum când urcă moarte cu 4x4 spre limitrofa județului și creează senzații tari calde cu exod de adrenalină pe piciorul gol și sufletul plin de atitudine așa urcă el războiul iar în cadrul din jur dimineața coboră ouăle cu țurțuri de gheață nu-mi pasă că povestea e din alt neant cu abțibild de exportă pe pereții icoanelor iar obsesia salvatoare gâfâie mândrele știu doar că soldatului nicio muiere nu a scăpat neatinsă de verdele lui

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


Stejărel Ionescu, un demiurg al poeziei Irimie Străuț Ultima carte a scriitorului Stejărel Ionescu, apărută la începutul acestui an la Editura Inspirescu din Satu Mare, are sugestivul titlu „Dumnezeu ne poartă paşii prin hergheliile nopţii”. O carte bine închegată, în care autorul încearcă să aducă cititorul mai aproape de Dumnezeu, de Moarte, de cer şi pământ, apoi să îl lege de Eternitatea vieţii. Hergheliile nopţii nu sunt neapărat herghelii de cai, ci ele pot fi hergheliile vieţii noastre ce ne poartă între cer şi pământ, fiindcă omul este foarte misterios, ziua este deschis, însă noaptea se închide într-un univers numai de el ştiut, se ascude într-o singurătate tipică doar autorului şi alături de Dumnezeu caută hergheliile nopţii. Ce sunt de fapt aceste herghelii, ele pot fi demiurge, un cer de stele, sau calea de lumină a astrului nopţii, Luna, întregul Univers cu tot ceea ce cuprinde în perioada nopţii. Cartea e împărţită în două segmente, titlul fiind rupt în două: în „Dumnezeu ne poartă paşii...” şi „... prin hergheliile nopţii”, în fine ca la sfârşitul cărţii acesta să apară integral şi să conţină doar trei poeme de sfârşit. Aici intră într-un timp al veşniciei fiindu-i aproape lui Iisus în găsirea şi aflarea ucenicilor, alăturându-se în drumul acestuia spre mântuire. Prima parte a cărţii este viaţa şi moartea, femeia şi calul, iar în partea a doua găsim moartea vieţii, Grădina Raiului, eternitatea, casa părintească, vechiul schit. La pagina 13 aduce asemănare morţii aidoma, unei narcise galbene înflorită, îmbrăcată în straie de flori, ca la sfârşitul poemului să fie hâdă, paiaţă, dar totuşi fiecare dintre noi să o primim pe rând la post restant. Dar şi dragostea poetului pentru cai pe care o găsim la pagina 28, unde îl numeşte: „bătrânule, din viaţa mea”. În poemul eternitate de la pagina 32, autorul se apropie foarte mult de Dumnezeu, fiind la poarta acestuia, un

cerşetor îmbrăcat în colb de stea, pregătit să plece spre eternitate, până în al zeilor palat din Olimp. Dar să ne oprim puţin la poemul de la pagina 35 întitulat simplu: Bătrânul. Atunci când îmbătrânim mulţi dintre noi vom ajunge pribegi prin lume, sprijiniti într-un toiag, ducându-ne în spate zilele precum melcul casa. Citez: „ un om bătrân, un om pribeag/bătea cărările de munte/şi sprijinea într-un toiag/anii adunaţi în mii de cute,//...//tu, biet bătrân cu casa în spate/precum e melcul pribegit/porţi timpurile îndelungate/cândva şi tu ai fost iubit”, uitat de copii ia drumul codrilor, dormind la margine de lume „tu, dormi la margine de lume/pe o rădăcină de copac/şi nimănui tu nu poţi spune/ce porţi, într-al vieţii sac,...”, ca în cele din urmă să nu îi pese nimănui de durerile lui. Totuşi în versurile lui, autorul trăieşte clipa alături de fiecare personaj din carte şi suferă alături de acesta. Scriitorul în periplul său trece şi pe la îngeri ca şi copil al vântului, ca în cele din urmă să îşi ceară dreptul de a primi un paşaport pentru eternitate, (pag.68), „cerând Ambasadei o viză pentru a nu mai sta şi pe la porţile Eternităţii”. Dar nu aş putea să închei înainte de a trece şi pe la „casa părintească”, rămasă în întuneric, ca o nălucă, şi părăsită de toţi, iar la sfârşit cere... „să mă îngropaţi în ape line”. Stejărel Ionescu este unic prin ceea ce scrie, el fiind demiurgul operei sale, pe care o poartă în înalturile poezie.

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

48


EPIGRAME

Epitaf pentru o reformă

Constantin Mîndruţă

Cu corupţia-mpăcată, Aici zace o reformă, De „aleşi” abandonată Printr-o fraudă enormă.

Geneză Eu am fost făcut în glumă Şi cu mama de acord, Într-un bulgăre de humă S-a mai introdus un cord.

Poetul De prozodie nu-i pasă, Scrie mult şi pe-ndelete, Cartea care o să-i iasă Va fi bună de cornete.

În Parlament În Parlamentul ce trudeşte Să ţină ţara pe picioare Simt că nea Nicu mai trăieşte, Câte puţin, în fiecare.

Campanie electorală

Lebăda De lupi baciul ţine seamă, Stând la stână an de an; Ea-i la fel pe lac, cu teamă, Să n-apară vreun ţigan.

La mare

Primarul nu mai bea suc, E reclama berii „ciuc” „Un scrutin să mai apuc, Încă unul şi mă duc!”

Oratorie

Degeaba e soare, Dacă avem criza, Ajunsă la mare Ne-a luat şi briza!

Văzând că din oratorie Să se oprească nu e chip, Mă bucur de telefonie! – Să tacă, am să-i dau un bip.

Scumpă țară De o frumuseţe rară E al nostru colţ de rai, România – scumpă ţară … Ca şi nivelul de trai!

Nimic sfânt

fotografie Marius Petrescu

Să adune au ştiut, De averi li s-a dus buhul, Sunt bogaţi de necrezut, Însă sunt săraci cu duhul.

49

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


POEZII

Ovidiu Cristian Dinică

Flora Cărbune

Despre Mine scriu vântului cuvinte de amor în singura formă pe care o cunosc a furtunii întorc aripi răvăşind cerul în gând uit acolo unde se nasc griji ploaia să stingă durerea. lângă chemări întârziate când vara seacă fântâni iar paşii poartă întrebări aflu în zborul păsării cântecul împlinit al aştrilor din care se naşte lumina în firul de iarbă şi-n zâmbetul trandafirului

Bătrânul Bătrânul din chioșcul de sticlă este zilnic înghițit de vise în așteptarea porumbeilor care i-au furat inima, în vestonul său decolorat de fluturi și timp așteaptă umil cartea de vizită a doamnelor din colțul străzii ce-i traversează bezmetic mintea răsfățând-o cu câte un sărut. De sub veston se poate vedea cum și astăzi îl părăsește un curcubeu în alergarea ușoară a cailor trași de sfoară de câte un copil rătăcit din cartea de colorat pe care o răsfoiește tot mai des în căutarea timpului zidit în cuvânt.

Primăvara (Paralelă, Japan-Purani de Videle)

Cireşii au înflorit grăbiţi În primăvara asta magică. Eu cerului trimis-am un mesaj Să cheme vântul călător, Dar a venit furtuna… Iar florile se scutur triste şi supuse. În digul de la Fukushima, Valuri neîmblânzite se izbesc, Tristeţea şi drama încă atotstăpânesc Fără cruţare în haosul din Univers. Noi ne-am plimbat în parcul De lângă râul Sumida Unde, sub un cireş în floare, Ne-am spus „sayonara”! Luându-ne la revedere… Dar eu ştiam că-i pentru totdeauna… Cântecul trist al insulei nipone, Într-o clipit-a inundat oceanul, Dar aripi albastre, măiastre, de păsări Libere zboară, străjeri între zări. Florile de cireş s-au ofilit, În iarbă zac, ofrandă pe pământ. Cu tine m-am plimbat În parcul de lângă râul Sumida Şi-acum ne despărţim, Însă eu ştiu…că-i pentru totdeauna… Sayonara Japan! *** Au înflorit cornii-n pădure Lângă Puranii mei de Videle, Şi coroanele-s cu aur poleite. Florile trimit vântului mesaje De-a le purta parfumu-n depărtare Pe-aripa lui grăbită şi sprinţară, Dar vântul este plecat, Şi a venit furtuna… Însă eu sper… că nu e pentru totdeauna.

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

50


Lenuș Lungu Analgezic cred mă zbat aştept un analgezic dezinfectant de vise de regenerare a ţesutului sufletesc să fug de viscolul nedreptăţii să mă agăţ de crengile eternităţii unde străbat liniile vieţii până la cele mai nesăbuite intersecţii acolo este interbelicul meu.

Costel Zăgan Regina ninsorilor de altădată Erai înger de zăpadă ori o flacără-ngheţată din cer fulgii stau să cadă să te nască înc-o dată

Elena Spiridon Rugă către ghiocel Ghiocelule,te rog, arată-mi cum să stăpung calota vieţii şi să rămân în echilibru. Dă-mi din forţa ta ca să alung teama de a ridica fruntea spre lumină. Dă-mi din nerăbdarea de a te întâlni cu vântul, să pot simţi si eu ritmul.

Ca pe-o flacără-ngheţată ochii mei te şlefuiesc de lumina ta se-mbată şi-apoi cântă nefiresc

Dă-mi din gingăşia şi unduirile trupului tău şi, învaţă-mă să păstrez taina de a rămâne femeie.

Ochii mei te şlefuiesc lacrimă gata să cadă dintr-un ochi neomenesc cade-un înger de zăpadă

Dă-mi din pioşenia ta care face să vibreze şi piatra, să învaţ cum să ating unda şi să pot iubi. Tu, clopoţelul vieţii, dă-mi din frăţia petalelor tale şi învaţă-mă cum să închid în trioul efemer viaţa.

Flacără înlăcrimată ninsoare mugur de fată

grafică Niculina Vizireanu

51

grafică Niculina Vizireanu

Şi te mai rog, să te rogi şi pentru mine, ca atunci, când soarele îmi va închide geana, pământul să mă aştepte-n prag cu drag.

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


Mihaela Meravei Mă ascund în ceață Atâta de angelică-ți sunt În dragostea ce-o port în mine, Că-mi plânge aripa-n pământ Gândul când mi-l lipesc de tine. Dorul îmi sfâșie cuvântul Ce-l inscripționez pe gheață, Urlând prin inimă ca vântul, Din seară până-n dimineață. grafică Niculina Vizireanu

Pe cerul de catran al nopții Ochii-ți aprind în loc de astre, Sunt ca nisipu-n mâna sorțiiClepsidra apelor albastre.

Constantin Gavrilescu

Mă-ascund în ceață, tac și zac Îmbrățișată de-al meu înger, Prea tristă să te mai atac, Te strig prin vis și-n suflet sânger.

Mugur de iubire Eşti mugurel firav pe ram, Gingaş, plăpând, şi mititel, Crenguţa are, dar eu n-am, Atâţia muguri de mister.

Veronica Cârjeu Iubite Aprinde scânteia divină În ochii ce cu dor te privesc Să pătrundă măiastra lumină Tainica iubire în suflet s-o găsesc Dăruie-mi puritatea gândului Depozit cast de sentimente şi idei Prana cerească din seva infinitului Să o transformi în jar şi în scântei Să ne adăpăm din fluviul cunoaşterii Iubirea cea sfântă în doi s-o împlinim Căldura mirifică a renaşterii În dragoste nescrisă s-o găsim

Eşti un boboc de trandafir, Ce-aşteaptă-n roua dimineţii Să dea un altfel de sens vieţii, Şi de aceea, nu mă mir. Eşti ţelul fericirii mele, Noroc că-n cale mi-ai ieşit, Cum iese luna dintre stele, Atunci când ziua s-a sfârşit. Şi până dis-de-dimineaţă, Când soarele va răsări, M-iau dulcea porţie de viaţă, Din nou să simt că pot trăi. Eşti mica-mi clipă de voinţă, Sărut să-mi dai, şi pot să mor, De am noroc să-mi fii şi soaţă, Nu-mi mai doresc decât amor. Vreau să-nţeleg sensul suprem, Destinul cel ursit că mi-a sosit, Şi de aceea, azi nu mă mai tem De judecata din zenit.

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

52


Curtea Portret de autor Viorel Croitoru Biografie Curios, am venit să cunosc lumea în anul 1955, am simțit frumosul, iubirea și am rămas aici... până la capăt! Am crescut primii ani la țară, apoi la oraș și prin sanatorii, am terminat liceul, o facultate cu profil tehnic și am intrat în vâltoarea vieții. Mulți ani am muncit cu pasiune, considerând că undeva, cândva o să conteze. Și n-a prea contat: numai munca cinstită nu ajunge aici. Am îndrăgit versul, proza și comentând altora, pe net, în versuri, am început să scriu și eu. Și-am scris tristețea mea și-a altora, iubirea și sclipirile de suflet ce m-au impresionat. Am publicat pe siteuri de socializare, apoi pe cele literare. Am fost publicat în: - Antologia „Artă sfâșiată” coordonată de Valentina Becart - Antologia „Amprente temporale” vol 1 și 2 publicată de site-ul Cronopedia și coordonată de Lenuș Lungu și Ioan Muntean; - Reflexii din oglinda sufletului meu, carte de autor oferită ca premiu de site-ul Cronopedia.

Visam ceva frumos și am auzit strigătele surorii din tura de dimineață: – Sculați leneșilor că rămâneți nemâncati! M-am întiiiins lung, nu-mi venea să deschid ochii! Colegii de cameră, tropăiau spre dulapuri, noptiere, si cu prosoapele, săpunul și periuța se pregăteau să meargă spre spălător. Spălătorul, o sală din capătul holului plină cu chiuvete mici, veșnic înfundate și cu oglinzi sparte, cu geamuri ce dădeau spre curte, spre acea curte unde ne simțeam ceva mai afară și mai liberi! Eram mai mic și trebuia să las înainte pe cei mari, pe cei puternici sau bătăuși, așa că nu m-am grăbit. Oricum pasta mi-o consumaseră ei, jucându-se și eu n-aveam voie să comentez, noi cei mai mici eram... poporul sau prostimea, iar ei erau nobilii, şefii, lorzii, fiecare cu titlul său... Erau ca și acasă, și buni și răi, numai că aici nu te apăra nimeni, și n-aveai cui te plânge, înghițeai lacrimile, să pari mai mare, suspinai și... plecai în strigătele victorioase ale celor tari, nedrepți asupritori... Mi-am găsit o chiuvetă, a apărut un „nobil” care m-a împins la o parte, și, cumva, trecând pe la încă 2-3 chiuvete, am reuşit să termin spălatul de dimineață. Nici măcar nu-mi mai păsa, era ca de obicei! Ne-am dus în camere, ne-am îmbrăcat (bine că nu-i încăpeau hainele noastre pe cei mari...) și ne-am adunat în fața liftului ce ne ducea la masă. Pe hol era un covor lung, cu motive geometrice pe lângă cele două dungi specifice de pe margini, și am început jocul meu de așteptare: mergeam pe laturile figurilor cu o mașină imaginară, condusă atent de degetul meu, și aveam drum lung până la lift... – Lasă joaca Croitoru, treci la rând! – Dar tanti, eu... – Nici un tanti, treci acolo, doar n-o să stau de joaca voastră! Eeeeii... mormăia ea

desen de Mariam Ben-Arab

53

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


adunându-i pe ceilalţi! Și ne duceam şi stăteam degeaba acolo, doar de dragul ordinii, până ne lua nea Mustafa cu liftul! Acolo erau locuri favorite, unde ne înghesuiam toți pasionații de tehnică, lângă maneta de unde se conducea liftul! Și atunci nea Mustafa ne împingea milos: – Nu vă băgați mă în sufletul omului, cum vreți să mai conduc? Jos la demisol ne întâmpinau mirosurile de la bucătărie, care ne făceau burțile să ghiorăie de foame, și ne repezeam la mesele cele bune, care nu se clătinau! Eu mă duceam mai departe, de cei mari... Cât mai departe, că dacă se dădea ceva bun, ți se confisca din porție, să se sature... Aveam o masă ce se clătina doar pe-o direcție, și când se domolea alesul locurilor, o împingeam până în zid și stătea ca una bună! Și începea ritualul servitului mesei, după care mergeam iar în camere pentru pregătirea mersului la tratamente. Dacă ne lăsau prea mult erau probleme... așa că eram adunați în sala numită Club unde aveam o educatoare ce ne împărțea câteva jucării sau organiza cumva timpul... Acolo iar era un covor maaare, plin cu trasee incitante, pe care orice lemnişor, cub sau hârtie, devenea o mașină ultraperformantă, cu care rar, reuşeam să înconjor tot clubul! Erau mese pe margini, ce constituiau obstacole „naturale” scaune pe sub care trebuia să treci, picioare ce-ți trăgeau câte una... adevărate provocări, jungla! Mergeam la băi calde, împachetări cu nămol, electro-terapii, micro... nu le mai ştiu denumirile, era și una numită misterios CFM... Şi după somnul de prânz, eram lăsați acolo în acel loc unde puteai vedea cerul, numit curtea! Dacă nu era ploaie... Era o zonă betonată plină cu bănci, tot de beton, deasupra cu șezut de lemn, așezate rânduri, rânduri, iar pe peretele din fața lor un ecran maaare, unde ni se proiecta mai rar, câte un film! Iar pe una din margini o fâșie cu nisip și cățiva pini pe lângă un gard vopsit în verde, ce dădea înspre grădinița de la

stradă! Un gard înalt pe care cei mari, când nu erau surorile prin preajmă, se urcau și vedeau lumea: o moschee, case și oameni normali, mai rar căte o fată... Eu eram mic, mă uitam pe dedesubt, dar nu vedeam decât verdeața din grădiniță. Odată am găsit un cui adevărat, am căutat o piatră și am făcut o gaură în cartonul dur ce astupa spațiile dintre șipcile gardului! Și am văzut și eu lumea de dincolo, libertatea... dar cum nu se vedea mare lucru, deziluzionat, am renunțat... Mă așezam uneori, când mă apuca dorul de acasă, pe jos rezemat de gard sau ziduri, si priveam cerul, norii, încercam să-i mișc cu privirea, să le dau forme, sau să recunosc forme pe cer, și atunci veneau copiii și le arătam, le scorneam povești cu ființele ce fac norii să arate așa... și cei mari mureau de ciudă că adun fetele în jurul meu! Pentru că veneau și mai mici si mai mari, şi mă alintau cu câte ceva bun, sau doar mă mângâiau... dar mă cam feream de mângâiat, că... mă podideau lacrimile. Unele aveau ceva din mângâierile mamei, sau ale bunicii... Și mi-era un dor nebun, nebun, de-acasă. Mă puneau să le povestesc de-acasă și odată cu mine lăcrimau toate, de veneau surorile să nentrebe cine ne-a bătut de plângem! O Doamne, nu-mi mai amintesc nici un chip de-al lor, doar privirile calde, triste, înrourate... și curtea! Și uneori cântam în timp ce mă jucam în nisip și iar veneau copiii, de obicei tot fete, să cânte cu mine, să ne jucăm împreună, că eram inventiv la joacă, eu mă jucam serios, deadevăratelea. Nu așa... aiurea. Dar cel mai des, căutam privirile frumoase ale celor din jur, și sufletele prietenoase, calde. Într-un fel ne alegeam partenerii de joacă, de visat, de povestit, și de multe ori atrăgeam și pe ceilalţi la grupele de povestit, cum le-a spus frumos odată un copil. Şi chiar de se terminau poveştile, amintirile, și ce mai erau, chiar de se terminau cu lacrimi, erau lacrimi dulci, din cele de acasă, pentru acasă, și până seara ne simțeam mângâiați de ele. Pentru asta visam, doream, iubeam pur și simplu curtea!

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

54


ECOURI

„Adrian Marino – un hiperlucid“ Lucian Gruia Memoriile lui Adrian Marino au cunoscut două versiuni, prima din 1993 se opreşte la 1989. În 1999 autorul revine asupra manuscrisului şi-l rescrie integral, adăugând şi perioada postdecembristă. Iată ce se spune în Nota asupra ediţiei: „Autobiografie îndelung aşteptată, volumul captivează prin traseul unei vieţi de excepţie, ca şi prin valoarea culturală a mărturiei pe care o aduce. Publicarea acestor memorii cu destin voit postum e totodată o datorie de recunoştinţă pe care Editura Polirom şi-o împlineşte acum faţă de regretatul cărturar Adrian Marino.” Memoriile lui Adrian Marino au produs vii dispute. Autorul este considerat un nihilist absolut, plin de umori, inoculate încă din copilărie, din familie. Autorul recunoaşte că era izolat, dificil pentru că îşi afirma părerile totdeauna pe faţă, fără menajamente: „Mă surprind, de multe ori, iritat, irascibil, plin de revolte refulate, de inhibiţii, de mult ascunse. Ele frânează şi chiar usucă multe bune intenţii, porniri generoase, energii constructive. Devin ursuz, rece, antipatic, inabordabil, imposibil. Uneori chiar mie însumi.” „Când am încercat să pătrund în – verbi gratia – viaţa literară şi să întreţin unele relaţii, catastrofa a fost totală. Sincerităţile mele profund naive, care cereau de fapt înţelegere, solidaritate şi chiar o anume consolare, se întorceau invariabil împotriva mea. Eram ironizat şi umilit. Pus, superior, în poziţii de inferioritate. Ce pradă uşoară deveneam atunci pentru orgoliile şi amorul propriu ale

55

altora, pentru afişarea pretinsei sau realei lor superiorităţi morale şi intelectuale!” „Mam născut şi am devenit repede un rebel, nonconformist, refractar, inadaptabil, adesea turbulent… Mi se părea că am dreptul să mă comport natural în orice împrejurare şi să-mi exprim reacţiile de neaderenţă sau critice în orice situaţie.” Unii comentatori, vizaţi în carte, îl privesc condescendent, considerându-l un dezechilibrat psihic şi ca atare, afirmaţiile sale nu trebuie luate în serios. Aşa să fie oare?! După părerea mea, dincolo de răutăţile evidente, majoritatea opiniilor sale sunt juste. Autorului îi e teamă de confesiuni pentru ca să nu fie comentat maliţios. Cred că în această situaţie greşeşte, întrucât se antepronunţă: „Posibilitatea ca un personaj oarecare (Dan C. Mihăilescu, de pildă, cu care nu am, foarte eufemistic spus, nicio afinitate, dar nu numai: Gheorghe Grigurcu, Alexandru George, Cornel Regman etc.) să poată intra, cu agresivitate, în intimitatea vieţii mele mă umple, de pe acum, de oroare.” „O polemică, în România cel puţin, nu urmăreşte decât să te compromită şi să te terfelească, să te distrugă cu orice preţ. Polemici de idei nu există.” Platonismul lui Noica e considerat inactual, rupt de realitate. „Într-un sens, acest stoicism este singura filosofie adecvată şi dramei poporului român. Unicul răspuns înţelept pe care-l poate da terorii istoriei, catastrofalei sale eredităţi şi contextului geografic nenorocit. A impune prioritatea platonismului, în stil C. Noica – total desprins de altfel de realităţi -, este complet greşit. Ceea ce nu înseamnă că acest filozof extrem de important nu trebuie tradus şi studiat.” Nici Peratologia elaborată de Gabriel Liiceanu nu-l încântă: „Experienţa limitelor am făcut-o, pe pielea mea, de mult şi din plin. Nu am aşteptat, în niciun caz, textul lui G. Liiceanu, remarcabil de sofisticat şi de neautentic. Mostră de afectare filosofică noicistă.” În capitolul intitulat Marele eşec:

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


George Călinescu, Adrian Marino, care i-a fost asistent, se arată dezamăgit de faptul că profesorul a acceptat compromisul proletcultist „Descopeream, pas cu pas, imensa farsă a marelui Maestru. Singura circumstanţă atenuantă era lipsa – tot mai evidentă pentru mine – a conştiinţei civice a elitei intelectuale româneşti. În plus, efectele răsturnărilor imprevizibile, violente şi totale de situaţii ale epocii, pe care eu o refuzam, iar G. Călinescu o accepta şi i se adapta. Şi nu oricum. Cu o viteză, cu o ipocrizie şi cu un cinism, în forme atât de uluitoare şi cabotine, încât nu le pot uita nici până azi.” Iată un citat din noul Călinescu devenit deputat: „În I. V. Stalin au fost strânse laolaltă toate luminile de care au strălucit vreodată conducătorii de popoare.” Fără comentarii. Adrian Marino a fost arestat în 1948 pentru orientarea politică liberală. Pentru autor închisoarea reprezintă un dezastru moral, nu a simţit nici un fel de eroism sau o mistică a celulei: „A cultiva o publicitate ieftină, la TV sau în diferite simpozioane, a specula şi a umfla o astfel de temă, îmi pare o culme a imposturii. Din această cauză, am respins şi resping cu dezgust toate emisiunile bombastice, fals eroizate, liricoide, afectat exaltate ale Luciei HossuLongin, care (spre fericirea sa) n-a făcut o zi de închisoare.” „Memorialul de la Sighet, mai ales, mi se pare o enormă mutilare şi falsificare.” Deportare în Bărăgan, timp de şase ani, la Lăteşti (1957-1963), îi dă prilejul de a se lega nemeritat de Andrei Pleşu şi de Patapievici: „Cum poţi deveni erou naţional fiindcă ai fost deportat 8 (opt) luni în localitatea urbană Teţcani, în judeţul Bacău, ca muzeograf, precum Andrei Pleşu”. „Mai citeam, tot după 1989, că H.-R. Patapievici a devenit un alt erou naţional numai după… 29 de ore, petrecute, teribil de incomod, este foarte adevărat, în Jilava.” La ţară s-a convins că omenia ţărănească e o gogoaşă. Toţi vecinii îl furau. La Cluj, după revenirea din deportare, a suferit multe umilinţe: „… Clujul a rămas

până azi – subliniez bine aceste cuvinte: până azi – oraşul unde am fost cel mai umilit şi insultat în viaţa mea.” În 1985 primeşte premiul Herder, „motiv pentru care d-na Virgil Vătăşianu sămi dea un telefon, profund indignată, scandalizată şi de o rară insolenţă” ea considera că soţul ei academician ar fi meritat acest trofeu. Alţi oameni de cultură s-au arătat deosebit de orgolioşi şi invidioşi pentru premierea lui Adrian Marino. „Pseudosavantul Hadrian Daicoviciu a fost în schimb de o mârlănie incalificabilă, în modul cel mai direct posibil.” „Poetul X.Y. (= Marin Sorescu, membru al delegaţiei noastre, n.n.) nu-şi poate stăpâni invidia şi-mi declară, cu o rară insolenţă, că premiul i s-ar fi cuvenit lui…” Alte calificative moralizatoare, atribuite de Adrian Marino unor celebrităţi literare: „Nici azi nu ştiu bine de ce mi-am atras antipatia lui N. Manolescu, cu care am încercat, la început, să am bune relaţii, făcându-i chiar o vizită la Câmpina. Cred că autorul unei intrigi a fost D. Micu, o mare mediocritate.” Nu iubeşte nici pe alţi critici reprezentativi: „Dar astăzi, dacă m-ar întreba cineva, cum îmi imaginez infernul critic aş răspunde: Să mi se citească, în dreapta, o cronică de Gheorghe Grigurcu, iar în stânga, o cronică de Dan C. Mihăilescu. Sau invers.” Marin Preda e văzut ca tiran în funcţia de director de editură: „Trebuie să încep cu Marin Preda, marele pontif literar al epocii, care nu publica la Editura Cartea Românească (unde era director) niciun critic, nicio culegere de cronici, dacă douătrei texte nu erau despre cărţile sale.” Teribilismul unor scriitori e sever amendat: „Poate cel mai reprezentativ caz al acestei categorii rămâne un anume Cezar Ivănescu, de o agresivitate şi vulgaritate ieşită din comun, autor frenetic de demascări de pretinsele asasinate ale lui N. Labiş şi M. Preda.” Eu care l-am cunoscut pe Cezar Ivănescu pot spune că era extrem de orgolios şi chiar violent, dar nu poate fi catalogat ca un oarecare,

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

56


întrucât era un mare poet. Despre perioada comunistă, Adrian Marino afirmă: „La nivelul cel mai de jos, acţiona cronicarul literar tânăr, foarte agresiv şi sigur pe sine, fie prin încadrarea sa la Securitate (gen Marian Popa), fie executant servil al Consiliului Culturii (gen Alex. Ştefănescu, autor – între altele – al unei cronici comandate, total abjecte şi mai ales incompetente, despre Hermeneutica lui Mircea Eliade, în cadrul campaniei oficiale împotriva acestei cărţi).” „Cartea mea, a cărei iniţiativă îmi aparţine în întregime, a fost folosită ca nadă şi instrument de şantaj împotriva lui Mircea Eliade: de a veni în ţară, de a sprijini…candidatura lui N. Ceauşescu la premiul Nobel.” După 1964, survine o oarecare destindere şi autorul participă la numeroase întâlniri cu scriitorii din străinătate. Este dezamăgit şi de scriitorii celebri străini, orgolioşi, înfumuraţi: „Roland Barthes rămâne pentru mine emblema modei, snobismului şi mai ales, a frivolităţii critice, specifice perioadei structuraliste.” Călătoriile în străinătate l-au făcut să cunoască scriitorii din exil. Priveşte cu un ochi lucid şi rece problemele lor. Deşi trăiau drama neadaptării la literatura ţării de adopţie şi nebăgaţi în seamă în ţară, toţi se credeau genii. „Vagi personaje care, în ţară, nu reprezentau nimic, dar absolut nimic, îşi dădeau în străinătate aere cel puţin de mari glorii internaţionale, de vedete, de deţinători ai premiului Nobel etc.” Adrian Marino se întreabă în ce calitate Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca fac ordine în cultura şi literatura română. Eficacitatea lor a fost efemeră. Nu au lucrări importante de sinteză. Nici despre Eliade şi Cioran, cu toate că le apreciază cărţile, nu are o părere prea bună: „Adevărul crud, brutal, oricât de explicabil ar fi, era că drama culturii române, din perioada comunistă, nu-i interesa, nu-i durea câtuşi de puţin pe cei doi compatrioţi. Şi poate mai onest era, de fapt, A. M. Cioran, când se dezinteresa şi dispreţuia, pe faţă, întregul popor român şi cultura sa. În cazul lui Mircea Eliade, obsedantă – devenită

57

aproape maniacală – era preocuparea exclusivă de reeditare, publicitate etc.” Pe Paul Goma îl consideră „Ciufut, turbulent, agresiv şi simpatic, era o personalitate incipientă frapantă.” Este singurul dizident adevărat. Fără îndoială Adrian Marino a fost extrem de orgolios, răutăcios şi nemulţumit de toate realizările confraţilor. Dar eliminând, umorile, observaţiile sale sunt juste. Theodor Codreanu, într-un articol minuţios şi pertinent publicat în revista Origini Romanias Roots (nr. 6-7-8/2010 – Singurătatea lui Adrian Marino), consideră că atât răutăţile cât şi oservaţiile juste ale lui Adrian Marino provin din caracterul său hiperlucid. Dincolo de limită, observaţia corectă, exacerbată, devine răutate. În concluzie afirm că am extras o mulţime de citate din cartea lui Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”, pentru a trezi interesul cititorilor pentru a afla o altă faţă, mai puţin frumoasă asupra personalităţilor literaturii şi culturii noastre. Cartea este în fond, o carte tristă, a unui om care nu s-a bucurat cu adevărat de nimic. A fost o mare personalitate, prin lucrările sale DICTIONAR DE IDEI LITERARE, HERMENEUTICA LUI MIRCEA ELIADE, HERMENEUTICA IDEII DE LITERATURĂ şi multe altele, a luptat pentru promovarea culturii noastre în lume. Dar şi în acest demers a fost dezamăgit.

„Viața unui om singur” de Adrian Marino (Ed. Polirom, 2010)

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


A doua poveste a recunoștinței Liviu Florian Jianu A fost odată o frunză mică şi neştiutoare, care a crescut într-un copac. Copacul era bătut de multe vânturi. Ba de la răsărit, ba de la apus, ba de la miazăzi, ba de la miazănoapte. Dar a avut grijă de frunză ca de lumina ochilor lui. A învăţat-o să citească, să scrie, să viseze, să studieze, să cânte, să se joace, să iubească, să spere, să lucreze, să ajungă o frunză mare şi înţeleaptă, care să ajute şi frunzele mari şi frunzele mici, dar şi copacii şi aerul, inclusiv oamenii. Frunza a crescut încet, încet, plină de bucurie, gustând din toate cele îngăduite de copac. Şi chiar din cele neîngăduite. Într-o bună zi o furtună neasemuită sa abătut din toate direcţiile asupra copacului. Şi oricât de mult a încercat el să ţină frunzele laolaltă cele mai învăţate dintre ele, cele în stare să ia vânturile în piept, s-au deprins de ramurile copacului şi s-au risipit prin lume. Aşa a făcut şi frunza. Eu de ce să nu mă bucur de tot ce îmi pot da copacii mult mai înalţi, mai drepţi, mai buni, mai înţelepţi, din lume?! şi-a spus frunza. S-a desprins, cu o strângere de inimă de pe ram şi a plecat în călătoria ei, poposind în ramurile altui copac, unde a lucrat şi mai mult, a învăţat şi mai mult, a avut frunzuliţele ei şi le-a crescut cum a ştiut ea mai bine, învăţându-le să citească, să scrie, să viseze, să studieze, să se joace, să iubească, să spere şi să ajungă frunze mari, cât mai mari, la care lumea să se uite cu respect şi admiraţie, pentru realizările lor. La sfârşit de săptămână frunza petrecea în călătorii la munte, la mare, în copaci în care să se simtă cât mai bine. În concedii frunza călătorea pe glob şi se bucura de privelişti, de întâlnirea cu frunze nemaivăzute sau de copaci despre care citise numai, fără să spere vreodată să

îi atingă. Din când în când îi era atât de dor de copacul din care plecase, de locul de unde plecase, încât lacrima. Îşi aducea aminte de copilăria ei, de bătrânul copac, de frunzele cu care crescuse, învăţase şi lucrase. Ba chiar punea ades amintiri pe hârtie, cu cât mai multe, cu cât mai des îşi vizita bătrânul copac. Când se întâlnea, în copacul din care a plecat, cu colegele ei de odinioară se bucurau atât de mult încât vorbeau, cântau, dansau, beau şi mâncau. Apoi frunza pleca în copacii ei, cei înalţi, cu amintiri de neuitat. Oare de ce copacul în care m-am născut o duce atât de rău? se întreba frunza. Şi nu înţelegea deloc de ce. Cu cât lucra mai mult în copacii cei înalţi, înţelepţi, buni, în care plecase, cu cât călătorea mai mult prin lume, cu cât îşi amintea tot mai multe, frunza îşi iubea tot mai mult copacul. Îl iubea şi se mira cum un copac atât de iubit poate să o ducă din ce în ce mai rău. Copacul din care am plecat este împărăţia fericirii care nu are sfârşit, scria şi spunea frunza. Cum de nu văd frunzele din el împărăţia fericirii în care trăiesc?! Copacul creştea alte frunze mici şi neştiutoare. Vânturile îl băteau ba de la apus, ba de la răsărit, ba de la miazăzi, ba de la miazănoapte, dar copacul avea grijă de frunze ca de lumina ochilor săi. Le învăţa să citească, să scrie, să viseze, să studieze, să cânte, să se joace, să iubească, să spere, să lucreze, pentru a ajunge frunze tot mai mari şi înţelepte, care să ajute şi frunzele mari şi frunzele mici şi copacii, dar şi aerul, implicit oamenii…

fotografie Marius Petrescu

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

58


Referințe la volumul „Moartea, un fluture alb”, autor Teodor Dume Călin Sămărghițan Teodor Dume priveşte „moartea albă” ca pe o perioadă a copilăriei. Nu întâmplător tata şi bunicul apar atât de des. Şi nu o priveşte cu ochiul circumscris unui fatalism inexorabil, ci cu ochiul credinţei ingenue a copilului fermecat de taină. Moartea e mai degrabă o grădină plină de lumină în care se perindă chipuri cunoscute, decât un tărâm lugubru şi întunecat. Fluturele însuşi este un simbol al efemerităţii, iar această trăsătură, atât prin titlul cărţii cât şi prin textele ei, este imprimată asupra morţii. Bine, şi atunci moartea e efemeră?, veţi întreba. Bineînţeles că da, vă va spune autorul. Şi ne va da câteva explicaţii de ce: cărbunele este ultima rămăşiţă a lemnului înainte de a deveni cenuşă, cărbunele îşi pierde astfel orice proprietate a ceea ce a fost. La Teodor Dume nu, cărbunele miroase a cireş. Sau, tot autorul, se gândeşte la ziua „în care voi ieşi/din mine/ca apa/din albie.” Acest diluviu de proporţii restrânse, personale, transfigurează ceea ce am înţelege îndeobşte prin moarte, ea nu mai apare ca un teren arid al sfârşitului şi al secătuirii de sine, ci, dimpotrivă, este tărâmul fertil al unei renaşteri pentru o nouă copilărie. În plus, rămânând în acelaşi registru, trebuie neapărat să relevăm şi un subtil accent ontologic, discret, dar prezent, bine individualizat, într-o sensibilă exprimare poetică: la fel cum în grădina de care spuneam sunt prezente chipurile

59

tatălui şi bunicului, starea atinsă la rândul său de către autor devine un loc comun şi pentru urmaşi: „voi călători liniştit dincolo de ani până când fiul meu va trece prin mine”. Firul călăuzitor al scriiturii de faţă este unul profund creştin, un creştinism străluminat de puterea credinţei de a schimba faţa/aparenţa lucrurilor: „Suferinţa atârnă în mine ca un tablou”. Moartea nu mai este un schelet hâd cu coasa în spate, ci, într-o inedită reiterare a motivului erosthanatos, este o femeie rezemată de spatele nopţii, cu capotul dantelat cu fluturi. Fluturele apare cu obstinenţă printre versuri, devine vehicol al sufletului, simbol al inefabilităţii noului chip pe care fiinţa umană îl va împrumuta la trecerea Styxului. Fluturele este şi simbol al transfigurării.

grafică de Niculina Vizireanu

Există oameni care văd partea neagră a morţii şi există prea puţini care să o vadă pe cea albă. Teodor Dume face parte dintre cei din a doua categorie. Căci există o parte albă, da! De fapt, e singura care există.

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


Prefață la cartea „Abstracțiuni cantabile” – autor Aurel Avram Stănescu ARS POETICA Ioan Lilă Nu am mai scris niciodată o prefaţă, nu sunt nici măcar critic literar, aşa că nu am instrumentele necesare pentru a analiza o operă literară, de aceea nici nu vreau să ridic în slăvi de carton volumul scriitorului Aurel Avram Stănescu, pentru că, orice aş scrie eu, oricât l-aş lăuda, poezia lui se susţine pe ea însăşi şi nu are nevoie de laudele nimănui! Iată „ARS POETICA”: „Ieri am visat oglinzi prăfuite/livezi în crepuscul/omătul topit curgea în suspine/eclipsa de afară... răceala din mine/iubirea din tine a ieşit la iveală/Am zărit tremurând norii, fiorii de-o clipă/Nu mai e nimeni/elanul meu moare/răsăritul e rece… fără culoare” Mai este nevoie de vreun comentariu? Profunzimea suavă a versurilor se înalţă în conştiinţa noastră ca o catedrală a spiritului! Ce este un poet în esenţa lui intimă? Iată cum se vede pe el însuşi Aurel Avram Stănescu, îndatorat muzei poeziei până dincolo de metaforă: „O metaforă s-a împletit ca un şarpe/de bastonul ce-l port cu umilinţă/ajutând lumea să treacă prin altă poveste/deşi mă poticnesc spre finalul sfârşiturilor/fără s-arunc vina pe nimeni”. Când trece la proză poetică, Aurel Avram Stănescu deţine taina fabulosului poetic: „am călărit împreună armăsarii norilor cenuşii până au fugit înnebuniţi de zările sângerii curăţând umbrele şi ochii zânelor cu dantelării de alpaca”. Pentru a-i înţelege esenţa profundspirituală, trebuie să-l pomenim aici pe Saint-John Perse: „Ô toi, désir, qui vas

chanter...”. Şi replica poetului Aurel Avram Stănescu: „cuprindeai în palmă lumea”! Şi iată cântecul de lebădă: „Nu plânge! Visează, ştiu că eşti frumoasă! Mi-a şoptit un înger.” (Franța 2012)

Claviatura (Keyboard) Iubita mea e o himeră cu chip învăluit în ceaţă, dar nu îmi pasă, mă ştie şi mă vrea chiar dacă sunt bătrân şi hâd, chiar dacă îmi târăsc piciorul iar mâna nu pot să o-ntind. Eu îi vorbesc în şoaptă ea mă ascultă, surâde reflectă şi acceptă chiar dac-o apăs cu nerozii. Mă lasă-ntotdeauna să-i ating gândul tainic, îmi dă speranţă şi mă învăluie c-o muzică divină din veacuri viitoare. Ei nu-i trebuie frumuseţe, nici violenţă, ci numai clipe fericite, mă roagă-ntruna fremătând să n-o reped, să nu fiu crud c-atâta îşi doreşte-n schimb: să-i mângâi clapele mai blând.

Mi-e dor de Belvedere Când iarna amintirilor va trece în umbre de arţari întortocheate noi doi împrăştiaţi pe firul gheţii ne vom vedea de-a pururi într-o carte, nescrisă, cum triumfă-n calea vieţii pluteşti mereu la umbra ierbii noastre când ne-aspersam în unduiri febrile, pierdute-n depărtări apropiate, şi-uitam cum delicatele begonii dispar în neguri şi imensitate.

„Abstracțiuni cantabile” Editura Pim 2012, autor Aurel Avram Stănescu

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

60


Revelaţia sau ministrul macului Aurel Avram Stănescu Vieţuiesc într-o margine de pe malul mării. Am la dispoziţie tot ce vreau: soare mistuitor, nisip fierbinte, aer ozonificat şi mai ales apă sărată şi amară. Într-o dimineaţă când făceam rondul cartierului într-un carting rablagit şi defect, ocupant de spaţiu inutil, luându-mă după mirosul meu proverbial, iată ce-am descoperit la un vecin! Cultiva dirijat maci sălbatici de grădină. Imediat au început să-mi clănţăne ideile! Această activitate ilegală şi parşivă nu putea emana decât din mintea unui urmaş al vechii legislaturi. Hotărâsem să mă cert cu el şi să-i pretind 12 capsule din acea plantă etnobotanică, 12 capsule pe care doream să le achiziţionez de la vecinul octogenar pentru cultivare şi promovare în anul următor. Enervat pe cerbicia lui, am trecut la reacţii extreme, confiscându-i prin gard o capsulă. Am verificat imediat, planta mutantă, pe un laptop analizor şi sub presiunea că îl pârăsc la organismele europene s-a îndurat - cu mare greutate să-mi dea câteva bucăţi. Cum am ajuns acasă, am ingerat o capsulă! Mă sfătuise s-o folosesc în trei reprize dar când am văzut cum îmi fugeau seminţele în pumni, am înghiţit-o cum înghite un pui de pelican, în punga lui imensă, zece kile de peşte pe stomacul gol. M-am aşezat în pat şi… ce feerie de culori cantabile, ce bună dispoziţie m-a cuprins deodată! N-am apucat să-mi analizez faptele dar conştientizam ce se petrecea în mintea mea, iar ce se întâmpla în jur se disipa într-o pâclă albăstrie împrăştiată de neastâmpărul fascinant al valurilor. Trecutul meu încâlcit se inflamă deodată nemilos. Ochii mei se înroşiră ca nişte sori aflaţi la crepuscul, conjunctivita

61

dădea roade! La nivelul macro înţelegerii se produsese o fisură, o încântare pastelată de nedescris. Sub influenţa aştrilor şi a liniilor de curbură destinul meu se fragmentase! Găsisem în sfârşit acel orgasm ce nu mi-l puteam imagina nici măcar cu Dalen Kurtis sau Pamela Anderson, acea stare de împlinire perpetuă, nefuncţională, necesară realizării planului cincinal al primului ministru numit pe patru ani şi scuturat la fiecare remaniere guvernamentală. Am avut revelaţia că macul sălbatic era planta care va scoate UE din colaps, bineînţeles dacă va fi replantată cu grijă. Visam în continuare că mă aflam într-o barcă albă aflată pe întinderea nesfârşită a mării şi totul se izbea lin, de-un dig nesfârşit. Valurile de larg erau parcă mai apropiate, neliniştea mării se amestecase întâmplător cu starea mea, freamătul ei mă legăna duios ca în pruncie, ce mai… eram fericit! Am dormit trei zile iar nopţile, bănuiţi ce-am făcut… în orice caz m-am delectat cu muzică house la clubul din mahala, continuând starea mea de beatitudine, hălăduind pajiştile verzi-mohorâte şi cimentuite ale indescriptibilului oraş de pe litoral. M-am hotărât… anul viitor voi planta sămânţa pentru a-mi asigura un viitor indestructibil şi personal în cultivatul macului gigant la scară generalizată pe ţară.. Şi aşa trecu toamna, dispăru iarna cu fondurile europene iar când se încălzi pământul, respectând normele metodologice ale ştiinţelor agricole, am însămânţat mac! Am camuflat cultura după perdele dese de porumb, am rărit-o aruncând inutilele spice de grâu şi acum aştept cu nerăbdare recolta!

fotografie Andrei Denis Meravei

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


Viaţa cu Darul Elisabeta Brănoiu Multa ură şi dispreţ a ţintuit pe cruce, pe Cel fără de moarte sub cele trei piroane, noianul de păcate! O Bunule Mântuitor, îmi plec genuchii mei... şi Te ador! Te zăresc în noaptea aceea tristă când cerul îşi plângea durerea în agonia Ta pe lemn!!!... Un Dumnezeu să moară pentru pace?... când pentru pace, ar fi deajuns un singur semn?!!... dar Universul tace...! Când lacrimile mi-au încetat să mai curgă, Te-am auzit spunând: „Eu sunt Cel ce ţi-am dăruit Viaţa, EU SUNT, CEL CE SUNT” O!... Dumnezeul meu! Tu eşti?.. Dar nu ştiu cine eşti? Eşti Darul Cel Divin? Esti Fiu de Dumnezeu? Cea străbătut zenitul? Nu eşti Tu infinitul? Nu eşti Tu unicu-i Mire? Tu eşti marea iubire! iar eu a Ta mireasă! A Ta floare alesă! Viaţa-L ascultă uimită, urmând pe Făcătorul, la Altar... Iată, se opresc amândoi... Se cunună Viaţa cu DARUL, Zâmbesc şi păşesc împreună În Veşnicie, în Veacul de Apoi.

Suntem Lumini? (un prilej de cercetare a conştiinţei)

Elisabeta Branoiu Iubeşte, iartă, crede şi uită tot ce-ai îndurat. EL îţi e Lumina, căci EL te-a creat !

Cu tine întreg Pământul, toţi muritorii astăzi, slăvesc pe Iisus Sfântul. În noaptea Învierii când clopotele bat cu lumânări aprinse, cu sufletul curat spun toţi cu mare bucurie: «HRISTOS A ÎNVIAT!!!» „ADEVĂRAT A ÎNVIAT!!!”

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

62


Portret de Rita Drumeș

autor

Date biografice Activitate: 2008 – publică la NewLine volumul de proză STACCATO-Frânturi de viaţă 2009 – I se acordă Diploma de Excelenţă pentru promovarea valorilor artei şi culturii romaneşti, în cadrul Proiectului literar „Carţi şi gânduri în dar”. 2010 – publică la NewLine volumul de versuri “Mă iartă că te-am iubit!” 2010 - Este acceptată ca membru în Cenaclul „Mihail Sadoveanu” 2010 – Primeşte din partea Preşedintelui Ligii Scriitorilor Filiala Constanţa invitaţia de a adera la aceasta 2010 - 2011 moderator Radio MAMAIA FM 2012 - 2013 director revista Amica Ta şi Radio Diaspora Ro 2013 - este nominalizată printre cei “Zece Oameni de valoare” in cadrul “Galei Valorilor Constanţei”, la categoria “Cultură şi Artă” Referințe: Alice HIRSCH - Liderul de Opinie Rita Drumeş este o autoare care n-ar trebui să lipsească din biblioteca nimănui.Ea se dezvăluie în versurile scrise din vârful trăirilor sale din adâncul sufletului… Mirela STÎNGĂ - Telegraf de Constanţa Rita Drumeş este un suflet pentru care iubirea reprezintă modul său de a se raporta la lume şi la ceilalţi. Versurile sale, o simfonie a inefabilului iubirii, izvorâte din interior, cu o frumuseţe intrinsecă... Adina MITREA - Telegraf de Constanţa După cîteva rînduri de poezie semnate Rita Drumeș cad pe gânduri... În 63

toată cartea răsună sunetul grav și frumos al iubirii, al dezamăgirii, al trăirilor omenești şi răzbate până la mine mirosul adormitor al strugurilor copţi de toamnă.Parcă se aude foşnetul paşilor Ritei printre frunzele arămii de pe alee.Frunzele veştejite de melancolie nu şi-au pierdut graţia şi demnitatea când au fost atinse de ea.O multitudine de culori şi miresme îmi încântă simţurile când simt toamna Ritei. Am nevoie de oxigenul ei, de tristețea și iubirea din rânduri... Citiți poezia Ritei! A venit timpul iubirii! A venit timpul poeziei! Alte date: 1990 - 1994 Secretar Executiv L.A.D.O. Constanţa 1998 - 2001 angajat al UM/1253 Batalionul 34 Transmisiuni 2002 - 2005 director marketing SC Detectors SRL 2005 - 2007 director zonal SC Sicuro Invest 2011 - 2012 director zonal SC Sicuro Invest SRL

Când inima contractul

rupe

Când inima rupe contractul Din visele ţesute în doi, Tivite cu speranţe multe, Rămân doar amintiri şi ploi. Nimic nu mai contează atunci Când dansul fluturilor a-ncetat Şi în liniştea care-i urmează Eşti trist, cu tine neîmpăcat. Ai vrea ca timpul să-l întorci Să-ţi poţi rescrie soarta, Să nu repeţi greşeli pe care Nici tu nu ţi le poţi ierta. Când inima rupe contractul Din toate câte au fost să fie Rămâi cu amintiri şi ploi În inima îndurerată şi pustie.

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013


Cântă-mi, iubite!

Vise arse RRiittaa D Drruum meeşş

RRiittaa D Drruum meeşş C Câânnttăă--m mii ddiinn nnoouu,, iiuubbiittee,, ccâânntteeccee ddiinn ddoorriinnţţăă aapprriinnssee!! V Vrreeaauu ssăă m măă ssiim mtt iiaarrăăşşii vviiee,, ssăă aarrdd îînn pprroom i s misiiuunnii aassccuunnssee..

M Mii--aam m aarrss vviisseellee îînn vvaattrraa ssuufflleettuulluuii,, pprriivviinndd uunn ttiim mpp ddaannssuull ffllăăccăărriilloorr.. IIccii oo îînnttooaarrccee,, ddiinnccoolloo oo ppiirruueettăă...... ss--aauu ssttiinnss ttrreeppttaatt,, ccuu oo ppaallăă ddiissccrreettăă..

IIuubbiittee,, aassttăăzzii vvrreeaauu ssăă ddaannssăăm m ttaannggoouull ddee îînncceeppuutt aall ppaassiiuunniii,, ssăă nnee ppiieerrddeem m uunnuull îînn aallttuull,, rreeîînnnnooiinndd jjuurrăăm mâânnttuull iiuubbiirriii..

LLaa îînncceeppuutt llee--aam m aarrss ppee cceellee nnaaiivvee,, ccoonnffoorrm mee ccuu vvâârrssttaa ccooppiilleeii ttiim miiddee;; eerraauu ssppeerraannţţee nneeccllaarree,, ffiirreeşşttii,, ccaarree ccuu ttiim mppuull iiţţii ppaarr nneebbuunneeşşttii..

Ş Şoopptteeşşttee--m mii îînncceett llaa uurreecchhee,, aaşşaa ccuum m ffăăcceeaaii llaa îînncceeppuutt,, ccăă--ţţii ssuunntt ssuufflleett ppeerreecchhee,, ccăă nnuu--ii ttiim mppuull îînnccăă ppiieerrdduutt..

A A vveenniitt aappooii rrâânndduull cceelloorr rreebbeellee...... eerraauu ddaanntteellăărriii ddee aaddoolleesscceennttăă,, ccuu vviizziiuunnii m muulltt pprreeaa iiddeeaalliissttee ppeennttrruu oo ssoocciieettaattee ccoonnccuuppiisscciieennttăă..

„„A Am m aajjuunnss llaa ccoonncclluuzziiaa ccăă ssppeerraannţţaa eessttee uullttiim maa ppiieerrddeerree uum maannăă,, ddeeooaarreeccee ffiieeccaarree m u r i t o r s p e r ă , p â n ă muritor speră, până îînn uullttiim maa cclliippăă,, ccăă eell vvaa ffii vveeşşnniicc,, ccaa oo vvaa ppăăccăăllii ppee ddooaam mnnaa îînn nneeggrruu!! D i n p ă c a t e , n i m e n i n u a r e u Din păcate, nimeni nu a reuşşiitt ss--oo ppăăccăălleeaassccăă!! ÎÎnn ffaaţţaa eeii m meerrggeem m ssiinngguurrii,, cchhiiaarr ddaaccăă ssuunntteem î n c o n j u r a ţ i d e c e m înconjuraţi de ceii ddrraaggii,, ppeennttrruu aa ddaa ssooccootteeaallaa pprroopprriieeii nnooaassttrree ccoonnşşttiiinnţţee,, ddooaam mnnaa îînn nneeggrruu nneeffiiinndd ddeeccââtt oogglliinnddaa îînn ccaarree nnee pprriivviim m ppeennttrruu uullttiim maa ddaattăă ddee ppee aacceesstt ttăărrââm m..””

C Ceellee m maattuurree aauu uurrm maatt m maaii aappooii şşii aam c r e z u t î n e l e c u m m crezut în ele cu muullttăă aarrddooaarree,, nneeşşttiiinndd ccăă vviiaaţţaa--ii ppaarriioorr îînnăăssccuutt,, ccaarree nnuu ppiieerrddee ccâânndd ppuunnee pprriinnssooaarree.. A Assttăăzzii nnuu m maaii aam m vviissee nnaaiivvee,, rreebbeellee ssaauu aarrzzăăttooaarree,, aam m îînnssăă îînn ssuufflleett uunn ppuum n d e c e n u mn de cenuşşăă,, ccuu ccaarree ppoott ssccrriiee ddeesspprree vviisseellee m meellee uunn ppaam mfflleett..

R Riittaa D Drruum meeşş îînn SSttaaccccaattoo -- FFrrâânnttuurrii ddee vviiaaţţăă

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

64

Revista Chronos2 2013  

Revista Chronos2 2013 Penița de aur

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you