Page 1

Revistă Şcolară Semestrială Grupul Şcolar "Sfânta Maria" Galaţi


Există apă pe Lună! În urma unei noi analize a rocilor colectate de pe suprafaţa Lunii de către Apollo 15, cercetătorii de la Brown University, au identificat prezenţa apei în interiorul acestora. Este vorba însă de o cantitate minusculă de apă, care nu ar putea asigura nici măcar supravieţuirea unui cactus lunar, dar descoperirea îi face pe cercetători să spere că apa se va regăsi şi în alte zone ale Lunii şi probabil, sub fomă de gheaţă, în craterele care se află la poli. Eforturile astronomilor şi cercetătorilor sunt răsplătite după 40 de ani de studii intense ale materiei de la suprafaţa Lunii, care au eşuat în încercarea de a identifica în compoziţia acestora aşa-numitul lichid al vieţii. De aici concluzia iniţială a cercetătorilor că este foarte posibil ca toate rocile de la suprafaţa să fie uscate. Mulţi colegi ne-au spus că este o pierdere de vreme, a declarat Alberto Saal de la Brown University, referitor la modul în care a fost primită propunerea sa de a mai analiza încă o dată materia lunară. Una dintre cele mai populare teorii referitoare la modul în care Luna s-a format, şi care ar putea să explice, în acelaşi timp, şi prezenţa apei în compoziţia corpului ceresc, este cea în care, în urma impactului foarte violent cu un asteroid gigantic, Luna s-a desprins din corpul Pământului, devenind ulterior un satelit al acestuia.

De ce aurul are luciu ? Aurul, a fost visul străvechi al alchimiştilor, adorat şi dorit de bogaţi şi săraci deopotrivă, motiv de sângeroase campanii militare de-a lungul evoluţiei umanităţii, etalon al bunăstării unei persoane, dar şi al naţiunilor. De ce aurul ? Poate pentru estetica sa, galben auriu , cu luciu metalic permanent. De ce aurul nu-şi pierde luciul metalic - de fapt motivul probabil care l-a transformat într-un mit, care l-a făcut sinonim cu ideea de viaţă şi de moarte a fost acela că alături de alte câteva metale nobile (Pt, Pd, Os, Ir, Ag, dar care nu sunt colorate) rezistă la oxidare. Oxidarea este reacţia chimică care se desfăşoară cu cedare de electroni, cu transformarea metalului în ioni. Datorită configuraţiei lui electronice, aurul are capacitatea de a-şi păstra electronii. Nu este atacat de aer, apă şi acizi. Doar apa regală , formată din trei părţi HCl concentrat şi o parte HNO3 concentrat, amestec ce conţine clor elementar şi clorura de nitrozil, ClNO, are acţiune corozivă asupra acestuia. Este adevărat că bijuteriile din aur alb îsi schimbă uneori culoarea, dar aceasta este din cauza alierii acestuia cu alte metele( Zn, Ni, Cu, etc.), mai puţin rezistente la acţiunea oxidanţilor. De ce se aliază aurul? Pentru ca are duritatea prea mică pentru a putea fi prelucrat în obiecte rezistente.


Visul frânt al alchimiştilor Abraham evreul a fost convins că plumbul este cel josnic metal, dar poate preface treptat metalul perfect - AURUL. Ce ar insemna ca fiecare muritor să-şi prepare aur după voie? Nimeni nu ar mai munci, omenirea ar muri de foame la propriu. Scrierile medievale susţineau că metalele au la bază 2 principii: sulful - masculin, mercurul - feminin. în funcţie de proporţiile relative ale amestecurilor şi de puritatea lor, se obţin metale pure (Au, Ag) sau impure (toate celelalte).

Plasticul - duşmanul Terrei Compuşii macromoleculari de sinteză, numiţi în general polimeri, ne-au invadat încet, încet existenţa folosim vestimentaţie şi încălţăminte ecologică ambalăm alimente, băuturi, medicamente, cosmetice, etc. în ambalaje impermeabile şi rezistente la transport, folosim obiecte de uz casnic caserole, borcane, sticle PET, pungi etc. din materiale plastice, utilizăm maşini şi folosim în construcţii materiale sintetice care sunt mai uşoare şi mai ieftine decât cele clasice şi enumerarea ar putea continuă la nesfârşit. Trăim într-o lume plină de materiale plastice. Acestea ameninţă să contamineze mările şi plajele Terrei. Într-o evaluare a acumulării de substanţe plastice în sedimentele şi întinderile de apă s-a constatat că până şi nisipul şi noroiul plajelor au în compoziţie particule microscopice provenite din deşeurile de plastic. Un studiu efectuat pe 17 plaje şi estuare din Marea Britanie s-a axat pe studiul particulelor care nu păreau a fi naturale. S-a constatat prezenţa majoritară a unei întregi game de polimeri: nylon, poliesteri, substanţe acrilice. Studiul a arătat că în viermii care trăiesc în aceste zone plasticul rămâne în organismul lor pe parcursul a câteva zile.

Investigând evoluţia în timp, pentru a testa dacă contaminarea se agravează, s-au analizat probe de plancton din apele dintre Scoţia şi Irlanda, prelevate în 1960. Rezultatul este de temut: o creştere semnificativă a conţinutului în plastic de-a lungul timpului. Problema merită toată atenţia, având în vedere că acesta nu este biodegradabil, pentru că microorganismele cum sunt bacteriile responsabile cu acest proces, nu îl degradează. Înseamnă că acest tip de contaminare se va agrava. Care va fi consecinţa asupra mediului înconjurător al acestei noi forme de poluare? Există posibilitatea ca aceste substanţe, ataşate unor particule, ingerate de vieţuitoarele acvatice să ajungă în lanţul alimentar uman ! Materialele plastice sunt un rău necesar , al zilelor noastre, degradarea lor fiind o problemă care trebuie rezolvată neapărat. Pentru sănătatea Planetei, vor trebui găsite soluţii. Ele pot fi găsite cu muncă, imaginaţie, preocupare. Sticla de plastic a fost inventată în 1973 în SUA, iar reciclarea a început în 1977. Din 10 asemenea obiecte reciclate se poate fabrica un tricou sau o jachetă de ski, din 50- un pulover, din 70 un sac de dormit. Recent, la noi în ţară, la institutul particular Henri Coandă din Iaşi se produce panoul fono-absorbant pentru căile de transport (feroviare,auto), realizat din recipiente PET (polietilen tereftalat) în proporţie de 96%, în completare adaugandu-se rumeguş şi răşină. Puterea de absorbţie fonică a acestor panouri ajunge la 95% din zgomot. Invenţia rezolvă simultan două mari probleme ale vieţii moderne :reciclarea plasticului şi poluarea sonoră.


Este un succes, dar cât o picătură într-un ocean, având în vedere volumul mare al acestor deşeuri, ambalajele de plastic ocupând circa o treime din volumul gropilor de gunoi. Reciclarea acestor deşeuri casnice şi industriale ar rezolva cel puţin două mari probleme actuale şi de perspectivă : prima, deloc neglijabilă şi anume, conservarea resurselor de petrol, ştiut fiind că majoritatea maselor plastice se obţin din petrol şi o a doua, la fel de importantă, reducerea emisiilor nocive din aer , protecţia solului şi apelor, aceste deşeuri fiind nebiodegradabile. Poate că ar mai fi şi un al treilea avantaj, bineînţeles, rezultat al reciclării, reducerea unor cheltuieli colaterale. Elev: Crăciun Alice - Clasa a XI-a C Profesor Coordonator: Brânzei Dorina

Experimente

Cerneala "secretă" Există numeroase reţete de cerneluri cu care se poate scrie fără... să se observe nimic vizibil în mod obişnuit, dar scrisul apare clar în anumite condiţii... secrete. Iată câteva astfel de reţete: 1. Folosind o peniţă nouă, scrieţi pe orice foaie de hârtie albă cu suc (zeamă) de ceapă, sare de lămâie ori de portocală. Scrisul apare prin încălzirea hârtiei cu un bec electric. 2. Scrieţi cu o soluţie de nitrat de argint, stând într-o cameră slab luminată. Expunanad apoi textul la lumina soarelui, mesajul apare într-o culoare brună-neagră. 3. Folosind drept cerneală o soluţie de fenolftaleină, puteţi face scrisul vizibil prin tamponarea foii cu o bucată de vată înmuiată într-o soluţie de amoniac sau hidroxid de sodiu. Fireşte, puteţi proceda şi invers, adică să scrieţi cu amoniac şi să tamponati hârtia cu fenolftaleină. Scrisul va apărea colorat în roşu. 4. Scrieţi cu o soluţie diluată de sulfat de fier. Faceţi vizibil scrisul prin tamponare cu o soluţie de ferocianură de potasiu. 5. Scrieţi cu o soluţie de clorura de cobalt. Dacă veţi încălzi apoi hârtia la căldură unui bec de 60 W, scrisul va apărea în albastru, dar... va dispărea din nou când hârtia se va răci. Operaţia poate fi repetată de mai multe ori.


Flăcări colorate În tabără sau într-o sobă arde molcom cu flăcări lungi, un foc de lemne. Un chimist amator se apropie şi aruncă în foc un mic pacheţel,... flacăra prinzând astfel o culoare roşie vie..., apoi alt pacheţel şi, ca prin farmec, flăcările devin verzi, apoi albastre... galbene... Cum putem face astfel de “minuni”? Foarte simplu. Sărurile unor substanţe au proprietatea de a colora flăcările. Pregătiţi deci nişte cornete de hârtie în care puneţi câte 3 grame din următoarele substanţe: - Pentru culoarea ROŞIE: azotat de strontiu sau clorura de calciu; - Pentru culoarea GALBENĂ: soda de rufe; - Pentru culoarea VERDE: azotat de bariu sau acid boric; - Pentru culoarea ALBASTRĂ: alaun de potasiu şi aluminiu (adică piatră acră) plus carbonat de cupru; - Pentru culoarea VIOLETĂ: carbonat de potasiu şi alaun de potasiu şi aluminiu (pulbere uscatş). Adăugaţi fiecare corneţel care conţine 2g de clorat de potasiu. Cornetele se pun fără fi închise şi puneţi un dop subţire de substanţe.

Scamatorii colorate Pregătiţi patru pahare sau sticluţe albe pe care le aveţi pline până la jumătate cu câte un lichid. În primele trei pahare lichidul va fi incolor şi va putea trece drept apă, iar în cel de-al patrulea va fi de culoare galbenă, putând fi prezentat drept... ceai. Cu aceste lichide puteţi realiza două scamatorii chimice de mare efect, astfel: turnând conţinutul primului pahar peste cel de-al doilea, întregul lichid va căpăta brusc o culoare roşie ca sângele; amestecând apoi lichidele din paharele 3 şi 4 se va obţine instantaneu o culoare albastră-violet, care va putea trece drept cerneală. Evident că paharele nu conţineau apă şi ceai, ci erau pregătite astfel: În primul turnaţi o soluţie de fenolftaleinţ dizolvată în apă şi alcool. În cel de-al doilea puneţi soluţia unei baze tari: hidroxid de sodiu sau de potasiu ori amoniac. Al treilea pahar conţine un vârf de cuţit de amidon bine amestecat cu apă, iar ultimul conţine apă, în care au fost picurate 6-7 picături de tinctură de iod. Elev: Rebega Andreea - Clasa a XI-a C Profesor Coordonator: Brânzei Dorina


Chimişti români

Dimitrie Cantemir (1673-1723) - fost domn al Moldovei, savant de cultură enciclopedică, pionier al chimiei şi un precursor al filozofiei materialiste româneşti. Lui i se datorează primele încercări din ţara noastră în direcţia conturării unor noţiuni teoretice şi practice de chimie. Cele mai vechi lucrări în domeniul chimiei sunt printre altele şi „Physices universalis doctrina et christiannae”, „Encomium in autore met virtutem doctrinae ejus”. El nu este cercetător iar lucrările sale nu sunt originale; se inspiră din filozofii naturalişti greci şi romani, şi din doctrina alchimistului olandez Ioannis Baptistae Van Helmont.

Ștefan Micle (1820-1879) - născut în comuna Feleacului , lângă Cluj, din părinţi săraci şi neştiutori de carte, elev al marelui Bărnuţiu, îşi începe studiile superioare la Viena (1850) unde obţine o bursă la politehnică şi unde este remarcat de profesorul de fizică pentru aptitudinile sale şi mai ales pentru îndemânarea de a repara aparatura de fizică. În 1856 este numit profesor de fizică şi chimie la liceul de stat din Iaşi, iar în 1858 este numit profesor şi la şcoala militară, unde lecţiile sale publice se bucură de un real succes (renunţă la onorariu pentru a cumpăra instrumentar de fizică). Din 1860 devine profesor la Universitatea din Iaşi, apoi rector al Universităţii ieşene. Lui îi datorăm organizarea primului laborator universitar de chimie şi fizică cu obiective didactice şi cu numeroase manuscrise de chimie şi fizică.

Alexe Marin (1814-1895) - născut la Craiova, remarcabil autodidact, îşi formează o cultură enciclopedică la Paris (1845-1850) unde audiază lecţiile a renumiţi oameni de ştiinţă ca: Gay Lussac, Pouillet, Fremy, Brognard, Flourens, s.a. Încearcă organizarea unui laborator de chimie în 1850, la liceul “Sf. Sava”, unde fusese numit conservator al cabinetului de fizică. Ulterior devine supleant la catedra de de fizică a aceluiaşi colegiu (1851) şi apoi titular (1855). Pe urmă este numit profesor la nenumărate şcoli înfiinţate în Bucureşti : Şcoala de conductori, Şcoala de chirurgie a dr. Davila, Şcoala militară, Şcoala de medicină veterinară, de farmacie, de agricultură, iar în 1868 profesor al facultăţii de ştiinţe Universitatea Bucuresti.


A tradus şi publicat primele cărţi de fizică şi chimie, scrise încă cu litere chirilice: în 1852 traduce şi publică fizica lui Pouillet, iar peste un an chimia lui Pelouze şi Fremy, acestora adăugându-se numeroase alte scrieri, în special manuale pentru clase primare.

Carol Davila (1828-1884) - ctitor al şcolii superioare de medicină, farmacie şi medicină veterinară. Activitatea sa în domeniul chimiei este prodigioasă şi deloc secundară domeniului medicinii prin Cursul de chimie de la Facultatea de medicină, prin conferinţele publice referitoare la chimie.

Alfred N. Heinrich Bernath Lenvay (1835-1924) - fost conferenţiar de chimie analitică la Şcoala superioară de medicină, asigurând în acelaşi timp funcţiile de chimist expert, neîntrecut organizator el este care a instalat şi a organizat primele laboratoare în care s-au putut face la Bucureşti cercetări asupra bogăţiilor ţării. În laboratorul său se executau analize pentru Ministerul Instrucţiunii, expertize chimico-legale, analizele diverselor furnituri pentru armată, calea ferată, Direcţia Poştelor şi Telefoanelor, se controlau igienic medicamentele, alimentele şi băuturile. Mai târziu, a lucrat la instalarea monetăriei din capitală, instituţie la care s-au bătut primele monede după războiul de independenţă şi tot prin grija sa s-au prezentat la Expoziţia universală din Viena şi Paris numeroase lucrări şi vitrine, care au făcut cunoscute străinătăţii bogăţiile ţării noastre. Aproape toate laboratoarele de chimie din Bucureşti mai ales cele de chimie analitică aplicată la control şi expertize, au luat fiinţă din Institutul condus de doctorul Bernath.

Nicolae Teclu (1839-1916) - studiază ingineria la Politehnica din Viena, Academia de Belle-Arte de la Munchen şi apoi de la Berlin, specializându-se la Berlin. La 29 de ani îşi schimbă complet specialitatea, începe să studieze chimia, ocupându-se în special de industria chimică în speranţa că în ţară va întemeia o astfel de industrie. Pleacă la Viena unde intră în învăţământ ca asistent, iar apoi profesor de chimie generală şi analitică la Academia Comercială (1880). Buna sa pregătire profesională, meritele sale au condus la o apreciere unanimă în cercul specialiştilor de la Viena ceea ce a avut drept rezultat folosirea lui multilaterala, de ex, docent pentru chimia pigmenţilor la Academia de Belle-Arte de la Munchen, chimist la monetăria statului austro-ungar, chimist la imprimeria imperială de la Viena , etc. Spirit inventiv, el construieşte diverse aparate simple şi dispozitive necesare experienţelor de chimie: becul de gaz „Teclu”, aparatul pentru semnalarea în fiecare moment a compoziţiei de metan şi aer ce se produce în minele de cărbuni, şi dispozitivul original pentru determinarea rezistenţei hârtiei.


Este primul chimist român care se îndeletniceşte consecvent cu cercetarea ştiinţifică şi de la care rămân lucrări devenite astăzi clasice. El este autorul a 52 de lucrări originale care se referă la studiul gazelor, la ardere şi la producţia originală a hârtiei. Spre sfârşitul vieţii este ales membru al Academiei Române. Elev: Șorea Marcela - Clasa a XI-a C Profesor Coordonator: Brânzei Dorina

Compoziţia chimică a atmosferei Atmosfera planetei noastre este practic 100 % gazoasă, fiind compusă din aer, conține însă și urme de substanțe solide și lichide fin divizate. Atmosfera este numită uneori și, simplu, „aer”. Atmosfera de astăzi a Pământului conține molecule diatomice de azot (nitrogen) (N2) în proporție de aproape 4/5 (78,2 %), molecule diatomice de oxigen (O2) (20,5 %), argon (Ar) (0,92 %), dioxid de carbon (CO2) (0,03 %), ozon sau oxigen triatomic (O3) și alte gaze, praf, fum, alte particule în suspensie, etc. Compoziția atmosferei s-a schimbat de-a lungul celor aproximativ 2,5 - 2,8 miliarde de ani de când există, de la o atmosferă primitivă la cea actuală, trecând prin mai multe faze intermediare, în decursul cărora ea și-a schimbat nu numai compoziția chimică, dar și alte caracteristici precum densitate, grosime, transparenţă și altele.

Formarea atmosferei Vulcanismul, factor determinant al formării atmosferei Procesele de formare a atmosferei sunt legate de compoziția ei chimică, care la rândul ei a influențat procesele climatice. În urmă cu 4,56 miliarde de ani, când s-a format globul pământesc, hidrogenul (H2) și heliul (He) erau deja prezente. Ulterior, datorită densităţii și greutății specifice scăzute a acestor două gaze, ele nu au mai putut fi atrase și reținute de planetă, disipându-se treptat în spațiul cosmic. Datorită răcirii lente a Terrei și prin activitatea vulcanică de pe glob au fost aduse la suprafață diverse gaze, care rezultaseră din reacțiile chimice ale straturilor interne. De la aceste procese a luat naștere o atmosferă cu o compoziție de circa 80 % vapori de apă (H2O), 10 % de dioxid de carbon (CO2) și 5 până la 7 % hidrogen sulfurat. Această combinație de gaze poate fi și astăzi întâlnită în emanațiile și erupțiile vulcanice. Lipsa precipitațiilor din acea perioadă de formare se explică prin aceea că în ciuda prezenței apei, inclusiv în stare de vapori de apă, suprafața fierbinte a Pământului nu permitea condensarea acestora.


Proveniența apei pe pământ este, de fapt, o temă controversată. Prin scăderea temperaturii atmosferei sub punctul de fierbere al apei, aerul saturat, adesea chiar suprasaturat cu vapori de apă, a determinat condensarea apei sub forma unor ploi de scurtă durată. În această perioadă s-au format, foarte probabil, mările și oceanele. Radiația ultravioletă intensă a determinat o descompunere fotochimică a moleculelor de apă, a metanului și a amoniacului, astfel acumulându-se dioxid de carbon și azot. Gazele mai ușoare, precum hidrogenul și heliul, au urcat în straturile superioare ale atmosferei, ulterior disipându-se în spațiul cosmic, pe când gazele mai grele, ca de ex. dioxidul de carbon, s-au dizolvat în mare parte în apa oceanelor. Azotul, inert din punct de vedere chimic în condițiile existente atunci, a rămas neschimbat în atmosferă, fiind încă înainte cu circa 3,4 miliarde de ani partea componentă cea mai importantă a atmosferei. Oxigenul O2, care joacă un rol esențial în evoluția și existența vieţii pe Pământ, a apărut sub formă liberă, gazoasă, acum circa 3,5 miliarde de ani, fiind eliberat datorită activității de fotosinteză a bacteriilor care descompuseseră substanțele bazate pe grupe cianhidrice. Oxigenul format s-a dizolvat în mare parte în apa oceanelor, oxidând metalele feroase. În urmă cu circa 350 milioane de ani o parte din oxigen a format prin ionizare în straturile superioare ale atmosferei ozonul, combinație alotropică a oxigenului ce protejează pământul de razele ultraviolete. Se consideră că, începând cu acea perioadă și pănâ astăzi, compoziția aerului atmosferic a rămas relativ stabilă. Elev: Angheluţă Geanina - Clasa a XI-a C Profesor Coordonator: Brânzei Dorina

Pietre preţioase Ca o piatră să fie considerată piatră preţioasă ea trebuie să îndeplinească 3 condiţii: frumuseţe, raritate şi durabilitate. Pietrele preţioase clasice sunt în număr de patru: Diamantul, Rubinul, Safirul şi Smaraldul. Dintre acestea diamantele ocupă un loc aparte, atât ca valoare cât şi prin fascinanta lor istorie. În lume există peste 100 de diamante celebre. Acestea sunt celebre fie prin mărime, fie prin culoare sau pentru că s-au aflat sau se află în posesia unor persoane sau instituţii importante. Cel mai mare şi vestit diamant a fost descoperit în anul 1905 într-o mină din Africa de Sud. El a fost denumit Cullinan (dupa numele preşedintelui minei) şi cântărea 3025 carate, adică 604,8 grame şi reprezenta doar un fragment dintr-un cristal uriaş. Rubinului i s-a pus această denumire de la latinescul ruber = roşu, deoarece rubinul are culoarea roşie. Aceasta este dată de crom, iar la cele cu tendinţa de roşu-brun de fier. Mai apoi, ruber a devenit rubeus. Istoria acestei pietre minunate şi totodată şi valoroasă este foarte veche. Pentru că aceasta este cea mai preţuită piatră dintre toate cele menţionate mai sus, ea mai este numită şi regele nestematelor. Romanii procurau rubine din Ceylon şi India.


Mai târziu, celebrul călător italian, Marco Polo, avea să confirme bogăţia de rubine a Orientului din Insula Serendib, adică din Ceylon sau Sri Lanka de astăzi. Se zvoneşte că fostul regele al acestei insulei ar fi avut un rubin de 10 cm. Rubinul şi safirul sunt varietäţile nobile ale aceluiaşi mineral corindonul. Cea mai bună calitate o are rubinul de culoarea sângelui de porumbel (roşu curat, cu o tendinţă de albastru). Piatra neşlefuită pare mată şi grasă, în timp ce cea şlefuită are aproape strălucirea diamantului. Cele mai mari zăcăminte se găsesc în Burma, Thailanda, Ceylon şi Tanzania.

Rubinele mari sunt la fel de rare ca diamantele. Cel mai mare rubin şlefuit cântăreşte circa 400 carate (ct) şi a fost găsit în Burma şi tăiat în trei parţi. Exemplele de pietre mari, de o frumuseţe deosebită, sunt: rubinul Eduard, care neşlefuit a avut 167 ct şi care se află la British Museum; Rooser Reeves, 138,7 ct, care se află la Smith Institution din Washington, şi rubinul Long, de 100 de ct, care se află la American Museum of Natural History din New York. Încă de la începutul secolului XX s-au făcut imitaţii de rubin, care seamănă, din punct de vedere al calitäţilor chimice, fizice şi mai ales optice, cu cele naturale. Imitaţiile se recunosc după impurităţi şi prin faptul că, spre deosebire de cele naturale, dau o culoare violet într-o tratare cu ultrascurte. Cuvântul sapphirus, cu sensul de albastru, era folosit până în Evul Mediu pentru a desemna o altă piatră, lapis- lazuli. Termenul a pătruns în lumea apuseană prin intermediul formei latinizate a grecescului sapphirus.

Culoarea albastră a safirelor este dată de mici cantităţi de fier şi urme de titan. Safirele violete conţin urme de vanadiu, iar cele verzi şi galbene, mici cantităţi de fier, mult mai mici decât în cazul safirelor albastre. O cantitate prea mare de fier dă safirelor o culoare albastră mult prea intensă, neplăcută. Safirele roz-portocalii (de culoarea florii de lotus) îşi datorează culoarea prezenţei cromului şi fierului, precum şi unor defecte în reţeaua cristalină. Cele mai apreciate şi mai valoroase sunt cele de culoare albastră-azurie pură, albastru de Kashmir. Safire se mai gasesc în India, Burma, Sri Lanka, Thailanda, Vietnam, Laos, Australia, Brazilia şi Africa. Există şi safire albe, incolore, numite leucosafire. Safirele naturale cu o culoare frumoasă şi lipsite de impurităţi sunt extrem de rare. Datorită proprietăţilor sale, între care duritatea are un rol foarte important, corindonul sintetic este folosit nu numai ca substituent al pietrelor preţioase naturale, ci şi în industrie (din safir sintetic incolor se fac geamuri pentru unele ceasuri de lux). Elev: Șorea Marcela - Clasa a XI-a C Profesor Coordonator: Brânzei Dorina


Explozibili Un material exploziv sau o substanță explozivă este o substanță (sau amestecuri de substanțe) aflată în stare metastabilă, capabilă să sufere sub acțiunea căldurii sau a unui factor mecanic, o transformare explozivă în urma căreia reacționează rapid, se descompune brusc și violent cu dezvoltare puternică de căldură, lumină și gaze, provocând o creștere mare a presiunii în mediul său ambiant. Brizanța explozivilor reprezintă capacitatea explozivilor de a fragmenta, sfărâma sau distruge substanțe minerale, roci, construcții din beton sau din metal etc. Cu cât brizanța unui exploziv este mai mare cu atât gradul de sfărâmare este mai mare. Brizanța explozivilor depinde de anumiți factori cum ar fi energia potențială a explozivilor, viteza de detonație, densitatea explozivilor, presiunea gazelor de explozie și durata transformării explozive. Detonația este forma de transformare prin care ia naștere randamentul maxim al unei substanțe explozibile cu o ardere completă a produșilor rezultați și prin care se degajă cantitatea maximă de căldură și minimă de gaze toxice. Explozia reprezintă un fenomen chimic de descompunere rapidă a unui mediu exploziv care este instabil termodinamic, în cursul căreia energia interioară este transferată la exterior având loc un lucru mecanic care dislocuiește mediul exterior. Explozia este un fenomen special de transformare chimică care poate lua forma detonației (explozii detonante) sau a deflagrației (explozii deflagrante), în funcție de viteza de propagare care poate fi de câteva mii de metri pe secundă, respectiv de câteva zeci de metri pe secundă. Deflagrația reprezintă forma de transformare chimică a unor substanțe explozibile cu reacție ce se propagă cu o viteză de la câțiva centimetri până la câțiva zeci de metri pe secundă. Deflagrația este specifică pulberilor omogene, neomogene și compozite.Deflagrația este declanșată printr-un impuls de natură termică (scânteie, flacără).

Elev: Burghelea Marius - Clasa a XI-a G Profesor Coordonator: Grecea Gianina


Oxigenul Importanța oxigenului pentru menținerea vieții Oxigenul (O2) reprezintă 21% din aer și este un element esențial pentru supraviețuirea tuturor vietuițoarelor de pe Pământ. Există totuși bacterii care pot trăi fără prezența oxigenului (de exemplu, bacteriile sulfuroase).

Descoperire Oxigenul a fost descoperit de către Carl Wilhelm Scheele (1772) și Joseph Priestley (1774), independent unul de altul. Joseph Priestley a introdus o cantitate de oxid roșu de mercur într-o capsulă așezată sub un clopot de sticlă din care se scosese aerul și care a fost scufundat parțial în mercur. După încălzirea capsulei, focalizând cu ajutorul unei lentile solare, el a constatat prezența unui gaz. Chimistul a numit noua prezență gazoasă „aer deflogisticat”. Antoine Lavoisier dă „aerului deflogisticat” o nouă denumire - oxigen (oxus = acid, genae = a produce). Astfel cuvântul oxigen înseamnă producător de acizi. Denumirea propusă de Lavoisier provine dintr-o eroare a marelui chimist care considera că toți acizii conțin oxigen. Oamenii de stiinta au reusit sa identifice compozitia oxigenului de la naşterea sitemului nostru solar, informează BBC. Descoperirea este foarte importantă în vederea reconstrucţiei evoluţiei corpurilor cereşti din vecinătatea Pământului. Naveta Genesis a petrecut doi ani, colectând probe de oxigen de la periferia sistemului nostru solar, format în urmă cu 4.6 miliarde de ani. Cercetatorii au reuşit să recupereze datele, crezute pierdute, după ce o capsulă Genesis s-a prăbuşit în deşertul Utah, in 2004. Se ştie că Terra, Luna şi meteoriţii au trei izotopi diferiti, Oxigen-16, Oxigen-17 si Oxigen-18, dar cauza variaţiilor din diferitele părti ale sistemului solar nu sunt cunoscute.

Răspândire Oxigenul este cel mai răspândit element de pe planetă, găsindu-se atât în stare liberă cât și sub formă de compuși. În stare liberă, oxigenul se află fie sub formă moleculară în aer (21%), fie sub formă de ozon (O3) în straturile superioare ale atmosferei. Oxigenul intră în compoziția unui număr mare de compuși, atât în substanțe organice (grăsimi, proteine, zaharuri, alcooli) cât și în substanțe anorganice (apa, oxizi, silicați, carbonați, azotați, fosfați, sulfați etc.)

Întrebuintări Oxigenul întreține viața și arderea. Se utilizează în medicină, aparat autonom de respirat sub apă în circuit închis pentru scafandri de luptă, albirea țesăturilor, sudură, tăierea metalelor, sinteza acizilor, motoare, obținerea experimentelor. Oxigenul prezintă cei mai mulţi atomi.

Elev: Crăciun Alice - Clasa a XI-a C Profesor Coordonator: Brânzei Dorina


Ecologie Despre Ecologie Ecologia (din cuvintele grecești: ecos - casă și logos - știință, adică "știința studierii habitatului") este o știință biologică de sinteză ce studiază interacțiunea dintre organisme, plante și mediul în care ele trăiesc (abiotici și biotici). Pentru aceasta ecologia analizează îndeaproape structura, funcția și productivitatea sistemelor biologice supraindividuale (populații, biocenoze) și a sistemelor mixte (ecosisteme). Cu timpul, în a doua jumătate a sec. XX prin conștientizarea importanța condițiilor de mediu, semnificația termenului ecologie s-a lărgit peste sensul restrâns din domeniul biologiei, devenind și un sinonim pentru ideea de protecție a mediului înconjurător. Totodată, se leagă strâns de ecologie domeniul promovării unei economii ecologizate, unde principiile ecologice devin și principii fundamentale în dezvoltare. Ecologia este în mare parte o știință descriptivă și experimentală. În ecologie se folosesc multe metode împrumutate din alte discipline: metode matematice pentru a modela evoluția populațiilor, metode fiziologice pentru a înțelege viața organismelor, metode geologice pentru a descrie proprietățile solului, etc.

Istoria Primul gânditor care a reliefat principiul interacțiunii în lumea vie a fost Charles Darwin. Darwin a observat că diferitele specii se influențează reciproc prin activitățile lor și că de aceste interacțiuni reciproce depinde succesul unei specii în lupta pentru existență, adică numărul său de supraviețuitori, de urmași. Ideile lui Darwin au fost dezvoltate de zoologul Ernst Haeckel care a fost primul care a formulat termenul de ecologie în anul 1866. Ecologia după Ernst Heinrich Haeckel (1866): ”Studiul interacțiunilor dintre organismele vii și ambient și organismele vii între ele în condiții naturale”

Principalele ramuri Autecologia: ecologia speciilor individuale, răspunsul acestora la stimuli, adaptarea; Sinecologia: ecologia ansamblului speciilor; Ecofiziologie

Catastrofe Ecologice I. Marea Aral - marea secata de oameni Marea Aral era un lac cu apă sărată, al treilea ca marime în lume. Supranumită şi Marea Albastră ca urme a culorii şi limpezimii apei, marea avea o suprafaţă de 60 de mii de kilometri pătraţi, adică aproape de trei ori cât Moldova, şi o adăncime de 70 de metri. Marea era alimentată de râurile Amudaria şi Sirdaria, fiind centrul unui ecosistem compet, cu fauna şi flora specifică. Apele mrii au început să scadă după 1960, după ce râurile care alimentau bazinul au fost deviate spre Asia Centrală, în canalele de irigaţii. Trebuie spus că ideea i-a aparţinut lui Stalin. În 1970, marea scazuse cu doi metri, iar în '83 cu 10 metri. Tot atunci fauna mării a murit, ca urmare a salinităţii foarte ridicate, care a crescut pe măsura ce apa mării scădea. Azi marea a secat în proportie de 90%, iar în urmă a ramas un deşert sărat. Tot ecosistemul întreţinut de Marea Aral a fost definitiv pierdut. Marea Aral este o catastrofă fără egal, şi un semnal de alarmă faţă de ceea ce poate omul să facă.


II. Bhopal - oameni gazaţi cu cinauri La miezul noptii de 2 decembrie 1984, un accident produs, dintr-o eroare umană, la o fabrica de pesticide a Union Carbide, din Bhopal, India a dus la eliberarea de cianuri în atmosferă. Mai exact 45 de tone de derivat gazos de cinaură. Mii de oameni au murit în câteva ore, înainte ca cineva să înţeleagă ce se întamplă. Multe alte mii au murit în lunile următoare, totalul victimelor fiind de peste 15.000, iar 500.000 de oameni au fost afectaţi direct. Unii au vorbit sau au suferit diverse afecţiuni care i-au mutilat, mai ales la nivelul sistemului osos şi muscular. Sute de copii, născuţi după accident, au deficienţe grave neuromotorii, irecuperabile, ori s-au născut orbi. Zeci de copii născuţi normal au fost afectaţi şi au handicapuri majore neuromotorii. Bhopal rămâne una dintre cele mai grave dezastre din istorie, iar efectele catastrofei continuă să se manifeste.

De ce să protejăm mediul? Este o întrebare care, poate, fiecare dintre noi şi-o pune (într-o mare/mică măsură). Prin protejare înţelegem să avem grijă de un lucru, aşa cum ne îngrijim pe noi sau camera în care dormim, de ce să nu ne îngrijim şi de ce este în jurul nostru, de mediul în care trăim. Un mediu poluat este un mediu propice instalarii bacteriilor, virusurilor, ciupercilor care pot provoca boli grave, pană la moarte. Dacă fiecare dintre noi ar înţelege importanţa protejării mediului, lumea ar fi mai sănătoasă, mai fericită şi va fi un grad de mortalitate mai scăzut. Stim că principali factori care poluează factorii de mediu (apa, aer, sol şi starea de sănătate a populaţiei) o reprezintă industria, incluzând rafinăriile pe primul loc, dar poluarea se poate face şi prin aruncarea gunoaielor în locuri nepotrivite.

Efectele încălzirii globale Efectele încălzirii globale sunt resimţite de noi toţi. În România efectele acestui fenomen s-au resimtit în special în timpul anotimpului călduros când am experimentat temperaturi neobişnuit de ridicate şi furtuni spontane.Vremea instabilă este doar unul dintre rezultatele acestei încalziri accelerate. În continuare poţi afla ce alte dezastre naturale ne aşteaptă şi ce schimbări suferă planeta în acest răstimp. Incendii forestiere Canada şi Statele Unite ale Americii se confruntă cu un număr foarte mare de incendii forestiere, care sunt cauzate de temperaturile ridicate şi de zapadă care se topeşte mai repede lăsând pământul uscat pentru mai mult timp. Dispar ruinele Nivelul crescut al mării şi condiţiile meteorologice extreme pot să distrugă complet schituri arheologice, temple sau alte artifacte, aşa cum este cazul Sukothai, care a fost odată capitala Regatului thailandez. Munţii cresc în înălţime Din cauza gheţarilor care se topesc, greutatea care apasă în mod normal pe suprafaţa pământului acum scade, iar stratul de pământ creşte brusc.


Atmosfera îşi pierde din densitate Cantitatea ridicată de dioxid de carbon cauzează o răcire continuă a aerului, care mai departe cauzeaza o stabilizare a acestuia, ceea ce face ca atmosfera să fie mai puţin densă. Animalele sunt puse în pericol Plantele înfloresc mai devreme în fiecare an, Animalele pot întâmpina greutăţi în resetarea ceasurilor biologice şi în adaptarea la aceast schimbare. O consecinţă a acestui lucru va fi faptul că nu vor reuşi să găsească hrană suficientă şi nu vor mai avea timp şi resurse pentru a se înmulţi. Topirea criosferei Stratul permanent de gheaţă, denumit şi criosfera, care se regaseşte în special în emisfera nordică se topeşte treptat. Acest lucru cauzează apariţia găurilor, care pot afecta tot felul de structuri, de la şine de tren până la şosele şi aşezări omeneşti. Dispariţia lacurilor Tot din cauza dispariţiei treptate a criosferei, apa lacurilor poate acum să fie absorbită de pământ, lăsând ecosistemul pe care-l întreţinea fără suport. Natura arctică renaşte mai devreme Gheaţa se topeşte mai devreme primăvara, iar nivelul crescut de clorofilă din pământ arată o „renaştere" biologică ceva mai timpurie ca în trecut. Animalele caută zone de relief mai înalte Acest lucru este cauzat în special de schimbările petrecute în habitaturile animalelor, care nu au altă soluţie decât să caute un nou biotop. Agravarea alergiilor Nivelul crescut de dioxid de carbon, cât şi temperaturile ridicate asociate încălzirii globale cauzează înflorirea timpurie a plantelor şi producerea unei cantităţi mai mari de polen.

Integritatea ecologică 1. Să protejăm şi să restaurăm integritatea sistemelor ecologice ale Terrei cu grijă deosebită pentru diversitatea biologică şi procesele naturale care asigură susţinerea vieţii. a. Să adoptăm la toate nivelurile planuri şi regulamente de dezvoltare durabilă care integrează în orice proiect de dezvoltare conservarea şi reabilitarea mediului ca parte integrantă din toate initiativele de dezvoltare. b. Să stabilim şi să asigurăm rezervaţii ale naturii şi biosferei viabile, incluzând terenuri sabatice şi arii marine, pentru a proteja sistemele de suport ale vieţii Pamântului, menţinerea biodiversităţii şi a patrimoniului nostru natural. c. Să promovăm regenerarea speciilor şi ecosistemelor periclitate. d. Să controlăm şi să eradicam organismele non-native şi cele modificate genetic care afectează speciile native şi mediul şi să prevenim introducerea unor astfel de organisme dăunătoare. e. Să gestionăm resursele regenerabile ca apa, solul, produsele forestiere şi viaţa marină într-un mod care respectă ciclurile de regenerare şi care protejează sănătatea ecosistemelor.


f. Să gestionăm extracţia şi utilizarea resurselor neregenerabile ca mineralele şi combustibilii fosili într-o manieră care minimizează epuizarea lor şi nu determină o afectare serioasă a mediului.

2. Să prevenim daunele ca cea mai bună metodă de protecţie a mediului şi acolo unde cunoasterea este limitată să aplicăm principiul precauţiei. a. Să acţionăm pentru a evita posibilitatea unor daune serioase sau ireversibile chiar dacă cunoasterea stiintifică este incompletă sau neconcludentă. b. Să plasăm încărcătura demonstraţiri asupra celor care argumentează că o activitate propusă nu va determina daune serioase şi să fcem parţile implicate răspunzătoare pentru eventualele daune aduse mediului. c. Să asiguram ca luarea deciziei să se adreseze consecintȩ lor cumulative pe termen lung, indirecte, pe distanţe lungi şi globale ale activitatilor umane. d. Să prevenim poluarea oricărui element al mediului şi să nu permitem nici o acumulare de substantȩ toxice sau periculoase de altă natura.̆ e. Să evitam activităţile militare care afectează mediul.

3. Să adoptăm modele de producţie, consum şi reproducere, care pastrează capacitatile regenerative ale Pământului, drepturile omului şi bună-starea comunităţilor. a. Să reducem, reutilizam şi să reciclăm materialele utilizate în sistemele de producţie şi consum şi să asiguram̆ posibilitatea ca reziduurile să poată fi asimilate de către sistemele ecologice. b. Să acţionăm cu moderaţie şi eficienţă atunci când utilizăm energia şi să ne bazăm din ce în ce mai mult, pe surse de energie regenerabile ca vântul şi soarele. c. Să promovăm dezvoltarea, adoptarea şi transferul echitabil al tehnologiilor sigure şi sănătoase pentru mediu. d. Să internalizăm toate costurile complete sociale şi de mediu în preţul de vânzare şi să oferim consumatorului posibilitatea să identifice produsele ce îndeplinesc cele mai înalte standarde sociale şi de mediu. e. Să asiguram un acces universal la îngrijirea sănătăţii care încurajează o reproducere sănătoasă şi responsabilă. f. Să adoptăm un stil de viaţă ce pune accentul pe calitatea vieţii şi moderate într-o lume cu resurse limitate.

4. Să încurajăm studiul ecologiei durabile şi să promovăm liberul schimb şi aplicarea lărgită a cunostinţelor dobândite. a. Să susţinem cooperarea ştiinţifică şi tehnică internaţională privind dezvoltarea durabilă, acordând o atenţie deosebită ţărilor în curs de dezvoltare. b. Să recunoaştem şi prezervăm cunostintȩ le tradiţionale şi întȩ lepciunea tuturor culturilor deoarece ele contribuie la protecţia mediului şi la binele fiintȩ i umane. c. Să asigurăm accesul populaţiei la toate informaţiile de importanţă vitală pentru sănătatea umană şi protecţia mediului inclusiv informaţia genetică.


Superlative chimice Cea mai puternică soluţie acidă Soluţiile acizilor şi bazelor tari tind către valorile de 0 şi, respectiv, 14 ale pH-ului, dar această scară este inadecvată pentru a descrie “superacizii” – dintre care cel mai puternic este o soluţie cu concentraţie 80% de pentafluorură de antimoniu în acid fluorhidric (acidul fluoro-antimonic HF:SbF5). Aciditatea funcţiunii –OH a acestei soluţii nu a fost măsurată, dar chiar şi o soluţie mai slabă – de concentraţie 50% – este de 1018 mai puternică decât acidul sulfuric concentrat.

Cel mai otrăvitor compus chimic artificial Compusul 2,3,7,8 tetraclordibenzo p-dioxină, sau TCDD este cel mai otrăvitor dintre cele 75 de dioxine cunoscute – de 150000 de ori mai puternic decât cianura.

Cel mai puternic gaz toxic Etil S-2-diizopropilaminoetilmetil fosfonotiolatul, cunoscut sub numele de VX, produs pentru prima oară în 1952 la Laboratorul Experimental pentru Apărare Chimică, din Porton Down, Wilts, Marea Britanie, este de 300 de ori mai puternic decât fosgenul (COCl2) folosit în primul război mondial. Doza letală de VX este de 10 mg/m3, în aer, sau 0,3 mg administrat oral.

Substanţa cea mai magnetică Boratul neodimic de fier Nd2Fe14B are un produs energetic maxim (definit ca fiind cantitatea maximă de energie pe care un magnet o poate degaja când acţionează într-un anumit punct de acţiune) ce ajunge până la 280 KJ/m3.

Cea mai amară substanţă Substanţele cu gustul cel mai amar au la bază cationul de denatonium şi sunt produse comercial sub formă de benzoaţi şi zaharide. Nivelul la care gustul le detectează este scăzut până la 1:500 milioane părţi, iar diluţia de 1:100 milioane părţi lasă un gust persistent.

Cele mai dulci substanţe Talinul, obţinut din arilii (apendice ale anumitor substanţe) plantei katemfe (Thaumatococcus daniellii), este de 6150 de ori mai dulce decât zaharoza. Planta se găseşte în anumite regiuni din Africa de Vest.

Cel mai dens element Cea mai densă substanţă de pe Pământ este metalul osmiu (Os – elementul 76), având 22,8 g/cm3. (S-a calculat că apariţiile singulare din centrul găurilor negre au o densitate infinită.)


Solidul cel mai puţin dens Substanţele solide cu cea mai mică densitate sunt aerogelurile de siliciu, în care mici sfere de silicon, unite între ele, sunt cuplate cu atomi de oxigen sub forma unor benzi separate prin pungi de aer. Cel mai uşor dintre aceste aerogeluri, cu o densitate de numai 0,005 g/cm3, a fost produs de Laboratorul Naţonal Lawrence Livermore, California, SUA. El va fi folosit mai ales în spaţiu, pentru a aduna micrometeoriţi sau resturi din cozile cometelor.

Cea mai înaltă temperatură Cea mai înaltă temperatură creată de om este de 510 milioane oC – de 30 de ori mai fierbinte decât centrul Soarelui – pe 27 mai 1994, în reactorul de testare pentru fuziune Tokamak de la Laboratorul de Fizică a Plasmei de la Princeton, New Jersey, SUA, folosind amestecul plasmatic deuterium-tritium.

Cea mai fierbinte flacără Cea mai fierbinte flacără este produsă de subnitritul de carbon (C4N2) care, la presiunea de o atmosferă, poate genera o caldură de 4988oC.

Cea mai scăzută temperatură Temperatura de zero absolut – zero K pe scara Kelvin – corespunde cele de –273,15oC, punctul în care agitaţia termică atomică şi moleculară încetează. Cea mai scăzută temperatură atinsă este de 280 picoKelvin (a 280-a trilionime dintr-un grad), atinsă într-un dispozitiv de demagnetizare nucleară de la Laboratorul de Temperaturi Joase al Universităţii Tehnologice din Helsinki, Finlanda. A fost anunţată în februarie 1993.

Cea mai “plimbăreaţă” proteină Biochimiştii de la Facultatea de Medicină Harvard, Boston, Massachusetts, SUA, au făcut o descoperire majoră despre comportamentul proteinelor, în anul 1990. Se credea înainte că lanţurile de proteine, făcute din aminoacizi, pot fi scindate şi reunite doar de alte proteine numite enzime. Echipa de la Harvard a ţinut sub observaţie un tip de proteină minusculă, cunoscută sub numele de inteină, care s-a separat dintr-un lanţ proteinic mai lung şi apoi s-a alipit la cele două capete desprinse ale lanţului, ştergând orice indiciu al prezenţei sale anterioare în interiorul lanţului. Se speră ca proprietăţile unice ale inteinelor vor fi de ajutor în lupta împotriva unor boli, cum ar fi TBC-ul şi lepră. Elev: Angheluţă Geanina - Clasa a XI-a C Profesor Coordonator: Brânzei Dorina


Albert Einstein Albert Einstein s-a născut pe data de 14 martie 1879 şi a murit la data de 18 aprilie 1955. A fost un fizician german, în 1940 a fost profesor universitar la Berlin şi Princeton. Este autorul teoriei relativităţii. În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică.

Una din formulele sale celebre este

care cuantifica energia disponibila a materiei. Pe

această formulă se bazează atomistica, secţia din fizică care studiază energia nucleară. Einstein a publicat peste 300 de lucrări ştiinţifice şi peste 150 în alte domenii. Einstein nu s-a manifestat doar în domeniul științei. A fost un activ militant al păcii și susținător al cauzei poporului evreu căreia îi aparținea. Prima sa lucrare ştiinţifică o scrie la vârsta de 16 ani. În anul 1901, Einstein trimite la revista de fizică Annalen der Physik, o lucrare având ca subiect capilaritatea. Forma matematică prin care teoria relativității generalizate descrie forța de gravitație o constituie un sistem de zece ecuații numite ecuațiile de câmp Einstein. În 1924, Einstein primește, din partea fizicianului indian Satyendra Nath Bose, o descriere a unui model statistic prin care lumina putea fi asimilată unui gaz. Einstein publică acest rezultat, la care ulterior adaugă și contribuțiile sale, la revistaZeitschrift für Physik. Una din consecințele teoriei relativității generalizate o constituie "Curbarea spațiului". Sesizând asemănarea dintre curbarea traiectoriei unui obiect aflat într-un sistem de referință care se mișcă uniform accelerat și curbarea traiectoriei unui obiect lansat în câmpul gravitațional, Einstein trage concluzia că fasciculele luminoase se curbează când se propagă în vecinătatea unui corp ceresc cu masă foarte mare, de unde reprezentarea mai greu de înțeles, cum că spațiul însuși ar fi curb. Pentru a-și susține teoria relativității generalizate, Einstein a atras atenția că există fenomene care o confirmă. Astfel, el a afirmat că frecvența undelor luminoase se modifică atunci când acestea parcurg un câmp gravitațional, pentru că orbitele planetelor și sateliților suferă o rotire suplimentară și că razele de lumină sunt deviate de la linia dreaptă învecinătatea Soarelui. Elev: Stanciu Adrian - Clasa a X-a A Profesor Coordonator: Arhiri Mariana


De ce Luna nu cade pe Pământ, iar merele cad? Răspunsul complet la întrebarea “De ce Luna nu cade pe Pământ, iar merele cad?”, s-a lăsat aşteptat până la începutul secolului trecut, când Einstein a elaborat teoria generală a relativităţii. Un răspuns elementar provine de la legea gravitaţiei lui Newton. Toate corpurile din Univers sunt în mişcare rectilinie uniformă (datorată Big Bang-ului). Galilei a fost primul care a introdus conceptul de acceleraţie (variaţia vitezei raportată la unitatea de timp). Studiind căderea corpurilor, el a observat că toate corpurile în cădere şi-au mărit viteza cu aceeaşi valoare (ceea ce implică o acceleraţie constantă) indiferent de greutatea lor, ajungând la concluzia că ipoteza prin care orice mişcare este legată de acţiunea unei forţe este falsă. Newton a răspuns simplu la întrebarea „Cum stă Luna suspendată pe cer?” spunând că există o forţă gravitaţională între Pământ şi Lună (care se propagă cu viteză infinită, ca un fel de “sfoară ce leagă” cele două corpuri). Viteza de deplasare a Lunii însă, creează o forţă egală, dar de sens contrar acestei forţe gravitaţionale, numită forţă centrifugă. Echilibrul dintre aceste două forţe ţine Luna suspendată în jurul Pământului pe orbita sa. Newton nu a putut explica însă de ce forţa gravitaţională a Lunii (identică cu forţa centripetă datorată mişcării sale de rotaţie) este totdeauna în echilibru cu forţa centrifugă. Doar Albert Einstein a oferit răspunsul la întrebarea “Cum şi de ce stă Luna suspendată pe cer?” prin teoria generală a relativităţii care explică proprietăţile spaţiului şi timpului în Univers. Spaţiu-timpul este neted şi plat (întocmai ca suprafaţa unei mese) atâta timp cât nu se află în el obiecte cu masă. Prezenţa masei curbează spaţiu-timpul întocmai cum se curbează suprafaţa elastică a unei trambuline rotunde de joacă pentru copii atunci când un copil sare pe ea, presând-o cu toată masa corpului său. Astfel, masa Pământului creează o pantă în spaţiu-timpul din jurul său (în care se află şi Luna), iar masa Lunii creează la rândul ei o mică pantă în spaţiu-timpul din jurul său, apărând astfel o mica curbură în acelaşi spaţiu-timp, iar această curbură (este cauza care) împiedică Luna aflată în mişcare să cadă pe Pământ

Relativitatea generalizată explică de ce Luna nu cade pe Pământ


Diferenţa dintre două răspunsuri este foarte subtilă. “De ce Luna orbitează în jurul Pământului?” Mecanica clasică, newtoniană, spune că trebuie să acceptăm pur şi simplu această realitate, fără a oferi o explicaţie a cauzei, însă ne oferă posibilitatea să înţelegem „cum” orbitează Luna în jurul Pământul. Teoria relativităţii generalizată explică nu doar “cum”, dar şi “de ce” Luna orbitează în jurul Pământului. Elev: Matei Răzvan - Clasa a X-a A Profesor Coordonator: Arhiri Mariana

Nimicul - 10 lucruri despre... nimic V-aţi gândit vreodată la “nimic”? E o întrebare destul de ciudată, dar ce este “nimicul”? Nu poate fi ceva pentru că nu este, dar în acelaşi timp există. Destul cu filozofia. Să urmărim câteva date despre “nimic” şi poate reuşim apoi să îl explicăm. 1. În Univers există mai mult „nimic” decât „ceva” : 74% din Univers este „nimic” sau energie întunecată, 22% este materie întunecată şi doar 4% este materie, ceea ce am putea numi „ceva”. Cel puţin asta afirmă cercetătorii. Existenţa energiei întunecate este dovedită doar teoretic, termenul fiind introdus în 1998 de Michael Turner. Şi materia întunecată reprezintă încă un mister pentru noi. 2. Putem spune că nu există solid, lichid sau gaz şi că totul este doar o convenţie de-a noastră. Ce vedem noi sunt atomii şi legăturile dintre ei. Dacă atomii şi moleculele vor fi compact împachetate, atunci vor forma ceva solid. Dacă distanţa dintre molecule este mare, atunci vorbim despre gaz, iar lichidul este o combinaţie dintre solid şi gaz. 3. În fiecare secundă apare tot mai mult „nimic”! În 1998, astronomii au măsurat expansiunea Universului, determinând că energia întunecată stă la baza acestuia. 4. Paradox! Deşi materia întunecată este, deocamdată, imposibil de detectat, deci am putea-o include la categoria „nimic”, totuşi acest nimic are o anumită masă. În spaţiu, într-un cub cu latura de aproximativ 400,000 de km, există materie întunecată ce ajunge la 0,45 kg. Cel puţin asta au spus fizicienii. 5. De ce e linişte în spaţiul cosmic? Pe Pământ, sunetul se aude deoarece unda sonoră se propagă prin ceva, aer sau apă. În schimb, în spaţiu este vid: unda sonoră nu are prin ce se propaga, deci e linişte deplină. 6. Credeţi în expresia „nimic nu e imposibil”? Atunci să-mi explice şi mie careva cât e „0 x ∞”! Ce iese dacă înmulţeşti nimicul, adică 0, cu infinitul, adică ∞ ?


7. Deşi erau civilizaţii înfloritoare, nici grecii antici, nici romanii nu cunoşteau existenţa lui „0” ca cifră. Se presupune că cifra 0 a apărut, ca şi concept matematic, în India. 8. Care este opusul „nimicului”? Găurile negre! Ele sunt concentraţii de masă foarte dense şi cu o gravitaţie atât de mare, încât nimic nu poate ieşi din interiorul acestor suprafeţe, odată ce depăşeşte „graniţa” invizibilă a acesteia, numită orizontul evenimentului. Nici măcar lumina nu reuşeşte să scape. 9. Unii cercetători nu sunt de acord cu „nimicul”. Ei afirmă că spaţiul gol este, de fapt, plin de particule şi anti-particule. Ele se formează rapid şi tot la fel de rapid se anihilează reciproc. Acest fenomen îi dă dreptate lui Aristotel, care nega existenţa vidului sau a spaţiului gol. 10. În religiile şi miturile străvechi se credea că lumea a fost creată din „nimic”. Oare câtă dreptate au aceste poveşti? Acum, la sfârşitul acestui articol, putem defini mai bine „nimicul”? Eu nu. Elev: Matei Răzvan - Clasa a X-a A Profesor Coordonator: Arhiri Mariana

Diversitatea lumii vii

Deghizarea în Lumea Animală În fiecare habitat în care există prădători are loc un război. Armele sunt culorile şi formele. Strategia folosită de vânaţi şi vânători este camuflarea. Dispariţia este preţul imperfecţiunii, deoarece procesul evoluţiei îi elimină fără milă pe cei care eşuează. Timp de milioane de ani arta camuflării animalelor a progresat odată cu dezvoltarea formelor fizice şi a tipurilor de comportament. Rezultatul este un număr mare de trucuri şi capcane uluitoare ale culorilor. Majoritatea animalelor văd în culori dar nu văd lumea la fel ca oamenii. Unele sunt mai sensibile la roşu şi portocaliu, altele văd în special verdele şi albastrul. Pentru animalele din alte regiuni este nevoie de un camuflaj mult mai colorat. Un număr mare de reptile şi de amfibieni, în special cameleonii, îşi pot schimba culoarea extrem de repede pentru a se contopi cu mediul înconjurător. Celulele specializate din pielea lor conţin pigmenţi de melanină. Fibrele musculare din jurul celulelor se contractă şi se relaxează întinzând şi concentrând pigmenţii pentru a obţine nuanţa dorită.


Homocromia schimbătoare Unele animale au posibilitatea să-şi schimbe culoarea o dată cu cea a mediului. Acest fenomen a fost numit homocromie schimbătoare. Homocromia schimbătoare sezonieră este un fenomen întâlnit la animale din regiunea polară : la ierunca de tundră , la iepurele polar, la vulpea polară . În zona polară şi a zăpezilor veşnice animalele iau culoarea albă : găinuşa polară, iepurele polar, puii de focă.

În deşerturi sunt animale cu coloraţia nisipului. În pădurile temperate culorile maro-roşcate sau verzi (verde, galben, maro).

Unele animale îşi schimbă periodic culoarea corpului: hermina, năvăstuica, iepurii zăpezilor, lemingii, lupul, vulpea. La noi brotăcelul e verde lucios, dar dacă se aşează pe scoarţa unui copac, îşi schimbă adecvat culoarea.

Elev: Ragea Alina - Clasa a XII-a D Profesor Coordonator: Onel Liliana


Animalele – sursă de inspiraţie pentru om În ultimii ani, cercetătorii şi inginerii s-au lăsat literarmente învaţaţi de plante şi de animale. În dorinţa de a inventa lucruri noi şi de a îmbunătăţi performanţele celor deja existente, ei studiază şi încearcă să copieze diverse caracteristici ale organismelor vii. Acest domeniu se numeste biomimetica.

Fibre · Kevlarul este o fibră rezistentă, obţinută artificial, ce intră în alcătuirea unor articole precum veste antiglonţ. Este produsă la temperature înalte şi cu ajutorul unor solvenţi toxici.

· Paianjenii-tesatori produc şapte tipuri de fire de mătase. Cele mai puternice dintre ele, care formează scheletul pânzei, sunt mai uşoare decât bumbacul şi, totuşi, la aceeaşi greutate, sunt mai tari decât oţelul şi mai rezistente decat kevlarul. Dacă ar fi de mărimea unui teren de fotbal, o pânză de păianjen ale cărei spiţe ar avea grosimea de 1 cm şi ale cărei cercuri concentrice ar fi la distanţă de 4 cm unele de altele ar putea opri din zbor un avion de pasageri! Păienjenul îşi produce mătasea la temperatura camerei, folosind ca solvent apa.

Lentile · O echipă de bioingineri a realizat un ochi compus artificial care are peste 8500 de lentile şi nu depaşeşte 2,5 mm în diametru. Astfel de lentile ar putea fi folosite la realizarea unor detectori de mişcare de mare viteză şi a unor videocamere ultrasubţiri şi multidirecţionale.

· Ochiul are în componenţă circa 30.000 de lentile. Imaginile produse de fiecare dintre ele formează o imagine panoramică, asemănătoare unui mozaic. Ochiul compus al libelulei este extrem de eficient în determinarea mişcării.

Plasticul · Oamenii de ştiinţă au împrumutat ideea şi au folosit propriile ingrediente pentru a crea un material plastic care să se transforme din tare în moale când este expus la apă. Materialul a fost creat pentru implanturile medicale. · Castraveţii de mare, care în mod normal sunt moi şi pliabili, intră în alarmă, secretă nişte substanţe care le întăresc pielea în câteva secunde, acţionând ca o armură.


Natura în stilul BMW Concept-car Lovos de la BMW pe baterii solare, este colectat din 260 piese mişcătoare, montate în felul solzilor de peşte. În fiecare solz sunt ascunse celule solare. Solzii se pot ridica şi coborî, prinzând lumina soarelui. O maşină perfectă ecologică! Lovos - Lifestyle of Voluntary Simplicity – stilul de o simplitate conştientă - neagă toate principiile de industrie auto, şi prin acesta este foarte binevenita!

Aripa pescăruşului E bine de ştiut că aripile aparatelor de zbor imită forma aripilor unei păsări. De curând însă, inginerii au făcut progrese în copierea designului acestora. “Cercetatorii de la Universitatea Florida au realizat un prototip al plană, de a plonja şi de a se înălţa rapid”, se spune n revista New Scientist. Remarcabilele acrobaţii ale pescăruşilor se datorează unei mari flexibilităţi a articulaţiilor aripilor. Construit şi el cu aripi flexibile, aeromodelul de 60 cm are un motor mic ce pune în mişcare o serie de tije de metal, care, la rândul lor, pun în mişcare aripile”, precizează revista. Aceste aripi mesteşugite proiectate permit micului aparat de zbor să plonjeze şi să planeze între clădiri înalte. Oficialii militari sunt nerabdători să dezvolte un aparat de zbor de o asemenea manevrabilitate, pentru a-l folosi la depistarea armelor chimice şi biologice în marile oraşe.

Elev: Maxim Iulian - Clasa a XII-a D Profesor Coordonator: Onel Liliana


Apele geotermale Apa geotermală este o sursă de energie curată prea bogată pentru a fi ignorată. Din interiorul pământului spre suprafaţă este transmis un flux de căldură cu intensitatea medie de 0,05 W/m2. Apele geotermale se extrag prin puţuri forate până la stratul acvifer. Din sistemele acvifere închise apa poate ieşi sub propria presiune. Dacă presiunea nu este suficient de mare, pe sonde se instalează pompe. Apa slab mineralizată poate fi folosită pentru producerea apei calde de consum sau pentru alte destinaţii. Poate fi folosită şi ca apă potabilă. Gradul de mineralizare a apei potabile se reglează din schimbătorul de caldură, iar temperatura din pompa de caldură. Energia rocilor este numită petrogeotermică, iar energia apelor freatice încălzite de aceste roci, hidrogeotermică. Ajungând în caverne, între două straturi impermeabile, apa geotermală se poate transforma în abur. Caracteristic pentru majoritatea apelor geotermale este conţinutul sporit de săruri dizolvate. Aburul geotermal conţine gaze şi vapori, care uneori, pot fi periculoase pentru mediu. Apele geotermale nu pot fi valorificate din punct de vedere termic în starea în care sunt extrase din adâncimi din următoarele cauze: - Gazele care însoţesc jetul de lichid produc zone de ştrangulare în cuprinsul schimbătorului de căldură, zone de extindere variabile, cu efecte defavorabile asupra procesului de transfer termic, depunerile de cruste care se produc în zone în care presiunea scade sunt maxime în interiorul schimbătorului de căldură. - Presiunea apei din sondă generează solicitări mecanice mari, cu efecte defavorabile asupra dimensiunilor şi costului suprafeţelor de transfer termic. Pentru a se înlătura aceste neajunsuri, apele geotermale se supun unui proces de tratare, prin care se realizează separarea gazelor şi eventual valorificarea lor şi reducerea capacităţii de formare a crustelor de sare. In majoritatea tărilor, apele geotermale se exploatează în regiuni vulcanice sau cu fenomene seismice şi din această cauză sunt bogate in H2S si SO2. Pentru eliminarea acestora se folosesc schimbătoare de ioni, instalaţii de distilare, procedee de tratare cu var – soda etc. Apele geotermale din ţara noastră sunt ape geotermale cantonate în straturi sedimentare, caracterizate prin presiuni mici şi încălziri modeste. Ele conţin în principal biocarbonaţi, sulfaţi, cloruri, hidrocarburi în stare liberă şi dizolvată.


Resursele geotermale stau în abundență sub picioarele noastre, așteptând să fie exploatate, deşi deja există, locuri în lume unde avantajele energiei geotermale sunt folosite din plin.

Avantajele energiei geotermale: - lipsa produselor obţinute prin ardere - sisteme eficiente de încălzire

Dezavantajele energiei geotermale: - sporirea seismicităţii zonei prin reducerea presiunii în sol la extragerea apei sau a aburului - poluarea aerului cu diferite gaze rezultate prin exploatarea aburului - poluarea apei cu diferite substanţe reziduale ale apei extrase Elev: Gaiu Corina - Clasa a XII-a D Profesor Coordonator: Onel Liliana

Cum să ne deplasăm fără să poluăm? Vă puteţi imagina o lume fără autovehicule? Sau puteţi să menţionaţi o invenţie care pe parcursul secolului al XX-lea să fi schimbat în profunzime stilul de viaţă şi comportamentul oamenilor aşa cum au făcut-o ele? Fără automobile, lumea n-ar mai fi avut motele şi nici restaurante sau cinematografe în aer liber pentru automobilişti. Însă, ceea ce este şi mai important, fără autobuze, taxiuri, maşini sau camioane, cum aţi fi putut ajunge la serviciu? Dar la şcoală? Cum şi-ar fi adus agricultorii şi industriaşii produsele pe piaţă? Cu toate acestea, unii spun că o lume fără autovehicule ar fi mai bună!


Se lucrează în continuare la proiectarea unor automobile nepoluante. S-au realizat maşini electrice care merg cu baterii, însă ele sunt limitate şi ca viteză, şi ca durată de funcţionare. La fel stau lucrurile şi cu maşinile alimentate cu celule solare. O altă posibilitate care a fost cercetată este folosirea hidrogenului drept combustibil. Acesta arde aproape fără nicio emisie de agenţi poluanţi, însă preţul lui face imposibilă cumpărarea. Găsirea unor soluţii care să elimine emisiile toxice constituie numai o parte a problemei. Maşinile sunt şi o sursă de poluare fonică. Întrucât zgomotul continuu al traficului poate avea efecte negative asupra sănătăţii, această poluare face parte şi ea din problema care trebuie să fie rezolvată.

Şi noi putem contribui într-o măsură importantă la combaterea poluării. Iată câteva sugestii în acest sens: -

Mergeţi pe jos sau cu bicicleta ori de câte ori este posibil; Folosiţi în comun un parc de maşini; Întreţineţi-vă şi mergeţi regulat cu maşina la reparat; Căutaţi şi folosiţi un combustibil mai puţin poluant; Evitaţi călătoriile inutile; Conduceţi cu viteze mai mici, dar constante; Folosiţi transportul în comun ori de câte ori este posibil şi accesibil; Opriţi motorul, nelăsându-l să meargă în gol, indiferent de durata staţionării.

Elev: Iancu Andreea - Clasa a XII-a D Profesor Coordonator: Onel Liliana


Celulele Stem - “Baza medicinei regenerative” Celulele sunt entităţi minunate atunci când le privim la microscop. În mod normal sunt atât de mici că nu le putem vedea cu ochiul liber, deşi ele sunt cele care ne fac ceea ce suntem. Iar fiecare tip de celulă are caracteristici proprii. Unele tipuri de celule se dezvoltă foarte aproape unele de altele, dând naştere unor minunate modele. Altele păstrează distanţa faţă de celelalte. Unele capătă proporţii, atingând dimensiuni mari, altele rămân întotdeauna foarte mici. Depinde de tipul fiecărei celule. Aceste diferite tipuri de celule lucrează în echipe specializate. Unele transportă oxigenul în cadrul sistemului circulator, altele participă la relaxarea şi contractarea muşchilor, iar altele transmit mesaje între creier şi restul corpului. Celulele stem sunt celule foarte speciale. Ele reprezintă un veritabil rezervor celular, deoarece celulele specializate nu mai sunt capabile să producă duplicate. Astfel că, atunci când se uzează şi dispar, trebuie să fie înlocuite cu altele noi. Si aici intră în scenă celulele stem. Celulele stem sunt folosite în sistemul circulator. Este nevoie de producerea în fiecare zi a milioane de celule care intră în compunerea sângelui, iar acestea iau naştere din celule stem. Şi aceste celule se gsesc în măduva osoasă. O celulă stem din măduva osoasă poate da naştere la 8 tipuri diferite de celule specializate. Celulele stem sunt folosite şi la nivelul pielii. Este nevoie încontinuu de reînnoirea celulelor epiteliale, deoarece acestea se distrug în permanenţă. Mai mult, în prezent ştim că celulele stem sunt prezente chiar şi la nivelul creierului. Trebuie să producem în permanenţă celule stem noi, pentru ca acestea să nu se epuizeze, pentru că altfel corpul şi-ar pierde capacitatea de a crea celule noi. Astfel că celula stem trebuie să ia o decizie. De fiecare dată când se divide, ea produce două celule fiice, care pot fi ori celule stem, ori celule specializate. Celulele stem din ţesuturile ajunse la maturitate pot da naştere în mod obişnuit doar tipurilor de celule care se regăsesc în respectivul ţesut. Aşadar, o celulă stem de la nivelul pielii va da naştere doar celulelor epiteliale, iar nu globulelor roşii, şi viceversa. Celulele stem sunt deja extrem de utile in medicina. O singura celula stem epiteliala poate da nastere unui numar suficient de celule epiteliale specializate pentru a acoperi intreg corpul. Acest lucru a dus la progrese majore in tratarea arsurilor grave si extinse pe suprafete mari ale pielii. Potrivit cercetătorilor, celulele stem sunt acele celule încă nediferenţiate, care au capacitatea de se transforma în diverse tipuri de celule şi, mai apoi, de a forma orice tip de ţesut din corp (celule precum cele din piele, ficat, inimă, creier etc). Organismul uman conţine peste 220 de tipuri diferite de celule, fiecare cu caracteristici proprii tesutului din care fac parte: ţesut muscular, ţesut osos, ţesut nervos, ţesut adipos, ţesut conjunctiv, etc.Toate aceste tipuri de celule îşi au originea într-un singur tip de celulă, celula stem, care poate să se diferenţieze, transforme în 220 de feluri de celule, sub diferiţi stimuli din organism, pe baza informaţiilor genetice. Celula stem, fiind capabilă să se transforme în orice tip de celulă, se numeste celulă nediferenţiată, iar procesul prin care ea dă naştere unor celule cu caracteristici specifice unui anumit ţesut, se numeşte diferenţiere celulară. Cercetarea în domeniul celulelor stem avansează rapid. În jurul lumii, noi descoperiri sunt anunţate mereu, dând naştere unor noi întrebări şi provocări adresate oamenilor de ştiinţă care încearcă să exploateze potenţialul acestor celule şi să revoluţioneze viitorul medicinei.


Părinţii au acum posibilitatea şi în România să recolteze câteva celule ale bebeluşului lor imediat după naştere, să le păstreze într-o bancă de celule stem, iar mai târziu, dacă acesta va suferi de boli grave să fie vindecat cu ajutorul acestora, iar organele bolnave să se regenereze pe cale naturală. Prezente în număr destul de mic, celulele stem se recoltează la câteva minute de la naştere, numai din cordonul ombilical şi pot vindeca un numr semnificativ de boli – de la leucemie, la diferite tipuri de cancer şi boli congenitale. Astfel de bănci de celule stem există în prezent la Bucureşti şi Cluj. Elev: Pașaniuc Ionela - Clasa a XII-a D Profesor Coordonator: Onel Liliana

Speciile polare – victime ale încălzirii globale

Încălzirea globală - fenomen indus de om ca să fie limpede, este, fără îndoială, cea mai mare ameninţare cu care se confruntă astăzi planeta noastră. Faptul că efectele încălzirii globale asupra planetei devin din ce în ce mai evidente este un semn că se apropie un dezastru catastrofal. Impactul încălzirii globale asupra naturii este cel mai bine descris de pierderea habitatului pentru numeroasele specii de plante şi animale. Regiunea polară găzduieşte un anumit număr de specii care s-au adaptat la condiţiile de frig existente acolo. În cazul în care temperatura medie globală continuă să urce, climatul polar se va schimba la rândul său şi va declanşa o serie de schimbări în ecosistemul polar. Acesta va deveni dificil pentru animale cum ar fi vulpea polară, ursul polar, caribu, bufniţa de zăpadă, etc., care pentru a se adapta la aceste schimbări rapide vor începe să se deplaseze înspre nord, în căutarea condiţiilor abiotice ideale. Unul dintre cele mai bune exemple de animale ameninţate de încălzirea globală este ursul polar. De fapt, acesta merită să fie „mascota" încălzirii globale care afectează animalele. Tendinţele arată că populaţia de urşi polari va scădea la o treime din ceea ce este astăzi până în anul 2050.


* Acesti urşi tind să se bazeze pe bucăţile masive de gheaţă plutitoare atunci când vine vorba de vânătoare, iar topirea acestora face dificilă pentru acestia procurarea hranei. * Chiar dacă urşii polari pot înota, au nevoie să se odihnească un interval scurt de timp, iar în absenţa bucăţilor de gheaţă, lucrurile devin tot mai dificile pentru ei. * Toate acestea îi costî sistemul biologic şi reproducerea, femelele crescându-şi cu greu puii. Gheaţa de pe mare a ajuns la cel mai scăzut nivel în 2007, de când au început măsurătorile, iar oamenii de ştiinţă spun că zona arctică nu va mai avea gheaţă aproape deloc în 10 ani.

17 specii polare pe cale de dispariţie: - Vulpea polară; - Ursul polar; - 4 specii de focă : inelată, cu barbă, de Groenlanda, cu dungi; - 4 specii de balenă : gri, belugă, narvalul şi bowhead; - Fluturele de mare; - 3 specii de păsări de mare; - Renul; - Boul moscat.

Elev: Surugiu Nicoleta - Clasa a XII-a D Profesor Coordonator: Onel Liliana


Psihotest: Cunoaşte-te pe tine însuţi Instrucţiuni: Pentru rezolvarea testului este necesar să notați litera grupei (A, B, C, D, E, sau F) dacă raspunsul “da” predomină. Daca predomină răspunsul “nu” notați doar litera “O”. Astfel se obțin două combinații de trei litere. De exemplu: AOC și DEF. A Aveți simțul umorului ? Aveți încredere în prieteni și sunteți sinceri cu ei ? Puteți să nu vorbiți mai bine de o oră ? Împrumutați cu plăcere lucruri personale altora ? Aveți mulți prieteni ? B Vă distrați musafirii când aceștia vin în vizită ? Sunteți punctuali ? Faceți economii ? Vă place să fiți sobru în îmbrăcăminte ? Credeți că este necesară disciplina interioară ? C Vă manifestați antipatia față de cineva ? Sunteți impulsivi ? Vă place să vă contraziceți ? Vă place să fiți în centrul atenției ? Unii vă imită ? D Folosiți cuvinte grosolane ? Vă lăudați că sunteți stăpân pe tot ce faceți ? Vă place să faceți morală ? Faceți pe originalul ? Ironizați părerile altora ? E Preferați profesiile de actor, crainic, inginer sau laborant ? Vă simțiți în largul vostru printre cunoscuți ? În orele libere faceți sport sau citiți o carte ? Puteți păstra un secret ? Vă place atmosfera de sărbătoare ? F În corespondență respectați ortografia ? Vă pregătiți din timp pentru distracțiile de duminică ? Țineți evidența cheltuielilor ? Vă place să faceți ordine ? Sunteți o persoană “prăpăstioasă” ?


Interpretarea testului: Ce părere au despre dumneavoastră cei din jur AOO - Om pe care te poți bizui. Vesel, comunicativ. Influențabil. Știți să vă aparați punctul de vedere. AOC - Dezghețat, uneori nepoliticos. Contraziceți pe alții și vă autocontraziceți. Nepăsător, nepunctual. Vă lipsește echilibrul, dar când vreți, puteți fi energic și harnic. ABO - Plăceți celor din jur. Respectați opinia altora. Comunicativ. Nu este ușor să vă câștige cineva prietenia. ABC - Vă place să-i dominați pe cei din jur, în special familia. Emiteți păreri fără să vă gândiți la consecințe. Oamenii vă evită de teamă să nu vă jignească. OOO - Închis, rezervat, nimeni nu vă cunoaște gândurile, greu de ințeles. OOC - Un om imposibil, îi enervați pe cei din jur, nu-i lăsați să-și spună parerea. OBO - Nu sunteți prea vorbăreț sau lăudăros. Calm și sigur pe dvs. Unii consideră că sunteți puțin înfumurat. OBC - Vă certați pentru fleacuri. Rareori bine dispus. Supărăcios și bănuitor. Veșnic nedreptățit. Cum sunteți în realitate OOO - Imaginație bogată, atras de tot ce este nou. Liniștit, mulțumit de soartă, dar în sinea dvs. sunteți dornic de o viață bogată în evenimente neobișnuite. OOF - Timid. Sincer numai în familie și cercul de prieteni. Conștiincios și muncitor. Aveți multe idei și intenții bune, dar modestia le inhibă. OEO - Foarte sociabil, nu suportați singurătatea, uneori vă manifestați spiritul de contradicție. OEF - Respectuos, rezervat, dar nu timid, vesel dar nu exuberant. Doriți sa fiți pe placul tuturor. Aveți nevoie de prieteni. Îi ajutați pe cei din jur. Uneori sunteți cu capul în nori. DOO - Aveți păreri paradoxale, mulți nu vă agreează, dar nu vă pasă. DOF - Caracter dificil. Incăpațânat. Fără simțul umorului. Vă înfuriați dacă nu vi se dă ascultare. Aveți puțini prieteni. DEO - Vă place să faceți senzație prin originalitate. Nu urmați sfaturile primite; pe unii îi amuză, pe alții îi irită. Numai apropiații știu că nu sunteți atât de încrezut cum păreți. DEF - Energic. Pretutindeni vă simțiți în largul dvs. Comunicativ. Vă place să faceți pe arbitrul. Cei din jur vă recunosc autoritatea, dar tendințele moralizatoare sunt câteodată obositoare. Elev: Stamate Cristian - Clasa a XII-a D Profesor Coordonator: Onel Liliana


Coordonatori: Prof. Arhiri Mariana Prof. Brânzei Dorina Prof. Grecea Gianina Prof. Onel Liliana Colectivul de Redacţie: Mîrza Cătălin Spînu Valentina-Viorica Prușu Mara Cruceanu Maria

Revista Orizonturi © 2012

Revista Orizonturi 2  

Revista Orizonturi - revista semestriala - numarul 2

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you