FAMILIE
Creșterea copiilor Între siguranță și autonomie Diana Amza, Psihoterapeut
Venirea pe lume a unui copil reprezintă un prilej de bucurie în familie. Pentru proaspeții părinți, asumarea rolurilor de mamă și tată vine la pachet cu așteptări, dorințe, reguli, precum și griji, frustrări, responsabilități. Creșterea copiilor este o creștere-împreună, căci rolul de părinte nu este static, ci presupune flexibilitate și adaptarea la vârsta și nevoile copilului de siguranță și autonomie. Sincronizare cu nevoile şi vârsta copilului
facem parte, de moștenirile familiale și de valorile personale.
Atunci când părintele devine rigid în rolul său, desprins de ritmul copilului, va rămâne în urmă și va resimți frustrare față de noile provocări și nostalgie pentru perioada în care el și copilul erau sincronizați. De exemplu, atunci când mama este hiperprotectivă, purtânduse cu copilul de 10 ani ca și cum ar fi rămas mic, evitând responsabilizarea sa și controlând fiecare aspect al vieții sale.
simți disponibilitatea calmă și tandră a părinților.
Un alt exemplu ar fi reacțiile părinților în fața colicilor. Părinții pot simți frustrare, iritare, spaimă, neputință, exasperare atunci când administrarea unor medicamente sau masajul local nu au efecte, devenind indisponibili emoțional. Dincolo de presupusele cauze medicale, colicii reprezintă o exprimare în corpul bebelușului a stresului familial și a unei nevoi imperioase de afecțiune, de contact piele-pe-piele, de a
Atât literatura de specialitate cât și materialele online oferă o gamă largă de informații privind atașamentul copilului, stilurile și trendurile de parenting, de la parentingul pozitiv, la mindful parenting, attachment parenting și chiar până la parentingul neutru din punct de vedere al orientării de gen. Cu siguranță, arta de a crește copii este puternic influențată de societate și de modul în care aceasta evoluează, dar și de microcultura grupului din care
12
Ataşament şi încredere
Expuși atâtor surse de informare și de influențare, este ușor pentru părinți să dezvolte sentimente de vinovăție și nesiguranță: în fond, fiecare părinte dorește ceea ce este mai bine pentru copilul său și atunci când își judecă propriul comportament, poate tinde spre o auto-critică dureroasă. Prima veste îmbucurătoare (da, am cel puțin două!), este aceea că nu este nevoie ca părinții să fie perfecți în toate situațiile pentru a crește un copil în mod armonios, cu un atașament sigur. Un studiu coordonat de către Susan S. Woodhouse (Lehigh University, 2020) arată că bebelușii sunt foarte iertători și creierul lor – un adevărat calculator subestimat - ia în calcul media tipurilor de comportamente pe care părinții le manifestă, atunci când își formează tipul de atașament față de părinte.
