Issuu on Google+


SÎNZIANA POPESCU Drumul Anei prin Valea Plângerii

pentru detalii despre volumele seriei Andilandi vă invităm să vizitaţi www.andilandi.ro sau www.mediamorphosis.ro


În seria Andilandi au apărut:

Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm (volumul I)

Aventura gemenilor dincolo de Poiana Vie (volumul al II-lea)

Drumul Anei prin Valea Plângerii (volumul al III-lea)


Andilandi

D rumul Anei prin Valea Plângerii un roman de

SĂŽnziana Popescu


Sînziana Popescu ANdIlANdI. dRUMUl ANEI PRIN VAlEA PlÂNGERII Copyright © 2010 Sînziana Popescu Ilustraţii originale © 2010 Cireşica litinschi Redactor: Maia Costea Tehnoredactare şi copertă: dinu Mihai Toate drepturile sunt rezervate. Nicio parte a acestui volum nu poate fi reprodusă, înregistrată sau transmisă în orice formă sau prin orice mijloace, electronice sau mecanice, prin fotocopiere, înregistrare sau în orice alt fel, fără acordul prealabil al autoarelor. drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate Editurii Mediamorphosis, Bucureşti www.mediamorphosis.ro | office@mediamorphosis.ro | (+4) 031 407 3772 Apărut: Bucureşti, decembrie 2010 ISBN 978-606-92253-9-4 Contravaloarea timbrului literar se plăteşte Uniunii Scriitorilor din România Cont: RO65RNCB0082000508720001 / BCR - Sucursala Unirea Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României POPESCU, SÎNZIANA

Andilandi: roman / de Sînziana Popescu. - Bucureşti: Mediamorphosis, 2008vol.

ISBN 978-973-88826-6-9

Vol. 3: Drumul Anei prin Valea Plângerii. - 2010 ISBN 978-606-92253-9-4 821.135.1-93-31

Tiparul executat la lumina Tipo


Fiului meu, Matei şi prietenilor lui, Filip şi Eduard


Cuprins Conacul străbunicii Noaptea Sfântului Andrei licuricii lui Păcălici doamna Irodia, Împărăteasa tuturor Ielelor Tunet, Balaurul cu şapte capete Palatul de Coral dispariţia Anei Naşterea, Soarta şi Moartea În zbor, cu un Cal Năzdrăvan Armăsarul din grădina pustie Albinele şi Rohmanul Cele două Crăiese Sfatul Zânelor din Poiana Vie Castelul de Fum al Sânzienelor lupta Balaurilor Eliberarea licuricilor din lămpaşe Blajina Ana Crăiasa Pâca, stăpâna tuturor Zmeilor Mihai, Tudor şi daria vor părăsi Poiana Vie Prietene la cataramă 8

9 19 27 38 47 57 67 81 91 100 111 121 132 141 150 158 166 178 188 200


Saltimbancii din Mărul Fermecat la vânătoare de Vrăjitoare În luptă dreaptă Fugind din calea Balaurilor la adăpost, în Grădina Rohmanilor la Castelul Ielelor doamna Ana Casta conducătoare Rusalca din Grădina Ielelor Salvatorii Anei Armata lui Mar Întoarcerea Rujalinei la galop prin Valea Plângerii În Minele Piticilor Sfatul de taină Trenuleţul groazei Pe drumul cel bun Ultima încercare Amintiri din tărâmul uitat Tărâmuri surori

210 220 227 237 247 255 266 276 284 296 307 321 334 346 358 371 385 395 410 425 7


Conacul străbunicii

ovestea pe care mă pregătesc să v-o istorisesc acum este una specială. Ea nu vorbeşte doar despre călătoria Cărăuşei Ana în Celălalt Tărâm, ci şi despre drumul verilor ei, Mihai, Tudor şi daria. Cum a fost posibil ca mai mulţi pui de om să pătrundă dintr-odată pe meleagurile noastre nu m-am dumirit nici până astăzi, când mă pregătesc să consemnez peripeţiile lor în Cartea Cărăuşilor. Însă am pus tot haosul creat atunci, haos ce ne bântuie încă, pe seama Solomonarului Mar şi a Balaurilor săi. Nu mai ţin minte câţi ani trecuseră de când întunericul câştigase ultima dată Pasărea Măiastră, dar tot ce vă pot

P

11


SÎNZIANA POPESCU

asigura e că lumina o pierdea din ce în ce mai des în ultima vreme. din câte ştiu eu, Andilandi a poposit pe rând la Zmei, la Iele, iar o dată a ajuns la Căpcâni. din fericire n-a rămas mult la aceştia, dar lucrurile se înrăutăţiseră în Celălalt Tărâm. Totul era altfel decât fusese rânduit, iar Mar devenise foarte puternic. În seara în care pornisem în căutarea unui nou Cărăuş, conacul Muntenilor fusese scos la vânzare. Cel puţin aşa era anunţat pe o tăblie pusă în faţa scărilor cerdacului. dar cum trei dintre ultimii Cărăuşi veniseră spre noi din acel aşezământ omenesc, m-am gândit să îmi încerc încă o dată norocul tot acolo. Am urcat tiptil treptele cerdacului şi m-am apropiat de fereastră. M-am apropiat zic, fiindcă la scurt timp m-am lipit atât de tare de ea, încât mi-au trebuit vreo câteva minute bune să mă desprind. Asta pentru că geamul era îngheţat de atâta ură! Iar ura aceea, care cuprinsese întreaga odaie, care albise ferestrele şi care îmi pătrunsese până-n măduva oaselor, venea de la o fetiţă. În sufragerie intrară patru copii şi cinci adulţi. Următoarea noastră Cărăuşă, Ana, se deosebea de toţi puii de om din încăpere prin privirea rece pe care i-o arunca mamei sale, lucia. 12


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Nu trecu mult şi se adunară cu toţii în jurul balansoarului străbunicii şi începură să vorbească apăsat. Nu cred că vorbeau aşa de obicei, dar ştiam că bătrâna era tare de o ureche şi cu minţile niţeluş cam rătăcite. Cu toate acestea, se părea că toţi cei de faţă erau dornici să se facă înţeleşi şi poate, printr-o minune, chiar să primească aprobarea ei pentru vinderea conacului. — Sărut mâna! zise daria. Tati mi-a spus că sunteţi stră, stră, stră... stră, stră... — Se bâlbâie când se emoţionează, se scuză Andrei. — Stră-stră-bunica mea, încheie fericită micuţa, care n-avea mai mult de şase veri. — Nu ştiam să am strănepoţi, dar să creşti mare! Tudor, frăţiorul de opt ani al dariei îi surâse fetiţei, iar Mihai, vărul lor mai mare, îi făcu zâmbitor cu ochiul. Încercau desigur să-i dea curaj. deşi era limpede pentru oricine i-ar fi urmărit că de-abia se mai puteau ţine de râs. li se părea tare amuzant faptul că străbunica lor părea de pe alt tărâm, dar şi felul în care daria se bâlbâia atunci când se emoţiona. — Buni, zise Vlad, noi ne-am adunat aici pentru că vrem să te întrebăm dacă eşti de acord să vindem conacul şi să vii să stai cu mine şi cu Mihai la Braşov. 13


SÎNZIANA POPESCU

Bătrâna îşi potrivi mai bine ochelarii şi zise: — dar tu cine eşti, nepoate? — Sunt... Vlad, iar acesta e băiatul meu, Mihăiţă. Are treisprezece ani. — Să-ţi trăiască! dar nu mi-ai spus al cui eşti tu, nepoate? Toţi oamenii mari din încăpere se priviră oarecum descurajaţi, dar Vlad nu se dădu bătut. — Sunt nepotul tău mai mare, Buni, Vlad. Nu mă mai ştii? Cel de colo e Andrei, cu copiii lui, daria şi Tudor. Şi în colţul acela stau nepoţica ta, lucia şi strănepoata dumitale, Ana. — Sărut mâna, spuse Andrei. Noi suntem gemenii matale. Eu sunt Andrei şi ea e lucia. — Eu n-am gemeni, am o singură fată... Simina. — Ştim asta, Buni, dar aşa ne spuneai tu când eram mici – „gemenii mei”. Chiar nu-ţi mai aminteşti? — Nu înţeleg de ce insişti, îi şopti lucia lui Andrei. — N-ai văzut că îşi amintea de mama? — Are Alzheimer, Andrei... Conacul ni l-a lăsat nouă de mult. Trebuie doar să decidem cu cine va pleca de aici. Atât. — Tu cine spuneai că eşti, fetiţo? — Eu sunt lucia, Buni. Mă bucur să te găsesc... în putere. 14


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Păi, cum altfel? Eu sunt dintre cei care mor în picioare! — Să sperăm că nu e cazul încă, interveni Andrei, mai diplomat, ca mai toţi avocaţii. N-ai vrea să ne spui totuşi la cine ţi-ai dori să te muţi, Buni dragă? — Safta, du-te şi adu nişte prăjituri pentru musafirii noştri. În loc de răspuns, Safta, fata în casă – care îmbătrânise şi ea, dar care se ţinea încă foarte bine – îi arătă parcă ruşinată tava plină ochi cu prăjituri şi acadele. — Bravo! Văd că încă te mişti repejor! Când te-ai întors? — Acuş, coniţă, mormăi stingherită Safta, care deşi o îngrijea cu sârg, încă nu se obişnuise cu boala bătrânei. — Buni, ce zici? interveni Vlad. — despre ce? — Păi, adăugă Vlad uşor încurcat, despre ce te-am întrebat... — da' ce m-ai întrebat, nepoate? Atunci se lăsă o tăcerea grea printre adulţii din odaie. Oamenii mari zâmbiră amar, gândind că tot ce încercau ei să facă era zadarnic. Asta în timp ce puii de om începură cu toţii să chicotească pe înfundate. Numai Ana stătea în colţul ei de canapea privind în gol. Părea că nici nu-i aude, 15


SÎNZIANA POPESCU

că e cu gândurile departe de locul în care tocmai se decidea soarta conacului şi a străbunicii sale. la un moment dat însă, când spiritele începură să se încingă, Ana deveni mai atentă la discuţia celor mari. — Propun s-o iei la tine pur şi simplu, îi zise Andrei lui Vlad. — Şi cum să procedez, s-o răpesc? — Cheam-o în vizită, îi şopti Andrei, în timp ce îi făcea cu ochiul. Oricum, dacă n-o faci tu, nu mai rămâne decât azilul. — Asta nu e o alternativă! obiectă lucia. dacă vrei, Buni, vino să stai cu mine şi cu Ana, la Bucureşti. Până atunci Ana tăcuse. Însă cum înţelese că lucia voia să folosească biroul tatălui ei, deschise de îndată gura. — Vrei să se mute în camera lui tata? — Ana, te rog... — Nici nu se pune problema, lucia! interveni ferm Vlad. Tu eşti singură şi ai un copil de crescut. Mama stă la Andrei, deci Buni e responsabilitatea mea. Negocierile mai durară o vreme. lucia insista să o ia pe bunică la ea pentru că era medic şi credea că o poate îngriji mai bine. Asta în ciuda replicilor tăioase aruncate din când în când de Ana. Ori poate tocmai de aceea. Vlad considera că, dimpotivă, ar fi de datoria lui de frate mai mare să o îngrijească pe bătrână. Şi Andrei, care de când nu-l mai văzusem se 16


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

transformase într-un om pe cinste, încerca să-i împace. Până la urmă însă obosiră cu toţii, iar Safta o conduse pe bătrână în odaia ei. desigur, nu înainte ca străbunica să-i poruncească fetei în casă să se asigure că musafirii nu vor pleca cu argintăria ei şi nici să nu uite de noaptea Sfântului Andrei. — Să pui usturoi la toate geamurile, adăugă bătrâna înainte să iasă pe uşă. Că de nu, ne intră Strigoii-n casă! — E culmea cum îşi aminteşte toate prostiile, dar nu ne mai ştie pe nici unul dintre noi, mormăi Andrei. de exemplu, eu am uitat că azi e Sfântul Andrei, dar ea era la curent. — Nu e o prostie, tati, e ziua ta de nume, spuse daria. — Ai dreptate, draga mea, iartă-mă. Suntem puţin cam necăjiţi că n-o putem ajuta pe străbunica, dar găsim noi o soluţie până la urmă. — Între timp, cred că şi voi ar trebui să vă pregătiţi de culcare, adăugă Vlad. Safta v-a aranjat camera de la etaj. — Mihai, ne spui şi o poveste? se rugă Tudor de vărul lui mai mare. — Sigur! Vrei una specială de Sfântul Andrei? — Seamănă cu cele de Halloween? se interesă daria, uşor îngrijorată, în timp ce ieşeau unul câte unul pe uşa sufrageriei. — Nu, acelea sunt basme cu Zâne pe lângă ce am să vă povestesc eu vouă în seara asta! Buuu-huuuu-huuu! 17


SÎNZIANA POPESCU

Puii de om ieşiră din odaie şi se îndreptară tropăind spre scări, în drumul lor către camera de la etaj. Oamenii mari se mai destinseră, privind în urma micuţilor cu nostalgie. Era limpede că tânjeau în taină după vremurile lipsite de griji de odinioară. Privindu-i cum îşi zâmbeau cu căldură unul altuia, ochii lor păreau să-mi povestească multe. Îmi vorbeau despre cât de bine se simţiseră cu toţii la conacul Muntenilor. despre aventurile nemaipomenite de care avuseseră parte. despre dulciurile Saftei, înfulecate mereu cu o poftă de nedescris. Şi, nu în ultimul rând, despre prietenia trainică pe care o legaseră în toate acele vacanţe de neuitat petrecute în casa bunicii. Erau atât de frumoşi acei trei fraţi încât, pentru o clipă, părură din nou pui de om! Admirându-i, aproape că uitasem de Ana şi de tulburarea ei. Numai că o tulburare ca a Anei nu poate aluneca în uitare. Aşa că nu dură mult şi fetiţa îşi făcu simţită prezenţa, aducându-şi mama şi unchii cu picioarele pe pământ. — Vreau să ne întoarcem la Bucureşti! spuse Ana pe un ton apăsat, privind-o încruntată pe lucia. — Ţi-am promis că nu stăm mult aici, Ana. doar până rezolvăm cu străbunica şi suntem înapoi. Oricum, vineri sunt de gardă. Hai, fuguţa la culcare! 18


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Şi camera lui tati? — Ana... tati nu mai vine. de ce nu vrei să înţelegi? — Ce să înţeleg? Că l-ai alungat din casă şi acum vrei să te asiguri că nu mai are unde să se întoarcă? la auzul unei asemenea acuzaţii, atât lucia, cât şi Vlad şi Andrei amuţiră, neştiind ce să spună. Nu mai fu însă nevoie să adauge ceva, pentru că Ana ieşi val-vârtej din încăpere şi nu se opri din alergat decât atunci când ajunse în faţa odăii de la etaj. Odaie pe care Safta le-o pregătea puilor de om de fiecare dată când se întâmpla ca aceştia să le calce pragul. Ajunsă acolo, fata se ghemui pe coridor şi începu să plângă. Pentru că îi era ruşine de verii ei, nu intră de îndată în cameră, însă nu se putu stăpâni să nu plângă pe înfundate. de când părinţii ei divorţaseră, parcă nu se mai oprea din plâns. Plângea la şcoală, uneori şi în timpul orelor. Plângea în locurile de joacă. Plângea chiar şi atunci când citea o Ana Pop-Ionescu carte sau se uita la desene animate. 19


SÎNZIANA POPESCU

Ştia că plânsul n-o ajută şi că purtându-se urât cu mama ei nu-şi va aduce tatăl înapoi. dar de când el le părăsise, Ana se schimbase. Începuse să urască pe toată lumea! Îşi ura mama, considerând-o vinovată pentru cele întâmplate. Se ura pe sine, crezând că nu fusese suficient de isteaţă ori de drăguţă pentru a-şi ţine tatăl aproape. Însă mai mult decât pe oricine îl ura pe el, pe tatăl ei, pentru că plecase şi pentru că din cauza lui ea rămăsese numai cu o jumătate de familie.


Noaptea Sfântului Andrei

ând Ana intră în odaie, văzu de îndată feţele lungite de spaimă ale verilor ei mai mici. daria şi Tudor ascultau o poveste cu Strigoi spusă de Mihai. Micuţii erau atât de prinşi, încât aproape nu observară că li se alăturase şi ea. Ceea ce fetei îi conveni de minune. Căci asta o ajută să se schimbe-n pijama şi să se strecoare-n pat, fără să mai fie nevoită să dea vreo explicaţie în privinţa ochilor ori a năsucului ei, roşii de atâta plâns. Cei mai mici dintre puii de om îl ascultau pe Mihai într-o linişte desăvârşită. Îşi doreau atât de mult să afle cum se va sfârşi până la urmă povestea cătunului bântuit, încât aproape că nu li se mai auzeau răsuflările. Atât de

C

21


Tudor, Mihai si , Daria

încordaţi erau! Iar Mihai, un maestru neîntrecut al povestirilor, le vorbea pe un ton şoptit, grav, plin de promisiuni primejdioase. — Băiatul intră în cimitir cu paşi nesiguri. ducea felinarul în mâna stângă, iar aceasta îi tremura zdravăn... — de ce în stânga? murmură daria, care până atunci nu îndrăznise să pună vreo întrebare. — Pentru că în dreapta ascundea... ţăruşul. — Fireşte! aprobă Tudor, mai mult ca să demonstreze că lui, spre deosebire de daria care tocmai icnise, nu îi era teamă defel. — de pretutindeni îl priveau pietrele reci şi tăcute ale mormintelor. Nu se auzea niciun sunet în afara zgomotului înfundat făcut de paşii puiului de ţăran pe pământul reavăn. Numai de pe cruci îi fixau tăcute feţele răposaţilor din fotografii... 22


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Nu îi era frică? şopti daria. — Ba da, dar pentru că era singurul om care mai rămăsese în picioare în întreg satul, era de datoria lui să-şi răzbune semenii. Trebuia să-l găsească pe nemortul care ucisese fără milă toată suflarea din jur şi să-l răpună. Să îi străpungă inima cu un ţăruş! Aşa că nu se opri din drum. Merse cu paşi măsuraţi, dar hotărâţi, spre capătul cimitirului, acolo unde se odihneau cei îngropaţi de multă vreme. dar când ajunse în acel loc, ce să vezi? — Ce?! Ce s-a mai întâmplat?! ţipară în cor puii de om. — Întreg satul i se alătură într-o clipă! Aşa, de parcă ar fi răsărit din pământ exact lângă copil! — dar asta a fost bine, nu? întrebă Tudor uşor îngrijorat. — I-au venit ajutoare, întări şi daria. — Hmmm... n-aş prea zice, şopti Mihai. — de ce nu era bine? scânci daria căreia, din cauza fricii, nu i se mai vedeau decât ochişorii de sub plapuma pe care şi-o trăsese până la rădăcina nasului. — Pentru că toţi erau acum... Strigooooooi! Copiii începură să ţipe atât de tare încât Ana, care moţăia deja, se trezi brusc şi se răsti la Mihai. — Crezi că e în regulă să le spui poveşti de groază înainte de culcare?! 23


SÎNZIANA POPESCU

— Te rog, e Sfântul Andrei... dacă nu le spun acum, când s-o fac? E Halloweenul nostru... secret. — de ce e secret? întrebă Tudor. — Păi, pentru că Sfântul Andrei nu este o sărbătoare foarte cunoscută. În străinătate, toată lumea serbează Halloweenul în octombrie. la noi însă se cinsteşte noaptea Sfântului Andrei în noiembrie. Şi uite aşa, românii au parte de două sărbători: una moştenită şi alta împrumutată! deci ne putem distra de două ori mai mult decât alţii! — Şi ce dacă? pufni Ana. Cine crezi că mai are nevoie de o noapte a poveştilor de groază în plus? — Poveşti, spui... Hmmm, n-aş prea zice, adăugă Mihai, cu un zâmbet şui în colţul buzelor. Eu vorbeam despre istoria locurilor. — Încetează Mihai, nu mai sperii pe nimeni! ripostă Ana. Şi oricum, Halloweenul e mai nostim. Măcar primeşti bomboane... — Nu ştiu ce să spun, dar eu unul n-aş da prăjiturile Saftei pe nicio bomboană, zise Mihai. — Nici noi! i se alăturară-n cor daria şi Tudor. — Bine, conveni Ana, dar măcar recunoaşteţi că poveştile de groază de Halloween sunt mai... prietenoase. Sunt făcute să te ajute să nu-ţi mai fie frică, nu să te bage în boală. 24


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Nu trebuie să-ţi fie teamă Ana, o încurajă daria. Suntem cu tine! Ana îşi dădu ochii peste cap. — de cine să mă tem eu, cap sec? — Sora mea nu e cap sec! se oţărî Tudor. — Ai uitat cu cine vorbeşti? ripostă Ana. Eu sunt campioană naţională la lupte! — Şi ce te lauzi? se răţoi daria. Nici mie nu mi-e frică, dacă chiar vrei să ştii! Nici de Strigoi, nici de tine! Na! daria şi Tudor îi scoaseră limba Anei, iar Mihai începu să râdă, indicându-i cu capul pe mezinii trupei. — Ai văzut? Terapie de şoc! Şi funcţionează! — Nici măcar n-avea „happy end” povestea ta! răbufni Ana. — da' ce, m-aţi lăsat cumva s-o închei? se scuză Mihai. — Ce s-a întâmplat cu băiatul? A devenit şi el Strigoi, nu-i aşa? întrebă Tudor. — Bineînţeles că nu, răspunse Mihai. — Uf, ce bine! bătu din palme daria. — Pentru că, orice ar spune unii, până şi povestea mea are un final optimist, adăugă Mihai, privind-o insistent pe Ana. — Oare de ce nu-mi vine a crede? mustăci fata. — Eroul nu moare niciodată! proclamă Mihai cu voce gravă. 25


SÎNZIANA POPESCU

— dar cum de nu l-au muşcat, totuşi? insistă Tudor. — Ştiu, ştiu, ştiu, ştiu! ţipă daria. din cauza usturoiului pe care-l avea în... în... în... buzunar. — Nu. Usturoiul i-a ţinut la distanţă o vreme, dar nu acesta a fost motivul pentru care a scăpat băiatul. — Gata, m-am prins! zise Tudor, serios, ca un om mare. I-a eliminat cu ţăruşul! — Cam greu... Băiatul n-avea decât un singur ţăruş, iar Strigoii erau mulţi şi îl înconjuraseră. — deci nu putea să fugă, oftă daria. — Nu prea, continuă Mihai. dar Strigoii uitaseră ceva... — Ce?! tună corul micilor ascultători. — ...uitaseră cu desăvârşire că se crăpa de ziuă! Iar ei erau cu toţii foarte departe de gropile lor. — Şi au arssssssss de vii! zbierară fericiţi ţâncii, sub privirea lipsită de expresie a Anei. — de nevii, îi corectă doct Mihai. — Mă rog, adică au murit de tot, de tot, nu doar provizoriu, concluzionă daria. — Bun, acum că am ascultat şi finalul fericit în care e prăjit întreg satul, ne putem culca? întrebă Ana. — Urâcioaso! ţipă daria. Ne strici toată noaptea Sfântului Andrei! 26


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Noaptea oamenii normali dorm! ţipă şi Ana. — Nu şi în noaptea asta! le acoperi Tudor. Şi nu aici, lângă Pădurea Bogăţii! E cel mai bun loc de spus asemenea poveşti! — Ce ştiţi voi... Sunteţi nişte mucoşi. Puteţi fi păcăliţi cu orice poveste. — Cred că ar fi mai bine să ne culcăm totuşi, îndrăzni şi Mihai să intervină când o văzu atât de supărată pe Ana, dar fără folos. Prichindeii păreau porniţi împotriva verişoarei lor. — Ştiu că eşti mereu supărată de când a plecat tatăl tău, începu daria... — dar nu e drept să te iei mereu de noi din cauza asta! continuă apăsat Tudor. Nici să te... antrenezi pe noi când îţi vine! mai adăugă după, gândindu-se la momentele în care Ana se enerva prea tare şi uita că ei nu făcuseră lupte. — Viaţa nu e dreaptă, picilor. Obişnuiţi-vă cu ideea. după ce dădu glas „înţeleptei” cugetări aşternute mai sus, Ana îşi trase plapuma până peste creştet, apoi îşi puse şi perna pe cap. Nu dorea să mai audă nimic. Voia doar să adoarmă şi să uite! Mihai tăcu şi stinse lumina. deşi toţi trei verii Anei erau nemulţumiţi de cele întâmplate şi ar mai fi stat să povestească până-n zori, conveniră în şoaptă să-şi depene istoriile în seara următoare. 27


SÎNZIANA POPESCU

Era limpede că li se făcuse milă de Ana. Ştiau prin ce trecuse în ultimul an şi nici unul dintre ei n-ar fi vrut să fie în pielea verişoarei lor. Până şi lui Tudor îi păru rău că îl luase gura pe dinainte şi îi spusese adevărul verde-n faţă. Nu pentru că lui nu i-ar fi plăcut să spună adevărul, nici gând. Numai că deşi era mititel, Tudor ştia că pe Ana o durea să i se amintească de divorţul părinţilor. Tot aşa cum ştia că uneori, când credea ea că n-o vede nimeni, fata plângea mult. de aceea, chiar dacă ea îl cam trântea şi îi spunea vorbe de ocară, lui Tudor îi era tare dragă verişoara lui, şi nu-şi dorea să o amărască şi mai mult. Ana le ascultă o vreme şoaptele, până când simţi că adormiseră cu toţii. Apoi privi afară. din cauza gerului care îngheţase fereastra nu vedea mare lucru. Însă tocmai când începură să i se îngreuneze şi ei pleoapele, semn că Moş Ene o chema în împărăţia lui, geamul prinse să... strălucească.


Licuricii lui Păcălici

na privi cu atenţie fereastra. Primul gând care îi trecu prin minte fu că visează. dar nu era aşa. Ceilalţi dormeau, nu ea! Sau poate doar i se păruse? Nici vorbă. Chiar atunci, citindu-i parcă gândurile, geamul străluci şi mai abitir. „Oare o luminează razele lunii?” gândi copila. „Nu. luna dă o lumină liniştitoare, ca un lămpaş de veghe, în timp ce lumina pe care o văd eu este punctată şi se agită încontinuu. Ba mai şi bâzâie pe deasupra” îşi urmă Ana şirul gândurilor, fără să îndrăznească însă să atingă fereastra.

A

29


SÎNZIANA POPESCU

— Hm! Ce ciudat! gândi ea cu voce tare. lumina asta arată de parcă ar veni de la sute de lanterne mici, iar zgomotul e făcut special ca să te înspăimânte... dar Ana n-apucă să-şi isprăvească vorba că un zâmbet poznaş i se agăţă de buze, semn că desluşise, în sfârşit, misterul. — E clar, şopti fata, cu gura până la urechi. E o farsă! Pesemne se gândea că puii de ţăran din Hoghiz aflaseră de venirea lor la conac şi se înţeleseseră să le lumineze fereastra cu lanterne ca să-i sperie zdravăn de Sfântul Andrei. Mie una nu mi-ar fi dat prin cap să mă gândesc la aşa ceva, recunosc. dar nici măcar eu nu ştiu, pe de-a-ntregul, cum funcţionează iţele minţilor puilor de om. Atât sunt de încâlcite! de un singur lucru am fost însă mereu sigură: micuţii care ajung în Celălalt Tărâm nu sunt deprinşi să creadă în minuni. Nici în magie. Nici măcar atunci când aceasta le gâdilă nasul. Ori când le bâzâie întruna-n urechi şi le zboară pe dinaintea ochilor, aşa cum i se întâmpla Anei atunci. Mai degrabă găsesc o explicaţie pe care ei o numesc „logică”, decât să o accepte pe cea care li se oferă pe tavă şi pe care noi o numim „adevărată”. Ana apăsă mânerul, apoi împinse brusc fereastra. Aceasta scârţâi supărător atunci când se dădu la o parte. 30


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Însă, spre dezamăgirea fetei, afară nu era nimic deosebit de văzut. Era frig şi mirosea deja a iarnă, este adevărat. Vântul bătea cu putere şi cerul se pregătea să cearnă zăpadă. dar în afară de aceste lucruri nimic notabil, după cum vă spuneam. În plus, lumina pe care Ana o văzuse doar cu câteva clipe în urmă dispăruse ca prin farmec. Pierise de parcă cineva stinsese brusc toate aşa-zisele lanterne şi o zbughise de la locul faptei în pas săltat. Fata scrută bănuitoare tufişurile din grădina din spatele conacului, tocurile ferestrei şi privi atentă în zare, spre Pădurea Bogăţii. Apoi închise fereastra cu mare grijă. Nu apucă însă să se vâre la loc în aşternut că luminile reveniră în forţă. Păreau şi mai multe, şi mai puternice. Apoi, ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, luminiţele fură însoţite de data aceasta şi de nişte chicoteli supărătoare. Ana se ridică furioasă în capul oaselor şi deschise din nou fereastra. luminile dispărură iar, de bună seamă! dar chicotelile se mai auzeau încă, ceea ce pe Ana nu putu decât să o înfurie şi mai tare. Copila îşi întări bănuielile cum că puştii din Hoghiz se ascunseseră la ei în grădină şi erau decişi să nu-i lase să doarmă. Aşa că îşi încruntă sprâncenele şi le strigă cât putu ea de tare potenţialilor intruşi: 31


SÎNZIANA POPESCU

— dacă nu plecaţi imediat, o trezesc pe Safta să vă alerge cu mătura! Aţi înţeles?! din grădină nu se mai auzi nimic. Aşa că Ana adăugă, aproape stăpână pe situaţie: — Aceasta e o proprietate privată! Aşa că ar fi bine să nu vă mai prind în grădina noastră, limbricilor! — Nu suntem limbrici, urâto! piui revoltată vocea lui Păcălici, care aducea destul de bine cu cea a unui pui de om. Suntem licurici! — lasă că vă arăt eu, frumoşilor! mormăi înciudată Ana. Acum cobor şi dau cu voi de pământ! licurici, auzi! Neruşinaţii! Fata sări din pat direct în cizmuliţe. Îşi luă o lanternă dintr-un sertar şi paltonul din cuier, apoi fugi atât de repede pe scări, încât nici n-am văzut-o când a ajuns jos, în grădină. I-am zărit doar lumina lanternei cu care scotocea nervoasă fiecare colţişor. după mormăieli, am dedus că fata nu-i prea avea la suflet pe licurici şi nici nu-i credea că spuseseră adevărul atunci când îşi declaraseră identitatea. la un moment dat, am văzut cum lanterna Anei se stinge brusc. Aşa că m-am apropiat să aflu ce se întâmplase. Copila se ghemuise în spatele unui brăduţ şi privea încordată spre o moviliţă. Stătea la pândă. Era clar 32


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

că voia să-i ia pe aşa-zişii licurici prin surprindere. Mai ales că ceva mai încolo, dinspre moviliţa cu pricina, se auzeau voci. — Eu propun să plecăm de aici şi să-i spunem Irodiei că n-am dat de ea! zise Păcălici. — Te-ai supărat că te-a făcut limbric, nu-i aşa, Păcălici? chicoti licuriciul 13. — Nicidecum, 13. de când credeţi că pun eu preţ pe ce spun oamenii? E urâtă şi bună pace! N-aţi văzut ce păr scurt poartă? — Aici are dreptate Păcălici, interveni şi licuriciul 109. Are părul retezat şi cu breton. Bleah!!! — Zici că este Zmeoaică, se strâmbă şi 99. Cum să ne agăţăm în părul ei cu toţii? — Eh, asta n-ar fi fost o problemă, nu trebuia să ne agăţăm chiar toţi, zise apăsat Păcălici, privindu-şi cât putu el de urât interlocutorul. Problema este că... — Cum adică? Vrei să spui că părul fetei nu este pentru noi toţi?! ţipă licuriciul 99. — Nu mă mai întrerupe! răbufni Păcălici, căruia i se şi zbârliseră antenuţele de atâta supărare. — doamna ne-a dat părul pentru întreaga ceată! insistă 99. — Aşa e, ţipară şi ceilalţi, gata-gata să se ia la trântă. 33


SÎNZIANA POPESCU

— Uiţi a cui ceată este? tună Păcălici. Ne numim ceata lui Păcălici, licuricii lui Pă-că-lici! Singurul licurici demn să poarte un nume, restul n-aveţi decât numere. — Ar mai fi şi Pricolici şi... băzâi 55, care se băga mereu unde nu-i fierbea oala. — Vorbeam de ceata mea, zevzecule, nu de alte cete de licurici! ţipă Păcălici, înfuriat la culme. Eu am nume pentru că sunt conducătorul cetei. Voi aveţi numere pentru că sunteţi supuşii mei. Numere, numere şi iar numere! — Putem să ne mai jucăm la geamul ei? întrebă 55 privindu-i tâmp, după cum îi stătea-n fire. — Nu, nu mai putem! N-avem vreme de joacă. Tăceţi şi ascultaţi-mă cu atenţie! Eu sunt conducătorul vostru! Aşa că numai eu decid cine merge în părul fetei şi cine zboară pe lângă! Cum licuricii tăcuseră cu toţii şi îl priveau oarecum îngrijoraţi, Păcălici se mai linişti gândind că începuseră, în sfârşit, să-i dea şi lui ascultare. Însă Păcălici se lămuri în curând că lucrurile nu stăteau tocmai aşa cum îşi închipuise el. — Mă scuzaţi că vă întrerup, şopti Ana. dar ce anume sunteţi? Păcălici se întoarse brusc şi dădu de ochii măriţi de uimire ai fetiţei. Ana se întinsese pe burtă în spatele movilei lor şi îi privea acum cam de la acelaşi nivel. 34


Ana si , Licuricii

— Nu ţi-am spus, urâţico?! Suntem licurici! li-cu-rici! Ce parte nu înţelegi? după ce că ai părul retezat ca o sperietoare de ciori, mai eşti şi grea de tărtăcuţă? — Ba aduce mai mult a Zmeoaică, aş zice, interveni doct licuriciul 99. Nu seamănă deloc cu o sperietoare! 35


SÎNZIANA POPESCU

— Vorbiţi... murmură Ana, parcă nevenindu-i încă să-şi creadă ochilor şi urechilor. Cum se poate una ca asta? — după ce că e urâtă, mai e şi prostuţă, scrâşni Păcălici. Sărmana... Mereu am vorbit, urâţico! se răţoi iar la ea. — Ana. Mă cheamă Ana, nu urâţica! — Atâta doar că urechile voastre, ale oamenilor, nu sunt făcute să asculte. Surzilor ce sunteţi! — Este Cărăuşă, Păcălici, interveni împăciuitor 109. Ştii bine că nu este „surdă”, ca oamenii în putere. Ea ne aude. — Cărăuşi?... Cine sunt Cărăuşii? — Pui de om încercaţi, prostuţo. — dacă mai îmi spui încă o dată prostuţă sau urâţică, te strivesc cu lanterna! Gâză enervantă ce eşti! — dacă mă striveşti, n-ai să mai afli nimic! Nu-i aşa, Ana? o luă Păcălici peste antene, spunându-i numele cât putu el de zeflemitor. Ana lăsă lanterna jos şi întrebă pe un ton ceva mai potolit. — de ce sunt „încercaţi”? — de întuneric. Toţi au o problemă pe care numai acolo şi-o pot rezolva, zise Păcălici, arătând cu degetul Pădurea Bogăţii. — Sau nu şi-o pot rezolva, completă chicotind răutăcios 55. 36


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Ana simţea că explodează. Aşa că profită de faptul că licuricii începuseră din nou să şuşotească şi îşi adună gândurile. Se părea că fiinţele astea mici, luminoase şi nespus de enervante, vorbeau. Şi se amuzau copios pe seama puilor de om „încercaţi”. Mai ales pe seama celor care nu puteau să-şi rezolve „problemele” în Pădurea Bogăţii. dar ce legătură aveau toate acestea cu ea? Când îi privi din nou pe licurici, Ana văzu că aceştia continuau să şuşotească, gesticulând spre ea pe furiş. Nu îndrăzni să se apropie prea tare, aşa că rămase unde se afla, dar se ridică în picioare şi îşi puse mâinile în şold – ca să arate mai impunătoare. — Mă scuzaţi că vă întrerup din nou, dar îmi puteţi spune şi mie totuşi ce căutaţi în grădina mea? — Am venit să te luăm, explică 13. Atâta doar că nu reuşim să ne hotărâm cine va sta în părul tău scurt şi ciufulit şi cine va zbura pe lângă el. — Să mă luaţi? murmură Ana, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. da' ce sunt eu, taxi?! — Ne-a trimis doamna, se scuză 109, uşor intimidat de statura fetei. — Care... doamnă? — Împărăteasa Ielelor, a doamnelor adică! zise Păcălici, plin de importanţă. Crezi că eu fac târguri cu fitecine? 37


SÎNZIANA POPESCU

— Nu pricep, mărturisi Ana cu sinceritate. — Nici nu e nevoie, o asigură Păcălici, cu o ironie muşcătoare. Oricum, înţelegerea a căzut. Ne-a promis părul Cărăuşei dacă o aducem unde trebuie. dar tu n-ai păr încăpător pentru ceata mea, iar eu nu fac nimănui servicii gratuite! Plecăm! Ana îi privi uluită. Nici n-apucă să mai întrebe ceva pentru că, la un semn de-al lui Păcălici, tot roiul de licurici îşi luă zborul spre Pădurea Bogăţii. — Staţi aşa, ţipă fata după ei. Există... Iele? degeaba însă. Pentru că n-o găsiseră destul de frumoasă, licuricii erau decişi s-o părăsească. Aşa că nici unul nu-i răspunse, iar Ana nu mai ştia ce să creadă. Ultima ei întrebare i se păru brusc ciudată. Iar licuricii, priviţi aşa, de departe, păreau din nou nişte gâze obişnuite. Oare doar i se păruse că-i aude vorbind? Copila începu să se îndoiască din nou de tot ceea ce tocmai i se întâmplase şi era cât pe ce să se întoarcă la ea în odaie. Înainte să intre-n casă însă, mai privi încă o dată licuricii. Spre surprinderea şi nemulţumirea ei îi văzu cum se întorc spre dânsa şi cum îşi bat toţi deodată pumnişorii în semn de necaz. — Sâc, urâto! Sâc, sâc, sâc! zbierară împieliţaţii. 38


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

În prima clipă, Ana crezu că iar i se năzare. Însă licuricii – obişnuiţi, după cum bine ştiţi, să se poarte ca nişte ţânci obraznici – se strâmbară la fată atât de urât, încât până şi mie mi-a venit să privesc în altă parte. Nu ştiu cum v-aţi fi simţit voi dacă vi s-ar fi întâmplat un asemenea pocinog, dar pot să vă asigur că Anei i se aprinseră obrajii de mânie. Atât de tare o supăraseră licuricii! Apoi fata nu se mai gândi decât la un singur lucru – să pună cât mai repede mâna pe zburătorii aceia obraznici şi să le stingă lămpaşele!


Doamna Irodia, Împărăteasa tuturor Ielelor

elele sunt fiinţe neasemuit de frumoase. Au părul lung şi drept, până-n călcâie, picioare subţiri, trupuri mlădioase şi glasuri tulburătoare. Straiele lor sunt ţesute din cea mai fină mătase care s-a pomenit vreodată, iar podoabele doamnelor nu sunt alese la întâmplare, ci reprezintă însemne ale castei din care fac parte fiecare. Altfel nimeni nu le-ar putea deosebi una de cealaltă, atât sunt de asemănătoare între ele. dacă le priveşti însă cu mare băgare de seamă, poţi observa că părul Ielelor din casta Măiestrelor e auriu şi e împodobit cu flori şi fluturi. Ori că-n părul roşu al linelor, supranumite şi Vrăjitoarele curţii, se aciuiesc mereu

I 40


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

licuricii – luminându-l şi punându-l şi mai mult în valoare. de asemenea, se ştie că drăgaicele poartă pe creştet coifuri şi că dansează cu săbiile-n mâini până îşi rup încălţările. Tot astfel cum se cunoaşte că Rusalcele au părul întunecat, după cum le este şi firea. Sau că Mândrele – casta conducătoare, cea din care se aleg mereu Împărătesele – au părul nins, strălucitor. Cu toate acestea, atunci când Cărăuşa Ana se ciocni de Irodia, aproape dând-o pe doamnă jos de pe picioare, nu îi recunoscu soiul. În graba ei de a prinde şi a zburătăci licuricii, fetei nici nu-i trecu prin gând că s-ar afla înaintea unei doamne din casta Mândrelor. Şi nu a oricărei Mândre, ci a Mândrei Irodia, Împărăteasa tuturor Ielelor! Cărăuşa nu văzu înaintea ei decât o fetiţă. Şi încă una destul de speriată. Altfel Ana si Irodia spus, nici urmă din doamna ,

41


SÎNZIANA POPESCU

de odinioară, din vremurile în care Irodia arăta ca o femeie pârguită şi era o Împărăteasă de temut. Acum, deşi era vârstnică de când Timpul nu avea nume, Irodia părea o copilă de seama Anei. — N-ai văzut licuricii? gâfâi Ana, parcă-n loc de „pardon” ori de „ce faci aici”, rotindu-şi lanterna în toate părţile. — Nu, murmură Irodia, privind-o uşor iritată. Nu i-am văzut! Fata nu i se păru Împărătesei cine ştie ce. Ba chiar îi deveni brusc antipatică. doar o îmbrâncise şi îi murdărise rochia. dar, deocamdată, făcu un efort şi n-o repezi. Încă nu îi ceruse pasărea. — Ştii că vorbeau? i se confesă Ana, buimacă şi agitată deopotrivă. Neobrăzaţii! Irodia nu răspunse de îndată, dar îi rânji cât putu ea de îngăduitor. — dacă pun mâna pe ei, le arăt eu lor, mormăi copila. Aţi auzit, frumoşilor?! Vă prinde „urâta” şi o încurcaţi! — Aşadar tu eşti noua Cărăuşă, spuse Irodia după o vreme. În acea clipă, pentru prima dată de când se întâlniseră, Ana găsi de cuviinţă să-şi tragă sufletul şi să afle totuşi cine era necunoscuta care-i şedea-n faţă. 42


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Pe mine mă cheamă Ana, răspunse fata, destul de apăsat, nu „Cărăuşa”. Întrebarea este cine eşti tu? Şi ce cauţi tu în pădure la ora asta, umblând aşa... dezbrăcată? — Sunt îmbrăcată. Port o rochie din cea mai fină mătase... — Este sfârşitul lui noiembrie, o întrerupse Ana, care devenise dintr-odată ceva mai atentă. Este foarte, foarte frig! Mie mi-e frig şi am cizme şi palton! — dacă-ţi era chiar aşa de frig, trebuia să-ţi iei şi şalul şi căciula, veni sec răspunsul Irodiei. Mie îmi este bine. doamna atinse umărul Anei şi o lămuri că spune adevărul. Irodiei nu-i mai crescu biciul de foc din mâna stângă, cum se întâmpla pe vremuri, când era în putere, dar Ana o simţi atât de fierbinte, încât se trase înapoi de parcă ar fi fost arsă. — Ce cauţi în pădure la ora asta? spuse Ana. Ai fugit de undeva? Pari să ai febră... — Nu eu am fugit, ci tu ai făcut-o. Eu sunt acasă, zise Irodia. — Vrei să spui că Pădurea Bogăţii e casa ta? pufni Ana în batjocură. Iar tu cine eşti, mă rog frumos? Fata Pădurii, cumva? — Fetele Pădurii au părul albastru şi plâng când apare luna, răspunse rece doamna. 43


SÎNZIANA POPESCU

— Atunci, poate că eşti doamna lacului, o luă din nou peste picior Ana, deşi parcă nu îi mai ardea de şagă. — Vâlvele-bălţii sunt mici, cât palma. Au cozi de peşte, iar părul de culoarea nisipului şi-l poartă mereu împletit cu perle. Ana tăcu şi o privi pe Irodia cu luare-aminte. deşi arăta ca una dintre colegele ei de clasă, necunoscuta părea să ştie destul de multe despre Pădurea Bogăţii şi tainele acesteia. Şi era foarte convingătoare! Unde mai pui că ochii doamnei erau frumoşi, dar cam ciudaţi. Atunci când Ana se apropie puţin de Irodia, văzu că ochii doamnei erau prea mari, prea negri, cu gene incredibil de lungi şi lipsiţi cu desăvârşire de albul firesc oamenilor. — dacă nu eşti nici Fata Pădurii, nici Vâlvă, cine eşti? — Sunt Irodia, Împărăteasa Ielelor. — Corect, iar eu sunt Iana Sânziana, zise Ana, zâmbind cu gura până la urechi. — Nu prea cred, o contrazise cu dârzenie Irodia. Aş recunoaşte oricând o drăgaică, chiar dacă Iana nu-şi mai poartă coiful şi chiar dacă acum aduce mai mult cu o muritoare de rând. la început, Ana o privi cu gura căscată. Nu trecură însă decât câteva clipe şi un zâmbet firav începu să îi înflorească în colţul gurii. Cărăuşa nu credea nicio iotă din ce spunea Irodia. 44


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

„dacă Ielele există cu adevărat, cu siguranţă nu arată ca fetiţa din faţa mea”, gândi Cărăuşa. „Asta o ştie până şi daria sau orice alt pici din partea locului”, mai cugetă ea. după care îşi propuse ca înainte să râdă în hohote, să procedeze totuşi înţelept şi să se asigure mai întâi de identitatea necunoscutei. — dacă eşti ce spui că eşti, ştii vreo vrajă? întrebă Ana. — Eu le-am poruncit licuricilor să te caute. Nu ţi-au spus? — Parcă, zise Cărăuşa, dându-se precaută un pas înapoi. — licuricilor, arătaţi-vă! porunci Irodia. dar Păcălici nu era dispus să-şi arate încă antenele. deşi se afla prin preajmă, vă asigur. Astfel că doamna, supărată că nu reuşise să-şi demonstreze puterile în faţa Cărăuşei, îi spuse Anei: — de regulă licuricii nu lucrează fără plată, dar acum nu-i văd. Bănuiesc că au făcut o excepţie şi te-au adus negândindu-se la simbrie. — Nu m-au adus ei, zise Ana. Eu am alergat în urma lor. Spuneau că am părul prea scurt şi că ei „nu lucrează pe gratis”. — Sunt cam răutăcioşi, nu-i aşa? rânji doamna. de asta fugeai după ei, nu? Ca să te răzbuni. Irodia surâdea zeflemitor. lucru care o cam supără pe Ana. 45


SÎNZIANA POPESCU

— Ştii ceva?! Habar n-am cine eşti, dar Ielele, dacă există cu adevărat, nu arată ca tine! Acum te rog să mă scuzi, dar am de zdrobit nişte gâze tâmpite. Apoi trebuie să mă întorc la conacul străbunicii mele. Îmi este cam somn şi încep să mă plictisesc! Ana trecu pe lângă Irodia şi îşi văzu de drum, mergând cu pas măsurat şi luminând cu lanterna în toate direcţiile, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic important. Irodia nu se aştepta ca puiul de om să nu îi recunoască felul ori – mai rău! – să n-o creadă nici măcar pe cuvânt, dar eu eram sigură că Ana n-o va lua în serios. Cel puţin nu de la bun început. Şi de ce ar fi făcut-o? Trecuse destul de multă vreme de când doamnele fuseseră pedepsite de către Ursitoare pentru faptul că o furaseră pe Andilandi de la Cărăuşa lucia, dar nimeni nu se obişnuise încă cu noua lor înfăţişare. Nici măcar noi, care le suntem surori şi le ştim dintotdeauna. Îmi amintesc numai că atunci când doamnele au comis furtişagul, cântul Păsării Măiestre le-a întinerit peste măsură, transformându-le în nişte copile inofensive. Şi astfel au rămas până la venirea Anei aici, la noi, în Celălalt Tărâm. Aşadar, cum te puteai aştepta de la un pui de om să le recunoască din prima clipă, aşa, schimbate cum erau? — Ana, aşteaptă-mă! o somă Irodia. 46


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Însă Cărăuşa nu se opri şi nu privi în urmă. doar înaintă vrăjită spre lacul Ursitoarelor. Când doamna o ajunse din urmă, Ana era deja la mal. Privea Castelul Ursitoarelor, aflat tocmai în mijlocului acelui lac magic, bătrân de când lumea. lumini nenumărate pâlpâiau în faţa ochilor fetei, dezvăluindu-i un palat de vis, în care ardeau miliarde de candele. — Ce e asta? murmură ea, aproape intrând cu picioarele în apă. — Este Castelul Ursitoarelor, răspunse Irodia. Parcă ar fi un caşcaval mare pe care l-au ros şoarecii. Nu mai are pereţi, vezi? — dar lumina? — lumina, desigur... Eh, ea este dată de sufletele oamenilor. — Sufletele celor vii, zise Ana, vorbind mai mult pentru sine. — de bună seamă. Anei i se făcu dintr-odată tare frig. Ori frică? Nu vă pot spune cu precizie, pentru că n-o vedeam de foarte aproape. Tot ce vă pot asigura însă este că Irodia nu o mai slăbea. Şoaptele vrăjite ale doamnei ajungeau până la copacul în spatele căruia mă adăpostisem şi de după care mai trăgeam niţeluş cu ochiul. 47


SÎNZIANA POPESCU

— Ştiu că pare greu de crezut pentru un muritor, zicea Irodia, dar puii de om încercaţi chiar pot vedea aievea fiinţele Celuilalt Tărâm. Pot vorbi cu licuricii, pot admira Castelul Ursitoarelor, pot face târguri cu Împărăteasa Ielelor... de teamă, Ana nu îndrăzni să se întoarcă. Totul o copleşea acum. licuricii răsăriseră lângă ea ca prin farmec, de parcă până atunci s-ar fi ascuns numai ca să-i facă ei în necaz. Castelul ce-i stătea înainte părea zidit în altă lume, iar ochii stranii ai Irodiei, care se oglindeau în lac parcă şi mai mari decât erau în realitate, o înţepeniseră pe de-a-ntregul. Ana nu se întoarse spre Irodia pentru că nu avea curajul s-o privească drept în faţă, dar o întrebă: — Ce vrei de la mine? — Pasărea Măiastră, şopti doamna. — Pasărea din... poveşti? se bâlbâi Ana. Bine, dar nu o am. — O vei avea, o asigură Irodia. În curând, o vei avea...


Tunet, Balaurul cu şapte capete

na nu mai avu timp s-o întrebe pe Împărăteasa Ielelor de ce-o dorea atât de mult pe Andilandi. Într-o clipă numai mii de mâini mici şi gingaşe, ca de păpuşele, ieşiră din apă, o apucară pe fată de cizmuliţe şi o traseră cu putere de lângă doamnă direct în lacul Ursitoarelor. Cărăuşa dispăru din faţa ochilor noştri cu aşa o viteză, încât nici măcar Irodia nu fu în stare s-o oprească la timp să nu alunece-n adâncurile de nepătruns ale apei. — Vâlvelor! ţipă Irodia. Mi-o veţi plăti cu vârf şi îndesat! Când am văzut-o pe doamnă atât de neputincioasă, mi-a venit să râd. Era limpede că ameninţa în van. doar era ştiut că vrăjile Ielelor n-aveau efect în lacul

A

49


SÎNZIANA POPESCU

Ursitoarelor. Mai cu seamă de când doamnele fuseseră pedepsite de către Ursitoare şi puterile lor scăzuseră simţitor. Cu toate acestea mai ştiam, la fel ca şi Împărăteasa de altfel, că fata nu putea rămâne o veşnicie în apă. Şi că odată ce se va iţi la suprafaţă va fi urmărită iar de toate spiritele întunecate. de către toţi cei care o râvneau pe Andilandi. — Să ştiţi că noi am ademenit-o până aici, Înălţimea Vostră! se scuză atunci Păcălici, simţindu-se uşor vinovat că nu îndeplinise întrutotul poruncile doamnei. — Cărăuşa a venit singură, mormăi Irodia, n-a ademenit-o nimeni. Iar tu n-ai apărut când te-am chemat! de ce nu te-ai arătat din prima clipă? Voiai să mă faci de ocară în faţa unui amărât de pui de om?! — Aţi văzut şi domnia Voastră ce păr scurt avea. Cum poate călători o ceată în asemenea plete? — Piei din faţa ochilor mei, Păcălici! Piei până nu îmi ies din fire şi vă şterg de pe faţa pământului! Nu fu nevoie ca doamna să mai adauge ceva pentru ca întreaga ceată a împieliţatului să se sperie şi să dispară iar. doamna însă nu se mişca de pe malul lacului, convinsă fiind, aşa după cum vă spuneam, că Ana va ieşi odată şi o dată la suprafaţă. Şi că ea, Irodia, o va convinge până la urmă pe Cărăuşă să îi dea de bunăvoie Pasărea Măiastră. 50


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Am privit-o o vreme în tăcere, dar Irodia nu se mişca. Părea chitită să rezolve toate „problemele Ielelor” singură, cu mânuţa ei. Altfel, bănuiesc că nici nu s-ar fi sinchisit să urmărească chiar ea puiul de om, ci ar fi lăsat sarcina aceasta istovitoare în seama unei supuse. Eu însă mă cam plictisisem să aştept. Ştiam cine erau autoarele „răpirii” şi bănuiam că Ana era la adăpost. Aşa că mă hotărâsem să-mi iau tălpăşiţa spre Poiana Vie şi să-i spun Ianei că am dibuit o nouă Cărăuşă. dintr-odată însă începu să viscolească. Irodia ridică ochii spre cer şi fruntea ei neasemuit de frumoasă se descreţi pe dată. Pădurea părea că vrea să cadă peste noi, cerul se întunecase pregătindu-se de cea mai năprasnică dintre furtuni, iar doamna zâmbea. Copacii se plecau aproape până la pământ, iar Irodia începu să ţipe de bucurie. Şi chiotele ei, care aduceau mult cu strigătele corbilor flămânzi, îmi păreau de neînţeles. Cel puţin aşa am simţit până când am văzut cum îngheaţă lacul Ursitoarelor şi m-am dumirit de ce se bucura doamna şi cine pornise furtuna. În clipa următoare, de parcă ar fi vrut să-mi confirme bănuielile, Solomonarul Mar îşi făcu apariţia împreună cu Tunet, noul lui Balaur alb cu şapte capete. dihania ateriză cu măiestrie pe pojghiţa lacului pe care tocmai îl îngheţase 51


SÎNZIANA POPESCU

dintr-o singură suflare. Şi trebuie să vă spun că, deşi doamna era mult mai încrezătoare în atingerea planurilor ei decât fusese numai cu câteva clipe-n urmă, eu nu mă bucuram deloc de asemenea oaspeţi. Solomonarii sunt cele mai întunecate fiinţe dintre câte s-au pomenit în Celălalt Tărâm. Iar Balaurii, slugile lor, sunt şi ei făpturi năprasnice şi de temut. Este foarte adevărat că Tunet este un Balaur alb, la care de-abia te poţi uita, atât de frumos îi strălucesc solzii. dar numai un nepriceput sau un necunoscător s-ar putea gândi că dacă o făptură este frumoasă, trebuie neapărat să fie şi bună la suflet. Balaurii albi, care îngheaţă dintr-o suflare tot ce le stă în cale, sunt răi până-n măduva oaselor. Şi mult mai puternici decât confraţii lor „de rând” – aceia care suflă flăcări şi dorm pe grămezi de galbeni. — Învăţătorule, murmură Irodia, înclinându-se până dădu cu nasul de gheaţa de la malul lacului Ursitoarelor. Observând-o pe doamnă, Solomonarul Mar descălecă din cârca lui Tunet. Apoi înaintă câţiva paşi pe gheaţă şi spuse: — Aşadar, avem un nou Cărăuş? — O nouă Cărăuşă, sublinie doamna, cu smerenie. — Şi? Unde este acum? întrebă Solomonarul prin „vorba gândită”, pe care numai Magii şi Mândrele ştiau s-o folosească. 52


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Tocmai au răpit-o Vâlvele-bălţii, îi răspunse Irodia tot prin puterea gândurilor. de aceea stăteam aici, o aşteptam să apară. Mă bucur că mi te-ai alăturat. — Nu pentru asta am poposit aici! spuse Mar, cu răceală. Mi-am chemat Balaurii. Pornim spre oameni. În ciuda furtunii din jur, Solomonarul stătea drept şi era foarte sigur pe sine. Eu de-abia mă mai ţineam ca vântul să nu mă smulgă de lângă copacul de care mă agăţasem, dar el se plimba liniştit pe lacul îngheţat. Părul lung al Irodiei flutura de parcă ar fi fost un steag de-al Zmeilor, iar Mar se purta de parcă afară ar fi fost o zi obişnuită, nu începutul sfârşitului lumilor. — Cum mă sfătuieşti să procedez cu Cărăuşa? insistă doamna. — Îi ceri Pasărea Măiastră şi gata, răspunse Mar ironic. — dar... dacă nu mi-o dă? — Înseamnă că va mai trece o vreme până când voi, doamnele, vă veţi recăpăta pe deplin puterile, îi zâmbi, aparent îngăduitor, Magul. dar mai bine aşa, mai tinere, decât nişte Hârce scofâlcite. Nu crezi, Irodia? — Este mult mai bine, răspunse doamna, dar nu e destul. Nici măcar Cărăuşii nu-mi mai recunosc soiul, iar puterile mele sunt cele de la începuturi. Mă simt slabă, de-a dreptul neputincioasă. 53


SÎNZIANA POPESCU

— Nu-ţi face griji. În curând, nu oamenii vor decide echilibrul lumii noastre, ci noi îl vom hotărî pe al lor. Atunci Andilandi va fi a noastră de-a pururi şi lumea oamenilor asemenea. Orice om, fie el în putere ori pui, va putea intra aici pentru a-şi găsi pieirea. Tot astfel cum oricare dintre noi va putea ieşi nestingherit din pădure pentru a-i ucide pe cei care au mai rămas în viaţă dincolo de ea. Pe doamnă n-o interesau prea mult planurile Solomonarului, decât în măsura în care Ielele ei ar fi pus din nou gheara pe Andilandi pentru a se desfăta cu cântul ei dătător de tinereţe. Mie însă, vorbele lui Mar îmi îngheţară sângele în vine! Auzisem nişte zvonuri îngrijorătoare cum că Magul nu mai avea mult şi devenea stăpân absolut al oamenilor şi al Celuilalt Tărâm, dar nu le dădusem crezare. Copacii le povestiseră Sânzienelor că dacă Mar mai câştiga doar câţiva Cărăuşi pentru Şcoala Solomonărească, totul se va sfârşi, dar eu nu îi crezusem. Eram încredinţată că teama le întunecase judecata crengilor. dar iată că mă înşelasem. Şi Solomonarul Mar devenise într-adevăr neasemuit de puternic! În aceea clipă îmi amintesc că nu ştiam ce să fac. Îmi doream să rămân, să mai ascult ce îşi şopteau, lipită cu urechile de trunchiul copacului care-mi tălmăcea vorbele lor „gândite”. dar voiam şi să fug, să-mi atenţionez 54


Tunet

suratele de cele ce tocmai se puneau la cale. Însă nu dură mult şi Tunet mă ajută să aleg, atunci când spuse deodată, cu toate cele şapte capete ale sale: — Stăpâne, simt miros străin. Îngăduie-mi să cercetez împrejurimile. Nu ştiu ce aţi fi făcut voi dacă aţi fi auzit o asemenea vorbă, dar eu am zbughit-o de lângă copac cu viteza gândului. Cu Balaurii nu-i de joacă! Mai cu seamă cu unul alb, care şi începuse să zguduie pământul scor monind după iscoade. 55


SÎNZIANA POPESCU

În condiţii fireşti, dacă m-ar fi dibuit, n-ar fi avut voie să mă atingă. Regulile sunt stricte. din clipa în care se dă startul cursei unui Cărăuş, aşa cum se întâmpla acum cu Ana, forţele întunericului puteau obţine Pasărea Măiastră numai dacă puiul de om se învoia să le-o dea de bunăvoie. Asta în timp ce forţele luminii îi puteau ajuta pe oameni doar cu poveţe înţelepte, dar – atenţie! – fără să fie vătămaţi de către adversarii lor. Însă vremurile se schimbaseră. Acum nimic nu mai era aşa cum fusese rânduit. de aceea, puteam să mă aştept la te miri ce grozăvie din partea Balaurului care mă urmărea. Simţeam că ar fi făcut orice pentru a împiedica răspândirea secretului Solomonarului Mar; secret pe care eu tocmai îl aflasem. — Arată-te, ssstârpitură! sâsâi fiara. Ştiu că eşti prin preajmă. Te sssimt. Nu trebuia să îmi spună mai multe pentru a mă asigura că oricine ar fi fost „stârpitura” cu pricina – fie ea Pitic, Uriaş, Blajin ori Sânziană – el, Tunet, era decis s-o ucidă fără milă. Aşa că nu i-am răspuns şi am continuat să înaintez târâş, ţinându-mi răsuflarea. Faptul că nu respiram mă ajuta să mă fac nevăzută. Însă nu puteam să mi-o ţin mai mult de jumătate de ceas, iar Balaurul îmi sufla în ceafă, îngheţând pământul în urma mea. 56


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Ieşi, ieşi, oriunde te-ai afla! sâsâiră trei dintre capetele sale, în timp ce restul de patru chicoteau de zor. Probabil el se distra de minune vânându-mă, dar pe mine mă apucase disperarea. Nu mă aşteptasem la una ca asta! de obicei, îmi fac griji pentru Cărăuşi şi încerc să îi ajut în măsura în care îmi permit regulile. de data asta însă, se părea că eram nevoită să-mi fac griji şi pentru propria-mi viaţă. Iar aşa ceva nu mi se mai întâmplase de cel puţin un veac, din vremurile în care neamul meu fusese în război cu aceste fiare. — dacă eşti una dintre Zânele-pitice, am să te las să ajungi la cuib, sâsâi din nou Tunet. Îmi plac mult ouăle voastre! Nu cred că aş fi avut vreo şansă în plus dacă i-aş fi spus că nu acesta îmi era soiul. Ba dimpotrivă! Eram încredinţată că dacă m-aş fi arătat, Tunet m-ar fi strivit cu şi mai mare plăcere. Am continuat să mă furişez aşadar, până am ajuns în dreptul unei scorburi imense. M-am gândit că la adăpost de privirile Balaurului aş fi putut respira niţel, dar chiar înainte să intru în scorbură, Tunet suflă spre copac şi îl prefăcu într-un sloi de gheaţă. Balaurul râse deodată cu cele şapte capete ale lui. — Ei, acum ce te faci? Unde ai să te mai ascunzi? 57


SÎNZIANA POPESCU

de bună seamă că nu i-am răspuns şi eram deja destul de departe de copacul cu pricina, dar nici n-a mai fost nevoie s-o fac. Pentru că exact în acea clipă cerul se întunecă de Balauri de toate soiurile şi culorile, iar Mar îl strigă pe Tunet să li se alăture. — de data asta ai scăpat, dar tot te prind eu până la urmă! mârâi el. Apoi îşi luă zborul spulberând cu coada copacii din jur. M-am bucurat că eram teafără. Numai că fericirea mea fu de scurtă durată. Privind cerul, m-am cutremurat. Ştiam că Balaurii sunt mulţi, pentru că şi micii Solomonari care îi fabricau se înmulţiseră în ultima vreme, dar nu credeam că Mar adunase totuşi o asemenea oaste. Balaurii conduşi de Solomonarul Mar erau zeci, sute de mii, milioane! Se grupaseră cu toţii în aer, asemenea unei armate cumplite, cu Mar şi Tunet în frunte. Privindu-le zborul, totul mi se clarifică dintr-odată: lighioanele ieşeau din Celălalt Tărâm. Mar şi Balaurii luau cu dânşii gerul şi viscolul iernii şi zburau... spre oameni.


Palatul de Coral

n tot acest timp, Ana rămăsese în lacul Ursitoarelor. de când Vâlvele-bălţii o trăseseră în apă, smulgând-o de lângă doamna Irodia, copila trecuse printr-o sumedenie de încercări. la început, crezând că urmează să se înece, fetiţa se zbătu să ajungă înapoi la suprafaţă. Vâlvele însă nici gând să-i îngăduie acest lucru. Îi făceau semne disperate cum că sus ar aştepta-o numai şi numai pericole, în timp ce o trăgeau cu o forţă de nedescris spre adâncurile de nepătruns ale apei. — daţi-mi drumul! ţipă copila, uitând pesemne unde se află şi înghiţind apă din belşug. În loc de răspuns, Vâlvele îi acoperiră gura cu o scoică şi o traseră şi mai abitir după dânsele.

I

59


SÎNZIANA POPESCU

— lăsaţi-mă! Trebuie să ies la suprafaţă! gâlgâi din nou Cărăuşa, împingând cât colo scoica, fără să observe însă că tocmai aceasta îi dăduse aerul de care ea avea atâta nevoie. În acele clipe de mare cumpănă, în care o parte dintre Vâlve înotau să recupereze scoica de respirat, Ana profită de scăderea numărului Zânelor cu cozi de peşte şi o luă spre suprafaţă. dar chiar când să iasă la liman, dădu cu capul de ceva tare. Ana nu mai apucă să înţeleagă că între timp lacul îngheţase şi că ea se lovise cu capul de pojghiţa nou formată, că şi leşină. Este cunoscut faptul că oamenii nu rezistă mult în apă. N-au branhii ca peştii ori ca Vâlvele, iar Ana era deja foarte obosită. Aşa că cedă. Îşi lăsă mâinile să-i plutească pe lângă corp, iar cămaşa de noapte pe care şi-o uitase peste pantaloni i se ridică până-n dreptul creştetului. Apoi începu să-i fluture în jurul corpului, făcând-o să arate ca o sepie stranie ce aluneca în abis. Ştiind că Ana nu mai rezistă mult şi că riscă s-o piardă, Vâlvele n-o lăsară să se scufunde în ritmul ei, ci o traseră iute spre adâncul lacului Ursitoarelor. În timp ce unele dintre Zâne înotau cu o viteză uluitoare, altele se chinuiau să îi potrivească Anei scoica înapoi, în dreptul gurii şi nasului. din cauza şocului, fata nu îşi reveni prea curând. Astfel că rată în mare parte priveliştea din jurul ei. Cărăuşa nu 60


(

Palatul de Coral si , Vâlvele-baltii ,

deschise ochii nici când trecură razant pe lângă Ţinutul de sub lacuri, în care se adăposteau Piticii din clanul lui Barbăalbastră, nici când Vâlvele se strecurară ca nimeni altele printre vulcanii stinşi ai acelui nesfârşit labirint subacvatic. Ana miji ochii numai când ajunseră aproape de Palatul de Coral – lăcaşul Vâlvelor-bălţii. Aici, graţie scoicii-minune, Cărăuşa îşi reveni puţin. Iar în jur, coralii şi peştii erau atât de viu coloraţi încât cu greu îţi puteai lua ochii de la dânşii! Cu toate acestea, explozia de culori fu atât de puternică, de neaşteptată şi de diferită de tot ceea ce Ana 61


SÎNZIANA POPESCU

văzuse până atunci încât pleoapele îi căzură la loc grele, neputincioase. Nu dură însă mult şi Zânele cu cozi de peşte o aşezară pe copilă pe uscat, în cea mai strălucitoare şi mai frumoasă dintre sălile palatului lor. Ana ocupa aproape în întregime odaia lor de sfat, dar Vâlvele erau mai degrabă amuzate decât înfricoşate de mărimea fetiţei. — Îşi revine! se auzi după o vreme glăsciorul melodios al uneia dintre Vâlvele care o veghea pe Ana. — Unde am ajuns? murmură Cărăuşa. — În Palatul de Coral, răspunseră în cor Vâlvele-bălţii, care înconjuraseră patul de scoici şi alge pe care o întinseseră. Ana se ridică în şezut şi privi în jur. Observă bucuroasă că aici putea respira, deşi aerul era sărat şi Palatul Vâlvelorbălţii era prea mic pentru măsura ei. — Parcă ar fi o casă pentru păpuşi, murmură Ana pentru sine, privind uluită tavanul pe care îl atingea cu creştetul. — Îţi place? întrebară Vâlvele în cor. Cărăuşa scrută împrejurimile şi zâmbi. lăcaşul strălucea de-ţi lua ochii. Corali roşii, galbeni, portocalii şi violeţi erau aşezaţi cu măiestrie în jur şi se potriveau de minune cu covoarele din alge verzi, cu care Vâlvele împodobiseră 62


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

locul. Aşadar, cui nu i-ar fi plăcut dacă i-ar fi fost dat să vadă o asemenea minunăţie? Unde mai pui că nici micile Zâne cu cozi de peşte nu erau de ici, de colo. Purtau nişte rochiţe simpatice, croşetate din alge, iar părul lor de culoarea nisipului era lung şi împodobit cu perle. Însă, cu toate că îi plăcu foarte mult Palatul de Coral, Ana nu le făcu Vâlvelor prea multe complimente. Era încă supărată pe ele pentru că o trăseseră în adâncul lacului. — Mă bucur că sunt în viaţă, spuse fata, pe un ton mustrător. — Irodia nu îţi dorea binele, răspunse un cor de glăscioare, scuzându-se parcă. doamnele sunt rele, fereşte-te de ele! — Era să mă înec! le reaminti copila. — Trebuia să ne dai ascultare şi să-ţi ţii la nas scoica mişcătoare, veni repede răspunsul corului. — N-aş fi avut nevoie de nicio blestemată de scoică, dacă m-aţi fi lăsat să ajung la suprafaţa apei! răbufni Cărăuşa. — dar ai ajuns! o contrazise una dintre micuţele Vâlve. Acolo ai dat cu capul de lacul îngheţat şi ai leşinat! Veniseră Tunet, un Balaur, şi Mar, un Solomonar. Şi, crede-ne, chiar de-ai fi putut ieşi, pe Tunet sigur n-ai fi vrut a-l întâlni. 63


SÎNZIANA POPESCU

— Tunet are şapte capete şi e suficient să sufle o singură dată spre tine ca să-ţi îngheţe sângele-n vine! zise o altă Vâlvă. Ana tăcu. Înţelesese în sfârşit că fusese pusă la adăpost chiar împotriva voinţei ei, aşa că le zâmbi Vâlvelor şi le spuse: — Vă mulţumesc că m-aţi ajutat. — Să-ţi fie de bine, pacea să fie cu tine! îi răspunse din nou corul, mulţumit că se făcuse înţeles. — Oricum nu prea aveai altă cale spre castel, spre Ursitoare, decât pe la noi, prin adâncurile moi, adăugă o altă Vâlvă aşezată mai aproape de urechea dreaptă a Anei. — Ce să caut eu în... Castelul Ursitoarelor? — Trebuie să primeşti Pasărea Măiastră, Cărăuşă căpoasă! chicotiră-n cor Vâlvele-bălţii, fericite că îi puteau fi de ajutor. — Iar începem, mormăi Ana. Eu nu sunt Cărăuşă. Mă cheamă Ana şi sunt... dar aici Ana se opri. Nu mai putea spune „sunt Ana, am zece ani, sunt pui de om şi nu cred o iotă din balivernele voastre”, aşa cum tocmai se pregătea s-o facă. Nu se mai cuvenea să spună asemenea vorbe. Oricât de greu i-ar fi venit să recunoască, fetiţa pricepu că păţaniile ei din ultima vreme nu puteau fi numite decât într-un singur fel: minuni! 64


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

dacă se gândea bine şi punea lucrurile cap la cap, era limpede că tocmai vorbise cu licuricii. Ori că se întâlnise cu o doamnă. O doamnă care, chiar dacă n-arăta întocmai cum îşi închipuise ea că ar arăta Ielele, putea să te vrăjească. Sau că, iată, tocmai fusese salvată din ghearele Împărătesei Ielelor de nimeni altele decât Vâlvele-bălţii! Vâlve care arătau ca nişte păpuşi cât palma, care cântau când vorbeau şi care o aduseseră în Palatul de Coral, un loc de o frumuseţe neasemuită. Ei, atunci cum ar mai fi putut spune că toate câte i se întâmplaseră nu fuseseră minuni? doar tocmai respira în tihnă în adâncul unui lac. Şi stătea la taifas cu un fel de peşti. — de ce te-ai oprit? grăi una dintre Vâlve, văzând că Ana se poticnise la jumătatea vorbei şi privea în gol. Ai adormit? — la ce te gândeşti? sări şi alta s-o întrebe. Spune-ne pe dată, m-ai făcut curioasă! — Mă gândeam la ce caut eu aici... răspunse Cărăuşa. Nu vi se pare ciudat să aveţi un om printre voi? Vâlvele tăcură. Niciodată nu se dumiriseră ele prea bine ce însemna „tulburarea” care-i aducea pe Cărăuşi în lumea lor, pentru că nu înţelegeau mai-deloc oamenii, dar erau hotărâte să-i ajute. Asta pentru că Vâlvele-bălţii iubeau lumina. Şi vedeau de îndată locul în care aceasta se 65


SÎNZIANA POPESCU

împuţina. Alături de alte soiuri de Zâne mici – cum ar fi Zânele-păsări, cele cu cozi de rândunică ori Zânele-pitice, cu aripi de libelulă – Vâlvele-bălţii încercau să crească lumina şi frumuseţea oriunde se putea. Indiferent dacă acestea se împuţinau în adâncurile unui lac ori în sufletele încercate ale puilor de om. Vâlvele simţeau cine avea mare nevoie de ajutor şi erau mereu dispuse să-l ofere. dintre toate Zânele mărunţele însă, Vâlvele erau şi cele mai înţelepte. Aşa că îi zâmbiră Anei, dar n-o mai întrebară nimic pentru că nu doreau „să tulbure şi mai tare apele”. Aşteptară doar ca fetiţa să le întrebe ce anume dorea ea să afle. — Mă simt de parcă aş fi intrat într-una dintre poveştile pe care mi le spunea mama înainte de culcare, murmură Ana, căreia pleoapele începuseră din nou să i se îngreuneze. Voi ce părere aveţi? de ce am ajuns eu aici? — „Aici” este Celălalt Tărâm, îi explicară Vâlvele când văzură că Ana nu e foarte lămurită cu privire la locul în care ajunsese. — Celălalt Tărâm? murmură fata, pe jumătate ador mită. Tărâmul de poveste? Şi eu care credeam că am intrat în Pădurea Bogăţii... — Sălaşul nostru se află în lacul Ursitoarelor, răspunse corul. lac care străjuieşte una dintre porţile Celuilalt Tărâm. 66


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— deci Pădurea Bogăţii e o poartă care te duce în Celălalt Tărâm? la voi aici, în lacul Ursitoarelor? — depinde încotro te poartă paşii. Odată intrat în Celălalt Tărâm, poţi ajunge în multe locuri, răspunse o Vâlvă. — Poţi da mai întâi de Poiana Vie, glăsui o altă Zână. Ori poţi afla Munţii Uriaşilor sau Grădina Blajinilor. dar asta numai dacă vreunul dintre Cărăuşi vine la noi pe o plută, alunecând pe Apa Sâmbetei. — Îmi puteţi spune de ce am trecut eu prin poarta aceasta şi nu altcineva? — Pentru că eşti un pui de om încercat. Şi numai la noi vei putea scăpa de „tulburarea ta”, îi explicară docte Vâlvele, deşi, după cum vă spuneam, niciuna dintre ele nu înţelegea felul în care întunericul încerca sufletele oamenilor. Ana însă era mult prea obosită ca să mai ceară lămuriri suplimentare. Aşa că oftă, ca prin vis, şi le întrebă înainte de a închide ochii: — Oare ce mă aşteaptă mai departe? — Ursitoarele îţi vor explica totul, îi şopti duios corul. Acum odihneşte-te. Nu putem să ne înfăţişăm lor până nu-ţi vei recăpăta forţele. Va trebui să înoţi până la ele. Când Ana auzi de înot, îndeletnicire la care nu era tocmai pricepută, mai-mai să deschidă din nou ochii şi să ceară lămuriri. Pentru că oricât de mult i-ar fi plăcut 67


SÎNZIANA POPESCU

Palatul Vâlvelor, fata îşi dorea cu ardoare să iasă la suprafaţă şi să-şi continue călătoria. dar cum nu înota prea bine, se temea că va da greş. „dacă n-o să mai ies de aici?” gândi Ana. dar era prea ostenită ca să-şi ducă gândul mai departe. Se lăsă aşadar în voia viselor în acel castel fermecat, rătăcit undeva în adâncurile celui mai bătrân şi mai tainic lac de la facerea lumii noastre încoace.


Dispariţia Anei

n zborul lor prin tărâmul oamenilor, Balaurii nu zăboviră mult deasupra Hoghizului. Erau grăbiţi să răspândească urgia în cât mai multe locuri din lumea acestora. dar atât cât se învârtiră prin apropierea satului de lângă Pădurea Bogăţii, fu de-ajuns pentru a lăsa urme adânci. Atunci când au provocat dezastrul, eu nu eram acolo – tocmai apucasem să ajung în Poiana Vie şi să-i povestesc Ianei despre noua Cărăuşă şi despre planurile Solomonarului. Astfel că, deşi îi ştiu pe mulţi dintre Balauri pe nume, nu vă pot spune cu precizie care dintre ei a îngheţat atunci sălaşul oamenilor, care a stârnit viscolul şi ninsoarea, ori care a smuls din rădăcini copacii din împrejurimi, blocând drumurile şi

I

69


SÎNZIANA POPESCU

rupând satul de restul lumii. Ravagiile pe care aceştia le-au lăsat în urma lor le-am văzut de-abia în ziua următoare. Cu toate acestea, a doua zi am reuşit să pun repede lucrurile cap la cap şi să înţeleg cum se petrecuseră toate. Mai ales că am avut un mare ajutor şi din partea copacilor rămaşi în picioare. Ei mi-au povestit cum s-au priceput mai bine ce se întâmplase acolo şi câte înduraseră atât cât ţinuse prăpădul. Bradul din curtea conacului mi-a spus că viscolul şi ninsoarea n-au slăbit satul toată noaptea, îngropând încetîncet casele în zăpadă. Stejarii din Pădurea Bogăţii ziceau că din cauza vijeliei nu puteai vedea la un metru în faţa ta, dar că auziseră cum trosneau merii pădureţi ce crescuseră răzleţi pe dealuri şi cum se frângeau unul câte unul. Plopii mi-au spus povestea fraţilor lor ce căzuseră blocând drumul care lega satul de restul lumii şi cum maşinile oamenilor se opreau una în urma alteia ori cum făceau cale-ntoarsă spre locul din care veniseră. Animalele din ogrăzi îmi istorisiră cum, deşi nu se luminase încă de ziuă şi sătenii ar fi trebuit să guste la acea oră din cel mai dulce somn, în gospodării începuseră să se aprindă luminile. Şi cum ţăranii ieşiseră îngrijoraţi afară, să vadă ce se petrece. Nici conacul Muntenilor nu rămase multă vreme în beznă. Cu puţin timp înaintea zorilor, una dintre ferestrele 70


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

de la etaj se lumină brusc, semn că şi acolo se trezise cineva din cauza furtunii. Cel puţin aşa crezuse atunci brăduţul din curtea din spate, cel care văzuse primul feţele copiilor din conac iţindu-se la fereastră. Tot el auzise şi un ţipăt de groază venit din acea odaie, înainte de aprinderea luminii şi îmi povesti şi despre acesta. Ei bine, ţipătul anunţase că daria se trezise prima. dar n-o făcuse din cauza furtunii, sau poate nu numai din pricina acesteia, ci şi pentru că visase foarte urât. — Gata, gata, daria! A fost doar un coşmar! o linişti Mihai. — Am visat că Ana era pe fundul unui lac! ţipă fetiţa. Şi că o sumedenie de Ba... Ba... Balauri ne atacaseră satul! — Ai avut un coşmar! dar acum te-ai trezit şi totul va fi bine! Uită-te în jurul tău, eşti tot în camera noastră! — dar totul părea atât de real, murmură copila. — Poate că n-a fost totuşi o idee bună să vă spun poveşti de groază înainte de culcare, mormăi ca pentru sine Mihai. Apoi, ca la comandă, toţi trei puii de om priviră spre fereastră. Tudor trecu în patul Anei, cel aflat aproape de geam, şi începu să chiuie, să ţopăie şi să facă un tărăboi de nedescris. — Ninge! Ninge! Ninge! ţipă băiatul şi ochii i se aprinseră de bucurie. Uraaaaaa! A venit iarna! 71


SÎNZIANA POPESCU

— Uau! Ce mare e zăpada! bătu din palme daria, căreia aproape că-i dăduseră lacrimile de fericire. Şi cum mai dansează! Parcă ar fi dintr-o poveste cu Zâne! Vrăbiilor care îi ascultau atunci de pe pervaz li se păru tare ciudat că puştii se bucurau de asemenea privelişte, dar asta nu m-a surprins atunci când mi-au ciripit vestea, a doua zi, şi mie. Toată lumea ştie că păsările nu înţeleg felul de a fi al oamenilor. Şi că nu pot pricepe nici în ruptul capului de ce atunci când dă de zăpadă, orice pui de om explodează de fericire. dar mie îmi e limpede că pentru copii nu contează dacă afară este un ger cumplit, dacă viscoleşte ori dacă ninge fără oprire. Orice ninsoare e binevenită şi e mereu un prilej de bucurie pentru dânşii! — Hai să căutăm sania! propuse Tudor. Băiatul nu mai putea să stea locului de atâta fericire. Aşa că ţâşni din pat şi începu să se îmbrace în haine groase. — Ai răbdare! propuse Mihai. Nici nu s-a luminat încă şi cam viscoleşte. Să aşteptăm până se mai linişteşte vântul. — de ce? se încruntă Tudor. Eu vreau la săniuş! — Nici măcar nu ne-am spălat şi n-am luat micul dejun! zise Mihai, care fiind totuşi ceva mai mare decât verii lui se gândea şi la aspectele practice ale problemei. — Ne luăm câte un măr şi plecăm, spuse Tudor. Vreau să fiu primul pe derdeluş! 72


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Mai bine să construim un om de zăpadă! propuse daria. Şi să ne bulgărim! — N-avem timp de construcţiile tale, se răsti Tudor. — de ce? ţipă fetiţa. de ce n-avem timp niciodată şi de... de... de ce vreau eu?! — Chiar nu pricepi?! Trebuie să ajungem pe derdeluş înaintea copiilor din sat. Să fim primii acolo! Să le arătăm cine sunt şefii! Nu-i aşa, Mihai? — Prostii de băieţi! pufni daria îmbufnată. — Şşşş! Nu vă mai certaţi că o treziţi pe Ana, şopti Mihai, încercând să-i potolească. Chiar în acea clipă însă copiii realizară că patul Anei, cel în care tropăiseră veseli cu numai câteva clipe în urmă, era gol, şi că vara lor dispăruse din odaie. — Poate s-a dus la baie, îşi dădu cu părerea Tudor, puţin înciudat că planurile lui legate de cucerirea derdeluşului fuseseră date peste cap. — Vai, gemu daria, acoperindu-şi inima cu mânuţele, aşa cum văzuse ea că făcea Safta când era tare îngrijorată. Papuceii ei de casă sunt încă aici! Oare au răpit-o într-adevăr licuricii?! — Nu, zise Mihai, abţinându-se să nu zâmbească. de unde ţi-a mai venit şi asta? — Am văzut în visul meu, cred... 73


SÎNZIANA POPESCU

— Ba eu cred că a ieşit la zăpadă înaintea noastră, o linişti Mihai. — Cum aşa? întrebă daria. — Nu-i văd nicăieri nici cizmele, nici paltonul. — Bănuiam eu, mormăi supărat Tudor. A plecat fără noi! — Bine, dar căciula, fularul şi mănuşile ei sunt încă aici, zise daria, căreia îi picară ochii pe cuierul de lângă uşă. — O fi plecat în grabă... sugeră Mihai. — Sau au răpit-o totuşi licuricii, zise cu jumătate de gură daria. — Orice s-ar fi întâmplat trebuie să o căutăm mai întâi prin casă, propuse Mihai. Copiii se îmbrăcară în haine groase şi ieşiră tiptil din odaia lor. Nu voiau să îi trezească pe adulţi. doar era limpede chiar şi pentru ei că niciun părinte, oricât de îngăduitor ar fi fost, nu şi-ar fi lăsat odrasla la săniuş pe o vreme ca aceea. Puii de om încercau să păşească fără să facă zgomot. lucru deloc uşor dacă ne gândim că străbunica lor ridicase conacul acesta cu mult timp în urmă şi că în jurul lor totul era foarte, foarte vechi. duşumeaua pocnea oricât de încet ar fi încercat să păşească, iar uşile trosneau când le apăsau pe clanţe şi scârţâiau îngrozitor când erau date la o parte. 74


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Până la urmă însă, cu chiu cu vai, copiii reuşiră să se spele pe faţă, să mănânce câte o felie de pâine cu magiun şi să vadă că Ana nu mai era în casă, fără să-i trezească pe părinţi, pe străbunică ori pe Safta. În plus, Mihai găsise într-una dintre cămări şi sania lor veche. Acum erau cu toţii gata de plecare. — Ce facem? întrebă Tudor nerăbdător. — A dispărut, zise Mihai care încerca să se gândească dacă reuşiseră într-adevăr să verifice tot sau uitaseră vreo odaie. — Ai verificat şi la străbunica? întrebă daria. — da, era încuiat, zâmbi Mihai. Tata mi-a spus că străbunica are obiceiul să se încuie singură-n odaie, de teama hoţilor. — Bun! Atunci hai să o căutăm afară, insistă Tudor, îndârjit să ajungă cât mai repede pe dealul dinspre pădure. — Mai întâi o căutăm în jurul conacului şi, dacă n-o găsim, ne întoarcem şi îi avertizăm pe cei mari, le zise ferm Mihai, apoi ieşiră cu toţii din casă. Afară nu se luminase încă şi, deşi viscolul se mai domolise faţă de cum bătuse întreaga noapte, tot nu era vreme de ieşit cu sania. Explică-le însă asta copiilor dacă poţi! Cei trei veri se bucurară atât de tare atunci când puseră mânuţele pe zăpadă încât, după ce o căutară şi o strigară 75


SÎNZIANA POPESCU

pe Ana în jurul conacului, uitară cu desăvârşirea de a doua parte a promisiunii pe care tocmai o făcuseră – aceea în care ar fi trebuit să se întoarcă şi să-şi trezească părinţii. Aşa că se îndreptară în fugă spre Pădurea Bogăţii. Mihai îi trăgea cu sania pe cei mici, care chiuiau şi ţipau de mama focului. de-abia mai vedeau înaintea lor, iar vântul tăios le ciupise deja obrajii, înroşindu-i zdravăn, dar niciunul dintre ei nu se gândea să se întoarcă. Erau sătui, aveau hăinuţe groase şi urcau derdeluşul care avea vârful exact lângă pădure. Aşadar, gândiţi-vă şi voi puţin – ca de la copil la copil – cine şi-ar fi putut dori mai mult de atât? după ce ajunseră în vârf, daria începu să facă îngeri de zăpadă. Tudor se rostogoli prin nămeţii care-i ajungeau pe alocuri până la genunchi şi se bulgăriră cu toţii până nu mai fură în stare să se mişte din pricina oboselii. dar erau atât de fericiţi încât, pentru scurtă vreme, uitară din nou de Ana. Prima care îşi aminti de verişoara lor fu daria. — Văd că Ana nu e aici... — Atunci va trebui să ne întoarcem acasă, spuse Mihai. — Nu ne dăm câteva ture şi pe derdeluş? se rugă Tudor. — Ne dăm o singură dată. Acum, când ne întoarcem acasă, zise Mihai cu amărăciune în glas. 76


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Niciunul dintre ei nu voia să se întoarcă la conac, dar nu prea aveau încotro. Cei mari i-ar fi certat dacă ar fi aflat că ieşiseră afară pe viscol, dar mai ales pentru faptul că nu-i anunţaseră despre dispariţia verişoarei lor. Copiii se ridicară de pe jos, îşi scuturară hainele de zăpadă şi se urcară cu toţii pe sanie gata să o ia la vale. dar încotro s-o apuce? Privind aşa-zisa pârtie, acoperită cu un strat foarte gros de zăpadă nebătătorită, le fu foarte limpede că nu se puteau da cu sania nici măcar pe urmele pe care le lăsaseră-n zăpadă atunci când urcaseră. Parcă pentru întâia oară de când ieşiseră afară, realizară unde se aflau şi cât de puternic bătea vântul. Zăpada se ridica în vârtejuri care dansau până jos, în vale, făcând pârtia aproape imposibil de străbătut. Afară nu se luminase încă, iar frigul începuse să-i supere totuşi niţel. Mihai, Tudor şi daria priviră o vreme în jur, dar nu văzură nici ţipenie de om prin preajmă. Aşa că Mihai propuse, cu jumătate de gură: — Cred că ar fi mai bine să ne adăpostim în pădure. — Mi-e cam frică, răspunse daria. Acolo e întuneric. — doar până se opreşte viscolul şi se luminează afară, răspunse Mihai. Mai sunt vreo câteva minute şi ar trebui să se lumineze. Pe urmă o să vedem şi noi pe unde să coborâm spre casă. 77


SÎNZIANA POPESCU

— Ce ciudat, zise şi Tudor, intrând primul în pădure. Veniţi să vedeţi şi voi! În pădure nu ninge... — Păi, e normal, nu ninge din cauza copacilor, îi explică daria, mai mult ca să-şi facă şi ea curaj să intre. — Bine dar nu ninge deloc, deloc! insistă Tudor. Cum e posibil aşa ceva? Mihai şi daria păşiră şi ei prin cortina de zăpadă dansatoare, lăsând în urma lor viscolul, ninsoarea şi gerul. În pădure nu ningea deloc, nu bătea vântul, iar copiilor le era cu mult mai cald decât le fusese numai cu câteva clipe în urmă, în creştetul dealului. Se simţeau de parcă intraseră cu toţii într-o casă, ori undeva, într-un adăpost. Mihai lăsă sania în locul prin care intraseră – pentru a şti pe unde să se întoarcă – şi făcu vreo câţiva paşi. Niciunul dintre puii de om nu voia să recunoască, dar aici toate erau nespus de ciudate. de pretutindeni se auzeau sunete făcute de animale ori de păsări, iar culorile copacilor erau stranii. Copiii nu mai văzuseră până atunci ulmi mov, tufe roz ori ciuperci cu buline albastre care-şi scuturau bruma de pe pălărie de parcă ar fi fost nişte doamne din înalta societate. Cu toate acestea, la început, niciunul dintre ei nu îndrăzni să-i mărturisească celuilalt ce văzuse, gândind că doar i se năzărise. 78


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

după o vreme însă, când observară că până şi iepurii şi vulpile se opresc pe marginea potecii şi chicotesc, petrecându-i cu privirile, începu să li se facă frică. Omuleţii se strânseră grămadă şi o porniră cu spatele spre locul în care îşi abandonaseră sania. Chiar în acea clipă însă o întrebare şuieră în spatele lor. — Cine sunteţi? daria şi Tudor încremeniră de spaimă şi nici nu îndrăzniră să se întoarcă. Mihai însă, fiind mai mare, dădu piept cu urgia şi răspunse în timp ce făcea stânga-mprejur: — Cine întreabă? — Eu sunt Iona, scrâşni Strigoiul, care se furişase prin spatele lor. Voi cine sunteţi? Copiii se holbară la Iona ca la o arătare. Şi cum inimile începuseră să le bată foarte tare, aveau şi de ce să se teamă privindu-l. doar se ştie că atunci când te temi, poţi vedea adevărata faţă a dihăniilor, iar Strigoii nu sunt prea chipeşi. deşi par oameni vii, au faţa prea albă, ochii ceţoşi şi răi, iar sprâncenele li se unesc de multe ori deasupra rădăcinii nasului ca aripile întinse ale unui vultur. Este drept că n-au negi, aşa cum au Vrăjitoarele ori Baba-Hârca, dar tot sunt destul de înfricoşători. Mai cu seamă atunci când îşi arată colţii! 79


SÎNZIANA POPESCU

— Tare aş vrea să aflu care dintre voi e Cărăuşul, continuă Strigoiul, când văzu că puii de om nu se dezmeticiseră încă. — Noi nu cărăm nimic, nenea, răspunse politicoasă daria. — Tu eşti prea mică, murmură Iona, mai mult pentru sine, privind-o pe daria. Tu eşti la fel de mic, mai adăugă după, privindu-l şi pe Tudor, iar tu îmi pari tare cunoscut, deci s-ar putea să mai fi trecut pe aici... Ce se întâmplă oare?... Iona părea să fi căzut pe gânduri, astfel că Mihai profită de neatenţia interlocutorului şi îşi luă de mâini verii. Apoi o rupse la fugă trăgându-i după el cât putu de repede, intrând tot mai adânc în pădure. Nu trecu mult şi Iona le răsări iar înainte. de data asta însă părea mai nervos decât fusese cu câteva clipe în urmă. — Nu mai fugiţi, că nu puteţi scăpa de mine! Vreau doar să mi-o daţi pe Andilandi. — Pe cine? se minunară copiii. — Vreau Pasărea Măiastră, zevzecilor! răspunse Iona, destul de repezit. Aţi vorbit deja cu Sânzienele, nu? Nu vă văd Năzdrăvanul, dar... dar văzându-le feţele, Iona nu mai continuă. Puii de om îl priveau atât de buimaci încât Strigoiul înţelese de 80


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

îndată că aceştia nu ştiau despre ce anume vorbea el. doar se ştie că Strigoii, atunci când se concentrează îndeajuns, pot citi în sufletele puilor de om şi pot vedea ce anume îi încearcă. Atunci când, de bună seamă, cei mici şi au vreo tulburare anume. Iona se lămuri că pruncii aflaţi în faţa lui nu erau dintre cei încercaţi. Erau doar nişte ţânci ca oricare alţii. Nişte copii care se rătăciseră-n pădure. — dacă nu sunteţi Cărăuşi, atunci ce căutaţi aici? — Am venit după Ana, murmură Tudor. — după Ana..., scrâşni Iona, nu mai spuneţi. da' ce-i aici, bâlci? Ori bulevard?! Şi dacă nu sunteţi încercaţi, cum de mă puteţi vedea aşa cum sunt? tună el. Vă par înfricoşător, nu? Mihai îl privi dârz, fără să se clintească. Însă daria aprobă din priviri. Iona era foarte nervos aşa că începu să mormăie mai mult pentru sine, în timp ce le dădea ocol micuţilor. — Numai Mar e de vină pentru harababura asta! Cum să pot pune mâna pe Andilandi când el dă toate rânduielile peste cap?! Ce şanse mai am eu s-o obţin în condiţiile astea? Acum poate intra oricine aici... Nu mai e mult şi or să ne calce pământurile şi oamenii în putere... Şi atunci cum s-o mai găsesc?! 81


SÎNZIANA POPESCU

— Când se luminează ne întoarcem acasă! zise daria. Promitem! Atunci când daria îi pomeni Strigoiului de răsărit, sunt aproape sigură că, deşi Iona îi părea înspăimântător, micuţa nu ştia ce hram purta arătarea. Înţelesese însă repede că se aflau cu toţii într-un loc în care n-ar fi trebuit să ajungă, poate chiar pe proprietatea cuiva, aşa că-şi dorise să-l liniştească pe „omul ciudat” care le tăiase calea. Cu toate acestea, cu intenţie ori fără, prin vorbele ei daria îi salvase pielea urâtului. Strigoiul uitase cât era ceasul, aşa că atunci când fetiţa îi pomeni de răsărit, nu se mai obosi să le răspundă copiilor, ci o luă la goană de lângă ei atât de iute, încât Tudor ar fi putut jura în faţa oricui că bărbatul acela fugise de lângă ei cu viteza vântului. Apoi, la câteva clipe numai, pădurea se lumină şi puii de om răsuflară uşuraţi. În naivitatea lor, micuţii gândiră că acum vor putea găsi mai repede drumul spre casă.


Naşterea, Soarta şi Moartea

iciodată n-am priceput cum simţeau Vâlvele-bălţii că se luminează afară, dar o făceau cu precizia celui mai meşteşugit dintre orologii. după cum vă spuneam, Zânele acestea vedeau lumina din cele mai întunecate locuri. Astfel că a doua zi, de îndată ce se crăpă de ziuă, o treziră pe Ana şi se puseră pe treabă. Îi împletiră hăinuţe noi din solzi şi din „algele încercării”, adică dintr-un soi special de alge rezistente, de culoarea oţelului. Şi o învăţară să înoate mai bine; lucru însemnat, dacă vrei să ştii să te descurci în viaţă şi să te orientezi, după cum spuneau chiar Vâlvele, „până şi acolo unde nu trăieşte nici ţipenie de peşte”.

N

83


SÎNZIANA POPESCU

În scurt timp, Ana reuşi să treacă prin apă până într-o peşteră care făcea legătura cu beciul Castelului Ursitoarelor. Zânele cu cozi de peşte n-o însoţiră mai departe pentru că le era greu să înainteze pe uscat, ajutându-se numai de braţe. Însă rămaseră la suprafaţa ochiului de apă al peşterii subterane şi îi făcură Anei cu mânuţele. — drum bun, Cărăuşo! strigă corul Vâlvelor-bălţii. — Vă mulţumesc pentru ajutor! le răspunse Ana, cu mare părere de rău că era nevoită să se despartă de ele. Apoi, puiul de om se grăbi să urce nişte trepte în spirală. Aceste trepte străpungeau muntele ce sprijinea din adâncuri insula pe care era aşezat Castelul Ursitoarelor. deşi se afla din nou cu picioarele pe pământ, Anei nu-i fu deloc uşor să înainteze aşa, prin beznă, conştientă fiind că, de fapt, ea n-ajunsese încă pe uscat, ci se afla în pântecul unui munte din interiorul unui lac. Cărăuşa se temea de ce o aştepta în continuare. Cu toate acestea, nu se opri, ci orbecăi o vreme urcând o scară pe care doar o simţea, până când zări, în sfârşit, o geană de lumină. Apoi lumina crescu într-atât încât, în scurtă vreme, Ana de-abia îşi mai putu ţine ochii deschişi din cauza ei. Când fata ajunse în sala de sfat a castelului, prima Ursitoare care îi ieşi în întâmpinare fu Naşterea. 84


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Bine ai venit la noi, Ana! îi spuse Ursitoarea, cu o voce blândă. Eu sunt Naşterea. Te aşteptam împreună cu suratele mele, Soarta şi Moartea, mai zise ea indicându-le pe fiecare în parte. — Bine v-am găsit, se bâlbâi Cărăuşa, trăgând o ocheadă scurtă spre Ursitoare, mai ales atunci când auzi că se află şi Moartea prin preajmă. Ana văzu, ca prin vis, o odaie imensă, ticsită până la refuz cu lumânări arzând. În centrul sălii, lângă un suport ce susţinea o carte cât toate zilele, stăteau acum trei fete, un bidiviu răpciugos şi o pasăre mică. Naşterea, cea care vorbise prima, arăta ca o femeie în putere. Sora mijlocie, Soarta, era mai tânără, dar la fel de frumoasă ca şi sora ei mai mare, iar Moartea părea o fetiţă de seama Anei. Cărăuşa le privi numai câteva clipe, atât cât îi suportară ochii, apoi se orientă spre calul bubos care le stătea Ursitoarelor la picioare şi care i se păru că-i zâmbeşte. Armăsarul era costeliv şi plin de răni şi de bube răscoapte, de-ţi era mai mare mila, iar pasărea care i se aciuise pe creştet arăta ca o vrabie oarecare. Calul era tare ciudat şi mânca întruna jăratec, astfel că Anei îi fu destul de greu să îşi ia ochii de la el ori de la pasărea pe care acesta o purta de creştet. Mai ales că pe ei, nefiind strălucitori, fetiţa îi şi putea studia în voie. 85


Nasterea, Soarta si , , Moartea - cele trei Ursitoare

la un moment dat însă, Moartea înaintă spre Ana şi o întrerupse din visare, spunând: — Aşadar... Te-ai decis în sfârşit să ni te înfăţişezi şi apoi să pleci acasă? Cărăuşa o privi uluită. deşi trecuse prin multe în ultima vreme, singurul lucru la care nu se gândise era să se întoarcă acasă. „Ce ciudat că mă întreabă tocmai asta!” gândi fata, dar nu mai apucă să răspundă, fiindcă armăsarul, guraliv după cum îi era firea, termină de înfulecat şi i-o luă înainte. — Ne-am făcut griji pentru tine, necheză mârţoaga. 86


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

(

(

,

(

(

(

— Ştiam că n-ai murit, atâta timp cât candela ta ardea, adăugă Naşterea, indicând una dintre lumânările din preajmă. Însă n-am găsit pe unde te-ai rătăcit. — Am fost la Vâlvele-bălţii, răspunse Ana. Ele m-au smuls de lângă Irodia şi m-au adăpostit în Castelul de Coral. — Nu aveau voie să intervină, icni Moartea. — Cursa nu începuse încă, surioară, interveni împăciuitoare Naşterea. Ana nu-şi primise încă Pasărea Măiastră. — Şi fiind vorba de Irodia, cred că putem trece cu vederea această mică intervenţie de urgenţă a Vâlvelor-bălţii, chicoti Soarta. Ursitoarele se priviră pentru o clipă, apoi începură să râdă de-a binelea. Cum veselia lor era molipsitoare, Ana zâmbi şi ea, deşi nu ştia de ce anume o face şi nici nu înţelegea din ce pricină se iscase mica gâlceavă a celor trei surori. Văzând-o nedumerită, Năzdrăvanul se apropie de ea şi îi şopti cu blândeţe: — Ursitoarele vorbeau Calul Nazdravan si Pasarea Maiastra de regulile noastre. Nici una 87


SÎNZIANA POPESCU

dintre forţele luminii nu are voie să ajute direct Cărăuşul. Pot însă să îl povăţuiască la nevoie, dacă el le-o va cere. Năzdrăvanul n-apucă să îi dezvăluie mai multe pentru că Moartea interveni din nou. — Ce s-a mai întâmplat după ce ai ajuns în apă? — Solomonarul Mar şi Balaurul lui, Tunet, au îngheţat lacul şi n-am mai putut ieşi la suprafaţă. Aşa că am intrat în castelul vostru printr-o peşteră subterană. Auzindu-i spusele, Ursitoarele se încruntară şi se priviră de îndată una pe cealaltă. Era limpede că surorile nu se aşteptaseră la una ca asta, dar cum nici nu doreau să-şi arate grijile în faţa puiului de om, îi zâmbiră. Apoi Soarta se apropie de fată, o mângâie pe creştet şi îi spuse: — Ne bucurăm că te-ai descurcat. Şi că ai deprins o bună parte din tainele lumii noastre... — Tot atât de mult pe cât ne bucurăm că acum vrei să te întorci la familia ta, insistă Moartea, chitită parcă s-o expedieze pe fată de unde venise. — Eu nu mai am familie! răspunse calm, dar cu hotărâre, Ana. Părinţii mei au divorţat, stau numai cu mama. Şi ca să fiu sinceră, nu cred că vreau să mă întorc prea curând la ea. de când a plecat tata ne certăm întruna. Atunci când Ana vorbi, pasărea de pe creştetul calului se micşoră dintr-odată. Se făcu mică de tot, până ajunse de 88


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

mărimea unei albine. Şi transformarea fu atât de clară, încât nici măcar Ana n-o putu trece cu vederea. — Ce soi de pasăre e aceea? — Andilandi este o Pasăre Măiastră, îi răspunse Soarta. — S-a micşorat cumva, sau doar mi s-a părut mie? insistă fata. — Andilandi e oglinda sufletului celui care o poartă, răspunse Soarta. — Vorbiţi de cal? pufni fata, mai amuzată decât s-ar fi cuvenit. — Sora mea nu vorbea de cel care o poartă acum, răbufni Moartea, ci de cel ce o va duce în cursă! vorbea de Cărăuşul care o va purta pe Andilandi în cursa lui din Celălalt Tărâm! Soarta încerca să-ţi spună că Andilandi va fi mereu mică atunci când va fi purtată de un suflet întunecat şi va creşte când în sufletul acela va poposi din nou lumina. Ascultând-o, Ana se simţi niţel vinovată. Privi încă o dată pe furiş Pasărea Măiastră, pentru a se asigura că nu îşi mai schimbă din nou mărimea, apoi întrebă: — Ce trebuie să fac pentru a sta aici? — Trebuie să o duci pe Andilandi teafără şi nevătămată până în Poiana Vie, la Sânziene. — Şi dacă reuşesc, pot rămâne în Celălalt Tărâm? 89


SÎNZIANA POPESCU

— dacă reuşeşti, noi îţi putem îndeplini o dorinţă, îi răspunse Naşterea. Îţi vom da orice ne vei cere după ce cursa ta va lua sfârşit şi misiunea ta va fi îndeplinită. — Mă învoiesc, zise fata, fără să mai stea nicio clipă pe gânduri. — drept ajutor îţi dăruim un Cal Năzdrăvan, vorbi şi Naşterea. Preţuieşte-l, căci el îţi va fi prieten de nădejde pe meleagurile astea pline de pericole. În aceea clipă nu fu nevoie ca Ursitoarele să rostească mai multe că mârţoaga răpciugoasă se scutură şi se transformă, ca prin farmec, în cel mai frumos cal pe care Ana îl văzuse până atunci. Năzdrăvanul era alb ca spuma laptelui şi avea nişte aripi uriaşe. — la poruncile Măriilor Voastre! zise solemn armăsarul, înclinându-şi capul în faţa celor trei surori. — Vă dorim mult noroc, spuse Soarta, mângâind botul Calului Năzdrăvan şi făcându-i semn Păsării Măiestre să intre în urechea dreaptă a armăsarului. Vremurile s-au schimbat şi veţi avea mare trebuinţă de noroc de acum înainte. Văzând toate acestea, Cărăuşa fu prea impresionată ca să mai întrebe ceva în plus, iar atunci când armăsarul o îmbie cu botul, încălecă bucuroasă pe şaua lui cu fir aurit. 90


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Tot atunci, Ana observă şi că hainele ei din alge şi solzi se uscaseră şi i se lipiseră de corp, protejând-o ca o adevărată armură. Calul se ridică în două copite, în semn de salut către Ursitoare şi porni la galop prin sală luându-şi zborul printre zidurile roase de vreme ale Castelului Ursitoarelor. — Te avertizăm, Ana, îi şopti Soarta Cărăuşei, de parcă ar fi fost încă lângă fată, n-o da pe Andilandi nimănui, indiferent cine ţi-o va cere. Ţine minte: numai fiinţele întunericului râvnesc pasărea! Fata se ţinu strâns de grumazul Calului Năzdrăvan şi zburară împreună deasupra lacului Ursitoarelor, fără să bage de seamă că palatul din care tocmai ieşiseră se făcuse nevăzut în urma lor. Cărăuşa nu dădu prea mare atenţie spuselor Sorţii şi uită cu desăvârşire de Irodia care încă îi mai pândea ieşirea din apă lângă malul lacului Ursitoarelor. dar nimeni n-o putea învinui pe fată de neatenţie ori de nerecunoştinţă. Copila nu mai zburase până atunci cu un Cal Năzdrăvan. deci era absolut firesc să fie ochi şi urechi numai la armăsar şi la tărâmul magic deasupra căruia tocmai se întâmpla să zboare. Iar zborul, dragii mei, e o senzaţie care te face să uiţi de toate relele din lume. Mai cu seamă atunci când zbori 91


SÎNZIANA POPESCU

pentru întâia oară. În zbor poţi uita de griji, de durere, de foame, de sete, chiar şi de trecerea timpului. de aceea, nu cred că trebuie să vă mai explic de ce se apucase Ana să chiuie atunci. Tot astfel cum sunt sigură că nu trebuie să vă lămuresc nici de ce îşi flutura mâinile pe lângă corp ori de ce râdea-n hohote, mângâind aripile moi ale Calului ei Năzdrăvan. Ştiţi şi voi că aşa cum se purta Ana atunci se poartă numai oamenii fericiţi. Oameni care sunt mai luminoşi, mai frumoşi şi mai uşori decât oricare dintre semenii lor.


În zbor, cu un Cal Năzdrăvan

na şi Năzdrăvanul planară o vreme deasupra lacului, mai mult pentru ca fata să deprindă cum să ţină hăţurile ori cum să şadă-n şa în timpul zborului. Apoi, după ce perioada de acomodare trecu, calul zbură razant deasupra copacilor până când ajunse la graniţa dintre tărâmuri. Adică acolo unde Celălalt Tărâm devenea Pădurea Bogăţii şi începea lumea oamenilor. — Unde suntem? întrebă Ana, puţin îngrijorată din cauza furtunii de zăpadă dinaintea ochilor. — Am ajuns deasupra locului prin care ai intrat în Celălalt Tărâm, îi răspunse calul.

A

93


SÎNZIANA POPESCU

— Eşti sigur? Nu se vede satul. de fapt, nu se mai vede nimic înaintea noastră. Năzdrăvanul privi cu mare băgare de seamă cerul negru de deasupra Hoghizului şi urgia din faţa lor, apoi zise: — În curând, din pricina Balaurilor satul va sfârşi îngropat în zăpadă. — Vrei să spui că ei au provocat furtuna? întrebă fata, încercând zadarnic să-şi ascundă îngrijorarea. — Nu ei, ci Solomonarul Mar. Balaurii doar îl ascultă pe Magul ce plănuieşte să subjuge oamenii cu ajutorul vremii. — Mag, adică un fel de Vrăjitor? — Solomonarii sunt Vrăjitorii vremii, necheză armăsarul. Vrăjitori care poruncesc norilor şi care v-au vizitat deseori lumea, stârnind furtuni năprasnice. de o vreme încoace însă, de când au devenit atât de puternici, se pare că sunt chitiţi să vă prăpădească pe de-a-ntregul. — Poate găurile din stratul de ozon le-o vor lua înainte, glumi Ana. dar armăsarului nu-i prea ardea de şagă. deci nu-i răspunse, ci zbură ca vântul în sens opus, afundându-se în Celălalt Tărâm. — la ce viscol bătea, nici să fi vrut nu cred că m-aş mai fi putut întoarce acasă, zise Ana după o vreme, încercând timid să reînnoade conversaţia. 94


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Asta mi-o spui mie ori ţi-o zici ţie, ca să te convingi că ai procedat corect rămânând aici? necheză hâtru Năzdrăvanul. Bag de seamă că deja ţi s-a făcut dor de casă. — Nici vorbă! strigă Ana. Urăsc satul ăsta! Şi conacul! Şi pe oamenii din el! — dacă spui tu, aşa o fi, necheză calul amărât. Te cred pe cuvânt. dar nu înseamnă că astfel se şi cuvine să fie. Ana nu voia să se certe, mai ales cu Năzdrăvanul, aşa că nu mai zise nimic o vreme. Se mulţumi doar să şadă îmbufnată în spinarea lui şi să privească locurile pe deasupra cărora treceau. Însă toate câte i se întâmplau ei atunci erau atât de noi şi de ciudate încât fata nu putu să ţină supărarea prea multă vreme. de pildă, Cărăuşei i se păru tare neobişnuit că pe măsură ce se depărtau de graniţa dintre tărâmuri nu mai viscolea, iar cerul devenea tot mai senin. de aceea renunţă să mai facă pe supărata şi începu din nou să vorbească. — Văd că pe aici nu mai ninge. — da, în tot răul e şi un bine, necheză calul. dacă Balaurii sunt ocupaţi să viscolească lumea oamenilor, noi avem cerul liber. Putem zbura fără grijă. Şi încă foarte repede! — dar de ce să ne grăbim? murmură Ana. E atât de frumos aici! Ce se vede acolo, în depărtare, în dreapta noastră? 95


SÎNZIANA POPESCU

— Palatul doamnelor, răspunse armăsarul. — Super! ţipă fata. Chiar există Palatul Ielelor?! Arată destul de întunecat, privit aşa, de departe, dar poate că n-ar mai fi la fel dacă ne-am apropia... — Sub nicio formă n-o vom lua într-acolo! spuse Năzdrăvanul. doar nu ni s-a urât cu binele! Trebuie să mergem pe drumul cel mai scurt şi cel mai sigur. Aşa vei avea mai multe şanse s-o duci pe Andilandi în siguranţă în Poiana Vie, la Sânziene. — Atunci de ce nu zburăm direct până-n poiană şi am rezolvat problema? întrebă Ana, supărată că armăsarul nu putea fi cârmit chiar atât de uşor, după cum o tăia pe ea scăfârlia. — Pentru că atunci când ţi se încredinţează o sarcină nu contează cât de repede o duci la îndeplinire, ci cum anume o faci. Este important să joci cinstit, după reguli, şi să-ţi atingi ţelul sprijinindu-te numai pe puterile tale. doar aceasta e cursa ta în Celălalt Tărâm, nu a mea. Eu sunt aici ca să te ajut la nevoie, nicidecum pentru a face treaba în locul tău! — da, sigur, mormăi Ana înciudată. — Stai liniştită! răspunse calul. la cât de întunecate îţi sunt acum mintea şi sufletul, nici nu mă aştept să fii de acord cu ce ţi-am spus. dar am răbdare. Şi sunt pe deplin 96


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

încredinţat că în curând voi avea în tine o tovarăşă cu care mă voi putea înţelege. — Nu cred că Ielele sunt chiar atât de rele pe cât se povesteşte! se răsti Cărăuşa, mai mult ca să-l stârnească. — de bună seamă că nu sunt! fornăi calul. Sunt cu mult mai rele decât ţi-ai putea tu închipui vreodată! Şi doamnele nu sunt singurele care râvnesc Pasărea Măiastră. Pe Andilandi o vor mulţi, pentru că virtuţile ei sunt nenumărate şi fără asemănare. — Zău? mormăi Ana. Cine o mai vrea? — Zmeii, îi explică armăsarul. Apoi îi arătă undeva, în depărtare, mult înaintea lor, nişte turle înalte până la cer. Aceea e Împărăţia Zmeilor! — N-o văd, e prea departe! zise fata, nu foarte impresionată de altfel. — Zmeii au nevoie de Pasărea Măiastră pentru că ea le poate tălmăci viitorul, conferindu-le un mare avantaj în luptă. Căpcânii, duşmanii de moarte ai Zmeilor, sunt şi ei un neam războinic. deşi s-au mai domolit în ultima vreme şi de vreo câţiva ani n-am mai auzit nimic de dânşii. Însă şi ei o vor pe Andilandi pentru a câştiga războiul împotriva duşmanilor lor. Apoi, ar mai fi Vrăjitoarele şi Spiriduşii lor, câţi or mai fi rămas în viaţă, ori Strigoiul Iona, sau chiar Baba-Hârca. Asta ca să nu mai amintesc încă o dată de 97


SÎNZIANA POPESCU

Solomonari şi de Balaurii lor. Şi lista celor care îţi vânează Pasărea Măiastră ar putea continua la nesfârşit. Toate spiritele întunericului o vânează pe Andilandi. dar mai bine să nu vorbim despre ceva ce poate ne fereşte domnul şi nu mai întâlnim! încheie solemn Calul Năzdrăvan. — Mda, mormăi după o vreme Ana. Am observat că şi-o doresc foarte tare. Primul lucru pe care mi l-a cerut Irodia atunci când am întâlnit-o a fost să-i dau Pasărea Măiastră. N-o aveam încă şi, sincer, habar n-aveam despre ce tot trăncăneşte, dar ea ştia ce vrea mai bine decât mine. — Păi, cum altfel? de-abia aşteaptă Ielele să pună din nou gheara pe Andilandi! — doamnele de ce o vor? — Oricine o aude pe Andilandi cântând întinereşte pe dată. — Glumeşti, nu? Cât au de gând să mai întinerească? Poate n-ai văzut-o pe Irodia în ultima vreme, îi explică Ana calului, dar să ştii că arată ca o fetiţă de vârsta mea. — Ba am văzut-o, răspunse Năzdrăvanul. Chiar mai des decât mi-aş fi dorit! Ştiu cum arată. Tot aşa cum mai ştiu că nici puterile ei nu mai sunt cele de pe vremuri, de când Irodia era una dintre cele mai de temut forţe ale întunericului. Însă ce mai ştiu eu, iar tu n-ai habar, este felul în care arată acum Ruxanda. 98


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Cine mai este şi asta? — În vremurile în care Ielele arătau ca femeile în floarea vârstei, Ruxanda era stăpâna castei Rusalcelor. — Stăpână? Era mai puternică decât Irodia? — Nu. Irodia a fost şi este încă Împărăteasa tuturor Ielelor, cea care domneşte peste toate cele cinci caste – Mândre, Măiestre, Rusalce, line şi drăgaice. Ruxanda era doar şefa uneia dintre caste, dar era şi ea puternică. Şi a rămas puternică până când i-a venit ideea nebunească să i-o fure pe Andilandi unei Cărăuşe. — A furat Pasărea Măiastră? se minună Ana. Şi ce a păţit? — Ursitoarele le-au pedepsit pe toate Ielele, întinerindu-le peste măsură şi scăzându-le simţitor puterile. Numai că după ce s-au văzut transformate în nişte copile neputincioase, deşi toate consimţiseră la hoţie, au considerat-o vinovată numai pe Rusalcă. — Adică au găsit un ţap ispăşitor. Şi ce i-au făcut? — deşi mulţi dintre Cărăuşii veniţi aici înaintea ta au pierdut-o pe Andilandi, cedând-o de bunăvoie doamnelor, Ielele n-au mai lăsat-o pe Rusalcă să-i audă cântul. Şi, crede-mă, nu-ţi doreşti să vezi cum a ajuns. la chip şi statură îi seamănă Irodiei, dar faţa Ruxandei nu mai este întinsă, ci e brăzdată de riduri adânci. Privirea i-a slăbit, 99


SÎNZIANA POPESCU

iar părul şi dinţii i-au căzut, transformând-o într-o ciudăţenie. Ruxanda arată acum ca un copil bătrân! Aşadar cred că înţelegi acum de ce vor să rămână tinere orice ar fi. Mai bine copile, decât copile... bătrâne... Timp de câteva clipe Cărăuşa încercă să-şi închipuie cum i-ar fi stat ei cu o faţă plină de riduri şi se cutremură. Nu îi spuse nimic Năzdrăvanului, dar îi dădu dreptate în gând – Ielele astea erau într-adevăr capabile de cruzimi de neimaginat! Ana era absolut sigură că dacă ea ar fi avut vreodată puteri ca ale doamnelor, nu şi-ar fi batjocorit suratele. Bine, ea n-avea surori, era adevărat, dar atunci când gândea aşa cred că se referea la faptul că nu i-ar fi făcut niciodată un asemenea pocinog dariei, ori lui Mihai, nici măcar lui Tudor. Şi aceste gânduri mi s-au părut atunci de bun augur. Între timp, Năzdrăvanul mai zbură o vreme în tăcere, până ajunse deasupra unui râu. — Aceasta este Apa Sâmbetei! zise el, în timp ce o stropi pe fată cu aripa stângă. dacă ne udăm, vom fi feriţi de boli şi de necazuri. — Hm... Şi eu care credeam că pe ea se duc bunurile de preţ. 100


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Bunurile oamenilor, poate, zâmbi Năzdrăvanul, dar nu şi ale noastre. Pierderea unora, câştigul altora! Ana îl lăsă s-o mai stropească de câteva ori, dar atinse şi ea apa în timpul zborului şi-l udă la rândul ei. Apoi, fără să bage de seamă că deja se simţea cu mult mai bine, fata întrebă: — Şi acum, încotro?... — Spre Blajini, necheză Năzdrăvanul. — la ei vom fi în siguranţă? — da. lăcaşul Rohmanilor este unul dintre sanctuarele lumii noastre, alături de Castelul Ursitoarelor, Munţii Uriaşilor, Minele Piticilor şi Poiana Vie. — Sanctuare?... Adică adăposturi?... — În sanctuare nu poţi fi atacată de forţele întunericului, îi spuse calul, pentru că sunt păzite cu străşnicie. Şi acolo poţi primi învăţăminte preţioase şi daruri Magice. Ca orice pui de om, Ana nu se dădea în vânt după predicile nimănui, se înţelege. dar atunci când auzi de darurile Magice pe care le-ar fi putut primi de la Blajini, fu foarte bucuroasă să ştie că vor trece mai întâi pe la dânşii. Şi nu avu prea mult de aşteptat. drumeţii mai zburară o vreme şi poposiră la Rohmani.


Armăsarul din grădina pustie

n Grădina Blajinilor totul era înverzit şi neasemuit de frumos, parcă în ciuda vremii ce-i însoţise până atunci. Copila nu avea de unde să ştie, căci nu apucase să citească acest lucru din cărţi, dar în Grădina Blajinilor plantele nu se ofilesc niciodată. după ce descălecă din spinarea Năzdrăvanului, fata privi uluită în jur. Florile erau de toate formele şi soiurile pământului, iar păsările erau atât de colorate încât le-ai fi putut confunda uşor cu florile, dacă n-ar fi zburat şi n-ar fi ciripit. Şi jivinele păreau toate îmblânzite şi netemătoare. dar mai mult decât orice, pe Ana o impresionă felul în care mirosea Grădina Blajinilor. Poate că vouă acest lucru vi se va părea lipsit de importanţă, dar fata era

I 102


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

vrăjită de miresmele din jur şi nu se mai putea opri din amuşinat. Nu se putea decide încă dacă îi plăcea mai mult mirosul florilor de salcâm, al celor de tei, de iasomie ori parfumul crinilor ce se înălţau tocmai lângă ea. Unde mai pui că-n grădina aceea magică era atât de însorit, încât Ana nu-şi mai putu ascunde veselia ce-o cuprinsese parcă din senin. — Eşti sigur că n-am ajuns în Rai? îşi întrebă ea calul. — Sunt sigur că am ajuns în Grădina Rohmanilor ori a Blajinilor, cum li se mai spune. dar nu pricep unde au dispărut cu toţii? — Poate sunt în căsuţe... murmură fata. de-abia atunci când am reuşit să mă apropii mai mult de dânşii am văzut că Ana îşi mutase privirea de la flori la căsuţele din copaci ale Blajinilor şi n-o mai putea dezlipi de acolo. Atât de mult îi plăcuseră! Şi cui nu i-ar fi plăcut, dacă i-ar fi fost dat să le vadă? doar casele nu erau de ici, de colo. dimpotrivă. Erau construite din crenguţe împletite şi arătau exact aşa cum orice copil şi-ar dori să arate căsuţa lui din copac. Ana fu cucerită pe de-a-ntregul! Şi, aşa cum era firesc, tare-şi mai dorea să se caţăre într-una dintre ele. — Ce frumoase sunt! fu de părere puiul de om. Crezi că Blajinii sunt înăuntru? 103


SÎNZIANA POPESCU

— Şi dorm cu toţii, aşa, în miezul zilei? necheză Calul Năzdrăvan, dând din bot a neîncredere. — dacă aş fi avut o asemenea căsuţă în copac, eu n-aş mai fi ieşit din ea! În loc de răspuns, Năzdrăvanul zâmbi, apoi îi spuse din mers în timp ce se îndepărta: — Mă duc să-i caut şi la stupi. Rămâi aici şi aşteaptă-mă în linişte. Copila nu îşi dădu seama cât timp trecuse de la plecarea Năzdrăvanului, pentru că nu făcu altceva decât să privească vrăjită spre căsuţe şi să se gândească cum ar fi putut să se caţere mai repede în ele, imediat după întoarcerea calului. la scurtă vreme însă, un nechezat cumplit o trezi din visare. Când Ana se întoarse în direcţia din care venea acel zgomot asurzitor, de-abia avu vreme să-şi ferească faţa de copitele calului atacator. Puiul de om se lăsă atât de repede pe spate, încât se dezechilibră, căzu în şezut şi nu se mai ridică de acolo. Armăsarul negru şi înaripat care răsărise ca din senin lângă fată era de o frumuseţe rară, dar părea nespus de furios. Aşa că Ana nu îndrăzni să se mişte de acolo, de jos, de unde ajunsese. Calul se ridică-n două copite şi dădu nebuneşte din aripi, în timp ce îşi arătă dinţii, gata de luptă. 104


(

(

— O fi turbat? gândi copila cu voce tare. — Să piei din grădină! necheză calul drept răspuns. Zmeii n-au ce căuta aici! de teamă, Cărăuşa nu îndrăzni să-i răspundă. Vocea ar măsarului negru era aspră, iar statura lui impunătoare. Aripa-Frumoasa Unde mai pui că, nici să fi îndrăznit, Ana nu mai apuca la vorbă. Calul necheza neîntrerupt, mai mult de supărare, de parcă ar fi fost convins că fata nu putea să-i priceapă graiul. — Ştiu că nu mă poţi înţelege, piticanie, dar sunt sigur că ştii ce ai de făcut. Ori fugi din grădina mea, ori aici îţi vei găsi pieirea! — Ajutor! ţipă atunci Ana, căreia în sfârşit i se dezlegă limba. Căluţuleeeee, ajută-măăăăă! Chiar atunci, parcă dornic s-o reducă la tăcere, armăsarul negru se năpusti cu copitele din faţă spre ea, chitit s-o sfărâme. 105


SÎNZIANA POPESCU

din fericire, Ana avea reflexe bune şi reuşi să se rostogolească la timp într-o parte. Apoi se ridică şi o luă la goană, fără să mai privească-n urmă. — Să nu-ţi închipui că ai să poţi scăpa de mine, Zmeoaico! necheză calul, luând de îndată urma Cărăuşei. Ana vru să protesteze, să-i răspundă că greşea, că ea nu era Zmeu, ci om. Însă din cauza efortului pe care-l făcea fugind în zig-zag, abia mai sufla, darămite să mai poată rosti vreo vorbă. la scurt timp, fata nu mai putut să alerge. Iar armăsarul negru – nimeni altul decât Aripă-frumoasă, fostul cal de arme al lui Aram şi al Samcăi – o ajunse din urmă. O încolţi şi după ce-o lovi cu aripile, o culcă la pământ cu gândul să o ia între copite. dar fata avu noroc şi de data aceasta. Chiar când aş fi zis că era momentul să intervin şi să-l avertizez pe Aripă-frumoasă că greşeşte în privinţa fetei, apăru Năzdrăvanul. Acesta se vârî între dânşii spunându-i îngrijorat armăsarului negru: — Opreşte-te Aripă-frumoasă! Omori Cărăuşa! dacă Năzdrăvanul nu i-ar fi sărit Anei în ajutor, Aripăfrumoasă n-ar fi iertat-o. Ori ar fi încâlcit-o cu hamul şi-ar fi tras-o după dânsul afară din Grădina Blajinilor, adică acolo unde aceasta lua sfârşit şi începea Împărăţia Zmeilor. Ori, poate chiar l-ar fi bătut gândul s-o ucidă. 106


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

de bună seamă că eu n-aş fi lăsat un asemenea lucru să se întâmple, indiferent de consecinţele pe care le-aş fi suportat pentru încălcarea regulilor neimplicării în cursa Cărăuşei. Pe de altă parte însă îl înţelegeam şi pe cal. Înainte de a ajunge la Blajini, Aripă-frumoasă fusese cal de Zmeu şi nu avusese o viaţă prea bună alături de aceştia. Fusese purtat în lupte, bătut, lăsat să flămânzească şi, dacă n-ar fi evadat la un moment dat de la tartorii lui, cu siguranţă ar fi ajuns carne pentru salamul acestora. Aşa că am priceput de ce îi făcuse fetei o primire atât de „călduroasă”. Aripă-frumoasă era convins că Ana era pui de Zmeu, iar el încă le mai purta pică Zmeilor pentru felul în care îl trataseră. Caii se apropiară unul de celălalt, gata să se înfrunte, iar Aripă-frumoasă vorbi primul. — Spui că este Cărăuşa... Atunci cum explici faptul că are părul retezat, că poartă zale şi că are privirea asta de oţel? — Nu înţeleg ce are toată lumea cu părul meu, mormăi Ana, în timp ce se ridica în picioare şi se scutura de pământ. — Blajinii mi-au încredinţat mie cinstea de a le apăra grădina acum! tună iar armăsarul negru. Şi Zmeii n-au ce căuta aici! — Ana este pui de om, explică potolit Năzdrăvanul, fără să se dea însă în lături din faţa armăsarului negru. 107


SÎNZIANA POPESCU

— Cum poţi fi atât de sigur? necheză năprasnic Aripăfrumoasă. doar e îmbrăcată-n zale! Exact ca Zmeii! — Sunt sigur pentru că eu am adus-o de la Ursitoare, răspunse Năzdrăvanul, fără să-şi piardă cumpătul nici de data aceasta. Auzind ultima vorbă a Năzdrăvanului, Aripă-frumoasă se mai linişti. Nu era încă pe deplin convins că Ana era într-adevăr pui de om, pentru că după părerea lui fata nu arăta aşa cum ar fi trebuit să arate un călător, dar se mai domoli. Apoi se îndepărtă puţin de drumeţi, pentru ca aceştia să nu se mai simtă ameninţaţi şi să-şi poată spune nestingheriţi povestea. Cum gâlceava se încheiase, Ana îşi făcu curaj şi se arătă din spatele Năzdrăvanului. — În primul rând, acestea nu sunt zale, ci solzi şi alge, ţinu ea să-i explice lui Aripă-frumoasă. Vâlvele-bălţii mi le-au făcut ca să mă apere la nevoie. N-aveam de unde să ştiu că se vor întări şi vor arăta ca o armură de cavaler. Ori de Zmeu, cum spui tu... deşi Ana fusese destul de ţâfnoasă, Aripă-frumoasă se înclină respectuos în faţa ei şi îi spuse: — Îmi pare foarte rău că te-am atacat, Cărăuşo, dar n-am ştiut ce să cred despre tine. Acum însă sunt încredinţat că nu eşti Zmeoaică. Ei nu ne înţeleg graiul. 108


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— A fost vina mea că te-am lăsat singură, zise şi Năzdrăvanul. — dar şi a lui! răbufni fata. M-a speriat atât de tare că n-am mai îndrăznit să scot nicio vorbă! — Iartă-mă, rogu-te! necheză iar Aripă-frumoasă. Şi, crede-mă, nu le semeni Zmeilor doar la straie ori la felul în care îşi poartă părul, ci şi la vorbă şi fire. Oricine te-ar fi zărit în locul meu ar fi procedat la fel. — Am înţeles... mormăi Ana. Bănuiesc că n-am încotro şi trebuie să-ţi accept scuzele. dar acum vă rog să mă scuzaţi voi pe mine. „Piticania” se retrage. Spre surprinderea cailor, fata le întoarse spatele şi plecă de lângă ei. Se apropie de cel mai la îndemână copac şi începu să se caţăre spre una dintre căsuţele Blajinilor. — Cred că ar fi mai bine să rămâi cu noi, îi şopti Năzdrăvanul, urmând-o până la rădăcina arborelui. — Parcă spuneai că suntem într-un sanctuar, pufti fata. Că nimeni nu ne poate ataca aici. Că suntem în siguranţă! — de obicei aşa şi este, o asigură Năzdrăvanul. Şi am spus că nu te pot ataca forţele întunericului! N-aveam de unde să bănuiesc că vei fi confundată cu una dintre ele. — Mulţumesc pentru compliment! — Ar fi mult mai bine să rămânem împreună, insistă calul. 109


SÎNZIANA POPESCU

În loc de răspuns, Ana îşi ţuguie buzele în semn de supărare şi se căţără hotărâtă până când ajunse în dreptul uşii căsuţei. — S-ar putea ca aflându-te din nou singură să te atace şi albinele, necheză sincer îngrijorat şi Aripă-frumoasă. Cărăuşa ezită pentru o clipă. Bănuia că armăsarii aveau dreptate şi era pe deplin încredinţată că aceştia îi doreau binele, dar curiozitatea învinse. Fata îşi dorise să intre în căsuţele Blajinilor de când ajunsese acolo şi n-avea să mai aştepte nicio clipă ca să facă acest lucru. Astfel că bătu la uşă. — Nu e nimeni acasă! strigară iar caii, cu gândul s-o descurajeze. dar îşi răceau gura de pomană. Ana intră, apoi trânti cu putere uşa în urma ei, semn că nu mai dorea să le audă sfaturile. Caii o urmăriră îngrijoraţi cu privirea, dar după ce văzură că se hotărăşte să rămână în casa de lângă dânşii – deşi toate casele Blajinilor comunicau între ele şi puteai trece uşor dintr-una în alta – se mai liniştiră şi începură să şuşotească. — Spuneai că nu sunt acasă, necheză Năzdrăvanul, cu ochii încă îndreptaţi spre căsuţa în care intrase Ana. Unde au plecat? Nu le prea stă în fire să-şi abandoneze grădina. — Sunt în stupii albinelor, explică armăsarul negru. 110


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Nu prea cred. Am fost la stupi şi n-am văzut picior de Blajin pe acolo, murmură Năzdrăvanul. Şi, lucru curios, n-am văzut nici urmă de albină prin preajmă. — Stupii sunt vrăjiţi, explică Aripă-frumoasă. Albinele şi Blajinii ţin sfat de taină cu oaspeţii lor, furnicile zburătoare. — Furnicile din Poiana Vie? se minună Năzdrăvanul. Au bătut atâta drum până aici? de ce? — Nu ştiu exact despre ce anume aveau de discutat cele două Crăiese, răspunse Aripă-frumoasă. Pe mine m-au rugat doar să păzesc cu străşnicie grădina în timpul sfatului lor. Şi asta încercam să fac atunci când aţi ajuns voi aici. — Să păzeşti grădina de Zmei, zise Năzdrăvanul, zâmbindu-i înţelegător prietenului său copitat. — Păi, de cine altcineva? răspunse armăsarul negru, scuzându-se parcă. de când Căpcânii au pierdut şi ultima luptă, cine să li se mai împotrivească Zmeilor? Caii rămaseră tăcuţi o vreme, cugetând cu amărăciune la vremurile tulburi pe care ajunseseră să le trăiască. dar nu dură mult şi începură din nou să necheze. Erau dornici să pună lucrurile cap la cap şi să afle care era pricina acelui sfat de taină ţinut în stupii albinelor. Era limpede că ceva foarte rău se întâmplase în Celălalt Tărâm din moment 111


SÎNZIANA POPESCU

ce trei dintre cele mai importante fiinţe ale luminii doreau să-şi unească forţele. Aripă-frumoasă era doar curios să afle ce se petrecea atunci în stupi, dar Năzdrăvanul era sincer îngrijorat. doar el avea o responsabilitate în plus – trebuia să se asigure că Ana va câştiga cursa. lucru care i se păru însă atunci din ce în ce mai greu de atins, dacă ţinea cont de cât de mult se schimbaseră rânduielile din jur în ultima vreme.


Albinele şi Rohmanul

n ceasurile ce urmară, Ana studie căsuţa în care intrase. Probă hamacele, examină vasele din lut ars, frumos colorate şi se ghiftui cu fructele uriaşe şi parfumate găsite în cămară. Fata frunzări pergamentele din bibliotecă şi privi lămpaşele – fără să-şi dea seama însă că-n interiorul acestora zăcea închisă chiar ceata lui Pricolici, duşmanul de moarte al licuriciului Păcălici, pe care ea tocmai îl cunoscuse. licuricii arătau atât de diferit în timpul zilei, încât cu greu i-ai fi putut recunoaşte dacă nu apucaseşi să-i vezi decât în toiul nopţii. Ana nu pricepu ce fel de insecte erau cele care dormeau duse pe fundul felinarelor stinse, nici cum anume funcţionau lămpaşele acelea, aşa, fără gaz.

I

113


SÎNZIANA POPESCU

Fata scutură de câteva ori unul dintre felinare, mai mult de curiozitate, apoi îl aşeză la loc, pe noptiera pe care-l aflase. — Este minunată căsuţa asta! proclamă Cărăuşa. Cred că aş putea să mă şi odihnesc puţin în ea! Acestea fiind zise, Ana se lungi într-un hamac şi închise ochii. Nu ţin minte cu precizie cât timp se odihni ea atunci, dar ştiu că, deşi caii o vegheaseră cu străşnicie, niciunul nu băgă de seamă când două dintre albinele-paznic zburară prin fereastra căsuţei în care dormea fata. În spinarea unei albine călărea Blajinul Ion, la fel de mărunţel şi el. — Trezeşte-te pui de om, îi şopti Blajinul fetei. Ana deschise ochii, dar crezu că visează. Altfel cum ar fi putut să-şi explice că în dreptul nasului ei bâzâiau două albine, dintre care una mai şi purta un omuleţ în spinare? Cărăuşa vru să închidă din nou ochii, fiind încredinţată că visa, însă Rohmanul vorbi iar. — Trezeşte-te, zise Blajinul zâmbind. Eşti aşteptată în stupi. de data aceasta Cărăuşa făcu ochii mari şi se ridică în şezut. Era limpede că se speriase şi se pregătea să ţipe. doar Aripă-frumoasă o avertizase că albinele ar fi putut s-o confunde şi ele cu o Zmeoaică şi s-o atace. 114


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Blajinul însă i-o luă şi de această dată înainte. — Eşti Cărăuşa, nu-i aşa? — Îhî, mormăi Ana, înghiţindu-şi ţipătul; era clar că n-o confundaseră, iar fata le era profund recunoscătoare pentru asta. deşi îmbătrânise destul de mult şi acum purta cu sine un toiag, Ion era la fel de senin ca de fiecare dată când îl vedeam. Rohmanul îi zâmbi fetei şi Ana se mai linişti. — Cum te cheamă, pui de om? — Ana... Pop-Ionescu, se prezentă fata imediat, ca la şcoală. după divorţul părinţilor mei, mama a insistat să păstrez şi numele ei de domnişoară, mai mormăi ea. N-am înţeles niciodată de ce. — Numele meu este Ion, iar pe celelalte nu ţi le spun pentru că ai afla cum o chema şi pe străbunica, îi spuse Blajinul, continuând să-i zâmbească fetei cu fiecare trăsătură a feţei sale. dar vreau să ştii că sunt bucuros de cunoştinţă. Bine ai venit în Grădina Blajinul Ion Rohmanilor! 115


SÎNZIANA POPESCU

— Bine v-am găsit. Cred... se fâstâci fata. — Îţi plac căsuţele noastre? — Mai încape vorbă? Sunt extraordinare! explodă fata. Sigur îmi voi construi şi eu una când... Aici Ana se opri încurcată. — ...când ai să te întorci acasă? îi continuă Blajinul şirul gândurilor şi al vorbelor. Fata dădu din cap aprobator. Observă că de când dormise la Blajini începuse să se schimbe. Acum nu mai era foarte sigură dacă după îndeplinirea misiunii îşi dorea să se întoarcă de unde venise ori, dimpotrivă, să rămână în Celălalt Tărâm. dar simţea că i se făcuse dor de casă, de mama, de unchii şi de verişorii ei. — Nu mai ai mult şi vei ajunge din nou între oameni, o asigură Ion. Până atunci însă eşti invitată în stupi. Ne aşteaptă Crăiasa albinelor şi Crăiasa furnicilor. — Uau! bătu din palme Carăuşa. Chiar le voi cunoaşte pe Crăiesele furnicilor şi albinelor? Ana se ridică în picioare. Era foarte entuziasmată! Chiar atunci însă îşi aduse aminte şi de tovarăşul ei de drum, ceea ce dovedea că fata începuse într-adevăr să se schimbe în bine. — N-ar trebui să îmi anunţ şi Calul Năzdrăvan că plec cu voi? 116


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Mă bucur că te-ai gândit şi la el, îi răspunse Blajinul. de bună seamă că îl vom anunţa. Şi îl voi ruga să ni se alăture! Un Cărăuş nu trebuie separat niciodată de cel mai bun prieten al lui! Ana nu era foarte convinsă că spusele Blajinului descriau întocmai relaţia ei cu calul, dar nu mai avu timp să răspundă. Albinele-paznic, plictisite deja de sporovăiala lor, îi turnară Polen Magic pe creştet şi fata dispăru din hamac. Bine, nu dispăru de tot – de tot. dar se făcu atât de mititică încât alunecă pe hamac ca pe o pârtie uriaşă. — Alunec, aluneeeec! zbieră puiul de om cu o voce nouă, piţigăiată. — Nu-ţi fie teamă! o îmbărbătă Ion. Imediat ajungem la tine! — Sunt aici, sub hainele mele! zumzăi Ana, iţindu-şi capul din manşeta costumului făcut grămadă şi dând disperată din mânuţe. Ajutaţi-mă, vă rog! — dă-mi mâna, îi spuse Rohmanul, în timp ce o trase la suprafaţa muntelui de solzi şi de alge. Fata văzu că hainele ei erau tare cleioase. Paltonul, pantalonii şi pijamaua i se lipiseră de corp şi se miciseră odată cu ea. Asta spre deosebire de costumul de alge care rămăsese la dimensiunea lui iniţială şi care părea acum de-a dreptul uriaş. 117


SÎNZIANA POPESCU

Anei i se păru că miroase foarte tare a peşte, dar speră ca albinele şi Blajinul să nu bage de seamă acest lucru. — M-am micşorat şi sunt din nou în hainele cu care am pornit de acasă, piui fata. — Asta se întâmplă când albinele ne presară Polenul Magic pe creştet, îi explică Rohmanul. Ne micşorăm până când ajungem de mărimea lor! dar aşa ne e mult mai uşor să ne înţelegem. Nu crezi? Ana nu se obişnuise încă nici cu modificarea mărimii, nici cu cea a vocii ei, dar avea prea multe de spus ca să tacă. — Ba da, e bine că ne înţelegem, zise fata, dregându-şi zadarnic glăsciorul în speranţa că îi va reveni la normal. dar cum vom ajunge la calul meu acum? Una dintre albinele-paznic zbură până în dreptul Anei. Fata pricepu repede că albina îi făcea semn să urce în spinare ei, dar nu îndrăznea s-o încalece. Albina aceea avea un ac imens, era îmbrăcată într-o armură şi pe cap purta un coif impunător. — N-am mai zburat pe o albină până acum... — Nu-ţi fie teamă, o îndemnă Ion. Albinele nu înţeapă oamenii decât dacă aceştia fac mişcări bruşte şi ele se simt ameninţate. — Nu îmi e teamă... zise Ana, cu jumătate de gură, dar nu se mişcă. 118


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Sunt onorată că vei zbura prima dată cu mine, Cărăuşo! vorbi atunci albina care se apropiase de fată. Auzind-o cât de serios îi vorbise, Ana prinse curaj şi îi sări în cârcă, exact aşa cum făcea cu Năzdrăvanul ei. — Şi voi purtaţi armuri? — Nu le purtăm, îi răspunse albina, puţin încurcată. Ele fac parte din trupul nostru. — Toate uneltele de care are nevoie o albină sunt în ea! spuse şi albina care îl purta pe Blajin, mai şugubeaţă decât surata ei. — Acul şi armura noastră sunt magice, explică demnă albina Anei. Ne apără de duşmani şi nu le pierdem decât atunci când murim. — Când muriţi?... desigur, uitasem, murmură copila. — „Uitaseşi”? Cum aşa? de unde putea să ştie un pui de om toate astea? — Păi, aşa păţesc şi albinele din... locul de unde vin eu. Bănuiesc că la fel se întâmplă şi cu voi. Auzind-o, albinele izbucniră în râs în acelaşi timp. Sau cel puţin aşa i se păru fetei, că râdeau, pentru că râsul albinelor nu era decât un soi aparte de bâzâit. — Albinele noastre sunt magice, îi explică amuzat Blajinul, nu îşi pierd acul dintr-o înţepătură simplă. În plus, trăiesc zeci de veri, spre deosebire de suratele lor 119


SÎNZIANA POPESCU

din tărâmul oamenilor. dar acesta este un secret pe care nu orice Cărăuş îl află, adăugă Ion cu un aer complice. — Aha, se lămuri fata. dar când vă pierdeţi totuşi acul? — de regulă, când avem de-a face cu Zmeii. Zalele acestora sunt protejate de vrăji puternice. — Şi atunci trebuie să facem sacrificiul suprem, completă pe un ton solemn şi albina fetei. Ana tăcu, dar le privi admirativ. — Albinele sunt străjerii stupilor şi ai grădinii noastre, zise Ion. Până să ajungă la noi Aripă-frumoasă, numai ele ne păzeau de invadatori, sacrificându-se de multe ori pentru liniştea noastră. Cărăuşa nu îşi închipuise niciodată albinele ca fiind un neam războinic, ci doar unul nespus de muncitor. dar iată că albinele Blajinilor aveau cu ce să se laude şi într-o privinţă, şi în alta. — Spre palat! bâzâiră albinele dintr-odată. — despre ce palat vorbesc?! strigă Ana. Fata nu mai auzea mai nimic din cauza bâzâitului asurzitor al albinelor care-şi luau zborul, asemenea unor elicoptere vii. Ion îi răspunse în acelaşi fel, ridicând glasul. — Palatul albinelor! Aşa îi spun ele unui stup! Ai să vezi din ce pricină! 120


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

după ce ieşiră cu toţii din căsuţă, Ana şi Rohmanul nu se mai auzeau deloc din cauza zumzetelor albinelor şi a zgomotelor de-acum amplificate ale grădinii. de aceea încetară să mai vorbească. Cărăuşa însă putea să privească în voie în jur şi să se minuneze. Zburătorii trecură razant pe lângă flori uriaşe şi copaci cărora nu reuşeau să le vadă vârfurile. Făcură slalom printre crengile pomilor fructiferi şi fructele lor imense, pentru a coborî mai apoi aţă spre coama Năzdrăvanului. Albinele îi presăraseră şi Năzdrăvanului Polen Magic pe creştet. Şi el începu să se micşoreze până când ajunse la nivelul lalelelor de lângă copitele lui Aripă-frumoasă. la început, armăsarul negru fornăi surprins. Nu înţelegea unde-i dispăruse interlocutorul. dar când le văzu pe albine, îi trecură pe dată surpriza şi agitaţia. — drumeţii vor înnopta în stupi, îi dădu atunci raportul una dintre albine. — dacă vrei, ne poţi însoţi, adăugă cu jumătate de gură şi cealaltă, nedorind ca armăsarul să se simtă exclus. Aripă-frumoasă însă ştia foarte bine care era datoria lui. — Nu, eu rămân să păzesc grădina, le răspunse ar măsarul albinelor care se îndepărtau. — Mulţumim, bâzâiră ele. 121


SÎNZIANA POPESCU

— dacă se întâmplă ceva, vin să vă anunţ, mai mormăi el. doar ştiu că atunci când apar Cărăuşii, apar şi problemele... Toate se petrecură atât de repede încât Ana de-abia apucă să le treacă în revistă. de multe ori, din cauza vitezei, fata crezuse că are să cadă de la înălţime. dar îi plăcură tare mult cele ce i se întâmplaseră de când se micşorase. Copila era cucerită de zborul grăbit al albinelor. dar şi de felul în care putea studia acum împrejurimile, ori fiinţele pe care le privise înainte cu alţi ochi. de pildă, pe fată o amuză nespus faptul că Năzdrăvanul ei semăna acum cu o pasăre Colibri sau că Aripă-frumoasă devenise dintr-odată un cal gigantic, cu voce tunătoare. de aceea Ana şi cugetă încântată: — Cât de diferite-ţi par toate atunci când eşti mărunţel!


Cele două Crăiese

tupii albinelor arătau ca nişte noptiere. Erau vopsiţi frumos în roşu, verde ori galben, dar niciunul nu semăna cu vreun palat. În loc de ornamente sau pietre preţioase, stupii erau plini de floricele multicolore, desenate probabil de copiii Blajinilor. Arătau tare drăguţ, dar deloc impunător. — Care este palatul vostru? întrebă Ana politicoasă, dar puţin cam dezamăgită. — Cel roşu, răspunse mândră albina care o ducea în cârcă. Ana nu mai întrebă şi „care dintre ele”, doar roşii erau vreo trei, pentru că nu voia s-o supere. dar i se păru că palatul n-avea nimic deosebit. Cu toate acestea, îşi netezi

S

123


SÎNZIANA POPESCU

părul şi îşi scutură hăinuţele, pregătindu-se de marea întâlnire. Paltonaşul i se uscase din cauza bătăii aripilor albinelor, iar părul îi stătea lipit de cap de parcă l-ar fi dat cu o tonă din fixativul mamei sale. În plus, mirosul de peşte dispăruse. Ceea ce era grozav. — Am ajuns, îi spuse Blajinul Ion. Fata aprobă uşor plictisită, în timp ce intrau pe „poarta palatului” – una dintre fantele pe care le poţi zări de obicei în partea de sus ori în cea de jos a stupilor cunoscuţi de oameni. Odată ce ajunseră însă înăuntru, plictiseala fetei se spulberă. Ana se aştepta să vadă nişte rame de lemn, aşezate în paralel, ca nişte sertăraşe. Mai văzuse stupi la viaţa ei şi ştia că pe ramele cu pricina albinele îşi construiau celulele din ceară, în care fabricau mierea. dar niciodată nu i se întâmplase să vadă tot acest aranjament magnific de la înălţimea unei albine. Cărăuşa şi Ion descălecară din spinările albinelor, iar Calul Năzdrăvan veni iute la dreapta Anei. Albinele, de-acum eliberate de povară, îşi reluară locurile în dreptul porţilor interioare. — din ce sunt construite porţile acestea? întrebă Cărăuşa, plăcut surprinsă la vederea lor. — din faguri de miere, şopti Năzdrăvanul. Când se vor da în lături, vom intra în sala de sfat. Pregăteşte-te! 124


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Pentru câteva clipe, Ana admiră porţile înalte şi înguste ale sălii de sfat, în care mustea mierea şi înghiţi în sec. „Porţile” arătau delicios, iar ei i se cam făcuse foame. Chiar atunci, Blajinul Ion înaintă şi porţile se deschiseră încet, lăsând loc unei privelişti uluitoare. În faţa lor apăru o sală îngustă, dar foarte lungă, ca multe altele aflate în paralel, probabil, mărginită de o parte şi de alta de pereţi dantelaţi. În pereţii sălii de sfat, formaţi din mii de celule de ceară lipite între ele şi agăţate de cadre de lemn, puteai vedea larve de albine, miere, ori albine muncitoare lipind fisurile cu ceară. de-a lungul sălii fusese întinsă o masă lungă, la care erau aşezate atât albinele şi furnicile zburătoare, cât şi Blajinii micşoraţi. Iar în capul mesei stăteau Crăiasa albinelor şi oaspetele de seamă al acesteia, Crăiasa furnicilor. Când Matca se ridică de pe jilţ, Blajinul Ion trecu înaintea drumeţilor şi bătu de trei ori într-una dintre porţile date în lături cu toiagul lung pe care nu-l lăsase din mână. Apoi se dădu la o parte pentru ca Ana şi calul să fie văzuţi de întreaga adunare. — Cine bate? întrebă Crăiasa albinelor. — Cărăuşa, răspunse Calul Năzdrăvan. — Pe cine duce? 125


SÎNZIANA POPESCU

(

— Pe Andilandi, Pasărea Măiastră, zise Calul Năzdrăvan, făcându-i Anei semn cu botul să răspundă ea mai departe. — Încotro se îndreaptă? Urmă o pauză lungă. dar calul scutură din cap în direcţia Crăiesei albinelor, astfel că Ana pricepu că n-avea încotro: trebuia să participe şi ea la ritualul acela ciudat. — Înspre Poiana Vie... către Craiasa albinelor Sânziene, murmură Ana, totuşi încântată de importanţa care i se acorda. — Înspre lumină! strigară albinele. Ana se sperie puţin. Nu atât din cauza puterii vocii care se formase, ci din pricina faptului că albinele zumzăiseră toate deodată, deşi nu păreau a se fi înţeles dinainte s-o facă. Albinele vorbiseră de parcă ar fi fost un singur organism. — Cărăuşul are un nume? întrebă din nou Crăiasa albinelor. — Ana... răspunse fata, amuzată, dar şi din ce în ce mai emoţionată. — Încotro se îndreaptă? — Spre Poiana Vie... spre Sânziene... 126


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

(

— Înspre lumină! de data aceasta vorbiră într-un glas armatele reunite ale albinelor şi furnicilor, ceea ce fu şi mai impresionant. — Acum întrebă-i tu ce vrei să afli, îi şopti Năzdrăvanul. Ana era prea emoţionată ca să mai întrebe ceva, astfel că armăsarul necheză Craiasa furnicilor iar în locul fetei. după ce Ion bătu din nou de trei ori îi pământ cu toiagul, Ana observă că ritualul continua, însă rolurile se inversaseră. Acum întreba calul, în timp ce albinele doar îi răspundeau. — Cine deschide? — Albinele, bâzâiră acestea într-un glas. — Şi Blajinii, adăugară şi Rohmanii. — Pe cine ajută? continuă calul. — Pe omul încercat, de întuneric curtat. — Omul are un nume? — Ana! tună adunarea. — de cine este vânat? se încumetă atunci să întrebe şi Cărăuşa ceva. Mai ales că de când o cunoscuse pe Irodia 127


SÎNZIANA POPESCU

şi auzise de Balauri începuse să o intereseze serios problema. — de doamne-i tânjit, de Zmei e dorit, de Capcâni e poftit, de Mar e ţintit. Albinelor şi furnicilor li se alăturară acum şi Blajinii, ceea ce făcea corul de-a dreptul copleşitor. Cu toate acestea, Ana îşi făcu curaj şi mai întrebă ceva. — Cărăuşa va ajunge cu bine... unde şi-a propus? — Ne vom ruga pentru ea! răspunse doar Crăiasa albinelor. Ne vom ruga ca Ana să ajungă cu bine în Poiana Vie! — la lumină! completă adunarea. Acestea fiind spuse, Matca le făcu tuturor semn să se aşeze. — Fii binevenită în Palatul albinelor, Cărăuşă Ana! îi mai spuse Matca fetei. — Mulţumesc pentru invitaţie! — Să ne ierţi că nu te-am adus mai devreme, dar sfatul nostru de mare taină s-a încheiat de puţină vreme. — Perfect, mormăi calul, puţin nemulţumit că nu participase şi el la întâlnire şi nu aflase noutăţile. — Şi noi, şi Blajinii am vrut să te întâmpinăm cum se cuvine, continuă Matca, în timp ce se aşeza. Nu reuşim să o facem de fiecare dată, dar Cărăuşii pe care îi putem 128


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

întâmpina după datini sunt mai norocoşi decât alţii. Apropie-te! la îndemnul Năzdrăvanului Ana se înclină şi se îndreptă timidă spre unul dintre locurile libere, plasat undeva în apropierea Crăieselor, între doi Blajini – Maria, acum mamă şi Radu, fiul ei. Blajinul Ion se aşeză exact în faţa fetei. — Cât timp mâncăm noi, îi spuse Matca Năzdrăvanului, am pregătit nişte jăratec pentru tine. l-am pus lângă pătuţurile gătite pentru puii Blajinilor care vor înnopta la noi. Sper ca jăratecul să fie pe placul tău. — Iar noi ţi-am adus apă, direct din Poiana Vie, grăi şi Crăiasa furnicilor. Şi veşti! Năzdrăvanul se înclină respectuos şi îşi luă zborul. Nu înainte însă de a o auzi pe Crăiasa albinelor spunând: — desigur, tot aici vei primi şi ultimele instrucţiuni. Calul zbură mai departe, dar Ana avu timp să vadă zâmbetul ce i se întipărise pe buze la auzul vorbelor Crăieselor. Copila îşi dădea seama că îi ascundeau ceva. N-o invitaseră la sfat, erau secretoşi, îi spuneau „veştile” ori „ultimele instrucţiuni” doar calului, de parcă el ar fi fost mai breaz decât dânsa. În fine, se purtau întocmai ca oamenii mari din lumea ei, care îi ascundeau mereu chestiile importante, dorind chipurile să o protejeze. 129


SÎNZIANA POPESCU

Puiul de om n-avea de unde să ştie, dar victoria fiecărui Cărăuş devenise de o importanţă capitală pentru echilibrul lumii în care ajunsese. Iar spiritele luminii nu voiau să o împovăreze şi cu această informaţie. Era prea important ca fata să câştige cursa fără să ştie prin câte greutăţi trecuse cu adevărat şi cât de primejdios devenise acum Celălalt Tărâm pentru orice Cărăuş. — Sper să găseşti pe placul tău mâncarea noastră. Auzind-o pe Matcă, Ana îşi reorientă atenţia spre farfurii. Oricum i se făcuse tare foame. În faţa ei copila văzu două boluri şi un platou. Un bol era plin cu miere, altul cu un fel de lapte, iar pe platou zăcea o bucată mare de fagure zemos. — Este grozav! răspunse Ana, după ce mâncă fagurele. — Gustă şi mierea noastră şi spune-mi ce părere ai! Anei i se părea încă ciudat că vorbea cu o albină, dar îi ascultă sfatul şi mâncă. — Este minunată! Fata termină mierea rapid, dar când ajunse la lapte se opri. Privi în farfuriile din zonă şi i se păru ciudat că numai ea, Maria şi Matca aveau aşa ceva în boluri. Trântorii mâncau o turtă, păstura adică, iar Blajinii şi Crăiasa furnicilor mâncau fructe. — Bea şi lăptişorul de Matcă, o sfătui Maria, Blajina aşezată lângă ea. 130


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Vei avea nevoie de energie, întări chicotind şi Radu. — laptele ăsta e magic, sau aşa ceva? se interesă Ana. — laptele de Matcă e cel mai energizant aliment creat vreodată în lumea vie, o asigură Maria. — Pentru fete, poate, mormăi Radu cu gura până la urechi. Ana nu pricepea ce voia să spună piciul, dar pentru că insectele şi Blajinii erau cu ochii pe ea, le făcu hatârul şi gustă şi din lapte. după ce terminară cu toţii de mâncat, veni vremea darurilor magice despre care îi pomenise calul. Crăiesele îi dăruiră Anei două aripi. Păreau nişte spade imense, dar fata le luă cu mare grijă, bănuind că erau fermecate. Copila le mulţumi pentru daruri şi întrebă la ce foloseau. — Aripa mea te va ajuta să te faci nevăzută atunci când vei da de necaz, îi explică Matca. — Uau! Adică să devin invizibilă? — Aripa mea te va învăţa să vezi ce este nevăzut, adăugă şi Crăiasa furnicilor. — Nu... înţeleg... — Cu ea vei vedea ce în mod obişnuit rămâne ascuns ochilor voştri, îi explică furnica, potrivindu-i mai bine aripa ei în mâna dreaptă. Vei vedea adevărata faţă a fiinţelor şi a locurilor. 131


SÎNZIANA POPESCU

Ţinând aripa furnicii în mână, fata privi în jur. Văzu albinele şi furnicile ca pe nişte Zâne cu chip omenesc şi înţelese la ce se referise Crăiasa furnicilor. Copila le mulţumi încă o dată Crăieselor, apoi plecă împreună cu Blajinii spre pătuţurile din coji de nuci pregătite pentru pui. Acolo dădu de Năzdrăvan, care necheză încântat. — Căluţule, uite, am primit două Aripi Fermecate! se lăudă fata. Arată grozav! Nu crezi? Mi-ai spus că aşa se va întâmpla, dar sunt atât de fericită că nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă! — Era cât pe ce să nu te recunosc. Ai crescut. Ana observă că armăsarul era îngândurat înainte să o vadă, probabil din cauza „marilor secrete” care numai lui îi fuseseră destăinuite, dar nu îl întrebă nimic. Mai ales când fata văzu că şi puii Blajinilor o priveau cu admiraţie. Cam aşa cum îi privesc ţâncii pe fraţii lor mai mari. — Hei! la ce vă holbaţi? Blajinii nu îi răspunseră, dar chicotiră în timp ce se pregăteau de culcare. — Cred că la tine se uită, îi zâmbi calul. li se pare că te-ai schimbat. — Ţi-am spus eu, îi zâmbi şi Radu, înainte de a se vârî pătuţului lui, alături de ceilalţi pui ai Blajinilor. 132


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Cărăuşa se privi cu atenţie. de-abia atunci băgă de seamă cât de mult se schimbase. În câteva minute numai, părul i se lungise până la umeri şi devenise mai strălucitor decât îi fusese vreodată. Ana îşi pipăi faţa şi simţi că genele îi erau mai lungi, ochii mai mari şi sprâncenele perfect arcuite. Apoi, când îşi întinse mâinile înaintea ei, copila observă că se şi înălţase – paltonul îi rămăsese scurt în mâneci. Şi, lucru mult mai curios, unghiile ei nu mai erau roase, aşa cum le avea ea de obicei, ci erau perfect conturate. Astfel spus, copila arăta de parcă cineva băgase în ea vitamine cu lopata. Vitamine care îi foloseau nu numai pentru sănătate şi un surplus de energie, ci şi pentru a deveni mult mai frumoasă. Numai atunci pricepu Ana ce voia să spună Blajinul Radu prin „laptele de Matcă le dă energie doar fetelor”. Înţelese şi de ce chicoteau ţâncii. doar tocmai o văzuseră transformându-se din copil într-o adevărată domnişoară. Însă pe Ana n-o supăra chicoteala lor. Era puţin stânjenită, dar era şi pe deplin mulţumită că pe lângă Aripile Fermecate, de fapt, mai primise încă un dar magic... Matca o făcuse cu mult, mult mai frumoasă!


Sfatul Zânelor din Poiana Vie

ntre timp, Mihai, Tudor şi daria alergaseră de zănatici prin pădure cât fusese ziua de lungă, sperând că poate-poate vor găsi totuşi drumul spre casă. Puii de om erau obosiţi şi speriaţi, iar afară începuse să se însereze din nou. — Nu cred că vom mai ajunge acasă, mieună daria, care avea ochii umflaţi de atâta plâns. — Încetează cu bocitul, daria! se răţoi la ea Mihai, deja nervos şi obosit. Nu ne ajuţi deloc aşa. — daria are dreptate! interveni Tudor în apărarea surorii lui. Ne-am învârtit toată ziua pe aici, dar n-am găsit sania. — Nici măcar marginea pădurii, începu fata să plângă iar. Orice margine...

I 134


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Şi, eu sunt vinovat pentru asta? — Tu eşti cel mai mare! ţipă Tudor. Era treaba ta să ai grijă de noi! — Nu-mi mai aud gândurile de trăncăneala voastră! Vă smiorcăiţi întruna ca nişte bebeluşi! Vouă v-a trebuit săniuş cu noaptea-n cap, nu mie, aşa că mucles! — Vorbeşti ca Ana, mormăi Tudor. de fapt, nu, vorbeşti ca orice copil mare, zise puştiul, gândind că tare şi-ar mai fi dorit ca el să nu aibă doar opt ani şi Mihai treisprezece. Mihai îşi cam ieşise din fire. Şi cu toate că daria şi Tudor se prinseră de mâini şi tăcură, el tot nu se putea concentra. În schimb, se învârtea pe loc de parcă asta l-ar fi ajutat cumva, într-un mod misterios, să gândească mai bine. — dacă dăm iar de nenea acela, ştii tu, Iona sau cum îl chema? întrebă fata, cu jumătate de gură. — Găsim noi o soluţie şi ieşim de aici, murmură Mihai, ceva mai potolit acum. — Mihai, crezi că tipul era Strigoi? se încumetă şi Tudor să mai întrebe ceva. Mihai tăcu. dar după ce termină să-şi studieze vârfurile ghetelor, în timp ce exersa mersul în cerc, îşi ridică privirea spre verii lui şi le văzu ochişorii. Ţâncii erau tare speriaţi! — Ia veniţi încoace, pisălogilor! 135


SÎNZIANA POPESCU

Mihai deschise larg braţele, iar daria şi Tudor se aruncară de îndată la pieptul lui. — Îmi pare rău că am ţipat la voi. dar vă rog mult, nu mai plângeţi şi nu mai strigaţi. Va fi bine, vă promit! Poate n-ar trebui să mai fugim... — În sfârşit o idee bună, se auzi atunci limpede glasul stejarului de lângă ei. Puilor de om li se mai păruse că aud voci şi în timpul zilei. dar pentru că acestea nu erau prea clare, iar ei aveau de alergat, preferaseră să le ignore. Până atunci nu vorbiseră despre asta, dar acum şoapta stejarului se auzea limpede şi venea de aproape. — Aţi auzit şi voi? daria şi Tudor dădură din cap că „da”. Auziseră şi ei. — Cred că a vorbit copacul, şopti micuţa. Puii de om priviră cu atenţie stejarul, dar acesta, mai mult ca să se amuze, tăcu mâlc. — Eu am auzit şi tufele smiorcăindu-se, se destăinui Tudor verilor săi, atunci când se întâmpla să mă lovesc de vreuna în timp ce alergam. dar mi-a fost ruşine să vă spun... — Mie mi s-a părut că iepurii ne fac cu lăbuţele, zise şi daria, dar am crezut că mi se pare. Tu n-ai auzit nimic ciudat, Mihai? 136


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Şuş! Mihai îşi puse degetul la gură şi le făcu semn să asculte cu atenţie. după câteva clipe de linişte, auziră cu toţii o respiraţie regulată. — Ce ne facem? Credeţi că e un Uriaş prin preajmă? — Parcă ar respira pădurea, fu de părere Tudor. — Crezi? icni daria. Oare o fi vreo Pădure Fermecată? — Nu ştiu, dar trebuie să plecăm de aici, le şopti Mihai. — Mai bine să ne adăpostim undeva, zise şi Tudor. — Atunci poate că ar fi bine să vă apropiaţi de foc, vorbi din nou stejarul. Când micuţii îl priviră iar, văzură cum copacul se apleca spre ei. Părea doar bătut de vânt. dar cine putea garanta că nu le vorbise totuşi? Mihai se gândi să verifice. — despre ce foc vorbeşti? — Cel de colo, răspunse arborele, întinzându-şi una dintre crengi înspre nord. În depărtare nu se vedea încă vreun foc, dar puii o rupseră la fugă de lângă copac cu viteza gândului. li se făcuse atât de teamă încât alergară o vreme înnebuniţi, până când daria se împiedică de o rădăcină şi căzu lată lângă nişte ferigi albastre. Mihai şi Tudor făcură cale-ntoarsă şi se ghemuiră lângă ea. 137


SÎNZIANA POPESCU

— Trebuie să ne târâm. — Nu pot, se văită fata. Mă doare piciorul. — Străduieşte-te, zise Mihai, ceva mai încolo am văzut un foc. Şi nişte oameni! — Şi am simţit miros de mâncare! completă Tudor, lingându-şi buzele. — Zât! Nu ştim dacă e mâncare! Am văzut doar un ceaun în care bolborosea ceva, zise Mihai. — da, „ceva” care mirosea tare bine şi care era pe foc! deci copacul avea dreptate! Copiii îşi zâmbiră complice. Pentru prima oară de când ajunseseră acolo le venea să râdă. Era ciudat să vorbeşti cu copacii sau să auzi mereu pe cineva respirând, era drept, dar până la urmă, nu era chiar atât de înspăimântător. Nu credeţi? Apoi, încet, încet, pe măsură ce puii de om se apropiară de focul care pâlpâia în luminiş, lumea din jurul lor îşi dezvălui adevăratul chip. dacă până atunci pruncilor doar „li se păruse” că văd sau aud tot felul de ciudăţenii, acum erau cu toţii pe deplin încredinţaţi că locurile în care ajunseseră erau într-adevăr magice. Mihai, Tudor şi daria se mai târâră o vreme până ajunseră mai aproape de foc. În drumul lor prin iarba deasă – şi albastră! – ţâncii văzură multe lucruri stranii: 138


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

flori necunoscute, ciuperci colorate aiurea, insecte despre care ei n-auziseră pomenindu-se în orele de biologie, iar un greiere trăznit chiar îi salută ducându-şi solemn un braţ la cap, spre un cozoroc imaginar. Cu toate acestea, deşi fuseseră martorii minunăţiilor din iarbă, copii nu scoseseră nicio vorbă. Nici măcar un sunet care să le trădeze prezenţa. Se înţeleseseră din priviri să tacă şi înaintară spre foc, plănuind să tragă cu urechea la cele ce se discutau acolo. În amintesc că atunci când am poposit eu la adunarea Sânzienelor, însoţită de furnicile zburătoare care se întorceau şi ele din Grădina Blajinilor, habar n-aveam că verii Anei erau în Poiana Vie. Poate voi nu v-aţi lămurit încă, dar profit de ocazie să vă asigur: micuţii chiar acolo ajunseră, în poiană. Şi stăteau cu ochii ţintă pe noi în timp ce ne sfătuiam. — Echilibrul lumină-întuneric se destramă. Nopţile sunt mai lungi şi zilele sunt mai scurte, spuse Iana, nebănuind că am putea fi urmărite. — Păi nu aşa se întâmplă iarna? pufni Tudor nedumerit, înainte ca Mihai să-i acopere gura şi să-l reducă la tăcere. — Mai vezi tu urmă de iarnă pe undeva, vorbă-lungă? şuieră Mihai printre dinţi. Uită-te în jur! 139


SÎNZIANA POPESCU

— Suntem într-o Pădure Fermecată, Tudor, şi e primăvară, îl asigură doctă daria. — Vorbiţi mai mult decât mine, mormăi Tudor. deştepţilor! Apoi tăcură cu toţii şi ne ascultară. — Tristeţea, teama şi întunericul înghit din ce în ce mai mult din pământurile noastre, zise Mara. Mara avea un păr atât de roşu încât pruncilor li se păru că îi ardea, deşi Sânziana nu stătea atât de aproape de foc încât să se poată întâmpla una ca asta. — lumina scade văzând cu ochii, pe măsură ce tot mai puţini Cărăuşi aduc Pasărea Măiastră acolo unde îi este locul, vorbi şi diana, în timp ce îşi potrivi mai bine în spinare tolba cu Săgeţi Zâmbitoare. Auzind de Andilandi, dariei i se făcură ochii cât farfuriile şi dădu să spună ceva, dar se opri la timp. Mihai îi făcu semnul fermoarului care se închide în dreptul buzelor şi micuţa tăcu. — Până şi Poiana Vie se resimte, fu de acord şi Smara. Uneori, mi se pare că Mara nu îi mai aud bătăile inimii.

140


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Ţâncii ascunşi în iarbă ascultară cu atenţie. Pe lângă respiraţia regulată, fiecare dintre ei auzi nişte bătăi de inimă. Însă niciunul nu putea jura că erau ale poienii recent pomenite, ori doar ale inimioarelor lor. Căci inimile li se zbăteau să le sară din piept, nu alta! — de când am aflat planurile Solomonarului, am dat de veste tuturor spiritelor luminii, zise din nou Iana. M-am gândit să ne vedem cu toţii şi să ne sfătuim cum l-am putea opri. — Blajinii şi albinele vor veni, interveni atunci şi Crăiasa furnicilor, înainte de a intra într-un muşuroi. Matca m-a asigurat că ne va sprijini chiar şi în caz de război. — Mulţumim că le-ai transmis mesajul nostru, oftă Iana. — Îi vom primi în Castelul de Fum? întrebă din nou diana. — Nu, m-am gândit că ar fi mai bine să ne vedem cu toţii în Minele Piticilor. Sper însă să nu fie prea târziu. Solomonarul nu mai are mulţi Cărăuşi de câştigat Iana de partea lui şi atunci balanţa va înclina 141


SÎNZIANA POPESCU

definitiv în favoarea întunericului. Mar va putea face tot ce pofteşte şi cu noi, şi cu oamenii. — Cărăuşa pe care o urmăresc acum a ajuns cu bine la Blajini, îmi amintesc că am încercat să le îmbărbătez. Este pe mâini bune şi pare a se mai fi luminat de când a poposit la dânşii. — Cum o cheamă? — Ana! Chiar atunci, dinspre nişte ferigi albastre, aflate la vreo câţiva paşi de noi, se auzi clar un ţipăt de pui de om. Era daria. Mihai încercase să o oprească, dar când fata auzi pomenit numele verişoarei ei, nu reuşi să se stăpânească. Surpriza fusese mult prea mare! Iana se apropie de puii de om şi îi privit uimită. — Cine sunteţi voi? Şi de cât timp sunteţi aici?


Castelul de Fum al Sânzienelor

e-am privit cu toţii în tăcere. Sânzienele nu puteau pricepe ce căutau puii de om acolo, în Poiana Vie, când Cărăuşa era în cu totul altă parte. În plus, vârstele acestor copii erau neobişnuite pentru noi. daria şi Tudor erau prea tineri, iar Mihai prea vârstnic. Era limpede că nu puteau fi călători. Cei trei copii se zgâiau şi ei cu interes la noi. daria chiar ne zâmbea, pentru că îi căzusem cu tronc. O plăcuse pe Iana, care i se păruse cam băieţoasă, dar simpatică. Şi pe Smara cea durdulie, şi pe luana-lungana, şi pe diana cea zâmbitoare şi pe roşcovana Mara şi, bineînţeles, pe mine. Eu sunt ceva mai mică la stat, cam cât un pui de om, aşa că fata mă îndrăgise

N

143


SÎNZIANA POPESCU

pe dată. Şi ne surâse la toate cât se pricepu ea de frumos. Tudor ne studie şi el curios, iar Mihai bănuitor. „Oare chiar or fi Zâne?” gândea puştiul, privindu-ne chiorâş. „Sau sunt doar nişte ţărănci ţicnite Diana, Smara si Luana din sat care vorbesc în dodii?” Mi-a venit să râd când i-am auzit gândurile, dar pentru că suratele mele nu spuneau nimic, am tăcut şi eu, serioasă. daria rupse tăcerea şi făcu doi paşi spre Iana. — Suntem copii rătăciţi, tanti, îi răspunse fata la întrebare ei de mai înainte, întinzându-i o floare pe care o culesese în timp ce se târâse până aproape de foc. Tudor e fratele meu, iar Mihai e vărul meu. Venim de la conacul străbunicii nostre, doamna Munteanu, care se află dincolo de această pădure. ,

144


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Copii rătăciţi... murmură Iana, mai mult să se convingă că n-avea de-a face cu alţi Cărăuşi. deşi de bună seamă că aşa ceva nu era posibil, doar noi aveam deja o Cărăuşă şi Pasărea Măiastră era la ea. Unde mai pui că atunci când puii de om încercaţi intră în Celălalt Tărâm prin Poiana Vie, Pasărea Măiastră trebuie să fie la noi, nu la Ursitoare, pentru ca să le-o putem da, în caz că ei se decid să rămână şi să participe la cursă. Ceva nu era deloc în ordine! — Sunt copii pierduţi? se minună şi luana, cercetându-i mai îndeaproape de parcă ar fi fost nişte ciudăţenii. Adică pui de om liniştiţi? Cum sunt cei din satul învecinat pădurii? Mihai ar fi vrut să îi atragă atenţia femeii că verii lui numai asta nu erau – liniştiţi! – dar se abţinu de la vorbă. doar Sânziana nu se referea la liniştea trupului, ci la cea a sufletului. Şi până şi el pricepu asta după puţină chibzuială! — Şi ne vedeţi? întrebă diana zâmbind şi trecându-le mâna prin faţa ochilor. Cei trei veri se holbară la Sânziană cu ochii cât cepele. — de ce întrebi? se interesă Tudor. Trebuia să fiţi invizibile, sau aşa ceva? — Pentru voi, da, îi informă Smara. Pe noi nu ne pot vedea decât puii de om încercaţi. 145


SÎNZIANA POPESCU

— Vorbiţi de Cărăuşi? le întrebă Mihai, destul de încordat. — de unde ştiţi de ei? icni Mara, care era cam la fel de îngrijorată ca şi Iana. — Păi, şi Iona ne-a crezut Cărăuşi! pufni Tudor, încercând mai mult să se dea mare. Şi când şi-a dat seama că nu suntem ce credea el că suntem, a ţipat la noi. Auzindu-i, ni s-au lungit feţele ca la comandă. — V-aţi întâlnit cu Iona? i-am întrebat atunci, nu de alta, dar n-am reuşit să rezist – surpriza fusese mult prea mare. — da, şi era supărat că nu avem nu ştiu ce pasăre să-i dăm, ne spuse şi Mihai, urmărindu-le atent reacţiile. — da, aşa a fost, întări şi daria. Ne-a spus că aici nu e bu-bu-bulevard şi să plecăm de unde am venit, dacă nu o avem. Parcă nu ne-a auzit când i-am spus că noi am intrat în Pădurea Bogăţii ca s-o găsim pe Ana. — Aţi venit după Ana?! îmi amintesc că am întrebat atunci toate, într-un glas. — da, ne asigură micuţa. Ana este vara noastră. Mama ei, lucia Ionescu e soră cu Andrei, tatăl meu şi a lui Tudor şi cu Vlad, tăticul lui Mihai. „Până aici!”, gândi Iana în timp ce ne făcu un semn discret să ne apropiem. Apoi am început toate să şuşotim speriate. — Cum s-a putut întâmpla una ca asta? şopti Iana. 146


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Solomonarul a slăbit puterea graniţelor. Vrăjile străvechi au căzut şi acum ne pot călca pământurile toţi oamenii, ciripi Mara, speriată. — Nu toţi, am corectat-o eu, doar puii acestora. — Vă daţi seama ce se va întâmpla dacă Mar va deveni şi mai puternic decât este acum? — lumile s-ar amesteca, murmură Iana. Şi amândouă ar fi înghiţite de întuneric. — Ce facem totuşi cu omuleţii ăştia? am intervenit atunci. Iona e pe urmele lor... — Nu cred, zise Smara. dacă a văzut că n-au Pasărea Măiastră, îi va lăsa-n pace. În clipa următoare, un glas se drese în spatele nostru, încercând să ne atragă atenţia. — Ascultaţi! ne întrerupse atunci Mihai, vizibil emoţionat, dar decis să pună lucrurile la punct. Noi ne-am prezentat, v-am spus cine suntem şi cum ne cheamă, dar nu-mi amintesc să fi auzit aceeaşi chestie de la voi. Habar n-am ce căutaţi în pădure, dar nouă ne e foame, ne e sete şi suntem praştie. diana duse repede mâna la praştia de la brâul ei şi o privi nedumerită. — Suntem praştie de oboseală, explică atunci Mihai. Picii mai au puţin şi adorm în picioare. 147


SÎNZIANA POPESCU

— Nu-i adevărat! protestă Tudor, lezat în amorul propriu. Eu sunt puternic, ca Omul Păianjen! — Zât, când vorbesc eu, continuă Mihai, apoi ni se adresă iar nouă. Ne-am trezit cu noaptea-n cap din cauza furtunii de afară. Mihai se opri să îşi tragă sufletul, iar noi ne-am privit cu subînţeles. Apoi băiatul continuă. — Am văzut că Ana nu mai era în patul ei şi am plecat... — ... la săniuş, adăugă Tudor senin. — Şi să o căutăm pe Ana, vorbi daria, scuzându-se parcă. — linişte, căpoşilor! mormăi Mihai printre dinţi. dacă nu tăceţi, nu mă pot înţelege cu ele. Apoi îşi drese din nou glasul şi continuă. — la început am căutat-o pe deşteapta aia de Ana prin jur şi pe deal, dar pentru că era un viscol mare, am intrat în Pădurea Bogăţii. Pe urmă ne-am văzut cu ciudatul, cu Iona. Am alergat o zi întreagă, dar n-am mai găsit drumul spre casa. deci, ne ajutaţi sau nu? Iana stătu câteva clipe în cumpănă, apoi grăi. — Pentru că sunteţi la ananghie şi pentru că sunteţi pui, vă puteţi adăposti peste noapte în palatul nostru. 148


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PL��NGERII

— „Ana-cum”? mormăi Tudor neînţelegând foarte bine la „ana-ce” se aflau ei. — Mulţumim, răspunse daria, mai politicoasă decât băieţii. — Noi suntem Sânziene, îi informă Iana, parcă fără să-i audă. Pe mine mă cheamă Iana. Urmaţi-ne! Acestea fiind zise, Iana sări deasupra ceaunului în care fierbea încă o tocăniţa de ciuperci pe cinste şi dispăru în fum. Acelaşi lucru îl făcură şi Mara, diana şi luana. Eu i-am luat de mână pe cei mici şi am sărit împreună – s-a auzit un „supeeeer”, după care am dispărut toţi trei, urmaţi de Smara care făcuse saltul prin fum alături de Mihai. Nici n-am apucat să spun hop şi eram cu toţii lângă porţile Palatului de Fum. Castelul nostru n-are ziduri din fum, aşa cum lesne s-ar putea crede, însă noi îl numim astfel deoarece prin fum trebuie să trecem pentru a ajunge la el. lăcaşul e ferit de priviri străine. Nimeni, cu excepţia noastră, nu-l poate zări. dar dacă vreun om ajunge totuşi aici, aşa cum s-a întâmplat atunci cu daria, Tudor şi Mihai, are ce admira. Castelul de Fum este de-a dreptul magnific! Este construit din lemn, dar nu din crengi rupte, aşa cum ştiu că 149


SÎNZIANA POPESCU

se obişnuieşte să se construiască prin tărâmul oamenilor, ci din crengile şi trunchiurile încă vii ale copacilor alăturaţi. Totul arată de parcă arborii şi-ar fi împletit ramurile pentru a da naştere unor adăposturi nemaivăzute – înverzite, înmiresmate, vii. — Cât de frumos este palatul vostru! daria întinse mâna să atingă trandafirii sălbatici ce se căţăraseră pe trunchiurile bătrâne ale arborilor, dar aceştia se traseră din calea ei, de parcă s-ar fi jucat de-a v-aţi ascunselea. — Să vezi şi ce mâncare grozavă avem, îi zise Smara micuţei, zâmbindu-i drăgăstos. Când intrară în palat, o privelişte de vis se dezvălui sub ochii înmărmuriţi ai puilor de om. În mijlocul sălii de sfat era întinsă o masă uriaşă, ovală, în jurul căreia erau aşezate jilţuri alcătuite din tulpinile unor flori imense. Pretutindeni mişunau păsări şi animale vorbitoare, care îi serviră pe micuţi cu multe mâncăruri gustoase: supă de lobodă, tocană de ciuperci, iar la desert suc de soc şi corcoduşe verzi. daria, Tudor şi Mihai găsiră mâncărurile delicioase. din cauza oboselii însă, singurul lucru pe care îl aşteptau cu toţii cu nerăbdare era un pătuţ moale şi călduros, în care să se poată odihni şi în care să poată uita de toate grijile lor. 150


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Văzându-i că mai au niţel şi adorm cu scăfârliile-n talere, suratele mele, Sânzienele, îi transportară pe copii într-o odaie pentru dormit, în care îi culcară pe nişte pătuţuri acoperite cu muşchi moale şi călduros. Zânele-păsări din partea locului îi acoperiră cu o pătură ţesută din pene şi petale de flori, creată după un meşteşug numai de ele ştiut, iar crengile copacilor din care erau alcătuite paturile începură să-i legene încetişor. Puii de om adormiră zâmbind în pătuţurile lor unduitoare. Şi deşi trecuseră cu bine în Împărăţia lui Moş Ene, mai auziră o vreme, de parcă ar fi fost încă treji, vocile bătrâne şi blânde ale arborilor murmurând un cântecel de leagăn.


Lupta Balaurilor

um noaptea era încă la început, m-am gândit că ar fi momentul să pornesc iar spre Grădina Blajinilor. Aşa ajungeam până-n zori, când Ana avea să pornească la drum, şi puteam s-o urmez în tihnă. Iana mă rugase să nu-i pomenesc nimic calului despre intrarea verilor Anei în Celălalt Tărâm. Nu voia să-l îngrijoreze şi mai mult. În plus, celelalte Sânziene încă nu se hotărâseră cum vor proceda cu puii de om când aceştia aveau să se trezească. Nu ştiau dacă îi vor lăsa să rămână în Celălalt Tărâm ori dacă-i vor trimite acasă. Am încălţat aşadar Opincile Fermecate şi am pornit spre Rohmani. O vreme am alergat neîntrerupt. Apoi,

C 152


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

când am ajuns lângă ruinele zidului care mai separă încă Împărăţia Zmeilor de fostul Regat al Căpcânilor, l-am văzut pe Tunet apropiindu-se de Irodia. M-am furişat lângă ei şi am tras cu urechea, cu riscul de a fi din nou descoperită. — Cum de te aflu singur, Tunet? îl întrebă Irodia. Unde îţi este stăpânul? — A pătruns adânc în lumea oamenilor şi a dus prăpădul cu el, răspunse Balaurul, încântat. Mie însă mi-a poruncit să mă întorc şi să mă ocup de Cărăuşă. — Să te... ocupi de Cărăuşă? Cum aşa? — Am primit poruncă s-o găsesc şi s-o duc la Şcoala Solomonărească până când se va întoarce el în Celălalt Tărâm. doamna se încruntă uşor, dar nu lăsă ca supărarea ei să se observe prea tare. — Ştii cumva unde pot găsi puiul de om? Tunet văzu că Irodia ezită, aşa că plusă. — dacă ne spui, ştii că vei fi răsplătită pentru asta. doamna nu era sigură că acest lucru chiar urma să se întâmple. N-avea nicio garanţie că odată ce o va primi, Solomonarul n-o va da pe Andilandi Zmeilor, lui Iona ori altcuiva, numai Ielelor nu. — Poate s-a oprit la Blajini, zise doamna cu jumătate de gură, sperând că Tunet n-o va găsi pe Ana înaintea ei. 153


SÎNZIANA POPESCU

— Voi zbura chiar acum spre copilă. Îmi picară rău cele auzite, dar încă nu mă înduram să plec. — Bine, dar Grădina Rohmanilor este un loc sfânt, încercă să-l deturneze Irodia. Nu ne este îngăduit să le călcăm pământurile. — Spune-le asta Zmeilor, râse Tunet, de se zgudui pământul. — Zmeii sunt... începu Irodia. — ... scuzaţi? pufni fiara, sfârşindu-i altfel şirul vorbelor. — Nu, Zmeii sunt păgâni! Ştiai că au înrobit deja toate neamurile întunericului? de ei s-ar cuveni să te ocupi mai întâi! — Va veni şi vremea lor, n-avea grijă. Între noi se fac alianţe, nu se iau sclavi... Balaurul nu catadicsi să-şi încheie fraza, în schimb inspiră adânc şi se umflă ca un balon care se pregătea să-şi ia zborul. — Chiar ai de gând să pătrunzi în Grădina Rohmanilor? — de-abia aştept s-o îngheţ, după ce o voi lua pe Cărăuşă. — lumina nu îţi va îngădui să pătrunzi acolo, insistă Irodia, cu glasul tremurând de spaimă. — Nu mai există loc pe care lumina să-l deţină în întregime în lumea noastră. Puterea lui Mar e acum uriaşă. 154


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Nu există petec de pământ nici în tărâmul acesta, nici în celălalt în care noi, Balaurii, să nu putem pătrunde. — Bine, dar nu înţeleg, insistă Irodia disperată, când văzu că Tunet se ridicase deja de la pământ. dacă este chiar aşa de simplu, dacă este într-adevăr cum spui tu, de ce te-a trimis Mar pe tine să faci treaba asta măruntă şi nu pe un Balaur de rând? — M-am oferit să fac asta, recunoscu în cele din urmă Tunet. — de ce? — Pe lângă Cărăuşă mai am ceva de rezolvat, sâsâi fiara. Şi încă repede! Până nu ne vor fi date toate planurile peste cap! Auzindu-l, am înlemnit de spaimă. Era limpede că venise şi după mine. doar de acum făceam parte din lista lui de mirosuri de prăzi „favorite”. Apoi, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, Tunet îşi şi ridică capetele în aer şi amuşină zdravăn cu cele paisprezece nări ale sale. Parcă m-ar fi simţit că eram şi eu pe acolo. M-am gândit atunci – „Gata, m-a prins, până aici mi-a fost!”. din fericire însă, de data aceasta nu eu eram ţinta. Aveam să aflu repede că alta era pricina pentru care Tunet adulmecase văzduhul cu atâta sârg, şi anume apropierea confraţilor săi: Venin şi Văpaie. 155


Venin

Balaurul verde, Venin, şi Balaurul roşu, Văpaie, zburau în înalturi, învârtindu-se în cerc. Priviţi de la mare distanţă păreau nişte vulturi ce se roteau deasupră-ne, aşteptând să dăm toţi ortu' popii pentru ca ei să ne poată înfuleca stârvurile. — Văd că ţi-au venit ajutoare, zise Irodia aproape în batjocură, scrutând cerul. Sau să fie înlocuitorii? Cine poate şti? N-am habar dacă făcuse asta doar ca să-l întărâte şi să-i dea o preocupare în timp ce ea fugea înaintea lui la Rohmani, ori pur şi simplu nu se prea gândise înainte să deschidă gura, dar auzind-o, Tunet se înfurie grozav. Îşi întinse toate capetele în aer şi începu să sufle un viscol cumplit în aşteptarea adversarilor. 156


(

Vapaie

Venin şi Văpaie se apropiară-n picaj, vărsând deodată flăcări cu cele trei capete pe care le deţinea fiecare. — Pregăteşte-te să pieri, înfumuratule! sâsâi Văpaie. — Noi suntem doi, tu eşti singur! întări şi Venin. — Aşa este. dar eu sunt Tunet, cel mai puternic Balaur pe care l-a cunoscut Celălalt Tărâm. Singurul Balaur alb cu şapte capete care s-a născut până acum. — Mare scofală! zbieră Văpaie, mai mult ca să-şi dea curaj. Şi noi avem împreună şase capete suflătoare de flăcări! — Şi preaiubitul tău stăpân nu mai e aici ca să te apere! sâsâi şi Venin în timp ce dădu drumul unei rafale puternice de flăcări spre Balaurul alb. 157


SÎNZIANA POPESCU

Tunet se feri din calea focului, îşi ocoli confraţii cu o viteză uluitoare suflă ger spre cozile lor, îngheţându-le. — Mă întreb, oare ce va spune Mar când va afla că m-aţi atacat? Tunet credea că îi învinsese când le îngheţase cozile, pentru că Balaurii nu îşi pot menţine echilibrul în timpul zborului fără cozile lor zdravene. Şi se relaxase. Însă Balaurul alb greşea amarnic. Tocmai atunci Balaurii de foc îl izbiră deodată cu cozile lor îngheţate peste pântec şi aripi, iar Tunet căzu în gol de la foarte mare înălţime. În urma lui, Venin şi Văpaie se legănară puţin în aer, apoi aterizară forţat, dar aproape fără să se rănească. — de unde crezi că va afla Mar despre lupta noastră? hohoti Văpaie. de unde să ştie, dacă nu va mai trăi nimeni dornic să-i spună adevărul?! — Noi îi vom prezenta o altă variantă, adăugă Venin. Îi vom spune că am zburat să te ajutăm la capturarea Cărăuşei, dar că nu te-am mai aflat în viaţă. — În schimb, de îndată ce ţi-am văzut leşul, am jurat să te răzbunăm cât mai curând, mai zise Văpaie, batjocoritor. Balaurii de rând se aşezaseră de o parte şi de alta a trupului căzut al lui Tunet şi începuseră să sufle flăcări asupră-i. Balaurul alb nu părea să fie rănit de flăcările lor, dar era limpede că acestea îi împuţinau considerabil puterile. 158


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— de ce faci asssta, Văpaie? Te roade invidia? sâsâi Tunet, într-o ultimă încercare de a părea indiferent la toate cele câte i se întâmplau. — de bună seamă, recunoscu fiara. Înainte să apari tu, eu şi Venin eram favoriţii lui Mar, şuieră printre rafalele de flăcări Văpaie. — Şi vom fi iarăşi! hohoti şi Venin. Sunt încredinţată că oricine ar fi fost curios să afle dacă doi Balauri de rând pot să doboare unul alb, dar eu aveam alte priorităţi. Ana nu mai putea rămâne în Grădina Rohmanilor. Era limpede că trebuia avertizată să plece de acolo cât mai curând. Aşadar, am profitat de neatenţia Balaurilor şi am fugit de acolo cât de repede m-au ţinut Opincile Fermecate. Nu eram sigură că Tunet urma să iasă învingător în lupta de care tocmai mă îndepărtam, mai ales că îl lăsasem încolţit, dar eu trebuia să îi pun oricum în gardă şi pe Rohmani. destul de multă vreme am crezut că alergam de una singură. dar nu dură mult şi am început să aud un bâzâit supărător. Am privit în urma mea şi am înţeles că nu doar eu profitasem de neatenţia dihăniilor. Irodia plecase şi ea de la locul în care se luptau aceştia, dar, cum se temea să calce pământurile sfinte ale Blajinilor, doamna îi trimisese iar pe licuricii lui Păcălici să îi rezolve treburile murdare.


Eliberarea Licuricilor din lămpaşe

m intrat în Grădina Blajinilor aproape în acelaşi timp cu Păcălici şi ceata lui de zănateci. Poate vouă n-o să vi se pară cine ştie ce prezenţa licuricilor în acel loc, dar eu cred că aveau ceva curaj. doar până şi ei ştiau de obiceiul Blajinilor de a-i vâna pe licurici cu nişte plase asemănătoare celor de prins fluturi şi de a-i vârî mai apoi în lămpaşe. dacă ar fi fost capturaţi bântuind grădina, licurcii lui Păcălici ar fi fost „aruncaţi după gratii” şi ar fi făcut „muncă în serviciul comunităţii” luminând căsuţele Blajinilor, după cum ştiu că au obiceiul să spună oamenii

A

160


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

legii de pe meleagurile voastre. Ori acest lucru ar fi fost moarte curată pentru nişte trântori răzgâiaţi cum erau ei! Însă licuricii lui Păcălici nu se gândeau atunci la pericole. Veniseră chitiţi să scoată fata din Grădina Rohmanilor pentru ca Irodia să îi poată vorbi şi să o poată momi s-o urmeze la Palatul doamnelor. Nu ştiu ce le promisese Irodia de data aceasta, dar ceata părea decisă să-şi îndeplinească misiunea. — Crezi că Blajinii dorm, Păcălici? şopti 99. — Ciudat. Este prea multă linişte, chiar şi pentru ora aceasta. — Poate că au plecat din grădină? gângăvi şi 55, cu gura până la urechi. — Hai să ne furişăm până la ferestre, propuse 13. — Ţi s-a urât cu binele? ţipă 99. Sau vrei doar să ne alungi norocul, ca de fiecare dată?! — linişte! S-au aprins luminile! îi întrerupse Păcălici. — Căsuţele sunt goale, veni cu veşti şi licuriciul 101, care până atunci fusese în recunoaştere. dar ceata cui crezi că zace închisă în lămpaşe? licuricii îşi rânjiră unul celuilalt şi se apropiară tiptil de ferestra indicată de 101 cu una dintre nenumăratele lui lăbuţe. Apoi priviră cu toţii înăuntru. 161


SÎNZIANA POPESCU

(

(

Şi acolo, ce să vezi? Într-unul dintre lămpaşe, stătea zăvorât bine însuşi Pricolici, rivalul lui Păcălici. — Şezi bine? îl întărâtă Păcălici pe captiv. — da, mă odihnesc! pufni Pricolici, încercând să-şi ascundă uimirea la vederea lui Păcălici. Tu cu ce treburi prin zonă? — M-a trimis Irodia să ademenesc Cărăuşa afară din grădină! — Ha, ha, ha! râse forţat Pricolici. Ca să vezi! Ţi-a spus cumva că şi pe mine m-a trimis după ultimul Cărăuş – Rareş parcă-l chema – şi că de atunci nu s-a mai interesat de soarta mea? Pentru început, Păcălici făcu ochii mari, dar îşi reveni iute. licuriciul liber credea în înfumurarea lui că ar fi mai breaz decât rivalul său. Şi că va face o ispravă mai bună decât acesta. Astfel că îi răspunse prizonierului cu mare dispreţ. — Şi de ce ar fi făcut-o, mă rog frumos? ţipă Păcălici, mândru nevoie mare. doar Pacalici nu te aşteptai, Pricolici, ca Împărăteasa Ielelor să calce păPricolici

162


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

mânturile sfinte ale Blajinilor numai ca să te elibereze pe tine, un prăpădit care a dat greş? — Vei sfârşi ca mine, Păcălici! Într-un lămpaş! Aşteaptă numai şi ai să vezi! — Asta s-o crezi tu, pierzătorule! Păcălici îşi încheie vorba arătându-i limba interlocutorului. Ceea ce, aşa după cum bine ştim cu toţii, nu era un semn de bună creştere. Cu toate acestea licuricii liberi îi urmară de îndată exemplul prost şi începură să se strâmbe şi mai abitir la gâzele zăvorâte în lămpaşe. Astfel, nu trecu multă vreme şi între licurici se încinse o gâlceavă cum de mult nu se mai pomenise. deoarece Păcălici părea să fi uitat cu ce treabă intrase el în Grădina Blajinilor, am profitat de zarva pornită şi m-am strecurat lângă Aripă-frumoasă. Cineva trebuia să le spună Blajinilor şi Anei despre pericolelor care îi păşteau, iar eu nu puteam s-o fac direct. Caii însă aveau voie. În lumea noastră ei sunt fie însoţitori, fie războinici ori paznici, dar sunt cei mai buni sfătuitori ai călătorilor, dacă aceştia sunt dispuşi să-i asculte. — Trezeşte-te! i-am spus atunci calului negru. licuricii lui Păcălici au venit după Ana, iar Tunet va ajunge şi el în curând. 163


SÎNZIANA POPESCU

— Tunet, Balaurul Solomonarului? necheză Aripăfrumoasă uluit. Cum se poate una ca asta? — l-am auzit spunându-i Irodiei că acum pot pătrunde în sanctuare, pentru că puterea lui Mar a crescut peste măsură. du-te şi avertizează-i pe Blajini şi pe fată. Ei trebuie să-şi păzească grădina, iar Ana trebuie să plece de aici cât mai repede. Auzind toate acestea, calul galopă până la stupi şi îşi iţi nările fremătânde printre crăpăturile acestora. — Ana, pleacă din grădină! şuieră Aripă-frumoasă. Iar voi, Blajinilor şi albinelor, feriţi-vă! Balaurul alb al Solomonarului Mar vă va vizita în curând! Şi acum aveţi alţi „oaspeţi”! — Ce fel de oaspeţi? bâzâiră în cor albinele-paznic, înainte ca Blajinul Ion să mai apuce să întrebe ceva. — licurici, trimişi de Irodia! Urmaţi-mă! Trebuie să-i alungăm repede şi apoi să ne pregătim să-l întâmpinăm pe Tunet. Cărăuşa şi Năzdrăvanul nu prea puteau să doarmă din cauza zumzetelor albinelor care munceau şi noaptea, vânturând nectarul ca să se întărească, aşa că îl auziră de îndată pe armăsar. Apoi, fără nicio vorbă, Ana sări în spinarea calului ei şi zburară din stupi împreună cu albinele paznic şi cu Blajinul Ion. 164


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Se apropiară de una dintre căsuţe şi îi văzură pe licurici strâmbându-se unii la alţii. Păcălici şi alţi licurici chiar începuseră să dea cu picioruşele în lămpaşe ori să le scuture. — Am o propunere, le şopti Aripă-frumoasă micilor prieteni ce roiau atunci în jurul botului lui. Ce ar fi dacă am elibera licuricii din lămpaşe? — Nu sunt nişte fiinţe prea prietenoase, oftă Blajinul Ion, care nu pricepuse încotro bătea calul. Ultima oară când i-am eliberat au rupt toate florile din grădină, au ros coaja copacilor bătrâni, numai ca să se distreze, şi s-au certat zdravăn cu Matca. — dăduseră de polenul dulce, îşi aminti una dintre albine. Şi-au mâncat din el până când nimeni n-a mai putut să se înţeleagă cu dânşii. Atât de agitaţi deveniseră. — Nu îi eliberăm ca să zburde prin grădină, ci ca să se lupte unii cu alţii, le explică armăsarul negru. Se vede treaba că au ceva de împărţit. Poate se anihilează reciproc. — Bine gândit, îl lăudă cealaltă albină. Blajinul însă stătea în cumpănă. Parcă nu şi-ar fi lăsat draga lui grădină la discreţia acestor spirite nărăvaşe. Nu puteau fi siguri dacă găştile licuricilor se vor lupta întradevăr între ele ori dacă se vor reuni pentru a distruge complet grădina. 165


SÎNZIANA POPESCU

— N-ar fi mai sigur s-o rugăm pe Matcă să ne trimită întăriri? Poate licuricii s-ar speria de albine şi ar pleca de bunăvoie. — Şi dacă n-ar face-o? Aţi alerga toată noaptea să îi prindeţi, ca şi data trecută? Acum, când Balaurul alb se apropie? Simţind că Rohmanul se va îndupleca în curând, calul insistă, din ce în ce mai convins că dreptatea era de partea lui. doar el fusese odată cal de Zmeu şi ştia o mulţime de strategii de luptă! — Matca va avea nevoie de întreaga oaste pentru momentul în care vor da piept cu Tunet! Nicio albină nu merită să-şi irosească înţepăturile şi să-şi slăbească puterile pe gâzele acestea insignifiante şi obraznice. În plus, dacă le-am asmuţi unele asupra altora, n-ar mai avea timp de noi. Şi Cărăuşa ar putea fugi nestingherită din grădină. Zmeii numesc tactica asta diversiune. — Are dreptate Aripă-frumoasă! se băgă în vorbă şi Ana. Aşa am putea pleca din grădină uşor şi fără urmăritori. deşi nu era încântat că trebuia să folosească tacticile de luptă ale Zmeilor, Ion încuviinţă până la urmă. Una dintre albinele-paznic procedă întocmai cum îi povăţuise Aripă-frumoasă. Se strecură în căsuţele în care licuricii liberi nu pătrunseră încă şi îi eliberară pe cei captivi. 166


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Între timp, Ana, Năzdrăvanul, Ion şi albina-paznic a acestuia zburară din grădină cu viteza gândului. Nici unul dintre ei nu mai avu timp să privească înapoi. Aşadar nu bănuiau ce se petrecuse în spatele lor. Însă cum licuricii nu le luaseră urma, era limpede că diversiunea reuşise. Rămânea de văzut ce avea să se aleagă de Grădina Rohmanilor, desigur. Blajinul Ion era îngrijorat, ceea ce se întâmplă foarte rar în cazul acestui soi de oameni, dar nu lăsă ca grijile legate de grădină să împiedice bunul mers al cursei Cărăuşei. Rohmanul se apropie de fată şi în timp ce albina îi turna acesteia Polen Magic pe creştet, mărind-o la loc, îi şopti: — Să nu te temi de rău, Ana, pentru că el cu teamă se hrăneşte! Râzi de el şi atunci ai să vezi cum se împuţinează! — Zbor bun! le ură şi albina. — Mulţumesc pentru daruri şi pentru sfaturi! le răspunse Ana. Copila şi Blajinul nu se îmbrăţişară, pentru că Ion era acum prea mic pentru Cărăuşă, care între timp revenise la statura ei firească, dar căldura din ochii bătrânelului zâmbitor se revărsă din plin asupra drumeţilor. Ana şi Năzdrăvanul ei prinseră astfel curaj şi goniră mai departe.


Blajina Ana

upă ce se îndepărtară puţin de Grădina Rohmanilor, drumeţii conveniră să străbată Împărăţia Zmeilor. Asta şi pentru că nu prea aveau de ales, de bună seamă, altfel cu siguranţă ar fi pornit-o pe un traseu mai sigur. dar ce mai putea fi numit sigur în clipele acelea? doar aproape întreg tărâmul aparţinea Zmeilor: şi Regatul Căpcânilor, ce se întindea dincolo de ruinele zidurilor ce marcaseră odinioară graniţa dintre cele două regate; şi Pădurea Fiarelor, secătuită de-acum de Brehne, Fete ale Pădurii ori Zburători; şi satele pustiite ale Vrăjitoarelor şi Spiriduşilor; chiar şi Ţara de Jos, unde îşi mai duceau încă traiul câţiva dintre Strigoii reîntorşi de departe ori Babele-Hârce, cele ce pocesc pruncii nebotezaţi.

D 168


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Faptul că toate spiritele întunericului erau acum subjugate de Zmei, nişte dihănii la rândul lor peste măsură de rele şi de egoiste, pe Ana n-o afecta prea tare. Până la urmă, oricare dintre aceste arătări i-ar fi aţinut calea, ei tot nu i-ar fi fost moale. Probabil numai un traseu mai puţin umblat ar fi fost mai sigur decât celelalte. — Unde suntem acum? întrebă Ana. — În Împărăţia Zmeilor, necheză Năzdrăvanul. Mă întreb însă dacă n-ar fi mai sigur să zburăm până în Pădurea Fiarelor. Nu îmi place cum arată iarba asta. — Păi, este doar uscată, şopti fata. — Este uscată pe o distanţă prea mare, necheză ar măsarul. Vezi copacii din depărtare, de dincolo de câmpia asta stearpă? — Parcă zăresc ceva, deşi, nu, sunt prea departe pentru mine. — Întocmai. Copacii fac parte din Pădurea Fiarelor, aflată la zeci de mile depărtare. Cu toate acestea eu, care am ochii mai ageri decât ai tăi, îi pot vedea şi îţi pot jura că până şi acei copaci îndepărtaţi sunt uscaţi. — Cine crezi că a făcut una ca asta? — Nu ştiu, dar bănuiesc că vom afla în curând. Calul nu pierdu timpul şi îşi luă zborul. Nu dădu din aripi prea repede şi nici nu se înălţă prea mult, în schimb 169


SÎNZIANA POPESCU

privi în jos, înspre ruinele zidurilor. Căuta Zmei, desigur. doar cine altcineva să mai fi putut păzi împrejurimile? Însă tocmai când i se păru că mişcă ceva printre ruine, Ana scoase un ţipăt cumplit. Armăsarul îşi reorientă privirea în zare, în direcţia în care privise fata mai înainte şi se încruntă. dincolo de ruine, în fostul Regat al Căpcânilor, doi Balauri îngheţaseră în poziţii contorsionate. În jurul lor nu mai exista iarbă, iar mai încolo de dânşii pajiştea fusese uscată pe distanţe mari. Întocmai cum remarcase calul că se petrecuse şi în Împărăţia Zmeilor, aflată de cealaltă parte a ruinelor. — Aşa arată Balaurii? murmură Ana. Ca fiarele din poveşti? — Nu te teme, îi şopti calul. Sunt sloi, nu ne pot răni acum. — Fiecare dintre ei are câte trei capete şi toate par să ne privească. Îşi mişcă ochii, cumva? Tu ce crezi, căluţule? — Fireşte că îi mişcă, doar nu sunt morţi, zâmbi calul cu amărăciune. Balaurii sunt fiinţe magice, greu de răpus. — Ce crezi că s-a întâmplat aici? — Cred că s-a dat o luptă pe cinste. — O luptă pe care n-a câştigat-o nimeni. — N-aş zice. Balaurii pe care îi vezi tu acum sunt dintre cei ce scuipă foc. Pe când cel care a ieşit învingător, dar 170


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

şi-a luat între timp tălpăşiţa, este unul alb, unul cu respiraţia îngheţată. — Aşa ca Tunet, nu? Parcă aşa spuneau Vâlvele-bălţii că-l cheamă pe cel care a îngheţat lacul Ursitoarelor. — Mda, mormăi Năzdrăvanul. Numai el cred să fi fost suficient de puternic şi de lipsit de scrupule încât să comită o asemenea mârşăvie. Nu mă refer la faptul că şi-a îngheţat confraţii, Balaurii se luptă mereu între ei, ci la faptul că el a uscat totul în jur, luându-şi energia de la iarba şi copacii care au murit pentru ca el să devină mai puternic. — Numai Tunet poate face aşa ceva? întrebă fata, puţin cam îngrijorată. — Vraja folosită de el este una străveche... O vrajă pe care puţini o pot folosi, ori pe care puţini vor să o folosească. Ana răsuflă uşurată. Îi fu de ajuns să înţeleagă că şi Năzdrăvanul putea face vraja aceea „străveche” sau oricare alta. În plus, calul ei ştia foarte multe despre fiinţele din jur ori despre istoria locurilor. Fata se gândi că este la adăpost alături de Năzdrăvan şi nu greşea foarte tare. Cu toate acestea, tocmai atunci se întâmplă ceva care părea să-i contrazică teoriile, care părea să-i spună că nicăieri nu mai eşti în siguranţă în Celălalt Tărâm. 171


SÎNZIANA POPESCU

Calul coborî puţin, cam până la nivelul ruinelor şi zbură lângă ele, nu deasupra lor, astfel încât Ana să nu mai poată vedea Balaurii îngheţaţi. Nu ştiu dacă armăsarul făcuse asta dintr-un reflex de apărare ori intenţionat, pentru ca Ana să nu mai aibă înaintea ochilor priveliştea aceea oribilă, dar vă pot asigura de un singur lucru: nu fusese prea prudent din partea lui să coboare, fără să se asigure temeinic înainte. Asta pentru că în aceeaşi clipă, două bice ţâşniră dintre ruine şi i se încolăciră ca nişte şerpi pe picioarele din spate, trăgându-l cu putere în jos. Zmeii care aruncaseră bicele se arătară de îndată şi începură să hohotească. Când s-au apropiat de drumeţi, Năzdrăvanul îi recunoscu. Erau Pogan şi Crângu, foştii sfetnici ai Craiului Aram. — Hai la tata! strigă Pogan, arătându-şi fără jenă gura ştirbă şi urât mirositoare. Credeai că ne scapi?! — Ce salam bun vom face din tine! râse gâjâit Crângu. — Ajutor! strigă Ana. — Cine crezi că are să-ţi sară în ajutor în pustietatea asta, Blajino? scrâşni Crângu. Albinuţele? — de ce nu? îl înfruntă Ana, cu bruma de curaj care îi mai rămăsese. — Pentru că nu te aud, toanto! Ptui, da' proşti mai sunt Rohmanii ăştia! 172


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Zmeii râdeau ca nişte zănateci, iar Ana se încruntă. Calul însă nu zise nici pâs, dar atunci când ateriză forţat, se ridică pe două copite şi îi izbi în faţă pe cei doi urâţi căpăţânoşi. Apoi tropoti bine peste dânşii şi peste bice şi o luă la galop. În urma lor, Crângu se rănise zdravăn, dar Pogan apucă să îşi scoată de la brâu cornul de vânătoare. Îl puse la buze şi suflă. Apoi, aşa cum era de aşteptat, fugarii n-ajunseră prea departe în goana lor nebună spre Pădurea Fiarelor. Calul nu apucă nici măcar să îşi ia din nou zborul, pentru că, în numai câteva clipe, în faţa lor apăru o mare de buzdugane şi de bice care alergau ori zburau spre dânşii ca nişte hăitaşi. Calul se luptă o vreme cu buzduganele, care mârâiau şi îi muşcau gleznele de parcă ar fi fost câini dresaţi special să ucidă, şi lovi bicele cu aripile lui mari, dar atunci când apărură şi proprietarii armelor de luptă, era clar că Ana şi Năzdrăvanul ei nu mai aveau scăpare. Zmeii care ajunseseră acolo, chemaţi de goarna lui Pogan, erau cu sutele. Veneau, după cum repede înţeleseră fugarii atunci, de la vânătoare, din pădure. Fiecare dintre dihăniile acelea purta pe şaua calului măcar un prizonier, legat fedeleş şi cu câte un căluş în gură, ca să nu vorbească ori să plângă întruna, cum făceau de regulă Fetele Pădurii. 173


SÎNZIANA POPESCU

— Ce avem noi aici, o micuţă Blajină fugară? râse Pogan, care între timp îşi revenise şi el şi îi ajunsese din urmă. — Şi un turbat bun de salam! tună şi Crângu, privind urât spre Calul Năzdrăvan. Ana observă că îi spuneau Blajină pentru a doua oară, dar nu ripostă. Ştia că acum avea părul lung şi mătăsos şi că nu mai era înveşmântată în costumul ei cu solzi, ci într-o ie simplă. deci nu se mira că o confundaseră, dar nici nu le dezvălui faptul că ea era Cărăuşa. deocamdată, gândi că ar fi mai potrivit să n-o facă. lui Pogan i se păru puţin ciudat că Blajina nu zâmbea deloc, ceea ce în mod normal nu se prea întâmpla, dar nu dădu atenţie acestui amănunt şi le strigă supuşilor săi: — legaţi-o pe toantă de gloaba ei şi hai să mergem! doi dintre Zmeii mai tineri, care păreau servitori, ţâşniră să îndeplinească porunca lui Pogan. Apoi o porniră cu toţii la trap spre Împărăţia Zmeilor. la începutul drumului, Ana şezu îmbufnată şi cu mâinile legate de şaua calului şi îi privi pe Zmei cu ciudă. Nu îi era teamă de ei. Cel puţin nu aşa cum îi fusese de Balaurii congelaţi, pe care-i zărise cu câteva clipe în urmă. Zmeii semănau prea mult cu semenii ei pentru ca fetei să i se facă frică, dar era limpede că nici nu-i căzuseră cu tronc. În ciuda staturii lor impunătoare şi a căpăţânilor lor 174


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

imense, cu mult mai mari decât ale oamenilor, Anei îi părură tare proşti şi înfumuraţi Zmeii aceştia. Cărăuşa se aplecă uşor şi îi şopti calului, înciudată: — de ce nu le-ai spus vreo două urâţilor ăstora? — Pentru că mi-aş fi răcit gura de pomană cu dânşii. Ai uitat? Zmeii nu pricep graiul animalelor. — Nici măcar nu şi-au dat seama că eşti un Cal Năzdrăvan, pufni fata cu năduf. Ţi-au spus gloabă! — Au şi ei cai cu aripi, îi explică domol Năzdrăvanul. doar l-ai văzut pe Aripă-frumoasă. El a fost cândva calul Craiului Aram. — Pe mine m-au confundat cu o Blajină. Ce fraieri! — Pentru că acum arăţi ca o Blajină. Eşti frumoasă şi simplu îmbrăcată, asemenea copilelor Rohmane. Ana mai privi încă o dată la ia ei lungă, de cânepă albă. Îşi scutură şi părul care i se revărsa pe umeri în valuri spumoase, apoi zâmbi. Chiar dacă se întâmpla pentru a doua oară să fie îmbrăcată nepotrivit pentru pământurile pe care călca, fata era nespus de mulţumită de felul în care ajunsese să arate. Cu toate acestea, exista şi un mic neajuns: dacă voia ca Zmeii să o creadă în continuare Blajină, nu îi putea înfrunta. S-ar fi dat de gol. — dacă le-ai fi arătat vreo vrajă, şi-ar fi dat seama cu cine au de-a face! îi zise ea calului. Şi ne-ar fi tratat cu respect! 175


SÎNZIANA POPESCU

Auzind-o, m-am gândit că Ana îşi schimbase înfăţişarea, dar năravurile nu prea. Se mai îmblânzise, era adevărat, dar continua să fie furioasă şi răzbunătoare. de pildă, atunci se gândea la faptul că dacă ea nu putea să îi pună la punct pe Zmei, Năzdrăvanul ar fi trebuit s-o facă. — Poate că aşa mi-ar fi recunoscut soiul, este adevărat, necheză calul. dar oare asta ar fi fost bine? — Vrei să spui că e mai bine că am căzut prizonieri?! — Nu mai striga aşa, că ne aud! o mustră calul. Oricum, mă mir că nu mi-au legat încă botul sau nu ţi-au pus ţie un căluş în gură. Chiar dacă te-au confundat cu o Blajină, ei ştiu foarte bine că Rohmanii pot vorbi cu animalele lor. Ana privi în jur şi se mai potoli. Înţelese la ce se referea calul. Mai toţi prizonierii aveau gurile ori boturile astupate. — Cine mai poate vorbi cu animalele? — Zburătorii înţeleg graiul păsărilor, al Balaurilor şi al cailor înaripaţi pentru că împart cerul cu dânşii. de pildă, dacă Zburătorul de colo ar fi putut vorbi, ar fi fermecat iapa care-l poartă să îşi ia zborul, înnebunind ceilalţi cai în urma sa. — dar arătările acelea cu multe labe ce sunt? şopti Ana, indicând coliviile aurite care atârnau de o parte şi de alta a spinării cailor. 176


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Brehne. Ele înţeleg până şi limba florilor uscate şi a ramurilor retezate. din cauza asta le ţin Zmeii în colivii de aur. Cu aurul n-au învăţat încă să vorbească. — În faţa noastră e o Fată a Pădurii, nu-i aşa? Irodia spunea că ele au părul albastru şi că plâng atunci când răsare luna. — Plânge şi acum, sărmana, numai că n-o auzim noi. Pe Zmei îi enervează foarte tare tânguielile Fetelor Pădurii. — Pe Piticii de ce i-au legat? — Nu sunt Pitici, sunt Spiriduşi, slujitorii Vrăjitoarelor. Zmeii nu le lăsă gura slobodă ca să nu le audă blestemele. dacă ar mai fi putut, calul şi Ana ar fi trăncănit până la destinaţie. dar tăcură amândoi atunci când Crângu îi privi peste umăr. de teamă ca nu cumva să ajungă să împartă soarta celorlalţi prizonieri, Cărăuşa nu îi mai puse întrebări armăsarului. Se uită doar urât la Zmeu până când acesta îşi întoarse privirea de la ea. din fericire, călătoria nu mai dură mult. Nu trecu decât o jumătate de ceas şi intrară cu toţii în Împărăţia Zmeilor. Acolo Cărăuşa privi în jur în timp ce caii înaintau la pas şi fu nespus de surprinsă de cele văzute. În toate poveştile scria că Zmeii sunt bogaţi, dar bogăţia şi dragostea pentru aur a acestor dihănii întrecea orice imaginaţie. Încotro întorceai ochii nu dădeai decât de 177


SÎNZIANA POPESCU

palate cu turle aurite ori de porţi încrustate cu safire, diamante, smaralde ori rubine, în funcţie de blazonul fiecărei familii. drumul pe care înaintau caii era construit din marmură neagră, iar la marginea lui zăceau poame aurite, de parcă acestea ajunseseră să le prisosească fiarelor. Ana se întoarse spre cal şi vru să-l întrebe ceva, dar Năzdrăvanul necheză înainte ca ea să apuce să deschidă gura: — Să nu scoţi o vorbă! o povăţui calul. Şi să nu carecumva să le spui cine eşti! dacă ne despart, foloseşte aripa dăruită de Crăiasa albinelor, cea care te face invizibilă, şi vino să mă cauţi. Probabil pe mine mă vor duce în curtea din spatele Palatului Regal, în ograda animalelor de sacrificiu. Auzindu-l, Ana înghiţi în sec şi nu îi mai veni deloc să admire bogăţiile din jur. Şi când ajunseră cu toţii în livada Merilor de Aur, fata începu chiar să se teamă puţin de Zmei. Asta pentru că în livada aceea, aproape în fiecare măr zăcea atârnat cu capul în jos şi legat fedeleş câte un amărât de prizonier. Altfel spus, livada Merilor de Aur arăta de parcă ar fi fost o pădure a spânzuraţilor cu susul în jos. Atâta doar că aici captivii nu erau ucişi iute, ci erau lăsaţi să moară lent, de foame şi de sete. 178


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Cărăuşa studie îngrozită acea privelişte de coşmar şi simţi cum se înmoaie şi cum alunecă încet din şaua Năzdrăvanului. — Bine aţi venit în livada Merilor de Aur, dragilor! ţipă Pogan. Aici veţi vedea lumea cu capul-n jos până în clipa în care n-o veţi mai vedea deloc! la auzul glasului spart al Zmeului, vederea Anei se înceţoşă brusc. Apoi alunecă de pe cal, dar rămase atârnată cu mâinile de şaua acestuia, de care Zmeii avuseseră grijă să o lege bine înainte.


Crăiasa Pâca, stăpâna tuturor Zmeilor

upă vreo câteva ceasuri bune de zăcut într-un leşin adânc, Ana deschise ochii şi văzu o mare de prizonieri care atârnau de crengile Merilor de Aur şi care, la fel ca şi ea, se legănau neajutoraţi în bătaia vântului. Simţi că era înfăşurată cu funii până la gât şi încercă să se mişte pentru a se dezlega, dar pricepu repede că nu avea cum să se elibereze. Ceea ce însemna că nici la Aripa Crăiesei albinelor nu putea ajunge. Era adevărat că punguţa pe care o purta la gât, cea în care fata adăpostise Aripioarele Fermecate, îi atârna acum în dreptul gurii, dar Ana nu era atât de pricepută încât să o desfacă numai cu dinţii. În plus,

D 180


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

chiar de ar fi făcut-o, la ce i-ar fi servit? Ar fi rămas invizibilă şi agăţată cu capul în jos de o creangă? În starea în care ajunsese ea, era limpede pentru oricine că Aripa Fermecată dăruită de Matcă nu-i era de niciun folos. dar Cărăuşa era o adevărată luptătoare. Aşa că nu se dădu bătută, ci privi cu atenţie în jur şi evaluă situaţia. Văzu că ajunsese să împartă mărul în care o agăţaseră Zmeii cu un Zburător care o privea galeş şi cu un Spiriduş care reuşise cumva să îşi scoată căluşul din gură şi blestema întruna în surdină. „Zburătorul nu mă poate ajuta şi mă şi enervează cum dă din sprâncene ca un tont”, gândi Ana, privindu-l îngreţoşată pe caraghiosul care-i făcea ochi dulci. „dar Spiriduşul ar putea fi util. doar are gura liberă. Numai dacă s-ar da mai aproape şi ar roade măcar unul dintre noduri”, mai gândi copila. dar tocmai când Ana se pregătea să-i propună Spiriduşului să se ajute între ei, rozându-şi reciproc nodurile, văzu nişte Zmei apropiindu-se. Zmeii treceau printre şirurile de meri gesticulând şi vorbind apăsat. Erau trei la număr. Unul dintre ei, Scatolcea, mergea în faţa celorlalţi cu un răvaş şi o pană cu care tot nota ceva, în timp ce Pogan şi Crângu îi dădeau raportul. Mi s-a părut puţin cam ciudat să-l văd pe Scatolcea, un Zmeu bastard, deci servitor, privindu-i de sus pe nobili, 181


SÎNZIANA POPESCU

dar ştiam că sluga parvenise cum se cuvine încă din vremea Crăiesei Samca. Iar acum, după câte se părea, ajunsese pe cai şi mai mari. — Pe Fetele Pădurii le-am agăţat mai în spate, explică Pogan surprinzător de servil. de acolo nu se mai aud atât de tare. Scatolcea dădu din cap în semn de aprobare. — Spiriduşii sunt aliniaţi pe trei şiruri, la distanţă de Vrăjitoare, completă şi Crângu, arătând fără pic de jenă cu degetul cu care tocmai se scobise în nas. — Brehnele sunt în pivniţă. M-am gândit să le ţinem departe de copaci, să nu mai poată evada ca data trecută, când au convins merii să le elibereze din cuşti. Scatolcea îi privi o clipă cu răceală. Nu le găsise încă nicio pricină, deşi tare ar mai fi vrut să o facă. Apoi oftă şi le vorbi rar şi tare, ca unor prostovani: — Câte aţi capturat din fiecare, Înălţimile Voastre? — Bine, răspunse Pogan, uşor încurcat, crezând că îl întreabă de sănătate. — Minunat! completă şi Crângu, deşi nici el nu pricepu nimic din vorba Zmeului cu limba tăiată. — Pss! Tu ai înţeles ce a spus mutu'? şopti Pogan. — Nicio iotă. 182


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Oare de ce îl lasă Crăiasa să numere prizonierii, când nimeni nu pricepe ce zice? Scatolcea ştia că după ce îi fusese tăiat vârful limbii puţin îi mai pricepeau vorba, dar de fiecare dată îl enerva faptul că nici măcar nu încercau să-l înţeleagă. În plus, cu Pogan şi Crângu avea o răfuială mai veche. doar cei doi nobili prostovani fuseseră cei care dăduseră ordin pe vremuri să-i fie tăiată lui limba, iar Scatolcea nu-i iertase pentru asta. Zmeul îi privi rece pe tonţii din faţa lui, apoi reveni la mijlocul mai sigur de comunicare în care îşi însoţea vorbele de gesturi adecvate. — deci, câţi aţi capturat de data asta? îşi repetă el întrebarea, numărând pe degete. — A, câţi sunt? se lumină Crângu. Păi, să tot fie vreo trei sute! — Puţin, mormăi Scatolcea, făcând cu mâna un gest de dispreţ. — N-ai numărat Brehnele, interveni Pogan. Cu tot cu ele sunt cam o mie de bucăţi de prizonieri. Scatolcea tăcu puţin, de parcă s-ar fi gândit, ca la pantomimă, cum să le explice mai bine ce voia să-i întrebe mai departe, apoi îşi dădu drumul. — Vrăjitoarele şi-au plătit birurile? 183


SÎNZIANA POPESCU

Scatolcea făcuse semn cum că ar purta salbe de aur şi fuste largi şi creţe, dar Pogan şi Crângu îl priviră cu gurile căscate. Nu pricepeau nimic. — Bine... reluă atunci Scatolcea, să vă întreb altfel. Vrăjitoarele „bu-hu-hu” şi-au plătit birurile, „cin-cin”? — Ăsta-i dus, mormăi Pogan, în aşa fel încât să nu fie auzit. Scatolcea însă nu se lăsă. Mimă că ar avea părul împletit în codiţe lungi, deşi el era chel, că amestecă în ceaun, că dansează dansul focului şi al ploii, că îi transformă cu o nuieluşă de alun în pui de baltă, că îi blestemă, că îi descântă şi multe altele. Însă nimic nu părea să funcţioneze. Nobilii îl priveau din ce în ce mai confuzi, în timp ce toţi prizonierii rămaşi în viaţă începuseră să râdă de Zmei pe înfundate. Chiar şi Ana chicoti, fiindcă un asemenea circ nu mai pomenise până atunci. după o vreme Scatolcea se opri. Hainele îi erau în dezordine de la atâta zbânţuială şi de-abia mai sufla. Ai fi zis că a abandonat, mai ales că le făcu un gest de lehamite. dar imediat după mimă că ar încăleca pe o mătură şi ar pleca la plimbare. — A, ştiu, ştiu! bătu din palme Crângu, fericit până la lacrimi că în sfârşi pricepuse. Ne întreba de Vrăjitoare! Uite-le acolo, Scatolcea! 184


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

— Bravo, Înălţimea Ta! îl lăudă în batjocură Scatolcea. Văd că faci progrese! Acum, spune-mi, unde sunt gologanii Hârcelor?! Scatolcea făcu semn că ar numără ceva. Zmeii însă, deşi pricepuseră acum ce îi întreba mutu', se codeau să-i răspundă. — Nu-s, zise Pogan, cu jumătate de gură. Scatolcea îşi împreună mâinile şi îşi ridică sprâncenele ciufulite de la atâta efort. — Cum adică? Unde au dispărut? — Nu pricepi? se înfurie Pogan, care era mai iute la mânie. le-am prins pe toate pentru că niciuna n-a mai vrut să ne dea aur. Şi nici Spiriduşi n-au mai avut de dat la schimb! de supărare, Scatolcea se plesni peste faţă. — Te doare? se interesă Crângu. „da” urlă Scatolcea, dar cine să-l înţeleagă? — Să ştii că le-am făcut praf vreo două sate, adăugă Crângu, scuzându-se parcă. Îi poţi spune asta Crăiesei, se va bucura! Scatolcea nu îi mai ascultă, îl epuizaseră deja. Aşa că plecă spre palat. Şi poate că nu s-ar fi oprit până acolo, dacă n-ar fi trecut pe lângă mărul Anei şi dacă nu i-ar fi întâlnit privirea. 185


SÎNZIANA POPESCU

Zmeul mut pricepu pe dată cine era fata şi îi privi pe Zmeii din urma lui uluit şi furios. — de ea de ce nu mi-aţi spus nimic?! ţipă Scatolcea, scuturând-o pe Ana. Aţi capturat Cărăuşa şi n-aţi suflat o vorbă? Veţi plăti pentru asta! — Ce zice de Blajină? şopti Crângu. Pogan ridică din umeri. — Poate vrea s-o dăm jos din măr... Mai dură o vreme până când Pogan şi Crângu pricepură ce vrea Scatolcea de la ei şi o dădură jos pe Ana. Fără să înţeleagă însă şi de ce, iar mutul era prea obosit ca să le mai explice şi asta. dar drumul până la palat dură puţin. Şi înaintară în tăcere. Fata se mai relaxase, acum că o dezlegaseră, şi începu să studieze împrejurimile. Şi avea ce să vadă! Pe străzile aflate în faţa palatului întâlniră Zmei de toate felurile – şi de rang, şi slugi, şi Zmeoaice pocite care mai de care, şi pui cu dinţi murdari şi capete cât dovlecii, dar şi sclavi din alte neamuri. Unii îi făceau semne Anei ca să îi elibereze din cuşti, alţii se repezeau la ea rugând-o să le scoată lanţurile de la picioare. — Fă o vrajă puternică, soro şi scapă-ne d'aici! o imploră o babă ştirbă, ce purta fuste înflorate. Tu eşti încă în putere! 186


DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII

Vrăjitoarea făcu un semn, iar Anei îi apăru un boboc de trandafir în păr – un boboc ce deveni mai apoi floare. — Nu ştiu niciuna. — Pleacă de lângă ea, miloago! ţipară Zmeii. Crezi că e Cotoroanţă, ca tine? Habar n-are să facă vrăji! Zmeii o împinseră pe Vrăjitoare de lângă Cărăuşă şi floarea se ofili. Bătrâna scoase flăcări pe ochi în urma lor, dar cui să-i mai pese? Nu dură mult şi micul cortegiu intră la adăpost de „milogi”, cum le spuneau Zmeii sclavilor, adică în Palatul Regal. dar nici aici nu scăpaseră de ei. Zmeii uitaseră să pomenească despre faptul că dintre toate rasele de sclavi, Căpcânilor li se permitea încă să mai mişune prin palat, fiind acum bucătarii şi servitorii Crăiesei Zmeilor. Ana se sperie puţin când dădu cu ochii de oamenii cu bot de câine, dar nu îndrăzni să pună întrebări şi se ţinu scai de Zmei. — Nu-i aşa că sunt urâţi? îi şopti Crângu. — dar măcar ştiu să gătească! completă şi Pogan. de asta nu îi ţinem în livadă sau în cuşti! — Cu toate astea, ne-am gândit că ar fi mai sigur pentru toată lumea ca ei să poarte lanţuri la picioare. Pogan şi Crângu hohotiră deodată, dar încetară brusc atunci când Scatolcea îi privi sever. 187


SÎNZIANA POPESCU

Fata nu îi băgă în seamă pe Zmei. În schimb, îi urmări o vreme pe Căpcâni cum traversau holul cel mare al palatului, ducând pe braţe platouri cu bucate delicioase, carafe cu vin sau tutun. Între timp Zmeii urcară treptele centrale, urmând un Căpcân ce ducea o narghilea pe o tavă aurită. Ana observă că acesta era mai slab şi mai plăcut la înfăţişare decât cei pe care tocmai îi văzuse. Şi părea să aibă oareşce trecere la stăpână, pentru că intră primul în sala de mese a Zmeilor, urmat de Scatolcea. Copila privi prin uşa întredeschisă. Cei doi se opriră lângă un jilţ aflat în capul unei mese goale şi lungi. Adică acolo unde şedea o Zmeoaică nu foarte arătoasă, cu o faţă plină de cicatrici. Căpcânul – nimeni altul decât Zob, fostul rege al acestora, aşeză narghileaua înaintea Crăiesei Zmeilor – în timp ce Scatolcea îi şopti acesteia ceva la ureche. după ce îl ascultă o vreme pe Scatolcea, Zmeoaica îşi aţinti privirea spre Cărăuşă şi îi făcu semn să intre. — Apropie-te! Ana se uită la Crângu şi la Pogan, dar cum aceştia fluierau a pagubă codindu-se să intre şi dânşii, din moment ce nu fuseseră chemaţi, fata păşi în încăpere de una singură. 188


— Cum îţi zice? Ana ezită o clipă, gândindu-se la povaţa Năzdrăvanului, aceea de a nu se lăsa deconspirată. Totuşi, deşi nu îl înţelesese nici ea pe Scatolcea şi nu pricepuse de ce o dezlegaseră Zmeii, bănuia că fusese deja descoperită. Ceva din privirea Zmeoaicei îi spunea că aceasta ştia foarte bine cine Pâca era ea şi că aştepta doar o confirmare. Aşadar, de ce să se mai ascundă? Copila se apropie de Crăiasa Zmeilor şi vorbi fără teamă. — depinde cu cine vorbesc. Mama mă strigă Ana, dar în Celălalt Tărâm mi se spune... Cărăuşa. Crăiasa zâmbi cât putu ea de prietenos şi îi făcu semn să se aşeze. Apoi îşi aprinse narghileaua şi, după ce pufăi de vreo două ori, se uită ţină la Ana şi îi zise: — Vorbeşti cu Pâca, stăpâna tuturor Zmeilor!


Aici se încheie extrasul răsfoibil din

Drumul anei prin Valea Plângerii

al iii-lea volum al seriei

Andilandi Versiunea completă numără 432 de pagini


Apトビut テョn 2010

031-407 3772 office@mediamorphosis.ro Tiparul executat la lumina Tipo



Drumul Anei prin Valea Plângerii