DRUMUL ANEI PRIN VALEA PLÂNGERII
vrăjită de miresmele din jur şi nu se mai putea opri din amuşinat. Nu se putea decide încă dacă îi plăcea mai mult mirosul florilor de salcâm, al celor de tei, de iasomie ori parfumul crinilor ce se înălţau tocmai lângă ea. Unde mai pui că-n grădina aceea magică era atât de însorit, încât Ana nu-şi mai putu ascunde veselia ce-o cuprinsese parcă din senin. — Eşti sigur că n-am ajuns în Rai? îşi întrebă ea calul. — Sunt sigur că am ajuns în Grădina Rohmanilor ori a Blajinilor, cum li se mai spune. dar nu pricep unde au dispărut cu toţii? — Poate sunt în căsuţe... murmură fata. de-abia atunci când am reuşit să mă apropii mai mult de dânşii am văzut că Ana îşi mutase privirea de la flori la căsuţele din copaci ale Blajinilor şi n-o mai putea dezlipi de acolo. Atât de mult îi plăcuseră! Şi cui nu i-ar fi plăcut, dacă i-ar fi fost dat să le vadă? doar casele nu erau de ici, de colo. dimpotrivă. Erau construite din crenguţe împletite şi arătau exact aşa cum orice copil şi-ar dori să arate căsuţa lui din copac. Ana fu cucerită pe de-a-ntregul! Şi, aşa cum era firesc, tare-şi mai dorea să se caţăre într-una dintre ele. — Ce frumoase sunt! fu de părere puiul de om. Crezi că Blajinii sunt înăuntru? 103