Editorial
ȘTEFAN MIHAI
În căutarea tinereții fără de bătrânețe și a vieții fără de moarte, podoaba perilor albi aduce cu sine această fenomenală întrebare pe care o purtăm încă din pântecele gândului lui Dumnezeu: ”Ce-i asta?”
Ne naștem cu această frământare lăuntrică și toate căutările noastre sufletești tânjesc după răspunsuri limpezi, fără rest. Și când credem că le-am găsit, descoperim că, de fapt, ne frământă din nou și din nou aceeași întrebare: ”Ce-i asta?”
Pentru unii, bătrânețea e o cunună de plumb, grea și chinuitoare. Pentru alții e doar un alt început. Pentru Dumnezeu e crisalida unde ne-a așezat să ne preschimbe într-un zbor nesfârșit de frumos, curat și desăvârșit.
Anotimpul de argint prefigurează eliberarea noastră de sub povara unor aripi de catifea, de multe ori pătate de amintirea unor alegeri pe care le-am fi dorit schimbate. Sacul de ani și firele argintii adunate pe creștet nu aduc cu sine împlinirea mult dorită, ci poate doar crezul că am fi făcut ce eram datori să facem. Putem spera, cel mult, că zborul nostru imperfect va rămâne temelie pentru cei de pe urmă, inspirându-i la o perfecțiune care să-i țină aproape de întrebarea cu care ne-am născut. Și, la rândul lor, predestinați să o repete, din nou și din nou.
”Slava tinerilor este tăria, dar podoaba bătrânilor sunt perii albi”, spune înțelepciunea Scripturii. Este o onoare să privești cu luare aminte la cununa perilor albi, dacă nu chiar o binecuvântare. Ba chiar să faci din ea o coroană de mijlocire și așteptare.
Înțelepciunea, însă, nu aleargă după fluturi, ci rabdă așteptarea unei întâlniri de neuitat.
Înțelepciunea e ca un fluture. Ea zboară unde vrea, se așează unde vrea și când vrea. Uneori pe un umăr, alteori pe degetele de la mână. Alteori, pur și simplu ne însoțește fără să ne deranjeze câtuși de puțin.
Și, privind la ea, să te întrebi, chiar dacă te repeți: ”Ce-i asta?”
”Aceasta este un fluture.”, răspunde tânărul de pe bancă.
Și astfel, un dialog nou se naște.
Eu, tu și un fluture.
- - -
Mulțumesc, drag purtător de fire de argint, că ești aici. Cât așteptăm împreună, mai povestește-mi despre aripi.
Mărturie Mara Gațu
Articol redactat de ROXANA MOCANU-CLIM
Amintiri sfinte… realitate sfântă. Ce repede trec anii… mai ales cei de după 50. Scriu lucrul acesta deoarece în acea perioadă am cunoscut oameni credincioși cu adevărat. Și, tot atunci, fiica mea Iulia era bună prietenă cu Liliana Grosu (acum doamna Ghiurțu).
Locuiam în același bloc și petreceau mult timp împreună. Liliana avea o soră, Doina… o tânără frumoasă și credincioasă.
Acolo, în casa bunicilor Grosu, aveau loc discuții despre Dumnezeu, despre fiul Său Isus Hristos și despre drumul sfânt – dar deloc ușor – al credinței. Aceste lucruri le știam de la Iulia mea, care avea în camera ei o carte cu un titlu simplu – Biblia – despre care aveam să aflu mai târziu că mă conduce pe un drum nebănuit de important pentru viața mea (a noastră).
Și mai avea ceva ciudat – o cutiuță cu niște fișe micuțe. Ce scria pe ele? Ps. 9, Ps. 25, Ps. 45, Ps. 139. Doamne, ce sunt acestea? Este un limbaj cifrat? – mă întrebam. Iulia mi-a explicat totul cu răbdare și simplitate. Așa am început să răsfoiesc Cartea sfântă.
După un timp, evenimente mai puțin fericite au inundat familia mea. Eram tristă și descurajată. Dar de data aceasta două glasuri mi-au spus: ”Mamă, vino cu noi la Biserică!” Primul glas era al Iuliei, al doilea era al ginerelui meu, Dan Medeleanu. Și așa, cu sufletul plin de emoție, am pășit în Biserica Neemia.
Ce mi-am dorit de când eram copil s-a împlinit! O mulțime de frați și surori m-au cuprins în brațe, având toți o dorință arzătoare de a-mi deschide ochii, mintea și sufletul cu lucruri adevărate despre Dumnezeu și marea Lui lucrare pentru noi toți, despre Fiul Său, Isus Hristos și sacrificiul Acestuia. Ce a urmat? Un eveniment care a deschis poarta sufletului meu către Tine, Doamne – botezul, în anul 2000. Cerul s-a deschis și un Glas mi-a șoptit clar: ”Păstrează acest Legământ Sfânt în inima ta!” Așa am făcut și voi crede mereu că Isus este Fiul Tău. Sunt cuvinte care mi-au modelat caracterul, m-au făcut mai încrezătoare în Tine, Doamne, gata să înfrunt necazurile acestei vieți.
Au urmat zile extraordinare în biserica de casă. Aici Cuvântul Vieții era mai amplu explicat, ne rugam unii pentru
alții, studiam, participam la marșuri de rugăciune prin cartierele orașului, ne sărbătoream zilele de naștere… cu torturi delicioase! Mulțumiri sincere fraților în credință care au vegheat drumul meu în cunoașterea Cuvântului bunului Dumnezeu: Vali Meiu, Sebastian Ghica, Ștefan Mihai și Eugen Dăscăleanu.
Vă mulțumesc dragii mei frați din întreaga noastră Biserică! Ați fost alături de mine în momente foarte foarte grele: moartea fiului meu Dragoș, boala părinților mei și moartea lor. Domnul v-a trimis și tot El a pus în voi cuvinte de mângâiere și încurajare.
Dar ce vreau să vă mai spun este faptul că, atunci când suntem adunați în jurul Lui, fie în Biserica mare, fie în grupuri de casă, sunt momente binecuvântate, pline de parfum ceresc. Ridicați ochii spre El! Este acolo cu noi. Ne privește, ne zâmbește și ne spune: ”Fiți binecuvântați, copiii mei dragi!” Amin.
Interviu cu Ana Rotaru
Realizat de ROXANA MOCANU-CLIM
Doamna Ana Rotaru are 87 de ani, dar zece dintre ei nu se văd pe fizicul dumneaei. Este frumoasă și râde cu poftă atunci când o bucură ceva. Este o persoană care ascultă mai mult decât vorbește și îi vine ușor să mijlocească pentru mulți oameni și pentru problemele care apar în biserică. În fiecare zi citește din Biblie, ține pasul în lectura cu grupul și cartea care se studiază în biserică. Doar când îi este tare rău nu citește. Iubește grupul de casă și Biserica. Regretul ei este că nu poate ajunge fizic în mijlocul oamenilor. Urmărește duminică de duminică programul, dar nu e același lucru. Abia așteaptă să se simtă mai bine și să poată veni în mijlocul fraților duminica.
–Doamna Ana, cum vă simțiți la vârsta aceasta?
– Sunt apatică.
– Poate iese soarele până terminăm noi părtășia, căci vremea influențează apatia. Aveți ceva ani, doamna Ana, cum se vede în urmă, ce ne așteaptă în față?
– Nădejdea în Isus vă așteaptă.
– Ce vă întristează cel mai mult?
– Că nu mai pot să mă îngrijesc singură.
– Acum, pentru că ați căzut jos, nu?
– Da.
– Dar sufletește vă puteți îngriji singură?
– Da. Mă rog dimineața și seara, uneori și la amiază, citesc câte un capitol din Evrei și ascult programul duminică.
– Oamenii de la grup vă vizitează?
- Da, Elena Dăscăleanu.
– Are o inima tare bună doamna Elena. Știu că slujește mai multe bătrânele. Cine mai este la grupul dumneavoastră de casă?
– Domnul Eugen și Elena Dăscăleanu, Benone cu Lili Iacob, Daniel cu Iulia Medeleanu, Andreea și Laurentiu Sata, Petrică și Mioara Rață.
– Pe Domnul Îl simțiți aproape?
– Da Îl simt: cand mă rog, cand mă mișc.
– Vă simțiți singură?
– Nu, căci mă rog și ascult mereu Micul Samaritean și Credo TV.
– Știu că dumneavoastră ați fost mereu mai discretă și vă simțiți bine singură. Mai degrabă vă obosesc oamenii, asa-i?
– Da.
– Este un gând despre Domnul care v-a impresionat zilele acestea?
– Da, o știre despre niște oameni care au vandalizat o biserica, statuia Domnului Isus a fost dărâmată și i-au rupt mâinile.
– Trăim zile nebune și oamenii înnebunesc. Dar încă este foarte mult bine pe pământ pe care Domnul îl face tot prin oameni. Am multe exemple în jurul meu de la serviciu care mă inspiră. Dumnezeu călăuzește pe cei cu frică de El să facă binele pe pământ. Sunt discreți și nu fac mult zgomot. Și doamna Ramona este o mare binecuvantare pentru dumneavoastră.
– Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru Ramona și Vali, că au grijă de mine.
– Sunteți binecuvântată. La domnul Eugen, slujitorul grupului, ce vă place?
– Blândețea lui, veselia și cum predică.
– Când ați ajuns ultima dată la biserică, vă amintiți cine v-a îmbrățișat?
– Da, Elena Dascaleanu, Lenuța Bursuc.
– Ați lucrat cu ea?
– Da, șapte ani și jumătate. Ne-am înțeles bine.
– Ce vă este cel mai drag când vă gândiți la biserică?
– Mă gândesc la copii. Mă rog pentru ei.
– Vreți să ne rugăm împreună ?
– Da. Doamne Isuse Hristoase, Îți mulțumesc pentru vizita Roxanei și pentru dragostea ei pentru mine. Mulțumesc pentru tot ce îmi dai și că ai grijă de mine. Doamne Isuse Hristoase, te rog binecuvântează biserica Neemia! Ajută, Doamne, să se termine clădirea de construit, binecuvântează copiii bisericii și dă-ne ajutor în toate! Amin.
Când am terminat părtășia cu doamna Ana, a ieșit soarele și afară și pe chipul ei. „
Interviu cu Elena Ilie
Realizat de ROXANA MOCANU-CLIM
Doamna Elena Ilie, învățătoare la Colegiul Wurmbrand, face parte acum din garda bătrânilor din biserica Neemia. Are 71 de ani și slujirea dumneaei este în rugaciunea, dragostea și recunoștința pentru biserica Domnului Isus. De câțiva ani nu mai reușește să se deplaseze deloc.
Elena Ilie
Este bine ingrijită și susținută de grupul de casă. Nu am modificat mult cuvintele dumneaei, pentru că am vrut să transmit atât lupta unui om inteligent cu limitarile trupești (nu voi aminti bolile de care suferă), dar și ca să ne amintim felul dumneaei de a vorbi, de a glumi, de a se ruga. – Doamna Elena, vreau să scriem împreună un articol pentru biserică, pentru ca frații să-și amintească de spiritul dumneavoastră. – Îmi lipsesc oamenii și mi-am pierdut exercițiul de a vorbi. Vedem. O scriere care să ramână pentru oameni? Eu uit foarte repede. Tocmai de asta sunt necăjită în sufletul meu. Mai am un dram de putere și nu vreau să o pierd foarte repede. Așa mă și rog Domnului. Uneori simt că Domnul vrea să mă arunce la gunoi și Îl întreb… de ce așa repede? Iertați-mă, că nu aș vrea să vă supăr, nici pe Simona.
– E bine că mărturisiți și durerile acestea sufletești. Vom ști cum să ne rugăm pentru dumneavoastră. E normal să simțiți așa uneori.
– Am tot timpul niște imagini din trecut, cărora le dau viață. Nu sunt nemulțumită, dar îmi dau seama că trebuie să mă ajute cineva să vorbesc frecvent, ca să
știu ce spun, ce gândesc, pe unde sunt. – Să vă evalueze cineva din afară?
– Da. Nu-mi face bine prea multă tăcere, dar nu am încotro. Când sunt îngrijită, uneori doamna infirmieră mă tratează ca pe un neputincios, îmi transmite lucrul ăsta și nu îmi place.
– Vă cred, pentru că sunteți un om inteligent și această neputință fizică nu este toată identitatea dumneavoastra acum. Chiar dacă mai pierdeți șirul gândurilor, ați rămas doamna Elena pe care eu o știu. Sunteți o femeie inteligentă.
– De mine vorbești?... Ha, ha, ha… am fost. Eu țin minte greu și cel mai des uit.
– Văd că vă luptați să judecați corect situația în care sunteți. Dar vă descurcați mulțumitor, dat fiind tot contextul. Vă mai pierdeți, dar vă reveniți și mă bucur tare mult.
– Când stau singură, în fața ochilor parcă Îl văd pe Domnul Isus, pe urma închid ochii și stau de vorbă cu El precum cu o persoană. Și nu mă simt singură. Normal eu sunt singură aici, când nu este Simona sau altcineva. Dar îmi zic: bine că nu sunt singură de tot, este Domnul Isus cu mine! Câteodată mă rog și, când o fac, o spun ca pe o poezie. Dar nu-mi place când fac așa, căci am aflat din biserica Neemia să nu spunem „poezii” când ne rugăm. Știu acum ce înseamnă rugăciunea. Da, mă rog la Domnul Isus: Îi spun durerile, lucrurile pe care le-am greșit – în primul rând asta. Și altele. De cele mai multe ori când îmi doresc ceva, la Domnul cer, și m-am obișnuit, în sfârșit, să nu-I mai cer prea multe. Într-o vreme, mă rugam la Domnul să-mi dea diferite lucruri, să mă vindece, să mă ajute… tot ce-i bun și cere omul. Nu-i rău nici asta, zic eu după mintea mea, doar să recunosc că le am de la Dumnezeu. Cred că toată lumea recunoaște că un lucru pe care îl capătă, de la Domnul vine. Acum m-am obișnuit să mulțumesc pentru orice: pentru pâine, pentru viață. Cel mai mult Îi mulțumesc pentru Simona. Ea m-a ajutat foarte mult.
– Ce vă place cel mai mult la Simona?
– La Simona… îmi place totul. În afară de momentele când se supără pe mine. De multe ori i-am dat dreptate, mi-am recunoscut vina. Domnul știe. Mă simt vinovată când ea se supără și nu-mi face plăcere să îi provoc asta.
– E frumos. Asta înseamnă dragoste.
– În fiecare săptămână, miercuri seara, vin domnul Vali și doamna Ramona și se
roagă cu mine. Acum îmi vine să râd de bucurie. Înseamnă că nu mi-am pierdut mintea. Țin minte când a povestit despre mama ei, doamna Ana.
– Ce mai face doamna Ana?
– Ea stă cuminte și nu discută prea mult. E mai cuminte decât mine. Domnul Vali și doamna Ramona sunt cu rugăciunea și îmi place treaba asta. Am luat și Cina. Eu mă bucur, sunt oameni la a căror vedere eu mă inseninez. Acum, faptul că tu ești aici, este pentru mine un lucru nemaipomenit. Uite, dacă ne-am vizita mai des și am fi mai apropiați sufletește, ar fi foarte bine. Pentru că eu… ha, ha, ha… ”merg din bine în mai bine”… era o vorbă: ”înfloritoare ca România”. Mie îmi place România, așa cum este. Îmi place și președintele Iohannis, nu pt ca este profesor, ci pt că vorbește frumos cu ceilalți și are un ton așezat, calm. Tonul face melodia.
– Sunteți nostimă tare! Și mie îmi place de domnul Iohannis.
– Mi-a făcut mare plăcere că ai fost aici și am rugămintea să mai intri din când în când la noi.
– Mi-am dorit să vă binecuvântez și să ne conectăm sufletește. Dacă iese și ceva pentru revistă, e bine, dacă nu, altă dată.
Ați început greu, dar ați observant ce bine v-ați dat drumul la conversatie pe parcurs?
– Da.
– Vă mulțumesc că ați făcut efort și v-ați concentrat. Vă sfatuiesc să nu vă stresați pentru momentele de confuzie. Nu le dați importanță. Cum vin, așa să treacă!
– Zici ca mama mea, Mandita: ”cum au venit așa să se ducă.”
– Amin! Domnul să vă binecuvânteze și să vă răsplătească inima bună! ………
La cateva zile după ce am vizitat-o, doamna Elena a urmărit înregistrarea cu ultima sărbătoare a botezurilor și s-a rugat cu fata ei (care a luat botezul). Ea a lăudat așa pe Domnul:
Doamne Isuse, tot timpul eu am așteptat minuni, pentru că am văzut lucruri mari la Tine; dar această minune e altfel! Vreau să-Ți mulțumesc pentru lucrările pe care le-ai făcut în viața mea și a familiei mele! Îți mulțumesc Doamne pentru transformarea Simonei și pentru schimbarea profundă pe care o simt și o văd în viața ei! Știu că toată esența acestei lucrări Tu o faci. Dumnezeu este autorul și eu nu pot să schimb absolut nimic. Bucuria și recunoștința din inima mea nu pot fi descrise!
Nu știu cum să-Ți mulțumesc cu cuvintele mele sărace. Stau și meditez la cum ai putut să schimbi lucrurile atat de frumos și de profund!Îmi pare rău că mulți au plecat dincolo și nu au văzut și trăit cu noi această experiență. Dar Tu știi rostul tuturor. Mulțumesc pentru sărbătoare! Mă rog pentru alții care au nevoie de ajutorul Tău. Mulțumesc pentru cei care ne susțin în această operă extraordinară de a trăi și de a rămâne în Împărăția Ta, Doamne! Mulțumesc pentru tot ce ai lucrat în viața mea! Fii slăvit și binecuvântat în veci de veci și Te rog să ne ții în Mâna Ta, să ne ajuți să mergem pe cărările Tale, nu în alte direcții. Nu am decât cuvinte de mulțumire. Amin.
O inimă de evanghelist
Articol de MIRCEA ONȚANU
Tare binecuvântă este o generație tânără când este înconjurată de oameni cărunți și trecuți prin anii vieții cu Domnul.
Grupul Otniel l-a avut pe Bunelu de la care a avut multe de învățat, iar, mai apoi pe domnul Andrei, tataia grupului, pe care îl caracterizează perseverența (încăpățânarea) de a face un anumit lucru, simplitatea, credința în Isus Cristos, modul natural pe care îl are domnul Andrei de a vesti Evanghelia unor necunoscuți, nu contează unde, în parc pe o banca sau pe un bulevard. Ca un vânzător de obiecte prețioase, își prezintă ce are mai de preț. Și ce câștig pentru cei care răspund, ce comoară!
Ion
Cât de multe avem de învățat și priceput noi, cei tineri, care, la cea mai simplă răceala sau durere, vrem să luăm o pauză de la biserică, de la grup. Dar ce să mai vorbim de durerile domnului Andrei, dureri de genunchi și alte dureri în trup. Totuși, de multe ori, nu conta că are sau nu cine să-l aducă la grup, și venea chiar și cu mijloacele de transport în comun pană în Lunca Cetățuii sau alte locații. Lăsa durerea la o parte și se întâlnea cu frații. Mi-a rămas întipărit în minte timpul avut împreună când îl duceam cu mașina la grup, căci avea răbdarea și inima de a asculta cotidianul din viața noastră și de a se conecta la problemele noastre oricât de mici ar fi fost și nu vorbea niciodată neîntrebat.
Când vine vorba de rugăciune, este un alt capitol la care generația noastră mai are de învățat și deprins. Pentru domnul Andrei, timpul este trăit diferit atunci când se roagă, sau, mai bine zis, timpul nu mai este ceva de care să fie distras. În mare parte, munca și graba vieții din zilele noastre ne agită interior și parcă ne grăbim și nu alocăm timp suficient pentru comunicarea noastră cu Dumnezeu. Însă, când domnul Andrei se roagă la grup, se lasă adâncit în rugăciune și ne are pe toți în rugile lui.
Bunicul lui Iosua, tatăl Lilianei, ne ești o mărturisire vie și adevărată a iubirii lui Isus, care transcende barierele generațiilor și rămâne tare în încercări și suferințe.
Lăudat să fie Domnul pentru astfel de bunici și ajută-ne, Doamne, să prețuim mai mult pe înțelepții din mijlocul nostru!
Doamne, Tu faci schimbări profunde în sufletele noastre!
”Alege Viața” pentru celălalt!
Articol de CĂTĂLINA CONSTANTIN
Îl cunoaștem pe tataia Andrei de mai bine de două decenii, de când, împreună cu bunelul Grosu, activau în grupul de vârstnici al bisericii. De asemenea, de atunci, el este membru activ al bisericii de casă Otniel. Tataia Andrei, așa cum îl numim cu afecțiune, s-a evidențiat în grupul Otniel prin rugăciunile sale dedicate nu doar membrilor familiei sale, ci și întregii biserici Neemia, în special pentru păstorul nostru și echipa de prezbiteri, implorând:
Ține-i, Doamne, aproape, dă-le sănătate, nu lăsa dezbinare între ei și păzește-i de cel rău!
Această formulă de rugăciune rămâne constantă în viața sa. Tataia reprezintă un model demn de urmat, având o profundă dragoste pentru Domnul și pentru comunicarea cu El în rugăciune. Nu îmi amintesc să îl fi auzit vreodată să grăbească o rugăciune; acest aspect l-a ținut aproape de Domnul pe parcursul întregii sale vieți, de la momentul întâlnirii cu El.
De-a lungul anilor, a avut o pasiune deosebită pentru a-L mărturisi pe Domnul persoanelor necredincioase, indiferent de vârstă. Când ieșea din casă, primul său gând era să împărtășească Evanghelia cu cei pe care îi întâlnea, având mereu la el broșuri pe care le oferea, cu mesaje precum ”Alege Viața!”. Pe noptiera Antoniei, primită în dar de la tataia, se află ”cea mai frumoasă cărticică în miniatură, în care este descrisă cu delicatețe dragostea Lui pentru oița rătăcită”. Împărtășea bucuria evanghelizării cu toți cei pe care îi întâlnea, fie în parc, la piață, în tramvai sau la spital, incluzând atât persoane de aceeași vârstă cu el, cât și mulți tineri. Nu i-a fost niciodată rușine să vestească despre Domnul oricui i se ivea în cale. De exemplu, doamna Maria Manoliu a venit la credință datorită mărturiei lui tataia, iar alții ca ea, cu siguranță, își vor găsi locul în Ceruri, reprezentând rodul mărturisirii sale neobosite. Aceleași valori le împărtășeau și ceilalți membrii ai generației sale, generație pe care îmi place sa o numesc ”Generația de Aur a rugăciunii”. Personal, ori de câte ori am avut nevoie de sprijin în rugăciune, am căutat întotdeauna compania unei persoane mai în vârstă, căutând chiar să ”cumpăr un bătrân”, dar aceștia devin din ce în ce mai rari.
În ultimii ani, deși sănătatea lui a început să îi pună la încercare capacitățile fizice, dragostea sa pentru Domnul a rămas neschimbată, iar rugăciunile sale nu s-au diminuat. Ne rugăm ca Domnul să-l păstreze puternic printre noi, tataie drag, iubit de toți și, în mod deosebit, de Domnul Isus!
Tataie al nostru drag
Articol de LILIANA CHIRILĂ
Întoarcerea la Domnul a tatălui și a mamei mele a fost în anii ‘70, printr-un cumnat bucuros să le împărtășească faptul că a luat botezul în biserica baptistă. Tata și mama mi-au povestit deseori cum au înțeles pe Domnul Isus, iar dragostea de El le umplea inima de bucurie! Mersul la biserică era un eveniment deosebit de fiecare dată, cu programul de cântări comune, rugăciune și predici.
Amintesc de mama mea, care mi-a fost exemplu de femeie evlavioasă, pasionată de Cuvânt, blândă și veselă. Cuvintele de dragoste ale tatălui meu față de mama și pentru noi erau faptele. A avut o grijă deosebită de mama mea în boala cruntă de care a suferit doisprezece ani – până la vârsta de 42 de ani. Chiar dacă lucra în industria chimică zece ore pe zi; cu o putere deosebită reușea să facă multe treburi în casă, plin de glume, cu noi și mama. El și mama nu ne-au dat vreodată motive să credem că le este greu prin încercările familiei noastre; ne uneam în cântec și rugăciune cât de mult era posibil.
Îi plăcea să petreacă timp cu noi, îmbinând munca și joaca – primăvara ne lua la cules de mușețel, iarna mergeam la tatăl lui de la sat ca să dăm jos zăpada de pe casă, când era sezon de pescuit ne delectam cu friptura peștelui prins de el și ne pregătea salată de icre. De la el am învățat să meșteresc diverse lucruri, chiar să schimb rezistența fierului de călcat cu talpă grea!
Lui tataia, cum îi spunem acasă, i-a plăcut să-l mărturisească pe Domnul, pe stradă sau în parc, a împărțit broșuri cu versete din Biblie. Prin tatăl meu, cu asemenea broșuri și invitația de a veni la biserică, sora noastră scumpă, doamna Maria Manoliu, a cunoscut și iubit pe Domnul Isus, se rugau și cântau împreună.
De asemenea, îi plăcea tare mult să facă vizite celor în suferință, care nu reușeau să ajungă la biserică. De multe ori a mers în vizite la bolnavi împreună cu fratele nostru drag, domnul Grosu-Bunelu, față de care avea un respect deosebit pentru că era puțin mai mare ca ani, dar mai ales pentru că acesta dorea foarte mult să facă echipă cu alți slujitori ai Domnului. Tatăl meu are un singur ginere, pe Ioan, soțul meu, de care mereu s-a bucurat să-i traducă înțelesul Bibliei acolo unde nu înțelegea, bucuros să-i facă pește fript, știind că este foarte apreciat și dorit. De asemenea, are doi nepoți, pe Dani și Iosua, de care se bucură și acum, chiar dacă fiecare are activități diferite și nu mai depind de tataia. El i-a luat deseori de la grădiniță, le-a făcut cartofi prăjiți – moftul preferat – i-a învățat despre Domnul Isus cu bucurie și, uneori, cu dojană. Acum are bucuria să vadă că, în curând, nepotul Dani se va așeza la casa lui cu preafrumoasa Adelina.
Aș adăuga că tata este tare iubit și slujit de grupul de casă, îi are la mare cinste în poză pe dulap, se roagă pentru ei și se bucură mult să-i vadă de fiecare dată.
Tata a cântat ani mulți în corul bisericii și încă îi place să cânte – deseori ne unim cu toții din casă pe versurile cărții de cântări răsfoită de multe ori ca o carte de rugăciune, iar el, cu mare drag, ne roagă să cântăm cântarea preferată a mamei: ”Unde voi găsi iubire, ca a Ta dulce, Isus?”
În fiecare zi, chiar dacă suportă mai greu neputința bătrâneții și nu reușește să mai fie prezent la fiecare grup de casă,
îl văd pe genunchi în rugăciune, citește Biblia ore întregi și ne pune întrebări cu ce nu a înțeles.
Sunt recunoscătoare Domnului pentru tatăl meu, și cred cu tărie că va avea o răsplată frumoasă, începută de aici prin nenumăratele bucurii sfinte în mijlocul familiei și a Bisericii! Mulțumesc fiecăruia dintre voi pentru dragoste, rugăciuni, și, de acum înainte, fiți binecuvântați!
Interviu cu Elena Vieru
Realizat de ALINA LAVRIC
Doamna Elena Vieru este un suflet deosebit, cu o gingășie aparte în relații și o credință ancorată în promisiunile Domnului. Doamna Elena a lucrat în asigurarea calității în Vaslui, unde a locuit până la vârsta de 62 ani, vârstă la care L-a cunoscut pe Dumnezeu și a ales să facă legământ veșnic cu Mântuitorul ei. Tot în acea perioadă s-a mutat în Iași la fiica ei în urma vânzării locuinței din Vaslui în încercarea de a-și salva băiatul grav bolnav, pentru a-l ajuta sa urmeze un tratament foarte costisitor. Însă Domnul a avut alte planuri și doamna Elena a trebuit să treacă prin valea plângerii în urma pierderii băiatului și a soțului la distanță mică de timp. Însă Domnul i-a fost alături în această grea suferință și a incurajat-o să meargă mai departe, iar acum, la frumoasa vârstă de 78 ani, este o adevărată lumină acolo în casa fiicei sale, unde locuiește printre cei trei nepoți și ginerele dumneaei.
Pe doamna Elena o consider o adevărată comoară prețioasă, o femeie cu multă iubire de oameni și un om al rugăciunii în ascuns, iar lucrul care m-a impresionat cel mai tare este gestul asemănător văduvei sărace care a dat cei doi bănuți la templu, pentru construcția catedralei noastre. (Anca Mihai)
- Cum ați ajuns dumneavoastră să-L cunoașteți pe Dumnezeu?
- Am ajuns să-L cunosc pe Dumnezeu prin toate încercările prin care am trecut… Am avut o presimțire că nu poate să mă ajute altcineva decât singurul Dumnezeu, domnul Isus. Îi mulțumesc din suflet că m-a adus pe calea Lui.
- Cum ați ajuns în biserică? A fost cineva care v-a vorbit de Dumenzeu? Care v-a pus o Biblie în mână?
- Da. A fost cuscra mea. Ea s-a întors la Domnul înaintea mea și a zis că e bine să-L urmez și eu, că problemele par că sunt mai ușoare și putem învinge orice
Elena Vieru
greutate cu ajutorul Lui. Eu Îi mulțumesc pentru tot ce mi-a scos în cale și m-a ajutat să trec prin toate încercările, ca să biruiesc și să urmez calea Lui.
- Este vreun moment anume în care v-a marcat intervenția lui Dumnezeu?
- Momentul când m-a scăpat din necazurile pe care le-am avut și am biruit și nu m-au depășit. Și-I mulțumesc și-I rămân recunoscătoare în continuare și rog pe toată lumea care are încercări și greutăți să-L caute îndeaproape pe Domnul, pentru că alături de El viața va fi mai ușoară.
- Ce sfat ați vrea să dați copiilor și tinerilor care sunt neîncercați? Dumneavoastră ați venit la Dumnezeu din încercări, dar sunt tineri care nu sunt încercați; ei de ce să vină la Dumnezeu?
- Să-L urmeze pentru că vor avea satisfacții în viață și alături de Dumnezeu viața le va fi mai ușoară. Ei nu-și dau seama acum.
Eu îi sfătuiesc să urmeze calea Lui pentru că le va fi viața mai ușoară și vor birui toate încercările.
- Este ceva ce ați face diferit dacă ar fi să dați timpul înapoi?
- Nu. N-aș putea da timpul înapoi și să mă întorc înapoi unde am fost. Sper să mă ajute Domnul să duc până la capăt crucea cu EL în inimă și în gând și-I mulțumesc Domnului și Domnului Isus!
