DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII
— Şi, eu sunt vinovat pentru asta? — Tu eşti cel mai mare! ţipă Tudor. Era treaba ta să ai grijă de noi! — Nu-mi mai aud gândurile de trăncăneala voastră! Vă smiorcăiţi întruna ca nişte bebeluşi! Vouă v-a trebuit săniuş cu noaptea-n cap, nu mie, aşa că mucles! — Vorbeşti ca Ana, mormăi Tudor. de fapt, nu, vorbeşti ca orice copil mare, zise puştiul, gândind că tare şi-ar mai fi dorit ca el să nu aibă doar opt ani şi Mihai treisprezece. Mihai îşi cam ieşise din fire. Şi cu toate că daria şi Tudor se prinseră de mâini şi tăcură, el tot nu se putea concentra. În schimb, se învârtea pe loc de parcă asta l-ar fi ajutat cumva, într-un mod misterios, să gândească mai bine. — dacă dăm iar de nenea acela, ştii tu, Iona sau cum îl chema? întrebă fata, cu jumătate de gură. — Găsim noi o soluţie şi ieşim de aici, murmură Mihai, ceva mai potolit acum. — Mihai, crezi că tipul era Strigoi? se încumetă şi Tudor să mai întrebe ceva. Mihai tăcu. dar după ce termină să-şi studieze vârfurile ghetelor, în timp ce exersa mersul în cerc, îşi ridică privirea spre verii lui şi le văzu ochişorii. Ţâncii erau tare speriaţi! — Ia veniţi încoace, pisălogilor! 135