Mika Waltari
Amanţii din Bizanţ Însemnările lui Ioannis Constantinopol, 1453
Anghelos,
în
anul
căderii
oraşului
12 decembrie 1452 Te-am văzut prima oară şi ţi-am vorbit. A fost ca un cutremur care mi-a răscolit fiinţa. Mormintele din inima mea s-au deschis, străin m-am simţit faţă de mine însumi. Am împlinit patruzeci de ani şi credeam că sunt în amurgul vieţii. Am rătăcit mult prin lume, am trecut prin numeroase încercări, am trăit diferite vieţi. Dumnezeu mi-a vorbit în multe graiuri, îngerii lui mi s-au arătat, dar credinţă în ei nu am avut. Când te-am văzut, am crezut, fiindcă un astfel de miracol a fost să mi se întâmple. Te-am văzut în faţa porţilor de aramă ale Sfintei Sofia. Ceremonios, lumea ieşea din catedrala unde ascultase legământul unirii Bisericilor. Cardinalul Isidor îl citise în limbile latină şi greacă. În timpul strălucitei slujbe ce urmase proclamaţiei, cardinalul însuşi rostise Crezul. Dar când a ajuns la "şi Fiului", mulţi oameni şi-au acoperit faţa cu mâinile, iar dinspre balcon s-au auzit, amare, suspinele şi plânsul femeilor. Stătusem tot timpul strivit de mulţime într-un naos lateral, lângă o coloană cenuşie. Am atins-o, era umedă, ca şi cum, de durere, coloana s-ar fi acoperit cu sudoare rece. În ordinea ceremoniei vechi de o mie de ani, demnitarii au ieşit din catedrală, în mijlocul lor păşea basileul, împăratul Constantin, impunător şi grav, cu părul de-acum cenuşiu sub aurul coroanei panaşate. Fiecare purta veşminte ale căror stofe, culori şi podoabe corespundeau poziţiei ierarhice: înalţi demnitari de Blaherne, miniştri, logotheţi şi magistri, tot Senatul, urmat de arhonţii de Constantinopol, neam după neam. De la dreapta împăratului Constantin, cancelarul Phrantzes, pe care-l cunoşteam bine, privea mulţimea cu ochi albaştri şi reci. Printre latini l-am văzut pe bailul Veneţiei şi i-am recunoscut şi pe mulţi alţii. Însă pe megaducele Lukas Notaras, amiral al flotei imperiale, nu-l mai văzusem niciodată. Era cu un cap mai înalt ceilalţi demnitari. Brun şi mândru, cu o privire pătrunzătoare şi înţeleaptă, chipul lui avea melancolia ciudată a vechilor familii greceşti. Ieşise din catedrală răscolit, furios, ca şi cum n-ar mai fi putut suporta şi această umilinţă ce se abătuse asupra Bisericii şi a poporului său. Mulţimea era copleşită de splendidele culori ale veşmintelor de ceremonie pe care le purtau demnitarii, de albastrul şi de albul Greciei, de broderiile din aur şi din perle, de pietrele preţioase multicolore. Soarele strălucea şi piaţa din faţa catedralei era ticsită de oameni. Printre ei erau