Cartea „Lumina Cuvantului si Marea Taina a Crestinatatii” editia a III-a 2010

Laura Stroescu

Petre Mateiescu

ediția a III-a studii de specialitate

Editura Nova Didact Râmnicu-Vâlcea

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

2

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

prof.Laura

Stroescu

pr. prof. Petre

3

Mateiescu

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

Referent ştiinţific: conf. univ. dr. Vasile TIMIŞ

Corectura: prof. Laura STROESCU Tehnoredactare computerizată: inf. Alexandru Constantin DĂSCĂLETE-BURTEA Grafică computerizată: inf. Alexandru Constantin DĂSCĂLETE-BURTEA

Layout: inf. Alexandru Constantin DĂSCĂLETE-BURTEA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STROESCU, LAURA; MATEIESCU, PETRE Lumina Cuvântului şi Marea Taină a Creştinătăţii / Laura Stroescu, Petre Mateiescu; Râmnicu-Vâlcea: 2010 Index ISBN: 978-973-7743-75-6 821.135.1-2

© Toate drepturile aparţin autorilor Editura NOVA DIDACT Râmnicu Vâlcea 2010 Director prof. Cornelia PAPUZU Tipar executat la Casa Corpului Didactic Vâlcea Bulevardul Nicolae Bălcescu, nr. 30, Râmnicu Vâlcea 240192 România tel./fax: 0350/421398 Web: www.valcea.ccd.edu.ro e-mail: ccdvalcea@yahoo.com 4

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

RELIGIA ÎN ȘCOALĂ conf. univ. dr. VASILE TIMIŞ secretar de stat M. C. P. N. Mari şi minunate sunt darurile Tale, Doamne

F

ăcând legătura dintre titlul Lumina Cuvântului şi Marea Taină a Creştinătăţii şi lucrările dumneavoastră, cred că am putea spune că statutul educaţiei religioase în şcoala românească este o mare taină a lui Dumnezeu, un dar al Său pentru întreaga societate.

Acum la mai mult de 15 ani de educaţie religioasă, statutul disciplinei Religie în sistemul românesc de învăţământ are un statut bine definit, dacă nu chiar privilegiat, în comparaţie cu alte state. Reuşita orei de religie ţine de vocaţia şi felul în care fiecare profesor de religie îşi va asuma misiunea.

Ora de religie are o dimensiune ce trece dincolo de spaţiul didactic, are o dimensiune iniţiatică; îşi atinge plenitudinea şi finalitatea atunci când elevii devin interesaţi şi practicanţi, atunci când ei conştientizează apartenenţa lor la Trupul mistic al lui Hristos care este Biserica.

Când vorbim de educaţia religioasă trebuie să avem în vedere două lucruri: pe de o parte societatea şi Biserica trebuie să conştientizeze mai mult efortul profesorului de religie, care nu este puţin, iar pe de altă parte Ministerul şi forurile superioare, în toate hotărârile luate, trebuie să observe mai mult interferenţa între educaţia creştină şi sistemul naţional în ansamblul său. Ar trebui să conştientizăm toţi, în ansamblu, cât de mult înseamnă educaţia religioasă pentru:  familie – se face o educaţie catehetică şi misionară a părinţilor prin elevi;  şcoală;  societate.

Nu poate nimeni să demonstreze sub nicio formă, că educaţia religioasă face rău, din contră face foarte mult bine atât familiilor elevilor, cât şi întregii societăţi. În general, predica şi ora de religie sunt receptate ca un apel la suflet, dar totuşi ca un apel care se adresează atât sentimentelor, cât şi voinţei şi raţiunii. Oricare predică, cateheză sau oră de religie are şi un aspect pedagogic, deoarece învăţarea în sens biblic are valenţe emoţionale, raţionale şi volitive.

Misiunea de a-i educa pe cei tineri prin prisma Evangheliei lui Hristos presupune pentru profesorii de religie atât competenţe specifice în planul conţinuturilor disciplinare şi al didacticii disciplinei, cât şi conştientizarea şi asumarea dimensiunii misionare a activităţii oricărui profesor de religie. „Mergând, învăţaţi toate neamurile…învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”.

(Matei 28, 19-20)

EDUCAȚIA ÎN DECURSUL ISTORIEI prof. ANA GABRIELA ENE inspector școlar general, I. S. J. Vâlcea

D

in cele mai vechi timpuri, mintea iscoditoare a omului a fost preocupată de ceea ce se întâmplă în realitatea înconjurătoare, a încercat să pătrundă tainele universului, să le cunoască. Odată cu societatea a apărut şi educaţia, ca un proces în desfăşurare, cu particularităţi distincte de la un moment istoric la altul, după cum existenţa socio-umană în ansamblul său se află în continuă devenire.

Noţiunea de educaţie a determinat formularea mai multor definiţii, luându-se în considerare diverse aspecte: scopul educaţiei, natura procesului, conţinutul educaţiei, laturile sau funcţiile actului educativ. Etimologic, educaţie provine din latinescul educo–are ce înseamnă a

5

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

creşte, a instrui, a forma, a scoate din. Am putea spune că educaţia înseamnă a scoate individul din starea de natură şi a-l introduce în starea de cultură.

Educaţia este una dintre cele mai nobile şi mai complexe activităţi umane. Ea se realizează în perspectiva unui ideal de personalitate umană, acordat la repere culturale şi istorice bine determinate. Educaţia este absolut necesară omului, existând în acesta dorinţa, înclinaţia, dar şi capacitatea de a răspândi zestrea înţelepciunii şi învăţăturii sale, de a se perpetua spiritualiceşte, dincolo de timpul şi spaţiul ce i-au fost hărăzite. Prin educaţie, omenirea durează şi dăinuie. Din această perspectivă, o cultură importantă trebuie să dispună şi de un învăţământ pe măsură. Prin el, îşi construieşte elementele dăinuirii sale. Acest lucru se întâmplă dacă ţinem cont de cele două mari scopuri ale educaţiei; primul este să dăm copilului cunoştinţe generale de care, bineînţeles, va avea nevoie să se servească: aceasta este instrucţia. Celălalt e să pregătim în copilul de azi pe omul de mâine şi aceasta este educaţia. Nu achiziţia în sine este valoroasă, ci cum, când şi ce se actualizează atunci când trebuie.

De la o epocă la alta, educaţia şi-a perfecţionat metodele, şi-a îmbogăţit conţinutul, însă şi-a păstrat scopul: formarea de caractere umane. Mari pedagogi din perioada modernă, majoritatea dintre ei oameni profund credincioşi, îşi întemeiază atât principiile, cât şi metodele şi mijloacele educaţiei pe criterii exclusiv moral-creştine.

Astfel, pentru pedagogul ceh Jan Amos Comenius (1592-1670), scopul educaţiei este pregătirea oamenilor pentru viaţa viitoare. Formarea omului presupune, după părerea sa, dobândirea culturii, a virtuţii şi a pietăţii. Pentru filozoful şi pedagogul german I. Kant (17141804), scopul educaţiei este formarea caracterului moral. Fr. Herbart (1776-1841), un alt mare pedagog german, căruia pedagogia modernă îi datorează formularea treptelor formale, propune la vremea sa concentrarea tuturor materiilor de învăţământ pe baze morale. I. Pestalozzi (1749-1832) pedagog elveţian şi unul dintre cei mai mari ai lumii, deosebit de ataşat Sfintelor Evanghelii, nominalizează credinţa şi iubirea drept valori pedagogice ideale. Cu alte cuvinte, idealul educaţiei se concretizează în omul profund credincios, care-şi dovedeşte credinţa prin iubire.

Pedagogii români, dintre care menţionăm pe G. G. Antonescu şi Simion Mehedinţi, călăuziţi de preceptele evanghelice, văd formarea caracterului moral creştin drept finalitate ideală a educaţiei. Observăm că toţi pedagogii mai sus evocaţi s-au exprimat în favoarea unui ideal educaţional creştin, pentru că au avut în conştiinţa lor Modelul Suprem, Iisus Hristos, pe care Clement Alexandrinul îl numeşte Pedagogul desăvârşit. De aceea, atât învăţătura Sa, cât şi idealul şi metodele de realizare a ei se deosebesc fundamental de ceea ce a fost până la El. Reţinem că El nu a vorbit doar despre un ideal teoretic al educaţiei, ci a înfăţişat în persoana Sa Modelul Ideal, plinătatea pedagogiei divino-umane.

Bibliografie: 1.

Stanciu, I., Gh., O istorie a pedagogiei universale şi româneşti până la 1900, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977 2.

Gordon, V., Elemente pentru cursul de Catehetică, anul al III-lea, 2001

PERSOANA UMANĂ – DESTINATAR AL EDUCAŢIEI prof. CORNELIA PAPUZU director, C. C. D. Vâlcea

P

ersoana este individul uman aşa cum apare el în ochii altuia, capabil să gândească raţional şi să acţioneze în concordanţă cu valorile normale. Persoana este forţa internă umană a personalităţii. Chipul lui Dumnezeu în om este dat, iar asemănarea este un postulat. Omul face ceea ce este şi devine ceea ce face. Sufletul este o componentă specifică a fiinţei umane şi principiu formator unitar şi dinamic al personalităţii. Elementul substanţial şi raţional ce dă forma individuală şi personală a fiinţei umane prin care se distinge atât de Dumnezeu, cât şi de celelalte creaturi. Actualitatea este o categorie opusă acestora. Persoana este personalitatea în potenţă.

6

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

După Dumnezeu, omul este existenţa cea mai tainică şi enigmatică din toate lumile cunoscute gândirii omeneşti. Nici una din definiţiile date omului nu dezleagă misterul marii enigme microcosmice, care concentrează în sine întreg universul creat.

Omul însumează toate funcţiunile, instinctele şi o seamă de comportamente similare animalului, el este infinit mai profund şi mai originar decât psihologicul şi biologicul din el, diferenţiindu-se de celelalte vieţuitoare tocmai prin acel ceva absolut – conştiinţa de sine, care, de altfel rămâne inexplicabilă pornind de la lumea naturală şi rămâne o taină pentru această lume.

Numai omul poate fi educat duhovniceşte, pentru că el este purtător de duh şi de cuvânt, după icoana Creatorului, care i se adresează prin Duhul – Care a grăit prin prooroci – şi prin Cuvântul Său – în zilele mai de pe urmă (Evrei, 1,2). Cu Iisus Hristos ca model al Învăţătorului Suprem, prin lucrarea Sântului Duh în Biserică, s-a dezvoltat pedagogia creştină. Educaţia este un dar, o acţiune specifică omului. Numai omul se educă, animalul se dresează. Dacă educaţia este specifică omului, atunci ea începe o dată cu omul. În acelaşi timp, putem spune că şi religia s-a născut o dată cu apariţia omului, spunea savantul Ivan Paulson, în anul 1963.

O teologie a persoanei umane porneşte de la afirmaţia biblică: omul este chipul lui Dumnezeu, deci incomparabil cu elementele creaţiei. Persoana nu se poate defini nici pornind de la trup, nici de la suflet, nici de la inteligenţă; ea este o realitate absolută care transcende elementele care subzistă în ea. Omul ca persoană transcende evoluţia şi recapitularea în Dumnezeu. Persoana are o funcţie unificatoare în creaţie, în care ea exercită demnitatea sa de preot, de mediator etc., demnitatea de a aduce pe toate în unire cu Dumnezeu. În ea se unifică lumea, fiind puntea, mijlocul dintre creaţie şi Dumnezeu. Moralismul pune scopul vieţii în împlinirea datoriei, în aşa numitul imperativ categoric. Datoria împlinită se cheamă virtute, iar virtutea postulează fericirea, care dacă nu se ajunge în această viaţă, va fi dobândită neapărat în viaţa de dincolo de mormânt. Moralismul nu are însă temelie sigură deoarece legea morală, căreia trebuie să se conformeze viaţa omului, ca să-şi împlinească datoria şi să devină virtuos este ceva subiectiv, adică un produs al voinţei omului. Şi voinţa se ştie că este schimbătoare şi nu are destulă putere ca să împlinească ceea ce ea porunceşte. Pentru ca voinţa să aibă această putere, omul ar trebui să renască sufleteşte, adică să dobândească noi puteri sufleteşti.

Tradiţia patristică preferă o concepţie personalistă despre subiect şi ipostas. Astfel, personalismul ortodox afirmă că persoana nu este echivalentă cu conştiinţa care este o proprietate a naturii umane, pe de o parte, iar pe de altă parte, ea păstrează toate semnele şi caracteristicile umanului în special condiţia de moralitate naturală, ca o consecinţă a separării dintre om şi Dumnezeu.

O pedagogie creştină fără Dumnezeu este o absurditate; consecinţele unei educaţii pur seculare se resimt la scară mondială: omul ajunge să se teamă de propria-i umbră, devine sclavul propriilor cuceriri ale tehnologiei şi civilizaţiei, ca o consecinţă a gustării din roadele ambiguităţii binelui amestecat cu răul.

Bibliografie:

1.

2.

3.

Popovici, arhim I., Omul şi Dumnezeu – Omul, trad. Pr. prof. dr. Ioan Ică şi diac. dr. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997 Berdiaev, N., Sensul creaţiei, trad. A. Oroveanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992 Jurca, pr. dr., E., Experienţa duhovnicească şi cultivarea puterilor sufleteşti, Editura Marineasa, Timişoara, 2006

EDUCAŢIA – COMPONENTĂ A EXISTENȚEI UMANE prof. MARIA OCHESCU inspector școlar general adjunct, I. S. J. Vâlcea prof. ION GAVA inspector școlar general adjunct, I. S. J. Vâlcea

E

ducaţia constituie o componentă a existenţei socio-umane (ansamblul proceselor naturale şi spirituale, ce se constituie la nivelul societăţii, ca sistem, în urma activităţii membrilor săi şi a interacţiunilor ce se stabilesc între ei), ca un fenomen ontic ce se fiinţează în cadrul sistemului social.

7

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

Ca acţiune socială, educaţia este un proces organizat, expresia a două laturi complementare, socializarea şi individualizarea, care înscrie fiinţa umană pe traiectoria ascendentă a umanizării sale, educaţia este o activitate socială complexă care se realizează printr-un lanţ nesfârşit de acţiuni exercitate în mod conştient, sistematic şi organizat, în fiecare moment un subiect acţionând asupra unui obiect în vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă şi creatoare, corespunzătoare atât condiţiilor istorico-sociale prezente şi de perspectivă, cât şi potenţialului său biopsihic individual.

Prin educaţie, oamenii se străduiesc să transmită copiilor lor cunoştinţele dobândite şi aspiraţiile lor către o lume mai bună. Acest proces începe imediat după naştere, părinţii învăţând copilul să se comporte conform cerinţelor culturii lor. Astfel, educaţia promovează dezvoltarea potenţialului biopsihic la nivelul maxim al posibilităţilor individuale, dezvoltarea cognitivă, informaţională pentru şi prin selecţia, actualizarea, adaptarea, însuşirea, înţelegerea, aplicarea creativă a cunoştinţelor din diferite domenii ale realităţii, dezvoltarea dimensiunilor personalităţii care sprijină învăţarea continuă, afirmarea socială şi profesională, formarea prin autoinstruire, autoeducaţie. Şcolarizarea sau educaţia formală completează rolul familiei în procesul de socializare a tinerilor. Complexitatea societăţilor contemporane reclamă pentru tineri o pregătire specializată faţă de cea care poate fi asigurată de familie. În mişcarea pedagogică românească, scopul urmărit de educaţie, înţeleasă ca acţiune sistematică de formare a omului, a fost definit ca formarea personalităţii morale, a omului de caracter. Această formare nu se poate realiza fără participarea voită, din convingere a celui educat. De aceea, principiile morale trebuie practicate, nu numai enunţate şi memorate. Astfel se produce în sufletul celui educat o întreită convingere: intelectuală, afectivă şi voliţională, care îl va caracteriza toată viaţa.

Formarea tinerilor prin sistemul de învăţământ se cere a fi multidirecţională şi polivalentă. Cum şcoala pregăteşte sistematic omul în perspectiva intelectuală, morală, civică, estetică, igienică etc., componenta religioasă se adaugă acestora în mod firesc, organic, urmărinduse complementaritatea şi continuitatea de ordin instructiv şi formativ. Credinţa, iubirea şi speranţa trebuie să se înveţe pentru practică. Este necesar să formăm creştini practicieni, şi nu teoreticieni, chiar de la începutul instrucţiei, dacă vrem să avem adevăraţi creştini. Religia este ceva viu şi nu o pictură. În cultivarea sufletului, educaţia religioasă apelează la educaţia civică, morală, estetică, pentru realizarea idealului educaţional. Educaţia religioasă, în societatea în care trăim, este singura care poate insufla tăria de a rezista tuturor vicisitudinilor vremii şi a reda tinerilor încrederea în viitor, într-o existenţă demnă, într-o lume întemeiată pe valori spirituale, nepieritoare.

Bibliografie:

1.

Nicola, I., Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti, 2000

SISTEMUL EDUCAŢIONAL LA EVREI ÎN TIMPUL MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS pr. prof. PETRE MATEIESCU inspector de specialitate, I. S. J. Vâlcea

F

iecărui prunc iudeu din anii copilăriei i se inspirau cuvintele, pe care însuşi Dumnezeu le scrisese pe tablele de piatră: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să se prelungească zilele tale pe pământ (Ieş. 20, 12), şi această poruncă se repeta mereu în lege (Lev. 19, 8). Neascultarea de tată sau de mamă se ridică la gradul de crimă socială, care se putea pedepsi cu moartea. Copiii nevrednici se supuneau la cele mai grele ameninţări ale mâniei dumnezeieşti. Pruncul de timpuriu cunoştea istoria blestemului, care a căzut pe nerespectuosul fiu al lui Noe, şi lui i se inspira legea, după care tinerii trebuie să se scoale înaintea persoanelor cărunte şi să cinstească faţa bătrânului (Lev. 19, 32), şi de asemenea şi sentinţa înţeleaptă a fiului lui Sirah, care spune: Din toată inima să cinsteşti pe tatăl tău, si să nu uiţi

8

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

durerile de naştere ale mamei tale. Adu-ţi aminte, că tu eşti născut din ei, şi ce poţi tu să le dai tu, cum ţi-au dat ei ţie? (Sir. 7, 29, 30) Viaţa familiară, care se întemeia pe asemenea principii prezenta un mediu foarte plăcut pentru educaţia morală a copiilor, pe care, la rândul lor, părinţii îi considerau cea mai mare binecuvântare pentru dânşii şi o adevărată fericire, revărsând asupra lor toată puterea iubirii lor şi a grijii lor. Îngrijirea lor se exprime cu deosebire în siguranţa de a le da copiilor cea mai bună educaţie, şi anume, în spiritul legii Domnului. În opera educaţiei luau parte amândoi părinţii, cum se vede aceasta din istoria Susanei, despre care se spune că părinţii ei, fiind drepţi, învăţară pe fiica lor legea lui Moise (Dan. 13, 5) şi de asemenea din istoria lui Timotei, care din copilărie ştia Sfânta Scriptură şi primise o educaţie religioasă de la mătuşa sa, Loida şi de la mama sa, Eunichi (II Tim. 1, 5; 3, 15).

Rabinii determinau exact însuşi începutul învăţăturii în şcoală: să nu începi a învăţa pe băiat (în şcoală), spune unui învăţător savantul rabin Rabba, până la etate de şase ani; iar din acest an ia-l şi-l învaţă, cum înveţi boul, care din zi în zi duce poveri tot mai grele. Chiar numărul elevilor se definea exact pentru un învăţător. Învăţătorul putea să aibă în şcoală 25 de elevi, iar dacă ei erau 50, atunci trebuiau doi învăţători … Şeful şcolii de obicei era havanul, adică şeful celei mai apropiate sinagogi, ba şi însăşi şcoala în majoritatea cazurilor se instala în sinagogă. În şcoală, copiii potrivit cu etatea lor, şedeau pe pardoseală, cum e asta şi astăzi în răsărit în care caz învăţătorul ocupa loc pe un postament deosebit mai înalt …

Ceea ce astăzi alcătuieşte Gemara sau Talmudul, se preda deja în şcolile superioare, admiterea în care se făcea nu mai timpuriu de etatea de cincisprezece ani. La studiu se observa măsura cuvenită şi profesorii se îngrijeau, ca să nu obosească peste măsură pe elevii lor prin o muncă peste măsură. În acest scop deja de mai înainte erau stabilite numite ceasuri pentru predare în şcoală şi ocupaţiile se scurtau sau se curmau cu totul în perioadele de arşiţă ale lunilor de vară.

Nouă nu ne e descoperit: a frecventat această şcoală într-un grad sau altul dumnezeiescul tânăr Iisus; după cuvântările Lui următoare ni se arată clar că dumnezeiescul Său duh întrecea infinit prin profunzimea priceperii Sale a adevărului acele cunoştinţe pe care le putea da şcoala.

BISERICILE ŞI MĂNĂSTIRILE – PRIMELE CENTRE DE CULTURĂ

A

prof. PAULA CRISTINA MUDAVA Şcoala cu clasele I-VIII Regina Maria Curtea de Argeş, județul Argeș

pariţia creştinismului a dus şi la schimbarea viziunii nu numai referitoare la relaţia fiinţei umane cu divinitatea, ci şi a viziunii despre om şi viaţă care s-a răsfrânt asupra tuturor sectoarelor vieţii cotidiene.

Cultura antică, deosebit de bogată şi de valoroasă a dat nume care au rămas celebre până în zilele noastre, a evoluat în strânsă legătură cu transformările religioase. Însă după dispariţia şcolilor antice, mănăstirile şi bisericile au fost cele care au asigurat transmiterea informaţiilor culturale, desigur, adaptate nevoilor culturii creştine. Căci se spune în Cartea Psalmilor: Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă (Psalmul 18, 2), iar în epistola către Coloseni, Sfântul Apostol Pavel afirmă că numai la Dumnezeu sunt ascunse toate visteriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei (Coloseni 2, 3). De asemenea, Mântuitorul însuşi ne învaţă că: Orice cărturar cu învăţătura despre Împărăţia Cerurilor este asemenea unui om gospodar care scoate din vistieria sa noi şi vechi (Matei, 13, 52). De aceea, s-au creat şcoli pe lângă bisericile episcopale şi chiar parohiale.

Dacă în Europa occidentală a înflorit de timpuriu cultura religioasă grefată pe cultura antică, nici Ţările Române nu s-au aflat mai prejos. Şi la noi s-a procedat la traducerea şi la tipărirea cărţilor religioase, graţie monahilor Macarie, Eftimie şi Azarie. După Reforma lui Martin Luther şi Jan Calvin, s-a trecut la înlocuirea limbii slavone cu limba română şi la tipărirea cărţilor

9

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

în limba poporului. Astfel, graţie tipăriturilor diaconului Coresi, s-a răspândit şi chiar unificat limba română, şi, implicit, s-a pregătit unirea poporului din cele trei provincii româneşti.

Din sânul clericilor s-a desprins şi primul nostru poet în persoana mitropolitului Dosoftei, care a tradus Psaltirea în versuri, cea mai importantă creaţie a sa. I-a urmat Antim Ivireanul cu celebrele Didahii şi traducerea Bibliei de la Bucureşti din 1688, cunoscută şi sub numele de Biblia Cantacuzino, deoarece s-a tradus şi s-a tipărit cu sprijinul acestui domnitor.

Că bisericile au constituit primele centre de cultură o dovedeşte şi Ion Creangă în romanul său autobiografic Amintiri din copilărie din care, povestind cum din iniţiativa părintelui „Ioan de sub deal”, s-a înfiinţat şcoala unde a desluşit tainele scrisului şi ale cititului reiese faptul că primele şcoli au fost deschise de către preoţi chiar în curtea lăcaşelor de cult.

Aşadar, bisericile şi mănăstirile au fost cele dintâi centre nu numai de spiritualitate, ci şi de cultură, iar importanţa lor este nu numai religioasă, ci şi istorică, lingvistică, socială şi artistică.

Bisericile şi mănăstirile au făcut cultura unei naţiuni şi au păstrat nealterată fiinţa naţională.

CĂLĂTORIE SPRE VEŞNICIE prof. MIHAELA IULIANA MORARU Grup Şcolar Ferdinand I, Curtea de Argeş, județul Argeș Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie (Simbolul Credinţei, articolele 11, 12)

V

eniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi Împărăţia Cerurilor, cea gătită vouă de la întemeierea lumii! (Matei 25, 34). Ce cuvinte mângâietoare izvorâte din dragostea divină ne sunt adresate nouă, păcătoşilor! Acest îndemn consolidează totodată ideea existenţei Împărăţiei lui Dumnezeu de Însuşi Mântuitorul lumii, venit pe pământ pentru a spăla omenirea de păcatul strămoşesc.

Ne aflăm permanent într-un urcuş spre sfinţenie. Suntem datori să facem aceasta pentru că suntem creştini. Să încercăm câte puţin să îndeplinim câteva din datoriile noastre. De exemplu: să facem milostenie – cheia spre rai, să iubim pe aproapele – privilegiu dumnezeiesc, să ne rugăm neîncetat – cea mai mare putere şi în mod special să ne oprim să mai clevetim.

Noi, oamenii suntem neputincioşi fără ajutorul lui Dumnezeu: căci nici un fir din capul nostru nu se mişcă fără voia Lui. Suntem creaţia Sa şi trebuie să-I mulţumim pentru infinita bunătate şi pentru toate darurile ce le revarsă asupra noastră. Cine sau ce suntem noi fără ajutorul lui Dumnezeu? Am putea spune că suntem nişte flori ofilite, fără mireasmă, însă şi o astfel de asemănare este prea blândă. Aceasta idee o valorifică, într-o manieră inedită, şi Luceafărul poeziei româneşti în Scrisoarea I, unde afirmă, astfel: Iar în lumea asta mare, noi copii, ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici; Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi,/ Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;/ Muşti de o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul.

Păcătuim şi ne place. Ce drept avem noi să facem aceasta? Căci Însuşi Hristos care ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate (Petru, 1, 23). Să privim la Iisus Începătorul şi Plinitorul credinţei, care în locul bucuriei care-I era pusă înainte, a suferit Crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu (Evrei 12, 2).

Paştele este cea mai importantă sărbătoare din istoria creștinătății, deoarece ea comemorează Învierea din morţi a Fiului lui Dumnezeu care este cea mai mare minune săvârşită de Mântuitorul lumii.

Acest eveniment ne curăţeşte sufletul încredinţându-ne de existenţa învierii şi a unei vieţi viitoare alături de Dumnezeu sau de cel rău. Prin Învierea lui Hristos înţelegem biruinţa asupra morţii şi asupra diavolului. Astfel se pune baza unei noi religii: creştinismul. Moartea, este doar o treaptă de trecere în lumea de apoi şi trebuie privită ca un lucru firesc.

10

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

Consider că teama de moarte este fără temei. Doar pe păcătoşii nespovediţi îi cuprinde aceasta frică din cauza muncilor înfiorătoare din iad. Mântuitorul îi sfătuieşte să se spovedească şi îi mustră: Eu am răbdat îndelung, nu te-am pedepsit cum meritai, ci am tăcut! Şi tu, nelegiuitule, ai socotit că voi tăcea pururea, ai cugetat că sunt asemeni ţie? Nu, ci te voi mustra şi păcatele tale le voi pune înaintea ta. (Psalmul 49 al lui Asaf).

Mântuitorul, prin Însăşi Învierea Sa, ne-a dat speranţa că există o viaţă viitoare în care ne putem întâlni cu apropiaţii noştri, deoarece cei care se iubesc aici pe pământ şi împlinesc voia lui Dumnezeu se vor regăsi şi în cea viitoare.

Trebuie să-I mulţumim, de-a pururi lui Dumnezeu Tatăl pentru nemărginita bunătate şi milă faţă de creaţia Sa. Acesta L-a dat pe Însuşi Fiul Său pentru a ne răscumpăra de sub puterea diavolului: Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să–Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi. (Matei, 20, 26-28).

Dumnezeu a dezvăluit oamenilor existenţa unei împărăţii prin Iisus Hristos care S-a proclamat Rege, însă din păcate, omenirea nu a înţeles sensul cuvintelor Lui şi anume că aceasta este de ordin spiritual, nematerialnic.

Iisus a spus: Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla (Ioan 10, 9).

Să trăim deci, întru poruncile Domnului, să-L preaslăvim şi să-I mulţumim pentru darurile ce le revarsă asupra noastră. Mergând pe calea cea strâmtă şi bineplăcută lui Dumnezeu, să ne învrednicim a auzi din gura Mântuitorului cuvintele lui preadulci: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă! (Ioan, 5, 24).

„IUBIRE” ŞI „DRAGOSTE” ÎN CONTEMPORANEITATE prof. PETRINA ŢUGLEA S.A.M. Ing. Dimitrie Leonida Bacău, județul Bacău

L

umea contemporană uită de prea multe ori că Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi. Sfântul Apostol Pavel ne spune că voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră; să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare din voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei, cum fac neamurile care nu cunosc pe Dumnezeu (1 Tesaloniceni 4, 3-5). Acest lucru, alături de înţelegerea eronată a libertăţii ca libertinaj, duce la anomalii serioase, nu numai înainte, ci şi în timpul căsătoriei.

Dumnezeu nu ne-a impus restricţii cinice, împiedicându-ne să fim fericiţi, ci ne avertizează că anumite comportamente ne sunt dăunătoare, atât nouă, cât şi prietenilor. De aceea, ne spune, prin înţeleptul Solomon: Bucură-te omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi să mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că pentru toate acestea Dumnezeu te va aduce la judecata Sa (Ecleziastul 11, 9).

Filozoful Petre Ţuţea propune tinerilor trei principii după care să-şi călăuzească viaţa: 1. să moară pentru ţara lor fără regret, de câte ori aceasta le-o cere; 2. să nu necinstească nici o fecioară, pentru a nu ofensa maiestatea Maicii Domnului; 3. să respecte tot ce face altul şi nu sunt în stare să facă ei.

Lumea omului contemporan este una în care egoismul a luat locul iubirii jertfelnice pentru aproapele, punând pe primul plan plăcerea personală. Tragedia omului contemporan şi a lumii sale este că piere şi nu-şi dă seama de unde vine pieirea. Aruncă vina pe crizele economice, sociale şi politice, socotindu-le ultimele şi singurele cauze ale răului de care suferă, dar ignoră cauza adevărată a tuturor relelor: păcatul. Aşadar păcatul este cel care a cauzat îndepărtarea de iubirea lui Dumnezeu, apariţia unei mentalităţi neopăgâne care duce la scindarea şi coruperea a tot ce are mai sfânt omenirea. Iubirea nu mai este înţeleasă şi trăită în adevăratul ei sens, unirea prin căsătoria sfântă suferă tot mai adesea de singurătatea în doi, satisfacerea plăcerilor himerice a dus până la proclamarea şi promovarea homosexualităţii ca principiu 11

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

absolut normal de viaţă, etc. La acestea se mai adaugă şi bolile ce apar, din păcate, în timpul căsătoriei: infidelitate, concubinaj, avort, divorţ, toate pornind de la înţelegerea greşită a omului în alcătuirea sa psiho-somatică, a sensurilor şi scopului vieţii omului, chemat la demnitatea de a fi asemenea cu Dumnezeu după har. În acest context, al unei tot mai grave, deşi muşamalizată, criză a lumii contemporane, cauzată de lipsa iubirii, singura cale de scăpare rămâne adoptarea şi respectarea principiilor şi adevărurilor lăsate nouă de Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6). Acest fapt trebuie să constitute permanent un îndemn de a descoperi aceste adevăruri şi a ne ordona viaţa în conformitate cu ele. Un îndemn de a ne descoperi pe noi înşine, ceea ce avem mai bun şi înalt în fiinţa noastră, frumuseţea adevăratei iubiri, beneficiile căsătoriei şi ale familiei creştine.

Aceasta nu înseamnă tăgăduirea trupului, ci prin trup – elementul material, cu toate energiile şi pulsiunile sale – spre suflet, spre celălalt şi către Dumnezeu.

OMUL – CREATORUL DE ARTĂ înv. ADRIANA ALBAN S.A.M. Ing. Dimitrie Leonida Bacău, județul Bacău

A

ceastă extraordinară fiinţă în care se uneşte cerul cu pământul, lumea inteligibilă cu cea reală, este un reflex al puterii creatoare dumnezeieşti şi capabil prin insuflarea Creatorului să devină omul însuşi creator. Să facem om după chipul şi asemănarea noastră (Facere 1, 26). Acest imperativ al asemănării cu Dumnezeu include şi mişcarea, efortul omului de a-şi dezvolta şi actualiza forţa creatoare imprimată de Dumnezeu prin creaţia lui Adam.

Omul este şi creator de artă şi are nu numai calitatea de homofaber, ci el dă şi sens lucrurilor. El tălmăceşte esenţa lucrurilor şi fenomenelor. În om se îmbină talentul şi geniul. Talentul îl primim în mod nemijlocit, geniul, cum am arătat, este dobândit prin multă transpiraţie, efort. Ambele: talentul şi geniul, trebuiesc dezvoltate după modalităţi universal valabile, dacă voim ca să nu decadă, să degenereze, să se demonizeze, să devină genii ale răului. Talentul este individualitatea originală, iar geniul este potenţa de a produce idei estetice. Artistul trebuie să înfăţişeze ceea ce trăieşte şi se frământă în el, imagini ce le-a receptat în sine. Punctul central al artei este unirea conştientului cu forma. Arta îşi propune să însufleţească, să facă vie forma exterioară a unui element natural.

Aşadar, în oglinda desfăşurării istorice putem observa cum omul neîncetat şi-a arătat şi îşi va arăta cât va exista în parantezele istoriei, calitatea sa creatoare dobândită nemijlocit. Sfântul Grigore Palama spunea: Dumnezeul transcendent incomprehensibil acceptă ca inteligenţa noastră să participe la El, iar Sfântul Clement Alexandrinul anunţă că omul se aseamănă cu Dumnezeu pentru că Însuşi Dumnezeu se aseamănă cu omul. Sau, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că omul e faţa umană a lui Dumnezeu, adică omul este creator după Chipul Creatorului. Omul are o partitură muzicală, un imn dedicat atotputerniciei creatoare. Slava Ta, Hristoase, este omul pe care l-ai aşezat poet al strălucirii Tale (Sfântul Grigorie de Nazianz). Tandreţea omului constă în a contempla dincolo de transparenţa luminii până la sâmburele sensului, cum spune aşa de frumos Sfântul Isaac Sirul. Arta fără o fiinţă personală este ca muzica fără melodie.

EDUCAŢIA COPIILOR DUPĂ SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR prof. ILEANA PANDREA Colegiul Tehnic Aurel Vijoli Făgăraş, județul Brașov

F

amilia este locul natural al dezvoltării copiilor şi experienţa învaţă că din familie primeşte multe cusururi şi multe virtuţi copilul. Sfântul Ioan Hrisostomul observa ceea ce este spus şi astăzi, că ambii părinţi trebuie să se intereseze de educaţia copiilor. Desigur, 12

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

prioritatea este dată mamei, deoarece se află mai multe ceasuri aproape de el, dar nu este înstrăinat nici tatăl. Şi ambilor părinţi le este impusă grija pentru copii şi mai ales femeilor, deoarece rămân mai mult în casă. Pentru că pe bărbaţi călătoriile şi grija pieţei publice şi problemele cetăţii îi ocupă de multe ori. Totuşi, educaţia trebuie să se facă în comun şi părinţii trebuie să arate un interes deosebit. Acest fapt există şi alungă unilateralitatea şi creează o dezvoltare mai armonioasă a copiilor. Copilul are, astfel, posibilitatea să se dezvolte nu numai prin interesul matern al sufletului femeiesc, ci şi prin virilitatea elementului bărbătesc. Astfel se maturizează mai eficient.

Părinţii, ca să facă mai bună educaţia şi să fie mai eficace şi mai substanţial ajutorul pe care îl vor oferi, trebuie să fie ei înşişi compleţi. Este adevărat că, atunci când cineva educă, nu transferă simplu cunostinţele pe care întâmplător le deţine, ci ceea ce este el însuşi. Poate oricine să susţină că prin educaţie se face un transfer ontologic şi existenţial copilului.

Observă Sfântul Ioan: Când bărbatul şi femeia sunt de acord cu legea este necesar puţin efort să supună pe copiii lor. Pentru că atunci când un lucru are începutul lui bun şi viguros, puternic şi decent, apoi înaintează cu uşurinţă şi tot drumul şi în lege. Părinţii sunt datori, cum a fost observat corect să fi fundamentat deja o astfel de comunitate, înainte să vină primul copil, în care îl vor educa să ia un loc. Când acest lucru s-a întâmplat, au fost create premisele ca să se accepte copilul pe el însuşi şi în continuare să găsească locul lui într-o comunitate mai largă a societăţii. Când copilul este crescut întradevăr într-o comunitate familială armonioasă precum şi matură sentimental şi spiritual, atunci sunt create premisele necesare ca să intre matur în marea familie a societăţii. Astfel se cere unitatea soţilor. Dacă se află în armonie soţii, atunci şi copiii sunt crescuţi bine. Educaţia părinţilor şi în principal educaţia creştină este necesară. Pentru că în ce teren este aşezat răsadul, un asemenea fruct produce; dacă este aşezat într-unul nisipos şi sărat, un asemenea fruct produce, dacă este aşezat într-unul dulce şi fertil, în chip asemănător.

Are mare importantă existenţa părinţilor care trăiesc, pe cât este posibil, desăvârşit. Acest lucru este valabil mai mult pentru mulţi părinţi religiosi, dar de o religiozitate ipocrită şi nevrednică şi în care deseori se ascunde o relaţie conjugală dezordonată, lipsa adevăratei iubiri pentru semeni, o inadmisibilă aspiraţie de rostuire şi foarte des o neruşinată lăcomie părinţii trebuie să fie un exemplu însufleţit copiilor. Evidenţiază Sfântul Hrisostom: Mai mult noi trebuie să avem educatori şi nu aceia, deoarece greşelile copiilor nu pot să fie mari, în timp ce ale noastre proprii sunt foarte mari. Astfel şi părinţii trebuie să fie în acelaşi timp educaţi.

Cine este educat, acela poate să educe pe altul. Comportamentul urât al părinţilor are urmări pentru copii. Toată răutatea copiilor porneşte de la chiar neglijenţa părinţilor şi fiindcă nu sunt călăuziţi de la început şi de la o vârstă mică pe drumul bunei cuviinţe.

Bibliografie:

1. Mitropolit Hiroteos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă (trad. prof. Ion Diaconescu şi prof. Nicolae Ionescu) Ed. Sofia, Bucureşti, 2001; 2. Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi cu trad. românească a cuvântului Sfântului Ioan Gură de Aur despre educaţia copiilor; Ed. Deisis; Sibiu 2000.

IMPORTANŢA EDUCAŢIEI RELIGIOASE ÎN ŞCOALĂ prof. ANCA-NICOLETA DARIE Şcoala Generală Nr. 3 Făgăraş, județului Brașov

E

ducaţia religioasă este una din laturile educaţiei, alături de educaţia intelectuală, educaţia fizică, educaţia estetică, educaţia civică etc. Toate aceste componente contribuie la realizarea idealului educaţional.

Necesitatea educaţiei religioase derivă din faptul ca în lumea modernă există tendinţa de a considera viaţa morală independentă de Divinitate. În trăirea religioasă îşi au originea influenţe adânci, care pot determina pe om la fapte morale, în conformitate cu imperativele divinităţii.

Educaţia religioasă este temelia educaţiei morale, preceptele moralei creştine nu sunt produsul raţiunii omeneşti, ca în etica filosofică, ci sunt revelate. De aceea, creştinul are certitudinea că Dumnezeu nu este o simplă construcţie a speculaţi ei, ci că El există.

13

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

Educaţia religioasă are şi însemnătate culturală. Cultura este deci urmarea acestei năzuinţe şi, ca atare, este înzestrarea spirituală a omului care, chinuit de nostalgia după fericire şi desăvârşire, zămisleşte opere ce-l înalţă şi-l înnobilează. Și din punct de vedere social educaţia religioasă este importantă, ea înseamnă educaţia omului în comunitate, prin comunitate şi pentru comunitate. Reperele axiologice ale educaţiei religioase sunt: iubirea, încrederea şi libertatea. Când este apt copilul să asimileze valorile esenţiale ale umanităţii? La ce vârstă e mai potrivit să introducem educaţia religioasă? Care sunt argumentele de ordin psihopedagogic ce stau la baza unui astfel de demers didactic?

Sunt întrebări asupra cărora au meditat şi continuă să mediteze toţi cei ce se ocupă de educarea copiilor. Răspunsurile converg asupra ideii că educaţia începe – ea trebuie să înceapă – de la cea mai fragedă vârstă.

Un argument se referă la faptul că la această vârstă copiii învaţă foarte uşor. Psihologii vorbesc de marea plasticitate a sistemului nervos, specifică primelor stadii şi dezvoltare psiho– motorie premergătoare şcolarităţii. Preşcolarii dispun de o bogată viaţă afectivă şi o mare sensibilitate, ceea ce-i face foarte receptivi la tot ce este adresat sferei sentimentelor. Aceasta este perioada de ce-urilor, când copiii adresează o serie de întrebări părinţilor şi educatorilor, cum ar fi: Cine a făcut lumea? De ce vine Moş Crăciun? Cine este îngeraşul păzitor? Cine este Moş Nicolae?

De ce ne aduce daruri? Activităţile moral-religioase pot satisface curiozitatea copiilor, ajutându-i să găsească răspunsuri la problemele şi tulburătoarele întrebări pe care şi le pun.

Educaţia religioasă la vârsta preşcolară pune accent pe latura afectivă şi face apel la sensibilitatea copiilor. Fiecare cadru didactic va avea libertatea de a-şi concepe modul în care va desfăşura acest tip de activităţi. Preoţii vor avea rolul de consilieri pe teme religioase într-o relaţie de parteneriat profesional cu educatoarea sau învăţătoarea şi părinţii copiilor.

Se va ţine cont permanent de opţiunea părinţilor privind participarea copiilor la activităţi cu conţinut religios. Să nu uităm că educaţia religioasă a copiilor începe în familie şi trebuie să continue firesc la grădiniţă şi apoi la şcoală. Se vor folosi texte şi cântece cu conţinut moral religios, accesibil vârstei preşcolare şi şcolare, precum şi planşe ilustrate, dar şi şabloanele (de exemplu: îngeri, cizmuliţe, clopoţei etc.) necesare activităţilor practice.

De asemenea, casetele video şi audio, CD–urile pot constitui materiale didactice foarte preţioase în aceste activităţi. Din fiecare text (cântec) se vor extrage pilde cu conţinut moralreligios, folositoare comportamentului de zi cu zi al copiilor.

Este bine să cultivăm calităţi morale ca: integritatea, fermitatea, perseverenţa, deoarece ele îmbracă pe posesori cu o putere irezistibilă – o putere ce-l întăreşte să facă binele, să reziste răului şi să suporte împotrivirea – întocmai ca Cel care este Lumina Lumii – Domnul nostru Iisus Hristos. Eu sunt Lumina Lumii. Cine mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric ci va avea lumina vieţii (Ioan 8;12).

ROLUL DISCIPLINEI RELIGIE ÎN VIAŢA NOASTRĂ prof. DELIA NICOLETA POPARADU Şcoala Generală Nr. 3 Făgăraş, judeţul Braşov

R

eligia este legătura liberă, conştientă şi personală a omului cu Dumnezeu. Ca disciplină de învăţământ, religia are rolul unui liant între disciplinele care l-au pierdut sau nu l-au avut pe Dumnezeu. Învăţând religia, elevii vor înţelege mai bine rostul omului în lume şi îşi vor explica toate fenomenele ce se întâmplă în jurul lor. Religia îl formează pe om pentru sine şi pentru societate. Religia este o necesitate a firii umane şi nu doar o poruncă a lui Dumnezeu. Celor care cred în Dumnezeu, Religia le aduce un spor de încredere în mila şi ajutorul divin, dar şi nădejdea dobândirii vieţii veşnice. Acelora care încă nu cred în El, Religia le oferă răspunsul la întrebările fundamentale ale vieţii şi le arată ce a adus creştinismul în lume: credinţa mântuitoare în Domnul Iisus Hristos, concepţia creştină despre lume, om şi viaţă veşnică,

14

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

libertatea de a săvârşi binele, cultul morţilor, comuniunea sfinţilor, legătura celor vii cu cei adormiţi, Biblia – cartea vieţii, Biserica – aşezământul mântuirii, aşezămintele sociale şcoli întemeiate la streaşina bisericii, dezvoltarea culturii, un nou sistem pedagogic.

Educaţia religioasă este importantă, întrucât conduce omul spre scopul ultim al existenţei: trăirea comuniunii cu Dumnezeu. Prin acesta, viaţa omului se înalţă pe temelia de nezdruncinat care este Iisus Hristos. În momentul în care ajunge la credinţa în Dumnezeu, omul renaşte la o viaţă nouă, care poartă pecetea sfinţeniei.

Educaţia religioasă este importantă şi din punct de vedere moral. În lumea modernă există tendinţa de a considera viaţa morală independentă de religia creştină. În trăirea religioasă îşi au originea influenţe adânci, care pot determina omul la fapte morale în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu.

O mare importanţă o are educaţia religioasă şi din punct de vedere social. Ea înseamnă formarea omului în comunitate, prin comunitate şi pentru comunitate. Omul trăieşte într-un mediu social în care trebuie să dobândească fericirea şi desăvârşirea creştină prin practicarea virtuţilor, astfel încât lumina lui să lumineze înaintea oamenilor, iar aceştia, văzându-i faptele bune, să-L slăvească pe Dumnezeu (Matei 5, 16).

Educaţia religioasă este acţiunea specific umană, care se desfăşoară conştient de către un educator, pe baza unor principii şi cu ajutorul unor metode şi mijloace specifice. Ea este susţinută de iubire, încredere şi libertate. Scopul educaţiei religioase este realizarea caracterului religiosmoral al elevului, care să-l conducă la desăvârşirea creştină.

NEDETERMINAREA TEMPORALĂ ÎN PIESA LUI SAMUEL BECKETT AŞTEPTÂNDU-L PE GODOT prof. GABRIEL COLEC Grupul Şcolar Industrial Sfântul Pantelimon Bucureşti

P

iesa lui Samuel Beckett Aşteptându-l pe Godot este cea mai cunoscută dintre lucrările lui şi face parte din ceea ce s-a numit teatrul absurdului, sau teatrul deriziunii. Piesa a fost scrisă în franceză în 1948, și a fost jucată, pentru prima oara în 1953 la Paris. În privinţa formei, pentru Beckett, structura și modul unei opere de artă nu pot fi separate de semnificaţia sau conceptul ei. În întregul ei opera de artă este semnificaţia ei, și ceea ce este spus în ea, este indisolubil legat de felul în care este spus. Premisele și practica teologiei negative funcționează ca o condiție generativă a tuturor operelor lui Beckett, ceea ce și explică acea incertitudine și ambiguitate sistematică practicate de Beckett. Piesa a primit interpretări religioase, politice, economice.

Ideea centrală a piesei este suferinţa fiinţei și aşteptarea vag orientată a unei eliberări.

Estragon și Vladimir așteaptă ceva, pe cineva care să îi elibereze de monotonia vieții. Godot este numele însăși al acestei așteptări. Vladimir reprezintă intelectul, iar Estragon, corpul; niciunul nu poate exista fără celalalt.

Piesa nu ne spune propriu-zis o poveste, nu are o intrigă, ci explorează o situație statică: Nu se întâmplă nimic, nu vine nimeni, nu pleacă nimeni, e cumplit. Pe un drum de țară, lângă un copac, doi vagabonzi, aşteaptă. La sfârșitul actului I, ei sunt informați de un băiat ca domnul Godot, cu care ei credeau că trebuie să se întâlnească, nu poate veni azi, însă va veni negreşit a doua zi. Actul II repetă exact acelaşi model. Acelaşi băiat soseşte și repetă identic mesajul.

Caracterul repetitiv se reflectă şi în necontenitul dialog încrucișat al personajelor, inspirat din comedia gen music-hall. Atunci când suntem activi în lume nu băgăm de seama trecerea timpului, abia în aşteptarea pasivă începem să percepem materialitatea fluidă și deşertică a trecerii timpului. Sinele individual este sediul unui permanent proces de decantare, produsul multicolor și agitat al depunerii în straturi a zilelor și orelor. Natura de flux temporal a sinelui nostru face ca, de la o zi la alta, să nu putem fi siguri de identitatea noastră personală. Curgerea timpului reprezintă singura și teribila stabilitate a lumii.

15

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

Vladimir și Estragon trăiesc cu o speranţă: ei îl aşteaptă pe Godot care va pune capăt, prin venirea sa, curgerii timpului. Ei speră să fie salvaţi de instabilitatea iluziei temporale și să-şi găsească astfel pacea, permanenţa și memoria. Când Godot va veni, ei nu vor mai fi nişte vagabonzi rătăcitori, ci vor fi ajuns, în sfârşit, acasă.

Rutina aşteptării lui Godot a devenit însă un obicei, care împiedică instalarea acelei lucidităţi dureroase şi fertile spiritual. Speranţa în mântuire e, de fapt, în cazul celor doi o forma de anestezie a conştiinţei, de eludare a angoasei care apare întotdeauna în urma confruntării lucide a stării umane. Aşteptându-l pe Godot este, astfel, mai presus de toate, un poem despre timp, evanescenţă, misterul existenţei umane, paradoxul schimbării și al stabilităţii, al necesităţii și al absurdităţii, toate acestea tratate într-o formă apofatică.

SIMBOLUL CREDINŢEI NOASTRE prof. NICOLETA ENCULESCU Şcoala cu clasele I – VIII nr. 81 sector 3, Bucureşti

P

rimii creştini s-au mulţumit cu învăţăturile timpului lor. Ei au căutat adevărul credinţei cu inima, nu cu mintea. Situaţia s-a schimbat când şi reprezentanţii claselor avute şi intelectualii au îmbrăţişat creştinismul.

Problema Sfintei Treimi a dat mult de lucru, ajungându-se ca în secolul al IV-lea să dea naştere unei mari erezii, ce a luat fiinţă în Răsărit, dar care s-a întins şi în Apus, zdruncinând profund lumea creştină. Arie a fost acela care a susţinut cu tenacitate subordinaţianismul, devenind întemeietorul unei erezii puternice şi răspândite, iniţial, printre prietenii săi, apoi, începând cu anul 318, şi în biserici. De aceea, împăratul Constantin cel Mare i-a invitat pe Întâistătătorii Bisericii întregi la un Sinod ecumenic, unde urmau să fie luate măsurile necesare contra lui Arie.

Sinodul ecumenic a avut lor la Niceea, în Bitinia. Tradiţia bisericească a consacrat numărul de 318 Părinţi. Sinodul I ecumenic de la Niceea şi-a deschis, oficial, lucrările, la 20 mai 325, durând până la 25 august acelaşi an. La sfârşitul dezbaterilor, Părinţii sinodali au hotărât ca învăţătura acumulată în Sinod să fie redactată într-un Simbol de credinţă, care avea şapte articole.

Ei s-au oprit la articolul 8, care începea cu mărturisirea Credem şi întru Duhul Sfânt. În Simbolul niceean, s-a fixat învăţătura despre Dumnezeirea Fiului. În partea întâi, se recunoaşte că Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut, iar în partea a doua se anatematizează ideile principale ale lui Arie. Episcopii prezenţi la Sinod au rostit anatema contra tuturor ereziilor, după cum ne confirmă primul canon al Sinodului şi apoi au redactat o definiţie sau expunere dogmatică, prin care mărturiseau consubstanţialitatea şi deosebirea celor trei persoane divine, pentru a-i combate pe pnevmatomahi, precum şi Întruparea Cuvântului, Fiul lui Dumnezeu, pentru a combate erezia lui Apolinarie. Sinodalii au completat Simbolul niceean cu încă 5 articole de credinţă, care stabilesc învăţătura Bisericii despre Sfântul Duh şi despre Biserică. Sinodul al VI-lea ecumenic de la Constantinopol, desfăşurat în anul 680, va confirma caracterul de autoritate al Crezului, ca expresie autentică a credinţei Bisericii Universale. Întrucât sinodalii au păstrat Simbolul niceean, pe care l-au revizuit şi completat cu ultimele cinci articole de credinţă, el se mai numeşte şi Simbolul niceo-constantinopolitan sau – simplu – Simbolul constantinopolitan. Recitarea regulată a Simbolului la Sfânta Liturghie a fost introdusă, mai întâi, în Antiohia, în anul 471, de patriarhul monofizit Petru Gnafevs sau Fullo.

Patriarhul Timotei al Constantinopolului (512 – 518) a poruncit ca la fiecare slujbă să se rostească Simbolul niceean, de atunci citindu-se necontenit în cultul ortodox.

B I B L I O G R A F I E: 1. ***, Carte de Rugăciuni, tipărită cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Preasfinţitului Iosif, Episcopul Râmnicului şi Argeşului, Râmnicu-Vâlcea, 1980 2. pr. C. Vuiescu, C. Dron, Sfânta Liturghie lămurită pe înţelesul tuturor, ediţia a II-a, revizuită, Editura Credinţa Strămoşească, 2002, pag.87-88 3. pr. prof. D. Stăniloae, Definiţia dogmatică de la Calcedon, (subcapitolul 1: Doctrinele hristologice în luptă), în Ortodoxia, an XXXIII (1981), nr.3, p.285-336 4. pr. prof. Ioan Rămureanu Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol (381). Învăţătura despre Sfântul Duh şi Biserică. Simbolul constantinopolitan, în Studii Teologice, an XXI (1969), nr.

5-6, p. 327 – 386 5. pr. prof. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, vol. I, ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p.313319 şi 332-338 6. pr. prof. Ioan Rămureanu, Sinodul I ecumenic de la Niceea de la 325. Condamnarea ereziei lui Arie. Simbolul Niceean, în Studii Teologice, an XXIX (1977), nr.1-2, p.15-16

16

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

VIAŢĂ ÎN HRISTOS prof. ANA BANAC Liceul Teoretic Traian Lalescu Reşiţa, județul Caraș Severin

Î

ntreaga viaţă creştină – sub toate aspectele ei – este viaţă în Hristos. Ea se temeinicești pe Hristos şi izvorăşte din Hristos, care sălăşluieşte în noi, lucrează cu noi, este unit cu noi, care ne creează din nou şi cu care conlucrăm la mântuirea, la desăvârşirea noastră. În consecinţă, şi viaţa morală creştină este viaţă în Hristos, prin care – în necontenita conlucrare a noastră cu harul divin – sfinţenia lui Hristos ne pătrunde, ne transformă mereu după asemănarea Lui. Începutul vieţii în Hristos îl realizează botezul. În botez ne unim cu Hristos, mădulare ale lui Hristos şi devenim o creatură nouă, mădulare ale lui Hristos, mădulare ale Bisericii. De aceea viaţa morală a creştinului îşi are rădăcina în sfânta taină a Botezului, care ne dăruieşte zestrea pe care o fructificăm de-a lungul vieţii noastre pământeşti.

Legătura strânsă dintre Botez şi viaţa morală a credincioşilor o afirmă Mântuitorul, o explicitează Sf. Apostol Pavel şi o aprofundează Sf. Părinţi ai Bisericii noastre. Noi ne limităm la învăţătura Sfântul Apostol Pavel despre relaţia dintre Botez şi viaţa morală creştină. În această învăţătură sunt cuprinse şi concentrate toate elementele pe care Sfinții Părinţi le vor dezvolta şi le vor aplica în conformitate cu viaţa Bisericii din vremea lor şi care constituie şi pentru preoţii şi credincioşii de azi temeiuri de orientare în viaţa lor morală, în aplicarea Evangheliei lui Hristos la cerinţele morale actuale.

Comuniunea împreună cu Hristos e aşa de reală, aşa de adâncă încât nu e concepută ca o participare liniştită la fiinţa spirituală a lui Hristos, ci ca o reală împreună trăire a morţii şi învierii Lui. În botez înviem şi noi împreună cu El. Botezul e mijlocirea obiectiv real a vieţii celei noi.

S-a înălţat Hristos de-a dreapta Tatălui? În botez suntem şi noi împreună înălţaţi cu El. Viaţa noastră este astfel ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Există o deosebire între moartea şi învierea lui Hristos şi moartea şi învierea noastră în botez: Hristos a murit cu trupul de carne şi sânge şi a înviat cu trup duhovnicesc, noi din punct de vedere empiric rămânem aceeaşi, trăim în acelaşi trup de carne şi după botez. Deci unii ar deduce că moartea şi învierea noastră nu e reală, ci o trăire psihologică a morţii şi învierii lui Hristos, sau o decizie etică de a ne elibera de păcat şi a urma lui Hristos. Aşa ar fi dacă ne-am opri la aspectul exterior, însă s-a întâmplat o moarte şi o înviere reală : nu mai suntem aceeaşi. Dacă înainte de botez trăim sub existenţa adamică, adică sub stăpânirea păcatului şi a morţii asemenea lui Adam, celui căzut, prin botez am murit păcatului – omul cel vechi a fost împreună răstignit cu El (Romani 6, 6), astfel că nu mai suntem sub tirania păcatului şi a morţii. Eliberaţi de sub dominaţia păcatului, prin nimicirea trupului păcatului, deşi prin faptul că trăim încă într-un trup de carne şi în lume putem fi ispitiţi, păcatul nu mai apare ca o fatalitate ci lipsit de putere, ca o atracţie pe care o biruim necontenit. Nu mai putem trăi pentru păcat: puterea lui s-a ştirbit ca şi puterea morţii.

De altfel şi moartea lui Hristos e biruinţă asupra întunericului, ştergerea păcatelor lumii: a participa la moartea Lui este a participa la biruinţa Lui. Numai prin moartea Lui moare şi păcatul, se nimiceşte şi stăpânirea morţii asupra noastră. Noi nu am murit cu Hristos, ci am şi înviat, ne-am şi înălţat cu Hristos, adică suntem ridicaţi în planul vieţii lui Hristos de după înviere şi înălţare.

Prin botez se stabileşte un contact nemijlocit cu Hristos: viaţa lui se revarsă în fiinţa noastră. În locul păcatului apare sfinţenia, în locul diavolului, Duhul lui Dumnezeu, în locul morţii, viaţa cea veşnică. De aici reiese că în făptura noastră stăpâneşte Hristos. Sufletul şi trupul sunt străbătute de sevele dătătoare de viaţă, dar nevăzute, ale Duhului; e o comoară în vase de lut.

Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut pentru că această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi. (2 Corinteni 4, 7).

Bibliografie: 1.

Nicolae Cabasila, Viața în Hristos, Sibiu, 1946, pag.19-30 2.

Isidor Todoran, Sfintele Taine, în Ortodoxia, 1979, pag.101-113

17

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

DUMNEZEU TATĂL – IZVORUL IUBIRII ŞI AL VIEŢII VEŞNICE. SEMNIFICAŢIA TEOLOGIEI TRINITARE PENTRU VIAŢA ŞI MISIUNEA BISERICII ŞI A ŞCOLII prof. GELA PETRINA OLOSUTEAN Şcoala cu clasele I-VIII George Bariţiu Jucu, județul Cluj Sfânta Treime este suprema taină a existenţei, care explică însă toate, sau fără de care nu se poate explica nimic. Ea este o iubire fără început şi urmăreşte o extindere a iubirii. Iubirea nu satură pe nimeni, niciodată. Deci poate fi fără de sfârşit; şi de aceea poate fi şi fără de început.

Iubirea fără de început şi fără de sfârşit dă o mulţumire deplină existenţei, deci o lumină.

(Dumitru Stăniloae)

A

devărul central al tradiţiei şi al creştinismului nostru ortodox este dogma Sfintei Treimi, conform căreia Dumnezeu este Unul în fiinţă Lui, dar întreit în persoane,Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În interiorul teologiei toate dogmele sunt ancorate în dogma Sfintei Treimi, sau altfel spus, dogma Sfintei Treimi deschide orizontul tuturor învăţăturilor către Preasfânta Treime Care este sensul existenţei şi descoperă finalitatea tuturor celorlalte învăţături. Totodată, dogma Sfintei Treimi, condiţionează întreaga ordine morală creştină, personală şi socială, la baza căreia stă, ca principiu şi ca ideal suprem, comuniunea iubirii intratrinitare divine. Calea de urmat spre această comuniune, desăvârşire şi fericire, este trăirea iubirii de Dumnezeu şi de semenii noştri, în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele nostru este cuprinsă toată legea şi proorocii (Matei 22, 40).

Sfânta Treime este structură a supremei iubiri; intersubiectivitatea divină; unitatea intratreimică şi unitate în iubire; Tatăl ca temei al unităţii intratrinitare; Fiul ca Logos al Tatălui, dar şi Sfânta Treime ca existenţă desăvârşită. Comuniunea Sfintei Treimi este mai presus de fire, făcând din unitate şi diversitate două aspecte indisolubil legate între ele. De la învăţătura despre Sfânta Treime ajungem la o învăţătură trinitară despre antropologie, despre înţelegerea omului. În Dumnezeu, cât şi în umanitate, persoana în comuniune este în acelaşi timp viaţă, iubire şi lumină în planul veşniciei. Fiinţa umană creată după chipul lui Dumnezeu se realizează complet în relaţia cu Persoanele divine şi cu persoanele umane, iar prin aceasta oamenii arată că sunt creaţi după chipul Sfintei Treimi. Iar această relaţie a omului cu Sfânta Treime şi cu ceilalţi oameni începe cu Sfântul Botez şi se trăieşte plenar în Biserica Preasfintei Treimi.

Nu trebuie să uităm că misiunea Bisericii îşi are temeiul său adânc şi punctul de plecare în comuniunea Sfintei Treimi,în mişcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt, şi prin Aceasta, către întreaga lume. Misiunea Bisericii are drept scop prioritar transmiterea vieţii de comuniune care este în Dumnezeu, sau de a atrage oamenii în comuniunea cu Sfânta Treime. Trimiterea misiunii este participarea la trimiterea Fiului şi a Duhului Sfânt care revelează viaţa de comuniune a lui Dumnezeu, pentru a face părtaşi la ea, sau la împărăţia lui Dumnezeu, căci împărăţia lui Dumnezeu este viaţa în comuniune cu Sfânta Treime, împărtăşită oamenilor prin Hristos în Duhul Sfânt. Această misiune pe care Biserica o are, de a transmite viaţa de comuniune care este în Dumnezeu, o are şi profesorul de religie care prin personalitatea lui, prin însuşirile ce-l caracterizează, realizează postulatele Bisericii, prin el realizându-se şi funcţia catehetică a Bisericii. Misiunea şi spiritualitatea sunt două componente esenţiale ale vieţii creştine, aceste componente păstrându-şi vitalitatea şi forţa în măsura în care dreapta credinţă este cunoscută, păstrată, aprofundată şi trăită în sânul Bisericii. Mai mult, dogma Sfintei Treimi este locul unde îşi dau întâlnire misiunea şi spiritualitatea, şi în acelaşi sens, cultul Bisericii Ortodoxe, care este fundamentat trinitar. Educaţia religioasă reprezintă un aspect important al spectrului misiunii Bisericii în lume. Predarea Religiei în şcoală reprezintă un act misionar-sacramental, dar, mai mult decât atât ea are profunde conotaţii educaţionale. Învăţând religia, elevii vor înţelege mai bine rostul omului în lume şi îşi vor explica toate fenomenele din jurul lor pe baza credinţei. Biserica Trupul tainic al lui Hristos, extins cu Trupul Lui îndumnezeit în umanitate sau umanitatea unită

18

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

cu Hristos, prin însăşi natura ei de a fi în lume, este chemată mai mult decât oricând a-şi face simţită prezenţa prin cuvânt şi prin misiune chemării sale sfinte. Biserica fiind punctul de întâlnire dintre imanent şi transcendent are drept sarcină de a educa umanitatea întreagă pentru a o face demnă de viaţa supranaturală. Biserica completează educaţia tinerilor începută de către părinţi, şi se dovedeşte o modalitate complementară a şcolii în materie de formare spirituală, de educaţie morală. Toţi cei implicaţi în realizarea educaţiei religioase, (preoţii, profesorii de religie) au drept misiune propovăduirea Evangheliei lui Hristos, conştientizând tinerii de faptul că îndreptarea de adevărul revelat, manifestat în persoana şi activitatea lui Iisus Hristos îl duce pe om la pierzanie.

Mai mult decât atât, ei au drept misiune conştientizarea tinerilor că Sfânta Treime nu este un model teoretic, ci un model de viaţă, este plinătatea vieţii şi împlinirea sensului existenţei. Învăţătura despre Sfânta Treime nu trebuie înţeleasă ca un model teoretic, ci ca un model viu, care să ne impregneze activitatea, modul nostru de a înţelege pe celălalt, modul nostru de a fi.

BIBLIOGRAFIE: 1.

Stăniloae, Dumitru, Comentariu la Ambigua, Ed. Institutul Biblic şi de Misiune al B.O.R., 2006, trad. rom., pag. 253 2.

Bria, Ion, Curs de teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982, p. 3 3.

Go Forth in Peace. Ortodox Perspectives on Mission, Compiled and edited by Ion Bria. WCC Missions Series No.7., Geneva, 1986, p. 3 4.

Călugăr, Dumitru, Catehetul, în Îndrumări metodologice şi didactice, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 65.

5.

Plămădeală, Antonie, Mitropolit, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, p. 32 6.

Evdokimov, P., Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Bucureşti, 1992, p, 176

CRESTINISMUL IN ROMANIA IN SECOLELE X-XII ed. ELENA VASILE BOTOFEI Grădinița Nr. 50 Sfânta Lucia Craiova județul Dolj

O

data cu încreștinarea bulgarilor (870), apoi a rușilor (989) și a maghiarilor (în jurul anului 1000), teritoriile țării noastre au intrat mai mult decât înainte în atenția acestor puteri, rămânând însă preponderența influența puterii bizantine. Din cauza politicii imperiale și a legăturilor comerciale cu lumea bizantină, Dobrogea își păstrează legăturile religioase cu Constantinopolul. După marea invazie avaro-slava din 602, care răvășește organizarea creștină antică din Schytia Minor și până în secolul al IX-lea, când dominația bulgară s-a extins și în sudul Dobrogei, centrul politico–religios Durostorum (Silistra) era cel mai important în toata aceasta provincie.

Din secolul al IX-lea sunt cunoscute primele formațiuni prestatale, sub conducerea lui Gelu, Glad și Menumorut. La Dăbâca, capitala lui Gelu, se cunosc ruinele unei biserici probabil din sec. al IX-lea, iar nu departe de actuala Dăbâca s-au descoperit temeliile a trei biserici și alte obiecte religioase. În nord-vestul Transilvaniei exista formațiunea statală a lui Menumorut, cu centrul la Biharea, care nu vrea să accepte dominația ducelui maghiar Arpad (907), iar în tratativele cu trimișii acestuia invoca suveranitatea împăratului bizantin, pe atunci Leon al VI-lea. În noul context al prezentei maghiarilor în Transilvania, atitudinea autohtonilor de apropiere de Constantinopol trebuie să o înțelegem ca o încercare de a găsi o putere protectoare (îndepărtată) împotriva tendinței de dominare a maghiarilor. În regiunea Banatului exista ducatul lui Athum, botezat la Vidin în 1002; el construiește o mănăstire în interiorul castelului sau de la Morisena. Ca și Menumorut, nici el nu suportă expansiunea maghiară. Într-o luptă cu regele Ștefan este trădat de consilierul său Cenad, care trece de partea maghiarilor. Acesta primește botezul, iar apoi este trimis de rege cu un corp de armată împotriva lui Athum, care este învins în apropiere de localitatea Maidan. Teritoriul său trece sub suveranitatea maghiarilor.

Sub aspect etnic, în Moldova asistăm la începuturile cristalizării unei populații autohtone deosebită de triburile pecenege, cumane și tătare și care nu accepta nici stăpânirea acestora și nici pe cea a maghiarilor și saxonilor care trec peste curbura Carpaților. Din cauza numărului mic al locuitorilor ca și a slabelor avantaje economice, atât Rusia, cât și Bizanțul s-au mulțumit cu unele avantaje derivate din influența politico-religioasă și din comerțul făcut pe căile moldovene, în special pe râurile Siret și Prut, comerț obstaculat deseori de pecenegi și cumani. Pentru motive militare și religioase, începând cu secolul al XIII-lea, Ungaria a ocupat unele zone de sosire în 19

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

Moldova (regiunea Vrancea si pasul Oituzului). Trecând prin pasul Bran, maghiarii au construit diferite fortărețe de apărare împotriva invadatorilor din est. În acest context ia naștere episcopia numită a cumanilor (1227-1241). Din cauza deselor incursiuni ale triburilor tătare, contactele cu Bizanțul au fost destul de slabe. Acesta este motivul pentru care Moldova are acum relații deosebite cu centrul religios de la Halicz. Însă în contextul general al istoriei Moldovei, influența bizantină este predominantă.

BIBLIOGRAFIE: 1. Chaunu, Pierre, Civilizatia Europei clasice, Ed. Meridiane, București, 1980, 3 volume, 384 + 376 + 268 pagini.

2. Achimescu, Nicolae, Noile miscari religioase, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, 318 pagini.

3. Chifar, Nicolae, Preot, Istoria crestinismului, 3 volume, Ed. Trinitas, 1999, 2000, 2002.

DE CE TOCMAI DUMNEZEUL BIBLIEI? prof. ADELINA LIDIA TRANĂ Grădiniţa Nr. 50 Sfânta Lucia Craiova, județul Dolj

C

onform Bibliei, există numai un singur Dumnezeu adevărat, numai un singur Creator al tuturor lucrurilor. Iar acel Dumnezeu este un Dumnezeu ideal. Nu ne putem dori un alt Dumnezeu şi chiar dacă ne-am dori, de ce am face-o? Dumnezeul adevărat este deja cel mai bun Dumnezeu posibil. Acest articol a prezentat cum este Dumnezeul Bibliei într-un mod foarte sumar. Dacă doreşti să cercetezi acest lucru mai departe, poţi citi Evanghelia după Ioan din Biblie. Dacă eşti sincer şi dacă Dumnezeul Bibliei este real, nu ar fi normal ca El să ţi Se descopere? El spune: Eu îi iubesc pe cei care Mă iubesc, iar cei care Mă caută Mă găsesc. Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide.

Te întrebi cum Îl poţi cunoaşte pe acest Dumnezeu ideal? Foarte simplu, a începe o relaţie cu Dumnezeu seamănă foarte mult cu căsătoria. Trebuie să iei o decizie deliberată de a intra în această relaţie. În acelaşi fel, o relaţie cu Dumnezeu începe atunci când Îi spui cu toată sinceritatea Da, vreau să trăiesc cu Tine. Iisus Hristos a murit pentru păcatele noastre, dar a treia zi a înviat din morţi şi astăzi este viu. El ne dă o viaţă nouă dacă ne încredem în El pentru iertarea păcatelor noastre: Voia Tatălui Meu este ca oricine Îl vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică, iar Eu îl voi învia în ziua de pe urmă.

Dumnezeu nu are favoriţi. Toţi oamenii au fost creaţi după chipul Său. Astfel, familia Sa veşnică este descrisă ca o mulţime mare, pe care nimeni nu poate să o numere, din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi de orice limbă. Niciun păcat din viaţa ta nu te poate împiedica să începi o relaţie cu El. El a rezolvat problema păcatului pe cruce acolo unde Iisus a fost crucificat.

Acum tu trebuie să-ţi pui încrederea în moartea lui Iisus în locul tău indiferent de ce ai făcut în trecut. Odată ce începi o relaţie cu Dumnezeu, aceasta este menită să dureze pentru veşnicie. Dar ea trebuie să fie o relaţie vie şi vitală şi în prezent, în această viaţă, trebuie să fie o relaţie care va creşte în timp.

Ca orice relaţie, va avea urcuşurile şi coborâşurile ei, bucuriile şi durerile ei. Dar vei fi într-o relaţie cu Dumnezeul care te-a creat tocmai pentru aceasta (să-L cunoşti pe El). Simţi că Dumnezeu bate la uşa inimii tale? Iisus a spus: Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide, voi intra la el. Dacă vrei să-L chemi pe Dumnezeu în viaţa ta chiar acum, îţi sugerăm o rugăciune pe care să o spui (deşi ceea ce este important nu sunt cuvintele exacte, ci sinceritatea inimii tale): Doamne Dumnezeule, mărturisesc că sunt păcătos. Îţi mulţumesc că ai luat asupra Ta toate păcatele mele în persoana lui Iisus Hristos pe cruce. Vreau să primesc iertarea Ta şi să intru într-o relaţie cu Tine. Îţi cer să întri în viaţa mea ca Mântuitor şi Domn, pentru a fi Dumnezeul meu de astăzi înainte şi pentru a mă transforma în persoana pe care Tu o doreşti.

BIBLOGRAFIE: 1.

Achimescu, Nicolae, Noile mișcări religioase, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, 318 pagini.

2.

Berdiaev, Nicolae, Adevăr și revelație, Ed. de Vest, Timișoara, 1993, 196 pagini.

3.

Berdiaev, Nicolae, Împărăția spiritului și Împărăția cezarului, Ed. Amarcord, Timișoara, 1994, 256 pagini.

20

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

DINCOLO DE CREDINŢA OARBĂ ed. IONELA VICUŢA VLADU Grădiniţa Nr. 50 Sfânta Lucia Craiova, județul Dolj

P

rima explicaţie a învierii lui Iisus a fost că ucenicii I-au furat trupul! În Matei 28:11-15 vedem care a fost reacţia conducătorilor religioşi când gărzile le-au adus ştirea - de neînţeles şi enervantă - că trupul lui Isus dispăruse. Le-au dat bani soldaţilor, zicându-le să le spună oamenilor că ucenicii veniseră în timpul nopţii şi Îi furaseră trupul, în timp ce ei, soldaţii, dormeau.

Explicaţia aceasta era atât de şubredă încât Apostolul Matei nici măcar nu s-a ostenit să găsească argumente contra ei! Ce judecător ar sta să te asculte spunând că ştii tu că în timp ce dormeai, vecinul ţi-a intrat în casă şi ţi-a furat televizorul? Cine ştie ce se întâmplă în jurul lui când doarme? O astfel de mărturie ar provoca râsete în orice tribunal. În plus, avem de-a face şi cu un lucru imposibil din punct de vedere psihologic şi etic.

Tot ceea ce ştim despre ucenici, despre caracterul lor, ne face să ne dăm seama că nu ar fi furat nicidecum trupul lui Hristos. Dacă ar fi făcut aşa ceva, însemna că răspândeau în mod deliberat o minciună, care avea să înşele numeroşi oameni şi să le provoace moartea a mii dintre ei. De asemenea, dacă presupunem că unii ucenici ar fi uneltit să-I fure trupul, era imposibil apoi să fi ascuns acest lucru de ceilalţi ucenici.

Fiecare ucenic a avut de înfruntat o încercare: a torturilor şi a martirajului, pentru declaraţiile şi convingerile proprii. Oamenii sunt gata să moară pentru ceea ce cred că este adevărat, chiar dacă acel lucru este, în realitate, o minciună. Însă niciodată nu vor fi gata să moară pentru o minciună, ştiind că este o minciună. Dacă putem fi siguri că cineva spune adevărul, acest lucru se întâmplă pe patul de moarte. Iar dacă ucenicii Îi luaseră trupul lui Iisus, deşi Hristos era încă mort, tot nu am putea explica aşa-zisele Sale apariţii după Înviere. O a doua ipoteză ar fi că autorităţile, iudaice sau romane, au mutat trupul de acolo! Dar de ce? Din moment ce tot puseseră gărzi la mormânt, ce rost mai avea să-I mute trupul? De asemenea, cum se face că autorităţile au păstrat tăcerea atunci când apostolii au început să predice în Ierusalim, cu îndrăzneală, despre învierea lui Iisus? Conducătorii religioşi fierbeau de furie şi au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a împiedica răspândirea mesajului că Iisus a înviat din morţi: i-au arestat pe Petru şi pe Ioan, i-au bătut şi i-au ameninţat, încercând astfel să le închidă gura. Dar şi-ar fi putut rezolva problema foarte uşor. Dacă trupul lui Hristos ar fi fost la ei, ar fi putut să-L arate într-o paradă pe străzile Ierusalimului. Cu o singură lovitură ar fi reuşit să înăbuşe creştinismul în faşă. Faptul că n-au făcut asta este o dovadă elocventă că nu aveau trupul lui Hristos.

O altă teorie răspândită este aceea că femeile au greşit drumul, ducându-se la un alt mormânt, din cauza ceţii dimineţii şi fiindcă erau sfâşiate şi copleşite de durere. Şi atunci, în supărarea lor, şi-au închipuit că Hristos înviase... dat fiind că mormântul era gol. Cu toate acestea, şi teoria de faţă cade, din pricina aceluiaşi motiv ca şi precedenta. Dacă femeile au greşit mormântul, cum se face că marii preoţi şi ceilalţi vrăjmaşi ai credinţei nu s-au dus la mormântul adevărat să scoată trupul lui Iisus de acolo? Mai apoi, este de neconceput ca şi Petru, şi Ioan să facă aceeaşi greşeală ... şi atunci, cu siguranţă, Iosif din Arimateea, proprietarul mormântului, ar fi rezolvat dilema. În plus, nu trebuie să uităm că aici nu era un cimitir public, ci un loc de înmormântare privat.

Prin urmare, nu exista prin apropiere vreun alt mormânt care să le îngăduie să facă această greşeală. Pentru a explica faptul că mormântul era gol, s-a mai avansat o altă teorie: a leşinului. Conform acestei teorii, Hristos nu a murit, de fapt. Din greşeală s-a raportat moartea Lui, dar, de fapt, El doar leşinase din cauza epuizării fizice, a durerilor şi a sângelui pierdut. Iar când a fost aşezat în mormântul rece, a înviat. A ieşit din mormânt şi S-a arătat ucenicilor Săi, care au crezut, în mod eronat, că înviase din morţi. Această teorie este de dată relativ recentă; a apărut prima dată la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

21

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

Este interesant de remarcat că dintre toate atacurile violente la adresa creştinismului, de-a lungul istoriei, nici o teorie de acest gen nu s-a perpetuat încă din vechime. Toate declaraţiile din vechime afirmă cu tărie moartea lui Iisus.

BIBLIOGRAFIE: 1.

Berdiaev, Nicolae, Sensul creației, Ed. Humanitas, București, 1992.

2.

Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1988, 360 pagini.

3.

Hristodulos, Arhiepiscop al Atenei, Primat al Greciei, Misiunea socială a Bisericii, Ed. Trinitas, Iași, 2000, 144 pagini.

4.

Seuleanu, Dragoș; Dumitriu, Carmen, Amintirile Mitropolitului Antonie Plămădeală, Ed. CUM, București, 1999, 322 pagini.

SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII LA CREȘTINI director prof. CRISTINA MARIA CIOCOIU Grădinița Nr. 50 Sfânta Lucia Craiova, județul Dolj

Î

nvierea Mântuitorului, al cărei imn – Troparul Paștilor – este cel mai triumfal pe care l-a cântat și l-a auzit vreodată neamul omenesc, creează în noi, creștinii, o stare sufletească ce nu se poate compara cu nici una din cele prin care trec oamenii.

Ea este efectul unei ușurări, unei bucurii, unei încrederi și unei nădejdi, pe care n-o poate produce în om, nici un alt fapt, nici un alt sentiment, nici o schimbare, nici o emoție din cele ce pot încerca sufletul nostru.

Această bucurie pascală este îndeosebi caracteristică Bisericii Ortodoxe. Nici una din celelalte Biserici nu simte și nu exprimă cu bogăția și harul imnografic semnificațiile, puterea și binecuvântarea Învierii lui Hristos.

Imnul Învierii este un strigăt de triumf și de bucurie care ne ridică până la cer, este o stare sufletească unică și incomparabilă, este privilegiul și fericirea noastră de creștini! Când Iisus Mântuitorul trăia în suferință și umilire în zilele patimilor, El era, privindu-L omenește, cel mai nefericit, mai părăsit, mai neajutorat, mai năpăstuit, mai zdrobit dintre toți oamenii.

Niciodată un om n-a fost mai greu lovit pentru binele pe care îl făcea, mai dușmănește tratat, mai crunt batjocorit, jignit, huiduit, torturat și profanat, ca Iisus Hristos.

Nu numai cei care-L răstigneau, urlau și blestemau, nu doar un popor se desfăta la privirea durerilor Lui fizice și morale, ci o lume întreagă, de atunci și până astăzi, a găsit în osânda și în moartea Lui o plăcere, o satisfacție, un sentiment ca de dreptate și de putere a ei împotriva blasfematorului și înșelătorului Aceluia, cum îl numeau cu ipocrizie cei care L-au dat spre chinuire și moarte. Împotriva lor, a tuturor, a celor care L-au acuzat și batjocorit de atunci și până astăzi, Iisus Hristos Nazarineanul, numit în derâdere Regele Iudeilor, rege încoronat cu spini, rege al cărui tron era o Cruce, rege fără gardă, părăsit de ai Săi, păzit sub grea și rece lespede de piatră, pentru că a izbândit cea mai strălucită și neașteptată biruință ce s-a văzut vreodată: biruința asupra morții și asupra răutății omenești totodată. Această biruință a putut fi tăgăduită, dar nu I-a putut fi smulsă niciodată.

Bucuria pascală, pe care Biserica Ortodoxă o evoca intens și solemn patruzeci de zile, este bucuria și nădejdea noastră cea mai mare, nu doar patruzeci de zile, ci de fiecare zi și ceas al vieții noastre de creștin, de fiecare zi și ceas. Cu fiecare cântare pascală și cu fiecare salut pascal Hristos a Înviat!, adeverim, mărturisim și trăim marele Lui Cuvânt dumnezeiesc: În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). În această biruință credem și izbândim, cântând imnul triumfului creștin: HRISTOS A ÎNVIAT! BIBLOGRAFIE: 1.

Plămădeală, Antonie, dr., Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, 328 pagini.

2.

Braniște, pr. prof. dr. Ene, Braniște, prof. Ecaterina, Dicționar enciclopedic și de cunoștințe religioase, Ed. Diecezana Caransebeș, Caransebeș, 2001.

22

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

ABORDAREA TEOLOGICĂ A PERSOANEI UMANE prof. IONICA ODETA VÂLCEA Liceul cu Program Sportiv Slatina, județul Olt

A

ceastă problemă este de o mare actualitate căci abordarea ei se referă la omul de astăzi – membru al corpului eclezial, cu toate implicaţiile sale, fiindcă taina persoanei este o realitate centrală a creştinismului. Persoana ca fiinţă orientată spre transcendență şi deschisă totodată comuniunii cu semenii, integrează axa verticală, cât şi orizontală a existenţei.

Persoana ca entitate relaţională se împlineşte în viaţa eclesială care are ca model comuniunea trinitară. Astfel se depăşeşte orice fel de logică a izolării şi al egoismului.

Cooperarea dintre Biserică şi Stat în planul acţiunii sociale trebuie să plece de la asumarea demnităţii persoanei umane. În această perspectivă, doctrina socială nu poate să fie expresia unei logici bazate exclusiv pe cifre şi statistici. Inclusiv atunci când sunt dezvoltate programe de asistenţă socială care vizează angrenarea unor structuri sociale, acestea nu ar trebui să facă abstracţie de valoarea unică şi irepetabilă a persoanei. O acţiune socială fidelă cu exigenţele Evangheliei se va revendica mereu din Adevărul Persoanei dumnezeieşti şi a celei umane.

Doctrina socială creştină revendicată din taina divino-umanității lui Hristos nu poate fi redusă la o ideologie sau la diferite sisteme utopice. Ideologia este expresia unui umanism parţial, autonom faţă de implicaţiile concrete în istorie ale Întrupării. Doctrina socială creştină se întemeiază pe Întrupare şi pe Înviere.

Pe deoparte, prin Întrupare istoria este asumată şi valorificată pozitiv, din moment ce Însuşi Fiul Lui Dumnezeu intră în istorie. Pe de altă parte, prin Înviere, fiecare act realizat în plan social nu are o valoare exclusiv istorică, ci se deschide eshatologiei. Adevărata semnificaţie a acţiunii sociale se descoperă în perspectiva Împărăţiei lui Dumnezeu. Dar este vorba de o Împărăţie care este pregustată, încă de aici, în viaţa Bisericii.

Taina lui Hristos trăită în interiorul umanităţii constituie nucleul identităţii gândirii şi acţiunii sociale creştine. Dacă izvorul doctrinei sociale creştine este Revelaţia, atunci urzeala ei adâncă se leagă direct de taina lui Hristos, înţeleasă ca figura care adună şi interpretează realizările umane în istorie, şi pe care doctrina socială creştină o asumă ca perspectivă hermeneutică profundă pentru propriul discurs asupra lumii: criticile şi atacurile nu trebuie să uimească, dacă e adevărat că azi ca şi în vremea Sf. Pavel, Crucea continuă să ne fie nebunie în ochii lumii.

Biserica Ortodoxă nu a formulat până în momentul de faţă nici o doctrină social – diaconală referitor la relaţia ei cu lumea, cu Statul, sau privind atitudinea ei faţă de fenomenul globalizării, secularizării, bioeticii ...

Lipsa unei astfel de doctrine, minuţios elaborată şi autentic articulată, se explică, conform spuselor regretatului Mitropolit Antonie Plămădeală, prin faptul că nu este în spiritul Ortodoxiei să-şi formuleze dogmatic experienţa ei de trăire şi de slujire, care este anterioară şi izvor al oricărei definiţii teologice.

Elaborarea unor doctrine, devine necesară când comuniunea este pusă sub semnul întrebării. Grigorios Lasentzaki afirmă că unde se străduieşte dumnezeiescul şi omenescul într-o armonie comunitară acolo nu este nevoie să se stabilească definiţii negative sau pozitive. Vremea noastră este, însă, o vreme a lipsei comuniunii, fie că este vorba de neînţelegeri şi conflicte religioase, politice sau sociale, fie că este vorba de sincretisme religioase.

23

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

JERTFĂ ȘI ÎNVIERE prof. ȘTEFANIA GEAMANU C. N. V. N.TITULESCU, Slatina, Județul Olt

Î

nvierea lui Hristos a însemnat deplina Lui biruinţă asupra morţii si nu doar o dovadă pentru oamenii de pe pământ, că moartea nu înseamnă sfârşitul total al fiinţei. Ea este anticiparea unei asemenea biruinţe si pentru noi, deoarece, chiar dacă sufletele celor drepţi se bucură de o fericire după despărţirea de trup, cum s-a bucurat si al lui Iisus, starea lor de separaţie, arată totuşi o ştirbire, o descompletare a omului prin moarte, în urma păcatului ereditar.

Fericirea la care se duc unele suflete după moarte, n-ar fi posibilă dacă ele n-ar fi destinate învierii, dacă acea stare n-ar fi o anticipare a învierii.

Când prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului, începătura altei vieţi veşnice și când lăudăm pe Pricinuitorul, pe cel Unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştii și preaslăvit noi ne gândim la acestea ca la ceva ce ne priveşte și pe noi, aşa încât Învierea Domnului e și învierea noastră.

Temeiul lumii viitoare, înfiinţat de Iisus Hristos în persoana Sa prin Înviere, stă în legătură cu lumea aceasta si o influenţează, pregătindu-o pentru transformarea ei întreagă după chipul Lui. Cealaltă lume aparţine prezentului în Iisus Hristos, în ascunsul actual, dar e si o realitate a viitorului.

Lumina Învierii Domnului Hristos și toate bucuriile ce ţin de ea sunt fireşti și de sine înţelese în ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm și să ne veselim într-însa. Cu toate acestea la slujba de Paşti ni se fac și nişte chemări speciale dându-ni-se și unele îndemnuri înmulţitoare de bucurie și întăritoare de suflete.

Asumându-și prin Întruparea Sa întreaga umanitate, Hristos a restaurat-o prin a Sa Moarte – Înviere. Învierii Lui îi premerg Răstignirea și Pătimirile, urmate de Moartea pe cruce, sfârşitul care era totodată un început. Hristos a primit starea de ultimă desăvârşire ca om pentru a reveni la viata fără de sfârşit nu prin puterea omenească, ci prin tăria ce o avea sufletul Lui de la Dumnezeu, după ce-l pregătise pentru aceasta. Cu cât a primit această stare de pătimire mai de bună voie, cu atât se arăta mai în stare să o învingă în Sine si în cei ce vor face la fel din credinţa în El. În lumina Învierii Patimile, Răstignirea și Moartea lui Iisus sunt și rămân cu valoarea de jertfă ispăşitoare pentru mântuirea oamenilor. În ziua învierii Cuvântul însuşi este contemplat. Toată slujba de Paşti și din întreaga Săptămână luminată e pentru credincioşi un fericit prilej de a se şti, de a se simţi și de a trăi în prezenta Mântuitorului înviat din morţi. Învierea din morţi a lui Hristos e evenimentul pe care îl avem în vedere la Paşti, nu ca pe un eveniment din trecut, ca pe un eveniment care s-a sfârşit și și-a împlinit rostul, ci ca pe un eveniment prezent și viitor, nu prin repetare ci prin trăirea lui. Învierea lui Hristos la Paşti nu e un eveniment de odinioară dintr-un trecut îndepărtat, ci e o realitate adusă până la noi, până în fata noastră, aşa cum și Domnul Hristos, biruitorul morţii și al iadului este și El în fata noastră, cu toate biruinţele Lui. 24

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ÎN GRĂDINIŢĂ prof. KARINA DINICICĂ Grădiniţa P.P. nr. 7 Timişoara, județul Timiș prof. MIHAELA MATEI Grădiniţa P. P. C.F.R. Timişoara, județul Timiș

E

ducaţia este una dintre cele mai nobile şi mai complexe activităţi umane. Ea se realizează în perspectiva unui ideal de personalitate umană, acordat la repere culturale şi istorice bine determinate.

Educaţia religioasă este temelia educaţiei morale; dar are şi însemnătate culturală, întrucât prin cultură spiritul transcende natura. Cultura este deci urmarea acestei năzuinţe şi, ca atare, este înzestrarea spirituală a omului care, chinuit de nostalgia după fericire şi desăvârşire, zămisleşte opere ce-l înalţă şi-l înnobilează. Educaţia religioasă este importantă şi din punct de vedere social; ea înseamnă educaţia omului în comunitate, prin comunitate şi pentru comunitate.

Reperele axiologice ale educaţiei religioase sunt: iubirea, încrederea şi libertatea.

De aici reiese necesitatea ca şi noi, încă din grădiniţă, să începem instruirea şi educarea moral creştină a copiilor. Acest tip de activităţi pe care le desfăşurăm în grădiniţă, ajută foarte mult la formarea caracterului acestora. Caracterul copilului trebuie modelat şi format. Încă de la vârsta de 3 ani, copilul îşi însuşeşte cu uşurinţă cunoştinţe şi conduite cu caracter moral. La această vârstă copilul este puternic influenţat de mediul în care se joacă şi în care trăieşte, este puternic influenţat de mediul educaţional, sensibil la tot ce se întâmplă în jurul lui şi de aceea, prin întrebările pe care le adresează celor din jur, este o mărturie a nevoi lor de a cunoaşte şi explora mediul în care trăiesc. Educaţia religioasă la vârsta preşcolară pune accent pe latura afectivă şi face apel la sensibilitatea copiilor. Fiecare sărbătoare religioasă va putea fi pregătită printr-o suită de activităţi, cum ar fi: povestiri, memorizări, activităţi muzicale, artistico – plastice, practice, serbări, plimbări şi vizite la locaşuri sfinte, vizionarea unor casete video şi audio etc. Toate acestea sunt foarte importante în pregătirea psihologică a copiilor, pentru înţelegerea şi trăirea afectivă a momentelor religioase propriu – zise. Se vor folosi texte şi cântece cu conţinut moral – religios, accesibil vârstei preşcolare şi şcolare, precum şi planşe ilustrate, dar şi şabloanele (de exemplu: îngeri, cizmuliţe, clopoţei etc.) necesare activităţilor practice. De asemenea, casetele video şi audio, CD – urile pot constitui materiale didactice foarte preţioase în aceste activităţi.

S-au organizat activităţi de educaţie religioasă în parteneriat cu biserica din cartierul în care se află şi grădiniţa, activităţi la care au participat, cadrele didactice, preotul paroh, copiii şi părinţii acestora. Preotul, slujitor al credinţei şi sfinţeniei, împreună cu educatoarele au un rol important în formarea calităţilor morale şi creştine la preşcolari. Preşcolarii dispun de o bogată viaţă afectivă şi o mare sensibilitate, ceea ce-i face foarte receptivi la tot ce este adresat sferei sentimentelor. Este importantă intensitatea trăirilor afective simţite de copii şi cum se răsfrâng ele în comportamentul lor moral de zi cu zi.

Bibliografie: 1.

Prof. Ani Răducu, Diac. Nicu D. Octavian, Diac. Valentin Bădescu, Pr. Sorin Filip – Îndrumător: Elemente de educaţie religioasă pentru Învăţământul Preşcolar volumul I şi volumul II, Bucureşti, 1999; 2.

Revista Învăţământul Preşcolar, nr. 1-2/2005; 3.

Biblia copiilor

EDUCAREA CARACTERULUI MORAL

P

prof. ELENA CLAUDIA RÎPĂ Școala cu clasele I-VIII nr. 10 Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea ersonalitatea se dezvoltă şi se realizează prin efort creator, ordonat şi susţinut, având de atins un scop liber; principalul element în realizarea personalităţii religios-morale este libertatea însăşi. Trăsătura caracterului moral este în structura personalităţii

25

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

morale. Personalitatea în raport cu caracterul deţine un accentuat spirit de independenţă şi iniţiativă.

Psihologia religioasă este o ramură a psihologiei generale; ea intenţionează înţelegerea vieţii religioase, a fenomenelor sufleteşti aparţinând vieţii. Psihologia religioasă observă şi evidenţiază existenţa unei realităţi lăuntrice pe care o cuprinde sub expresia de trăire religioasă.

Trăirea religioasă determină o transpunere în structura lăuntrică a individului; aparţine cerinţei sufletului credinciosului. Această trăire religioasă poate duce la lărgirea spirituală a eului.

Trăirea religioasă trebuie observată deci, din interioritatea ei subiectivă. Acest lucru este egal cu a prinde structura intimă a religiozităţii, a cauzelor ei determinatoare şi a rolului pe care îl are în viaţa individului. Structura intimă a religiozităţii nu poate fi izolată de aceea a persoanei încreştinate.

Trăirea religioasă nu este luată în considerare numai ca un simplu element în evoluţia lăuntricului spre desăvârşire. Psihologia religioasă atribuie trăirilor religioase putere de acte, iar actele religioase se bazează pe totalitatea vieţii religioase. Valoarea religioasă învinge în cea mai largă măsură graniţele timpului, ale spaţiului şi ale materiei. Ea se apropie de absolut în gradul cel mai înalt. Caracterul astfel educat se exteriorizează prin acte religioase spre fiecare om. O astfel de personalitate se uită cu totul pe sine în împrejurările esenţiale ale vieţii, socotind fericirea sa proprie şi îngustă doar ca pe o îngăduinţă a vieţii, la care ar putea renunţa foarte uşor dacă ar şti că îi este rezervată încă puterea de a iubi. Prin această iubire se înţelege cea mai înaltă virtute; despre ea vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel în prima epistolă către Corinteni: rabdă mult şi te milostiveşte; dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută alte foloase, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; ea le acoperă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea niciodată nu va conteni (I Cor. 13, 4-8).

Caracterul religios-moral creştin poate fi înţeles astfel: 1. unitatea spirituală religios-morală realizată şi dezvoltată în dependenţă de idealul creştin al desăvârşirii, prin efort individual liber, prin lucrarea Bisericii şi prin asistenţa harului divin şi care unitate se manifestă constant, ferm şi hotărât prin trăsături voluntare, raţionale, încălzite de sensibilitatea curăţită de patimi şi egoism; 2. caracterul religios-moral creştin, îndeosebi cel creştin ortodox are câteva trăsături fundamentale, între care cea mai importantă este iubirea credinciosului creştin faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, iubirea faţă de semeni. Orice credincios ştie că însuşi Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8) şi că întruparea Fiului s-a realizat prin imensa iubire a lui Dumnezeu faţă de oameni, căci aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât şi pe Unul născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). Tot din dragoste creştinii de atunci au umblat să schimbe faţa lumii şi această dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni a reuşit să scrie cele mai frumoase pagini din istoria omenirii. În concepţia ortodoxă, iubirea nu înseamnă o emoţie trecătoare, o vibraţie sentimentală iscată în suflet de prezenţa vreunui semen nevoiaş, menită să se stingă fără urme în cel mai scurt timp. Iubirea înseamnă slujire devotată, dezinteresată, dusă dacă este nevoie până la sacrificiu vieţii proprii.

Bibliografie: 1.

Bologa, L., Psihologia vieţii religioase, Institutul de Psihologie, Cluj-Napoca, 1930 2.

Călugăr, pr., D., Caracterul religios-moral creştin, Ed. Reîntregirea, Sibiu, 3.

Comicescu, Gh., Problema întregului în psihologie, Iaşi, 1943

CONCEPŢIA MESIANICĂ ÎN VECHILE RELIGII PĂGÂNE prof. MARIA CRISTINA BREZAI C. N. I. Matei Basarab, Râmnicu Vâlcea județul Vâlcea

V

enirea Fiului lui Dumnezeu în lume constituie, fără îndoială, lucrul cel mai important de pe parcursul istoriei omenirii. Dacă n-ar fi avut loc intervenţia divină, fiinţa umană s-ar fi rupt total de Izvorul vieţii şi în consecinţă, ar fi murit nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte, întrucât era incapabilă să restabilească legătura harică doar prin forţele 26

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

proprii. Ideea mântuirii printr-un ajutor mai presus de om ia naştere odată cu căderea protopărinţilor noştri în păcat şi este, alături de actul creaţiei, expresia neţărmuritei iubiri a lui Dumnezeu faţă de făptura Sa. Ea reprezintă un bun al întregii umanităţi, nu numai al lui Israel, cum greşit se credea, dat fiind faptul că originea ei este mult mai veche decât apariţia acestui popor.

Iniţial, făgăduinţa mesianică nu s-a caracterizat prin repere precise, dar apoi, pe parcursul timpului, adăugându-i-se noi şi noi detalii, a ajuns să ofere o imagine clară a Celui Care avea să aşeze omenirea pe făgaşul cel drept.

Termenul Mesia (gr. Mεσσίας, Χριστός) derivă din ebraicul Masiah şi înseamnă uns.

Această denumire era atribuită în Vechiul Testament împăraţilor, preoţilor sau proorocilor întrucât arhiereul îi ungea pe toţi aceştia în vederea exercitării demnităţii de care se învredniceau. Însă Cel Căruia I s-a acordat acest titlu în formă absolută este Mântuitorul Iisus Hristos, singurul care înglobează cele trei slujiri sau demnităţi în Persoana Sa–împărătească, învăţătorească şi arhierească – şi Care nu a fost uns de vreo mâna omenească, ci de către Dumnezeu – Tatăl în mod direct, nemijlocit, încă din momentul zămislirii Sale de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria.

Acest aspect fusese evidenţiat de către proorocul Isaia, în cap.11 al cărţii sale, versetul 2: Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului si al tăriei, duhul cunoştinţei si al bunei credinţe. Însuşi Mântuitorul reia această profeţie, recunoscându-Se ca fiind Cel Uns de Tatăl (Luca 4, 18-19): Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului!

Prin mesianism înţelegem deci, doctrina referitoare la rolul Persoanei Mântuitorului în cadrul existenţei umane căzute de la sensul iniţial. În cele ce urmează vom analiza diferitele modalităţi în care lumea păgână a perceput ideea de mesianitate. În acest context, punctul de plecare îl constituie cuvintele Fericitului Augustin, care spune: Fecisti nos ad Te, Domine, et inquietum est cor meum donec requiescat in Te. Cu alte cuvinte, chiar dacă în urma căderii, chipul lui Dumnezeu în om s-a întunecat iar comuniunea Creator – creatură a fost întreruptă, totuşi omul mai păstra reminiscenţe din Revelaţia Primordială. Astfel, până şi în amalgamul de concepţii greşite care compun credinţele păgâne, găsim - într-o formă distorsionată - idei din tezaurul revelaţional.

De pildă, în zoroastrism întâlnim mitul lui Gima care nu este altul decât corespondentul lui Adam şi al lui Noe din Sfânta Scriptură. Conform credinţei zoroastriste, acesta este primul om care a trăit pe pământ înainte ca Angromainius să trimită plăgile sale. El se ocupa cu păstoria şi se afla în strânsă legătură cu zeul bun, Ahuramazda, de la care învăţase o mulţime de lucruri folositoare. Avesta relatează că deşi stăpânea pământul întreg şi se bucura de roadele acestuia, Gima a devenit adeptul minciunii. Datorită păcatelor respective, superioritatea lui faţă de întreaga creaţie l-a părăsit sub forma unei păsări care a zburat de trei ori în jurul său, terifiată de duhurile rele. Mai există o versiune a acestui fapt, conform căreia un spirit rău, Azhi Dacaha, sub înfăţişarea unui şarpe, l-a înşelat pe Gima, determinându-l să păcătuiască şi să-şi piardă nemurirea.

Prin venirea în lume a lui Zarathustra lupta între creaturile lui Ahurazmanda şi ale lui Angromainius a luat o altă turnură, întrucât oamenilor li s-a adus legea cea bună. Caracterul biruinţei pe care Zarathustra a obţinut-o asupra răului este temporar. Victoria definitivă îi va aparţine lui Saoşiant, care se va naşte la sfârşitul celor 3.000 de ani de luptă, dintr-o fecioară care îl va concepe scăldându-se într-un loc unde va fi fecundată de lichidul seminal a lui Zarathustra.

Saoşiant va reinstaura armonia lucrurilor, astfel că lumea nu va mai fi supusă procesului de degradare şi morţii. Va avea loc o înviere a morţilor şi o judecată a acestora în urma căreia cei drepţi vor merge în Garonemana unde se vor bucura de fericirea veşnică împreună cu Ahuramazda şi cu spiritele bune. Cei răi vor avea parte de chinuri cumplite în iad timp de 3 zile şi 3 nopţi, după care vor fi nevoiţi să treacă înot un râu de metal topit, care-i va curăţa. Ca urmare a respectivului act cathartic şi ei se vor face părtaşi fericirii drepţilor, însă într-un grad inferior faţă de aceştia.

Angromainius însuşi va fi aruncat în focul iadului unde îşi va afla sfârşitul şi concomitent cu el,

27

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

răul existent în lume. În final şi iadul va fi curăţit, iar întreg pământul va fi guvernat de fericire şi puritate.

O altă religie în care se găsesc elemente mesianice este cea a vechilor mexicani. La fel de multe alte popoare, aztecii s-au înscris şi ei pe o linie heliocentrică, fapt care a constituit cauza actelor de cruzime din cadrul cultului. Exista credinţa că soarele se hrănea cu inima omului şi numai această mâncare era capabilă să-i confere energia necesară parcurgerii drumului său zilnic pe cer. De aceea, cu prilejul eclipselor, jertfele umane aduse astrului diurn atingeau proporţii enorme. Săvârşirea acestui ritual decurgea în felul următor: era aleasă persoana destinată sacrificării, de obicei un prizonier de război, apoi era înveşmântată special pentru ceremonie.

Astfel pregătită, victima urca treptele templului până ajungea pe platforma superioară. Aici era imobilizată de către patru preoţi şi aşezată pe piatra de sacrificiu. Un al cincilea preot îi sfâşia pieptul cu un cuţit ceremonial şi-i extrăgea inima care, încă pulsând, era consacrată soarelui şi apoi pusă într-un vas făcut din pietre preţioase. Trupul era aruncat mulţimii spre a fi consumat, aztecii crezând că mănâncă însuşi trupul zeului căruia i s-a adus jertfa.

Acestea sunt motivele principale pentru care vechii mexicani erau obsedaţi de sânge şi de procurarea victimelor din rândurile altor populaţii. In acest context întâlnim credinţa că va veni un mare reformator religios care va înlocui sacrificiile umane sângeroase cu o jertfă neprihănită. Ceea ce este demn de menţionat este faptul că statuile lor sacre reprezintă, în cele mai multe cazuri, un şarpe rupt în bucăţi de Teotl, zeul soarelui.

Elemente mesianice cuprinde şi religia romanilor. În cărţile sibiline se vorbeşte într-un mod destul de clar despre venirea unui împărat mântuitor. Referindu-se la Sibilele Cumeice, Virgiliu spune: … iată odrasla nouă se trimite din înălţimile cerurilor. Fie ca acest prunc care se naşte, cu care se încheie secolul de fier şi se va restabili secolul de aur pentru întreaga lume, să fie obiectul drăgălaşei tale sârguinţe, curată Lucinie … se va libera întregul pământ de groaza care îl bântuie. El necontenit va primi viaţa dumnezeiască, va vedea pe toţi eroii între locuitorii cerurilor şi el însuşi va fi văzut de ei şi va conduce lumea, pacificând-o cu puterea Părintelui Său …

Istoricii Tacit şi Suetoniu vorbesc într-o modalitate mult mai limpede despre venirea lui Mesia, oferind indicaţii referitoare la timpul şi locul naşterii Acestuia. Primul îşi exprimă convingerea că Orientul va deveni în scurt timp dominant şi că tot atunci se vor ivi în Iudeea cei care vor avea autoritate asupra evenimentelor. Opinia lui Tacit este împărtăşită şi de către Suetoniu, aproximativ în aceiaşi termeni.

Nici din gândirea greacă nu lipsesc anumite repere mesianice. Platon şi stoicii abordează problema Logosului, afirmând că Acesta este puterea lui Dumnezeu, care face să germineze şi să se dezvolte în oameni noţiunile de bine, adevăr, frumos, dreptate, etc. La rândul său, Socrate amplifică însemnătatea acestor idei, denumind Logosul Învăţător universal. Datorită meritului de a fi tratat problema menţionată într-o manieră aproape creştină, o parte din filosofii antici greci au fost pictaţi pe pereţii unor biserici din Moldova.

Tuturor celor expuse până în acest punct li se adaugă un fapt consemnat în Evanghelia după Matei, capitolul 2 şi anume, venirea magilor – mag în limba persană înseamnă înţelept - de la Răsărit, eveniment de mare însemnătate, în baza căruia se poate concluziona, în modul cel mai limpede posibil, că lumea păgână aştepta, la fel ca poporul ales, venirea unui Răscumpărător, cunoscând până şi anumite detalii legate de naşterea Acestuia. Un asemenea detaliu îl găsim la Numeri 24, 17: … o stea răsare din Iacov…, în care Valaam vorbeşte despre steaua care va apărea la naşterea Mântuitorului. Este singura menţiune despre acest fapt unic şi pe care au păstrat-o înţelepţii din generaţie în generaţie. Când a fost plinirea vremii (Gal. 4, 4), magii au văzut la Răsărit steaua Lui şi au venit să se închine Lui (Matei 2, 2). De aici deducem că deşi Israel s-a bucurat de o oblăduire specială din partea lui Dumnezeu, nici celelalte popoare nu au fost excluse din planul divin de mântuire.

Bibliografie: 1.

2.

3.

4.

5.

6.

Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001.

Eliade / Culianu, Dicţionar al religiilor, Bucureşti, 1993.

Dr. Mihălcescu Irineu, Istoria religiunilor lumii, Bucureşti, 1946.

Pr. prof. dr. Mircea Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti,1984.

Silvestru de Canev, Theologia Dogmatică Ortodoxă, vol. IV, Bucureşti, 1903.

Pr. prof. dr. Todoran Isidor / Arhid. prof. dr. Zăgrean Ioan, Manual de Teologie Dogmatică, Cluj, 2000.

28

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

CREZUL ORTODOX – SCURT ISTORIC prof. MIHAI ION BREZAI C. N. I. Matei Basarab Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea

P

rimii creştini şi-au axat viaţa pe învăţăturile transmise lor de către înaintaşi, fără a încerca să le cuprindă cu mintea, să le ofere o explicaţie izvorâtă din raţiune. Situaţia a degenerat, însă, atunci când unele persoane din pătura superioară a societăţii au încercat să explice anumite chestiuni de natură teologică, în special problema Sfintei Treimi. Este adevărat că astfel de tentative mai existaseră şi înainte, înaltele feţe bisericeşti trebuind să se confrunte cu diverse probleme din acest punct de vedere, însă în secolul al IV – lea, odată cu apariţia ereziei ariene, întreaga lume creştină a fost zguduită profund.

Promotorul subordinaţianismului, Arie, era originar din Libia, fiind totodată şi discipolul indirect al episcopului eretic Paul de Samosata. Nu putem şti cu certitudine ce anume a stat la baza conflictului dintre Arie şi episcopul Achila, cel care l-a hirotonit preot. În prima etapă, Arie a încercat să-şi răspândească ideile printre cei apropiaţi, dar ulterior, începând cu anul 318, a făcut acest lucru şi în biserici. Esenţa învăţăturii sale se poate rezuma astfel: 1. Dumnezeu - Tatăl singur este principiul necreat şi nenăscut. Însăşi denumirea de Tată cuprinde inevitabil în sine întâietatea şi superioritatea Sa faţă de Fiul. Arie aducea în sprijinul acestei afirmaţii îndeosebi versetul din Evanghelia Sfântului Ioan: Tatăl este mai mare decât Mine (Ioan 14, 28), ignorând faptul că sensul acestui verset se referă la natura umană a lui Hristos şi nu la natura Lui dumnezeiască.

2. Fiul este creat din voinţa Tatălui, dar nu din fiinţa Lui, ci din nimic, fiind prima Sa creatură, însă nu din eternitate, căci a fost un timp când Fiul n-a existat. Astfel Dumnezeu Tatăl este fără început, în timp ce Fiul are un început.

După părerea eronată a lui Arie, Fiul lui Dumnezeu, fiind creatura Tatălui, nu este din substanţa lui Dumnezeu Tatăl, şi de aceea nu poate fi numit de o fiinţă cu Tatăl, termen pe care Părinţii de la Niceea l-au introdus în 325 în Simbolul de credinţă.

3. Deşi, după opinia lui Arie, Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos este după fiinţa Sa o creatură, schimbător, mărginit, imperfect şi chiar capabil de a păcătui, El se bucură totuşi de cinstea cea mai mare, deoarece prin Fiul, Dumnezeu–Tatăl a creat toate, chiar şi timpul.

4. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este crearea universului, fiindcă Dumnezeu Cel prea înalt, fiind fiinţă absolut pură, nu putea crea universul material decât cu ajutorul unei fiinţe intermediare, căci Dumnezeul suprem nu poate veni în contact direct cu materia, care e rea în sine, căci S-ar întina, idee împrumutată din doctrina eretică a gnosticilor.

5. La creaţie, Fiul a primit măreţia şi puterea creatoare a Tatălui. Fiul poate fi numit şi El Dumnezeu, căci, datorită harului dumnezeiesc primit de la Tatăl, a devenit Fiu adoptiv al Tatălui.

Arie, ne spune Sfântul Atanasie, afirma că Hristos nu este adevăratul Dumnezeu, ci El, ca şi toţi alţii, se numeşte Dumnezeu prin participare.

Datorită tulburării create în Biserică în urma acestei erezii, împăratul Constantin cel Mare a făcut un apel la întâistătătorii acesteia in vederea reaşezării lucrurilor pe făgaşul cel bun. Astfel, în anul 325, la Niceea s-a ţinut primul Sinod ecumenic, la care au participat 318 Părinţi. Aceştia au condamnat erezia ariană, alcătuind totodată primele 7 articole din Simbolul Credinţei. Mărturisirea lor s-a cristalizat în următoarea formă: Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute. Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul Născut, adică din [fiinţa] Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, atât cele din cer cât şi cele de pe pământ; Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât şi S-a întrupat şi S-a făcut om, a pătimit şi a înviat a treia zi, S-a înălţat la ceruri şi va veni să judece viii şi morţii; şi în Duhul Sfânt. Iar pe aceia care spun că a fost o vreme când [Fiul 29

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

lui Dumnezeu] nu era şi că înainte de a Se fi născut nu era, şi că S-a făcut din cele ce nu erau, sau dintr-un alt ipostas sau substanţă, sau pe aceia care spun că Fiul lui Dumnezeu este schimbător sau stricăcios, pe [toţi] aceştia Biserica apostolească şi sobornicească îi dă anatemei.

Tot în cadrul acestui Sinod s-a hotărât modul de calculare a datei Paştilor şi anume, în Duminica întâi după luna plină ce urmează echinocţiului de primăvară. Dacă se întâmpla ca data sărbătorii Învierii Domnului să coincidă cu cea a Paştilor evreieşti, atunci creştinii îşi amânau sărbătoarea cu o săptămână. S-au alcătuit şi 20 de canoane referitoare la organizarea şi disciplina bisericească.

La scurt timp după aceste evenimente, o altă erezie, nu mai puţin periculoasă decât precedenta, a început să-şi inoculeze otrava în minţile multor membri ai Bisericii. Originile sale se regăsesc tot în arianism, numai că de data aceasta a fost atacată cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi şi anume, Sfântul Duh, Căruia I Se nega consubstanţialitatea şi egalitatea cu Tatăl şi cu Fiul. Este vorba despre erezia pnevmatomahilor sau macedonenilor, după numele întemeietorului ei, episcopul semiarian, Macedoniu. Acesta a fost depus din scaun în anul 360, iar activitatea sa a fost continuată de către diaconul Maratoniu. Împotriva acestor eretici se ridică Sf. Vasile cel Mare, care îi combate în lucrarea intitulată Despre Sfântul Duh. În 381, Teodosie cel Mare (379-395) dorind să restabilească liniştea şi ordinea în Biserică, a convocat pe întâistătătorii Bisericii din jumătatea orientală a Imperiului său la un Sinod ecumenic. Sinodul s-a deschis în Constantinopol, la începutul lunii mai 381 şi a durat până la 9 iulie acelaşi an. Au participat 150 de episcopi, printre care mai de seamă au fost următorii: Meletie al Antiohiei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Amfilohiu de Iconiu, Chiril de Ierusalim, Diodor din Tars etc. A mai participat şi Gerontius sau mai corect Terentius, episcop de Tomis (Constanţa), în Scythia Minor.

Sinodalii au redactat o expunere dogmatică prin care mărturiseau consubstanţialitatea şi deosebirea celor trei Persoane divine, pentru a-i combate pe pnevmatomahi, precum şi întruparea desăvârşită a Cuvântului, Fiul lui Dumnezeu, pentru a combate erezia lui Apolinarie. Totodată, ei au păstrat şi revizuit Simbolul niceean, căruia i-au adăugat ultimele cinci articole. Din acest motiv, Crezul ortodox se mai numeşte niceo–constantinopolitan. Mărturisirea de credinţă a părinţilor de la sinodul II ecumenic este următoarea: Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute. Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Măria şi S-a făcut om; şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi, şi S-a înălţat la ceruri, şi şade de-a dreapta Tatălui, şi iarăşi va să vină, să judece vii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci. Şi întru una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Mărturisim un [singur] botez spre iertarea păcatelor.

Aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină. Amin.

Din cele expuse până în acest punct observăm că Părinţii sinodali nu au „inventat” Crezul atunci, în secolul al IV-lea, ci au studiat şi analizat toate aspectele învăţăturilor dogmatice din Crezul fiecărei mari Biserici locale şi au formulat, sintetic, toate adevărurile de credinţă în fraze şi propoziţii, astfel încât să rezulte o expunere scurtă, axiomatică, uşor de folosit în planul catehetic, misionar, liturgic, dogmatic şi apologetic. Părinţii sinodali au reuşit, cu vegherea şi asistenţa Duhului Sfânt, să redea claritatea teologiei creştine, vizavi de cumplita erezie subordinaţionistă a lui Arie din Alexandria, vizând relaţia din veci dintre Tatăl şi Fiul, precum şi vizavi de vicleana cugetare a lui Macedonie, îndreptată împotriva Duhului Sfânt. Astfel, Părinţii sinodali au izbutit să evite capcanele cugetării logice, dar pământeşti, limitate, ale ereziarhilor şi să se menţină la nivelul ceresc al spiritualităţii creştine din epoca Evangheliştilor, a Sf. Apostoli, a apologeţilor şi a Sf.

30

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

Părinţi. Alunecarea spre o aparentă logică filosofică - fie ea platonică sau aristotelică - ar fi fost fatală pentru păstrarea autenticităţii adevărului creştin revelat, în Sfânta Biserică.

Este absolut necesar să menţionăm faptul că in Biserică nu a existat doar simbolul niceo– constantinopolitan. Astfel, în anul 337 sau 338, într-o epistolă adresată lui Iulius al Romei de către Marcel al Ancirei, se găseşte cea mai veche mărturisire în limba greacă a dogmelor creştine, cunoscută sub denumirea de Simbolul apostolic. Versiunea din epistola respectivă este cea prescurtată şi are următorul conţinut: Cred în Dumnezeu Tatăl atotţiitorul şi în Iisus Hristos, Fiul lui cel unul născut, Domnul nostru, care s-a născut din Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara pe vremea lui Ponţiu Pilat şi s-a răstignit şi s-a îngropat şi a înviat din morţi, a treia zi; s-a urcat la ceruri şi şade la dreapta Tatălui, de unde va veni să judece pe vii şi pe morţi; şi în Sfântul Duh, în Sfânta Biserică, în iertarea păcatelor, în învierea trupului.

Până în sec. al IV-lea, originea acestui simbol a fost atribuită de către Părinţii latini Sfinţilor Apostoli, dar ulterior s-a dovedit că lucrurile nu stau aşa. Noul Testament nu menţionează un astfel de simbol de credinţă, iar primii Părinţi, atunci când se împotrivesc ereziilor, nu invocă o asemenea mărturisire apostolică oficială. Sfântul Chiril al Ierusalimului numeşte acest simbol apostolic, nu pentru originea, ci pentru cuprinsul său. Ceea ce se afirmă de către majoritatea Părinţilor şi scriitorilor bisericeşti este faptul că el a fost alcătuit datorită ereziilor care începuseră să apară. Unele pasaje vizează o anumită categorie de eretici: ebioniţi, partizani ai lui Cerint, novaţieni, dochetişti, donatişti etc.

Un alt simbol de credinţă este cel al lui Atanasie. Textul, de mare întindere, reprezintă o mărturisire a dogmei Sfintei Treimi: Oricine voieşte să se mântuiască, înainte de toate se cade lui să ţină credinţa universal, pe care, dacă cineva n-o va păzi întreagă şi neîntinată, fără îndoială se pierde în veac. Credinţa universală aceasta este, ca să cinstim un Dumnezeu în Treime şi Treimea în Unime, neconfundând ipostazele, nici împărţind fiinţa. Căci, una este ipostaza Tatălui, alta a Fiului şi alta a Sfântului Duh; dar, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh una este dumnezeirea, deopotrivă slava, împreună veşnică mărirea. Cum este Tatăl, aşa şi Fiul, aşa şi Duhul Sfânt. Necreat Tatăl, necreat Fiul, necreat Duhul Sfânt; necuprins de minte Tatăl, necuprins de minte Fiul, necuprins de minte şi Duhul Sfânt; veşnic Tatăl, veşnic Fiul, veşnic Duhul Sfânt; dar, nu sunt trei veşnici, ci unul veşnic; căci, precum, nici trei nu sunt necreaţi, nici trei necuprinşi de minte, ci unul necreat şi unul necuprins de minte. De asemenea, atotputernic Tatăl, atotputernic Fiul, atotputernic Duhul Sfânt; dar, nu trei atotputernici, ci un atotputernic. Astfel, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu şi Duhul Sfânt; dar nu trei Dumnezei, ci unul este Dumnezeu. Tot astfel, Domn Tatăl, Domn Fiul, Domn şi Duhul Sfânt; dar nu trei Domni, ci unul este Domn. Căci, precum suntem obligaţi de adevărul creştin să mărturisim pe fiecare: ipostază, Dumnezeu şi Domn, tot astfel suntem opriţi de dreapta credinţă universală să zicem trei Dumnezei sau trei Domni. Tatăl de nimeni nu este făcut, nici creat, nici născut; iar Fiul de la Tatăl singur este, nu făcut, nici creat, ci născut; iar Duhul Sfânt de la Tatăl este, nu făcut, nici creat, nici născut, ci purces. Deci unul este Tatăl, nu trei Părinţi; unul Fiul, nu trei Fii; unul Duhul Sfânt, nu trei Duhuri Sfinte. Şi, în această Treime, nimic nu este mai înainte ori mai pe urmă, nimic mai mare sau mai mic; ci, cele trei ipostaze, egale şi împreună veşnice între ele sunt; încât, în totul cum s-a spus, se adoră şi Treimea în Unime şi Unimea în Treime. Deci, cel ce voieşte să se mântuiască aşa să gândească despre Sfânta Treime. Dar, este necesar, încă, pentru mântuirea veşnică, să creadă drept şi în întruparea Domnului nostru Iisus Hristos.

Deci, credinţă dreaptă este să credem şi să mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este şi Dumnezeu şi om. Este Dumnezeu născut, înainte de veci, din fiinţa Tatălui. Este şi om născut, în timp, din fiinţa Mamei. Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, alcătuit din suflet raţional şi trup omenesc. Egal cu Tatăl, după dumnezeire, mai mic decât Tatăl după partea omenească. El, cu toate că este şi Dumnezeu şi om, totuşi, nu doi, ci unul este Hristos. Este unul, nu prin schimbarea dumnezeirii în trup, ci, prin ridicarea părţii omeneşti la dumnezeire; este unul, cu totul, nu prin confundarea firilor, ci prin unirea ipostazelor. Căci,

31

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

precum suflet raţional şi trup, unul este omul, tot astfel, Dumnezeu şi om, unul este Hristos, care a pătimit pentru mântuirea noastră şi a coborât în Iad şi, a treia zi, a înviat din morţi şi s-a urcat la ceruri şi şade la dreapta lui Dumnezeu şi Tatălui Atotputernic, de unde va veni să judece viii şi morţii. La a cărui venire toţi oamenii vor învia cu trupurile lor şi vor da socoteală pentru faptele lor. Şi cei care au făcut cele bune vor merge în viaţa veşnică, iar, cei care au făcut cele rele vor merge în focul veşnic. Aceasta este credinţa universală, pe care dacă cineva nu o crede cu credinţă şi cu tărie, nu va putea să se mântuiască. În pofida faptului că acest text îi este atribuit Sfântul Atanasie cel Mare, există dovezi incontestabile că autorul este altcineva. În primul rând, lipseşte termenul favorit al Sf. Atanasie şi anume, ομοούσιος şi se găseşte adaosul Filioque. Apoi, stilul şi cuprinsul reflectă teologia Fer. Augustin despre Sf. Treime, din text reieşind că autorul este un fin cunoscător al disputelor din sec. al V-lea legate de Persoana şi cele două firi ale Mântuitorului. Ceea ce se poate afirma cu siguranţă este faptul că, în conformitate cu indicaţiile date de către Cezarie din Arelate şi Venantius Fortunatus, acest simbol a apărut spre sfârşitul sec. al V-lea în Galia, de unde s-a răspândit în Spania, Germania şi Anglia, prin sec. al X-lea ajungând şi la Roma. Aici a fost foarte apreciat, fiind cântat în biserică aproape în fiecare zi, lucru care astăzi nu se mai întâmplă.

Bibliografie: 1. Andrutsos Hristu, Simbolica, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955.

2. pr. prof. Rămureanu Ioan I., pr. prof. Milan Şesan, pr. prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, Manual pentru Institutele teologice ale B.O.R., Ed. I.M.B.O., Bucureşti, 1975.

3. pr. prof. Stan I. Alexandru, Lumina de Duminică, nr. 1, anul VI. 4. Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Anatematismele Sf. Chiril al Alexandriei, Ed. Sf. Nectarie, Bucureşti, 2003.

EDUCAREA ŞI DEZVOLTAREA CARACTERULUI RELIGIOS-MORAL inst. ADRIANA STATIE Școala cu clasele I-VIII nr. 10 Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea

C

aracterul omului trebuie educat şi dezvoltat în acord cu individualitatea sa. La această acţiune contribuie omul însuşi, precum şi societatea în mijlocul căreia trăieşte. La educarea şi dezvoltarea caracterului religios-moral contribuie credinciosul prin puterile proprii, apoi contribuie Biserica prin aspectul ei văzut şi harul lui Dumnezeu. În educarea şi manifestarea caracterului religios-moral, viaţa are o însemnătate mai evidentă în raport cu funcţiunile sufleteşti, dar nu înseamnă că voinţa acţionează fără considerare la latura afectivă a persoanei.

Educaţia caracterului religios-moral este o acţiune de care se leagă o mulţime de probleme esenţiale pentru viaţa individului şi aceea a comunităţii, probleme a căror dezlegare au implicat mulţi membri din elita spiritualităţii umane şi din întinsul câmp al vremurilor. Educaţia acţionează în mod constant şi continuu, realizând o legătură organică între tot ceea ce poate contribui la perfecţionarea omului. Prin educaţie se poate nădăjdui realizarea unităţii morale, unitate care dirijează apoi în mod statornic viaţa şi toate acţiunile omului. Astfel se realizează caracterul religios-moral.

Factorii esenţiali care se fac şi rămân purtători de putere într-un asemenea raport moral sunt: iubirea. Încrederea şi libertatea. Iubirea este sufletul educaţiei, creează mediul cel mai potrivit pentru modelarea omului, pentru desăvârşirea lui. Din dragoste izvorăşte încrederea; aceasta are un rol covârşitor în educaţie, numai încrederea procură statornicie şi continuitate în drumul omului către desăvârşirea lui morală. Din iubire şi încredere izvorăşte libertatea, adică putinţa omului de a urmări nesilit atingerea unui scop moral; fără libertate nu poate exista nici un fel de viaţă morală. Libertatea trebuie înţeleasă şi ca un climat lăuntric, în căldura căruia structura umană se dezvoltă spontan şi în toată plinătatea ei. În educaţie libertatea nu stă în contradicţie cu disciplina; între libertate şi disciplină se stabileşte dintru început o întrepătrundere, care le face să convieţuiască în procesul educaţiv aproape inseparabil.

Având în vedere premisele expuse până aici, caracterul religios-moral creştin poate fi înţeles astfel: unitate spirituală religios-morală realizată şi dezvoltată în dependenţă de idealul 32

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

creştin al desăvârşirii, prin efort individual liber, prin lucrarea Bisericii şi prin asistenţa harului divin şi care unitate se manifestă constant, ferm şi hotărât prin trăsături voluntare raţionale încălzite de sensibilitatea curăţită de patimi şi egoism.

Bibliografie:

1.

Călugăr, pr., D., Caracterul religios-moral creştin, Ed. Reîntregirea, Sibiu

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ÎN CLASELE PRIMARE înv. MIOARA ONOGEA Şcoala cu cls. I-VIII Goranu-Rm. Vâlcea, județul Vâlcea

E

ducaţia religioasă este o activitate care începe din primii ani de viaţă ai omului.

Aceasta se face de către familie şi are ca scop dezvoltarea religiozităţii lui. Esenţa religiei constă, de fapt, în capacitatea fiecărui individ de a fi credincios în felul său, de a putea, prin toate acţiunile şi activităţile sale cotidiene să realizeze o legătură adevărată cu Dumnezeu.Ca obiect de studiu în şcoală, şi mă refer la clasele primare, religia are ca obiectiv fundamental conducerea micilor şcolari spre înţelegerea acelui principiu suprem, creator şi conducător al universului care este Dumnezeu.

Firesc, din acest obiectiv fundamental decurg alte obiective care privesc comportamentul religios al şcolarului, deprinderile lui religioase, trăirile şi sentimentele religioase. Înţelegând conceptul de Dumnezeu, şcolarii se vor comporta în viaţă, mai târziu, ca oameni responsabili, adevăraţi.

Observaţiile mele m-au făcut să înţeleg că obiectul religie are un puternic impact asupra micilor şcolari. Personalitatea lor fiind în formare, tot ceea ce învaţă ei la aceste ore adaugă lucruri bune asupra caracterului, asupra conduitei morale şi a conştiinţei morale, ba poate influenţa şi temperamentul lor.

Se poate spune, de asemenea, în urma observaţiilor efectuate pe clase de elevi din cicluri succesive de învăţământ că acei elevi proveniţi din familii cu o viaţă religioasă profundă, sunt mult mai atraşi de orele de religie, participă activ, sunt mult mai receptivi la aceste ore. Aceşti copii au cu mult mai accentuat sentimentul religios, au o mai puternică trăire religioasă şi un comportament accentuat religios. Copiii care provin din astfel de familii sunt mai ascultători, mai politicoşi, mai altruişti.

Aceşti copii au un mare respect pentru maturi şi mai ales faţă de învăţător/profesor. Din atitudinea imitativă impusă până la urmă de către părinţi, acest sentiment de respect faţă de dascăl devine o atitudine înţeleasă. La aceşti copii sentimentul de respect se manifestă prin supunerea conştientă la disciplina şcolară. Ei înţeleg că dascălul îi conduce spre bine.

Practica a arătat că aceşti copii sunt foarte buni la învăţătură. Ei sunt interesaţi de cunoaştere. Ei vor să descopere lucruri noi şi sunt curioşi de tot ce se întâmplă în jurul lor. Sunt copii sensibili care percep frumosul şi reuşesc să creeze lucruri frumoase. Aceşti copii se leagă afectiv de învăţător şi de tot ceea ce lor li se pare valoros. Este foarte important de spus că ei nu-l iubesc pe învăţător condiţionat (pentru că este bun cu ei), ci îl respectă pentru ceea ce ştiu din familie că face învăţătorul pentru ei, chiar dacă uneori este mai sever.

Revenind nu pot spune că ceilalţi copii care nu provin din familii religioase, nu primesc cu drag orele de religie. Condiţia esenţială însă ca şcolarii să-ţi însuşească o educaţie religioasă este aceea ca dascălul de religie să fie un model de om cu o ţinută morală religioasă. În acest domeniu de activitate – religia- trebuie să primeze exemplul personal. Un dascăl de religie fără un comportament corect, fără o viaţă exemplară religioasă, care să fie cunoscută de cei pe care-i educă, nu va reuşi să realizeze o educaţie religioasă bună. Aceasta pentru că şcolarii mici au o mare capacitate de a intui persoanele cu care vin în contact.

Tot practica mi-a arătat că educaţia religioasă nu poate fi lăsată doar pe seama profesorului de religie. Şi învăţătorul poate realiza prin celelalte obiecte de studiu din ciclul primar o educaţie religioasă, sau poate întări ceea ce ei ştiu de la orele de religie.

33

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

La orice oră de curs dacă momentul psihologic şi logic, permite se poate face educaţie religioasă. Ca învăţător, cred că am responsabilitatea să-i educ pe şcolari şi în spirit religios. Cred că învăţătorul are cea mai mare putere în a-i forma micului şcolar un comportament religios.

Aceasta se poate realiza fie direct, participând împreună cu şcolarii la diverse evenimente religioase ale bisericii, fie prin activităţile extracurriculare pe care le poţi organiza cu elevii. În primul rând se poate vorbi despre serbările şcolare organizate cu prilejul sărbătorilor religioase ale anului: Crăciun, Paşte, Florii.

Aceste serbări sunt prilej de bucurie şi de înregistrare a unor momente de neuitat atât de către elevi cât şi de către părinţi. Mai mult când aceste activităţi se desfăşoară în biserică, impactul emoţional asupra tuturor este foarte puternic.

Se creează în acele momente starea unică de deosebită evlavie şi cuminţenie, de învăţare şi mulţumire sufleteasca. O altă activitate extraşcolară prin care micul şcolar se apropie de Dumnezeu o constituie drumeţiile în mijlocul naturii. Contemplând minunăţiile naturii, admirând privelişti adevărate şi unice precum un răsărit sau un apus de soare, o poiană cu flori, ascultând susurul unui izvor limpede sau freamătul codrului cu siguranţă ei vor înţelege că trebuie să respecte toate aceste frumuseţi dăruite de Dumnezeu.

Vor înţelege că trebuie să protejeze natura pentru ca şi cei ce vor veni după ei să se bucure de minunile ei. În sfârşit, literatura religioasă poate fi un alt mijloc pentru educaţie religioasă. Poeziile, căntecele cu caracter religios trezesc multe sentimente în sufletul copiilor. Mă refer aici la poezii ale poeţilor: G. Coşbuc, Vasile Voiculescu, Vasile Militaru care exprimă imagini şi idei religioase.

Cântecele tradiţionale, colindele cu text religios, datinile noastre, istoria şi tot ce ţine de simţirea şi sufletul nostru românesc trebuie transmise şi însuşite de către şcolari pentru ca ei să le poată duce mai departe. Învăţătorul are în acest sens la dispoziţie obiectul opţional care-i permite să facă aceste activităţi.

Concluzionând pot spune că şi învăţătorul, modelatorul de suflete are o mare însemnătate în realizarea educaţiei religioase a şcolarilor. El, dascălul de ţară, are datoria să dea copiilor o bună educaţie în spiritul valorilor creştineşti şi româneşti.

Bibliografie:

1.

2.

Şt. Bârsănescu: Pedagogia pentru Şcolile Normale, Seminarii, Şcoli Profesionale, Învăţători şi Studenţi Tiberiu Bogdan, Ilie I. Stănculescu: Psihologia copilului şi psihologia pedagogic

EDUCAŢIA RELIGIOASĂ – DIMENSIUNE SPECIALĂ A EDUCAŢIEI GENERALE

D

prof. ANA VALENTINA ANESCU Școala cu clasele I-VIII Take Ionescu Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea

in cele prezentate mai sus desprindem concluzia următoare: în epoca patristică, educaţia se făcea în vederea vieţii de aici în sensul şi în măsura în care această viaţă devenea un instrument pentru câştigarea vieţii celeilalte. Deci, orientarea ei era: prin lumea aceasta spre viaţa veşnică.

Educaţia profană pregătea şi pregăteşte pentru existenţa de aici, pentru a deveni un om de real folos societăţii printr-o viaţă de aleasă creştere şi printr-o temeinică pregătire intelectuală şi profesională. Educaţia din epoca patristică urmărea câştigarea virtuţii şi a desăvârşirii ca trepte care duc la mântuire. Virtutea şi desăvârşirea preconizate de autorii patristici nu erau de natură laică sau exclusiv morale, ci erau de natură eminamente religioasă. Educaţia avea ca scop ultim mântuirea. Suma eforturilor educative ale Sfinţilor Părinţi urmărea mântuirea celor educaţi.

Elaborau, deci, o educaţie soteriologică. Această educaţie avea la bază, în centrul şi în vârful ei pe Hristos. Ea se străduia să facă un Hristos din fiecare persoană care se supunea procesului acesta de educaţie.

Această dimensiune a educaţiei s-a păstrat până în zilele noastre, îmbogăţindu-se în ceea ce priveşte formele de realizare. Educaţia religioasă creştină este o acţiune specific umană, 34

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

desfăşurată în mai multe contexte: familie, biserică, şcoală, societate. Este o lucrare susţinută de iubire, de încredere, de libertate şi de harul lui Dumnezeu. În afară de om, în calitate de educator, educaţia religioasă presupune şi prezenţa dimensiunii transcendente a unui factor informant mai presus de om şi de lume.

Principiul colaborării libere şi active între harul dumnezeiesc şi strădania creştinului în scopul desăvârşirii acestuia din urmă, numit şi principiul sinergismului, stă şi astăzi la baza educaţiei religioase creştin-ortodoxe. Aşa cum mântuirea în şi prin Hristos este posibilă, şi educaţia creştină – ca acţiune premergătoare mântuirii omului, acţiune de perfecţionare continuă – este posibilă.

Căci ea constituie premisa esenţială a mântuirii sufleteşti, fiind necesară în îndrumarea sufletească a creştinului către Dumnezeu, în dezvoltarea puterilor sale morale către ajungerea scopului ultim: realizarea asemănării cu Dumnezeu. În viaţa credincioşilor, educaţia religioasă deţine un rol important, deoarece prin ea se asigură un sens vieţii, o direcţie şi un mod de a exista, o altă perspectivă decât cea pur materială.

Prin acest tip de educaţie se realizează legătura omului cu Dumnezeu, comuniunea fiinţei limitate cu fiinţa infinită. Omul este îndrumat către o viaţă curată, este invitat la o permanentă purificare de patimi şi o creştere în virtute care să-i permită implicarea responsabilă în viaţa activă şi în social.

Rolul fundamental al educaţiei religioase este evidenţiat de Vasile Băncilă într-un mod foarte succint, numind această educaţie consolidarea Botezului, un fel de Botez prelungit. Dacă prin Botez pruncul se naşte la o nouă viaţă, viaţa veşnică, prin educaţia religioasă el continuă acest Botez, asigură creşterea duhovnicească.

Ca orice tip de educaţie în general şi educaţia religioasă are un dublu scop: unul informativ, în sensul că disciplina Religie pune la dispoziţia elevilor o sumă de cunoştinţe specifice, cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, de istorie şi filozofie a religiilor şi necesare pentru o cultură generală, dar şi unul formativ, de interiorizare şi traducere în fapte de viaţă a normelor religioase.

La întrebarea: ce se urmăreşte prin educaţia religioasă?, părintele Dumitru Călugăr propune următorul răspuns: caracterul religios moral-creştin. În sens biblic, teologic, a educa un suflet, a-l forma şi a-l convinge pentru un anumit fel de viaţă, nu înseamnă numai a-l instrui cu reguli de memorizat, a-l face să memoreze preceptele noii învăţături, ci, mai mult, a-i forma toate facultăţile sale sufleteşti pentru a-şi atinge scopul final, mântuirea. Deci, ţinta prioritară a educaţiei religioase este formarea caracterului şi a personalităţii desăvârşite.

Putem considera educaţia religioasă drept un prilej de cercetare a sinelui, de cunoaştere a propriilor idealuri, prilej de fortificare interioară, orientare a omului spre lumea valorilor absolute şi o cale de perfecţionare a persoanei atât din punct de vedere religios, cât şi intelectual, moral, estetic, civic, fizic. Cunoscându-ne pe noi înşine, îi cunoaştem mai bine pe cei din jur, ne cunoaştem aproapele, îi înţelegem credinţa şi ne deschidem cu mai multă dăruire pentru a duce o viaţă de comuniune creştină.

Educaţia religioasă se realizează în familie, Biserică şi şcoală, de către părinţi, preoţi şi profesori. Există o strânsă legătură între aceşti factori educativi, conlucrarea lor determinând transmiterea valorilor credinţei şi formarea conduitei exemplare. O educaţie temeinică şi durabilă este cea începută în familie, încă din fragedă copilărie, continuată în şcoală şi consolidată prin diferite activităţi ce se derulează în Biserică şi societate.

Biserica a aşezat la temelia ei încă de la început principiul învăţământului, potrivit poruncii lui Iisus Hristos: Mergând, învăţaţi toate neamurile (Matei 28, 19) dată Sfinţilor Apostoli şi prin ei slujitorilor bisericeşti din toate timpurile. Începând din epoca apostolică şi continuând în cea patristică, s-a acordat o importanţă majoră învăţământului catehetic.

Desfăşurat de Sfinţii Apostoli după practica şi metodele Mântuitorului, învăţământul a fost continuat cu acelaşi zel de Părinţii Apostolici şi de Sfinţii Părinţi, dezvoltându-l prin introducerea unor elemente noi corespunzătoare specificului psihologic şi cerinţelor religioase şi spirituale ale catehumenilor.

35

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

În Biserica Ortodoxă, învăţământul religios este unul dintre elementele constitutive ale întreitei activităţi desfăşurate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, alături de sfinţirea vieţii şi conducerea credincioşilor pe calea mântuirii. Fiind practicat de la început pe cale orală, el a primit denumirea de cateheză, de la cuvântul neo-testamentar katihein care are sensul de: a face să răsune, a spune ceva de la loc înalt, a anunţa o veste, a anunţa pe cineva prin viu grai (Luca 1, 4; Fapte 18, 25; 21,21; Romani 2, 18; Galateni 6, 6.).

De-a lungul timpului, acest învăţământ s-a realizat sub diferite forme, în funcţie de contextul istoric şi religios al fiecărei perioade, ajungând până în zilele noastre sub forma învăţământului pe clase şi lecţii.

Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de învăţământ a fost întotdeauna pozitivă, considerându-l o obligaţie fundamentală pentru fiecare membru al ei. Convingerea sa constă în principiul pedagogic că nimeni nu poate fi desăvârşit dacă nu-şi luminează mintea cu ajutorul învăţăturii care trezeşte sentimente înalte şi determină voinţa spre realizarea faptelor bune.

Bibliografie:

1.

2.

3.

4.

***, Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001 Coman, I., G., Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1988 Gordon, Vasile, Elemente pentru cursul de Catehetică, anul al III-lea, 2001 Micle, V., Iniţieri catehetice, Eparhia Râmnicului, 1988

FAMILIA CREȘTINĂ - FACTOR ȘI MEDIUL DE DEZVOLTARE A CARACTERULUI ȘI PERSONALITĂȚII RELIGIOS-MORALE A TINERILOR prof. LAURA STROESCU Școala cu clasele I-VIII nr. 10 Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea

Î

tradiţia creştină datoria familiei şi a instituţiilor educative este cultivarea iubirii, bucuriei, veseliei, păcii, răbdării, bunătăţii, blândeții, dorinţei de a face binele, fidelităţii, modestiei, înfrânării.

Necesitatea fundamentală a unei educaţii a copiilor rezultă din faptul că prin intermediul lor se poate reconstrui o societate, dar în acelaşi timp una din marile probleme ale unei societăţi în reconstrucţie o reprezintă tocmai educaţia copiilor. Iată de ce o societate, care nu se preocupă de educarea copiilor este o societate fără viitor.

Educaţia moral-creştină a copiilor mai este necesară şi pentru faptul că odată cu dezvoltarea sa fizică copilul începe să-şi pună tot mai mult şi mai acut problema destinaţiei sale în această lume şi învaţă să facă diferenţa între bine şi rău, astfel că încetul cu încetul înlăuntrul său se trezeşte conştiinţa. În mintea sa copilul începe să conştientizeze iubirea şi antipatia, apar apoi sentimentele de ruşine şi de onoare. Pentru ca toate aceste puteri, care îl ridică pe om către asemănarea sa cu Dumnezeu, să se dezvolte aşa cum trebuie, părinţii sunt datori să urmărească cu mare atenţie dezvoltarea morală a copilului lor. Educaţia are o dublă menire, pe de-o parte să anuleze pornirile rele, iar pe de alta să le sădească pe cele bune (Sf. Irineu).

Pentru a face cât mai uşor binele, omul trebuie să dorească acest lucru şi să se obişnuiască să îl săvârşească. De aceea omul trebuie condus spre această obişnuinţă prin educaţie, chiar de la o vârstă fragedă. Acest lucru i-ar permite mai târziu, ca în condiţiile în care cunoaşte binele şi are ca ajutor raţiunea şi voinţa, să săvârşească acest bine.

Procesul educativ este antrenat de diferiţi factori, care fac posibilă derularea sa.

Principalele motoare ale acestui proces sunt familia, şcoala şi biserica, accentul căzând pe familie, deoarece ea este fundamentul educării copilului. Părinţii rămân primii şi cei mai importanţi educatori ai copiilor, mai întâi pentru că îi influenţează moral de la vârsta cea mai fragedă şi apoi pentru că au asupra lor autoritatea incomparabilă a iubirii părinteşti, căreia copiii îi răspund cu iubire filială. Aşadar, părinţii rămân principalii educatori ai copiilor prin exemplul lor de comportament şi iubire adevărată. Dreptul, dar în acelaşi timp şi datoria părinţilor de a fi educatori îşi au rădăcinile în vocaţia soţilor de a fi participanţi la acţiunea creatoare a lui

n

36

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

Dumnezeu, deoarece aducând pe lume o fiinţă ei îşi asumă în mod automat şi vocaţia de creştere şi dezvoltare a acesteia, iar pentru aceasta este nevoie şi de educaţie pe măsură.

Odată cu venirea pe lume a copiilor, părinţii se încarcă cu o dublă responsabilitate, asigurarea dezvoltării trupeşti şi asigurarea dezvoltării morale. Dintre aceste două îndatoriri, nici una nu trebuie neglijată, dar cea mai mare însemnătate o are asigurarea dezvoltării morale, deoarece aceasta are ca ţintă eternitatea vieţii sufleteşti, pe când dezvoltarea trupească se referă la lucruri temporare.

Direcţia spre care trebuie să tindă educaţia în familie este cea pentru valorile esenţiale ale vieţii umane. În ciuda greutăţilor care apar de-a lungul drumului educativ, părinţii au datoria de aşi forma copiii în spiritul încrederii şi curajului pentru valorile esenţiale ale vieţii umane, aceştia trebuie să fie învăţaţi să trăiască într-o libertate justă faţă de bunurile materiale şi auster şi să înţeleagă astfel faptul că, adevărată valoare a omului nu reiese din ceea ce are, ci din ceea ce este.

Alte direcţii de mare importanţă în procesul de educare a copiilor în cadrul familiei sunt: educarea respectului faţă de sine, a respectului faţă de alţii, a stăpânirii de sine, a curajului, a curajului moral, a voinţei, a modestiei, a limbajului, educarea spre generozitate, educarea copilului spre descoperirea propriei contribuţii la educarea sa. Este foarte important de asemenea ca părinţii să cultive în sufletele copiilor frica de Dumnezeu deoarece numai dacă copilul este învăţat să fie evlavios, putem avea speranţe că şi la maturitate va fi evlavios şi va respecta principiile în care a fost crescut.

Aşadar educaţia în familie este o parte indispensabilă a procesului educativ. Prin educaţia primită în familie tinerele generaţii se pregătesc treptat pentru inserarea lor în societate.

Bibliografie: 1.

Moisin, A., Arta educării copiilor şi adolescenţilor în familie şi în şcoală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

HRISTOS CEL ÎNVIAT, CONTEMPORANUL NOSTRU înv. ANA BURDUAZĂ Școala cu clasele I-VIII Nr. 10, Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea inst. MARIA STĂNICĂ Școala cu clasele I-VIII Nr. 10, Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea HRISTOS A ÎNVIAT!, Ce vorbă sfântă, Îți simți de lacrimi calde ochii uzi, Și-n suflet parcă Serafimi îți cântă, De câte ori, creștine, îl auzi.

(George Coșbuc)

D

umnezeu a creat lumea din iubire și tot din iubire față de oameni, L-a trimis pe Unicul Său Fiu să se jertfească pentru mântuirea neamului omenesc. Învățătura despre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos se află în centrul credinței creștine: Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră spune Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 15, 17). Învățătura ortodoxă arată că Mântuitorul S-a întrupat pentru noi, a suferit, a fost dat la moarte, iar a treia zi a înviat (Crezul).

Dumnezeu adevărat, Hristos este pretutindeni fiind nedespărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt.

Om adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost îngropat ca un mort, înfășurat în giulgiurile de îngropare.

Dumnezeu – om, Mântuitorul s-a coborât la iad biruitor, a sfărâmat încuietorile iadului și a scos pe cei ce au crezut în El (I Petru 3, 19-20). În același timp, El a fost în rai cu tâlharul care s-a mântuit în ultima clipă a vieții lui: Astăzi vei fii cu Mine în rai (Luca 23, 43), ceea ce arată că Fiul lui Dumnezeu a murit pentru întreg neamul omenesc.

37

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

Învierea Mântuitorului este și rămâne o taină ce nu poate fi ușor de înțeles de noi, oamenii. În fiecare Evanghelie avem mărturii ale Învierii Domnului: în Evanghelia de la Matei în Capitolul 28, în Evanghelia de la Marcu în capitolul 16, în Evanghelia după Luca în capitolul 24, iar în Sfânta Evanghelie de la Ioan în capitolele 20 și 21. Sfântul Apostol Pavel vorbește despre Învierea Domnului în Epistola către Corinteni, capitolul 15. Învierea Domnului se sărbătorește în fiecare an la o săptămână după sărbătoarea Floriilor.

Sărbătoarea este prilej de mare bucurie pentru creștinii ortodocși. În noaptea de Înviere creștinii merg la biserică. Fiecare om are în mână o lumânare pe care o va aprinde de la lumânarea adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este simbolul Învierii, al biruinței vieții asupra morții și al luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. Începând cu această noapte, timp de patruzeci de zile creștinii ortodocși se salută astfel: Hristos a înviat! și răspund Adevărat a înviat!

Creștinii îl cinstesc pe Mântuitorul pentru Jertfa Sa prin iubire, rugăciune, post, respectarea sărbătorilor, spovedanie, împărtășanie, fapte bune și participarea la Sfintele slujbe.

Mântuitorul cel înviat și slăvit este contemporanul nostru! Îl rugăm să fie alături de noi acum, mai mult ca oricând pentru că avem nevoie de dragostea și ajutorul Său.

Fiul lui Dumnezeu este contemporanul nostru pentru că fără El nu putem face nimic. Este alături de noi și la necazuri și la bucurii. Îl rugăm să ne dăruiască înțelepciune și sănătate, să ne ocrotească și să ne îndrepte pașii spre ceea ce este bun și de folos sufletului nostru. Ne dorim să ne însoțească oricând și pretutindeni. Pentru aceasta este important să-i mulțumim Mântuitorului pentru toate și să fim alături de El prin respectarea învățăturii Sale participarea la sfintele Taine și la Sfintele slujbe ale Bisericii noastre.

Bibliografie:

1.

Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994

IISUS HRISTOS-MODEL SUPREM DE SFINŢENIE prof. NADIA VASILICA ILIESCU Școala cu clasele I-VIII, Waldorf, Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea Iisus Hristos este sfinţenia absolută îmbrăcată în haina smereniei şi împărtăşită tuturor prin iubire. El este virtutea însăşi ,soarele sfinţeniei din care strălucesc ca nişte raze toate virtuţile.

S

finţenia divină s-a întrupat ca să fructifice moral omenirea, să rodească mii şi milioane de sfinţi. Ea s-a întrupat ca din butucul viei să vlăstărească în decursul veacurilor noi mlădiţe de sfinţenie, care să rodească îmbelşugat; să ne sfinţească, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui (Evrei 12, 10). Existenţa sfinţilor este mărturia puterii sfinţeniei lui Hristos: ei sunt roadele sfinţeniei Lui, răsfrângerea minunată şi variată a acestei sfinţenii.

Hristos este şi rămâne Modelul şi ţinta vieţii noastre. Înţelegem din paginile Noului Testament că El este Modelul prin excelenţă pentru toţi creştinii. Este Modelul de smerenie, de blândeţe, ascultare, înţelepciune, iertare şi dragoste faţă de vrăjmaşi. Este model de comportament şi slujire faţă de aproapele, dar este şi țintă pentru că urmând învăţăturii Sale, putem ajunge la asemănarea cu Dumnezeu la starea de desăvârșire pentru a fi locuitori ai Împărăţiei Cerurilor. Ţinta spiritualităţii creştin–ortodoxe este unirea credinciosului cu Dumnezeu în Hristos.

Dar cum Dumnezeu este nesfârşit, ţinta unirii cu El sau a desăvârşirii noastre nu corespunde niciodată unui capăt de la care să nu se mai poată înainta. Toţi părinţii răsăriteni spun că desăvârşirea nu are hotar. Îmbrăcarea în haina nouă primită la Botez Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat (Galateni 3, 27), presupune şi începutul urcuşului duhovnicesc care se desfăşoară pe

38

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

parcursul întregii noastre vieţi. Dacă Botezul este poarta de intrare spre Rai, trebuie să ne şi dorim să mergem pe drumul spre Rai,urmând lui Hristos şi trăind viaţa în Hristos.

Hristos este pentru noi lumina Eu sunt Lumina lumii, cel ce–Mi urmează Mie, nu va umbla în întuneric,ci va avea bucuria vieţii (Ioan 8, 12) şi ne descoperă drumul spre lumina Împărăţiei Cerurilor. Celor ce-l urmează prin cuvânt şi faptă le făgăduieşte lumina vieţii, bucuria comuniunii cu Dumnezeu şi cu sfinţii în Împărăția Sa. Aceasta este răsplata la care suntem chemaţi încă din creaţie şi la această răsplată nădăjduim să ajungem cu toţii dacă trăim în lumina lui Hristos,dacă sufletul şi viaţa noastră este lumină şi nu întuneric pentru cei din jur, dacă nu cădem în noroiul păcatelor. În lumina Sfintei Evanghelii înţelegem viaţa creştină, slujirea şi misiunea noastră într-o lume în care trebuie să domnească dragostea, pacea, buna-înţelegere, prietenia, slujirea aproapelui şi grija faţă de acesta N-am venit să slujesc, ci Eu să slujesc lumii (Matei 20, 28). Hristos ne îndeamnă şi pe noi spunând cel ce vrea să fie întâiul între voi, acela să fie slugă tuturor (Matei 20, 26-27), de aceea creştinul trebuie să fie într-o continuă stare de jertfă şi de smerenie, pentru a nu cădea în mândria luciferică şi a pierde mântuirea.

Dacă vom face aceasta vom înţelege că Împărăţia veşnicei comuniuni cu Dumnezeu în Treime, în Hristos depinde şi de voia noastră de a ne însuşi această viaţă de comuniune între noi, urmând pilda lui Hristos, Care a mers până la jertfa de pe cruce pentru noi...

Hristos ne învaţă să căutăm binele şi frumosul din om, chiar şi în al aceluia în care Chipul lui Dumnezeu fiind s-a alterat atât de mult, încât nu-şi mai onorează numele de om.

El a venit şi pentru cel bolnav, dispreţuit şi păcătos, făgăduind că: oricine va crede şi se va boteza se va mântui (Marcu 16,16).

Prin Botez suntem chemaţi a fi urmaşi ai Lui de bună voie, privind la pilda Sa (Filip. 2, 611).

Suntem datori să-L mărturisim pe Hristos Cel Înviat, să ne apropiem de învăţătura Evangheliei Sale ştiind că de ascultarea şi împlinirea ei şi de urmarea lui Hristos depinde fericirea noastră veşnică. Cel ce ascultă Cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis la Judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă. (Ioan 5, 24).

Sfinţii sunt cei care s-au apropiat cel mai mult de Modelul Hristos, urmându-l prin împlinirea poruncilor şi printr-o viaţă curată. Ei devin la rândul lor modele pentru viaţa noastră.

Pentru că viaţa omului este divină şi rostul şi scopul ei este divin. Ea nu trebuie trăită la întâmplare, nici risipită, ci trebuie trăită in aşa fel încât să arate obârşia sa dumnezeiască. Fiind sămânţă din sămânţă, har din har, viaţa omului are în sine de la Dumnezeu puterea creatoare de a se înnoi şi prelungi. Mişcările ei sunt circulare, se întorc de unde au plecat: trupul se întoarce în pământul din care a fost alcătuit, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu, care l-a creat (Ecclesiast 12, 7). De aceea şi viaţa a fost asemănată cu cercul. Simbolul vieţii e cercul: tot ce pleacă de la Dumnezeu e nemuritor ca şi Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu. Tot ce pleacă de la om se întoarce la om, şi binele şi răul. Tot răul pe care-l fac oamenii altora numai lor îl fac; şi tot binele pe care îl fac altora numai lor îl fac. Iată de ce e bine să fie omul bun, să fie altruist, să trăiască o viaţă căt mai curată, morală, sfăntă, religioasă, dumnezeiască.

Despre această viaţă dinăuntru, vorbeşte Mântuitorul când spune: împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21). Dumnezeu are tron şi sălaş în mintea, în sufletul, înlăuntrul omului. Aici gândim şi simţim pe Dumnezeu, aici primim pe Dumnezeu, aici trăim cu Dumnezeu, aici este împărăţia lui Dumnezeu cu toate luminile, bucuriile şi harurile ei.

Pentru fiecare creştin în parte, viaţa duhovnicească începe în Taina Sfântului Botez, deodată cu naşterea din apă şi din Duh (Ioan 3, 27). Atunci pătrunde şi se închide Hristos în inima noastră, precum a scris: câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat (Galateni 3, 27).

După naştere urmează creşterea în har şi sporirea darurilor dumnezeieşti până la asemănarea în bunătate, iubire, înţelepciune şi sfinţenie cu Dumnezeu.

Creştinul bun trăieşte viaţa duhovniceacă cu inima şi cu privirea îndreptate spre modelul vieţii noastre, spre culmile desăvârşirii, spre Hristos Dumnezeu. Viaţa duhovnicească e o călătorie printre stânci spre patria cerului. După cum corăbierii cârmuiesc cu grijă corabia ca să n-o

39

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

izbească de o stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. În viaţa duhovnicească se cuprinde toată mântuirea şi religia omului. De aceea grija de viaţa duhovnicească ne face oameni buni şi iubitori de Dumnezeu.

Viaţa sufletească, duhovnicească, religioasă şi morală, în toată frumuseţea, bunătatea, desăvârşirea şi veşnicia ei ne-a descoperit-o Iisus Hristos prin exemplul vieţii şi învăţătura Evangheliei Sale. Viaţa Mântuitorului este un model pentru lumea întreagă. Nimeni n-a trăit o viaţă mai frumoasă şi mai desăvârşită în bunătate, în iubire şi sfinţenie decât El; nimeni nu ne-a arătat mai bine decât El ce să creadă şi cum să trăiască omul ca viaţa lui să fie curată pe pământ şi fericită în ceruri; nimeni nu ne-a dezvăluit în învăţături mai luminoase tainele şi drumurile vieţii adevărate ,aşa după cum o voieşte Dumnezeu şi o doreşte inima omului ,cum ne-a descoperit-o El în Sfânta Evanghelie.

Taina, puterea, frumuseţea, sfinţenia, plinătatea şi veşnicia vieţii omului se descoperă mai limpede, mai pe înţelesul şi în folosul tuturor prin Iisus Hristos. El dezleagă taina vieţii.

Iisus Hristos, strălucirea slavei şi chipul fiinţei lui Dumnezeu (Evrei 1, 3), este Paştele nostru, adică viaţa şi învierea noasră, chipul desăvârşit, modelul vieţii curate, aşa cum se revarsă şi curge din izvorul ei dumnezeiesc, după cum Însuşi spune: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viața.

Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine (Ioan 14, 6). Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trăi (Ioan 11, 25). Eu sunt pâinea vieţii ... pâinea lui Dumnezeu care se coboară din cer şi dă viaţă lumii (Ioan 6, 33-35). Viaţa-i una cu Hristos şi Hristos e una cu viaţa. Într-însul era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor (Ioan 1, 4). Hristos a răbdat patimile de bunăvoie: a primit crucea, a suferit moartea şi a vestit învierea cu atâta siguranţă de sine şi seninătate pentru că El cunoştea şi descoperea omenirii taina vieţii. El ştia că viaţa nu încetează cu moartea şi mormântul, că viaţa este nemuritoare, viaţa este dumnezeiască şi de-a pururi biruitoare. Viaţa are o valoare divină şi o putere nemuritoare, dătătoare de suflare vie, de aburi, de umbră, de flori şi de seminţe roditoare.

După Evanghelie, viaţa este un dar de la Dumnezeu, un mărgăritar viu, mai frumos şi mai scump decât toate mărgăritarele; o corabie încărcată cu daruri dumnezeieşti, care călătoreşte spre limanul mântuirii, spre veşnicie. Pentru valoarea ei negrăită şi pentru frumuseţea ei veşnică Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a jertfit şi a înviat; pentru aceasta sărbătorim Învierea Domnului în toate duminicile de peste an şi de aceea toate sărbătorile creştine rotesc în jurul Paştilor ca stelele în jurul soarelui, ca să ne spună mereu, să ne cânte, să ne strige, să ne înveţe că viaţa e nemuritoare şi divină, că Învierea e primăvara vieţii veşnice şi inima credinţei noastre creştine.

Apostolii îşi leagă toată credinţa, toată nădejdea, iubirea şi viaţa lor de viaţa, Evanghelia şi Învierea Mântuitorului. Doamne, întreabă Sfântul Apostol Petru, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice (Ioan 6, 68). Pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig scrie Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 1, 21).

Viaţa creştinului este o taină. Viaţa noastră e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci vă veţi arăta şi voi cu El în slavă (Coloseni 3, 3-4).

Sfinţii Părinţi ne încredinţează că prin Iisus Hristos, viaţa s-a arătat, nădejdea s-a întemeiat, credinţa s-a întărit, Evanghelia s-a propovăduit şi omul cel pământesc a doua oară s-a zidit.

Viaţa în toată frumuseţea şi slava ei sfântă şi veşnică s-a arătat prin Iisus Hristos. El o are, El o făgăduieşte (I Ioan 2, 25), El o şi dăruieşte: Oile mele ascultă glasul Meu şi Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţă veşnică şi în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va răpi din mâna mea (Ioan 10, 27-28).

Pentru creştini viaţa în Hristos, viaţa veşnică, e o moştenire (Rom. 8, 16-18). Ea se dobândeşte şă se moşteneşte prin credinţa în Hristos, prin har, prin trăirea în virtuţi şi fapte bune, prin luptă, prin lepădarea de lume şi urmarea lui Hristos oricine urmează Mântuitorului însutit va lua şi viaţa veşnică (Matei 19, 29). De aceea viaţa se cuvine trăită după voia şi sfatul lui Dumnezeu: în iubire şi în sfinţenie, în pace şi frăţească unire. Viaţa fiecărui creştin se cere să fie

40

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

tot aşa de curată şi sfântă ca şi viaţa lui Iisus Hristos, precum e scris: Viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor (2 Corinteni 4, 11). Biruitorii sunt scrişi în cer, în cartea vieţii (Apocalipsa 2, 10).

Biserica Ortodoxă înţelege viaţa astfel: cât mai apropiată şi unită cu Hristos-Viaţa, izvorul şi modelul vieţii noastre. De aceea repetă de atâtea ori aproape în toate slujbele ei chemarea şi îndemnul: Pe noi înşine, unul pe altul şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. În şcoală nu se urmăreşte numai dobândirea de cunoştinţe despre Dumnezeu. Se urmăreşte o comunicare reală cu Dumnezeu, o trăire, o simţire a credinţei, dobândirea de comportamente, formarea unor deprinderi şi a unei vieţi duhovniceşti pentru că învăţătura creştină presupune dragoste, trăire, sensibilitate, faptă, implicare. În această încercare şi cunoaştere a lui Dumnezeu trebuie să înţelegem că Dumnezeu continuă să se reveleze. El lucrează încă. Îşi revelează puterea. Într-un anumit sens, revelaţia este încheiată cu Hristos în care s-a întrupat Fiul Tatălui, întreaga iubire a Tatălui pentru oameni, întreg planul lui faţă de făptura sa. Dar ceea ce nu s-a încheiat este adâncirea cunoaşterii Tatălui, care este în Hristos. Nu am sfârşit să-l cunoaştem pe Hristos câtă vreme nu suntem uniţi cu Hristos în Duhul, desăvârşirea revelaţiei nu este încheiată. Revelaţia este desăvârşită în Hristos, dar ea trebuie să pătrundă în fiecare inimă conştientă.

Nimeni dintre noi nu e desăvârşit, dar nimeni nu e scutit de datoria, nici lipsit de putinţa desăvârşirii. Stejarul creşte clipă de clipă fără să-l audă sau să-l vadă cineva. Tot la fel trebuie să creştem şi noi în Domnul. Primăvara cheamă florile, florile cheamă culorile şi culorile cheamă roadele din adâncuri. La fel şi noi trebuie să chemăm din adâncul sufletului nostru la lumina zilei virtuţile şi faptele cele bune, să dezvăluim chipul lui Dumnezeu din noi şi să facem întotdeauna voia Lui cea bună şi plăcută şi desăvârşită (Matei 6, 10).

Nu este uşoară calea spre desăvârşire ... De câte ori loveşte sculptorul cu dalta şi ciocanul până când scoate, ciopleşte şi netezeşte din stâncă opera de artă! ... Tot aşa şi noi, o viaţă întreagă suntem datori să ne cioplim, să ne şlefuim, să ne desăvârşim sufletul. Dacă din piatră se poate face operă de artă, cu atât mai sigur se poate face din omul trupesc om duhovnicesc, sfânt, chiar şi din făptura cea mai decăzut.

Bibliografie: 1. ***, Filocalia 1, Sf. Antonie cel Mare , trad. de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Harisma,Bucureşti,1993 2. Felea, Pr., I, Spre Tabor, vol. I, Editura Crigarux , Piatra Neamţ, 2007 3. M. A. Costa de Beauregard, Mica dogmatică vorbită, trad. D. Stăniloae, Editura Deisis, Sibiu, 1995 4. Mladin, ierom., prof., Nicolae, Iisus Hristos în viața morală a credincioșilor, în Studii Teologice, nr. 1-2/1956, seria a II-a, an VIII, București 5. pr. prof dr. acad. Dumitru Stăniloae ,Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987 6. pr. prof dr. acad. Dumitru Stăniloae., Ascetica şi Mistica Ortodoxă, vol. II, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1993

PRINCIPII DIDACTICE UTILIZATE DE MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS

N

prof. JEANINA MIHAELA MARINESCU Şcoala cu clasele I-VIII Take Ionescu, Râmnicu Vâlcea județul Vâlcea educ. LAURA MARINESCU Şcoala cu clasele I-VIII Popeşti - Fârtăţeşti, județul Vâlcea

umit Învăţător de nenumărate persoane care i-au ascultat cuvântul, Iisus Hristos a fost Învăţătorul prin excelenţă al unui învăţământ care a constituit sursă de inspiraţie şi model didactic pentru cei ce au devenit la rândul lor vestitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Aspectul didactic pe care vom încerca să-l surprindem vizează în primul rând modul în care Domnul Iisus Hristos a învăţat, altfel spus cum şi-a exercitat misiunea didactică.

Pedagogia Sa este o pedagogie a oralităţii care doreşte să trezească atenţia destinatarilor.

Iisus, ca învăţător, a ştiut să îmbine cu măiestrie pentru fiecare caz, cu priceperea, talentul şi dragostea caracteristică personalităţii Sale, toate mijloacele care mai târziu, în timpuri moderne, au fost conturate ca fiind principii didactice.

41

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

Lucrarea didactică a lui Iisus Hristos ne oferă o îndrumare înţeleaptă şi un stimulent plin de viaţă pentru cucerirea minţii, inimii şi voinţei ascultătorilor. Aşadar, nu doar raţiunii s-a adresat Mântuitorul, cât mai ales sufletului, căci silogismele raţionale, oricâtă admiraţie ar stârni din partea ascultătorilor, nu mişcă inima şi nu determină, în final, săvârşirea faptelor bune.

Fireşte că în catehizarea Mântuitorului nu vom căuta o metodologie şcolărească, dar vom afla principii permanent valabile pentru educaţia şi învăţământul religios-creştin.

Lucrarea învăţătorească a Domnului Hristos nu este şablonică, ci elastică şi variată, ţinând seama de organul aperceptiv, adică de etate, gradul de cultură, profesiunea şi preocupările ascultătorilor Săi.

De aceea vorbeşte plugarilor despre semănat, podgorenilor despre lucrătorii viei, pescarilor despre tâlcul pescuitului etc. Lui Nicodim care era erudit şi curat cu inima, îi oferă o privire profundă în planul mântuirii chiar la începutul activităţii Sale. De asemenea, samarinencei, care avea un spirit activ, un suflet bun, i se destăinuie ca prooroc şi Mesia cel adevărat, printr-un dialog condus cu multă şi profundă psihologie.

Pedagog desăvârşit se dovedeşte Domnul Iisus Hristos în aplicarea principiilor didactice.

Despre învăţământul Lui trebuie spus că este: psihologic, natural, intuitiv, plăcut şi interesant, activ, educativ, practic, temeinic şi durabil.

Bibliografie: 1.Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Editura Sofia, Buc., 2004 2.Pr. Prof. Dr. Dumitru Călugăr, Catehetica, Buc., 1976 3.Mihai Floroaia, Rolul metodei didactice în învăţământul religios, Editura Alfa, Piatra Neamţ, 2004 4. Magistrand Mihail Gabriel Popescu, Mântuitorul ca învăţător al Sfinţilor Apostoli, în „Studii Teologice”,1962 5. Pr. Mihail Bulacu, Studiu introductiv în Catehetica Ortodoxă, Oradea, 1928

PERSOANA UMANĂ – DESTINATAR AL EDUCAŢIEI prof. ANASTASIE CONSTANTIN PAPUZU Școala cu clasele I-VIII Nr. 10 Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea

P

ersoana este individul uman aşa cum apare el în ochii altuia, capabil să gândească raţional şi să acţioneze în concordanţă cu valorile normale.

Persoana este forţa internă umană a personalităţii. Chipul lui Dumnezeu în om este dat, iar asemănarea este un postulat. Omul face ceea ce este şi devine ceea ce face.

Sufletul este o componentă specifică a fiinţei umane şi principiu formator unitar şi dinamic al personalităţii. Elementul substanţial şi raţional ce dă forma individuală şi personală a fiinţei umane prin care se distinge atât de Dumnezeu, cât şi de celelalte creaturi. Actualitatea este o categorie opusă acestora. Persoana este personalitatea în potenţă.

După Dumnezeu, omul este existenţa cea mai tainică şi enigmatică din toate lumile cunoscute gândirii omeneşti. Nici una din definiţiile date omului nu dezleagă misterul marii enigme microcosmice, care concentrează în sine întreg universul creat.

Omul însumează toate funcţiunile, instinctele şi o seamă de comportamente similare animalului, el este infinit mai profund şi mai originar decât psihologicul şi biologicul din el, diferenţiindu-se de celelalte vieţuitoare tocmai prin acel ceva absolut – conştiinţa de sine, care, de altfel rămâne inexplicabilă pornind de la lumea naturală şi rămâne o taină pentru această lume.

Numai omul poate fi educat duhovniceşte, pentru că el este purtător de duh şi de cuvânt, după icoana Creatorului, care i se adresează prin Duhul – Care a grăit prin prooroci – şi prin Cuvântul Său – în zilele mai de pe urmă (Evrei, 1, 2). Cu Iisus Hristos ca model al Învăţătorului Suprem, prin lucrarea Sântului Duh în Biserică, s-a dezvoltat pedagogia creştină. Educaţia este un dar, o acţiune specifică omului. Numai omul se educă, animalul se dresează. Dacă educaţia este specifică omului, atunci ea începe o dată cu omul. În acelaşi timp, putem spune că şi religia s-a născut o dată cu apariţia omului, spunea savantul Ivan Paulson, în anul 1963.

O teologie a persoanei umane porneşte de la afirmaţia biblică: omul este chipul lui Dumnezeu, deci incomparabil cu elementele creaţiei. Persoana nu se poate defini nici pornind de la trup, nici de la suflet, nici de la inteligenţă; ea este o realitate absolută care transcende

42

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

elementele care subzistă în ea. Omul ca persoană transcende evoluţia şi recapitularea în Dumnezeu. Persoana are o funcţie unificatoare în creaţie, în care ea exercită demnitatea sa de preot, de mediator etc., demnitatea de a aduce pe toate în unire cu Dumnezeu. În ea se unifică lumea, fiind puntea, mijlocul dintre creaţie şi Dumnezeu.

Moralismul pune scopul vieţii în împlinirea datoriei, în aşa numitul imperativ categoric.

Datoria împlinită se cheamă virtute, iar virtutea postulează fericirea, care dacă nu se ajunge în această viaţă, va fi dobândită neapărat în viaţa de dincolo de mormânt. Moralismul nu are însă temelie sigură deoarece legea morală, căreia trebuie să se conformeze viaţa omului, ca să-şi împlinească datoria şi să devină virtuos este ceva subiectiv, adică un produs al voinţei omului. Şi voinţa se ştie că este schimbătoare şi nu are destulă putere ca să împlinească ceea ce ea porunceşte. Pentru ca voinţa să aibă această putere, omul ar trebui să renască sufleteşte, adică să dobândească noi puteri sufleteşti.

Originea vieţii, în general şi a omului în special, este în Dumnezeu, Creatorul a toate. Ţinta sau scopul vieţii omeneşti este desăvârşirea morală, care merge până la asemănarea cu Dumnezeu şi unirea cu El, iar mijlocul prin care se ajunge la ţintă este virtutea sau fapta bună.

Omul este călător pe pământ, patria sa este cerul. Totuşi, în trecerea prin această viaţă, el nu este un osândit care caută să-şi împlinească pedeapsa aici, jos, spre a putea apoi intra în viaţa de-a pururi fericită, ci el a fost rânduit să fie regele făpturilor văzute. Să facem pe om – a zis Dumnezeu – după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! (Facere 1, 26).

Tradiţia patristică preferă o concepţie personalistă despre subiect şi ipostas. Astfel, personalismul ortodox afirmă că persoana nu este echivalentă cu conştiinţa care este o proprietate a naturii umane, pe de o parte, iar pe de altă parte, ea păstrează toate semnele şi caracteristicile umanului în special condiţia de moralitate naturală, ca o consecinţă a separării dintre om şi Dumnezeu.

O pedagogie creştină fără Dumnezeu este o absurditate; consecinţele unei educaţii pur seculare se resimt la scară mondială: omul ajunge să se teamă de propria-i umbră, devine sclavul propriilor cuceriri ale tehnologiei şi civilizaţiei, ca o consecinţă a gustării din roadele ambiguităţii binelui amestecat cu răul.

Bibliografie:

1.

2.

3.

Popovici, arhim I., Omul şi Dumnezeu – Omul, trad. Pr. prof. dr. Ioan Ică şi diac. dr. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997 Berdiaev, N., Sensul creaţiei, trad. A. Oroveanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992 Jurca, pr. dr., E., Experienţa duhovnicească şi cultivarea puterilor sufleteşti, Editura Marineasa, Timişoara, 2006

REALIZAREA EDUCAŢIEI MORALE PRIN ACTIVITĂŢI CU CONŢINUT RELIGIOS prof. înv. primar IOAN ONOGEA Şcoala cu cls. I-VIII nr. 13 Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea

E

ducaţia religioasă este una din laturile educaţiei, alături de educaţia intelectuală, educaţia fizică, educaţia estetică, educaţia civică etc. Toate aceste componente contribuie la realizarea idealului educaţional.

Educaţia religioasă este importantă întrucât în lumea modernă există tendinţa de a considera viaţa morală independentă de exigenţele religiei. În trăirea religioasă îşi au originea influenţe adânci, care pot determina pe om la fapte morale, în conformitate cu imperativele divinităţii. Educaţia religioasă este temelia educaţiei morale; preceptele moralei creştine nu sunt produsul raţiunii omeneşti, ca în etica filosofică, ci sunt revelate. De aceea, creştinul are certitudinea că Dumnezeu nu este o simplă construcţie a speculaţi ei, ci că El există aievea.

Educaţia religioasă are şi însemnătate culturală, întrucât prin cultură spiritul transcende natura. Cultura este deci urmarea acestei năzuinţe şi, ca atare, este înzestrarea spirituală a omului care, chinuit de nostalgia după fericire şi desăvârşire, zămisleşte opere ce-l înalţă şi-l înnobilează.

43

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

Educaţia religioasă este importantă şi din punct de vedere social; ea înseamnă educaţia omului în comunitate , prin comunitate şi pentru comunitate. Reperele axiologice ale educaţiei religioase sunt: iubirea, încrederea şi libertatea.

Când este apt copilul să asimileze valorile esenţiale ale umanităţii? La ce vârstă e mai potrivit să introducem educaţia religioasă? Care sunt argumentele de ordin psihopedagogic ce stau la baza unui astfel de demers didactic? Sunt întrebări asupra cărora au meditat şi continuă să mediteze toţi cei ce se ocupă de educarea copiilor. Răspunsurile converg asupra ideii că educaţia începe – ea trebuie să înceapă – de la cea mai fragedă vârstă. *Un argument se referă la faptul că la această vârstă copiii învaţă foarte uşor. Psihologii vorbesc de marea plasticitate a sistemului nervos, specifică primelor stadii şi dezvoltare psihomotorie premergătoare şcolarităţii. *Preşcolarii dispun de o bogată viaţă afectivă şi o mare sensibilitate, ceea ce-i face foarte receptivi la tot ce este adresat sferei sentimentelor. *Aceasta este perioada de ce-urilor, când copiii adresează o serie de întrebări părinţilor şi educatorilor, cum ar fi: Cine a făcut lumea? De ce vine Moş Crăciun? Cine este îngeraşul păzitor?

Cine este Moş Nicolae? De ce ne aduce daruri?

Activităţile moral-religioase pot satisface curiozitatea copiilor, ajutându-i să găsească răspunsuri la problemele şi tulburătoarele întrebări pe care şi le pun.

Educaţia religioasă la vârsta preşcolară pune accent pe latura afectivă şi face apel la sensibilitatea copiilor. Fiecare cadru didactic va avea libertatea de a-şi concepe modul în care va desfăşura acest tip de activităţi. Preoţii vor avea rolul de consilieri pe teme religioase într-o relaţie de parteneriat profesional cu educatoarea sau învăţătoarea şi părinţii copiilor. Se va ţine cont permanent de opţiunea părinţilor privind participarea copiilor la activităţi cu conţinut religios. Să nu uităm că educaţia religioasă a copiilor începe în familie şi trebuie să continue firesc la grădiniţă şi apoi la şcoală. Acest lucru va fi posibil numai dacă influenţele celor trei factori (familie, grădiniţă, şcoală) sunt unitare şi în concordanţă cu particularităţile de vârstă ale copiilor.

Fiecare sărbătoare religioasă va putea fi pregătită printr-o suită de activităţi, cum ar fi : povestiri, memorizări, activităţi muzicale, artistico- plastice, practice, serbări, plimbări şi vizite la locaşuri sfinte, vizionarea unor casete video şi audio etc. Toate acestea sunt foarte importante în pregătirea psihologică a copiilor, pentru înţelegerea şi trăirea afectivă a momentelor religioase propriu- zise. Se vor folosi texte şi cântece cu conţinut moral- religios, accesibil vârstei preşcolare şi şcolare, precum şi planşe ilustrate, dar şi şabloanele (de exemplu: îngeri, cizmuliţe, clopoţei etc.) necesare activităţilor practice. De asemenea, casetele video şi audio, CD- urile pot constitui materiale didactice foarte preţioase în aceste activităţi. Din fiecare text (cântec) se vor extrage pilde cu conţinut moral- religios, folositoare comportamentului de zi cu zi al copiilor.

Textele şi cântecele sunt valabile pentru toţi copiii aparţinând tuturor confesiunilor religioase, acestea venind în sprijinul ideii de a- i învăţa pe copii să convieţuiască unii cu alţii.

Se vor avea în vedere finalităţile specifice acestor tipuri de activităţi: - la grădiniţă; - la clasa I; - pentru a realiza o trecere firească de la grădiniţă la şcoală, pe tărâmul educaţiei religioase. Predarea elementelor de educaţie religioasă la preşcolari este facultativă. Nu va fi planificat un orar precis al acestor tipuri de activităţi. Acestea vor fi organizate cu prilejul diferitelor situaţii ivite în fiecare colectivitate de copii sau cu prilejul sărbătoririi diferitelor evenimente religioase, specifice fiecărui colţ de ţară.

Nu este important cât de des facem aceste activităţi sau cât de mult mergem la biserică cu preşcolarii şi şcolarii. Este importantă intensitatea trăirilor afective simţite de copii în aceste momente şi cum se răsfrâng ele în comportamentul lor moral de zi cu zi. Ei trebuie să fie ajutaţi să-şi deschidă mintea şi sufletul spre credinţă nu trebuie să facem din copiii noştri nişte fanatici din punct de vedere religios şi nici să riscăm să- i îndepărtăm de adevăratele valori spirituale, prin abuz de termeni şi concepte dogmatice, pentru că astfel riscăm să obţinem exact efectul contrar scopurilor pe care ni le- am propus.

44

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

Educaţia este posibilă la toate vârstele, dar pentru realizarea ei este necesar sinergismul între harul divin şi strădaniile pentru desăvârşire a celor educaţi: Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el (Apocalipsa 3, 20).

Educaţia religioasă este influenţată de anumiţi factori: predispoziţia religioasă a copilului, mediul în care trăieşte, experienţa copilului. Viaţa religioasă a oamenilor se aprinde din viaţa religioasă a altora, prin exteriorizările trăirilor religioase ale acestora, dar şi prin cuvânt: credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos (Romani 10, 17).

Este bine să cultivăm calităţi morale ca : integritatea, fermitatea, perseverenţa, deoarece ele îmbracă pe posesori cu o putere irezistibilă – o putere ce-l întăreşte să facă binele, să reziste răului şi să suporte împotrivirea – întocmai ca Cel care este Lumina Lumii – Domnul nostru Iisus Hristos. Eu sunt Lumina Lumii. Cine mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric ci va avea lumina vieţii (Ioan 8; 12).

RUGĂCIUNEA - SCARĂ CĂTRE CER prof. AURORA DUŢĂ pr. prof. VASILE MARIAN CHIMA Liceul Teoretic Brezoi, județul Vâlcea

R

ugăciunea înseamnă vorbirea minţii noastre cu Dumnezeu. Când ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute în necazurile noastre, se cuvine să lepădăm din minte toată grija cea lumească. Rugăciunea trebuie făcută cu evlavie, cu inimă curată, fiind nevoie de o anumită pregătire şi supraveghere a simţurilor noastre. Apropierea de Dumnezeu vine prin neîncetata rugăciune care încălzeşte inima omului cu focul iubirii lui Dumnezeu şi a semenilor.

Rugăciunea săvârşită de minte în inimă întăreşte gândul omului permanent la Iisus Hristos, mărind comuniunea cu El şi sfinţind întreaga fiinţă a omului, întărind cugetele şi simţurile în frica de Dumnezeu. Însă rugăciunea trebuie ajutată şi prin asceză şi prin ascultare de duhovnic. Palama arată că, prin rugăciune neîncetată, mintea devine receptivă harului Duhului Sfânt unindu-se cu inima, revărsând bucuria sfântă a contemplaţiei duhovniceşti şi peste trup, nu omorând partea pasională (cum zicea Varlaam), ci purificând-o prin străpungerea şi plânsul mântuitor de urmele păcatelor.

Rugăciunea şi asceza nu înăbuşă puterile firii umane ci le ridică peste fire, pe măsura unirii cu Hristos. Îndumnezeirea prin har a omului înseamnă sublimaţia continuă a lui în Hristos.

Mintea curăţită de patimi şi luminată de harul dumnezeiesc se depăşeşte pe sine şi devine capabilă de vederea lui Dumnezeu în Duh; isihaştii sporiţi în virtute văd slava lui Dumnezeu, slavă luminoasă pe care au văzut-o şi Sfinţii Apostoli pe muntele Tabor când Mântuitorul S-a schimbat la faţă. Această lumină taborică nu este fiinţa lui Dumnezeu ci slava naturii dumnezeieşti, a întregii Sfintei Treimi, şi nu se poate vedea nici prin putere omenească oricât de mare, nici prin ajutor îngeresc, ci numai prin putere dumnezeiască. Şi Sfântul Ştefan a văzut-o fiind plin de Duhul Sfânt (Fapte 7 55).

Deci numai unindu-se cu Dumnezeu prin har, omul poate vedea acea lumină care este frumuseţea şi substanţa veacului ce va să fie. Este singura lumină adevărată, eternă şi necreată, prin care şi noi devenim lumină ca nişte fii ai luminii. Vederea lui Dumnezeu în lumină e mai presus de cugetare, ea e nelimitată de conceptele raţionale, ea e percepută prin credinţă.

Credinţa face nebună toată ştiinţa lumii, căci nu cel ce are ştiinţă ci cel ce are în inimă credinţa lucrătoare prin iubire are în el pe Iisus Hristos. Aceasta este cunoştinţa adevărată de Dumnezeu, mai presus de minte şi de simţuri, când se face unirea cu Dumnezeu în lumină prin harul Duhului Sfânt. Cei ce se împărtăşesc de el trăiesc într-un mod dumnezeiesc, primind viaţă dumnezeiască şi cerească, şi astfel ei devin părtaşi dumnezeieştii firi (II Petru 1, 4).

45

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

Harul Sfântului Duh este numit şi îndumnezeire sau principiul îndumnezeirii, este lucrarea lui Dumnezeu care se revarsă oamenilor împărtăşindu-le viaţa şi cunoştinţa dumnezeiască printr-o iluminare negrăită. Lumina de pe Tabor a fost însăşi dumnezeirea, însă nu în fiinţă ci în lucrare.

Dumnezeu împlineşte mai repede rugăciunile când sunt însoţite de post, de milostenie şi de viaţa fără prihană. Milostenia şi postul sunt cele două aripi ale rugăciunii. Rugăciunea, milostenia şi postul se întrepătrund şi se ajută între ele pentru folosul nostru.

Bibliografie:

1.

2.

3.

***, Filocalia, vol. 7, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977, trad. Pr. D. Stăniloae Pr. D. Stăniloae, Ascetica şi Mistica Ortodoxă, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1993 Pr. D. Stăniloae, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993

TRADIȚIONAL ȘI MODERN ÎN STUDIEREA LIMBII ROMÂNE prof. ELENA GABRIELA PREDA C. N. I. Matei Basarab Râmnicu Vâlcea, Județul Vâlcea

A

naliza educaţiei ca acţiune socială presupune, din punct de vedere metodologic, interpretarea ei prin prisma teoriei generale a acţiunii eficiente de care se ocupă praxiologia. Conceptul de bază al acestei ştiinţe metateoretice este cel de acţiune umană practică (praxisul) a cărei teoretizare se face relativ independent de domeniile realităţii unde se materializează acţiunea, fiind subliniate trăsăturile generale şi universale ale oricărei acţiuni umane, structura şi funcţionalitatea acesteia. „Sarcina principală a praxiologiei, subliniază Kotarbinski - fondatorul acestei ştiinţe -, constă în sistematizarea direcţiilor privitoare la maximum de eficacitate în organizarea activităţilor” (1976, p. 22).

Praxiologia oferă un model general al acţiunii, stabileşte anumite legităţi universale ale acesteia, urmărind ca analiza modului în care aceste legi se manifestă într-un tip concret de acţiune să revină ştiinţelor particulare care studiază astfel de tipuri.

Acest model ar putea avea următoarea structură: P = A + On + S + R În limitele unei abordări filosofice conceptul de existenţă desemnează tot ceea ce există, totalitatea sistemelor materiale, sociale şi ideale, multiplele manifestări pe care le îmbracă realitatea, începând cu fenomenele lumii naturale şi terminând cu cele ale conştiinţei şi produselor ei. Un loc aparte în cadrul acestui concept îl ocupă zona socio-umană. Ea include ansamblul proceselor, naturale şi spirituale, ce se constituie la nivelul societăţii, ca sistem, în urma activităţii membrilor săi şi a interacţiunilor ce se stabilesc între ei.

Educaţia constituie o componentă a acestei existenţe socio-umane. Ea este astfel un proces în desfăşurare, un dat nemijlocit, intrinsec, acestei existenţe. într-un cuvânt, educaţia este un fenomen ontic ce fiinţează în cadrul sistemului social. Nu înseamnă însă că ea se topeşte în conţinutul celorlalte elemente ale sistemului, ci se implică în transformarea şi evoluţia lor.

Educaţia poate fi concepută într-un mod mai larg ca o întâlnire între individ şi societate, şi întreaga viaţă socială poate fi marcată de acest schimb permanent (P. H. Chombart de Lauve, 1982, p. 75).

Un asemenea transfer neîntrerupt de informaţii de la societate la individ ce se produce în virtutea relaţiilor funcţionale de subordonare ce se stabilesc între un element şi sistemul din care face parte acoperă o sferă ce depăşeşte cu mult pe cea a educaţiei. Dacă prin esenţa ei educaţia incumbă un transfer de valori de la societate la individ, diferenţiere şi delimitarea sa reclamă cu necesitate sublinierea acelor caracteristici care-i conferă o relativă autonomie, în comparaţie cu celelalte fenomene care participă sau mijlocesc acest transfer.

Relativa sa autonomie se manifestă prin funcţiile specifice pe care le îndeplineşte, prin structura şi modul de desfăşurare distincte de al celorlalte fenomene sociale. Ne vom concentra în cele ce urmează asupra acestor aspecte cu intenţia de a pătrunde în mecanismul intern al educaţiei 46

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

şi a-i circumscrie specificitatea. În acest scop, vom porni de la o primă precizare, indispensabilă delimitării extensive, considerând educaţia ca un tip particular de acţiune umană.

Educaţia se pretează la o analiză prin prisma acestui model cu condiţia să se releve nu numai particularităţile propriilor componente, ci şi relaţiile dintre ele, funcţionalitatea lor, adoptându-se deci o viziune sincronică şi diacronică în acelaşi timp. Dar înainte de a ne ocupa de trăsăturile distincte ale acţiunii educaţionale, putem stabili, pornind de la modelul de mai sus, câteva coordonate generale ale acesteia: • acţiunea educaţională este, în esenţă, o relaţie între un subiect şi un obiect, în cadrul căreia subiectul urmăreşte o schimbare, o transformare a obiectului, conform unui scop; • relaţia care se stabileşte între subiect şi obiect este o relaţie socială şi antropologică atât la un pol, cât şi la celălalt aflându-se o fiinţă umană; caracterul activ şi creativ al interacţiunii dintre cei doi poli ai relaţiei îi conferă o notă caracteristică; • acţiunea educaţională, ca tip particular de acţiune, este, la rândul său, o componentă subordonată unui ansamblu social care reglează şi direcţionează într-un anumit fel acţiunea respectivă; • desfăşurarea acţiunii are un caracter funcţional-dinamic prin relaţiile directe şi indirecte care se stabilesc între componentele sale, între factorii obiectivi şi subiectivi, controlabili şi necontrolabili, care îşi pun amprenta asupra desfăşurării ei, toţi la un loc constituind ceea ce se înţelege prin „câmp educativ” (D. Todoran, 1946, p. 21). Din această cauză acţiunea educaţională se desfăşoară, de obicei, în conformitate cu un determinism probabilist, în mod neunivoc.

Din perspectiva desfăşurării sale în timp am putea spune că educaţia este un proces organizat, expresie a două laturi complementare - socializarea şi individualizarea - care înscrie fiinţa umană pe traiectoria ascendentă a umanizării sale.

Latura socializării insistă asupra presiunii pe care educaţia urmează s-o exercite asupra ştiinţei umane în virtutea unor imperative sociale, acestea fiind condensate şi exprimate în idealul social din care rezultă, implicit, idealul educaţional. Educaţia este astfel restrânsă la un evantai de intervenţii exercitate în mod organizat din exterior în vederea formării personalităţii umane, potrivit unui „model" impus în virtutea unor deziderate sociale. Sub acest aspect personalitatea umană se construieşte neîntrerupt cu ajutorul unui material care îşi are izvorul în lumea externă.

Educaţie înseamnă astfel intervenţie sau direcţionare. De aici rezultă caracterul directiv al intervenţiei educatorului ca şi rolul său de model în relaţiile cu copilul.

Latura individualizării insistă asupra dezvoltării acelor forţe care, aparţinând eredităţii sunt, potenţial, germeni ai personalităţii viitoare. Sensul educaţiei ar fi acela de asigurare a unor condiţii prielnice de exprimare a personalităţii şi nicidecum de direcţionare autoritară a ei.

Dacă socializarea presupune intervenţie din exterior spre interior, individualizarea presupune exprimarea liberă a tendinţelor din interior, actualizarea acestora în manifestări şi trăsături stabile şi definitorii ale personalităţii umane. Altfel spus, socializarea imprimă educaţiei un sens de modelare a personalităţii umane potrivit unei direcţii prestabilite, pe când individualizarea imprimă educaţiei un sens autopropulsor prin stimularea potenţialului individual.

Socializarea pune accentul pe uniformizare (nivelare), în timp ce individualizarea pune accentul pe diferenţiere.

Din punct de vedere psihologic socializarea porneşte de la copilul în general, în timp ce individualizarea are în vedere copilul concret, sau, în terminologie pedagogică, în cadrul socializării elevul este obiect al educaţiei, pe când în cadrul individualizării elevul este subiect al educaţiei.

Sintetizând cele de mai sus considerăm că educaţia este un proces în cadrul căruia cele două laturi se află într-o relaţie de complementaritate. Socializarea şi individualizarea se presupun reciproc. Educaţia se desfăşoară în societate şi acţionează asupra constituirii şi consolidării personalităţii umane. Societatea impune anumite imperative a căror realizare în procesul educaţional devine posibilă numai prin raportarea lor la potenţialul individual al celui educat.

Reunirea laturilor opuse într-o relaţie de complementaritate constituie chintesenţa educaţiei.

47

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

VALOAREA PRIETENIEI ÎN CREȘTINISM înv. ELENA BECȘENESCU Școala cu clasele I-VIII nr. 10 Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea

V

aloarea prieteniei este mare prin foloasele ei materiale, dar este şi mai crescută prin bucuriile curate pe care le naşte. Şi, de multe ori îl surprindem pe Sfântul Ioan Gură de Aur poposind lângă aceste încântări neprihănite, sorbind frumuseţea lor şi revărsând simţirea sa în adevărate imne înălţate prieteniei. Inima noastră, zice el, tresaltă şi se lărgeşte la vederea unui prieten.

O adâncă şi tainică unire a sufletelor le inundă de fericire. Chiar şi numai amintirea unui prieten înfioară mintea şi-i dă pinten. De l-ai vedea în fiecare zi, tot nu te-ai sătura. Îi doreşti tot binele pe care ţi-l doreşti şi ţie. Am cunoscut pe cineva care cerea sfinţilor să se roage mai întâi pentru prietenul său şi numai după aceea pentru el. Aşa este un prieten bun, că şi locurile şi timpurile le iubeşti pentru el.

Este uşor de văzut că seva prieteniei care face atât de frumos mugurul prieteniei este iubirea. Între prieteni şi dragoste este un raport atât de strâns, că nu ştii unde să pui hotarul între ele, în genere şi mai ales în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur, care le face, în mod foarte just de altfel, succesiv, pe una izvor al celeilalte. În mare vorbind, faţă de prietenie, dragostea reprezintă o treaptă superioară, nu numai calitativ, ci şi esenţial: Dragostea pe care s-o arătăm unii faţă de alţii, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie să depăşească apropierea ce există între prieteni. Prin prietenie, zice Fericitul Augustin, citând pe Cicero, cei absenţi sunt de faţă, cei lipsiţi sunt bogaţi, cei slabi sunt puternici şi ceea ce este mai minunat, cei ce au murit trăiesc. Într-adevăr, prietenii au ceva atât de cinstit în amintirea lor, în gloria şi respectul pe care-l lasă, încât viaţa lor este vrednică de elogii, iar moartea lor este scumpă.

Numai prietenia face adevărata legătură a individului cu societatea. Trebuie întreţinut spiritul adevăratei prietenii, pentru ca să producă roada adevărată de folos fiecăruia şi tuturor.

Prietenia – şi când zicem aşa trebuie să înţelegem totdeauna o singură prietenie, cea sinceră şi adevărată – presupune un echilibru perfect de forţe afective, intelectuale şi morale sub legea bunei-cuviinţe şi sfinţeniei. În intensitatea acestor forţe şi în măreţia echilibrului lor stă valoarea prieteniei. Prietenia nu poate rămâne o teorie rigidă şi sterilă, în spatele căreia s-ar putea ascunde unele păcate, ca viclenia. Ea are o mare valoare socială, datorită faptului că prin intermediul ei, oamenii realizează înfrăţirea şi egalitatea între ei. Mântuitorul Hristos a subliniat acest lucru în porunca: Să vă iubiţi unul pe altul cum v-am iubit Eu … voi prietenii Mei sunteţi dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum … v-am numit prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl, am arătat vouă.

Bibliografie: 1. drd. Emil Corniţescu, Concepţia despre prietenie în cărţile didactice ale Vechiului Testament, „Studii teologice”, anul XIX, nr.9-10, 1967 2. pr. magistrand Marin M. Branişte, Elogiul prieteniei şi păcii la Sfinţii Părinţi Capadocieni, „Studii teologice”, anul VII, nr.7-8, 1957 3. Traian Seviciu, Valoarea prieteniei în viaţa şi opera Fericitului Augustin, „Ortodoxia”, anul XII, nr.3, 1960

OMUL - CUNUNĂ A CREAȚIEI. FINALITATEA EXISTENȚEI UMANE prof. CĂTĂLINA ZAHARIA Școala cu clasele I-VIII Nr. 8 Bârlad, județul Vaslui

Î

această lucrare am dorit să evidențiez faptul că omul, făptura lui Dumnezeu este chemat spre desăvârșire prin mișcarea spre starea în care Dumnezeu va fi totul în toate, căci în El trăim, ne mișcăm și suntem (Faptele Apostolilor 17, 28), iar Învierea lui Hristos este Lumina vieții noastre ce ne va lumina veșnic acest drum către desăvârșire.

n

48

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

Omul nu va putea parcurge acest drum de la chip la asemănare dacă nu are drept Călăuză pe Hristos. Peste toate se arată slava lui Dumnezeu - Lumina veșnică a Iubirii și Vieții care ni se împărtășește din Hristos–Cuvântul vieții. Prin Întruparea Sa, Dumnezeu devine om și omul devine îndumnezeit, legându-se un dialog veșnic, fără de care omul nu poate exista. Acest dialog, această legătură este darul jertfei lui Hristos pentru că firea umană cea căzută și pervertită a primit darul iertării prin iubirea dumnezeiască iar noi suntem chemați la îndumnezeire, reușind să legăm un dialog sincer al iubirii Lui. Mântuitorul Iisus Hristos este Ajutorul vieții noastre pentru că Hristos Însuși este adevărata Lumină a Învierii, toată viața Bisericii este în lumea aceasta viață cu Hristos cel Înviat din morți, viață îndreptată spre înviere cea de obște. Fără legătura vie, prin credință și iubire, cu persoana veșnic vie a lui Iisus Hristos, cel răstignit și înviat din morți, toată credința și toată viața Bisericii nu ar aduce nimic nou în lume și nu ar avea sens dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră (I Corinteni 15, 14).

Ieșirea din întunericul păcatului și întoarcerea omului la Lumina lui Hristos trebuie să vină din convingere, din dorința noastră de a ne îndrepta, pentru că venirea liberă e primul principiu al oricărei activități morale. Toate căderile omului își au izvor dintr-un fals dialog, pe care mulți dintre contemporanii noștri îl practică, fără să își dea seama, se amăgesc pe ei înșiși, prin autodeterminare și complacere a situației, adică trăind în păcat, și rămânând în această stare se pierde harul lui Dumnezeu.

Așadar, lumea noastră de astăzi are mare nevoie atât de lumina, cât și de puterea învierii lui Hristos pentru a ajunge la finalitatea existenței sale. Renașterea noastră spirituală ca persoane și ca neam are nevoie de o credință sporită și vie în Hristos cel înviat. Numai El ne poate ajuta să biruim patimile egoiste, să sfințim cugetul și simțirile noastre și să nu uităm că viața și sufletul fiecărui om prețuiește în fața lui Dumnezeu mai mult decât lumea întreagă - Căci ce îi folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul său? (Marcu 8, 36). Învierea lui Hristos este, astfel, temelia și ținta ultimă a vieții creștine ca început de viață veșnică. Ziua Învierii ne cheamă să ne luminăm, adică să înțelegem că viața omului pe pământ și istoria întreagă nu sunt doar existență biologică sfârșind în mormânt, ci viață chemată la înviere, viață întru Hristos Care a zis - Eu sunt Învierea și Viața - cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac (Ioan 11, 25-26).

COPIII ȘI BISERICA – PROIECT prof. ELENA DOBRE prof. MAGDA ERNRAIH Școala cu clasele I-VIII nr. 21 București „Lăsaţi copiii și nu-i opriți să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor.”

(Matei, 19:14) Organizator: Director: Școala cu clasele I-VIII prof. Hilda Kevorchian nr. 21 București, Sector 3, Aleea Baraj Rovinari, nr.1 În colaborare cu: Inspectoratul Inspector: Școlar al Sectorului 3 Marta Turcu Inspectoratul Școlar Inspector de specialitate al municipiului București preot prof. Gheorghe Dogaru

49

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

Partener: Biserica Soborul Maicii Domnului

Preot paroh: Valentin Bușe

ARGUMENT: Problema educaţiei s-a simţit mereu pe planul preocupărilor spirituale de veacuri, chiar şi datorită varietăţii scopurilor pe care şi le-a conceput omenirea într-o anumită perioadă. Educaţia religioasă nu poate realiza în concret idealul înalt al creştinismului – desăvârşirea morală – dar a reuşit să formeze şi va putea să formeze caractere moral – creştine mult apropiate de ceea ce urmăreşte Biserica – personalitatea creştină.

Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l ştie un educator e că vârsta copilăriei e cea mai însemnată pentru a întreprinde formarea religioasă a omului, aşa cum spunea Comenius: „Creanga trebuie îndoită cât e verde”. Acest lucru este subliniat şi în Biblie: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă și chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.” (Proverbe, 22:6) Important e să punem în practică acest lucru şi să nu neglijăm educaţia religioasă a copiilor motivând că sunt prea mici şi să amânăm luarea primelor măsuri religioase când copilul se apropie de adolescenţă, deoarece e mult prea târziu.

Ca educator am constatat că înţelegerea copilului are uneori minunate iluminări de pătrundere în splendoarea ideaţiei religioase, dar să nu uităm un lucru: copilul trebuie să ajungă în mod liber şi nu „dictatorial” să înţeleagă şi mai ales să simtă că a crede, a fi bun şi milos, a te ruga din tot sufletul nu înseamnă a fi o dictare a cuiva, ci că toate acestea sunt rezultatul dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

SCOP: susținerea morală și spirituală a copiilor OBIECTIVE:  formarea unui comportament moral-religios responsabil, tolerant, cooperant, cu dragoste faţă de Dumnezeu şi semenii noştri;  însușirea, înţelegerea şi utilizarea unor termeni religioşi accesibili vârstei şcolare mici;  cunoașterea și promovarea valorilor moral–religioase.

GRUPUL ŢINTĂ:  elevii școlii nr.21 ce aparţin religiei ortodoxe.

PUBLICUL VIZAT:  elevii;  cadrele didactice.

RESURSE UMANE:  învăţători;  profesori;  profesorul de religie;  părinţi;  preoţii de la biserică.

RESURSE FINANCIARE:  contribuția învăţătorilor, profesorilor şi părinţilor;  sponsori.

RESURSE MATERIALE:  Biblia, cărţi, CD-uri, casete audio şi video;  reviste, icoane.

REZULTATE SCONTATE:  să-şi însuşească şi să folosească corect limbajul religios accesibil vârstei lor;  înţelegerea textelor cu conţinut religios şi a unor pasaje din Biblie;  capacitatea de a stabili relaţii de prietenie, respect şi sprijin cu cei din jur;  manifestarea unei atitudini religioase demne în cadrul grupului şi în relaţiile cu persoane cu idei şi opinii diferite de ale lor;  un comportament responsabil şi tolerant faţă de persoanele cu nevoi speciale.

DISEMINAREA:

50

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

 articole în revista şcolii;  expoziţii, activităţi demonstrative.

EVALUARE:  portofoliu cu lucrările copiilor, expoziţii, album;  chestionare pentru elevi;  calificative la ed. religioasă şi la abilități practice.

DURATA PROIECTULUI:  martie 2010 – iunie 2010 LOCAȚIA  Școala cu clasele I-VIII nr. 21, Aleea Baraj Rovinari, nr. 1, sector 3, București  Biserica Soborul Maicii Domnului, str. Vasile Goldiș, nr. 1, sector 3, București INIȚIATORI ȘI COORDONATORI DE PROIECT: prof. Dobre Elena (religie) prof. Dobre Elena (geografie) prof. Ernraih Magda PARTICIPANTI prof. Ciurea Mariana înv. Manolescu Zeta prof. Dragne Eugenia înv. Cătănescu Flori prof. Sălăgean Lori înv. Drăghici Alina prof. Mihalache Simona înv. Zamosteanu Geta prof. Nicolau Valeria inst. Creț Ileana prof. Șuica Marinela inst. Nagy Nicoleta înv. Popa Izabela inst. Racu Ana-Maria înv. Tocilescu Dana PROGRAM DE ACTIVITĂŢI DATA   Mar. 2010 

Apr. 2010  Mai. 2010    Iunie  2010

DENUMIREA ACTIVITĂŢII Biserica – Casa lui Dumnezeu Cum ne comportăm în biserică Ce este postul ?

MOD DE REALIZARE dezbatere, discuţii participare cu clasa la Sfânta Liturghie întâlnire cu preoţi, părinţi şi copii întâlnire cu preotul

Decoruri pentru masa de Paşte Suntem mici, dar ne rugăm Prohodul Domnului Cea mai mare sărbătoare creștină

expoziţie participare la Sfânta Liturghie participare la slujba Prohodului Domnului participare la Slujba Învierii Domnului

„Cine mâncare ne-a dat, fie-i numele întâlnire cu preotul în şcoală; discuţii despre binecuvântat!” masa în familie participare cu copiii la slujbă „Cu noi este Dumnezeu” Reguli de bună purtare – Cele zece dezbatere – invitaţi, părinţi, preot porunci vizită la Căminul de bătrâni; întocmirea unui album „Cinsteşte-l pe tatăl tău şi pe mama ta”- dezbatere – invitaţi, părinţi, preot Copii ascultători de părinţi Să iubim pe aproapele nostru!

51

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

Şcoala cu clasele I-VIII nr.21 Aleea Baraj Rovinari, nr.1 Sector 3, București, Tel\Fax 021.340.18.45 NR ……..…\……….......

Biserica Soborul Maicii Domnului Str. Vasile Goldiș, nr. 1 Sector 3, București Tel\Fax 037.296.92.46 NR ………\………………

ACORD DE PARTENERIAT

 Școala cu clasele I-VIII nr. 21, sector 3, București, reprezentată de prof. KEVORCHIAN HILDA în calitate de director și prof. Dobre Elena, prof. Ernraih Magda și prof. Dobre Elena în calitate de coordonatori ai proiectului COPIII ȘI BISERICA și  Parohia Soborul Maicii Domnului, sector 3, București, reprezentată de preot Bușe Valentin, în calitate de paroh.

OBIECTIVELE PARTENERIATULUI: Școala cu clasele I-VIII nr. 21 derulează proiectul COPIII ȘI BISERICA proiect finanțat cu resurse extrabugetare.

SCOPUL PARTENERIATUL: Susținerea morală și spirituală a copiilor OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR Obligațiile Școlii nr. 21:  Să promoveze imaginea scolii;  Să respecte orele și programul de desfășurare a acțiunilor din cadrul proiectului, stabilite de comun acord;  Să instruiască elevii cu privire la scopul, acțiunile și finalitatea proiectului;  Stabilirea unor relaţii de colaborare permanentă cu biserica.

Obligațiile Parohiei Soborul Maicii Domnului:  Primirea copiilor şi a cadrelor didactice însoţitoare;  Iniţierea copiilor în desfăşurarea activităţilor din cadrul bisericii;  Să facă cunoscut părinților și elevilor implicați, scopul acestui parteneriat;  Să mențină o bună legătură cu responsabilii proiectului din școala parteneră;  Să respecte programul de desfășurare a acțiunii.

DURATA PARTENERIATULUI: martie-iunie 2010

Școala cu clasele I-VIII nr. 21 Director, prof. Hilda Kevorchian

Parohia Soborul Maicii Domnului Preot paroh, Valentin Bușe

52

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

CUPRINS Religia în școală ................................................................................................................................ 5 Educația în decursul istoriei .............................................................................................................. 5 Persoana umană – destinatar al educaţiei .......................................................................................... 6 Educaţia – componentă a existenței umane....................................................................................... 7 Sistemul educaţional la evrei în timpul Mântuitorului Iisus Hristos ................................................. 8 Bisericile şi mănăstirile – primele centre de cultură ......................................................................... 9 Călătorie spre veşnicie .................................................................................................................... 10 „IUBIRE” ŞI „DRAGOSTE” ÎN CONTEMPORANEITATE ....................................................................... 11 Omul – creatorul de artă .................................................................................................................. 12 Educaţia copiilor după Sfântul Ioan Gură de Aur ........................................................................... 12 Importanţa educaţiei religioase în şcoală ........................................................................................ 13 Rolul disciplinei religie în viaţa noastră .......................................................................................... 14 Nedeterminarea temporală în piesa lui Samuel Beckett Aşteptându-l pe Godot ......................... 15 Simbolul credinţei noastre ............................................................................................................... 16 Viaţă în Hristos................................................................................................................................ 17 Dumnezeu tatăl – izvorul iubirii şi al vieţii veşnice. Semnificaţia teologiei trinitare pentru viaţa şi misiunea bisericii şi a şcolii ............................................................................................................ 18 Crestinismul în Romania în secolele X-XII .................................................................................... 19 De ce tocmai Dumnezeul Bibliei? ................................................................................................... 20 Dincolo de credinţa oarbă ............................................................................................................... 21 Sărbătoarea Învierii la creștini......................................................................................................... 22 Abordarea teologică a persoanei umane .......................................................................................... 23 Jertfă și înviere ................................................................................................................................ 24 Educaţia religioasă în grădiniţă ....................................................................................................... 25 Educarea caracterului moral ............................................................................................................ 25 Concepţia mesianică în vechile religii păgâne ................................................................................ 26 Crezul ortodox – scurt istoric .......................................................................................................... 29 Educarea şi dezvoltarea caracterului religios-moral ....................................................................... 32 Educaţia religioasă în clasele primare ............................................................................................. 33 Educaţia religioasă – dimensiune specială a educaţiei generale ..................................................... 34 Familia creștină - factor și mediul de dezvoltare a caracterului și personalității religios-morale a tinerilor ............................................................................................................................................ 36 Hristos cel înviat, contemporanul nostru......................................................................................... 37 Iisus Hristos-model suprem de sfinţenie ......................................................................................... 38 Principii didactice utilizate de Mântuitorul Iisus Hristos ............................................................... 41 Persoana umană – destinatar al educaţiei ........................................................................................ 42 Realizarea educaţiei morale prin activităţi cu conţinut religios ...................................................... 43 Rugăciunea - scară către cer ............................................................................................................ 45 Tradițional și modern în studierea limbii române ........................................................................... 46 Valoarea prieteniei în creștinism ..................................................................................................... 48 Omul - cunună a creației. Finalitatea existenței umane ................................................................. 48 Copiii și biserica – proiect ............................................................................................................... 49 Cuprins ............................................................................................................................................ 53

53

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

Editura NOVA DIDACT Râmnicu Vâlcea 2010 Director prof. Cornelia PAPUZU Tipar executat la Casa Corpului Didactic Vâlcea Bulevardul Nicolae Bălcescu, nr. 30, Râmnicu Vâlcea 240192 România tel./fax: 0350/421398 Web: www.valcea.ccd.edu.ro e-mail: ccdvalcea@yahoo.com 54

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

55

LUMINA CUVÂNTULUI ȘI MAREA TAINĂ A CREȘTINĂTĂȚII ediția a III – a

„Lumină lină a sfintei slave, A Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte, A Sfântului, Fericitului, Isuse Hristoase, Venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, Lăudăm pre Tatăl, pre Fiul și pre Sfântul Duh – Dumnezeu.

Vrednic ești în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel de dai viață, Pentru aceasta lumea Te mărește.”

ISBN: 978-973-7743-75-6

56