Antim ivireanul personalitate complexa a culturii nationale Nr. 1 2016

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN VÂLCEA CASA CORPULUI DIDACTIC VÂLCEA LICEUL SANITAR „ANTIM IVIREANU” RÂMNICU VÂLCEA

Antim Ivireanul - personalitate complexã a culturii nationale NR. 1

EDITURA NOVA DIDACT RÂMNICU VÂLCEA APRILIE 2016 1

Redacția și administratia revistei

Redactor Șef: Prof. Papuzu Cornelia

Prof. Carmen Turmacu Ionela Colectivul de redacție: Prof. Firtatescu Paula

Prof. Marin Badea Laurentiu

Prof. Neacsu Ramona Daniela

Prof. Carmen Turmacu Ionela

Prof. inv.prescolar Baluta Mihaela Corectură: Prof. Drăghici Antoaneta Coordonatori: Înv. Baluta Mihaela Înv. Parausanu Cristiana Tehnoredactare: Autorii articolelor Layout & grafică: Dăscălete-Burtea Alexandru Inițiatori: Prof. Papuzu Cornelia

Prof. Carmen Turmacu

Autorii articolelor sunt responsabili pentru conținut

COLECTIVUL DE REDACŢIE EDITURA NOVA DIDACT RÂMNICU VÂLCEA 2016 DIRECTOR-REDACTOR ȘEF: PROF. MĂRĂNDICI TATIANA EDITOR-INFORMATICIAN: DĂSCĂLETE-BURTEA ALEXANDRU ADMINISTRATOR FINANCIAR: EC. DUMITRANA VARINIA BIBLIOTECAR: PURANU GEORGETA

ISSN 2501-5184 ISSN-L 2501-5184 APRILIE 2016

Antim Ivireanul - personalitate complexĂŁ a culturii nationale

Cuprins 1.

Antim Ivireanul, cărturar şi ierarh martir al Ţării Româneşti Liceul “Antim Ivireanu” Rm. Vâlcea Prof. Adam Daniel

7

2.

Modalități de realizare a educației incluzive în grădiniță Educatoare: Badea Alina Cimpoeru Florentina Anda Grădinița cu Program Prelungit Nord 1 Râmnicu Vâlcea

9

3.

Rolul educației în conturarea demnității naționale Prof. Baldovin Corina Liceul Antim Ivireanu Râmnicu Vâlcea

12

4.

Educaţia incluzivă în grădiniţă Prof înv. preșc. Băluță Mihaela Grădinița cu Program Prelungit Nord 1 Râmnicu Vâlcea

14

5.

Educaţie Timpurie Educatoare: Bercea Camelia Grădiniţa cu Program Prelungit Nord 1 Râmnicu Vâlcea

15

6.

Educaţia interculturală: valori împărtăşite, valori recunoscute Prof. Bîrchi Maria Liceul Antim Ivireanu Râmnicu Vâlcea

18

7.

Politici europene și românești în domeniul profesionalizării pentru cariera didactică Prof. Bondoc Luminița Grădinița cu Program Prelungit Nr.1 Călimănești

20

8.

Antim Ivireanul – ctitor al culturii vâlcene Simona Cîrstea Colegiul Energetic Râmnicu Vâlcea

23

9.

Râmnicul și educația preșcolară Comăneci Titina Grădinița cu Program Prelungit Nord 1Râmnicu Vâlcea

24

10. Educaţia permanentă- şansă sau povară pentru omul contemporan?

Prof.înv. Presc. Diaconu Simona Grădiniţa cu Program Prelungit.nr.1 Călimăneşti

25

11. Influenţa educaţiei religioase asupra copilului Prof. Înv. Primar: Drăghici Elena-Denisa Liceul „Antim Ivireanu”, Râmnicu Vâlcea

26

12. Educaţia, activitate complexă Prof.Inv.Presc. Duţă Elena Şcoala Gimnazială Nr. 5, structura G.P.P. Bălcescu, Râmnicu Vâlcea

28

13. Rolul educaţiei nonformale astăzi Instit. Fieraru Calina Gărdiniţa cu Program Prelungit Nr.1 Călimăneşti

29

14. Şcoala partenerul familiei Prof. Fîrtățescu Paula

30

Liceul Antim Ivireanu Râmnicu Vâlcea 15. Mitropolitul Antim Ivireanul Prof. inv. Primar Georgescu Adriana Prof. inv. Primar Mateescu Corina-Elena Liceul “Antim Ivireanu” Râmnicu Vâlcea

32

16. Lecţiile de muzică, modalităţi şi procedee de educare şi sensibilizare a copiilor de vârstă mică Educatoare Hallmen Valentina Grădiniţa cu Program Prelungit Nr.1 Călimăneşti

33

17. Educaţia în societatea modernă Prof.inv.presc. Jengalau Gabriela Gradinita cu Program Prelungit Nr.1 Calimanesti

34

18. Implicarea activă a părinţilor ca parteneri reali într-o clasă Step by Step Învăţător: Masac Maria Liceul „Antim Ivireanu”’ Râmnicu Vâlcea

35

19. Participarea părinţilor la activităţile extracurriculare Profesor pt. înv. preşcolar: Mihăilescu Mihaela Grădinița cu Program Prelungit Nord 1, Râmnicu Vâlcea

37

20. Basmul – cadru magic al eternei copilării Mihalache Ana – Roxana Școala Gimnazială, Comuna Ionești

38

21. Utilizarea mijloacelor audio-vizuale pentru eficientizarea procesului de învăţământ Munteanu Marinescu Dorina Colegiul Energetic Râmnicu Vâlcea

39

22. Diversificarea procesului educaţiei prin construirea competenţelor Prof. Neacșu Ramona Liceul Antim Ivireanu Râmnicu Vâlcea

41

23. Rolul lui Antim Ivireanul în propășirea culturii române Părăușanu Cristiana Liceul ,,Antim Ivireanul’’ Râmnicu Vâlcea

43

24. Educaţia, o necesitate universală Prof. Inv. Primar Popescu Maria Şcoala Gimnazială Berislăveşti

45

25. Perspectiva didactică a învățării diferențiate Prof. Predoană Tatiana Liceul Antim Ivireanu Râmnicu Vâlcea

47

26. Formarea sentimentului de iubire faţă de natură la preşcolari Educatoare Rădulescu Nina

48

27. Rolul lui Antim Ivireanul în dezvoltarea culturii române Inv. Rusu Elena Alina Liceul “Antim Ivireanu” Râmnicu Vâlcea

50

28. Utilizarea resurselor on-line pentru documentare Prof. metodist CCD Valeria Șandru Casa Corpului Didactic Valcea

51

29. Tiparul în vremea Sfântului Antim Ivireanul Ion Stănică

53

Colegiul Energetic Râmnicu Vâlcea 30. Educarea patriotică a copiilor preşcolari prin cunoaşterea trecutului istoric al poporului Educatoare Statie Aurelia Educatoare Popescu Elena Grădiniţa cu Program Prelungit Nord I, Râmnicu Vâlcea

54

31. Urmele trecerii lui Antim Ivireanu la Vâlcea Tănăsoiu Alice Grădinița cu Program Prelungit Nr.1 Călimănești

55

32. E-learning – o nouă abordare în formarea elevilor Țenea Codruța Elena, Colegiul Energetic Râmnicu Vâlcea

56

33. Educaţia în zilele noaste Prof. inv. presc. Tudosescu Magdalena Grădiniţa cu Program Prelungit Nr.1 Călimăneşti

58

34. Liceul „Antim Ivireanu” - continuarea unei tradiţii nobile Prof.Turmacu Carmen Ionela Prof. Papuzu Cornelia Liceul „Antim Ivireanu” Râmnicu Vâlcea

59

35. Educaţia, cultură a caracterului Prof.inv.presc. Ungureanu Ioana Grădiniţa cu Program Prelungit Nr.1 Călimăneşti

66

36. Educaţia timpurie în grădiniţă Educatoare Ungureanu Magdalena Grădiniţa cu Program Prelungit Nr 1 Călimăneşti

67

37. E-learning în predarea geografiei Prof. Uță Traian Ion Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân” Râmnicu Vâlcea

69

38. Un georgian cu suflet de român Institutor- Vasile Denisa Ileana Prof. înv. primar-Pascu Luminița Mihaela Liceul Antim Ivireanu Râmnicu Vâlcea

72

39. Promovarea și valorificarea diversității culturale în educație Vîlcu Alina Liceul Antim Ivireanu Râmnicu Vâlcea

74

40. Antim Ivireanul –personalitate multiculturală Înv. Zatușevschi Luminița Liceul Antim Ivireanu Râmnicu Vâlcea

75

A

ntim

Ivireanul, cărturar şi ierarh martir al Ţării Româneşti Liceul “Antim Ivireanu” Rm. Vâlcea Prof. Adam Daniel

Între vlădicii care au înscris pagini strălucite în istoria Bisericii noastre se numără şi mitropolitul Ţării Româneşti, Antim Ivireanul. S-a născut în Iviria sau Georgia de azi, în jurul anului 1650, din părinţii Ioan şi Maria, primind la botez numele de Andrei. Încă din tinerete a căzut rob la turci, care l-au dus la Istanbul (Constantinopol). Se pare că după ce a scăpat din robie a trăit în preajma Patriarhiei ecumenice, unde a învăţat sculptura în lemn, pictură şi broderia. În Istanbul a învăţat limbile greacă, arabă şi turcă. Probabil tot acolo s-a călugărit. În jurul anului 1690, evlaviosul domn Constantin Brancoveanu l-a adus în Tara Românească. Aici a învăţat meşteşugul tiparului de la fostul episcop Mitrofan al Huşilor, care conducea în acel timp tipografia domnească din Bucureşti. În octombrie 1691 a tipărit el însuşi o carte grecească, în care iscălea «Antim ieromonah». După alegerea episcopului Mitrofan în scaunul vlădicesc de la Buzău, Antim a ajuns conducător al tiparniţei domneşti de la Bucureşti. Acolo a lucrat până în 1694, tipărind alte trei cărţi, între care şi o Psaltire românească, cu versuri scrise de el în cinstea lui Constantin Brancoveanu, semn că învăţase bine limba noii sale patrii. În 1696 ieromonahul Antim s-a mutat în mănăstirea Snagov, unde a întemeiat o nouă tipografie, fiind şi egumenul acestei mănăstiri. La Snagov a stat până în 1701, tipărind 15 cărţi, dintre care 5 în româneşte. Acum a tipărit un Liturghier greco-arab (1701), pentru trebuinţele credincioşilor ortodocşi din îndepărtată Patriarhie din Antiohia Siriei. La Snagov ieromonahul Antim a deprins cu meşteşugul tiparului şi pe o seamă de ucenici, dintre care cel mai de seamă a fost Mihail Ştefan (Istvanovici), care mai târziu a tipărit cărţi la Alba Iulia şi chiar în ţară natală a lui Antim, adică în Iviria. În anul 1701 Antim s-a reîntors în Bucureşti. Din acel an şi până în 1705 a continuat aici şirul tipăriturilor, editând un număr de 15 cărţi, între care şi un Ceaslov greco-arab (1702), tot pentru credincioşii din Patriarhia Antiohiei, Noul Testament în româneşte (1703) şi altele. Calităţile deosebite cu care era înzestrat ieromonahul Antim, că şi munca rodnică şi neobosită pe care a depus-o încă din clipa venirii sale în Tara Românească, l-au făcut vrednic de a fi ales episcop al Râmnicului, la 16 martie 1705. Odată cu aşezarea să în scaunul vlădicesc, a dus acolo şi tipografia de la Snagov, întemeind astfel prima tiparniţă la Râmnic. În decurs de trei ani a imprimat aici 9 cărţi, din care 3 româneşti şi 3 slavo-romane, mai multe cărţi de slujbă, dintre care şi Liturghierul cu Molitfelnicul, primele ediţii româneşti din Muntenia (1706). După o păstorire de abia trei ani de la Râmnic, s-a petrecut o nouă schimbare în viaţa lui Antim Ivireanul. La 27 ianuarie 1708 a murit mitropolitul Teodosie, care păstorise pe credincioşii din Tara Românească apoape 40 de ani. Înainte de moarte şi-a exprimat dorinţa că episcopul Antim al Râmnicului să-i fie urmaş în scaun, socotind că este cel mai vrednic pentru această înaltă treaptă vlădiceasca. S-a şi ţinut seamă la alegere de dorinţa vrednicului mitropolit. Înscăunarea i s-a făcut în ziuă de 22 februarie 1708, la Duminică Ortodoxiei, fiind de faţă şi patriarhii Alexandriei şi Ierusalimului. Cu acest prilej noul mitropolit a rostit o frumoasă cuvântare, arătând ce îndatoriri avea de îndeplinit în nouă să slujbă arhierească. În activitatea să de mitropolit al Ungrovlahiei n-a cruţat nici o osteneală pentru lumânarea credincioşilor, dovedind frumoase calităţi de păstor, predicator şi patriot.

După aşezarea să în scaunul mitropolitan a întemeiat o nouă tipografie la Târgovişte. Acum a tipărit 18 cărţi, dintre care 11 în româneşte. Cele mai însemnate dintre tipăriturile româneşti erau: Psaltirea, Octoihul, Liturghierul, Molitfelnicul, Catavasierul, Ceaslovul şi altele. Deci numărul cărţilor tipărite în româneşte era într-o vădită creştere. Trebuie să notăm că mitropolitului Antim îi revine meritul de a fi întrodus pentru totdeauna limba romană în slujbă bisericească, desăvârşind ceea ce se începuse sub Matei Basarab (tipicul în româneşte) şi Şerban Cantacuzino (textele biblice). Prin tipărirea cărţilor de slujbă în româneşte, Antim a contribuit şi la făurirea unei limbi liturgice româneşti, care dăinuieşte până astăzi. Textul liturgic de azi nu se deosebeşte decât foarte puţin de cel tradus de Antim. După el au mai rămas netraduse numai Mineiele, Triodul

7

şi Penticostarul, care se vor tipari mai târziu. În 1715 mitopolitul Antim a mutat tipografia de la Târgovişte la Bucureşti. Tot în acest oraş a înfiinţat o nouă tipografie, la mănăstirea ocrotită de el, a Tuturor Sfinţilor. În total, în decursul activităţii sale în Tara Românească, s-au tipărit 63 de cărţi, din care 38 de el însuşi, iar celelalte de către ucenicii săi. Dintre ele 21 erau în româneşte. Trebuie să spunem că 4 cărţi au fost scrise de el însuşi şi anume: Învăţătura pe scurt pentru taina pocăinţei (Râmnic, 1705), Învăţătura bisericească la cele mai trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor (Târgovişte, 1714) şi Sfătuiri crestine politice către domnitorul Ştefan Cantacuzino, în greceşte (Bucureşti, 1715). A rămas de la el şi o lucrare în manuscris, intitulată Chipurile Vechiului şi Noului Testament, care cuprinde 503 portrete în medalion, cu diferite personaje biblice, 3 schiţă şi 8 (se păstrează la Kiev).

Tot mitropolitul Antim i se datoreşte ilustrarea tipăriturilor sale cu gravuri, unele din ele fiind de o măiestrie deosebită. Toate acestea arată calităţile artistice deosebite cu care era înzestrat.

O altă latură de seamă din păstoria lui Antim a fost zidirea sufletească a credincioşilor săi prin cuvânt.

Sunt preţuite până azi predicile sale, numite Didahii, în care osândea felurite păcate ale vremii sale, mai ales ale marii boierimi. Cunoaştem de la el 28 de predici la diferite duminici şi sărbători şi 7 cuvântări ocazionale, toate înfăţişând pe Antim că om de cultură deosebită. În predicile sale n-a fost influenţat de alţi predicatori, cum s-a susţinut mult timp, ci ele sunt originale, bine gândite şi legate de realităţile vieţii. Vrednicul mitropolit Antim este ctitorul mănăstirii cu hramul Toţi Sfinţii din Bucureşti (numită azi mănăstirea Antim), ridicată în anii 1713-1715, după planurile lucrate de el însuşi. Pentru această mănăstire a întocmit un aşa numit „Aşezământ”, care este un fel de testament al său, cu rânduieli pentru ajutorarea copiilor săraci dornici să înveţe carte, a oamenilor şi feţelor sărace, a străinilor etc. Mitopolitul Antim Ivireanul s-a îngrijit îndeaproape şi de românii ortodocşi din Transilvania. Încă din anul 1699, pe când era numai tipograf, a trimis la Alba Iulia pe ucenicul sau Mihail Ştefan, care a tipărit acolo două cărţi pentru folosul sufleţesc al credincioşilor transilvăneni. După dureroasă dezbinare petrecută sub Atansie Anghel, în 1701, mitropolitul Antim a trimis în numeroase rânduri scrisori de îmbărbătare către românii din Scheii Brasovului, îndemnându-i să rămână statornici în dreaptă credinţa, hirotonind preoţi şi diaconi pe seamă bisericii lor. Arătăm mai sus că a tipărit cărţi de slujbă pentru credincioşii arabi din Patriarhia Antiohiei, precum şi pentru credincioşii de limbă greacă.

A stăruit pe lângă Constantin Brancoveanu să ajute compatrioţii săi din Georgia la tipărirea de cărţi de slujbă în limbă lor, trimiţând acolo pe ucenicul său Mihail Ştefan, care a tipărit la Tbilisi câteva cărţi în limba georgiană. Mitropolitul Antim Ivireanul a fost înflăcărat patriot şi luptător împotriva asupririi turceşti. Şi-a dat seamă că numai o alianţă cu Rusia ar putea duce la înlăturarea jugului turcesc. Din pricină această, dar şi prin uneltirile vrăjmaşilor săi, s-au răcit legăturile dintre el şi Constantin Brancoveanu. În 1712 domnul i-a cerut demisia din scaun, dar vlădica Antim a întocmit două apărări scrise, prin care-şi dovedea nevinovăţia, arătând că învinuirile aduse de duşmanii săi erau neîndreptăţite. El şi-a continuat apoi nestânjenit activitatea până la moartea mucenicească a lui Brancoveanu (1714) şi apoi sub urmaşul său, Ştefan Cantacuzino (m. 1716).

După numirea primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, în 1716, au început zile grele pentru bătrânul mitropolit. Învinuit că a intrat în legătură cu austriecii şi că ar fi uneltit împotriva domnului şi închis în temniţă palatului. A fost ţinut acolo mai multe săptămâni, cerându-I-se demisia. Refuzând să o dea, Mavrocordat a cerut patriarhului din Constantinopol să-l caterisească, lucru pe care acesta l-a şi făcut. În sentinţa de caterisire i s-au adus felurite învinuiri nedrepte, între care şi aceea că s-a ridicat împotriva „puterniciei împăraţii” turceşti, pe baza cărora a fost scos din rândul arhiereilor şi călugărilor, urmând să fie închis pe viaţa în mănăstirea Sf. Ecaterina din Muntele Sinai. Această pedeapsă n-a mai ajuns să o facă, pentru că ostaşii care îl însoţeau spre Muntele Sinai l-au măcelărit, aruncându-i trupul în răul Tungia, lângă Adrianopol. Moartea lui s-a întâmplat în toamnă anului 1716. În felul acesta şi-a sfârşit viata muceniceşte, că şi binefăcătorul său, domnul Constantin Brancoveanu.

Aşadar, mitropolitul Antim Ivireanul şi-a pus toate cunoştinţele, râvnă şi priceperea în slujbă Bisericii şi a credincioşilor români care-l primiseră cu atâta dragoste. tipograf, autor de lucrări originale, traducător al cărţilor de slujbă în româneşte, predicator şi păstor de suflete, artist, ctitor de lăcaşuri sfinte, sprijinitor al Ortodoxiei şi al românilor transilvăneni, Antim Ivireanul este una din figurile cele mai luminoase din trecutul Bisericii şi al patriei noastre. Acestea au fost motivele pentru care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţă din 20 iunie 1992, a hotărât că marele ierarh Antim să fie trecut în rândul sfinţilor. Prăznuirea lui se vă face în fiecare an în ziuă de 27 septembrie. mSă ne rugăm, dar, noului sfânt şi mărturisitor al credinţei ortodoxe, zicând: „Sfinte Părinte Ierarhe Antim, cu vrednicie ai rânduit păstori şi învăţători turmei tale şi cu înţelepciune dumnezeiască ai revărsat râurile sfintelor tale cuvinte. Viaţa ţi-ai pus-o pentru păstoriţii tăi şi

8

cunună muceniciei ai dobândit de la Hristos Dumnezeu. Pe Acesta roagă-l, Sfinte Părinte Ierarhe Antim, să dăruiască pace şi mare milă celor ce săvârşesc sfânta pomenirea ta”. (Toparul sfântului, glasul III).

M

odalități

de realizare a educației incluzive în grădiniță Educatoare: Badea Alina Cimpoeru Florentina Anda Grădinița cu Program Prelungit Nord 1 Râmnicu Vâlcea

Educaţia incluzivă are ca principiu fundamental – un învăţământ pentru toţi, împreună cu toţi - care constituie un deziderat şi o realitate ce câştigă adepţi şi se concretizează în experienţe şi bune practici de integrare/incluziune. În pedagogia contemporană există o preocupare intensă pentru găsirea căilor şi mijloacelor optime de intervenţie educativă încă de la vârstele mici asupra unei categorii cât mai largi de populaţie infantilă.

Se recunoaşte faptul că dintr-un plan de analiză, populaţia şcolară se divide în două categorii: copii normal dezvoltaţi şi copii cu cerinţe educative speciale , cu nimic vinovaţi de situaţia lor deosebită, ponderea lor în grupele de preşcolari din mai toate grădiniţele fiind considerabilă.

Iată câteva întrebări la care am încercat să găsim răspunsuri: DE CE SĂ NE PESE ?

Pentru că aceşti copii nu se pot descurca singuri. Ei au nevoie de ajutor, pentru că toţi au dreptul la educaţie, pentru că toţi sunt capabili să înveţe, pentru că toţi au de câştigat, chiar şi cei cu dezvoltare normală, care se vor obişnui cu diversitatea, cu faptul că nu e nici o problemă dacă aceşti copii sunt diferiţi.

CINE DESCOPERĂ CERINŢELE SPECIALE ALE COPIILOR? În primul rând părinţii, ar trebui, deoarece ei sunt “martorii” primilor ani de viaţă ai acestora, apoi educatoarea, care are obligaţia şi competenţa de a-i cunoaşte pe fiecare dintre copiii cu care lucrează.

Copii cu CES sunt în majoritatea grădiniţelor. Ei sunt parte a grupului de copii, participând, după posibilităţile lor la activităţi şi program. Dacă, pe o perioadă anume, educatoarea observă că problemele sunt frecvente, ea trebuie să ceară sprijin de la specialişti, de asemenea să antreneze familia în demersurile de ameliorare a problemelor descoperite.

Studierea copiilor cu cerinţe educative speciale prezintă un interes particular. În cele ce urmează voi prezenta cazul unui copil cu CES: TABLOUL FAMILIEI: Copilul provine dintr-o familie biparentală, fiind singur la părinţi. Familia are o stare materială ce îi permite un trai decent, ambii părinţi lucrând, fiecare, într-un anumit domeniu.

TABLOUL COPILULUI P. A. este un băiat de 6 ani, cu o dezvoltare fizică normală, diagnosticat cu sindrom hiperkinetic (ADHD mixt), sindrom convulsiv sub tratament şi dislalie polimorfă.

La intrarea în grădiniţă nivelul de inteligenţă era subnormal, capacitatea de memorare redusă, atenţia instabilă, în schimb prezenta un flux verbal intens, deşi incoerent.

Adaptarea la mediul grădiniţei s-a făcut relativ uşor, mai greu fiind pentru restul grupei, P.A. având o stare de agitaţie permanentă, gesturi uneori necontrolate. Întocmirea PLANULUI DE INTERVENŢIE s-a impus ca urmare a necesităţii de a-l include mai uşor în grupă şi a început cu culegerea informaţiilor de la familie şi cu observarea tuturor aspectelor din comportarea copilului la grădiniţă.

DEPISTAREA PROBLEMELOR cu care se confruntă P.A. a fost făcută de către mama acestuia. În urma discuţiilor avute cu educatoarea grupei, ea a recunoscut că P.A. are anumite probleme de comportament şi acasă, a văzut că acesta nu este acceptat în colectivitate şi a furnizat o serie de alte informaţii care m-au ajutat în elaborarea planului de intervenţie personalizat. A acceptat consultaţia unui medic specialist şi sprijinul

9

acestuia (medicaţie adecvată şi consult periodic).

Din EVALUAREA FORŢELOR, NEVOILOR ŞI DIFICULTĂŢILOR COPILULUI, făcută ca urmare a observării curente a comportamentului acestuia în grupă , am sesizat următoarele: Puncte tari : dezvoltare fizică normală, stare de sănătate bună; disponibilitate la comunicare; optimism ; are deprinderi de autoservire.

Puncte slabe în gândire prezintă dificultăţi de a opera, analiza şi compara, făcând cu greu clasificări (după unul, maxim două criterii); la nivelul organelor de simţ nu s-au constatat probleme, motricitatea generală fiind normală, dificultăţi având în ceea ce priveşte motricitatea fină; prezenta defecte de vorbire multiple; atenţia era instabilă; prezenta semne de hiperactivitate, impulsivitate, violenţă.

Pentru a stabili nevoile de dezvoltare ale copilului am solicitat colaborarea psihologului şi a familiei.

Psihologul a diagnosticat copilul ca având un uşor retard, manifestat prin slaba capacitate de analiză, sinteză, comparaţie, dislalie polimorfă, ambele probleme fiind cauzate de tratarea copilului în familie la un nivel submedie, adică a carenţelor educative manifestate prin coborârea comportamentului părinţilor la nivelul copilului (de exemplu, au recunoscut că nu i-au corectat vorbirea, dimpotrivă s-au amuzat şi au vorbit ei înşişi cum vorbea copilul), precum şi elemente de comportament hiperactiv.

NEVOILE COPILULUI s-au identificat cu punctele slabe pe care mi-am propus să le remediez în măsura în care se poate, în activitatea curentă cu grupa. În ceea ce priveşte defectele de vorbire părinţii au fost îndrumaţi să consulte un logoped.

PLAN DE INTERVENŢIE PERSONALIZAT In urma stabilirii cerinţelor educative speciale ale lui P. A. am stabilit următoarele: A. SCOPUL: dezvoltarea potenţialului cognitiv al copilului în vederea integrării sale în activitatea grupei; dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi corectarea vorbirii; insuşirea unor reguli de comportare în grup.

B. OBIECTIVE: Obiective pe termen lung: creşterea nivelului de dezvoltare cognitivă prin stimularea corespunzatoare a senzaţiilor şi percepţiilor, a operaţiilor gândirii; dezvoltarea exprimării orale, înţelegerea şi utilizarea corectă a semnificaţiilor structurilor verbale; exersarea comportamentelor adecvate grupului.

Obiective pe termen scurt: să realizeze analiza şi sinteza în cadrul observării unor obiecte; să sesizeze asemănări şi deosebiri între obiectele observate; să ia parte la discuţii informale în grupuri mici de copii; să ia parte la activităţile de învăţare în grup.

Programul de interventie personalizat are la bază metode şi strategii centrate pe cerinţele educative speciale ale copilului P.A. şi urmăreşte să creeze mediul favorizant pentru: ŢINTA 1 : DEZVOLTAREA POTENŢIALULUI COGNITIV AL COPILULUI Copilul a fost inclus în acţiuni şi programe compensatorii care au facilitat înţelegerea lucrurilor, a fenomenelor, persoanelor şi a situaţiilor de viaţă în dimensiunea lor instrumental-integratoare. Astfel, am exersat cu acesta observând jucăriile ce simbolizau obiecte aflate în mediul înconjurător, analiza şi sinteza acestora (acolo unde a fost posibil demontând şi montând) , continuând cu obiecte în mărime naturală, aflate în mediul imediat, atrăgându-i atenţia asupra unor asemănări şi deosebiri între obiecte.

De asemenea am utilizat sistemul simbolic (acţiune, imagini schematice, cuvinte/limbaj), copilul reuşind să-şi proiecteze achiziţiile din sfera limbajului în activitatea de cunoaştere a lumii înconjurătoare.

10

ŢINTA 2: DEZVOLTAREA ABILITĂŢILOR DE COMUNICARE Scopul acestei acţiuni a fost de activizare a vocabularului pe baza experienţei imediate, cu cuvinte ce denumesc obiecte, fiinţe şi fenomene observate, însuşiri. Obiectivele acestui demers au fost conturate în raport cu cerinţele educative ale copilului în cauză şi au urmărit ca acesta să fie capabil să transmită un mesaj simplu, să primească mesaje şi să îndeplinească acţiuni simple, să răspundă adecvat (verbal sau comportamental) la ceea ce i se spune. Astfel P. A. a fost antrenat în toate activităţile grupei , după fiecare activitate în care a întâmpinat dificultăţi reluând numai cu acesta aspectele dificile pentru el în forme personalizate, având permanent o atitudine pozitivă, încurajându-l, îndemnând şi pe copiii din grupă să aibă aceeaşi atitudine.

Având în vedere importanţa deosebită a mediului social în tratarea tulburărilor de limbaj, am căutat să mă asigur de sprijinul familiei, în sensul de a-i determina pe membrii acesteia să-i schimbe comportamentul, recomandându-le ca în comunicarea cu copilul, să-l corecteze, să memoreze cu el diverse poezii pe care le cunosc, să îi răspundă clar la întrebări, să-i adreseze întrebări şi să urmărească formularea răspunsurilor etc.

Concomitent să urmeze exerciţiile cu logopedul, cu care trebuie de asemenea să colaboreze.

Printre cele mai importante activităţi desfăşurate amintim: • Activităţile de Crăciun (serbările, primirea şi oferirea de colinde, expoziţiile de obiecte decorative potrivite sărbătorilor de iarnă); • Organizarea de activităţi tematice ocazionate de Halloween, Ziua Femeiei, Ziua Pământului (22 Aprilie), Ziua Europei (9 Mai), Ziua copilului - spectacole, concursuri de desene pe asfalt etc.

• Pregătirile de Paşte (copilul realizează, sub asistenţă, felicitări, încondeiază ouă); • Sărbătorirea zilelor de naştere a copiilor (sărbătoriţii primesc cadouri şi se bucură de atenţia celor din jur); • Participarea la o serie de activităţi de colaborare interşcolară precum şi între grădiniţele care au înscrişi copii cu CES (“Invitaţie la joacă”); • Organizarea serbărilor de la sfârşitul anului şcolar, la care sunt invitaţi părinţii, fraţii şi prietenii copiilor. ŢINTA 3: INSUŞIREA ŞI RESPECTAREA UNOR REGULI DE COMPORTARE ÎN GRUP: Pentru că P.A. a fost diagnosticat cu imaturitate comportamentală, mi-am propus ca să corectez această cerinţă specială a sa în cel mai scurt timp, dat fiind faptul că acesta deranja restul grupei cu unele reacţii necontrolate, la început, chiar periculoase (arunca cu jucării, lucruri, fără o direcţie anume şi chiar fără motiv, tipa în momente de satisfacţie, etc). În acest scop am abordat diferite strategii şi metode de corectare, pe care le-am aplicat cu răbdare, cerând şi sprijinul grupei, care a acceptat, dar şi al familiei, care s-a implicat.

Astfel : am aşezat copilul totdeauna lângă mine în faţa grupei, motivând că acesta este ajutorul meu; l-am antrenat în exerciţii de focalizare a atenţiei pentru stabilizarea acesteia (“Caută greşeala!”,”Ce lipseşte?”); i-amîncurajat, evidenţiat, stimulat faptele bune, acordându-i toată atenţia; i-am evidenţiat calităţile şi i-am încurajat progresul; i-am atribuit responsabilităţi în cadrul grupei (distribuirea materialelor pentru copii, a veselei, responsabil cu curaţenia); i-am acordat recompense la fiecare progres înregistrat; i-am afişat lucrările individuale reuşite la panoul grupei.

CONCLUZII: Programul de intervenţie personalizat a presupus munca în echipă, formată în principal de educatoare, psiholog şi familie, care a urmat paşii recomandaţi atrăgând în echipă logopedul, precum şi toţi cei implicaţi în activităţile desfăşurate de P.A. pe parcursul unei zile pentru a forma un cerc de susţinere, echilibrare şi integrare a acestuia în grupul de preşcolari şi implicit în societate. În urma intervenţiilor educative, P.A. a înregistrat un progres real, favorabil unei integrări optime în şcoala pe care o va începe în curând.

Concret, părinţii care au asemenea copii trebuie: să îşi pregătească copiii pentru a învaţa, să le prezinte gradiniţa ca fiind un loc interesant în care pot învăţa lucruri noi şi îşi pot face prieteni; să discute cu cadrele didactice, logopedul şi psihologul, să stabilească o relaţie adecvată cu ei; să participe la evenimentele de la gradiniţă; să discute cu copilul despre ce se întâmplă la gradiniţă; să le ofere informaţii utile cadrelor didactice, astfel încât acestea să poată acţiona corespunzator.

11

Cadrele didactice trebuie: să-i determine pe părinţi să vorbească şi să ştie că sunt bine primiţi; să comunice pozitiv, să menţină fluxul comunicaţional; să-i ajute pe părinţi să înţeleagă importanţa sprijinului lor; să conceapă şi să dezvolte un curriculum adaptat pentru copii cu CES, care să promoveze un proces de învăţare pentru toţi, indiferent de deficienţă ; să faciliteze conţinuturile curriculumului astfel încât să se centreze pe elemente cum ar fi : imagine de sine, socializare, disciplină adecvată şi strategii de rezolvare de probleme în mod creativ.

Bibliografie 1.

2.

3.

4.

Ecaterina Vrăjmaş, Introducerea în educaţia cerinţelor speciale, Editura Cedis, Bucureşti, 2004 Traian Vrăjmaş, Învăţămantul integrat şi/sau incluziv, Editura Aramis, Bucureşti, 2001 Elisabeta Voiculescu, Pedagogie preşcolară, Editura Aramis, Bucureşti, 2003 Alois Gherguţ, Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale-strategii diferenţiate şi incluzuve în educaţie, editura Polirom , Bucureşti,2006

R

olul

educației în conturarea demnității naționale Prof. Baldovin Corina Liceul Antim Ivireanu Râmnicu Vâlcea

Potrivit lui Durkheim, individul este, simultan, o fiinţă colectivă şi o fiinţă privată. Polul social al identităţii noastre reprezintă fiinţa noastră colectivă. Acest corespunde ,,sistemelor de idei, de sentimente şi de deprinderi care exprimă în noi, nu numai personalitatea noastră, ci si grupul sau grupurile din care facem parte’’.

El exprimă cultura noastră. Sunt credinţele religioase, practicile morale, tradiţiile naţionale sau profesionale şi opiniile colective de toate felurile. Aceste credinţe şi valori transmise de societate servesc ca o oglindă – etalon cu care individul se compară pentru a-şi forma identitatea.

Acest pol social al identităţii se constituie de-a lungul vieţii şi formează ceea ce Malrieu numeste ,,eul cultural’’, adică ansamblul de cunoştinţe şi de posibilităţi care permit individului să se simtă în largul său în mediul în care trăieşte şi să confere un sens gesturilor pe care le face cotidian, sens care rămâne străin unei persoane care nu împărtăşeşte acelaşi ,,eu cultural’’.

Un expert în arta oratoriei şi a protocolului internaţional afirmă că este deosebit de important să ştii să respecţi datinile şi obiceiurile culturale ale unei ţări străine. Înainte de a călători în străinătate, în scop de afaceri sau de plăcere, spune Sondra ( expertul nostru ), rezervaţi-vă puţin timp ca să studiaţi eticheta ţării respective pentru a nu-i jigni locuitorii, chiar şi în mod neinteţionat, pentru că le încălcaţi ( din ignoranţă) normele culturale. Manifestaţi interes şi toleranţă faţă de grupările etnice din compania sau comunitatea voastră !

Multe neînţelegeri cu caracter etnic se nasc datorită faptului că oamenii cred cu naivitate că stilul lor de viaţă este singurul şi cel mai bun din lume.

Aşa cum a observat Sondra, cunoaşterea aceleiaşi limbi nu vă oferă garanţia că aţi înţeles sau că aţi interpretat corect un cuvânt sau un gest. Trebuie să înţelegeţi că oamenii sunt diferiţi unii de alţii, iar a fi diferit nu înseamnă a fi ciudat.

Raportarea la alteritate poate împrumuta trăsături contradictorii, paradoxale. Confruntarea cu alteritatea poate provoca reacţii de adversitate, de condamnare, de respingere, din anumite puncte de vedere, dar şi de atragere, de acceptare, de admiraţie, din alte puncte de vedere. Calitatea relaţionării cu ceilalţi nu este întodeauna precisă, definitivă. Poţi foarte bine să-i accepţi pe ,,străini’’ în ceea ce priveşte obişnuinţele, manifestările culinare, artistice etc, dar, în acelaşi timp, poţi să-i respingi ca limbă, filiaţie religioasă, gesticulaţii individuale. Raportarea la alţii nu este globală, ci secvenţială, selectivă.

Nu de puţine ori, raportarea la celălalt se face prin valorizarea unor dimensiuni neimportante, chiar false. Se luăm cazul reprezentării exotice, destul de frecventă. Valorizăm, în cazul rromilor, de pildă nu ceea

12

ce au ei definitoriu din punct de vedere cultural (oare ştim cu adevărat în ce constă cultura lor ?), ci anumite comportamente cotidiene care par a fi diferite de cele ale majoritarilor (o anumită ,,aplecare’’ speculativă, un anumit ,,gust’’ artistic etc). Exotismul înseamnă exaltarea unor aspecte ale alterităţii, care trădează de fapt o ideologie ( ansamblu de credinţe ), valori, modele de comportament şi tradiţii.

Altădată, tradiţiile făceau posibile schimbul şi vecinătatea între membrii unei comunităţi. Fiecare îl cunoştea pe celălalt. Această cunoaştere crea un sentiment de apartenenţă la comunitate foarte puternic. Desigur, multe din aceste tradiţii au slăbit sau au dispărut complet, luând cu ele şi sentimentul de apartenenţă.

Astăzi relaţiile au devenit mai impersonale. De pildă, măcelarul sau brutarul de altă dată cunoşteau trebuinţele fiecărui client şi răspundeau aşteptărilor lor, în timp ce, în zilele noastre, în marile oraşe, serviciile sunt impersonale şi reci.

Trăim într-o lume în care valorile se redefinesc, se restructurează, se resituează. Alegem la tot pasul, acordăm sens şi semnificaţii unor lucruri, ne aranjăm viaţa după scopuri şi idealuri, ratificăm acţiuni şi procese, în funcţie de o scară a importanţei. Când valorizăm ceva, avem în minte un model. Valoarea induce omului nevoia de a se proiecta şi de a ieşi de sub puterea unui prezent limitat şi limitativ. Valoarea desemnează dezirabilul, ceea ce urmează să fie asimilat, materializat şi contextualizat. Ea se referă la ceea ce trebuie să fie, nereprezentând o reflectare a realităţii, ci un refuz în numele unor alternative mai bune. Apariţia sau invocarea unei valori presupune o anumită marjă de absenţă sau o carenţă existenţială. Într-o lume în care totul ar fi perfect, nu s-ar mai pune problema aspiraţiei către valori. În privinţa ratificării valorilor, lucrurile sunt mai complicate. În ce circumstanţe valorile se adeveresc ? Ele se spun exerciţiului validării pe pământ, în lume, în circumstanţele unui consum omenesc. Rezultă de aici o întreagă discuţie, gâlceavă, conflict în ceea ce priveşte înţelegerea şi întrebuinţarea valorilor. În cadrul societăţii întâlnim valori fundamentale, larg clamate, cum ar fi Binele, Frumosul, Adevărul, Dreptatea, etc, circumstanţiate şi adaptate uneori vremurilor şi timpurilor. Chiar şi în grupurile organizate după principii malefice, cum ar fi, de pildă, Mafia, grupurile teroriste etc, operează numite valori ( le putem numi antivalori, dar nu ieşim din sfera axiologicului ). Cu cât valorile sunt mai generale, cu atât gradul de acceptabilitate este mai ridicat, conflictul intern al valorilor diminuându-se sau anihilându-se. În măsura în care valorile generale se concretizează, apar discuţii şi conflicte axiologice. Axa de pendulare general – particular constituie spaţiul şi generatorul opoziţiilor, conflictelor valorice şi neînţelegerilor dintre oameni. Toţi oamenii caută Binele, îi recunoasc necesitatea şi îl respectă, dar, când este vorba despre a-l gândi şi înfăptui în mod concret, fiecare individ sau colectivitate îl va înţelege şi practica în mod diferenţiat. În cultura modernă, se observă în evoluţia sentimentului de dragoste o orientare spre individualism şi dezvoltarea vieţii private. Rezultă o liberalizare a moravurilor sexuale şi o mai mare permisivitate faţă de coabitare şi divorţ. O altă consecinţă, creşterea numărului divorţurilor şi instituirea mai multor tipuri de familie (familia biparentală, monoparentală, reconstituită ) oferă individului posibilităţi de alegere aproape inexistente în urmă cu câteva decenii. O altă consecinţă a acestei creşteri a individualismului constă în sporirea numărului persoanelor care trăiesc singure.

Aşadar, ce ar fi de făcut într-un context în care solidaritatea socială se transformă ? Să activăm chemările valorice cu fiecare ocazie, să le consacrăm, zi de zi, prin propriile acte, pentru că suntem purtători ai harului divin, smeriţi, dar şi responsabili de greutatea zestrei care ni s-a lăsat. Să fim, nu-i aşa, mici dumnezei, atât cât ne-a fost hărăzit, să ne ridicăm cât mai mult pe treptele perfecţiuni, să îndumnezeim propriile acte şi lumea în care trăim, pentru care cu siguranţă vom da seama şi vom fi judecaţi mai apoi !

Bibliografie Cucoş Constantin - ,,Educaţia. Iubire, edificare, desăvârşire’’, Ed. Polirom, Iaşi, 2008.

Joiţa Elena - ,,Curs de pedagogie şcolară’’, 2000, 2002, Universitatea din Craiova Horn San - ,,Arta conversaţiei’’, Ed. Amaltea, Bucureşti, 2005

13

E

ducaţia

incluzivă în grădiniţă Prof înv. preșc. Băluță Mihaela Grădinița cu Program Prelungit Nord 1 Râmnicu Vâlcea

Educația de tip incluziv este o educaţie de calitate, accesibilă şi care îşi îndeplineşte menirea de a se adresa tuturor copiilor, fără discriminare. În acest sens, integrarea educativă vizează reabilitarea și formarea persoanelor cu nevoi speciale, aflate în dificultate psihomotorie, de intelect, de limbaj, psihocomportamentală, senzorială, printr-o serie de măsuri de natură juridică, politică, socială, pedagogică.

Grădinița care îi receptează în colectivitatea sa pe copiii defavorizați și își determină intern ,,direct și indirect”, atitudinea față de aceștia este alcătuită din: educatoare, părinți, copii, iar la nivel extern, societatea cu numeroase instituții și diverși factori media. O condiție esențială pentru reușita acestor acțiuni comune ale celor trei factori activi din grădiniță este existența unor relații de înțelegere, constructive care se realizează prin atitudini deschise, prin disponibilitate, printr-un ,,pozitivism” specific ce se cimentează cu voință și convingere.

Educatoarea trebuie să cunoască deficiențele copiilor pe care îi va primi în grupăîn scopul înțelegerii acestora și pentru a-și putea modela activitățile, în funcție de necesitățile copiilor. Grupa în care va fi integrat copilul cu cerințe speciale va trebui să primească informații într-o manieră corectă și pozitivă despre acesta.

Este foarte importantă sensibilizarea copiilor și pregătirea lor pentru a primi în rândurile lor un coleg cu dizabilități. Sensibilizarea se face prin stimulări: crearea și aplicarea unor jocuri care permit stimularea unor deficienţe ( motorie, vizuală, auditivă), ceea ce determină copiii să înţeleagă mai bine situaţia celor ce au dizabilităţi: prin povestiri, texte literare, prin discuţii, vizitarea/ vizita unor persoane cu deficienţe.

Primirea în grupă a copilului cu cerinţe educative speciale, atitudinea faţă de el trebuie să păstreze o aparenţă de normalitate, copilul trebuind să fie tratat la fel cu ceilalţi copii din grupă. Conduita şi atitudinea educatoarei trebuie să demonstreze celorlalţi copii că i se acordă preşcolarului cu dizabilităţi. De aceea trebuie să exprime aceleaşi aşteptări şi să stabilească limite similare în învăţare ca şi pentru ceilalţi copii din grupă. Ea trebuie să îşi asume rolul de moderator , să promoveze contactul direct între copiii din grupă şi să direcţioneze întrebările şi comentariile acestora către copilul cu cerinţe educative speciale.

Grădiniţa este incluzivă printr-un curriculum flexibil şi deschis ce permite adaptări succesive. Nu copilul urmează curriculumul, ci acesta este un instrument menit să sprijine dezvoltarea lui, se adaptează nevoilor şi particularităţilor acestuia. În concluzie, pentru abordarea unei educaţii incluzive în grădiniţă, educatoarea trebuie să respecte următorii paşi: -să elaboreze un plan de dezvoltare a grădiniţei în care să se precizeze concret parteneriatul cu familia şi comunitatea; -să fie pregătit întregul personal al grădiniţei pentru a primi toţi copiii, fără discriminări; -să asigure un climat primitor şi deschis prin organizarea mediului educaţional cât mai eficient şi stimulator; -să aibă discuţii, în prealabil, cu copiii pentru a se accepta unii pe alţii, pentru a negocia, a colabora şi a lucra împreună; -să asigure un curriculum flexibil şi deschis la care să aibă acces şi părinţii; -să evalueze fiecare copil prin observaţie directă şi indirectă pentru a asigura participarea lui adecvată la activităţile curriculare; -să asigure accesul tuturor copiilor la programul grădiniţei, dar şi la modificările şi adaptările acestuia; -să asigure participarea tuturor familiilor la decizii şi acţiuni în favoarea tuturor copiilor; -să evalueze permanent şi periodic progresele pe care le fac toţi copiii, nu numai di punctul de vedere

14

al achiziţiilor intelectuale, dar şi al relaţiilor sociale, al cooperării şi colaborării, al dezvoltării imaginii de sine şi încrederii în forţele proprii; -să elaboreze planuri individualizate, personalizate pentru copiii care au nevoie de sprijin în anumite componente ale dezvoltării şi la anumite momente; -să ajusteze permanent curriculumul pentru a-l adapta la nevoile educative ale copiilor; -să realizeze un permanent schimb de idei, experienţe şi soluţii cu celelalte colege, din grădiniţă sau din alte instituţii, precum şi cu familiile copiilor.

Bibliografie 1. Ecaterina Vrăşmaş-,, Educaţia copilului preşcolar”, Editura ProHumanitas, Bucureşti, 1999; 2. Ecaterina Vrăşmaş-,,Introducere în educaţia cerinţelor speciale”, Editura Credis, Bucureşti, 2004.

E

ducaţie

Timpurie Educatoare: Bercea Camelia Grădiniţa cu Program Prelungit Nord 1 Râmnicu Vâlcea

Importanţa dezvoltării timpurii a copilului.

Obiectivul programelor de dezvoltare timpurie este acela de a ajuta dezvoltarea psihică , emoţională şi socială a copiilor şi, pe termen lung , de a promova supravieţuirea copilului. Focalizarea pe educaţia timpurie şi anii preşcolarităţii este importantă deoarece aceasta este perioada când copii se dezvoltă rapid şi , dacă procesul de dezvoltare este neglijat în acest stadiu , este mult mai dificil şi mai costisitor să compensezi aceste pierderi mai târziu. Este bine cunoscut şi evident faptul că alegerile făcute acum şi acţiunile întreprinse de părinţi şi de societate ăn copilîria timpurie au o puternică şi mai de durată influienţă asupra progresului individual al copilului şi asupra progresului naţiunilor în sens larg.

Calitatea îngrijirii şi a protecţiei în această perioadă sunt cheile care înlătură moartea , boala ,întârzierea în creştere , trauma , proasta alimentaţie, întârzierile de dezvoltare atâta timp cât ele asigură o creştere sănătoasă , stimă de sine şi abilitatea de a învăţa lucruri care , în schimb ,sunt cruciale pentru pregătirea pentru şcoală , învăţarea continuă , eficacitatea programelor şcolare şi abilitatea viitoare a copiilor de a contribui ca părinţi, actori economici şi cetăţeni. Astfel , investiţia în copii cât mai din timpuriu ne conduce, pe termen lung, la dezvoltarea socială şi la realizarea susţinută a derpturilor copilului.

De când dezvoltarea copilului este legată de educaţia timpurie , de sănătate , nutriţie şi dezvoltare psiho-socială , o serie de intervenţii trebuie să aibă loc în sănătate , nutriţie şi educaţie timpurie. De aceea conceptul holistic de dezvoltare timpurie combină elemente din zonele de stimulare a copilului , sănătate , nutriţie , educaţie timpurie, precum şi comunitate şi dezvoltarea femeiei , printre altele.

Dacă vrem să sprijinim dezvoltarea totală a unui copil toate aceste aspecte trebuie înţelese şi ţintite înspre aceasta.Pe plan internaţional , perioada de timp pentru educaţie timpurie este definită ca o perioadă a vieţii copilului de la concepţie pînă la vîrsta de 8 ani ; şi asta pentru că , în primul rând , acum are loc cea mai rapidă dezvoltare a creierului . Cei mai importanţi sunt primii 2 ani din viaţă , cînd cele mai semnificative schimbări din punct de vedere intelectual , emoţional , psihologic , şi social apar.O analiză din punct de vedere economic a intervenţiilor în perioada educaţiei timpurii arată cîştiguri mari , beneficii indirecte pentru mame în ceea ce priveşte economisirea timpului şi reducerea cheltuielilor pentru serviciile publice de sănătate şi sociale care se adresează copiilor.

Programele de dezvoltare timpurie sunt relativ noi în cele mai multe ţări şi monitorizarea şi evaluarea sistemelor sunt , adesea , inadecvate . Ca rezultat nu este posibil să evaluăm eficienţa sau impactul pe termen lung ale acestor programe , dar o serie de evaluări ale programului Head Start din Statele Unite indică creşteri de 7$ pentru fiecare dolar investit pentru cheltuieli care ţin de bunăstarea şi înalta productivitate.

15

În concluzie , strategiile şi programele pentru dezvoltarea timpurie a copilului trebuie să se adreseze nevoilor multiple ale copilului ţinând cont de sănătate , nutriţie , educaţie timpurie , stimularea psiho-socială , şi în acelaşi timp , întărind rolul mediului în care trăieşte copilul. Totuşi , cât încă există oun număr de factori care împiedică formularea unei adevărate strategii integrate privind dezvoltarea timpurie în timp ce noi ne străduim să ajungem la o abordare din cât mai multe unghiuri , acestea rămân nişte scopuri înalte.

Printre factorii amintiţi sunt : diferite niveluri de cunoştinţe , abilităţi şi dedicaţie în rândul profesioniştilor din diferite sectoare (sănătate, educaţie şi protecţie socială);structuri şi instituţii care şi-au stabilit deja obiectivele şi priorităţile şi ar putea fi refractare la o reformulare a acestora şi diferende birocratice între organizaţii care fac dificil lucrul într-o manieră intersectorială.

Cu toate acestea , scopul final al programelor de dezvoltare timpurie a copilului ar trebui să fie acela de-a ne strădui să ajungem la o abordare convergentă, care să întâlnescă nevoile multiple ale copilului şi familiei şi care să mărească folosirea resurselor. Totuşi într-o perioadă intermediară ar putea fi practic şi util să se dezvolte strategii sectoriale pentru educaţie, sănătate şi protecţie socială cu o ţintă pe termen lung spre convergenţa sectoarelor.

Prezenta strategie se va focaliza pe problemea educaţiei timpurii în România cu o perspectivă pe termen lung în vederea unei abordări convergente care va include sănătatea , nutriţia şi protecţia socială a copilului cu vârste între 0 şi 6 ani.

EDUCAŢIA TIMPURIE ÎN ROMÂNIA O caracteristică a sistemului existent de educaţie timpurie din România este aceea că datorită lipsei legislaţiei privind educaţia copiilor de la 0 la 3 ani , un număr de creşe, grădiniţe ,sau dezvoltat fără o structură consistentă sau fără standarde educaţionale clare . Există o diversitate de instituţii pentru educaţie timpurie , unele dintre ele sunt listate mai jos : • Centre de zi pentru copii sub 6 ani aflaţi într-o situaţie de risc , coordonate de Direcţia Judeţeană de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului; • Centre de zi sau grădiniţe particulare pentru copii sub 6 ani aprobate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării care oferă exemple de bună practică în domeniu; • Grădiniţe cu creşă pentru copii de aceeaşi grupă de vârstă ca şi cei din centrele de zi(sub 6 ani); • Grădiniţe pentru copii de la 3 la 6 -7 ani.Acestea sunt finanţate de Cosiliile Locale şi sunt coordonate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării; • Creşe pentru copii de la 4 luni la 3 ani, care primesc copii şi peste 3 ani în vederea menţinerii personalului angajat.Acestea sunt finanţate şi coordonate Cosiliile Locale , fără o supervizare din punct de vedere profesional şi fără standarde educaţionale sau de alt tip ; Serviciile pentru copii cu vârste între 0 şi trei ani sunt furnizate prin sistemul creşelor , care oferă câteva forme de îngrijire medicală fără nici o componentă de educaţie timpurie. În prezent la nivelul ţării sunt 287 de creşe cu aproximativ 11.000 de copii. Cu toate acestea , numai cei cu venituri familiale mici şi medii îşi trimit copii la creşă.Marea majoritate a părinţilor care îşi trimit copii la creşă sunt părinţi care lucrează şi nu pot sau nu intenţionează să-şi părăsească serviciul pentru concediu de maternitate, paternitate pentru îngrijirea copilului până la 2 ani. Părinţii care sunt neangajaţi nu-şi pot permite sa trimită copii la creşă.

S-ar putea să fie nevoie să analizăm opţiunea unor servicii comunitare sau la domiciliu pentru copii acestor familii în aşa fel încât aceştia să nu fie privaţi de îngrijire medicală şi educaţie timpurie. Nu există un organism reglator responsabil în problema creşelor, şi de aceea responsabilitatea administrativă rămâne în grija autorităţilor locale. Sistemul anterior care furniza numai servicii de pază cu ceva sprijin medical predomină încă.

Aspectele care ţin de educaţie şi de îngrijire psihologică nu sunt îndreptate către copii care vin în aceste instituţii, mai mult chiar , nu există un sistem de formare a personalului care este alcătuit din lucrători în domeniul sănătăţii.Un studiu recent finanţat de UNICEF arată că 42 % din personalul creşelor se înscrie în categoria îngrijitorilor primari (infirmiere) cărora le lipseşte calificarea profesională .Lipsa unei politici şi a unei legislaţii coerente în domeniul educaţiei tipurii pentru copii cu vârste între 0 şi 3 ani a condos la absenţa standardelor , a curicullumului specific şi a indicatorilor de performanţă pentru instituţiile existente care se îngrijesc de această grupă de vârstă. Din moment ce creşele nu sunt acreditate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, nu există un mecanism formal pentru monitorizarea şi evaluarea dezvoltării copiilor înainte de 3 ani, şi instituţiile operează independent în acest domeniu, fără nici o supervizare din partea Ministerul Educaţiei şi Cercetării.

Curicullumul naţional ar trebui să includă educaţia timpurie a copiilor cu vârste între 0 şi 3 ani. Se aşteaptă , ca dezvoltarea unui curicullum pentru copii cu vârte între 0 şi 3 ani să fie un rezultat firesc de îndată ce politica educaţională pentru această grupă de vârstă va fi formulată. Angajamentul Ministerul Educaţiei

16

şi Cercetării privind introducerea educaţiei timpurii pentru copii sub 3 ani este perceput ca un pas pozitiv în această direcţie. Totuşi , este important ca , în timp ce se elaborează curicullum să aibă loc consultări cu toţi factorii implicaţi.Nu se furnizează formare pentru cadrele didactice în domeniul educaţiei timpurii. Deşi formarea cadrelor didactice care lucrează cu copii cu vârste între 3 şi 6 ani a fost îmbunătăţită prin revizuirea obiectivelor şi a metodologiei , nu există nici un fel de formare a cadrelor didactice în domeniul educaţiei timpurii, respective pentru cei care lucrează cu copii cu vârste între 0 şi 3 ani.

Este necesar să dezvoltăm un program de formare a cadrelor didactice care lucrează cu această grupă de vârstă , atât pentru formarea iniţială cât şi pentru cea continuă. În ceea ce priveşte formarea continuă, informaţiile existente şi lecţiile învăţate din cadrul experimentelor şi inovaţiilor susţinute de diferiţi donatori , ONG-uri sau mecanisme din sectorul privat ar putea forma o bază pentru dezvoltarea unui program de formare atot cuprinzător pentru cei care lucrează cu copii sub 3 ani. Totuşi, instituţiile care vor livra astfel de formări au nevoie să fie dotate adecvat şi , deasemenea este nevoie de un mecanism pentru diseminarea informaţiei privind ultimele abordări şi practici , în aşa fel încât să fie urmate standardele europene şi internaţionale.Lipsa programelor de prevenire care vizează copii cu vârste între 0 şi 6 ani.

Estimările conservatoare plasează numărul copiilor cu probleme mentale ca fiind 1 la 10, conform unui studiu al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Alte estimări plasează numărul acestora la 1 la 5 , dar nu mai puţin de 20% dintre aceştia beneficiază de serviciile necesare. Rapoartele care privesc tinerii care au experimentat deja abandonul , exmatriculările din instituţiile de îngrijire sau din şcoli şi care acţionează violent faţă de semenii lor sau faţă de alţii a devenit alarmant de banale(obişnuite). În România nu există încă un sistem formal de depistare , prevenire şi tratament a problemelor de sănătate mintală ale copiilor(tinerilor). Până când vom putea trata şi preveni multe dintre aceste tulburări prin intervenţie şi depistare timpurie, curicullum pentru educaţie timpurie trebuie să încorporeze subiecte care să vizeze sănătatea mentală şi tehnici pentru intensificarea dezvoltării psihice şi socio-emoţionale a copiilor.

Informarea inadecvată a tinerilor cu privire la dimensiunea de gen de educaţie şi sănătate. În România , copii sunt crescuţi şi educaţi conform cu normele tradiţionale şi conservatoare privind genul.

Din momentul în care identitatea de gen începe săse dezvolte în copilul cu vârste între 2 şi 4 ani, ca o consecinţă, se aşteaptă de la copil ca acesta să respecte stereotipiile comportamentale specifice de gen. În unele cazuri, acest lucru îi împiedică să-şi dezvolte pe deplin potenţialul şi talentele. Dacă, problemele specifice privind genu, nu sunt abordate în curicullum pentru educaţia timpurie şi în formarea cadrelor didactice care lucrează cu aceşti copii, potenţialul copilului , în ceea ce priveşte dezvoltarea psihică şi emoţională deplină poate fi în pericol. Acest lucru ar ajuta Ministerul Educaţiei şi Cercetării să ţină seama de bogata experienţă care există deja în acest domeniu. În prezent nu există un sistem formal pentru conceperea şi pruducerea materialelor de specialitate pentru copii cu vârste între 0 şi 6 ani.

Scopul strategiei în domeniul educaţiei timpurii a copilului este de ai asigura dreptul la educaţie şi dezvoltare deplină pentru a-i da posibilitatea să-şi atingă potenţialul maxim şi pentru a atinge standardele europene şi internaţionale.Creşterea accesului în învăţământul preşcolar (cu vârste cuprinse între 3-6-7 ani) şi crearea unor oportunităţi de educaţie timpurie cu copii cu vârste între 0 şi 3 ani , inclusive pentru copii care aparţin unor grupuri ale minorităţilor , cu ar fi copii rromi. Îmbunătăţirea calităţii educaţiei timpurii a copilului printr-un curriculum adaptat pentru o formare specifică a cadrelor didactice şi prin formularea unor standarde de dezvoltare socială cognitivă şi emoţională.Asigurarea accesului egal la o educaţie de calitate în perioada educaţiei timpurii (între 0 şi 6 ani) a copiilor din grupuri dezavantajate şi grupuri vulnerabile.Îmbunătăţirea sistemului de educaţie prin introducerea oportunităţilor alternative comunitare pentru copii din zonele izolate din mediul rural. În ultimul an s-a înregistrat o creştere a I nteresului din partea Ministerului Educaţiei şi Cercetării în direcţia întăririi programelor de educaţie peşcolară cu scopul furnizăriiunei educaţii formale solide copiilor. Interesul ministerului în extinderea duratei învăţământului obligatoriu de la 10 la 12 ani este un prim pas în această direcţie. Ministerul a acceptat, deasemenea, în principiu , conceptual de bază al Educaţiei Timpurii a Copilului ca şi componentă importantă a dezvoltării unei politici coerente pentru educaţia copiilor cu vârste între 3 şi 6 ani. Următoarele activităţi şi priorităţi şi toate obiectivele au fost identificate în contextual Strategiei Naţionale privind Educaţia Tmpurie a Copilului , cu proiecţie până în 2015.

Bibliografie 1. Simona Nicolae : “Noi tendinţe în Educaţia Timpurie” –revista de pedagogie a învăţământului perşcolar numărul 3-4 / 2006 2. C.E.D.P. Step by Step- România- “Educaşia Centrată pe Copil /0-3ani” 3. C.E.D.P. Step by Step- România-“Educaţie Timpurie în România” 4. F.S.D.R.-“Bebeluşul este o persoană”

17

5. Curs perfecţionare – Educaţie Timpurie- “Creşterea şi Educaţia Copilului” 6. Denis Macadziob-“Dinamica dezvoltării comportamentului psihic în copilăria timpurie” 7. Convenţia ONU- cu privire la Drepturile Copilului , ratificată de România prin Legea nr.

18/1990.

E

ducaţia

interculturală: valori împărtăşite, valori recunoscute Prof. Bîrchi Maria Liceul Antim Ivireanu Râmnicu Vâlcea

În lumea modernă, diversitatea în sens larg – indiferent dacă este de natură culturală sau lingvistică – poate fi pusă pe seama a doi factori esenţiali: intensificarea migraţiei şi noile tehnologii de informare şi comunicare.

Diversitatea culturală nu mai este un prejudiciu, ci o realitate care trebuie fructificată în mediul şcolar.

Pluralitatea culturală pune nu numai problema apărării diferenţelor, ci a dialogului cultural, care recunoaşte că fiecare trebuie să contribuie la îmbogăţirea experienţei umane şi că fiecare dintre ele este un efort de universalizare a unei experienţe particulare.

Interculturalismul implică înţelegerea, aprecierea şi valorizarea culturii proprii la care se adaugă respectul bazat pe o informare autentică şi pe construirea curiozităţii faţă de cultura etnică a celuilalt. Interculturalitatea este un proces ce se produce la intersecţia dintre culturi, nefiind un scop în sine, dar care poate deveni o finalitate atunci când sunt sesizate transformările nefireşti sau comportamentele nefaste la acest nivel de intersectare a culturilor.

Nivelurile de educaţie interculturală identificate de specialişti sunt în număr de cinci, în ordine fiind: 1 - Educaţia monoculturală - este punctul de plecare în politicile educaţionale, curricula şi materialul didactic fiind reprezentative doar pentru cultura dominantă.

2 - Starea de toleranţă - în care diferenţele sunt suportate, trecute cu vederea.

3 - Starea de acceptare - în care diferenţele sunt cunoscute şi recunoscute, nemaifiind negate sau respinse fără apel.

4 – Respectul - reprezintă admiraţie faţă de diversitate.

5 - Solidaritatea şi afirmarea - este nivelul la care este evidentă preocuparea faţă de echitate şi justiţie socială.

Educaţia interculturală este una din dimensiunile educaţiei integrale. Criteriile de succes în realizarea educaţiei interculturale în şcoală sunt: a) asigurarea unei balanţe între diferitele finalităţi majore ale educaţiei (scopuri culturale, profesionale de calificare , sociale, de dezvoltare profesională); b) asigurarea de oportunităţi pentru comunicare şi cooperare, chiar între grupuri diferenţiate; c) asigurarea de şanse egale de educaţie; d) reflectarea diverselor realităţi specifice societăţilor multiculturale prin toate tipurile de curriculum; e) prezentarea informaţiilor din cât mai multe perspective, pentru a stimula conştiinţa diversităţii şi a unităţii prin diversitate.

In acest context, rolul şcolii este de a-i învăţa pe tineri cum să convieţuiască într-o lume marcată de diferenţe lingvistice şi culturale, prin acceptarea acestora, dar şi prin identificarea şi însuşirea valorilor care îi unesc.

Educaţia multiculturală în societatea modernă nu este numai o chestiune de descoperire a bogăţiei si varietăţii de aspecte de această natură în cadrul clasei de elevi. Copiii pot proveni din medii culturale diferite, dar de asemeni şi profesorii, şcoala şi comunitatea. Toleranţa faţă de aspectele mai puţin cunoscute si căutarea celor complementare trebuie să devină atitudini esenţiale, care să stea la baza noului curriculum al sec. al XXI-lea. Identificarea valorilor comune poate deveni o sarcină dificilă dacă nu este însoţită de recunoaşterea beneficiilor care decurg din această diversitate. Şcoala poate deţine un rol major în păstrarea spiritului de libertate şi toleranţă al tinerei generaţii.

Intr-o lume marcată de diferenţe culturale şi lingvistice, şcoala trebuie să îi înveţe pe tineri să convieţuiască într-o societate deschisă şi liberă, fundamentată pe autoritatea valorilor împărtăşite. Inţelegerea

18

şi însuşirea concepţiei conform căreia interculturalitatea înseamnă demnitate şi respect acordate individului devine, astfel, o necesitate. Oamenii ca fiinţe raţionale pot dezvolta aceste valori numai folosindu-le, exprimându-le şi explorându-le împreună, ca membri ai unei comunităţi caracterizate prin diversitate.

In această perspectivă, ţelul procesului educativ modern este pregătirea elevilor pentru realităţile complexe şi diverse ale societăţii, prin dezvoltarea abilităţilor de recunoaştere, valorificare si achiziţionare de cunoştinţe provenite din orizonturi culturale eterogene. Scopul esenţial este dezvoltarea unui respect fundamental pentru moduri de viaţă şi procedee de a munci şi de a învăţa diferite.

Prin formarea gradată a unei astfel de atitudini va creşte şi flexibilitatea legată de abordarea si însuşirea noilor experienţe educaţionale şi nu numai. Diversitatea încurajează gândirea critică şi acesta este un fapt deosebit de important în societatea contemporană, unde inovaţia se bazează în primul rând pe colaborare. Insuşirea abilităţilor de a „naviga” într-un „ocean” de diferenţe culturale este o necesitate pentru orice persoană într-o lume al cărei liant îl constituie tehnologia şi dezvoltarea facilităţilor de a călători şi de a comunica.

Schimbul real de idei – cheia inovaţiei şi a progresului – solicită sensibilitate şi înţelegerea punctelor de vedere, a valorilor şi a ideilor celorlalţi.

In calitate de factor determinant al procesului educativ, şcoala trebuie să se orienteze nu numai către crearea cadrului adecvat în vederea auto-dezvoltării personale, dar şi către definirea unui mediu care să furnizeze o experienţă educaţională de cea mai înaltă calitate. O parte importantă a acestei misiuni este garantarea capacităţii elevilor de a percepe în mod coerent şi critic probleme complexe şi de a-şi aplica propriile cunoştinţe într-o lume în continuă schimbare. Pentru realizarea acestui ţel, elevii trebuie să depăşească simpla memorare a unor informaţii prestabilite într-un anumit domeniu şi să dezvolte o înţelegere integrată mai profundă a unor sisteme aflate în interacţiune complexă. Este esenţială în această privinţă abilitatea de a gândi profund, creativ şi din perspective diferite. Rolul şcolii este acela de a încuraja tinerii să articuleze şi să evalueze opinii, să asimileze date din multiple surse şi să emită judecăţi într-un mod inovativ şi modern. Este necesar să se creeze situaţii de învăţare care să-i angajeze pe elevi, să încurajeze discuţiile şi să faciliteze dezbaterile pentru a crea perspective multiple de abordare a diferitelor situaţii şi probleme.

Pe lângă încurajarea gândirii critice şi crearea de oportunităţi pentru abordarea problemelor din unghiuri diverse, educaţia multiculturală poate conduce la formarea unor abilităţi superioare de a negocia şi de a funcţiona într-un mediu ocupaţional şi social complex. În concluzie, dimensiunea inter-culturală a unui proces educativ de calitate joacă un rol deosebit de important în societatea modernă prin capacitatea sa de a îmbogăţi creativ sistemul general de valori, dar şi prin abilitatea da a împărtăşi în mod efectiv aceste valori cu cei din jurul nostru. Acest fenomen va avea o consecinţă logică şi necesară: dezvoltarea inevitabilă a unor relaţii bazate pe toleranţă, înţelegere şi flexibilitate între cetăţenii lumii de azi.

Bibliografie 1. Constantin Cucoş, Teodor Cozma, Locul educaţiei pentru diversitate în ansamblul problematicii educaţiei contemporane 2. Teodor Cozma ( coord.), O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Editura Polirom, Iaşi. 2001

19

P

olitici

europene și românești în domeniul profesionalizării pentru cariera didactică Prof. Bondoc Luminița Grădinița cu Program Prelungit Nr.1 Călimănești

I. Etape în profesionalizarea carierei didactice din E1999- Declaraţia Bologna: documentul de referinţă european care stă la baza procesului de modernizare şi reformă a învăţământului superior european; II. Declaraţia Bologna a fost semnată de către 29 miniştrii ai educației din: III. 15 state membre UE; IV. 3 ţări EFTA (Islanda, Norvegia şi Elveţia); V. 11 state candidate la acea vreme (între care și România) OBIECTIVELE Declaraţiei Bologna 1. Adoptarea unui sistem de diplome universitare comparabile şi bine definite; 2. Implementarea unui sistem bazat în esenţă pe două cicluri principale de studii; 3. Stabilirea unui sistem de credite transferabile (ECTS); 4. Promovarea mobilităţii studenţilor, profesorilor şi cercetătorilor; 5. Promovarea cooperării europene pentru asigurarea calităţii în educaţie; 6. Promovarea dimensiunii europene în învăţământul superior (în ceea ce priveşte dezvoltarea curriculară şi cooperarea inter-instituţională).  Comunicatul de la Praga (2001) 33 țări participante;  a subliniat trei aspecte ale procesului Bologna:  Promovarea învăţării pe tot parcursul vieţii;  Implicarea socială a instituţiilor de învăţământ superior şi a studenţilor;  Creşterea atractivităţii Spaţiului European al Învăţământului Superior.

Comunicatul de la Berlin (2003)  40 de țări participante;  Priorități stabilite: 1. Asigurarea calităţii la nivel instituţional, naţional şi european; 2. Introducerea sistemului cu două cicluri de studii; 3. Recunoaşterea diplomelor universitare şi a perioadelor de studii şi eliberarea Suplimentului la Diplomă în mod automat şi gratuit tuturor absolvenţilor, începând cu 2005; 4. Elaborarea unui cadru principal al calificărilor pentru Spaţiul European al Învăţământului Superior; 5. Includerea nivelului doctoral ca al treilea ciclu de studii al Procesului Bologna; 6. Promovarea unor legături mai strânse între Spaţiul European al Învăţământului Superior şi Spaţiul European al Cercetării.

Comunicatul de la Bergen (2005)  45 țări semnatare;  Priorităţi: 1. Întărirea dimensiunii sociale şi înlăturarea obstacolelor în calea mobilităţilor; 2. Implementarea standardelor şi liniilor directorii pentru asigurarea calităţii propus de raportul ENQA; 3. Dezvoltarea cadrelor naţionale de calificări care să fie compatibile cu noul Cadru al Calificărilor adoptat pentru Spaţiul European al Învăţământului Superior; 4. Acordarea şi recunoaşterea diplomelor comune, inclusiv la nivel doctoral;

20

5. Crearea de oportunităţi pentru trasee de studiu flexibile în învăţământul superior şi adoptarea unor proceduri pentru recunoaşterea studiilor anterioare.

Comunicatul de la Londra (2007)  Înfiinţarea primului organism legal în cadrul Procesului Bologna: Registrul European pentru Asigurarea Calităţii (EQAR).  EQAR este un registru al agenţiilor de asigurare a calităţii care respectă Standardele şi Instrucţiunile Europene, având astfel dreptul legal de a activa în Spaţiul European al Învăţământului Superior.

Politici europene în domeniul profesionalizării pentru cariera didactică  2000- Reţeaua Sud-Est Europenă de Cooperare în Educaţie (SEE ECN/South –East Europe Education Cooperation Network)  Susține schimbul sistematic de informaţii despre situaţia actuală a elaborării noilor variante de curriculum pentru formarea cadrelor didactice la nivel transfrontalier, regional şi paneuropean  Biblioteca virtuală cu peste 2.000 de documente  2004-Comisia Europeană a înfiinţat un grup expert pentru Îmbunătăţirea Formării Profesorilor şi a Formatorilor.  2005-Asociaţia Europeană pentru Asigurarea Calităţii în Învăţământul Superior (ENQA): a stabilit standarde şi linii directoare pentru asigurarea calităţii în învăţământul superior în Europa Optica europeană în domeniul profesionalizării pentru cariera didactică [concluzi Guvernele trebuie să privească formarea cadrelor didactice nu ca pe o cheltuială, ci ca pe o investiţie care poate produce un imens beneficiu: educaţie de calitate pentru toţi.  Îmbunătăţirea sistemelor de formare a cadrelor didactice necesită stabilirea unor mecanisme de asigurare a calităţii.  Autorităţile naţionale ar trebui să încurajeze dezvoltarea graduală a cooperării regionale în domeniul acreditării şi al asigurării calităţii.  curriculumul pentru formarea cadrelor didactice ar trebui să se bazeze pe rezultatele învăţării. (Cartea verde cu privire la educaţia şi formarea cadrelor didactice în Europa)  toţi studenţii care se pregătesc să devină cadre didactice să aibă posibilitatea să efectueze în mod regulat – de exemplu, săptămânal – practică pedagogică, integrată în mod standard în curriculum.  curriculumul pentru educaţia şi formarea cadrelor didactice să asigure mai multe cunoştinţe şi competenţe pedagogice.  Educaţia şi formarea cadrelor didactice din învăţământul preşcolar este considerată parte integrantă a sistemului de formare iniţială a cadrelor didactice.  Actualele reforme Bologna să ofere posibilitatea de acces la ciclul al doilea (master) şi al treilea (doctorat) de studii şi pentru cadrele didactice din învăţământul preşcolar.  Educaţia de calitate a cadrelor didactice din perspectiva învăţării pe tot parcursul vieţii necesită o mai bună cooperare între instituţiile de învăţământ superior, instituţiile specializate în formarea continuă şi şcoli, care să fie dezvoltată prin măsuri legislative şi sprijinită financiar.  Instituţiile de formare iniţială şi continuă să implice cadrele didactice şi alte categorii de personal din domeniul educaţiei, în general, în elaborarea noilor programe de educaţie.  Instituţiile de învăţământ superior sunt, în mod deosebit, responsabile pentru implementarea proiectelor de cercetare în practica şcolară, precum şi pentru aplicarea rezultatelor cercetărilor în educaţia pe tot parcursul vieţii, în ceea ce priveşte cadrele didactice.

Educaţie şi formare 2020 Obiective strategice  Realizarea în practică a învăţării pe tot parcursul vieţii;  Îmbunătăţirea calităţii educaţiei şi formării;  Promovarea echităţii, coeziunii sociale şi a cetăţeniei active;  Stimularea creativităţii şi a inovării, inclusiv a spiritului antreprenorial, la toate nivelurile de educaţie şi formare.

Indicatori şi niveluri de referinţă Formarea personalului didactic:

21

 un proces continuu, cumulativ de dobândire şi dezvoltare a competenţelor personalului didactic, întemeiat pe conceptul de educaţie permanentă.

Cadrul legislativ actual al formării inițiale și continue a cadrelor didactice din România  2011- LEGEA EDUCAȚIEI NAȚIONALE (Decret pt.promulgarea LEN nr.3/4.01.2011);  2010- ORDIN nr.3158/5.02.2010 privind modificarea și completarea OMECT 4316/2008 privind aprobarea Programului de studii psihopedagogice în vederea certificării pentru profesia didactică prin Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic;  2009-ORDIN nr. 5720/20.10.2009 privind aprobarea Metodologiei formării continue a personalului didactic din învăţământul preuniversitar;  2008- OMECT nr 4316/2008 privind aprobarea Programului de studii psihopedagogice în vederea certificării pentru profesia didactică prin Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic; Formarea iniţială şi continuă a personalului didactic  sunt concepute ca procese interdependente, între care se stabilesc interacţiuni şi pârghii de autoreglare menite să adapteze permanent formarea personalului didactic la dinamica evoluţiilor sistemelor de educaţie  asigură dobândirea competenţelor şi a certificărilor oficiale necesare accesului la exercitarea calificată a profesiei didactice.  formarea de specialitate, asigurată şi certificată prin promovarea programelor de studii universitare (sau, după caz, a studiilor de specialitate de nivel liceal ori postliceal, oferite de instituţii de învăţământ autorizate sau acreditate, potrivit legii);  formarea psihopedagogică asigurată şi certificată prin promovarea programelor de studii psihopedagogice; Formarea initiala  asigură dobândirea competenţelor şi a certificărilor oficiale necesare accesului la exercitarea calificată a profesiei didactice.  formarea de specialitate, asigurată şi certificată prin promovarea programelor de studii universitare (sau, după caz, a studiilor de specialitate de nivel liceal ori postliceal, oferite de instituţii de învăţământ autorizate sau acreditate, potrivit legii);  formarea psihopedagogică asigurată şi certificată prin promovarea programelor de studii psihopedagogice;  Formare inițială, teoretică, în specialitate, realizată în universități, în cadrul unor programe acreditate potrivit legii; b) Master didactic cu durata de 2 ani; c) Stagiu practic cu durata de 1 an școlar, realizat într-o unitate de învățământ, sub coordonarea unui profesor mentor; Cui îi revine responsabilitatea formării iniţiale a cadrelor didactice?

Formarea inițială a profesorilor- nivel preșcolar și primar  Facultăţile care au în structura lor specializarea Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar, din instituţiile de învăţământ superior ( sau, după caz, a programelor de pregătire psihopedagogică organizate în instituţii de învăţământ de nivel liceal sau postliceal, abilitate să organizeze aceste programe, potrivit legii). b. Formarea inițială a profesorilor- nivel de gimnaziu, liceu, postliceal și superior  universităților Formarea continua  asigură actualizarea şi dezvoltarea competenţelor personalului didactic, inclusiv dobândirea de noi competenţe prin programe de formare/ perfecţionare periodică;  dezvoltarea competenţelor pentru evoluţia în cariera didactică, prin sistemul de pregătire şi obţinere a gradelor didactice;  dobândirea sau dezvoltarea competenţelor de conducere, îndrumare, control și evaluare în structurile şi organizaţiile din sistemul de educaţie românesc; Cum se va realiza formarea continuă a cadrelor didactice?  Formarea continuă cuprinde dezvoltarea profesională și evoluția în carieră (ar.242/LEN)  Prin definitivat (metodologie specifică): profesor cu liberă practică în învățământul preuniver-

22

sitar (art.241/LEN);  Evoluția în carieră: prin gradele didactice I și II (examene de certificare a competențelor);  Personalul didactic cu gradul didactic I și performanțe deosebite în activitatea didactică și managerială: titlul de profesor emerit (art.243/LEN);  Obligația parcurgerii de către cadrele didactice a programelor de formare continuă la 5 ani cu acumularea unui min. de 90 credite profesionale transferabile (art. 245 alin.6/LEN);  Se constituie Corpul național de experți în management educațional (art.246) prin parcurgerea unui program de formare în management educațional (program acreditat, de min. 60 credite profesionale transferabile)

A

ntim

Ivireanul – ctitor al culturii vâlcene Simona Cîrstea Colegiul Energetic Râmnicu Vâlcea

Sat la început, târg mai apoi, Râmnicu Vâlcea ia naștere și se dezvoltă de-a lungul anilor devenind un oraș preponderent turistic. Orașul a cunoscut de timpuriu o importantă activitate culturală, concretizată prin copieri, caligrafieri de cărți și diferite tipărituri bisericești.

Un loc special în cultura vâlceană l-a avut Antim Ivireanul care a pus bazele școlii religioase la Episcopia din Râmnic.

Mitropolitul Antim Ivireanul era de loc din Iviria. Ajungând din tinerețe rob la turci, a stat mulți ani in Constantinopol, învățând limbile greacă, arabă și turcă, precum și meșteșugul sculpturii, al picturii și al broderiei.

Prin anul 1690 este adus în Țara Românească de Constantin Brâncoveanu unde învață să tipărească de la episcopul Mitrofan, iar după un an se călugărește. Intre anii 1696 -1701 este egumen al mănăstirii Snagov, tipărind 14 cărți dintre care patru în limba română, iar celelalte în limbile greacă, slavonă și arabă.

Calitățile deosebite cu care era înzestrat ieromonahul Antim, ca și munca rodnică și neobosită pe care a depus-o încă din clipa venirii sale în Țara Românească, l-au făcut vrednic de a fi ales episcop al Râmnicului, la 16 martie 1705. Odată cu așezarea sa în scaunul vlădicesc, a dus acolo si tipografia de la Snagov, întemeind astfel prima tiparniță la Râmnic.

Aici și-a dovedit aceleași bune calități organizatorice și culturale, tipărind - în numai trei ani - nouă cărți : trei în grecește, trei în slavo-română și trei românești, prin care începe seria tipăriturilor românești menite să ducă la triumful definitiv al limbii române în biserică.

Amintim „Evhologhion” sau „Molitvelnic” (1706) în două volume, primul un „Liturghier” - întâiul tipărit în Muntenia - iar al doilea un „Molitvelnic” sau carte de rugăciuni.

Tot la Râmnic s-a îngrijit de sporirea bunurilor Episcopiei și la restaurarea mănăstirilor Cozia și Govora.

După o păstorire de trei ani la Râmnic, s-a petrecut o noua schimbare în viața lui Antim Ivireanul. La 27 ianuarie 1708 a murit mitropolitul Teodosie, din Țara Românească, care, înainte de moarte, și-a exprimat dorința ca episcopul Antim al Râmnicului să-i fie urmaș în scaun, socotind că este cel mai vrednic pentru aceasta înaltă treaptă vlădicească. Înscăunarea i s-a făcut în ziua de 22 februarie 1708, la Duminica Ortodoxiei, fiind de față și patriarhii Alexandriei și Ierusalimului. Cu acest prilej noul mitropolit a rostit o frumoasă cuvântare, arătând ce îndatoriri avea de îndeplinit în noua sa slujbă arhierească.

Opera literară a Mitropolitului Antim constă din trei lucrări tipărite pentru nevoile preoților : „Învățătura despre taina pocăinței” (1705), un mic „Catehism” (1710) și „Capete de poruncă” (1714), precum și unele manuscrise. Dintre acestea amintim : „Chipurile Vechiului și Noului Testament” (azi la Kiev) și, mai ales, „Didahiile” sau „Predicile” sale (ed. Gabriel Strempel, 1962), alcătuite din 28 predici și 7 cuvântări ocazionale, citând din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți sau amintind filozofi și poeți din Antichitate.

23

Ele arată „hotărârea mitropolitului de a curăți o Biserică decăzută în moravuri” (Nicolae Iorga), amintește de asuprirea socială și națională a poporului din partea marilor boieri și a turcilor, afirmând în cuvântarea de înscăunare „suntem încongiurați de atâtea nevoi și scârbe ce vin totdeauna neîncetat de la cei ce stăpânesc pământul acesta”, sau în cuvântarea la Schimbarea la față „suntem supuși supt jugul păgânului și avem nevoi multe și supărări din toate părțile”.

Intre 1713 și 1715 a zidit mănăstirea cu hramul Tuturor Sfinților din București, cunoscută ca mănăstirea Antim, după planurile sale. Biserica a fost împodobită în exterior și în interior, dotată cu odoare, cărți și obiecte de cult. A înzestrat-o cu moșii și alte venituri, din cheltuiala proprie, pentru monahi dar și pentru săraci, cum reiese din Testamentul său, un model de operă socială a Bisericii.

Putem spune că Mitropolitul-martir Antim Ivireanul, deși născut pe alte meleaguri, s-a identificat cu poporul pe care l-a slujit, pentru care a tipărit atâtea cărți, contribuind la procesul de romanizare a slujbelor bisericești.

Bibliografie 1. Petre Petria, Itinerar spiritual vâlcean, Ed. Conphys, 2005 2. http://www.realitatea.net/calendar-ortodox

R

âmnicul

și educația preșcolară Comăneci Titina Grădinița cu Program Prelungit Nord 1Râmnicu Vâlcea

Începuturile învățământului preșcolar pe meleaguri vâlcene se regăsește în documentele vremii situat prin anul 1831, când, în mod oficial a fost introdusă în Școala Românească metoda lancasteriană, metodă folosită pentru o mare perioadă de timp, respectiv până la aplicarea Legii instrucției din anul 1864. În conformitate cu metoda lancasteriană, în școală erau cuprinși copii între 5 și 15 ani. Sala de clasă era împărțită în așa fel încât, în prima jumătate erau așeyate băncile, în cealaltă jumătate – semicercurile, iar la mijloc, catedra învățătorului.

Intrați în sala de clasă, toți elevii treceau mai întâi în bănci, unde scriau timp de o oră. Se începea cu scrierea din banca de nisip. Aceasta era prima bancă din clasă. Aici învățau cei care veneau pentru prima dată la școală. Ei se numeau nisipari.(N. Andrei, Gh. Părnuță - Istoria învățământului din Oltenia,Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1981, p. 440-441) Despre organiyarea învățământului preșcolar propriu-zis și despre importanța lui se menționează în lucrările Consiliului General de Inspecție din 1882, iar în ședința de deschidere a acestui Consiliu, în 1884 s-a discutat înființarea Grădiniței de copii.

Denumirea de ,,grădiniță de copii” este legată de pedagogia lui Frobel, care ,,după mari căutări și la sugestia filozofului german Krause, descoperise numele pe care îl purta întotdeauna instituția sa: Kindergarden = grădinița de copii, instituție în care copiii vor fi un soi de planter, iar educatorul, un cultivator de plante umane.” (Ion Vlad – Frobel în pedagogia românească, vol. Clasici ai pedagogiei universale și gândirea pedagogică românească, EDP București, 1996, p. 317) Prima instituție de învățământ preșcolar din Râmnic s-a deschis încă din anul 1909, în zona centrală, în curtea Bisericii Toți Sfinții, într-un local construit special în acest scop, din inițiativa unei societăți de binefacere – Grădinița de copii nr. 1, unitate școlară ce și-a sărbătorit deja centenarul.

Educatoarele erau denumite ,,maestre de copii mici”, cu aceleași drepturi ca și oricare membru al corpului profesoral din învățământul primar. În raportul revizorului școlar I. Ghiață, în anul 1919, se specifică existența în județul Vâlcea a patru grădinițe, două la oraș cu 61 de copii și două la sate, cu 53 de copii. Statisticile anilor următori menționeayă creșterea numărului de copii care frecventau grădinițele vâlcene, astfel încât, în anul 1922 sunt menționați ,,177 copii, dintre care 163 fii de români și 14 fii de străini”.

24

Studiul istoriei învățământului din Oltenia relevă numele unor educatoare care, prin activitatea lor, au adus renume grădinițelor pe care le-au condus: Angela Bădoi – Grădinița Olănești Sat, Elena Dumitriu – Grădinița nr. 2 Rm. Vâlcea, Elisabeta Iordăchescu – Bălcești, Maria Mazilu – Horezu ș.a.

O altă educatoare cu care învățământul vâlcean se poate mândri este Alexandrina Ionescu, educatoare și directoare a Grădiniței nr. 1 din Rm. Vâlcea în perioada 1936-1965, cu o întrerupere în perioada 1948 -1952, când a îndeplinit funcția de inspector în cadrul Ministerului Învățământului.

Acestor nume se adaugă altele, mai recente, dar la fel de merituoase precum Macaria Victoria, Andreescu și Valentina Vlad, Iordăchescu Dida, Buciu Elena .

Datorită frecvenței și numărului mare de unități înființate, în anii 1960-1975 învățământul preșcolar vâlceanse situa pe locul al II lea pe țară. În ultimii ani învățământul preșcolar este deosebit de activ, rețeaua grădinițelor cuprinde un număr important de copii și cadre didactice calificate precum și alternative educaționale toate având ca bază a activității reglementările Legii Învățământului și Programa activităților instructiv-educative pentru grădinița de copii, aprobată cu nr. 4344/2000, prevederi care pun copilul în centrul preocupărilor societății actuale, urmărind integrarea sa cu ușurință în realitate.

E

ducaţia

permanentă- şansă sau povară pentru omul contemporan?

Prof.înv. Presc. Diaconu Simona Grădiniţa cu Program Prelungit.nr.1 Călimăneşti

Multă vreme s-a considerat că şcoala poate asigura omului o pregătire profesională şi culturală pentru întreaga lui viaţă. În şcoala acelei epoci, de care ne despart câteva decenii, învăţământul avea , cel mai adesea, un caracter enciclopedic, în sensul că ambiţiona să-i înveţe pe tineri « de toate » şi să le transmită cât mai mult din tezaurul de cunoştinţe acumulate de omenire.

Accelerarea şi amplificarea fără precedent a procesului de cunoaştere şi a ritmului de perimare a cunoştinţelor în lumea contemporană face astăzi imposibilă asimilarea de către o singură persoană –fie ea oricât de inteligentă şi stăruitoare- a totalităţii cunoştinţelor timpului său. Nici măcar într-un domeniu anume al activităţii şcolare aceasta nu este cu putinţă. În afară de faptul că , după unele statistici , volumul cunoştinţelor se dublează la fiecare zece ani, s-a scurtat foarte mult şi timpul necesar aplicării practice a descoperirilor ştiinţifice.

Societatea omenească, în ansamblul ei, parcurge o perioadă de transformări revoluţionare care pretind omului contemporan o mare capacitate de adaptare continuă, pe parcursul întregii sale vieţi. În aceste condiţii, educaţia de tip tradiţional, bazată preponderent pe şcoală, care trebuia să rezolve toate problemele pregătirii tineretului pentru viaţă, este înlocuită, treptat, cu o nouă concepţie despre educaţieeducaţia permanentă.

Conceptul de educaţie permanentă poate fi disociat de un alt conţinut noţional, cel referitor la caracterul permanent al educaţiei. Necesitatea permanenţei educaţiei în plan individual şi istoric a fost intuită de mult timp, în primul rând de clasicii pedagogiei universale. «Pentru fiecare om , viaţa sa – notează Comenius- este o şcoala, de la leagăn până la mormânt» ( J.A.Comenius, 1970, Didactica Magna, p.20). Şi tot el consideră că «tot ce suntem, ce facem, ce gândim, vorbim, urzim,dobândim şi posedăm nu este altceva decât o anumită scară pe care ne urcăm din ce în ce mai mult, spre a ajunge cât mai sus, fără însă să putem atinge vreodată suprema treaptă» (ibidem).

Pentru conceptul de educaţie permanentă nu există o definiţie consacrată şi, de aceea, se operează , mai ales, cu trăsături caracteristice. R. H. Dave definea educaţia permanentă ca fiind procesul de «perfecţionare a dezvoltării personale, sociale şi profesionale pe durata întregii vieţi a indivizilor»(R.H.Dave,coord., 1991, Fundamentele educaţiei permanente, p.71) care să le permită acestora integrarea în mediul socio-economic şi cultural.

Educaţia permanentă « trebuie să integreze în plan orizontal diferite structuri psihice ale individului

25

(de natură intelectuală, motivaţională, atitudinală etc.), precum şi sursele experienţei nonformale şi informale care influenţează formarea individului »(ibidem).

Se consideră că acest concept de educaţie permanentă este specific pedagogiei contemporane şi că acoperă un principiu teoretic şi acţional care încearcă să regularizeze o anumită realitate specifică secolului nostru. Factorii care reclamă şi justifică înscrierea învăţământului în perspectiva educaţiei permanente sunt : procesul de accelerare a schimbărilor, explozia demografică, evoluţia fără precedent a ştiinţelor şi tehnologiei, sporirea timpului liber, criza modelelor relaţionale de viaţă(Lengrad, 1973), multiplicarea profesiunilor, creşterea gradului de democratizare a vieţii sociale(Văideanu, 1988).

Astăzi educaţia trebuie concepută ca un continuum existenţial, a cărui durată se confundă cu însăşi durata vieţii şi care nu trebuie limitată în timp (vârstă şcolară) şi închisă în spaţiu (clădiri şcolare). Şcoala este o etapă iniţială a educaţiei permanente, care trebuie să pregătească elevii în acest scop şi, ca urmare, din această perspectivă vor trebui regândite obiectivele educaţionale, conţinutul şi metodele de predare-învăţare-evaluare. În acest scop, se va pune accent pe folosirea pe scară largă a metodelor activ-participative, pe tehnicile de învăţare eficientă, pe folosirea unui stil didactic integrat, pe creşterea efortului de învăţare al elevilor şi pe formarea capacităţii de autoevaluare. Ca urmare, în şcoală va trebui să se transmită elevilor bazele şi metodele autoformării, pregătindu-i pentru educaţia permanente.

Cadrul didactic nu mai este un simplu executant al unor prescripţii sau reţete, ci devine factor activ al procesului de învăţământ, învaţă cu cei pe care îi învaţă, se perfecţionează permanent pentru a putea duce la bun sfârşit sarcina ce i se încredinţează. Profesorul şi-a depăşit condiţia, prin dobândirea autonomiei devenind direct responsabil pentru acţiunile sale.

I

nfluenţa

educaţiei religioase asupra copilului Prof. Înv. Primar: Drăghici Elena-Denisa Liceul „Antim Ivireanu”, Râmnicu Vâlcea

„Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi pentru că unora ca acestora este Împărăţia cerurilor!”- sunt cuvintele Mântuitorului ,ale celui care a fost numit de către apostolii Săi şi, apoi, de o întreagă istorie creştină ,,Învăţătorul “.

Educaţia religioasă ocupă un loc bine definit în procesul complex al formării caracterului uman prin intermediul şcolii, corespunzând unei laturi evidente a fiinţei umane. Cum şcoala pregăteşte sistematic persoana în perspectiva intelectuală, morală, civică, estetică şi igienică, componenta religioasă se adaugă acestora în mod firesc şi organic, urmărindu-se complementaritatea şi continuitatea de ordin instructiv şi formativ. O pregătire temeinică şi complexă a elevului nu poate fi lipsită nicidecum de componenta ei religioasă, cel puţin la nivel informativ şi cultural. În aspiraţia noastră către perfecţiune, ne raportăm la fiinţa divină, la Dumnezeu, pentru că El este singurul model formativ existenţial. În cultivarea sufletului educaţia religioasă nu este unilaterală, ea apelează şi, chiar mai mult, îşi gaseşte unele premise în educaţia civică, estetică, morală.

Cercetările în domeniul psihologiei copilului ne arată că educaţia moral-religioasă este acea latură a procesului de pregătire a copilului pentru viaţa care are în vedere cunoaşterea, înţelegerea şi practicarea binelui în viaţa socială şi adaptarea la viaţa comunităţii,.

Educaţia moral-religioasă trebuie să înceapă încă din primii ani de viaţă în familie, apoi se continuă potrivit nivelului de înţelegere a copilului pentru a se forma în sufletul acestuia impresii, deprinderi de conduită şi sentimente cu ajutorul cărora să devină o adevărata persoană deschisă comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii.

Vârsta copilăriei reprezintă terenul cel mai bun pentru a semăna Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece este un teren curat. Este vârsta la care orice rugăciune mică este trăită, prinde viaţă pe buzele curate ale micuţilor creştini. Săptămânal, profesorul de religie trăieşte bucuria reciprocă a revederii cu elevii săi de care se apropie

26

cu tact şi multă dragoste, astfel încât, în timpul orelor de religie, elevii, eliberaţi de grijile cotidiene, ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi învaţă să-L urmeze.

Este bine ca întregul proces educaţional din şcoală să cultive calităţi morale ca: integritatea, fermitatea, perseverenţa, pentru că ele îmbracă pe posesor cu o putere ce-l întăreşte să facă bine, să reziste răului şi să suporte împotrivirea, întocmai ca cel care este ,,Lumina Lumii’’- Domnul nostru Iisus Hristos: ,,Eu sunt Lumina Lumii. Cine mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric ci va avea lumina vieţii.’’(Ioan 8:12). În calitatea de dascăli trebuie să educăm minţi şi suflete, iar valorile moralei creştine sunt o minunată sursă de clădire a moralitaţii celor mici .Aşadar, spiritualizarea relaţiilor profesor-elev este conturată de iubirea divină şi pacea spirituală, de caracterul formativ, informativ şi puternic modelator al moralei creştine.

Dezvoltarea socială şi emoţională a copiilor sunt interdependente. Grija si iubirea faţă de celălalt se învaţă, iar una dintre cele mai provocatoare sarcini, pentru cei care lucrează şi modelează sufletul copiilor, este să-i ajute pe aceştia să-şi dezvolte abilitatea de a interaţiona cu alţii, de a conştientiza importanţa cooperării şi comunicării cu cei din jur, de a se ajuta în rezolvarea unor probleme.

Educarea copiilor în spiritul bunătăţii, înţelegerii, respectului faţă de semeni, întrajutorare reciprocă şi o operă plină de dăruire, nu se poate face fără o colaborare strânsă dintre gradiniţă, familie şi biserică.

Educaţia religioasă vine în sprijinul realizării acestor idealuri educaţionale, iar aceste obiective trebuie îndeplinite din fragedă copilarie.

Puritatea şi gingăşia sufletului copilului trebuie păstrată şi protejată pentru a continua opera de formare a omului in spiritul binelui, frumuseţii sufleteşti, adevărului, credinţei şi iubirii. Adevărurile de credinţă nu se demonstrează teoretic, ci se arată nemijlocit, prin credinţă, prin permanenta noastră raportare la învăţăturile religioase.

Contactul cu manifestările religioase, cu simbolurile şi personajele biblice îl fac pe copil să întrebe, să cerceteze. ,,De ce”-ul acestei vârste este o mărturie a înclinaţiei spre cunoaştere: ,,Cine a facut asta?”, ,, De unde a venit?”, ,,De ce s-a întâmplat?”, ,,Cum s-a întâmplat?”, etc…sunt întrebări la care familia şi educatorii sunt datori să răspundă copiilor, să-i ajute să înţeleagă toate acestea pentru că dorinţa copilului de cunoaştere este mare dar puterea lui de întelegere este limitată. Răspunsurile primite de copii trebuie sa fie acea parte de adevăr pe care aceştia s-o înteleaga, pentru a o putea recepţiona.

Influenţa religiei asupra copilului şi a omului matur este benefică, îi face pe toţi mai buni, mai darnici, mai apropiaţi de semenii lor, mai dornici de a-i ajuta.

Ora de religie conduce pe om la scopul suprem al existenţei: trăirea comuniunii cu Dumnezeu. Prin educaţia moral-religioasă, viaţa omului se înalţă şi se edifică pe temelia adevărată, care este Domnul Iisus Hristos: „A educa înseamnă a purta de grijă de copii şi tineri în ceea ce priveşte curăţenia sufletească şi buna cuviinţă, a-l creşte pe copil moral, om drept, a-l creşte în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educaţia este asemenea unei arte; artă mai mare decât educaţia nu există, pentru că toate artele aduc folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare“ (Sf. Ioan Gură de Aur).

Bibliografie 1. Momanu Mariana – Introducere în educaţia religioasă, Iaşi, Editura ,,Polirom”, 2002; 2. Cucoş Constantin – Educaţia religioasă. Conţinut şi forme de realizare, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996;

27

E

ducaţia,

activitate complexă

Prof.Inv.Presc. Duţă Elena Şcoala Gimnazială Nr. 5, structura G.P.P. Bălcescu, Râmnicu Vâlcea

Educatia reprezinta obiectul de studiu specific pedagogiei (stiintelor pedagogice). Datorita complexitatii profunzimii si amplitudinii sale,educatia este studiata si de alte stiinte socioumane inrudite cu pedagogia.

Conceptul pedagogic de educatie urmareste cunoasterea stiintifica,la un grad inalt de generalitate si abstractizare,a unei realitati psihosociale cu o foarte mare arie de extindere in timp si spatiu si de desfasurare complexa si contradictorie la nivel de sistem si proces.

Pedagogia este stiinta care studiaza fenomenul educational cu toate implicatiile sale asupra formarii personalitatii umane in vederea integrarii active a persoanei in viata sociala.

De-a lungul istoriei,societatea a acumulat experienta de cunoastere teoretica si practica condensata in valori materiale si spirituale ce constituie ereditatea sociala a culturii si civilizatiei. Conservarea valorilor si transmiterea lor se realizeaza prin educatie care,in aceasta ipostaza ,reprezinata institutia constituirii si transmiterii ereditatii sociale a culturii si civilizatiei. Pe acest fundament de experienta condensata se actioneaza,prin educatie, pentru formele omului ca utilizator si consumator de valori,ca producator si creator de valori.

Educatia este o functie esentiala si permanenta a societatii in doua ipostaze: de institutie a ereditatii sociale a culturii si civilizatiei si de instrument de actiune pentru formarea omului.

In sens social-istoric educatia este procesul de transmitere si asimilare a experientei – economice,politice,religioase,filosofice,artistice,stiintifice si tehnice – de la inaintasi la urmasi. In fazele de inceput ale societatii transmiterea experientei se realiza ocazional nesistematic si oral in comunitatile gentilicotribalica.

In etapele avansate de dezvoltare a societatii, la unele popare,spre exemplu la egipteni,indieni etc.,educatia se realiza ca initiere in temple, cunoasterea fiind un act sacru.

Concomitent si ulterior educatia se institutionaliza prin scoli si universitati. Indiferent de nivelul de dezvoltare a culturii si civilizatiei si de modalitatile de transmitere, s-a realizat dialogul generatiilor, s-a asigurat continuitatea existentei materiale si spirituale a omenirii.

Din punct de vedere psihologic, psihogenetic, educatia este procesul de formare a omului ca personalitate in plan cognitiv ,afectiv-motivational,volitiv, aptitudinal, atitudinal. Structura psihica a personalitatii se construieste pe fundamentul eredo-nativ al fiintei biologice, in cadrul relatiei educationale prin continutul cultural al experientei adultului-parinte, invatator, profesor. Educatia in acest caz este instrumentul formarii individului ca personalitate.

Zi de zi, fiecare dintre noi suntem supusi, vrand/nevrand unui aflux informational si unui bombardament mediatic cu sau fara intentie pedagogica. Aceste influente multiple, resimtite sau nu ca fiind de tip educativ, pot actiona concomitent, succesiv sau complementar, in forme variate, in mod spontan, incidental sau avand un caracter organizat si sistematic.

Toate influentele si actiunile educative care intervin in viata individului, in mod organizat si structurat (in conformitate cu anumite norme generale si pedagogice,desfasurate intr-un cadru institutionalizat) sau,dimpotriva, in mod spontan (intamplaror,difuz,neoficial) sunt reunite sub denumirea de forme ale educatiei.

Suportul psihologic al relatiei educationale este trebuinta de a comunica. Se comunica nu numai cunostinte, informatii ci si atitudini, sentimente si convingeri. Se comunica prin cuvant, gest, mimica, prin intreaga conduita.

Relatia educativa este complexa,determinata de numerosi factori. Se realizeaza intre comportamente globale (educator-educat). Actiunea educatorului este directiva, intentionata, constienta, orientata de scopuri si obiective care anticipeaza transformari in comportamentul invatat al educatului. Acesta nu asimileaza automat, el fixeaza, filtreaza, prelucreaza activ, include cele invatate in propriile structuri.

Relatia este asimetrica, se realizeaza intre personalitatea formata a educatorului si personalitatea in formare a educatului. In acest context apar concordante si disconcordante in actul de comunicare educationala.

Functia fundamentala a educatiei este aceea de a vehicula, selecta, actualiza si valorifica experienta sociala in vederea asigurarii unei integrari eficiente si rapide a individului in societate si, prin aceasta, in vederea crearii premiselor autodeterminarii individului ca factor de progres social. Prin educatie, in principal, omul trece de la stare de existenta pur biologica la aceea de existenta sociala. Daca omul ar fi la nastere inzestrat

28

prin ereditare, cu posibilitatile adultului, nu ar exista educatie. In ceea ce priveste procesul devenirii omului ca fiinta sociala nu este nici o deosebire intre copil nascut intr-o mare metropola si cel nascut intr-un trib primitiv, intrucat amandoi trebuie sa invete totul. O parte a invataturii este rezultatul contractului spontan al omului cu diferite aspecte ale vietii sociale, dar cea mai consistenta parte a invataturii se acumuleaza prin instruire, prin forme organizate si sistematice Educatia reprezinta, astefel, activitatea psihosociala cu functie generala de formare-dezvoltare permanenta a personalitatii umane pentru integrarea sociala optima, angajata conform finalitatilor asumate, la nivel de sistem si de proces, proiectate, realizate si dezvoltate prin actiuni specifice avand ca structura de baza corelatia subiect (educator) obiect(educat),intr-un context deschis,(auto) perfectibil.

R

olul

educaţiei nonformale astăzi Instit. Fieraru Calina Gărdiniţa cu Program Prelungit Nr.1 Călimăneşti

Fiind o societate de tranziţie între cea “industrialǎ a celui de-al Doilea Val şi cea tehnotronicǎ a celui de-al Treilea Val”1, lumea în care trǎim se bazeazǎ pe relaţiile sociale care constituie fundamentul celei de mâine. Astfel, pentru a crea un climat psihologic sǎnǎtos este imperios necesar sǎ ţinem cont de trei elemente care îşi pun amprenta asupra fiecǎrui individ: nevoia de comunitate, de structurǎ şi de sens.

Singurǎtatea socialǎ reprezintǎ o formǎ acutǎ de maladie comunitarǎ cu efecte diferite la nivel macrosocial. Unii oameni încearcǎ sǎ depǎşeascǎ problema prin achiziţionarea unor animale de casǎ, prin dependenţa de imagine (T.V., Internet ) sau de droguri (tutun, alcool, droguri medicale şi nonmedicale).

Datoritǎ variatelor moduri de rǎspândire din societatea contemporanǎ, singurǎtatea socialǎ tinde sǎ devinǎ experienţǎ colectivǎ. Ea a condus la destabilizarea sistemului şcolar românesc, datoritǎ ridicǎrii zidului de necomunicare dintre pǎrinţi şi copii, dintre profesori şi elevi, dintre elevi, a lipsei de coerenţǎ în ceea ce priveşte viitorul, a accentuǎrii deosebirilor dintre oameni (nu au aceleaşi interese, valori, gusturi, apare competiţia, dispar compasiunea şi într-ajutorarea). Întrucât rolul familiei în educarea propriilor odrasle a scǎzut vertiginos, acestea trebuie stimulate sǎ o facǎ, chiar sǎ se implice mai mult în activitǎţile şcolare.

Unitǎţii de învǎţǎmât îi revine rolul de a crea acel sentiment al apartenenţei la grup prin crearea unor activitǎţi specifice, care sǎ evidenţieze atât rolul elevului, cât şi pe cel al clasei ca sintalitate. Putem în acest fel marşa pe ideea cǎ fiecǎrui membru al unui grup de elevi îi revine sarcina de a fi responsabil pentru ceilalţi.

Deoarece oamenii primesc influenţe educative din multiple direcţii, activitǎţile formale (instituţionalizate) trebuie conjugate cu cele nonformale (extraşcolare) şi cu cele informale (difuze) pentru a-şi dovedi eficienţa. Deşi educaţia formalǎ se situeazǎ pe primul loc, cea nonformalǎ are o acţiune mai evidentǎ în momentul în care educabilii ajung la autoeducaţie.

Educaţia nonformalǎ a primit de-a lungul timpului o serie de definiţii, dintre care reţinem cǎ ea constituie ”ansamblul acţiunilor pedagogice proiectate şi realizate într-un cadru cadru instituţionalizat extradidactic sau/ şi extraşcolar”2 vǎzut ca “o punte între cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile acumulate informal”3.

Trebuie sǎ precizǎm cǎ este utilǎ respectarea unor reguli şi principii pentru a desfǎşura activitǎţi nonformale de calitate. Acestea au la bazǎ competenţele şi conţinuturile educaţiei formale şi oferǎ diverse posibilitǎţi de aplicare a cunoştinţelor dobândite în cadrul educaţiei oficiale. Nu exclud efortul elevilor şi sunt atractive datoritǎ formelor lor variate (cercuri de lecturǎ, sportive, cultural-ştiinţifice, întâlniri cu scriitori, cluburi de ştiinţǎ, serbǎri şcolare, drumeţii, excursii, tabere, expediţii, Şcoala de Week-End, concursuri, vizionǎri de spectacole, vizite la muzee, biblioteci etc.).

De regulǎ, activitǎţile au loc în şcoalǎ şi sunt constituite din cercuri pe discipline cu caracter tematic sau pluridisciplinar, competiţii culturale/ sportive, sesiuni de comunicǎri ştiinţifice, comemorǎri sau festivi1 Alvin Toffler, apud V. Lazǎr, A. Cǎrǎşel, Psihopedagogia activitǎţilor extracurriculare, Craiova, Ed. Arves, 2007, p.5.

2 S. Cristea, Dicţionar de pedagogie, Chişinǎu, Ed. Litera Educaţional, 2002, p.119.

3 G. Vǎideanu, Educaţia la frontiera dintre milenii, Bucureşti, Ed. Politicǎ, 1988, p.232.

29

tǎţi, olimpiade etc. Au caracter formativ-educativ, sunt facultative sau opţionale, cunosc modalitǎţi diferite de finanţare, nu presupun acordarea de note şi evaluarea riguroasǎ, promoveazǎ munca în echipǎ, presupun un demers cross-/trans-/interdisciplinar, sunt dirijate de personal specializat, aflat în strânsǎ legǎturǎ cu pǎrinţii, elevii, organizaţiile socio-culturale sau politice. Conţinutul este organizat pe arii de interes, nu pe ani de studiu sau pe discipline academice. În vederea creşterii interesului şcolarilor pentru cunoaştere şi a dezvoltǎrii unor trǎiri emoţionale autentice, activitǎţile nonformale trebuie sǎ ţinǎ cont de interesele, înclinaţiile, preocupǎrile, preferinţele elevilor.

Pentru a stimula dezvoltarea cognitivǎ, spiritualǎ, interpersonalǎ şi socialǎ, activitǎţile nonformale, ca şi cele formale, se adapteazǎ cerinţelor individuale ale elevilor, potenţialului acestora.

Nu putem nega valenţele psihologice ale educaţiei nonformale: individul se adapteazǎ mai uşor cerinţelor ulterioare ale societǎţii, observându-se schimbǎri la nivelul vieţii de familie, a pieţei forţei de muncǎ, a comunitǎţii, a societǎţii multiculturale şi a globalizǎrii. Şcoala din zilele noastre nu poate ignora experienţele acumulate de elevi în cadrul acestor activitǎţi.

Ca şi educaţia formalǎ, cea nonformalǎ urmǎreşte formarea unor comportamente propice învǎţǎrii continue, chiar şi prin mijloace proprii, achiziţionarea unui volum de informaţii şi transferarea lui în diverse domenii ale cunoaşterii, dezvoltarea gândirii critice, multiplicarea experienţelor pozitive.

Ş

coala

partenerul familiei Prof. Fîrtățescu Paula Liceul Antim Ivireanu Râmnicu Vâlcea

Un rol important, covârşitor chiar, în devenirea fiinţei umane revine şcolii şi familiei.

Considerată şi celula de bază a societăţii familia nu există cu adevărat decât prin copiii săi. Nimeni nu ne învaţă „meseria” de părinte! Fiecare urmează această „şcoală” atunci când îşi creşte copiii. Însă odată deveniţi părinţi nu putem sta nepăsători, ci trebuie să ne implicăm activ în educarea copiilor. Există trei tipuri de implicare a părinţilor în educaţia copiilor lor: părinţii ca primi educatori acasă (familia fiind prima şcoală a copiilor), părinţii ca parteneri ai şcolii şi părinţii ca avocaţi ai copiilor în societate.

Educaţia copiilor începe încă de la naştere. Primele cuvinte, învăţarea mersului, achiziţia unor deprinderi cum ar fi mâncatul cu lingura sau legatul la şireturi, sunt doar câteva dintre lecţiile pe care părinţii le oferă copiilor lor.

Deşi frumoşi şi candizi „cei şapte ani de acasă” nu durează o veşnicie şi părinţi şi copii deopotrivă ne trezim la poarta şcolii aşteptând cu nerăbdare să pornim pe drumul cunoaşterii. Nu înseamnă că rolul părinţilor în educaţia copiilor s-a terminat. Înseamnă doar că a început o nouă etapă în care părintele nu mai este educator unic, ci împarte acest rol cu învăţătorul, iar mai târziu cu profesorii.

Părinţii continuă educaţia copiilor în familie, dar pe lângă această responsabilitate se mai adaugă încă una, şi anume, nevoia de colaborare cu şcoala şi mai nou chiar de implicare activă în viaţa şcolii.

Implicarea părinţilor în educaţia şcolară a copiilor are la bază câteva principii esenţiale, a căror nerespectare face această relaţie defectuoasă şi ineficientă. Iată câteva din aceste principii: Părinţii doresc ceea ce este mai bun pentru copiii lor.

Părinţii indiferent de etnie, statut socio-economic sau pregătire educaţională sunt un element cheie în educaţia copiilor lor.

Toţi copiii pot învăţa Elementul principal este copilul şi succesele sale. Şcoala nu este singura responsabilă pentru rezultatele şcolare ale copilului.

Fiecare cadru didactic este un specialist în domeniul său. El oferă copiilor informaţii relevante şi accesibile vârstei. Împreună ca parteneri: şcoala, familia şi comunitatea pot avea succes în educarea copiilor pentru o viaţă fericită, sănătoasă şi productivă.

Ca parteneri într-o relaţie este firesc ca atât şcoala cât şi familia să aibă anumite cerinţe una faţă de

30

cealaltă. Astfel, profesorii aşteaptă de la părinţi: Să fie implicaţi în toate aspectele vieţii copiilor (să le ofere condiţii favorabile de dezvoltare fizică şi psihică), să creeze copiilor oportunităţi de învăţare (să le ofere un mediu sigur, liniştit şi prielnic pentru studiu), să sublinieze în discuţiile cu copiii importanţa educaţiei pentru viaţă, să-i ajute pe elevi să realizeze un echilibru între activităţile şcolare şi cele extraşcolare, să susţină scopurile, regulile şi politica şcolii, să comunice des şi deschis cu profesorii (fără însă a jigni sau a critica competenţa profesională a acestora), să-i înveţe pe copii auto-disciplina şi respectul faţă de alţii, să-i înveţe pe copii cum să spună „nu” presiunilor anturajului, să-şi accepte responsabilitatea de părinte fiind un bun exemplu, şi nu în ultimul rând să-i încurajeze pe copii să fie cei mai buni şi să-şi stabilească scopuri realiste.

De asemenea, părinţii au şi ei la rândul lor anumite aşteptări cu privire la activitatea cadrelor didactice, cum ar fi: să-i ajute pe copii să-şi sporească respectul de sine, să fie sensibili la nevoile, interesele şi talentele speciale ale copiilor să comunice des şi deschis cu părinţii. să stabilească cerinţe şcolare identice pentru toţi elevii să manifeste entuziasm în educarea copiilor să trateze pe toţi copiii corect să întărească disciplina pozitivă a copiilor şi să furnizeze indicaţii cu privire la modul în care părinţii îi pot ajuta pe copii să înveţe.

Colaborarea dintre şcoală şi familie înseamnă punere de acord, fiecare partener trebuie să vină în întâmpinarea dorinţelor celuilalt. Pentru ca acest lucru să fie posibil părinţii trebuie să ia legătura cu şcoala nu doar atunci când sunt convocaţi la şedinţele cu părinţii sau atunci când copiii se confruntă cu anumite greutăţi.

Părinţii trebuie să participe la toate evenimentele importante ale şcolii care-i implică pe copiii lor (serbări, concursuri, spectacole, festivităţi, etc.), să sprijine şcoala, dacă nu material, cel puţin printr-un vot de încredere, să uşureze misiunea educativă a şcolii prin continuarea educaţiei acasă, să manifeste disponibilitate de a participa la cursuri cu caracter educativ realizate de şcoală pentru părinţi, etc. În încheiere aş dori să punctez câteva aspecte despre responsabilităţile şi greutăţile îndatoririi de părinte.

A fi părintele perfect al unui copil perfect este un lucru imposibil. Să fii un părinte bun al unui copil obişnuit este însă un lucru relativ simplu, nu necesită doctorat ci doar curaj, răbdare, angajament şi dragoste.

Nu trebuie să-l considerăm pe copil un „rege”, însă nu este greşit să-l privim ca pe un „mic prinţ”. Să nu ne grăbim să apelăm la pedepse atunci când greşeşte (a greşi este omenesc), dar nici să nu lăsăm neobservate comportamentele nedorite ale copilului. Nu trebuie să ne scape greşeala însă prin tact trebuie să încercăm să o convertim în opusul ei, în elemente pozitive.

Să nu ne ferim a-i lăuda pe copii ori de câte ori se iveşte ocazia, deoarece aceasta îi stimulează pe copii la activitate, la integrarea deplină în ea. Şi dojana se soldează până la un anumit punct cu creşterea interesului pentru activitate, după care urmează o descreştere a acestuia. Însă, cea mai puţin indicată este ignorarea, indiferenţa.

Acordaţi încredere copiilor şi câştigaţi încrederea lor. Ei au nevoie de recunoaşterea noastră.

Bibliografie 1. Cucoş, C., Pedagogie, Iaşi, Editura Polirom, 2002.

2. Cerghit, I., Sisteme de instruire alternative şi complementare: structuri, stiluri şi strategii, Ed. a 2-a rev., Iaşi, Editura Polirom, 2008.

3. Nicola, I. Pedagogie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., 1994.

31

M

itropolitul

Antim Ivireanul Prof. inv. Primar Georgescu Adriana Prof. inv. Primar Mateescu Corina-Elena Liceul “Antim Ivireanu” Râmnicu Vâlcea

Sfîntul Mitropolit Antim Ivireanul, marele retor din ultimii ani ai epocii Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, este categorisit drept un străin adaptat până la însuşirea conţinutului mentalităţii româneşti.

Devoţiunea pentru cultura românească l-a determinat să se ridice deasupra mulţimii de străini atraşi de meleagurile româneşti.

Lectura Didahiilor îl indică pe Mitropolitul Antim iniţiator al elocinţei sacre. Compoziţional, predica este meditată, chibzuită şi, cu toată naturaleţea şi vigoarea ei, relevă un caracter scriptic. Ea constituie şi o revoluţie în sens beletristic, avansând ideea de public. Stilul cazaniei iese, astfel, din stereotipie şi se subordonează relaţiei predicator-auditor.

Deşi Sfîntul Antim a fost important ca tipograf şi traducător, harul său s-a manifestat în predica de amvon, a cărei compoziţie şi efect interesează istoria literaturii. Imagistica poetică este un instrument liric al discursului teologic, asigurându-i eficacitatea. Chiar dacă primează învăţătura şi nu delectarea, există, oricum, intenţia de a miza pe sensul figurat al cuvîntului şi al construcţiilor alegorice. Estetizarea mijloacelor folosite de retorica sacră nu este, într-atît de excesivă încât să trădeze simplitatea discursului, postulată de Sfinţii Părinţi.

Sfîntul Antim este cunoscător de dispute retorice. Numai din această perspectivă pot fi înţelese numeroasele fraze, de o anumită vehemenţă, prin care Antim se dezice de retorică şi se recunoaşte doar predicator, păstor apostolic. Dacă are unele opinii, ele ţin doar de sfera moralei creştine şi sunt măsurat distribuite în cele 35 de didahii (predici-învăţături) lăsate în manuscris.

Din perspectiva istoriei literaturii, Sfîntul Mitropolit Antim este considerat cel mai important predicator bisericesc de la noi. Consideraţia se motivează nu atît prin construcţia şi logica internă a textelor în discuţie, cît prin plasticitatea formei care încearcă să mizeze pe sensul secund al imaginii alegorice.

Predicile lui constituie o preţioasă sursă de informaţie asupra obiceiurilor, datinilor, moravurilor şi evenimentelor istorice. Din ele se constată smerenia autorului, înalta idee despre preoţie, conştiinţa răspunderii de păstor şi mijlocitor între credincios şi Dumnezeu, profunda cunoaştere a Sfintei Scripturi, o vastăcultură teologică şi laică. El înfierează cu vehemenţă viciile vremii sale, considerând că acestea îl înjosesc pe om. Întreaga operă predicatorială a Sfîntului Mitropolit are, în primul rînd, o finalitate moral-teologică şi nu estetică. Esteticul rămâne doar instrumentul intenţiei de fond. Oricum, Sf. Mitropolit este un creator şi un excelent mânuitor al posibilităţilor expresive ale limbii române literare de atunci. El a reabilitat, pentru Biserica românească, valoarea predicii, propunînd în locul traducerilor citite o construcţie original care pledează, prin idee şi cuvânt, în favoarea artei retoricii. Pentru vremea respectivă, este foarte important să subliniem triumful elocinţei sacre în limba română asupra predicii greceşti. Talentul cultural al Sfîntului Mitropolit nu a fost egalat decât de gustul pentru carte al Stolnicului Constantin Cantacuzino.

Aprecierea că Antim Ivireanul este primul mare orator bisericesc în limba română este îndreptăţită, deoarece a intuit că vechile cazanii care se citeau în biserici rămâneau neînţelese de popor şi, deci, neeficiente

32

pentru sufletele celor care le ascultau, din cauză că traducerile lor, imitând servil ordinea expresiilor din versiunea originală, erau alcătuite din cuvinte greoaie, cu o sintaxă confuză şi o topică ce nu se mai potrivea cu structura sintaxei şi morfologiei caracteristice limbii române de atunci.

DidahiileSfîntului Mitropolit au fost copiate şi rostite până în secolul următor. În istoria literaturii române, opera retorică a lui Antim semnifică momentul important de conştientizare a forţei persuasive a cuvântului.

Bibliografie Călinescu, G., 1982, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Minerva, Bucureşti Ivireanul, Antim, 1888, Didahiile, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti

L

ecţiile

de muzică, modalităţi şi

procedee de educare şi sensibilizare a copiilor de vârstă mică

Educatoare Hallmen Valentina Grădiniţa cu Program Prelungit Nr.1 Călimăneşti Cui nu i-a vibrat inima atunci când propriul copil, la o vârstă foarte fragedă, reproduce primul cântec auzit de la mama sau de la doamna învăţătoare?

De regulă, înclinaţiile muzicale se moştenesc genetic.Aşa se explică primele manifestări ale copilului faţă de muzică: acorda o atenţie deosebită unui cântec tansmis la radio sau TV, însoţindu-l cu mişcări ale corpului, ale braţelor sau chiar prin încercări timide de marcare a timpilor prin bătăi din palme sau picioare. Însă mediul prielnic, propice receptării şi executării muzicii, a fost şi va fi întotdeauna, cadrul organizat şi dirijat competent, asigurat de şcoală. Aici plăcerea de a cânta se manifestă plenar, chiar dacă nu este considerată disciplină de bază, ca activităţile matematice, educarea limbajului, cunoaşterea mediului.

Copiii cântă atât la orele de educaţie muzicală, în activităţile complementare, dar şi în alte momente din regimul zilnic petrecut acasă. Dintotdeauna, muzica a constituit temelia afectivă pe care şi-au însuşit noţiuni diverse, prilej de sensibilizare şi în mod deosebit, de conturare a personalităţii copilului din ciclul primar.

Pornind de la teoria că nu există copii afoni, ci mai puţin dotaţi din punct de vedere muzical, consider că într-un climat propice şi cu o educaţie riguros şi responsabil controlată, se pot atinge înalte trepte de pefecţionare din punct de vedere muzical, bineînţeles diferenţiate. Pragurile atinse depind de zestrea nativă, de vocaţie, de abnegaţia celor doi colaboratori - copil şi învăţător.

Cu eşantioane diferite de copii, potrivit fiecărei serii, am lucrat atât pentru recuperarea şi integrarea elevilor mai slab dotaţi din punct de vedere muzical, cât şi pentru dezvoltarea auzului, vocii, memoriei muzicale a celor mai talentaţi. De-a lungul timpului, am demonstrat că pot duce la anumite îmbunătăţiri în ceea ce priveşte dezvoltarea muzicalităţii elevilor, prin orele de muzică şi prin celelalte activităţi.

Am constatat nivelul de dotare muzicală a eşantioanelor de şcolari, acumulat până la începerea experimentului, lacunele şi nivelul global al acestora. Am căutat să stabilesc direcţiile de acţiune în care să lucrez cu elevii, pentru ca până la sfârşitul anului şcolar sau al ciclului primar, să ajungă toţi la acelaşi nivel de dezvoltare muzicală.

Muzica dezvoltă temeinic sentimente estetice, care sprijină dezvoltarea intelectuală şi ridică pe o treaptă superioară mobilurile activităţii umane.

Prin muzică, copilul intră în contact cu frumosul şi cunoaşte o lume nouă, apropiată vârstei şcolarului mic, însuşindu-şi anumite cunoştinţe despre natură şi frumuseţile ei, animale şi insecte, oameni, lume şi viaţă în general. Ceea ce trebuie avut în vedere, s-ar jalona în câteva obiective:

33

• consolidarea deprinderii de a interpreta cântece în grup sau individual, fiind vizate intonarea, dicţia şi respiraţia; • consolidarea deprinderii de a interpreta expresiv, fiind vizate intensitatea, nuanţarea şi tempoul; • consolidarea deprinderii de a executa cântece în aranjamente polifonice simple (solist – cor, dialog între două grupe); • dezvoltarea simţului armoniei muzicale, vizând familiarizarea cu interpretarea în canon; • consolidarea deprinderii de a audia muzică pentru copii, populară, instumentală şi cultă.

Practica a dovedit că parcurgerea acestor obiective majore, a facilitat nu numai formarea unor deprinderi estetice dar şi reuşita elevilor în diverse competiţii artistice. A-i învăţa pe copii să cânte, înseamnă a-i învăţa mai întâi să asculte, să audă conştient şi să înţeleagă semnificaţia relaţiilor melodice, ritmice, armonice şi de altă natură, care concurează la exprimarea unor idei. În acest sens, de la început este necesar să se meargă pe calea activizării gândirii elevilor şi a transferului de idei din opera muzicală în gândirea şi simţirea copiilor, în scopul înţelegerii conştiente a mesajului artistic pe care îl poartă arta muzicală în general, precum şi cântecul adresat copiilor.

Acest proces se realizează din primele clase, în cadrul unor variate forme de activitate muzicală, de la jocuri până la creaţia muzicală ca modalitate de exprimare. În orele de educaţie muzicală, elevul va fi învăţat să asculte muzica, să înţeleagă ceea ce aude, să interpreteze cântece şi să-şi însuşească un limbaj muzical adecvat.

Pentru o eficientă educaţie muzicală a şcolarilor prin cântec, ca şi pentru înţelegerea fenomenului artistic muzical este nevoie să se generalizeze ideea unei permanente activităţi de formare a deprinderilor proprii cântării expresive. Una este educaţia pentru dezvoltarea simţului muzical şi alta este educaţia prin muzică, adică de aplicare a muzicii ca îndeletnicire spirituală, pentru urmărirea idealului formativ şi educativ. În concluzie, muzica îl însoţeste pe individ de la naştere până la moarte, de la cântecele de leagăn cântate de mamă, copilului, până la cele mai diversificate forme de folclor specifice fiecărei zone din ţara noastră.

Cântecul a fost parte din sufletul omului indiferent de starea sa fizică.

Oriunde s-a aflat românul, fie la coarnele plugului, fie pe câmpul de luptă, s-a îmbarbătat prin cântec.

De aici rezultă necesitatea de a face tot posibilul pentru sădirea în sufletele copiilor a dragostei faţă de cântec, faţă de folclorul naţional pentru ca acesta să fie păstrat şi transmis din generaţie în generaţie aşa cum a fost moştenit, autentic şi nealterat.

E

ducaţia

în societatea modernă Prof.inv.presc. Jengalau Gabriela Gradinita cu Program Prelungit Nr.1 Calimanesti

În societatea modernă, educaţia ocupă un rol important în formarea individului. Dacă în evul mediu această posibilitate era oferită doar copiilor nobili, în ziua de astăzi educaţia nu mai este o raritate: de ea au parte marea majoritate a generaţiilor în formare. În primul rând, dreptul la educaţie desemnează crearea unor condiţii pentru a acumula cunoştinţe într-o formă eficientă. Astfel, generaţiile tinere îşi încep drumul educaţiei de acasă. Fiind educaţi de părinţi, aceştia trec la un alt nivel – grădiniţa, unde pentru prima dată învaţă, prin metode practice, de a se integra într-o societate, de a relaţiona cu oamenii, de a diferenţia binele de rău, etc. La o vârstă fragedă copilul merge la şcoală – unde învaţă bazele ştiinţei, artei, logicii şi lingvisticii. După învăţământul primar urmează gimnaziul, şi după – liceul, locul în care individul începe să perceapă lumea cu ochii unui adult. Universitatea în schimb are rolul de a finisa educarea teoretică a individului, fără a purta răspundere pentru reuşitele lui din viitor şi acţiunile pe care le întreprinde. Astfel, procesul de formare a unui om începe devreme şi deseori nu se termină până la moarte – în cazul oamenilor care nu se limitează la cunoştinţele acumulate de la alţii. În al doilea rând, educaţia nu conţine doar partea teoretică: mai este şi cea practică, deseori oferindu-i individului oportunităţi noi sau invers, micşorându-i cercul posibilităţilor. Astfel, un informatician foarte bun ca programator, dar needucat, brutal cu oamenii sau indecent va avea mai puţine şanse decât unul mai slăbuţ,

34

dar mai educat şi amiabil cu oamenii. Astfel, partea teoretică este deseori anulată de cea practică; capacităţile mintale sunt deseori trecute pe planul doi în cazul lipsei aptitudinilor sociale. În opinia mea, educaţia ocupă un rol important în dezvoltarea individului, atât în comportamentul său în societate, cât şi în munca sa intelectuală. Astfel, educaţia are rolul de a forma, deschizând individului noi orizonturi; pe de altă parte, lipsa acesteia restrânge posibilităţile. La fel, disonanţa între educaţia intelectuală şi cea socială poate crea disconfort celor din jur şi în primul rând persoanei propriu-zise. În concluzie, importanţa educaţiei este necontestată, având rolul de a creşte o comunitate cât mai sănătoasă din punct de vedere social şi crearea posibilităţilor de dezvoltare a aptitudinilor mintale ale acesteia, oferindu-i omului acces nelimitat la (re)descoperirea propriei vieţi.

I

mplicarea

activă a părinţilor ca parteneri reali într-o clasă Step by Step Învăţător: Masac Maria Liceul „Antim Ivireanu”’ Râmnicu Vâlcea

Imediat după Revoluţia din decembrie 1989, schimbările erau inevitabil să se producă şi pe tărâmul procesului de învăţământ. În pofida greutăţilor inerente oricărui început, iniţiativa particulară şi pluralismul educaţional, au reprezentat o revenire la valoroasele tradiţii ale şcolii româneşti.

Copiii intră în şcoală cu enorm de multe cunoştinţe şi deprinderi. Ei şi-au format deja vorbirea şi pot comunica cu uşurinţă. Au multe deprinderi cu care se ajută singuri cum ar fi mâncatul, îmbrăcarea, igiena personală şi folosirea uneltelor simple. Ei sunt conştienţi de maniere, obiceiuri sociale şi unele strategii privind relaţiile interpersonale. Tot la această vârstă ei devin conştienţi de sine şi de lume. Oare cum au învăţat în atât de scurt timp atâtea? Cauza acestei dezvoltări remarcabile este relaţia puternică şi unică dintre părinte şi copil.

Părintele este primul profesor din viaţa copilului. Programul Step by Step pentru învăţământul primar recunoaşte, respectă şi sprijină rolul părintelui ca prim profesor şi expert asupra copilului său. Ca şi în Programul pentru învăţământul preşcolar, programul pentru şcoala primară consideră părinţii ca parteneri în educaţia copiilor.

Ce este o familie? În societatea de azi familia nucleară este definită diferit. Admitem că familiile sunt la fel de diverse ca şi membrii care le formează. Familiile mari, extinse, cu rude care locuiesc împreună, sau familiile mici cu un părinte şi copil sunt la fel de valoroase în ceea ce priveşte influenţa primară asupra copiilor.

Părinţii sunt primele modele în ceea ce priveşte rezolvarea de probleme, cooperarea şi înţelegerea. Părinţii îşi instruiesc copiii intenţionat pentru a deveni parte a comunităţii şi societăţii. Ei au aceleaşi ţeluri pentru copiii lor ca şi profesorii. În ,,Predând la copiii sub 6 ani” James Hymes scrie: ,,Părinţii sunt la fel de convinşi ca şi profesorul de valoarea, importanţa şi demnitatea individului. Individul este în acest caz copilul lor.

Programul Step by Step are încredere în responsabilitatea şi cooperarea părintelui şi a şcolii pentru a asigura succesul fiecărui copil în toate domeniile de dezvoltare. Profesorul trebuie să comunice dorinţa şcolii de a coopera cu părinţii. Cercetările au arătat că efectele unei asemenea cooperări sunt pozitive asupra dezvoltării personale şi intelectuale. Dacă aceşti copii simt implicarea părinţilor în viaţa şcolii, importanţa încrederii în sine creşte. Toţi copiii beneficiază de pe urma unei relaţii pozitive şi prieteneşti între casă şi şcoală. Conexiunile le devin mai clare. Copii înţeleg mai bine mesajul că adulţii care sunt importanţi pentru ei au grijă de ei. Dacă programele tratează părintele ca partener activ al profesorului, atunci motivaţia lor creşte. Copiii ar trebui să aibă un sentiment al implicării părinţilor şi şcolii în favoarea bunăstării lor.

Cum pot fi parteneri părinţii şi şcoala? O relaţie eficientă şcoală-părinte poate fi realizată în principal pe două căi: o comunicare bilaterală clară şi consistentă; variate mijloace de implicare.

O şcoală prietenoasă creează climatul tuturor implicărilor părinţilor, care înseamnă toate activităţile care cuprind asigurarea necesităţilor fundamentale şi a siguranţei de sine a copilului ca şi elaborarea direcţiilor

35

de organizare şi sprijin financiar a şcolii. În acest domeniu părinţii acţionează de bună voie în viaţa şcolii.

Câteva din sarcinile posibile ale părintelui voluntar sunt: • Coordonatori ai unor evenimente speciale: părinţii caută resurse pentru programe speciale; ajută la desfăşurarea evenimentelor pentru realizarea unui proiect la nivel de clasă sau an de studii.

• Reparaţii şi îmbunătăţiri: părinţii pot ajuta la repararea şi îmbunătăţirea şcolii, cum ar fi vopsirea sau construirea terenului de joacă.

• Munca în bibliotecă: aceşti părinţi ajută biblioteca prin verificarea şi ordonarea cărţilor.

• Activităţi ştiinţifice şi artistice: părinţii pot participa la proiecte speciale artistice şi ştiinţifice care necesită ajutor suplimentar din partea adulţilor.

• Supraveghetori pe terenul de joacă: părinţii îşi oferă o parte din timpul lor pentru supravegherea pe terenul de joacă, pentru a permite învăţătorilor să folosească acel timp mai bine la activităţi.

• Organizatori ai zilelor de naştere şi a altor sărbători: mamele şi taţii pregătesc sărbătorirea zilei de naştere a copilului lor cu toată clasa sau stabilesc detaliile altor sărbători: ,,100 de zile de şcoală”.

Ca voluntari părinţii îşi oferă timpul, talentele şi cunoştinţele pentru a ajuta şcoala. Acest fel de activităţi întăresc relaţiile comunitare de încredere şi bunăvoinţă reciprocă. Fiecare activitate este importantă pentru că arată posibilitatea că fiecare se poate implica în transformarea şcolii într-o comunitate adevărată. Într-o comunitate responsabilă şi protectoare părinţii au un rol activ în educaţie. Ei sunt recunoscuţi ca primul educator al copilului cu rol major în dezvoltarea psihică şi socială a acestuia. Scopurile şi aşteptările programului şcolar trebuie discutate şi comunicate părinţilor.

Discuţiile deschise, întrunirile informale, corespondenţa scrisă pun baza unei comunicări reale cu familiile elevilor noştri. Deoarece activitatea şcolară ocupă un loc important în viaţa copiilor, este normal să fie discutată cu familia. Învăţătorii vor considera normal să comunice părinţilor activităţile pe care elevii le desfăşoară în mod regulat. Participând la activităţi, adulţii cunosc rolul, etapele şi înţeleg importanţa exersării aptitudinilor sociale atât în clasă cât şi în afara ei.

De asemeni ei vor înţelege legătura puternică creată între casă, şcoală şi comunitate. Activităţile desfăşurate cu părinţii trebuie concepute interactiv, plăcut şi pline de semnificaţii. Desfăşurarea unor întâlniri ocazionate de diferite ocazii, permit acomodarea familiilor, promovează participarea şi oferă oportunităţi de implicare activă la activităţile clasei.

O implicare democratica necesita o pedagogie care face mai mult decat sa transmita, in mod efectiv, o mostenire genetica. Ea ii invata pe elevi sa gandeasca, sa isi organizeze si sa raspunda pentru faptele lor, sa accepte, sa ii valorizeze si sa ii respecte pe ceilalti.

Bibliografie 1. Cucoș, C., Pedagogie. Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2006; 2. Walsh, K. B.,Crearea claselor orientate după necesitățile copiilor, Editura Cermi, Iași, 1999;

36

P

articiparea

părinţilor la activităţile extracurriculare Profesor pt. înv. preşcolar: Mihăilescu Mihaela Grădinița cu Program Prelungit Nord 1, Râmnicu Vâlcea

Activităţile extracurriculare sunt o necesitate în modelarea personalităţii copiilor în cadrul procesului instructiv-educativ. Este cunoscut faptul că personalitatea umană se îmbogăţeşte şi se formează treptat, din aspecte cât mai cuprinzătoare ale lumii înconjurătoare. De aceea activitatea copilului nu trebuie să se limiteze la spaţiul şi timpul şcolar, acesta trebuie sa ia contact cu mediul natural şi social, ce presupune o gamă mai largă de relaţii, de comportamente.

Astfel de activităţi corespund intereselor şi stărilor emoţionale ale copiilor: vizita la muzee, grădini botanice, zoologice, edificii de artă, la fabrici, excursii, spectacole pentru copii, concursuri pe diferite teme, editarea unor reviste, serbări şcolare şi obiceiuri specifice anumitor locuri. Copiii participă cu plăcere la astfel de activităţi şi învaţă multe lucruri folositoare pentru viaţă. Toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări active a părinţilor la activităţile extraşcolare. Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al copiilor a determinat autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală.

O soluţie foarte utilă pentru acest fapt este implementarea programului „Şcoala Altfel“ care s-a bucurat de un real succes în ultimii ani. În această săptămână, atât copiii, cât şi părinţii participă cu plăcere la activităţi şi astfel noi educatorii avem ocazia să aflăm mai multe despre fiecare copil şi relaţia lui cu părinţii, despre atmosfera din familie, etc. Din comportamentul părintelui faţă de copil şi din interesul pe care acesta îl manifestă faţă de activităţile desfăşurate de copilul lui ne dăm seama de adevărata relaţie pe care o au şi astfel putem să intervenim unde este cazul pentru a încerca să îmbunătăţim această relaţie.

De asemenea, o „Zi a porţilor deschise“ ar trebui implementată de fiecare unitate în parte mai des, măcar de două ori pe semestru. Astfel, părinţii au ocazia de a se familiariza cu activităţile copilului la grădiniţă, află mult mai multe lucruri despre ce şi cum învaţă copiii lor şi văd cum se comportă copiii lor la grădiniţă. În acest fel părinţii ajung să ne aprecieze mai mult munca pe care o desfăşurăm cu copiii lor, devin mai interesaţi de activităţile noastre şi ne ajută mai mult în organizarea activităţilor.

De altfel, în contextul actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a instituţiilor şcolare depăşeşte tot mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculumului şcolar, având în vedere şi faptul că mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară. Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări.

Este foarte important pentru noi, ca educatoare, să primim ajutor din partea părinţilor, să fim pe aceeaşi lungime de undă în ceea ce priveşte educarea copiilor. Astfel putem corecta mult mai uşor comportamente nedorite şi putem preveni situaţii neplăcute. Dacă părinţii nu ne înţeleg punctul de vedere, dacă nu primim nici un fel de sprijin din partea lor, atunci ne este mult mai greu să facem faţă problemelor care apar în comportamentul copiilor, mult mai greu să corectăm acele comportamente nedorite.

Beneficiile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu identificarea unor interese comune în beneficiul copilului. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii, dar oferă şi un cadru pentru o continuă reevaluare.

Prin specificul său, educaţia nonformală în grădiniţă pune în lumină şi alte aspecte ale demersului formativ, cum ar fi: varietatea, flexibilitatea şi posibilitatea de a diferenţia conţinuturile şi tehnicile de lucru.

Totodată se înregistrează şi o mai mare implicare a copiilor în actul educativ, iar pe de altă parte activităţile de educaţie nonformală se desfăşoară în mare măsură prin intermediul colaborării dintre educatoare şi părinţi, familia în general şi cu diferite instituţii ale comunităţii. În gestionarea unei astfel de manifestări, educatoarea să manifeste calm, stăpânire de sine, dar în acelaşi timp să fie energică.

Potenţialul larg al activităţilor extracurriculare este generator de căutări şi soluţii variate. Succesul este

37

garantat dacă ai încredere în imaginaţia, în bucuria şi în dragostea din sufletul copiilor, dacă îi laşi pe ei să te conducă spre acţiuni surprinzător de frumoase şi valoroase.

Toate aceste experienţe oferă satisfacţii uriaşe şi contribuie într-o mare măsură la destinderea copiilor în mediul grădiniţei, al realizarea unei atmosfere relaxate şi constructive între grădiniţă şi familie, ceea ce determină ca şi copiii să vină cu plăcere la grădiniţă şi să se manifeste fără inhibiţii şi timiditate; astfel ei pot înţelege ce înseamnă căldura sufletească, înţelegerea, respectul şi toleranţa, lucruri deosebit de importante pentru acest gen de experienţe în afara familiei.

Bibliografie 1. Revista „Învăţământul preşcolar“, nr 1-2/ 2009 2. Maria Eliza Dulamă, ,,Modele, strategii şi tehnici didactice activizante”, Cluj-Napoca, Ed. Clusium, 2002 3. Adriana Băban, Consiliere educaţională, Cluj-Napoca, Ed. Ed. Paychological, 2003.

B

asmul

– cadru magic al eternei copilării Mihalache Ana – Roxana Școala Gimnazială, Comuna Ionești

Basmul popular s-a născut şi a trăit multă vreme în spaţiul oralităţii până târziu când a apărut consemnarea lui în scris de culegători.

Basmul este cea mai complexă categorie a prozei populare, în care se narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare ( feţi - frumoşi, zâne, animale şi păsări năzdrăvane), aflate în luptă cu forţele malefice ale naturii sau ale societăţii, simbolizate prin balauri, zmei, vrăjitoare, pe care le biruiesc în cele din urmă. În basm faptele povestite se petrec într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări, la capătul lumii sau pe tărâmul celălalt. Frumuseţea basmului este mărită de forma povestirii. Basmul este, de obicei, cuprins între două formule tipice ( în mare măsură glumeţe), una de început şi alta de sfârşit, care parcă vor să atragă atenţia că nu e vorba de o realitate, ci de o închipuire. Alte formule se găsesc în mijlocul basmului şi marchează momentele grele prin care trece eroul, care luptă cu zmeul zi de vară până-n seară. În curgerea povestirii sunt momente de tensiune, care concentrează atenţia ascultătorului.

Acţiunea are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative. Basmele cultivă în felul acesta principii morale esenţiale ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia prin personajele pozitive şi condamnă nedreptatea, răutatea, minciuna întruchipate de zmei, balauri, Muma - Pădurii, spâni.

Modurile de expunere utilizate sunt naraţiunea, dialogul, descrierea în doze diferite. Astfel, în basmul popular predomină dialogul dar replicile sunt simple, adesea memorabile, naraţiunea urmează un tipar, iar descrierea este minimală. În basmul cult, descrierea se amplifică, dialogul poate fi dramatizat, naraţiunea poate deveni mai complexă, greu de rezumat. Se menţine ideea confruntării între cele două planuri opuse: binele şi răul iar viziunea din final este optimistă.

Basmele au rămas de-a lungul timpului operele cele mai îndrăgite de copii, începând din primii ani ai copilăriei şi până aproape de adolescenţă. Ele fac parte de mult timp din curriculumul şcolilor primare, reprezentând un instrument excelent pentru a-i ajuta pe copiii să asimileze o serie de noţiuni fundamentale, în cadrul unor activităţii motivante şi interesante şi care le stimulează în acelaşi timp creativitatea.

Basmul este o specie accesibilă şcolarului mic şi şcolarului mijlociu. La această vârsta copiii citesc basme fără a fi constrânşi de către cineva ci din dorinţa de a intra în lumea imaginara a basmului, o lume ireala în care totul este posibil şi totul se poate rezolva. Deşi este o lume la limita realului cu fantasticul, deci o lume diferită de cea în care copilul trăieşte, le poate oferi modele demne de urmat în viaţa de zi cu zi.

38

Lumea basmelor îi este nespus de dragă copilului, în măsura în care apelează la afectivitatea acestuia, generând intense şi variate trăiri emoţionale, în măsura în care, prin semnificaţiile sale, îi satisface trăirile din planul imaginaţiei, îi îmbogăţeşte universul propriu de cunoaştere, contribuind la educarea sa în spiritul unor virtuţi morale alese.

Basmul cultivă teme şi subiecte extrem de dragi copiilor, ducându-i pe aceştia într-o lume în care lor li se pare mereu că sunt de acolo şi gata să se identifice cu personajele. Acolo, pe celălalt tărâm, copilul poate întâlni munţi de cremene, păduri de argint, ori palate de cleştar. În ceea ce priveşte valoarea lor etică, basmele oferă surse inepuizabile de formare a conştiinţei morale, de educare a unor trăsături pozitive de voinţă şi caracter. Înaintea oricăror alte forme de activitate, basmele, poveştile, tot ceea ce este legat de universul vast al literaturii pentru copiii contribuie în cea mai mare măsură la educarea morală a preşcolarului, la influenţarea personalităţii în formare a acestuia.

Basmul este valoros atât pentru educarea artistică a copiilor cât şi pentru dezvoltarea limbajului. Citind basmul copiii întâlnesc mereu expresiile care le sunt cunoscute şi se bucură atunci când le ştiu. Admirând întreaga comoară de înţelepciune pe care o cuprind basmele, copiii învaţă să preţuiască poporul pentru înaltele şi deosebitele sale calităţi.

Din totdeauna, basmele au atras copiii, indiferent de vârstă sau generaţie. Cu toţii ne amintim de poveştile pe care ni le spunea mama, bunica sau doamna educatoare. Fie că era acum 40 de ani, fie acum 20 sau în ziua de azi, copilăria nu poate fi concepută fără basme şi poveşti, depinde de noi, adulţii cum îi familiarizăm, cum îi orientăm, cum le insuflăm interesul şi plăcerea pentru a lectura poveşti şi basme.

Bibliografie 1.

2.

3.

4.

ANDREI, Mariana, Literatura Română - Repere didactice, Editura Universităţii din Piteşti, 2007.

ANDREI, Mariana, Introducere în literatura pentru copii, Piteşti, Editura Tiparg 2010.

COMIŞEL, Emilia, Folclorul copiilor. Studiu şi antologie, Bucureşti, Editura Muzicală, 1982.

DUMITRU, Gherghina, TUREAN, Maria, BUZIAŞ, Ion, DĂNILĂ, Ioan, Literatura pentru copii şi adolescenţi - Curs practic cu noţiuni de teorie literară, Craiova, Editura Didactica Nova, 2008.

U

tilizarea

mijloacelor audio-vizuale pentru eficientizarea procesului de învăţământ Munteanu Marinescu Dorina Colegiul Energetic Râmnicu Vâlcea

Practica didactică ne-a demonstrat că în ciclul primar ca şi în celelalte cicluri de învăţământ, pedagogii au la dispoziţie diferite mijloace tehnice audio-vizuale pe care să le folosească în lecţii în mod diferit din punct de vedere metodologic.

Acest fapt se înscrie în preocuparea pentru însuşirea noii tehnologii didactice care izvorăşte din atitudinea pedagogilor faţă de mijloacele tehnice şi audo-vizuale. Dintre acestea, calculatorul este cel mai modern mijloc de învăţământ şi el poate fi utilizat în timpul orei în orice etapă a lecţiei: pentru dirijarea învăţării, obţinerea performanţei, asigurarea feedback-ului,şi evaluarea cunoştinţelor .

Informatizarea este un proces care teoretic este atributul şcolii, dar care în practică a devansat cu mult primul an de şcoală. Necesitatea cunoaşterii computerului este deja axiomatică – cine pune în discuţie acest aspect are probleme de adaptare la secolul XXI. Pentru omul viitorului, computerul va fi un instrument familiar utilizat pentru comunicare, învăţare, recreere şi muncă.

Copilul va învăţa probabil încă din familie, în primii ani de viaţă, cum se foloseşte computerul. Şcoala

39

va trebui obligatoriu să introducă ore de informatică din clasa I, care să ordoneze cunoştinţele şi deprinderile în acord cu necesităţile de formare ale elevului ca viitoare persoană activă. Computerul va fi un instrument esenţial pentru însuşirea şi aprofundarea rapidă a cunoştinţelor şi pentru studiul individual, ceea ce poate avea ca efect mărirea încrederii în sine şi formarea deprinderii de a cauta si a învăţa singur. Educatorii vor trebui formaţi în acest spirit. Pentru România se pune acut problema accesului elevilor la calculatoare. Ultimele statistici indică o creştere a numărului celor care posedă şi ştiu să utilizeze un calculator, dar acest număr este mic prin comparaţie cu cel din ţările UE, inclusiv cele nou admise, iar INTERNETUL încă nu face parte din “bibliografia” şcolarilor. Învăţarea cu ajutorul calculatorului este o provocare în sensul bun al cuvântului la adresa sistemului tradiţional de instruire de orice nivel: gimnazial, liceal, universitar şi postuniversitar. Astăzi noţiunea de e-learning (engl. electronic learning) este folosită mereu în contextul aplicării metodelor moderne de instruire, dar nu ar fi corect să o limităm doar la aceasta. E-learning este o adevărată industrie a produselor soft relativ nouă şi încă insuficient explorată, care presupune elaborarea unui set de aplicaţii pentru a distribui conţinutul informaţiei pe cale electronică cu scopul învăţării cu ajutorul calculatorului. Însăşi învăţarea cu ajutorul calculatorului a cunoscut în prezent o dezvoltare rapidă datorită extinderii spectaculoase a posibilităţilor hardware, pe de o parte, şi a aplicării tehnologiilor de programare web, care au permis crearea unor interfeţe prietenoase (user friendly), pe de altă parte, precum şi a posibilităţilor oferite de aşa domenii noi, cum ar fi Intranetul, Internetul,inteligenţa artificială etc.

Calculatorul este foarte util atât elevului cât şi profesorului însă folosirea acestuia trebuie realizată astfel încât să îmbunătăţească calitativ procesul instructiv-educativ, nu sa îl îngreuneze. Calculatorul trebuie folosit astfel încât să urmărească achiziţionarea unor cunoştinţe şi formarea unor deprinderi care să permită elevului să se adapteze cerinţelor unei societăţi aflată într-o permanentă evoluţie. Impactul tehnologiilor informaţionale în procesul de învăţământ în şcoli şi licee este masiv şi în creştere rapidă.

Integrarea I.A.C. în lecţie depinde de scopurile şi obiectivele operaţionale alese, de stilul de lucru al profesorului, de mărimea grupului de elevi, de interesul şi atmosfera din clasă, de calităţile programelor şi de nivelul elevilor. Cu toate acestea modalitatea de întocmire şi prezentare trebuie să trezească interesul elevilor, să-i solicite în cunoaştere şi în formularea soluţiilor, să fie interactive, să corespundă posibilităţii de dialog cu elevul, să permită şi răspunsuri deschise, nu numai date exacte, algoritmi, să-i stimuleze prin programele de sprijin sau de stimulare a creativităţii.

Cunoscând prea bine contribuţia mijloacelor audio-vizuale la creşterea randamentului şcolar cu asemenea cercetare ne-ar dezvălui noi aspecte ale procesului de învăţământ care fiind aplicate mai repede şi mai sigur în tehnologia didactică şi modernă ar da rezultate mai eficiente.

Interactiunea elev-computer permite diversificarea strategiei didactice, facilitând accesul elevului la informatii mai ample, mai logic organizate, structurate variat, prezentate în modalităti diferite de vizualizare.

Nu doar computerul în sine ca obiect fizic, înglobând chiar configuratie multimedia, produce efecte pedagogice imediate, ci si calitatea programelor create si vehiculate corespunzător, a produselor informatice, integrate după criterii de eficienta metodică .Modernizarea predării implică deci, existenta echipamentelor hardware (computer), a software-ul (programelor) si a capacitătii de adaptare a lor, de receptare si valorificare în mediul instructional.

In concluzie, introducerea şi utilizarea mijloacelor tehnice audio-vizuale în procesul didactic ridică multiple probleme în legătură cu asigurarea condiţiilor optime pentru buna funcţionare a acestora cu pregătirea cadrelor didactice, dar mai ales cu atitudinea lor faţă de modernele mijloace de învăţământ introduse, dar toate acestea folosite în mod obiectiv şi pe lângă metodele real-active poate să ofere un larg evantai de resurse pe care pedagogii le pot antrena într-un context actual care să permită interacţiuni între elevi, să sprijine acumulări de cunoştinţe noi, să depăşească simpla achiziţie de cunoştinţe şi să stimuleze curiozitatea elevilor.

Bibliografie 1. Ausubel, E., Robinson, F., Învaţarea în şcoală”, E.D.P., Bucureşti, 1981 2. Block, C.N.,” Ce este tehnologia educaţională în probleme de tehnologie didactică”, E.D.P., Bucureşti, 1977 3. Cerghit, Ioan,” Metode de învăţământ “(ediţia a II-a), E.D.P., Bucureşti, 1980.

4. Cerghit, Ioan, “O investigaţie în sfera microuniversului pedagogic al procedeelor didactice”, în „Revista de pedagogie”, nr.4/1984.

40

D

iversificarea

procesului educaţiei prin construirea competenţelor Prof. Neacșu Ramona Liceul Antim Ivireanu Râmnicu Vâlcea

Finalităţile învăţământului preuniversitar derivă din idealul educaţional formulat în Legea Învăţământului. Finalităţile propun formarea de absolvenţi în măsură să decidă asupra propriei cariere, să contribuie la articularea propriilor trasee de dezvoltare intelectuală şi profesională, să se integreze activ în viaţa socială. În contextul asumării acestor finalităţi, s-a impus necesitatea gândirii unui nou mod de abordare a curriculum-ului, pornind de la elementele specifice politicii curriculare şi terminând cu cele legate de implementare şi evaluare.

Astăzi, prin curriculum se înţelege ansamblul experienţelor de învăţare pe care instituţia şcolară le oferă tinerilor, cu scopul de a-i sprijini în descoperirea şi valorificarea maximă a propriilor disponibilităţi. În sens larg, curriculum-ul defineşte sistemul de procese decizionale, manageriale sau de manifestare care precedă, însoţesc şi urmează proiectarea, elaborarea, implementarea, evaluarea şi revizuirea permanentă şi dinamică a setului de experienţe de învăţare oferite de şcoală. În sens restrâns, curriculum-ul desemnează şi ansamblul documentelor de tip reglator în cadrul cărora se consemnează experienţele de învăţare. În elaborarea Curriculumului Naţional din România, au fost avute în vedere următoarele repere de construire: • Raportarea la dinamica şi la nevoile actuale, dar mai ales la finalităţile sistemului românesc de învăţământ: ce trebuie să poată face absolventul unei trepte de învăţământ?

• Raportarea la acele tradiţii ale sistemului nostru de învăţământ care se dovedesc pertinente din punctul de vedere al reformei în curs: ce este util să păstrăm, în noile condiţii?

• Raportarea la tendinţele generale de evoluţie şi la standardele internaţionale acceptate în domeniul reformelor curriculare: ce înseamnă învăţământ performant?

Componenta reglatoare a curriculumului cuprinde: • Reperele, criteriile, dominantele şi principiile subiacente Curriculumului Naţional, în măsură să pună în evidenţă liniile de forţă ale sistemului curricular, clarificând trăsăturile fundamentale ale subcomponentelor acestuia; • Profilul de formare, apt să descrie ce anume se doreşte a fi atins de către fiecare elev la absolvirea învăţământului obligatoriu; • Modelul de organizare a obiectivelor – cadru pe arii curriculare ( cu scopul de a circumscrie ansamblul de cunoştinţe, capacităţi, valori şi atitudini vizate de diverse grupuri de discipline considerate într-o manieră integrată ), pentru învăţământul obligatoriu; • Modelul de derivare a competenţelor, a valorilor şi atitudinilor, pentru învăţământul liceal.

Aceste elemente reglatoare la nivel conceptual au determinat orientarea şi caracteristicile de bază ale planurilor – cadru de învăţământ şi ale programelor şcolare pentru fiecare disciplină şcolară şi clasă.

Psihologia învăţării şi-a pus dintotdeauna problema obiectivelor care trebuie atinse în procesul instruirii.

La început, obiectivele erau formulate la modul general, fără a se face o legătura sistematică între calităţile intelectului ce se doreau a fi formate şi conţinutul programelor şcolare.

In ordine istorică, comportamentismului îi revine meritul de a fi atras atenţia asupra legăturii stricte care trebuie să existe între obiectivele înscrise în programa şi testarea performanţelor atinse. Cu transformarea obiectivelor în ţinte riguroase ale procesului de instruire se trece, de fapt, de la didactica clasică la tehnologiile didactice.

Două deschideri au fost explorate ulterior. Prima, cea a practicii didactice, a dus la apariţia taxonomiilor.

A doua pornea de la a recunoaşte ca procesele intelectuale sunt reale si testabile şi a dus la ştiinţa cogniţiei .

Iniţial, taxonomiile au urmărit o clasificare a scopurilor, mai exact o clasificare a comportamentelor, deoarece s-a constatat ca aceste comportamente sunt foarte variate si imposibil de catalogat in perspectiva

41

pur behaviorista.

Pasul următor pe care l-a făcut didactica a fost găsirea modalităţilor de a atinge aceste obiective. Căile de atingere a obiectivelor au fost numite, ca şi analoagele lor din industrie, tehnologii.

Termenul de competenţă are numeroase accepţii: el a migrat uşor dinspre domeniul profesionaltehnic către educaţie, căpătând valenţe complexe în acest domeniu. Proiectarea curriculumului pe competenţe vine în întâmpinarea achiziţiilor cercetărilor din psihologia cognitivă, conform cărora prin competenţă se realizează în mod exemplar transferul şi mobilizarea cunoştinţelor şi a deprinderilor în situaţii/contexte noi şi dinamice.

Fără a intra în detalii conceptuale, formulăm câteva definiţii de lucru necesare pentru explicarea manierei în care au fost concepute programele şcolare.

Definim competenţele ca fiind ansambluri structurate de cunoştinţe şi deprinderi dobândite prin învăţare; acestea permit identificarea şi rezolvarea în contexte diverse a unor probleme caracteristice unui anumit domeniu.

Competenţele generale se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata învăţământului liceal; acestea au un grad ridicat de generalitate şi complexitate.

Competenţele specifice se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata unui an şcolar; ele sunt deduse din competenţele generale, fiind etape în dobândirea acestora.

Modelul de proiectare curriculară centrat pe competenţe simplifică structura curriculumului şi asigură o mai mare eficienţă a proceselor de predare/învăţare şi evaluare. Acesta permite operarea la toate nivelurile cu aceeaşi unitate: competenţa, în măsura să orienteze demersurile tuturor agenţilor implicaţi în procesul de educaţie.

Pentru a asigura o marja cât mai largă de acoperire a obiectelor de studiu, în construcţia modului de derivare a competenţelor s-a pornit de la o diferenţiere cât mai fină a secvenţelor unui proces de învăţare.

Astfel, s-au avut în vedere următoarele şase secvenţe vizând structurarea operaţiilor mentale: percepţie, interiorizare primară, construire de structuri mentale, transpunere în limbaj, acomodare internă, adaptare externă.

Categoriilor de secvenţe prezentate anterior le corespund categorii de competenţe organizate în jurul câtorva verbe definitorii, şi anume: 1.Receptarea, care poate fi concretizată prin următoarele concepte operaţionale: identificarea de termeni, relaţii, procese; observarea unor fenomene, procese; perceperea unor relaţii, conexiuni; nominalizarea unor concepte, relaţii, procese; culegerea de date din surse variate; definirea unor concepte.

2.Prelucrarea primară (a datelor), care poate fi concretizată prin următoarele concepte operaţionale: compararea unor date, stabilirea unor relaţii; calcularea unor rezultate parţiale; clasificări de date; reprezentarea unor date; sortarea-discriminarea ; investigarea, explorarea; experimentarea.

3.Algoritmizarea, care poate fi concretizată prin următoarele concepte operaţionale: reducerea la o schemă sau model; anticiparea unor rezultate; reprezentarea datelor; remarcarea unor invarianţi; rezolvarea de probleme prin modelare şi algoritmizare.

4.Exprimarea, care poate fi concretizata prin următoarele concepte operaţionale: descrierea unor stări, sisteme, procese, fenomene; generarea de idei, concepte, soluţii; argumentarea unor enunţuri; demonstrarea.

5.Prelucrarea secundară (a rezultatelor), care poate fi concretizată prin următoarele concepte operaţionale: compararea unor rezultate, date de ieşire, concluzii; calcularea, evaluarea unor rezultate; interpretarea rezultatelor; analiza de situaţii; elaborarea de strategii; relaţionări între diferite tipuri de reprezentări, între reprezentare şi obiect.

6/Transferul, care poate fi concretizat prin următoarele concepte operaţionale: aplicarea; generalizarea şi particularizarea; integrarea; verificarea; optimizarea; transpunerea; negocierea; realizarea de conexiuni complexe; adaptarea şi adecvarea la context.

Incluziunea presupune includerea copiilor percepuţi ca fiind „diferiţi” datorită deficienţelor, originii etnice, limbii, sărăciei etc. în şcolile de masă, comunitate locală, societate.

Asta înseamnă schimbare de atitudini şi de practici a indivizilor, organizaţiilor, astfel ca aceşti copii să poată participa la viaţa şi cultura comunităţii.

O societate incluzivă este aceea în care diferenţa este respectată şi valorizată, iar discriminarea şi prejudecăţile sunt combătute prin politici şi practici adecvate.

Noţiunea de curriculum diferenţiat este un concept extrem de complex.

42

Pornind de la ideea că nici un copil nu este identic cu celălalt, apare necesitatea diferenţierii curriculumului în funcţie de aceste diferenţe specifice. Diferenţierea se referă la modalităţile de selectare şi organizare a conţinuturilor, metodelor de predare-învăţare, evaluare, a standardelor de performanţă, mijloacelor didactice, mediului psihologic de învăţare în scopul diferenţierii experienţelor de învăţare şi de adaptare a procesului instructiv-educativ la posibilităţile aptitudinale şi de înţelegere, la nivelul intereselor şi cerinţelor educaţionale, la ritmul şi la stilul de învăţare al elevului.

Bibliografie 1.

2.

3.

4.

5.

CNC-Ghid metodologic pentru aplicarea programelor şcolare – aria curriculară – Terminologii; CCD Deva - Proiectarea curriculară – suport de curs; Cucoş C.- Pedagogie, Polirom, Iaşi 1999; Ionescu M., Radu I - Didactica modernă, Dacia, Cluj – Napoca 1995; M. Kovacs - Curriculum la decizia şcolii în mediul incluziv, E.D.P. R.A. – Bucureşti 2007.

R

olul

lui Antim Ivireanul în propășirea culturii române Părăușanu Cristiana Liceul ,,Antim Ivireanul’’ Râmnicu Vâlcea

Antim Ivireanul (în georgiană: ანთიმოზ ივერიელი; n. circa 1650, Iviria — d. 1716, asasinat în Rumelia) a fost un autor, tipograf, gravor, teolog, episcop și mitropolit român de origine georgiană. Mitropolit de București, autor al unor celebre Didahii, ce reprezintă o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste

an, Antim Ivireanul a fost o personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi. A fost cel care a înființat prima bibliotecă publică în Bucureștiul de astăzi, în secolul XVIII. Pe data de 16 martie 1705 a fost ales episcop de Vâlcea, unde la tipografia de la Mănăstirea Govora, tipărește alte 9 cărți (3 românești, 3 slavo-române, 3 grecești):Prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însuși, coordonate sau patronate, în limbi diferite și de o mare diversitate, prin numeroșii ucenici pe care i-a format, este considerat - alături de Diaconul Coresi - cel mai mare tipograf din cultura medievală românească.A avut un rol însemnat în introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbă. Deși româna nu era limba sa nativă, a reușit să creeze o limbă liturgică românească limpede, care a fost înțeleasă de contemporanii săi și este folosită până astăzi.

Analiza cărților originale publicate, dar și a celor două manuscrise duce la constatarea că Antim Ivireanul avea nu numai o frumoasă cultură teologică, ci și una profană întrucât folosea nu doar citate din Biblie, dar și din literatura patristică, respectiv din filosofi antici. În multe din ele făcea o critică vehementă a moravurilor vremii. Didahiile îl așază, fără nicio îndoială, în rândul celor mai de seamă predicatori creștini din toate timpurile.Considerat cel mai de seamă mitropolit al Ţării Româneşti din toată istoria ei, Sfântul Antim Ivireanul rămâne în memoria Bisericii noastre ca o personalitate de o complexitate rar întâlnită. Tipograf, arhitect de biserici, caligraf, sculptor, predicator fără egal, cunoscător al multor limbi străine, mitropolitul de origine georgiană s-a dovedit în acelaşi timp a fi un bun chivernisitor al Bisericii, cu spirit filantropic şi aplecare spre nevoile credincioşilor pe care i-a păstorit. Ceea ce a lăsat posterităţii, opera sa omiletică, Didahiile, ne arată că avem în faţă un orator neîntrecut. Mănăstirea Antim din Bucureşti, ctitoria sa, este şi ea un semn al iubirii de Dumnezeu şi al priceperii mitropolitului, iar testamentul scris de el mărturiseşte dragostea pe care o nutrea faţă de păstoriţii săi lipsiţi de cele materiale. Pentru toate aceste fapte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut pe mitropolitul Antim Ivireanul în rândul sfinţilor la 21 iunie 1992.

Mitropolitul Antim Ivireanul a fost unul dintre cei mai străluciţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din Ţara Românească. Meritele lui sunt cu atât mai mari, cu cât el n-a fost român. Începuturile vieţii lui ne sunt puţin cunoscute. Se ştie doar că era caucazian sau georgian (ivirean).

Născut în anul 1650, tânărul Andrei (numele primit la botez), a căzut rob la turci. Eliberat din robie, a trăit în preajma Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, unde a deprins de tânăr sculptura, pictura, caligrafia

43

şi limbile greacă, arabă şi turcă. În jurul anului 1690, domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a adus în Ţara Românească, aceasta devenind a doua sa patrie. Aici a găsit un spaţiu cultural propice, unde se întâlneau şi activau, sub patronajul domnitorului brâncovean, străluciţi oameni de cultură italieni şi greci, alături de renumiţi cărturari şi ierarhi români ortodocşi. Brâncoveanu s-a înconjurat de un grup de cărturari distinşi, reputaţi în tot sud-estul continentului şi în Orientul apropiat. Între ei s-au numărat Sevastos Kiminites, fost profesor şi rector la Marea Şcoală a Patriarhiei Ecumenice, Ioan Cariofil, şi el fost profesor şi rector la aceeaşi Mare şcoală a Patriarhiei, Ion Comnen, medic şi filosof, Iacob Pylarino, medic, contele Bartolomeo Ferrati, un medic excelent practician, înveşmântat cu o eleganţă uimitoare şi îmbucurătoare pentru ochii bucureştenilor, Manu Apostol, om de afaceri preocupat să investească în tipărirea cărţilor, Ion Românul, un pseudonim sub care se ascundea secretarul italian Giovanni Candido Romano, Antonio Maria de Chiaro, agerul secretar adus după 1709 tocmai din Florenţa, medicii Evanghelista Marignazzi, un bun practician, devenit ulterior medic al ţarului, şi Mihail Schendos van der Beck, aromân în pofida numelui, preocupat de medicină şi bogăţiile Olteniei. În rândul acestora se număra şi cărturarul Antim Ivireanul.

Una dintre preocupările de seamă ale mitropolitului Antim Ivireanul a fost zidirea sufletească a credincioşilor prin cuvânt. Vestitele lui Didahii (Învăţături) sunt foarte valoroase prin conţinutul lor. E vorba de 28 de predici rostite în cursul arhipăstoririi sale, la diferite sărbători bisericeşti, ale Maicii Domnului şi ale unor sfinţi, la care se adaugă şapte cuvântări ocazionale. Predicile sale au avut şi un vădit caracter social, condamnând prin intermediul lor moravurile societăţii contemporane lui, nedreptăţile la care boierii îi supuneau pe ţărani, de asemenea, păcate pe care le mustra categoric: necinstirea părinţilor de către copii, a feţelor bisericeşti de către păstoriţi, frecventarea cârciumilor, nerespectarea zilelor de duminici şi sărbători, înjurăturile.Didahiile evidenţiază şi contribuţia sa remarcabilă la limba română. Criticul literar George Călinescu, în a sa Istorie a literaturii române (Bucureşti, 1968, p. 19), notează că „Antim e un orator excelent şi un stilist desăvârşit, are darul de a izbi imaginaţia, are suavitate şi exaltare lirică“. În tratatul de Istoria literaturii române (Bucureşti, 1962, p. 419), redactat de o Comisie a Academiei Române, se arată că „niciodată până atunci nu le-a fost dat celor de faţă, domn, boieri, episcopi şi preoţi, să asculte un cuvânt mai cald, mai înălţător, mai poetic, mai elocvent, ca cel pe care georgianul Antim l-a pronunţat în româneşte. Procedeele sale stilistice, comparaţiile şi metaforele, imaginile plastice şi epitetele îl aşază printre marii scriitori ai literaturii noastre medievale“. Mihail Sadoveanu consideră limba vorbită de Antim „poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor epocii“. În decursul unui sfert de veac (1691-1716) a tipărit sau a supravegheat tipărirea a 63 de cărţi, dintre care 39 au fost lucrate de el însuşi. După limba în care au apărut, 30 erau în greceşte, 22 în româneşte, una în slavoneşte, 6 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română şi una greco-slavo-română. După locul de apariţie, aceste lucrări pot fi clasificate în felul următor: 21 la Bucureşti, 15 la Snagov, 9 la Râmnic şi 18 la Târgovişte.

Tipăriturile prezintă o mare diversitate: cărţi de slujbă, cărţi biblice, cărţi de doctrină teologică ortodoxă, cuvântări bisericeşti, cărţi de învăţătură pentru preoţi, lucrări de filosofie etc. Dintre numeroasele lucrări tipărite putem menţiona: Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1699), Învăţături creştineşti (1700), Floarea darurilor (1701), Noul Testament (1703), Tomul bucuriei (1705), Pilde filosofeşti (1713), Sfătuiri creştine-politice către domnitorul Ştefan Cantacuzino (1714-1716). Pentru credincioşii Patriarhiei Antiohiei a tipărit un Liturghier greco-arab (1701) şi un Ceaslov greco-arab (1702). Prin activitatea sa tipografică, el a sprijinit şi pe credincioşii de limbă greacă şi georgiană, Ortodoxia românească ridicându-se astfel la un prestigiu deosebit în rândul popoarelor ortodoxe (pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Bucureşti, 1992, p. 149). Pe când coordona activitatea tipografică la Mănăstirea Snagov, a deprins cu meşteşugul tiparului şi pe o seamă de ucenici, dintre care cel mai de seamă a fost Mihail Ştefan (Iştvanovici), care mai târziu a tipărit cărţi la Alba Iulia şi chiar în ţara natală a lui Antim, adică în Iviria. În jurul tipografiilor de la Bucureşti, Snagov, Râmnic şi Târgovişte s-au grupat şi număr de corectori, gravori şi traducători care au format o adevărată „lume a cărţii“, interesată în munca filologică hrănită mai ales de confruntarea versiunilor în vederea realizării unei corecte versiuni româneşti şi deci în acurateţea termenilor, în viaţa conceptelor, formându-se astfel o adevărată mişcare intelectuală.

A fost alături şi de credincioşii români din Transilvania, în contextul politicii de stat austriece de atragere a românilor ortodocşi la catolicism. A trimis la Alba Iulia pe ucenicul său Mihail Ştefan, care a tipărit acolo două cărţi. După anul 1701, a sprijinit pe credincioşii ortodocşi din Şcheii Braşovului prin scrisori de îmbărbătare şi hirotonind pe unii preoţi pentru biserica lor.Cu referire la tipărituri poate fi evidenţiat un alt mare merit al său, acela al desăvârşirii procesului de românizare a slujbelor bisericeşti. La mijlocul secolului

44

anterior, erau tipărite în limba română rânduielile tipiconale, în ultimele două decenii ale aceluiaşi secol erau introduse lecturile biblice în limba română, dar textul liturgic al cărţilor de cult a fost tradus şi tipărit în limba română abia în timpul păstoririi lui Antim Ivireanul. În perioada episcopatului la Râmnic, a dat la lumină Liturghierul (prima ediţie în Ţara Românească) şi Evhologhionul (Molitvelnicul), în limba română, în 1706.

Ajungând mitropolit, a tradus în româneşte şi a tipărit, la Târgovişte, Psaltirea (1710) Octoihul (1712), Liturghierul (1713) şi Molitvelnicul (1713), în a doua ediţie, apoi Catavasierul (1714) şi Ceaslovul (1715).

Prin cărţile sale de slujbă în limba română, „datina străină a primit o lovitură de moarte“, după cuvântul lui Nicolae Iorga (pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 149). În testamentul prin care rânduia administrarea bunurilor mănăstirii, mitropolitul înfăţişează cu smerenia obişnuită munca şi năzuinţele vieţii sale: „N-am lipsit până acum, după putinţa noastră, a învăţa turma cea cuvântătoare cele de folos şi mântuitoare. Aşijdereaşi spre ridicarea, adaosul şi podoaba sfintelor lăcaşuri, multă pohtă şi râvnă dumnezeiască am avut ca din ostenelile mele cele multe, din tipăritul cărţilor şi din milosteniile îndurătorilor creştini, ne-am învrednicit de am înălţat din temelie biserică frumoasă aici, în Bucureşti.

Zidit-am împrejurul ei chilii destule şi alte lăcaşuri pentru odihna egumenului şi a acelora ce vor să aleagă viaţă sihăstrească în acest sfânt lăcaş“ (Istoria Bisericii Române, vol. II, Bucureşti, 1958, p. 167). Prin testamentul său, mitropolitul a rânduit şi o frumoasă operă de asistenţă socială din veniturile mănăstirii.

Fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii ortodoxe și a poporului român, dar mai ales din pricina atitudinii sale fățiș antiotomane, în toamna anului 1716, la cererea primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, a fost înlăturat din scaun, închis, caterisit de patriarhul ecumenic și condamnat la exil pe viață în mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai. În drum spre locul exilului, a fost ucis de ostașii turci și trupul aruncat undeva în râul Marița sau în Tungea, dincolo de Adrianopol. Câțiva ani mai târziu, Patriarhia Ecumenică a ridicat această nedreaptă caterisire și a fost reabilitat.

A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992, fiind prăznuit în fiecare an la 27 septembrie.

BIBLIOGRAFIE 1. WIKIPEDIA 2. ORTHODOX WIKI 3. CrestinOrtodox.ro

E

ducaţia,

o necesitate universală Prof. Inv. Primar Popescu Maria Şcoala Gimnazială Berislăveşti

Un rol deosebit de important pentru reuşita în viaţă îl are educaţia. Prin educaţie ca fenomen social înţelegem transmiterea experienţei de viaţă de la o generaţie la alta, cunoaşterea bunelor maniere şi comportarea în societate conform cu aceste deprinderi.

Importanţa educaţiei se poate vedea şi prin faptul că orice guvern, din orice stat cât ar fi el de sărac, are un minister sau un departament al învăţământului căruia îi alocă un procentaj din buget. Educaţia copiilor şi a tinerilor este o misiune delicată la care trebuie să participe cu eforturi susţinute atât şcoala, cât şi familia; cu alte cuvinte, educaţia se formează într-un mediu mai puţin formal cum este familia, iar apoi se continuă în mediul instituţionalizat cum sunt şcoala şi biserica.

Educaţia se referă atât la însuşirea unor cunoştinţe teoretice, cât şi la un anumit comportament etic acceptat de societate. În primă instanţă vorbim despre o persoană care are o educaţie bună, posedă un set important de noţiuni teoretice, este educat prin formarea profesională şi printr-o cultură generală impresionantă.

Accentul pe care îl pun în acest articol este pe educaţia morală, pe un comportament sănătos între oameni.

O educaţie înaltă şi nobilă este educaţia creştină. Din această perspectivă, educaţia nu are de-a face doar cu predarea unor informaţii teoretice, cu abstractizări, ci mai presus de orice vizează modelarea caracterului.

De exemplu, nimeni nu poate citi Fericirile enunţate de Mântuitorul şi apoi să rămână impasibil la

45

nobleţea creştinismului, deoarece aici găsim autoportretul lui Isus Hristos, cea mai înaltă educaţie.

Concepte greşite despre educaţie Un concept greşit despre educaţie este că responsabilitatea în educaţie revine în mod exclusiv şcolii.

Nimic mai greşit. Şcoala echipează cu cunoştinţe teoretice, transmite informaţii în formă ordonată şi structurată, dar niciodată nu poate înlocui rolul părintelui.

Educaţia se formează în primul rând în căldura şi încrederea din familie. Aici copilul învaţă să spună adevărul, să fie cinstit, să aprecieze frumosul, să respecte munca şi să se achite de responsabilităţi. Pe bună dreptate, în limbaj popular se spune despre cineva că „are (sau n-are) cei şapte ani de-acasă”, pentru că aceştia sunt cruciali pentru tot restul vieţii.

Alt concept greşit este că viaţa, cu experienţele ei bune şi rele, ne modelează. Viaţa aduce înaintea fiecăruia dintre noi obstacole, situaţii inedite şi presiuni de tot felul. Întrebarea majoră este cum ne raportăm noi la toate acestea? O societate în care întâlnim în mod frecvent nedreptăţi şi indiferenţă va putea oare modela un caracter moral sănătos? Sub nicio formă. Un personaj moral, echipat cu principii sănătoase de viaţă poate învinge nedreptatea şi are toate atuurile să devină un formator de opinie, unul care să exercite o influenţă bună şi asupra altora.

Ce putem spune despre puterea televiziunii şi a presei? Din nefericire, în goana după un rating bun, sunt televiziuni care prin programele de divertisment de prost gust, prin limbajul vulgar uzat de cei care apar pe sticlă şi prin inocularea ideii că banii contează cel mai mult, deformează gândirea sănătoasă. Oare se reeditează celebra sintagmă Pâine şi circ din perioada Romei antice? Parcă, iertat să-mi fie, dar se oferă prea mult circ, şi prea puţină pâine pentru popor.

Pledoarie pentru o educaţie sănătoasă Procesul educaţiei care necesită răbdare, atenţie şi perseverenţă, trebuie în mod obligatoriu să se muleze pe un caracter ales al educatorului. Nu este suficient doar să elaborăm enunţuri teoretice, ci este imperativ necesar să proclamăm ce trăim, şi să trăim ceea ce spunem. În excelenta carte Intelectualiiscrisă de jurnalistul de notorietate Paul Johnson, acesta surprinde exact carenţele mari de caracter ale unora dintre oamenii care au influenţat lumea prin concepte elaborate. De exemplu, cunoscutul filosof şi scriitor francez din sec. al XVIII-lea, Jean-Jacques Rousseau, care a scris mult despre educaţie, şi care a exercitat o influenţă majoră asupra posterităţii, a trăit o viaţă dezorganizată, imorală, era un personaj egoist, vanitos şi iresponsabil.

El şi-a abandonat toţi cei cinci copii la Spitalul Copiilor Găsiţi, şi a avut pretenţia că este îndreptăţit să elaboreze principii de educaţie.

Dacă numărul educatorilor needucaţi este mare, realitatea şi istoria înregistrează şi persoane care au făcut din educaţie o adevărată profesiune de credinţă. Dintre aceste persoane o amintesc pe Monica, mama fericitului Augustin, cel care a fost unul dintre cei mai influenţi gânditori creştini pe care i-a avut omenirea. Ea a fost o femeie credincioasă care a acordat o mare atenţie formării morale a copilului ei. Dacă printre cititorii acestui articol sunt şi părinţi descurajaţi de întârzierea rezultatelor bune din viaţa copiilor lor, îi încurajez să nu dispere, pentru că, revenind la exemplul amintit, deşi tânărul Augustin în prima parte a vieţii a trăit o viaţă imorală, mai târziu exemplul Monicăi şi rugăciunile ei l-au determinat să se redreseze moral. Şi mama lui John Wesley, întemeietorul metodismului în secolul al XVIII-lea, a acordat cea mai mare atenţie educării celor 16 copii ai ei. John a devenit unul dintre cei mai mari predicatori ai vremii sale, în timp ce fratele său Charles a fost un mare compozitor de cântece creştine.

Aşadar, nimeni nu poate abdica de la rolul de educator, deoarece prin ceea ce spunem şi prin ceea ce facem influenţăm, voluntar sau involuntar, în sens bun sau în sens rău, pe cei din jurul nostru. Şi dacă totuşi avem această menire, oare de ce să nu o facem bine? Ce te împiedică dacă eşti tânăr să-ţi trăieşti viaţa frumos, să fii manierat şi să câştigi respectul colegilor? Ce te împiedică dacă eşti părinte să sădeşti valori morale în viaţa copilului tău? Şi din moment ce recunoşti că în formă concentrată a fost enunţat un adevăr prin acest articol, ce te împiedică să-l pui în aplicare? Vestea bună este că încă se poate dacă începi de acum, pentru că fibra morală a naţiunii nu este încă roasă iremediabil.

46

P

erspectiva

didactică a învățării diferențiate Prof. Predoană Tatiana Liceul Antim Ivireanu Râmnicu Vâlcea

În cadrul dezvoltării psihice şi al formării personalităţii adulte, învăţarea ocupă un loc central, datorită faptului ca prin învăţare individul dobindeşte noi comportamente; începînd cu deprinderile şi priceperile şi terminând cu cunoştinţele şi operaţiile intelectuale, toate se dobândesc prin activitatea de învăţare. Ea face obiectul procesului de instruire, de dirijare organizată a acumulărilor de informaţii si exprimă moduri de reacţie faţă de mediul natural şi uman în care trăieşte fiecare individ. În acest sens, vorbim de învăţarea şcolară ca formă particulară a învăţarii umane; ea realizându-se într-un cadru instituţionalizat şi sub îndrumarea unor specialişti.

Din perspectivă didactică, învăţarea este studiată într-o triplă ipostază: ca proces, ca produs şi în funcţie de diverşi factori sau condiţii.

• ca proces, învăţarea şcolară reprezintă o succesiune de operaţii, acţiuni, stări şi evenimente interne, conştient finalizate în transformări ce intervin în structurile de cunoştiinţe, în operaţiile mintale, în modul de reflectare a realităţii şi de comportare a elevului.

• ca produs, învăţarea reprezintă un ansamblu de rezultate exprimate in termeni de noi cunoştiinţe, noţiuni, idei, deprinderi, priceperi, modalitati de gândire, de expresie şi de acţiune, atitudini, comportamente, etc.

• învăţarea poate fii definită şi prin factorii interni sau externi care o determină. Activitatea proceselor de învăţare poate fi condiţionată extern, pe de o parte de factori proximali mediului instructiv-educativ, respectiv, contextul clasei (programe şcolare, manuale, suporturi de instruire, spaţiul şcolar, etc.,) şi personalitatea profesorului, iar pe de altă parte de factori exteriori şcolii, respectiv, contextul familial şi contextul social. În ceea ce priveşte condiţionarea internă a învăţării şcolare putem menţiona categoria factorilor biologici şi categoria factorilor psihologici: cognitivi, afectiv-motivaţionali şi volitivi.

Reuşita învăţării şcolare depinde atât de factori interni, cum ar fi capacitatea de învăţare, stilul de învăţare, nivelul de motivaţie al elevilor, cât şi de factori externi, cei mai importanţi fiind calitatea predării, climatul din clasă, tehnologia didactică.

O perspectivă diacronică asupra educaţiei şi implicit a evoluţiei ştiinţelor educaţiei indică existenţa a două paradigme ale învăţării: a) paradigma clasică cu accent pe professor şi actul de predare în care elevul era un receptor pasiv al discursului magistral; b) paradigma contemporană a învăţării centrate pe elev, respectiv pe crearea de experienţe de învăţare, adaptate nevoilor elevului.

Noua paradigmă, a învăţării centrate pe elev, determină dobândirea de către pofesori a unor competenţe psihopedagogice, ştiinţifice, metodice, manageriale şi psihosociale care să favorizeze proiectrea şi implementrea unor strategii de instruire deferenţiate.

Instruirea diferenţiată „semnifică personalizarea sau individualizarea demersului instructiv-educativ în raport cu setul de observaţii şi examinarea cerinţelor individuale (specifice fiecărui copil), constituind un mijloc de ameliorare a educaţiei în general, prin reconsiderarea particularităţilor de evoluţie şi dezvoltare ale fiecărui elev în parte” (Gherguţ, A., 2006).

Instruirea diferenţiată vizează „adaptarea activităţilor de învăţare îndeosebi sub raportul conţinutului, al formei de organizare şi al metodologiei didactice, la posibilităţile diferite ale elevilor, la capacitatea de înţelegere şi la ritmul de lucru proprii unor grupuri de elevi sau chiar fiecărui elev în parte” (I. T. Radu, 1978).

Diferenţierea instruirii înseamnă reflecţia asupra predării şi învăţării în modalităţi noi şi diferite, în mod continuu şi flexibil. Din această perspectivă nu poate fi vorba de un început şi de un sfârşit, de lucruri corecte sau incorecte, de reţete sau de “ingrediente’’ infailibile. Este vorba mai degrabă de o filosofie lucrativă despre cei care învaţă, despre predare şi despre învăţare.

Diferenţierea instruirii ar trebui să fie o practică curentă în fiecare sală de clasă, deoarece elevii: • au abilităţi diferite;

47

• au interese diferite; • au experienţe anterioare de învăţare diferite; • provin din medii sociale diferite; • au diferite comportamente afective( timiditate, emotivitate etc); • au potenţial individual de învăţare diferit; • învaţă în ritmuri diferite; • au stiluri de învăţare diferite; Diferenţierea instruirii, se adresează atât copiilor cu CES (cerinţe educaţionale speciale), cât şi celor cu potenţial de învăţare ridicat, întemeindu-se pe aceleaşi premize: • sistemul de învăţământ se poate adapta unor abilităţi şi trebuinţe diferite; • aceleaşi scopuri educaţionale pot fi atinse prin mai multe tipuri de programe adaptate; • cadrele didactice trebuie să asigure valorizarea potenţialului fiecărui elev.

Din perspectiva profesorului, o strategie eficientă de stimulare a învăţării diferenţiate va fi focalizată pe adaptarea: conţinuturilor curriculare, a strategiei de instruire, a standardelor de evaluare, a formelor de organizare ale colectivităţii şcolare şi ale activităţilor didactice.

Bibliografie 1. Bogdan, T, Stănculescu, I., (1970) Psihologia copilului şi psihologia pedagogică. EDP. Bucureşti 2. Creţu, C., (1997) Psihopedagogia succesului. Ed. Polirom. Bucureşti 3. Creţu, C., (1998) Curriculum diferenţiat şi personalizat. Ed. Polirom. Bucureşti

F

ormarea

sentimentului de iubire faţă de natură la preşcolari Educatoare Rădulescu Nina

Educaţia elevilor în spiritul ocrotirii naturii constituie o sarcină majoră a procesului instructiv-educativ şi este de dorit să înceapă cât mai timpuriu, astfel încât copilul să conştientizeze complexitatea mediului în care trăieşte, să înveţe să iubească şi să respecte natura şi să fie continuată în tot timpul anilor şcolari, cât şi în afara ei.

Dacă la intrarea în grădiniţă, copiii au unele reprezentări despre mediul în care trăiesc, grădiniţa este datoare să consolideze şi să dezvolte aceste reprezentări despre natură şi societate, să le cultive sentimente de admiraţie faţă de frumuseţile naturii, dezvoltându-le gustul de a descoperi adevărurile care se petrec în jurul lor şi să formeze deprinderi de protejare a mediului înconjurător.

Datoria noastră, ca dascăli, este de a pune mare accent pe educaţia ecologică a celor pe care îi educăm, pentru a ne bucura împreună de frumuseţea şi binecuvântarea naturii.

Obiectivele noastre trebuie să fie: promovarea cooperării între grădiniţă şi reprezentanţii comunităţii locale; formarea şi dezvoltarea unui spirit de respect şi ajutor faţă de mediul natural; trezirea interesului pentru a cunoaşte mai bine spaţiul local; formarea şi dezvoltarea simţului estetic, încurajarea schimbului de opinii între parteneri (copii şi cadre didactice), pe linia ocrotirii naturii; utilizarea în activităţile instructiv-educative a cunoştinţelor şi competenţelor dobândite.

Copiii se implică afectiv şi activ în toate acţiunile propuse de noi, ba chiar vin cu idei, sugestii proprii, creative în realizarea activităţilor. De asemenea, pe lângă copii, pot fi atraşi de evenimente părinţii acestora, diverşi membri ai comunităţii, specialişti care doresc să-şi aducă contribuţia la desfăşurarea acţiunilor, înţelegând importanţa acestora în educarea copiilor de azi pentru o viaţă sănătoasă, într-un mediu curat, nepoluat.

Atenţia noastră trebuie să se concentreze asupra respectării echilibrului între cerinţele generale ale proiectului şi nevoile locale ale grădiniţei şi comunităţii locale. Accentul se va pune pe identificarea, sintetizarea şi prezentarea unor exemple de bune practici care pot fi transferate cu succes şi în alte grădiniţe.

48

Copilul de vârstă preşcolară aşteaptă fapte concrete, exemple demne de urmat în educarea deprinderilor de atitudine ecologică faţă de mediul înconjurător. În sprijinul acestui demers educativ putem desfăşura proiecte educaţionale, care îşi propun creşterea gradului de conştientizare a copiilor asupra problemelor de mediu, punând astfel bazele dezvoltării durabile, prin acţiuni concrete.

Curiozitatea copiilor conduce la acumularea de cunoştinţe despre mediul înconjurător, despre protecţia lui, ceea ce contribuie la dezvoltarea capacităţii copiilor de a gândi logic şi de a interpreta corect aspectele din jur. În acest fel, copiii au ocazia să conştientizeze că sănătatea noastră depinde de sănătatea naturii, a plantelor şi animalelor. Astfel sensibilizăm şi mai mult sufletul copilului şi dovedim că suntem prieteni adevăraţi ai naturii.

Formând la copii o atitudine pozitivă faţă de mediul înconjurător, le asigurăm practic un viitor sănătos, ei înţelegând că natura le e prietenă, le asigură un nivel de trai decent şi sigur cu condiţia ca şi ea la rândul ei să fie ocrotită.

Este cunoscut faptul că educaţia privind protecţia mediului înconjurător este un proces complex şi de lungă durată. Rezultatele concrete pot fi observate numai peste câţiva ani, dar procesul trebuie continuat la toate nivelele de învăţământ. Este unanim recunoscut faptul că, atunci când sunt mici, copiii au o atitudine pozitivă, faţă de mediul înconjurător, atitudine ce se modifică pe măsură ce cresc. De aceea este necesar ca educaţia ecologică să înceapă încă de la grădiniţă şi să continue de-a lungul întregii perioade de şcolarizare, dar şi după aceea. Şi tu poţi preveni dispariţia vieţuitoarelor din mediul în care trăieşti! Nu polua mediul, nu distruge adăposturile, ocroteşte-le! De existenţa plantelor şi animalelor este legată viaţa noastră! Tocmai de aceea ocrotirea mediului înconjurător va trebui să fie una din preocupările de bază ale omului, cu precădere a cadrului didactic. Fiecare generaţie are datoria morală să lase generaţiilor ce vor urma bogăţiile şi frumuseţile naturii în stare cât mai bună.

Pentru a ajunge mai uşor la sufletul copilului am trecut de la îndrumător la prieten şi mai ales la animator al energiilor creatoare, care colaborează şi este alături de elevii săi. Am încercat să realizez proiectarea nu numai din punctul meu de vedere, ci şi de pe poziţia copilului care nu ştie şi vine la grădiniţă să înveţe, să descopere, să afle, să cunoască, să se formeze şi să se înarmeze cu deprinderi care îi vor folosi mai târziu în viaţă. Din când în când am schimbat modul de lucru cu copiii, deoarece ei sunt plictisiţi de acelaşi sistem monoton, linear şi stresant. Pentru mine, activitatea interesantă nu este cea apreciată numai de mine ci activitatea trăită şi apreciată de copil.

Bibliografie 1. Maria Eliza Dulamă, ,,Modele, strategii şi tehnici didactice activizante”, Cluj-Napoca, Ed. Clusium, 2002; 2. Adriana Băban, Consiliere educaţională, Cluj-Napoca, Ed. Ed. Paychological, 2003;

49

R

olul

lui Antim Ivireanul în dezvoltarea culturii române Inv. Rusu Elena Alina Liceul “Antim Ivireanu” Râmnicu Vâlcea

Antim Ivireanul (circa 1660 - 3 septembrie 1716, Rumelia) este un cărturar, tipograf, gravor, teolog, episcop, mitropolit şi orator religios. Înzestrarea artistică a lui Antim Ivireanul a fost bogată. Excela în xilogravură, dar era şi îndemânatic desenator şi un caligraf cu slovă măiastră. A fost editor şi tipograf, a tradus sau a compilat, a scris cărţi el însuşi. Dintre cele 38 de cărţi tipărite de Antim Ivireanul, 24 au apărut în româneşte.

Sunt, în general, tipărituri religioase, dar şi texte cu caracter didactic şi moral sau chiar scrieri laice, precum Alexandria şi Floarea darurilor.

Născut probabil în 1650, în Iviria (Georgia sau Gruzia), ucis cândva în intervalul septembrie–octombrie 1716 de către ostași turci.

Luat de tânăr în robie de turci și dus la Constantinopol, este ulterior eliberat, trăind în preajma Patriarhiei ecumenice, unde a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum și limbile greacă, arabă și turcă; probabil, tot acum a fost călugărit sub numele Antim și hirotonit ieromonah.

Este ctitorul mănăstirii cu hramul «Toți Sfinții» din București – numită azi Mânăstirea Antim - (1713 - 1715), pe care a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare, unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură și sculptură din România. Pe seama veniturilor generate de aceasta, a alcătuit un testament, intitulat “Învățături pentru așezământul cinstitei mănăstiri a tuturor sfinților, capete 32”, în vederea organizării unei impresionante opere de asistență socială. Prin 1689 - 1690 este adus de Constantin Brâncoveanu în Țara Românească. Aici a învățat limbile română și slavonă, precum și meșteșugul tiparului. În 1691 i s-a încredințat conducerea tipografiei domnești din București, în care a imprimat 4 cărți Invățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691, limba greacă), Slujba Sf. Paraschiva și a Sf. Grigore Decapolitul (1692, limba română), Evangheliarul greco–român (1693) și Psaltirea (1694, limba română).

După 1696 a fost numit egumen la Mănăstirea Snagov, unde a mutat tipografia, imprimând 15 cărți (7 grecești, 5 românești, una slavonă, una slavo-română, una greco-arabă), între care se pot menționa: Antologhionul (1697), Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1699), Proschinitarul Sf. Munte Athos (1701, grecește), Liturghierul greco-arab (1701, una dintre primele cărți tipărite cu caractere arabe din lume), Evanghelia (1697), Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698), Carte sau lumină (1699), Învățături creștinești (1700), Floarea darurilor (1701), toate în românește Prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însuși, coordonate sau patronate, în limbi diferite și de o mare diversitate, prin numeroșii ucenici pe care i-a format, este considerat - alături de Diaconul Coresi - cel mai mare tipograf din cultura medievală românească.

A avut un rol însemnat în introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbă. Deși româna nu era limba sa nativă, a reușit să creeze o limbă liturgică românească limpede, care a fost înțeleasă de contemporanii săi și este folosită până astăzi.

Prin activitatea sa tipografică, a sprijinit și alte popoare ortodoxe, imprimcnd cărți pentru slavi, greci și arabi (din Patriarhia Antiohiei). Este și autorul unei remarcabile opere tipografice multi-script, Liturghierul greco-arab din 1701, care a fost una dintre primele cărți tipărite cu litere mobile din lume având caractere arabe. În anul 1706, aceeași instalație tipografică cu caractere arabe a fost dăruită patriarhului Atanasie Dabas, care a instalat-o la Alep.

In 1699 a trimis pe unul din cei mai buni ucenici ai săi, ipodiaconul Mihail Ștefan, la Alba Iulia, unde

50

a tipărit o Bucoavnă și un Chiriacodromion. Pe același Mihail Ștefan, l-a trimis în țara sa de origine, Georgia.

Acolo, la Tbilisi, ipodiaconul a pus bazele primei tiparnițe cu caractere georgiene din țara natală a lui Antim, unde au fost tipărite mai multe cărți în limba georgiană.

U

tilizarea

resurselor on-line pentru documentare Prof. metodist CCD Valeria Șandru Casa Corpului Didactic Valcea

Resursele on-line sunt de diferite feluri si de diferite categorii.

Utilizarea corectă a acestora necesită cunoaşterea unor legi naționale şi internaţionale cu privire la drepturile de autor şi utilizarea materialelor la clasă.

Conform publicaţiei online Education World, „Legile cu privire la drepturile de autor se bazează pe premisa că orice persoană care creează o operă materială originală merită să fie recompensat pentru respectiva operă, că respectivele compensaţii încurajează o activitate mai creativă şi că societatea ca întreg beneficiază de eforturile creative ale membrilor săi” (Starr, 2004). Oamenii au dreptul de a controla modul în care activitatea lor originală este utilizată de alţii şi este important ca profesorii să înţeleagă şi să-i înveţe pe elevii lor cum să utilizeze materialele care fac obiectul drepturilor de autor. Având în vedere faptul că Internetul se poate accesa foarte uşor şi informaţiile online pot fi copiate foarte uşor, elevii şi profesorii pot uita cu uşurinţă faptul că multe materiale de pe Internet reprezintă proprietatea altcuiva.

Ca activităţi posibile: Daţi un scurt test cu privire la drepturile de autor şi discutaţi modul în care aţi putea aborda aspecte legate de drepturile de autor în clasă. Deşi profesorii şi elevii pot utiliza materialele protejate de drepturile de autor în proiectele educaţionale, utilizarea acestor materiale nu este bine definită. Pentru a înţelege mai bine drepturile şi limitările impuse de drepturile de autor din tara noastră, este recomandabil a le discuta împreună.

Se poate discuta de asemenea ce impact vor avea legea drepturilor de autor şi următoarele instrucţiuni de utilizare loială asupra clasei dumneavoastră: Împărtăşiţi strategiile pentru a vă asigura că elevii dumneavoastră înţeleg drepturile de autor şi utilizarea legală a resurselor.

Discutaţi proceduri specifice de asistenţă pe care le puteţi implementa în clasa dumneavoastră pentru a vă asigura că instrucţiunile sunt respectate.

Pentru a vă asigura că respectaţi legile cu privire la drepturile de autor, trebuie să stabiliţi o listă de resurse pe măsură ce găsiţi şi salvaţi imagini, sunete şi text. Realizarea unei bibliografii vă va ajuta de asemenea să găsiţi din nou resursele în momentul în care veţi avea nevoie de informaţii suplimentare pentru proiectul dumneavoastră.

Este foarte important pentru elevii de toate vârstele să înveţe să citeze sursele.

Persoanele se gândesc la Internet ca la un instrument de căutare. Găsirea, evaluarea şi interpretarea informaţiilor relevante online reprezintă o abilitate esenţială pentru a obţine succes în şcoală şi în viaţa reală. Cu toate acestea, utilizarea eficientă a Internetului înseamnă mai mult decât realizarea documentării. Noile tehnologii oferă medii de colaborare în care persoanele interacţionează cu alţi utilizatori şi contribuie la conţinutul web. În cadrul acestei activităţi, veţi explora diverse moduri în care elevii pot utiliza Internetul pentru a desfăşura o activitate de cercetare. În cadrul activităţilor ulterioare veţi explora modul în care Internetul ajută elevii să comunice şi să colaboreze unii cu alţii.

Pasul 1: Localizarea resurselor Internet În această etapă localizaţi câteva site-uri Web care ar îmbunătăţi capacitatea de înţelegere de către elevi a conceptelor din Unitatea de învăţare. În funcţie de experienţa pe care o aveţi cu căutările web, aveţi la dispoziţie câteva opţiuni.

Opţiunea 1: Desfăşurarea unei căutări de bază pe web Opţiunea 2: Utilizarea motoarelor de căutare specializate

51

Opţiunea 3: Găsirea şi salvarea imaginilor, sunetelor şi filmelor video de pe site-urile web Selectaţi opţiunea care vă va ajuta să găsiţi resurse pentru Unitatea de învăţare. Etichetaţi sau marcaţi orice site-uri web pe care aţi dori să le utilizaţi. Sunt disponibile şi link-urile adnotate către diverse motoare de căutare, directoare şi site-uri web educaţionale complexe. Aceste link-uri vă pot ajuta să identificaţi cel mai bun motor de căutare sau cea mai bună resursă Internet care să vă satisfacă cerinţele.

Sfaturi pentru activitatea din clasă: Întrucât elevii utilizează resursele Internet pentru propriile lor cercetări, este important să le furnizaţi instrucţiuni explicite cu privire la modul în care pot găsi informaţii relevante, de bună calitate pentru a-i ajuta să utilizeze timpul petrecut online în mod eficient.

Evaluarea resurselor web Publicarea necontrolată a informaţiilor pe web implică faptul că elevii trebuie să dezvolte abilităţi pentru a evalua conţinutul web din punct de vedere critic pentru a-i determina caracterul oportun, acurateţea şi relevanţa. În cadrul acestei etape veţi analiza resursele de evaluare a site-lui web şi veţi lua în considerare posibilităţile de utilizare a acestora pentru elevii dvoastră.

Sfaturi pentru activitatea din clasă: Discutaţi cu elevii dumneavoastră pentru a stabili dacă un site include informaţii utilizabile, reale şi sigure. Puteţi crea rubrici sau liste de verificare în colaborare cu elevii dumneavoastră.

Evaluarea resurselor Web – Liste de verificare www.clubi.ie/webserch/resources/checklist.htm O listă completă şi pe categorii de caracteristici ce trebuie evaluate în momentul evaluării site-urilor web.

Evaluarea critică a informaţiilor de pe Internet http://lone-eagles.com/search6.htm Un simplu formular cu întrebări despre calitatea unui site web.

Activităţi posibile: Cu un partener, discutaţi pe scurt rezultatele acestei căutări şi activităţi de evaluare şi modul în care i-aţi putea ajuta pe elevi să evalueze mai critic resursele web pe care le utilizează.

Comunicarea cu lumea prin Internet. Instrumentele de comunicare prin Internet extind foarte mult comunitatea în cadrul căreia elevii pot comunica. Prin e-mail, chat, mesaje instant, sondaje online, şi protocol pentru Internet Voice Over (VoIP), dumneavoastră şi elevii dumneavoastră puteţi discuta şi schimba idei între dumneavoastră dar şi cu colegi şi experţi din întreaga lume.

Analizarea instrumentelor de comunicare prin Internet. Prin exercitii specifice se pot analiza următoarele instrumente de comunicare bazate pe Internet şi tabelul comparativ. În pasul 2 veţi selecta o resursă pe care să o examinaţi în profunzime.

E-mail E-mail-ul este de obicei o metodă de comunicare intre două persoane. Poate fi utilizat pentru multiple scopuri educaţionale în clasă.

Chat-uri Online Chat-urile online se desfăşoară în „săli de chat” unde se întâlnesc grupuri de persoane în acelaşi timp şi discuta cu privire la un subiect de interes prin dialog bazat pe text. Elevii pot utiliza chat-urile pentru a adresa întrebări ale experţilor şi pentru a colabora cu colegi de la distanţă.

Mesaje instant Mesajele instant (IM) le permit oamenilor să solicite şi să trimită mesaje text instant unor persoane de contact preselectate care sunt online în momentul în care sunt contactate.

Sondaje de opinie online Un sondaj online poate fi realizat pentru a aduna, analiza şi exporta datele de la respondenţi. Majoritatea site-urilor de sondaj online vă permit să creaţi diverse tipuri de întrebări (cu o singură variantă de răspuns, cu mai multe variante de răspuns, scări de evaluare, meniuri rulante, completaţi spaţiul liber etc.), să vizualizaţi datele de răspuns în grafice şi diagrame şi să exportaţi datele astfel încât să poată fi utilizate în cadrul unui software de calcul tabelar.

Protocol pentru Internet Voice Over Protocol pentru Internet Voice Over (VoIP) desemnează o tehnologie de comunicare care permite persoanelor din toată lumea să vorbească între ei în timp real sau să efectueze apeluri telefonice prin Internet.

Bibliografie 1. Dulamă, Maria, Eliza – Modele, strategii și tehnici didactice activizante, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2002

52

T

iparul

în vremea Sfântului Antim Ivireanul Ion Stănică Colegiul Energetic Râmnicu Vâlcea

Creștin ortodocșii prăznuiesc an de an, la 27 septembrie, un sfânt român. Este vorba despre mitropolitul Țării Românești Antim Ivireanul, Sfântul cărturar al cărui portret a fost conturat de prof. dr. Florin Epure, director executiv la Direcția Județeană pentru Cultură Vâlcea: “Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu, domnul țării Româneşti, este cel care l-a adus în țară, de la Constantinopol, pe Antim. Despre cel care purtase numele de Andrei, înainte de călugărie, ştim că s-a născut prin 1660 în Iviria (Georgia), ca fiu al lui Ioan şi al Mariei.

Răpit de către turci şi dus la Constantinopol, a fost vândut ca sclav, unde prin destoinicia sa învață meşteşugul imprimeriei, limba turcă, greacă, arabă, acest fapt aducându-i libertatea. Secretarul florentin Antonio Maria delChiaro ne spune că deținea, pe lângă arta tiparului, şi sculptura, pictura, gravura în lemn şi broderia. Numit la conducerea tipografiei Mitropoliei Bucureştilor, Andrei intră în rândul monahilor, sub numele de Antim.

Păstoreşte obştea de călugări de la mănăstirea Snagov, unde are o bogată activitate tipografică, între anii 1696 - 1701. Aici va tipări alte 15 cărți dintre care 5 în româneşte, iar una bilingvă «Liturghierul greco-arab» (1701), prima ediție în limba arabă.

Ieromonahul Antim a devenit egumen al Mănăstirii Snagov în vara anului 1694 și a creat o renumită școală tipografică, ostenindu-se neîncetat pentru desăvârșirea meșteșugului tipografiei. „Câți dintre sutele de bucureșteni care, în zilele toride de vară, se duc să-și petreacă un sfârșit de săptămână la Snagov mai știu că, în insula din mijlocul lacului, acolo unde se înalță o străveche mănăstire, a trăit și a muncit cândva iscusitul tipograf Antim din Iviria?”, se întreabă pe bună dreptate Radu Albala în volumul „Antim Ivireanul”. Împreună cu ucenicii săi, smeritul ieromonah Antim a traversat podul care pe atunci lega insula Snagovului de țărm „pentru a lucra în liniștea și în singurătatea mănăstirii de pe insulă, departe de zgomotul orașului și al lumii”, după cum mărturisea părintele Antim în prefața lucrării „Dreaptă alcătuire a gramăticii slavonești”, apărută în 1697. Aici, la Snagov, denumire care în traducerea din slavonă înseamnă „locul zăpezilor”, a început părintele „Antim tipograful”, să ducă în lumina tiparului însemnate volume. Mai apoi, în 1701, vechea tipografie din Dealul Mitropoliei a fost reorganizată și a înlocuit-o pe cea din ostrovul Snagovului. „La 16 martie 1705, episcopul Ilarion al Râmnicului a fost înlocuit, pentru simpatii marcante față de catolici, cu Antim care a fost hirotonit arhiereu a doua zi de către Înaltul Teodosie.

Antim a luat cu sine o parte din utilajul tipografic de la Snagov, rodul muncii sale, cum obişnuia să-l numească, plecând la Râmnic, unde va sta până la 27 ianuarie 1708. Activitatea culturală a prins viață la 16 martie 1705, odată cu aducerea lui Antim în fruntea eparhiei râmnicene. Cu sprijinul domnului şi cu strădania noului ierarh, această tiparniță, cu posibilități de imprimare în greceşte şi româneşte, va scoate de sub teascurile sale, numeroase cărți, ceea ce va face ca oraşul de la poalele dealului Capela să fie privit ca o adevărată „Capitală a tipografilor”, aşa cum observa, pe bună dreptate, Nicolae Iorga.

Bun cunoscător al limbilor turcă, arabă, greacă, slavonă şi română, în primul an al şederii la Râmnic, începe seria tipăriturilor sale, menite să ducă la triumful limbii române în biserică. Aici s-au tipărit nouă cărți între care trei în româneşte şi trei în ediție bilingvă slavo-română. Prima carte care apare în noua tipografie Râmniceană este în greceşte: „Tomul bucuriei” (1705), prin care ripostează în numele bisericii ortodoxe tendințelor de extindere ale catolicismului şi calvinismului, încercând să apere puritatea doctrinei de imixtiunile heterodoxe. Alte tipărituri antimiene, izvodite la Râmnic, sunt „Antologhionul” (1705), “Învățătură pe scurt pentru taina pocăinței” (lucrare originală), în anul 1705, “Slujba Adormirii Născătoarei de Dumnezeu cu Paraclisul” (1706), Octoihul slavo-român (1706), “Liturghier” cu “Molitfelnic” (1706). Tipograful său a fost iscusitul meşter Mihail Iştvanovici. Teodosie a adormit întru Domnul, la 27 ianuarie 1708 iar ultima sa dorință ca scaunul mitropolitan să-i fie încredințat Episcopului de Râmnic, Antim Ivireanul, s-a respectat întocmai. Într-o nouă tiparniță, care se afla la Târgovişte, izvodeşte 18 cărți, foarte multe dintre ele fiind în limbă română: „Psaltirea” (1710), „Octoihul” (1712), „Liturghierul” (1713), „Catavasierul”, „Ceaslovul” (1715)”.

Anul 1715 găseşte tipografia mitropolitului la ctitoria sa din Bucureşti.

Cărțile tipărite de Sfântul Antim Ivireanul, împodobite cu miniaturi, gravate cu multă măiestrie chiar

53

de mâna sa, uimesc şi astăzi prin învățăturile şi frumusețea lor, constituind un inestimabil tezaur al patrimoniului cultural național. Sfântul Antim Ivireanul a contribuit foarte mult la desăvârşirea operei culturale propuse de Constantin Vodă-Brâncoveanu şi a reuşit să-şi înscrie numele în cartea de aur a trecutului nostru istoric şi al istoriei bisericeşti universale, pentru vecie, rămânând o pildă vrednică de urmat pentru cei care caută mântuirea. În 1714, când o panică îngrozitoare cuprinsese străzile Bucureștiului la auzul veștii că vin nemții, „înspăimântat, Nicolae vodă Mavrocordat adună la curte pe oștenii și pe negustorii turci, pe câțiva boieri și pe mitropolitul Antim Ivireanul, își face în pripă bagajele și, chiar în faptul serii, împunge fuga spre Giurgiu”, spune Radu Albala în cartea „Antim Ivireanul”. Obosiți, călătorii se opresc peste noapte în bordeiul unui țăran din satul Odăile, loc în care mitropolitul îl înștiințează pe vodă că se întoarce la București, oraș „lăsat de izbeliște”. Decizia sa este fermă: nu putea lăsa turma fără păstor. Cum vestea sosirii nemților fusese doar un foc de paie, vodă se întoarce la București și trimite de urgență câțiva ceauși la Mitropolie, să-l aducă degrabă pe părintele Antim. „Târât de barbă și de păr, el vede însă, în loc de obrazul domnului, mucedul întuneric al unei temnițe”, scrie Radu Albala. În martie 1716 a fost condamnat la închisoare pe viață la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai. Pe drum însă, ostașii turci l-au omorât și i-au aruncat trupul în apele râului Tungia, un afluent al Mariței, lângă Adrianopol, în Bulgaria de astăzi.

Bibliografie 1. internet

E

ducarea

patriotică a copiilor preşcolari prin cunoaşterea trecutului istoric al poporului Educatoare Statie Aurelia Educatoare Popescu Elena Grădiniţa cu Program Prelungit Nord I, Râmnicu Vâlcea

Una din componentele fundamentale ale moralei sociale este patriotismul. El se manifestă prin ataşament faţa de pământul natal, prin identificarea deplină cu poporul din care facem parte, prin aprecierea şi respectarea limbii materne, a valorilor culturale, prin cinstirea trecutului istoric al patriei.

Pentru ca tineretul să simtă şi să se comporte în spirit patriotic, educaţia moral-patriotica trebuie începută la cea mai fragedă vârstă, când copilul incepe să distingă valorile care îl înconjoară. Incepând cu vârsta preşcolară, se formează premisele unor calităţi morale şi spirituale.

Obiectivele urmărite sunt acelea de a-i familiariza pe copii cu trecutul glorios al poporului roman, de a cunoaşte strămoşii noştri, fapte şi evenimente deosebite din istoria României, care au condus la păstrarea fiiţei naţionale şi existenţa de azi a unei ţări paşnice, frumoase şi prospere.

Modul practic prin care am realizat obiectivele cu caracter moral-patriotic de-a lungul anilor s-a realizat prin toată gama de activităţi libere, extracurriculare, opţionale, în cadrul domeniului Om şi societate, fiind planificate cu prilejul diferitelor evenimente social-culturale care au avut loc. Copiii grupei au înţeles că sunt români, cum s-a format poporul român, au învăţat primele strofe din Imnul de Stat al României, însuşindu-şi, în acelaşi timp, o atitudine de respect, ori de câte ori îl intonează sau îl aud, au observat drapelul şi stema ţării şi au înţeles semnificaţia imaginilor simbolice pe care îl reprezintă.

Fără a neglija latura socio-afectivă, le-am prezentat copiilor însuşiri morale ale poporului nostru: hărnicia, cinstea, înţelepciunea, curajul, dragostea de patrie, dragostea pentru frumos, vitejia, trezindu-le puternice sentimente de admiraţie şi respect pentru eroii neamului şi mândria de a fi român.

54

Sarcina noastră, a educatoarelor, este de a organiza şi desfaşura acest gen de activităţi astfel încât să-i facem pe copii să vibreze de emoţie la cunoaşterea faptelor istorice ale eroilor neamului, trezindu-le sentimente puternice faţă de curajul, înţelepciunea, vitejia dovedite in luptele purtate de-a lungul istoriei, transformându-le in convingeri ferme de-a lungul evoluţiei lor fizice şi psihice.

Bibliografie 1. M.E.N. – Programa activiăţii educative în învăţământul preuniversitar, Bucureşti, 1994 2. Hogiu Gica, Bartoş Elvira, Ruiu Georgeta– Consultaţii pentru activitatea educativă în grădiniţă, Ed. Eurobit, Timişoara 1996 3. Molan V şi Peneş M., Texte literare pentru învăţământul primar, EDP R.A. Bucureşti,1994

U

rmele

trecerii lui Antim Ivireanu la Vâlcea Tănăsoiu Alice Grădinița cu Program Prelungit Nr.1 Călimănești

Din Rîmnicul unde a trăit și a lucrat Sfântul Antin Ivireanu nu mai dăinuie până astăzi nimic. În curgerea lui, doar neastâmpăratul râu al Râmnicului, Olănești, e același, aceleași sunt stăvechile dealuri Bourul, Luța și Priba care și pe atunci străjuiau colina episcopiei Ivireanului. Prădat și nimicit de turci în 1739, după pacea de la Belgrad, orașul, reclădit de harnicii lui locuitori, a fost din nou prăpădit de un incendiu uriaș în 1847, an în care și Bucureștii se mistuie în flăcările ”focului celui mare”.

Dacă din Rîmnicul Vâlcii urmele trecerii lui Antim Ivireanu între anii 1705 – 1708 au fost cu desăvârșire șterse de vitregia împrejurărilor, călătorul care, cu pas domol, ar urca pe firul Oltului preț de un ceas de drum, ar afla în schimb, la Cozia, trainice mărturii despre destoinicia vrednicului episcop. Într-adevăr, străvechea ctitorie a lui Mirecea cel Bătrân, așa cum o admirăm astăzi și cum a nemurit-o Grigore Alexandrescu în neuitatele sale versuri: ”Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate, Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc” aflându-se, în 1707, ”lipsită de podoaba ei dintâi, pentru mulțimea anilor”, a fost restaurată, ”ostenitoriu fiind – cum atestează pisania – chir Antim episcop de Râmnic”. Cuvântul acesta, ”ostenitoriu”, arată că, la lucrările de refacere, contribuția lui Antim a fost mult mai însemnată decât a obișnuitului ”ispravnic” sau chiar a vreunui ”oblăduitor” oarecare - și lucrul pare firesc când ne gândim că ”ostenitoriul” era el însuși cel mai înțelegător de artă dintre dregătorii țării.

Antim și meșterii lui îi adaugă vechii biserici un pridvor care dăinuie până astăzi: pardosită cu lespezi de piatră și înconjurată de o bancă tot din piatră, având, în dreapta ușii, un scaun din același material, în care e cioplit vulturul bicefal, construcția e sprijinită de patru frumoși stâlpi de piatră, de asemenea cioplită, care susțin arcadele. Pe pereții pridvorului sunt zugrăvite, potrivit tradiției, scene închipuind raiul și iadul. Tot în anii aceștia se face fântâna din fața bisericii, se înnoiește cetatea, împodobită cu cerdacuri de cea mai autentică factură brâncovenească și se isprăvește de zugrăvit a doua oară biserica: portretele ctitorilor – Mircea cel Bătrân și Cantacuzineștii, dintre care se remarcă impozanta figură a spătarului Drăghici, îmbrăcat într-o mantie roșie blănită pusă peste o haină albastră – de atunci datează. În afară de un Andrei, Costandin și Gheorghe, zugravi, iscăliți pe grecește în tinda bisericii în același an 1707, mai iua parte, sub îndrumarea lui Antim Ivirenul, la lucrările de refacere, și vestitul zugrav Preda, împreună cu fiii lui, Ianachii, Sima și Mihail. Înconjurat de ucenicii lui tipografi (zece cărți, dintre care șapte în limba română, sunt rodul strădaniilor anilor petrecuți la Vâlcea) și de meșterii zugravi pe care ăi îndrumă cu gust și înțelepciune, Antin continuă să stea cu cinste în scaunul Râmnicului. Talentul și vrednicia lui îl fac să urce mereu mai sus și în prețuirea

55

domnului: atunci când, la 29 iunie 1707, Brâncoveanu oficiază, cu mare pompă, târnosirea bisericii sf. Gheorghe Nou, poftind la ceremonie pe patriarhul Ierusalimului și atâția alți prelați străini, Antim este singurul arhiereu român pe care cronica oficială îl pomenește printre înalții oaspeți de la București.

Pentru sfinţenia vieţii sale, egumenul Antim Ivireanul a ajuns episcop al Râmnicului şi apoi mitropolit al Ţării Româneşti. Ca păstor de suflete şi părinte duhovnicesc al tuturor, marele ierarh a fost o făclie în sfeşnic pentru toţi, de la domn până la credincios. Era bărbat înţelept, insuflat de Duhul Sfânt, statornic în credinţă, tare în nădejde, iscusit în cuvânt, smerit la inimă şi plin de dumnezeiască dragoste.

Dorind mântuirea oamenilor şi săvârşirea slujbelor în limba română, mitropolitul Antim a înmulţit numărul tipografiilor, traducând şi tipărind în grai strămoşesc principalele cărţi de cult, începând cu Ceaslovul şi Liturghierul. Din cele 64 de cărţi tipărite de el şi de ucenicii lui, 24 s-au tipărit în limba română.

Astfel, mitropolitul Antim rămâne ctitorul limbii liturgice în Biserica Ortodoxă Română. De la dânsul, serviciul divin a început a se face în toată ţara numai în limba română, spre mângâierea şi pe înţelesul tuturor.

Bibliografie 1. Albala, Radu, Antim Ivireanul, Editura Tineretului, 1962.

E

-learning

– o nouă abordare în formarea elevilor Țenea Codruța Elena, Colegiul Energetic Râmnicu Vâlcea

In ultimii ani a devenit evident că tindem spre un învățământ asistat de mijloace tehnice şi în special de computer. Dezvoltarea explozivă a tehnologiei informaţionale, a calculatoarelor şi microcalculatoarelor, a oferit variate posibilităţi de ameliorare şi modernizare a activităţii din toate sectoarele şi a făcut să se constituie, treptat, un mediu informatizat, determinat de ştiinţa prelucrării automate a informaţiilor.

Internetul devine, pe zi ce trece, arbitrul accesului la educaţie şi cultură, iar forma cea mai potrivită de a veni în întâmpinarea nevoilor de cunoaştere şi formare continuă, este eLearning. ”E-learning înglobează metode şi tehnici tradiţionale sau moderne şi folosind tehnologii IT&C (procesare multimedia şi comunicare) conduce subiectul care îl utilizează, la obţinerea unei experienţe în înţelegerea şi stăpânirea de cunoştinţe şi îndemânări într-un domeniu al cunoaşterii.” (Conf. Dr. Marin Vlada, Universitatea din Bucureşti). ”E-learning sau învăţământul virtual reprezintă utilizarea tehnologiei în a conduce, proiecta, elabora, perfecţiona, susţine şi extinde învăţarea din toate domeniile.” (Elliot Masie – “The Masie Centre”). ”eLearning se referă la utilizarea noilor tehnologii multimedia şi a Internetului pentru îmbunătăţirea calităţii învăţării, prin facilitarea accesului la resurse, la servicii şi la colaborare.” (The eLearning Action Plan: Designing tomorrow’s education, 2001). ”Invăţământul virtual este reprezentat de interacţiunea dintre procesul de predare/ învăţare şi tehnologiile informaţionale – ICT (Information and Communication Technology).” (Mihaela Brut – asistent universitar la Facultatea de Informatică a Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi). ”E-learning acoperă un set larg de aplicaţii şi procese care includ învăţarea cu ajutorul calculatorului, învăţarea bazată pe Web, clasele virtuale şi colaborarea digitală.” (Petrone Mario – Neothemi – Campabasso – 9 March 2004).

E-learning înglobează totalitatea situaţiilor educaţionale în care se utilizează semnificativ mijloacele tehnologiei informaţiei şi comunicării. E-learning interferează cu instruire asistată, mediată de calculator, online learning, digital education, e-education, instruire prin multimedia.

E-learning reprezintă învăţarea şi instruirea care poate fi pregătită, distribuită sau gestionată prin folosirea unei varietăţi de metode şi tehnici tradiţionale şi prin folosirea tehnologiilor digitale.

56

Domeniul e-learning acoperă un spectru larg de aplicaţii şi modalităţi de învăţare – instruire asistată de calculator, clasa virtuală, instruire prin Web sau colaborarea digitală. În esenţă, e-learning oferă accesul comod şi eficient la informaţiile şi cunoştinţele cele mai noi, metode noi şi eficiente de predare, învăţare şi evaluare a cunoştinţelor, instruire şi formare permanentă. În acest sens, e-learning este şi o alternativă la educaţia permanentă în societatea informatizată de azi sau de mâine. În multe publicaţii eLearning este sinonim cu învăţământ online, cursuri online, Web- Based Learning; este un tip de învăţare care nu presupune o interacţiune, comunicare permanentă cu un instructor şi cu alţi studenţi/participanţi pe parcursul învăţării. eLearning, ca şi convergenţa dintre învăţare şi Internet, s-ar putea defini astfel: • procesul de învăţare se realizează într-o clasă virtuală; • materialul educaţional este accesibil pe Internet; include text, imagini, trimiteri la alte resurse online, prezentări audio, video; • clasa virtuală beneficiază de orientarea unui instructor (facilitator, moderator) care planifică activitatea grupului de participanţi, supune dezbaterii acestora aspecte ale cursului în conferinţe asincrone (forumuri de discuţii) sau sincrone (Chat), furnizează resurse auxiliare, comentează temele, indicând fiecăruia subiectele asupra cărora trebuie să mai insiste; • învăţarea devine un proces social; prin interacţiune şi colaborare, grupul de participanţi şi instructorul, formează pe parcursul cursului, de multe ori şi după terminarea cursului, o comunitate de învăţare - rol important îl au şi aşa-zisele conferinţe de socializare; • materialul cursului are o componentă statică, cea pregătita de facilitator împreună cu o echipă specializată în design instrucţional şi una dinamică, rezultată din interacţiunea participanţilor, din sugestiile, clarificările, comentariile, resursele aduse de aceştia; • cele mai multe medii de eLearning permit monitorizarea activităţii participanţilor, iar unele şi simulări, lucrul pe subgrupuri, interacţiunea audio, video.

Particularităţile specifice tehnologiilor de e-learning aduc noi dimensiuni în educaţie şi pot fi complementare sau alternative faţă de metodele tradiţionale din domeniul educaţiei.

Procesul de predare-învăţare-examinare capătă noi dimensiuni şi caracteristici prin utilizarea tehnologiilor e-learning. Sistemul de învăţământ din ţara noastră este în mod direct şi determinant implicat în fundamentarea şi construirea societăţii informaţionale. ”O societate informaţională se naşte într-un mediu în care marea majoritate a membrilor ei are acces la tehnologii IT&C şi utilizează frecvent tehnologiile informaţionale, atât pentru instruire şi perfecţionare profesională, cât şi pentru activităţi personale privind rezolvarea unor probleme economice, sociale, etc. ”4 Software Educaţional sau didactic reprezintă orice produs software în orice format ce poate fi utilizat pe orice calculator şi care reprezintă un subiect, o temă, un experiment, o lecţie, un curs, etc. O gamă largă de produse electronice sunt dezvoltate pentru a simplifica procesul de educaţie: hărţi, dicţionare, enciclopedii, filme didactice, prezentări în diverse formate, cărţi (e-books), teste, tutoriale, simulări, software de exersare, jocuri didactice etc. Computerul şi materialele electronice sunt utilizate ca suport în predare, învăţare, evaluare sau ca mijloc de comunicare.

Uneori, instrumente utilizate în e-learning pot fi unice faţă de instrumentele tradiţionale din educaţie.

Unele reprezentări pot fi reproduse sau simulate doar prin intermediul calculatorului care oferă metode şi tehnici privind grafica, animaţia, sunetul. De exemplu, reprezentările 3-dimensionale sau evoluţia unor fenomene fizice, chimice, biologice, etc. care se desfăşoară dinamic, nu pot fi reprezentate sau studiate decât folosind calculatorul. ”Tehnologiile de e-learning ce sunt răspândite azi sunt rezultatul evoluţiei, atât a metodelor pedagogice şi psihologice din educaţie, cât şi a tehnologiilor IT&C (tehnologii Web, tehnologii multimedia, tehnologii de comunicaţie). Astfel, utilizarea sistemului Internet, a programelor de elaborare a produselor Web, a înregistrărilor audio/video, a stocării informaţiilor pe CD-uri, a implementării rezultatelor din domeniul graficii pe calculator, au facut posibilă elaborarea de cursuri online, de software educaţional pentru diverse discipline, de biblioteci şi campusurilor virtuale.”5 Avantaje E-LEARNING • Reducerea costurilor de instruire – se pot face economii importante, dacă angajaţii din acelaşi 4 5

Brut Mihaela, Instrumente pentru e-Learning, Editura Polirom, 2006 Idem

57

• • • • • • • •

domeniu de activitate sunt instruiţi la locul de muncă, prin mijloace virtuale, fără a recurge la organizarea de cursuri în locuri special amenajate; Creşterea productivităţii şi a performanţelor – Studii realizate de IBM şi GE Capital arată că participanţii la cursuri virtuale bine proiectate învaţă de cel puţin 5 ori mai repede decât recurgând la mijloacele tradiţionale de învăţare.

Recrutarea personalului interesat de performanţă – Oportunitatea pentru dezvoltare profesională reprezintă o bună motivare a personalului.

Avansarea pe piaţă – Mijloacele e-lerning permit o mai bună comunicarea a ofertelor către clienţi sau consumatori, punctele forte ale unui brand nou creat pot fi transmise către client prin mijloace eficiente şi rapide.

Inovarea cunoaşte noi orizonturi – Tehnologia revoluţionează învăţarea şi învăţarea revoluţinează tehnologia.

O mai bună colaborare şi interactivitate între studenţi.

Accesul la informaţie se face la momentul oportun. Învăţarea virtuală se poate desfăşura oriunde, oricând şi de către oricine.

Inovarea determină identificarea de noi oportunităţi, înaintea competitorilor.

Bibliografie 1. Brut Mihaela, Instrumente pentru e-Learning, Editura Polirom, 2006 2. Stroe Antoaneta Daniela, Standarde și sisteme de eLearning, Editura EduSoft, 2005

E

ducaţia

în zilele noaste Prof. inv. presc. Tudosescu Magdalena Grădiniţa cu Program Prelungit Nr.1 Călimăneşti

Omul se află în fruntea piramidei fiinţelor vii. Inteligenţa i-a dat o armă de neînvins şi a putut stăpâni celelalte fiinţe înzestrate cu viaţă, să le înfrângă şi să le domine, chiar dacă ele erau fizic mai puternice. Pe unele animale a ştiut să şi le apropie, să le folosească, să le domesticească. La rândul său, omul a învăţat nişte reguli de comportament, unele fiindu-i necesare pentru propria existenţă, altele fiindu-i impuse de faptul că trăieşte în comunităţi şi conlocuirea socială impune nişte reguli. Suntem părţi ale unui întreg şi trebuie necontenit să ţinem seama de acest lucru.

De mici suntem educaţi. De sute de generaţii, regulile de comportament ne-au fost transmise de familie şi, în primul rând, de mamă, de şcoală şi de societate. La aceste reguli de comportament, educaţiei, li se adaugă dobândirea cunoştinţelor în variate domenii şi, evident, în cele în care fiecare ne specializăm.

Educaţia ne pregăteşte pentru viaţă. De ea depinde propria noastră existenţă individuală, dar şi relaţia noastră cu ceilalaţi, felul în care, ca indivizi, ne vom încadra într-o activitate socială complexă, cum ne vom comporta. Ea trebuie să ne ajute să ne desăvârşim noi înşine ca indivizi, dar şi să ne facă să fim utili comunităţii şi, mai ales, să nu intrăm în conflict cu ea.

Dacă urmărim modalităţile de comportament ale multor specii de animale, mai ales ale celor care trăiesc în largi comunităţi, remarcăm cum ele se supun voluntar - sau li se impune acest lucru de celelate - unor ierarhii şi unor reguli de fier. Oamenii sunt, şi ei, o parte a extraordinarei existenţe! Nimeni nu este singur pe lume şi fiecare este o părticică într-un imens lanţ al existenţei umane. Suntem legaţi de lumea în care trăim, de ceilalţi, dar şi de trecut, de prezent şi de viitor. Trebuie să înţelegem, să acceptăm şi să ne purtăm ca mică parte a unui uriaş întreg.

Educaţia trebuie să ne pregătească pentru comportamentul nostru individual, pentru relaţia noastră cu ceilalţi membri ai comunităţii imediate căreia îi aparţinem, dar să ţină totodată seama că suntem parte a unui popor, a unei naţiuni şi suntem cetăţeni ai unui continent şi ai lumii. Prin corelările contemporane ale existenţei noastre, suntem confruntaţi cu probleme de o mare complexitate. Facilitatea relativă a călătoriilor în direc-

58

ţiile cele mai îndepărtate, legăturile extraordinare pe care ni le oferă nu numai telefonul şi telegraful, dar, mai ales, lumea computerelor, email-urile devenind o componentă a existenţei noastre cotidiene, ne-a aşezat într-o situaţie de relaţie şi interdependenţă de care trebuie neapărat ţinut seama şi în formarea noastră educaţională.

Firesc, ne punem întrebarea dacă educaţia îşi mai are astăzi locul cuvenit, tocmai când complexitatea existenţei noastre ar impune acest lucru cu acuitate? Cum sunt educaţi tinerii în relaţia lor cu familia, cu părinţii, în respectul bătrânilor şi în cazul băieţilor - al femeilor -, în ce măsură sunt crescuţi cu respectul celui de alături, cu un comportament discret şi neostentativ? Dar familia, şcoala şi mass-media le mai fac o educaţie naţională? Li se mai dă sentimentul că aparţin unei naţiuni, care unită, respectându-şi trecutul, îşi construeşte un viitor în cadrul mai larg pe care ni l-am ales al comunităţii europene? Iar în cadrul acesteia, fiecare ţară, fiecare naţiune îşi dobândeşte locul care trebuie să i se cuvină şi acest loc depinde de implicarea conştientă a fiecăruia, de sentimentul unei datorii şi nu numai al unor imediate profituri individuale proprii! Şi în sfârşit, primesc oare tinerii educaţia ca fii ai planetei, fiinţe egale şi care, în prietenie şi colaborare, urmează să răspundă cu toţii provocărilor grele cu care va fi confruntată în viitor umanitatea?

Părinţii sunt îndeobşte prinşi în muncă, rareori mama se poate dedica copilului sau copiilor, “lumea bunicilor” este şi ea pe cale de dispariţie. Şcoala nu se preocupă în suficientă măsură de latura educaţională.

Orele de dirigenţie, care ar putea să reprezinte un instrument de “modelare”, sunt minimalizate sau chiar înlăturate. Mass-media, în căutare de senzaţional şi cu totul indiferentă la efectele nocive pe care le poate produce, contribuie, mai degrabă, la o contra-educaţie decât la educaţie! De la oamenii politici educaţie, de asemenea, îndeobşte nu se poate primi! Şi, totuşi, aproape paradoxal, mai întâlnim tineri bine educaţi. Mai sunt familii care reuşesc să-şi facă “datoria”, mai sunt, de asemenea, tineri în care predispoziţia spre bună creştere este puternică. Este un lucru bun, dar, firesc, ne dorim ca acest lucru să aibă loc pe ansamblul societăţii. Dacă am conştientiza cu toţii cât este de necesară această multiformă educaţie, poate că drumul nostru, al tuturor, către mai bine ar fi mai uşor.

L

iceul

„Antim Ivireanu” - continuarea unei tradiţii nobile Prof.Turmacu Carmen Ionela Prof. Papuzu Cornelia Liceul „Antim Ivireanu” Râmnicu Vâlcea

59



Brodeur, sculptor, gravor şi xilograf, constructor şi desenator, pictor şi portretist, miniaturist şi caligraf, cunoscător a multe limbi străine şi ilustru predicator, Antim rămâne prin tot ceea ce a lăsat posterităţii un spirit plurivalent, o adevărată vistierie de daruri. Prin opera sa cea mai cunoscută, "Didahiile", lucrare omiletică de referinţă în istoria predicii din ţara noastră, Antim poate fi numit ctitor al limbii literare româneşti.

60

De la mitropolitul Antim Ivireanul ne-au rămas peste 30 de predici, intitulate "didahii" sau cuvinte de învăţătură. În afară de "Cazaniile" lui Varlaam, "Didahiile" lui Antim Ivireanul sunt primele predici originale, vii, luate din actualitatea vremii, primele luări de poziţie clare şi curajoase faţă de toate problemele de ordin social, moral, cultural şi teologic, pe care le întâmpinau societatea şi biserica românească a acelor vremuri. N-a rămas nici o categorie socială din timpul lui Constantin Brâncoveanu căreia ierarhul Ţării Româneşti să nu i se fi adresat.

Între anii 1691-1694 conduce tipografia domnească de la Bucureşti şi tipăreşte trei cărţi. Între anii 1694-1696 întemeiază o nouă tipografie la Mănăstirea Snagov. Între anii 1696-1701 este egumen al acestei mănăstiri tipărind 14 cărţi, dintre care patru în limba română, iar celelalte în limbile greacă, slavonă şi arabă. Între anii 1701-1705 a condus din nou tipografia domnească din Bucureşti, tipărind 15 cărţi, îndeosebi cărţi de slujbă.

61

Între anii 1705-1708 a fost episcop la Râmnicu-Vâlcea, întemeind aici prima tipografie. Timp de trei ani a tipărit la Râmnic 10 cărţi, dintre care 7 în româneşte. Între anii 17081716 a fost mitropolit al Ţării Româneşti, întemeind noi tipografii şi tipărind încă 19 cărţi, dintre care 12 cărţi în româneşte.

Continuând tradiţia vindecătorului de suflete prin cuvânt, a protectorului Antim Ivireanul, în anul 1953Continuând a fost înfiinţat Liceulvindecătorului ,,Antim Ivireanul“, tradiţia de sub suflete denumirea Şcoala Profesională de Surori prindecuvânt, a protectorului Antimşi Tehnică Sanitară, fiind 1953 prima aşcoală de acest profil Ivireanul, în anul fost înfiinţat Liceul la noi în ţară. sub denumirea de Şcoala înfiinţată ,,Antim Ivireanul“, În anul 1973 şiŞcoală se Profesională de Surori TehnicăProfesională Sanitară, fiind transformă în Liceul cu durata 5 ani, prima şcoală de acestSanitar profil înfiinţată la noide în ţară. având în paralel şi clase postliceală cu profil În anul 1973 de Şcoală Profesională se sanitar (până înîn1978). transformă Liceul Sanitar cu durata de 5 ani, având în paralel şi clase de postliceală cu profil sanitar (până în 1978).

62

În anul 1990 liceul primeşte denumirea de Grup Şcolar Sanitar având în componenţă şi clase de profil biologie-chimie, matematică-fizică şi filologie, reînfiinţându-se şi clasele de postliceală sanitară.

Prin prestigiul dobândit de-a lungul timpului, prin continuarea unei tradiţii nobile în domeniul instruirii şi educaţiei, prin valoarea profesorilor ce compun colectivul didactic şi prin rezultatele recunoscute ale elevilor noştri, în cei 55 de ani de existenţă şcoala noastră a scos numeroase serii de absolvenţi, generaţii cu o temeinică pregătire, răspândiţi peste tot în ţară şi în străinătate.

După 1989 Grupul Şcolar Sanitar (iniţial) a primit şi clase de învăţământ primar, iar în 1997 s-a înfiinţat gimnaziul, astfel încât, în prezent şcolarizăm elevi de la clasa I la a XII-a şi avem la Postliceal clase cu specialităţile Medicină internă. În perioada 1976-1978 în cadrul Liceului Sanitar au fost pregătiţi în specialitatea Asistent Medical elevi din Ghana şi Libia. O parte din ei şi-au continuat pregătirea la Facultatea de Medicină din Bucureşti.

La Liceul Sanitar au fost şcolarizaţi elevi din judeţele Vâlcea, Gorj şi Olt, câteodată predominând numărul elevilor din cele două judeţe vecine faţă de cel din judeţul nostru.

63

În perioada de funcţionare a Liceului Sanitar s-au obţinut cele mai bune rezultate pe toate planurile: învăţătură, disciplină, concursuri şcolare, concursuri pe meserii, participări ale profesorilor şi elevilor la sesiuni de comunicări ştiinţifice. Liceul s-a clasificat constant pe primele locuri în topul liceelor din judeţ, fiind un liceu de elită. A fost, este şi va fi o colaborare remarcabilă între elevi, profesori, medici, asistente, părinţi, fapt care s-a reflectat în rezultatele foarte bune ale elevilor şi în mulţumirea lor, a părinţilor lor, precum şi a instituţiilor şi agenţilor economici care au angajat absolvenţi ai şcolii noastre.

Pentru Liceul “Antim Ivireanu” din Rm Vâlcea, anul şcolar 2014-2015 a însemnat consolidarea statutului de furnizor al unei EDUCAŢII DE CALITATE, prin reunirea cu Grădiniţa cu Program Prelungit Nord 1, o prestigioasă instituţie de învăţământ din Municipiul Rm.Vâlcea.

64

Împreună, cele două unităţi şcolare, doresc să dezvolte un mediu şcolar care să sprijine un oraş istoric în planificarea viitorului, asumându-şi acest rol ca pe o majoră responsabilitate socială, culturală şi ştiinţifică!

Autori: Prof.Turmacu Carmen Ionela Prof. Papuzu Cornelia Bibliografie: Wikipedia Site-ul Liceului Antim Ivireanu

65

E

ducaţia,

cultură a caracterului Prof.inv.presc. Ungureanu Ioana Grădiniţa cu Program Prelungit Nr.1 Călimăneşti

Educaţia este o cultură a caracterului, o obişnuinţă contra naturii, dar şi singura care-i distinge pe oameni. Este o artă, care face să treacă conştientul în subconştient, este un fapt al şcolii, şi al unei virtuţi, pe care o porţi cu tine.

De ce nu? Este o întrebare care şi-o pune orice tînăr în prezent, din Republica Moldova. Fiecare tinde să fie o persoană cultă, erudită, iar aceste calităţi ne sunt cultivate încă de mici de gradiniţă, şcoală, liceu, apoi spre maturitate de universitate.

Sistemul educativ din Moldova în prezent are ca obiectiv, nu doar să implanteze valori morale şi culturale, dar şi să schimbe atitudini, comportamente, mentalităţi. Mai mult decît atît, tinerii de astăzi sunt proiectaţi să devină persoane independente, care să poată să se modifică în dependenţă de schimbările, care au loc în societate. Sistemul educativ din Moldova implementează strategii educative, dezvoltînd astfel nişte mecanisme, care ajută la crearea unor obiective, norme de comportament în societate, valori naţionale. în corelare cu aceşti caracteristici sociali, tinerii îşi formează propriile concepţii despre societatea ce îi înconjoară, capătă abilităţi de acomodare cu mediul. Dar, în această situaţie, indivizii, nu asimilează valori în ritmul şi efectul necesar, datorită factorilot sociali, psihologici şi fiziologici.

Sistemul educativ este „competent” în dependenţă de mediul înconjurător, practicile educative învăţate de părinţi, comportamentul faţă de şcoală, practicile sociale asimilate din instituţiile şcolare. A învăţa nu este pur şi simplu un proces psihologic şi biologic, şi nu face diferenţiere de persoanele din diferite pături sociale. învăţarea este un proces continuu, care este determinat de relaţiile sociale de producţie. în prezent aptitudinile şi capacităţile unei persoane au o mai mare importanţă decît asimilarea unei cantităţi mari de cunoştinţe, care nu aduc nici un rod societăţii.

Sistemul educativ în Moldova nu mai este o simplă acumulare de cunoştinţe, ci o dezvoltare psihologică şi culturală a individului. Dacă în trecut, procesul de predare-învăţare „obosea” prin acumulări enorme, „dezumaniza” prin dictatură, acum sunt formate procese formative, care ajută omul să fie stăpîn pe propria persoană, să fie în dezvoltare continuă, să poată folosi informaţia ce o primeşte, utilizînd-o raţional în scopuri personale şi sociale. în aşa situaţie, în vîrful triunghiului obiectivelor educaţionale stau deja alte procese: atitudinea şi capacităţile.Sistemul educativ din Moldova nu mai poate fi analizat fără contextul social-psihologic şi persoanele, care sunt încadrate în acest sistem. Acest fapt este determinat de: - rezolvarea problemelor vieţii de zi cu zi; - participarea individului la propria dezvoltare, utilizînd toate valorile din mediul înconjurător; - utilizarea cunoştinţelor din mediul psihologic şi social; - învăţarea prin observare, oferind modele caracteristice de atitudine şi comportament- satisfacerea tipurilor de interese prin organizarea unei strategii independente de formare.

66

E

ducaţia

timpurie în grădiniţă Educatoare Ungureanu Magdalena Grădiniţa cu Program Prelungit Nr 1 Călimăneşti

Educaţia timpurie se referă la educaţia copilului în primele stadii ale copilăriei (de la naştere la 8 ani) şi le oferă condiţii specifice pentru dezvoltarea deplină, respectând dezvoltarea individuală şi de vârstă a acestora.

Educaţia timpurie porneşte de la ideea că vârstele mici constituie baza personalităţii, iar pentru reuşita educaţională a copilului, e necesar să fie antrenaţi toţi actorii cu care acesta interacţionează, începând cu membrii familiei, personalul din instituţiile de educaţie preşcolară şi terminând cu comunitatea.

Educaţia timpurie este un tip de educaţie global şi funcţional, adaptat nevoilor şi caracteristicilor individuale ale copilului, o pedagogie a acţiunii şi a comunicării, centrată pe copil, ca autor al propriei deveniri.

Tendinţele şi orientările generale ale educaţiei au condus la redimensionări ale documentelor curriculare care reglementează organizarea şi desfăşurarea procesul instructiv-educativ în unităţile de învăţământ preşcolar. În contextul actual, încercările de reaşezare a educaţiei în primii ani de viaţă ai copilului au oferit argumente solide pentru legiferarea conceptului de educaţie timpurie şi formarea de pârgii de acţiune la nivel de sistem de învăţământ. Una dintre aceste pârgii este programa de studiu, respectiv Curriculum pentru educaţia timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani.

Noul curriculum pentru învăţământ preşcolar abordează în mod explicit pe de o parte, nevoia înţelegerii în complexitatea lor a tuturor experienţelor de viaţăşi de învăţare ale copilului în intervalul primilor ani de viaţă, precum şi locul/ rolul cadrului didactic care dezvoltă o educaţie integrată cu aceşti copii.

Pentru eficientizarea procesului de predare-învăţare şi diversificarea strategiilor aplicate este necesar să se promoveze climatul pozitiv în educaţie , în condiţiile comunicării şi relaţionării permanente cu copilul/ copiii şi, de asemenea, cu părinţii.

Educaţia preşcolară, în contextul educaţiei timpurii, şi-a stabilit câteva priorităţi în abordarea procesului educativ la grupa de copii. Astfel, de au în vedere următoarele aspecte: • fiecare copil este unic, are nevoi particulare; • educaţia este continuă, ea începe din primele momente de viaţă şi se prelungeşte pe tot parcursul ei; • actul educativ din grădiniţă este guvernat de către copil şi trebuinţele sale de dezvoltare; • dezvoltarea copilului este dependentă de ocaziile pe care le oferă jocul; • educaţia timpurie nu se adresează “copiilor”, ci fiecărui copil în parte; • învăţarea se realizează preponderent prin joc, fiind experenţială şi socială; • amenajarea mediului educaţional pe arii de dezvoltare constituie o formă optimă de realizare a ocaziilor de experimentare; • stimularea independenţei de alegere şi acţiunea trebuiesc combinate cu activitatea de grup şi cu sprijinirea relaţiior interpersonale.

Finalităţile fundamentale ale grădiniţei se referă, pe de o parte, la oferirea unei asistenţe educaţionale complexe pentru formarea abilităţilor de bază necesare pe tot parcusul vieţii, iar, pe de altă parte, dezvoltarea armonioasă a copilului în funcţie de specificul tendinţelor, ritmul propriu şi potenţialul individual.

Necesitatea concordanţei dintre finalităţile celor două niveluri de învăţământ, preşcolar şi şcoala primară, subliniază încă o dată, un deziderat comun: pregătirea copilului pentru şcoală şi, în viitor, pentru educaţia permanentă.

67

Ce înseamnă să fii bine educat Uţă Mirela Colegiul Energetic Râmnicu Vâlcea Alfie Kohn este un scriitor american care a explorat un număr de subiecte privind educaţia, “profesia” de părinte şi comportamentul uman în general.El este considerat un leader al educaţiei progresive şi critică adesea aspectele tradiţionale ale parentingului, devenind o figură controversată mai ales de behaviorişti, conservatori şi de aceia care utilizează în şcoală competiţia, disciplina convenţională, testele standardizate, notele, temele, şcoala tradiţională în general. În lucrarea What Does It Mean to Be Well Educated, Alfie Kohn o dă în deschidere ca exemplu pe fosta sa soţie care avea doctorat în antropologie, pentru ca apoi să devină absolvent al facultăţii de medicină şi un medic de succes, dar care era pusă în dificultate atunci când era întrebată tabla înmulţirii sau reguli de gramatică uzuale. Întrebarea este: avem aici un paradox? Doamna în cauză are 29 de ani petrecuţi în şcoală fără să acumuleze noţiuni de bază de gramatică şi matematică. Sau oferă o invitaţie la a regândi ce înseamnă să fii bine educat de vreme ce lacunele nu au împiedicat-o să devină o persoană cu înaltă calificare, cu succes profesional?

Problema educaţiei este suficient de complexă şi întrebările sunt, ca întotdeauna, mai uşor de formulat decât răspunsurile.

Care este scopul educaţiei? Înainte de a defini ce înseamnă să fii bine educat, e bine să ne întrebăm care este scopul educaţiei. Este, după cum afirmă Nel Noddings, dezvoltarea intelectuală, producerea unui om competent, grijuliu, iubitor şi demn de a fi iubit? Sau, alternativ, am putea intra în dispută cu cei care văd educaţia ca pe un mijloc de a crea şi susţine o societate democratică şi cei care cred că scopul principal este cel economic, investiţiile în viitorii muncitori şi profiturile corporaţiilor. Pe scurt, poate întrebarea “cum ştim dacă educaţia a avut succes” nu ar trebui pusă până când nu ne întrebăm ce presupune acest succes.

Evaluarea oamenilor sau a educaţiei lor?

Sintagma “bine educat” se referă la calitatea şcolii parcurse sau se referă la mine, ca persoană? Indică oare ceea ce am fost învăţaţi sau ceea ce am învăţat (şi ne amintim)? În cazul în care se referă la ceea ce ştiu acum şi pot face, s-ar putea să fiu slab educat deşi am primit o educaţie de top. Dacă termenul se referă la calitatea şcoalii, trebuie să concludem că o mulţime de persoane ‘’bine educate’’ au participat la lecţii doar de formă, conţinutul parcurs ajungând la punctul de irelevanţă la scurt timp după aceea.

Absenţa unui consens Este posibil să emitem o definiţie a ceea ce un elev de liceu trebuie să cunoască pentru a fi considerat bine educat? Este de aşteptat ca această definiţie să rămână invariantă în orice cultură (un singur standard pentru SUA şi Somalia, de exemplu) sau chiar subcultură (o comunitate de pescari din Louisiana şi Manhattan).

Sau putem vorbi de epoci istorice: poate cineva să argumenteze serios că criteriile noastre de “bine educaţi” sunt identice cu cele utilizate cu un secol în urmă?

Concluzii Termenul “bine educat”este relativ şi este fixat în timp şi spaţiu.

Timpul petrecut în clasă-adesea un număr mare de ore petrecute în clasă nu fac un om mai bine educat.

Abilităţi practice – este o greşeală reducerea şcolarizării pentru pregătirea profesională pentru că ne putem imagina absolvenţi pregătiţi pentru anumite locuri de muncă dar pe care nu îi putem considera “bine educaţi”.

Rezultatele la teste - în mare măsură rezultatele bune la teste standard semnifică doar facilitate în rezolvarea de teste standard. Majoritatea profesorilor pot numi elevi care sunt talentaţi, care au o gândire bună, dar iau note mici la aceste examene, şi elevi ale căror note la aceste examene sunt supraestimate. Nu există un singur test suficient de valid pentru a fi recunoscut ca un indicator pentru succesul academic.

Bibliografie Kohn, Alfie, (2003), What Does It Mean to Be Well Educated, Principal Leadership

68

E

-learning

în predarea geografiei Prof. Uță Traian Ion Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân” Râmnicu Vâlcea

Lucrarea îşi propune să evidenţieze importanţa noilor tehnologii, a Internetului, a utilizării materialelor educaţionale electronice pentru îmbunătăţirea calităţii învăţării geografiei. Sunt prezentate informaţii despre e-learning (ce înseamnă, avantaje). Metodele tradiţionale de învăţare trebuie combinate cu tehnicile moderne, astfel încât să conducă la îmbunătăţirea calităţii actului de predare şi de învăţare.

1. Ce inseamna e-learning?

Internetul devine, pe zi ce trece, arbitrul accesului la educaţie şi cultură, iar forma cea mai potrivită de a veni în întâmpinarea nevoilor de cunoaştere şi formare continuă, este eLearning.

E-learning înglobează metode şi tehnici tradiţionale sau moderne şi folosind tehnologii IT&C (procesare multimedia şi comunicare) conduce subiectul care îl utilizează, la obţinerea unei experienţe în înţelegerea şi stăpânirea de cunoştinţe şi îndemânări într-un domeniu al cunoaşterii. (Conf. Dr. Marin Vlada, Universitatea din Bucureşti).

E-learning sau învăţământul virtual reprezintă utilizarea tehnologiei în a conduce, proiecta, elabora, perfecţiona, susţine şi extinde învăţarea din toate domeniile. (Elliot Masie – “The Masie Centre”). eLearning se referă la utilizarea noilor tehnologii multimedia şi a Internetului pentru îmbunătăţirea calităţii învăţării, prin facilitarea accesului la resurse, la servicii şi la colaborare. (The eLearning Action Plan: Designing tomorrow’s education, 2001).

Invăţământul virtual este reprezentat de interacţiunea dintre procesul de predare/ învăţare şi tehnologiile informaţionale – ICT (Information and Communication Technology). (Mihaela Brut – asistent universitar la Facultatea de Informatică a Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi).

E-learning acoperă un set larg de aplicaţii şi procese care includ învăţarea cu ajutorul calculatorului, învăţarea bazată pe Web, clasele virtuale şi colaborarea digitală. (Petrone Mario – Neothemi – Campabasso – 9 March 2004).

E-learning înglobează totalitatea situaţiilor educaţionale în care se utilizează semnificativ mijloacele tehnologiei informaţiei şi comunicării. E-learning interferează cu instruirea asistată, mediată de calculator, online learning, digital education, e-education, instruire prin multimedia.

E-learning reprezintă învăţarea şi instruirea care poate fi pregătită, distribuită sau gestionată prin folosirea unei varietăţi de metode şi tehnici tradiţionale şi prin folosirea tehnologiilor digitale.

Domeniul e-learning acoperă un spectru larg de aplicaţii şi modalităţi de învăţare – instruire asistată de calculator, clasa virtuală, instruire prin Web sau colaborarea digitală. În esenţă, e-learning oferă accesul comod şi eficient la informaţiile şi cunoştinţele cele mai noi, metode noi şi eficiente de predare, învăţare şi evaluare a cunoştinţelor, instruire şi formare permanentă. În acest sens, e-learning este şi o alternativă la educaţia permanentă în societatea informatizată de azi sau de mâine. În multe publicaţii eLearning este sinonim cu învăţământ online, cursuri online, Web- Based Learning; este un tip de învăţare care nu presupune o interacţiune, comunicare permanentă cu un instructor şi cu alţi studenţi/participanţi pe parcursul învăţării. eLearning, ca şi convergenţa dintre învăţare şi Internet, s-ar putea defini astfel: procesul de învăţare se realizează într-o clasă virtuală; materialul educaţional este accesibil pe Internet; include text, imagini, trimiteri la alte resurse online,

69

prezentări audio, video; clasa virtuală beneficiază de orientarea unui instructor ( facilitator, moderator ) care planifică activitatea grupului de participanţi, supune dezbaterii acestora aspecte ale cursului în conferinţe asincrone ( forumuri de discuţii ) sau sincrone ( Chat ), furnizează resurse auxiliare, comentează temele, indicând fiecăruia subiectele asupra cărora trebuie să mai insiste; învăţarea devine un proces social; prin interacţiune şi colaborare, grupul de participanţi şi instructorul, formează pe parcursul cursului, de multe ori şi după terminarea cursului, o comunitate de învăţare - rol important îl au şi aşa-zisele conferinţe de socializare; materialul cursului are o componentă statică, cea pregătita de facilitator împreună cu o echipă specializată în design instrucţional şi una dinamică, rezultată din interacţiunea participanţilor, din sugestiile, clarificările, comentariile, resursele aduse de aceştia; cele mai multe medii de eLearning permit monitorizarea activităţii participanţilor, iar unele şi simulări, lucrul pe subgrupuri, interacţiunea audio, video.

Particularităţile specifice tehnologiilor de e-learning aduc noi dimensiuni în educaţie şi pot fi complementare sau alternative faţă de metodele tradiţionale din domeniul educaţiei.

Procesul de predare-învăţare-examinare capătă noi dimensiuni şi caracteristici prin utilizarea tehnologiilor e-learning. Sistemul de învăţământ din ţara noastră este în mod direct şi determinant implicat în fundamentarea şi construirea societăţii informaţionale.

De exemplu, există numeroase surse de instruire in domeniul geografiei mediată de Internet: dinamica plăcilor tectonice este prezentată pe http://www.iris.edu/sm2/html/plates.html

-alcătuirea Sistenului Solar o gasim aici http://www.planete-astronomie.com/

70

O societate informaţională se naşte într-un mediu în care marea majoritate a membrilor ei are acces la tehnologii IT&C şi utilizează frecvent tehnologiile informaţionale, atât pentru instruire şi perfecţionare profesională, cât şi pentru activităţi personale privind rezolvarea unor probleme economice, sociale, etc.

Software Educaţional sau didactic reprezintă orice produs software în orice format ce poate fi utilizat pe orice calculator şi care reprezintă un subiect, o temă, un experiment, o lecţie, un curs, etc. O gamă largă de produse electronice sunt dezvoltate pentru a simplifica procesul de educaţie: hărţi, dicţionare, enciclopedii, filme didactice, prezentări în diverse formate, cărţi (e-books), teste, tutoriale, simulări, software de exersare, jocuri didactice etc. Computerul şi materialele electronice sunt utilizate ca suport în predare, învăţare, evaluare sau ca mijloc de comunicare.

Exemple de astfel de produse software: Lectiile AEL http://advancedelearning.com/index.php/articles/223

Lecíi interactive INTUITEXT

Tehnologiile de e-learning sunt rezultatul evoluţiei atât a metodelor pedagogice şi psihologice din educaţie, cât şi a tehnologiilor IT&C (tehnologii Web, tehnologii multimedia, tehnologii de comunicaţie).

Astfel, utilizarea sistemului Internet, a programelor de elaborare a produselor Web, a înregistrărilor audio/ video, a stocării informaţiilor pe CD-uri, a implementării rezultatelor din domeniul graficii pe calculator, au

71

facut posibilă elaborarea de cursuri online, de software educaţional pentru diverse discipline, de biblioteci şi campusurilor virtuale.

2. Avantajele utilizarii tehnologiilor E-LEARNING Reducerea costurilor de instruire – se pot face economii importante, dacă angajaţii din acelaşi domeniu de activitate sunt instruiţi la locul de muncă, prin mijloace virtuale, fără a recurge la organizarea de cursuri în locuri special amenajate; Creşterea productivităţii şi a performanţelor – Studii realizate de IBM şi GE Capital arată că participanţii la cursuri virtuale bine proiectate învaţă de cel puţin 5 ori mai repede decât recurgând la mijloacele tradiţionale de învăţare.

Recrutarea personalului interesat de performanţă – Oportunitatea pentru dezvoltare profesională reprezintă o bună motivare a personalului.

Avansarea pe piaţă – Mijloacele e-lerning permit o mai bună comunicarea a ofertelor către clienţi sau consumatori, punctele forte ale unui brand nou creat pot fi transmise către client prin mijloace eficiente şi rapide.

Inovarea cunoaşte noi orizonturi – Tehnologia revoluţionează învăţarea şi învăţarea revoluţinează tehnologia.

O mai bună colaborare şi interactivitate între studenţi.

Accesul la informaţie se face la momentul oportun. Învăţarea virtuală se poate desfăşura oriunde, oricând şi de către oricine.

Inovarea determină identificarea de noi oportunităţi, înaintea competitorilor.

Bibliografie 1. Stroe Antoaneta Daniela – “Standarde şi sisteme de e-learning”, Editura EduSoft, 2005 2. Istrate Olimpis – „Educaţia la distanţă”, www.elearning-forum.ro 3. CNIV – 2003 „Noi tehnologii de e-learning”, Conferinţa Naţională de Învăţământ Virtual, Software educaţional, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003 (ISBN 973-575-822-9) 4. www.adlnet.org 5. www.aicc.org

U

n

georgian cu suflet de român Institutor- Vasile Denisa Ileana Prof. înv. primar-Pascu Luminița Mihaela Liceul Antim Ivireanu Râmnicu Vâlcea

Considerat cel mai de seamă mitropolit al Ţării Româneşti din toată istoria ei, Sfântul Antim Ivireanul rămâne în memoria Bisericii noastre ca o personalitate de o complexitate rar întâlnită. Tipograf, arhitect de biserici, caligraf, sculptor, predicator fără egal, cunoscător al multor limbi străine, mitropolitul de origine georgiană s-a dovedit în acelaşi timp a fi un bun chivernisitor al Bisericii, cu spirit filantropic şi aplecare spre nevoile credincioşilor pe care i-a păstorit. Ceea ce a lăsat posterităţii, opera sa omiletică, Didahiile, ne arată că avem în faţă un orator neîntrecut. Mănăstirea Antim din Bucureşti, ctitoria sa, este şi ea un semn al iubirii de Dumnezeu şi al priceperii mitropolitului, iar testamentul scris de el mărturiseşte dragostea pe care o nutrea faţă de păstoriţii săi lipsiţi de cele materiale. Pentru toate aceste fapte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut pe mitropolitul Antim Ivireanul în rândul sfinţilor la 21 iunie 1992.

Pentru mulţi dintre noi, patria este acolo unde ne găsim alinarea şi liniştea. Acolo unde ne simţim acasă. Aşa a fost şi pentru un tânăr georgian, născut acolo unde Marea Caspică se întrepătrunde cu Munţii Caucaz. Viaţa i s-a schimbat tânărului Andrei, aşa cum fusese numit la Sfântul Botez, atunci când a fost prins de către un corp de oaste otomană şi vândut în piaţa de sclavi. Destinul l-a dus în marea capitală a imperiului, la

72

Istambul. Aici, observându-se calităţile, a fost răscumpărat de către Patriarhia Ecumenică şi dat la învăţătură.

Constantinopolul a fost locul în care a deprins meşteşugul tiparului, al sculpturii în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum şi limbile greacă, arabă şi turcă. Tot aici a murit pentru lume, devenind monahul Antim.În jurul anului 1690, domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a adus în Ţara Românească. Aici a găsit un adevărat spaţiu cultural, unde activau străluciţi oameni de cultură italieni şi greci, alături de renumiţi cărturari şi ierarhi ortodocşi. Sevastos Kiminites, fost profesor şi rector la Marea Şcoală a Patriarhiei Ecumenice, Ioan Cariofil, Ioan Comnen, medic şi filosof, contele Bartolomeo Ferrati, Giovanni Candido Romano, Antonio Maria del Chiaro, secretar adus tocmai din Florenţa, sunt doar puţine nume de care era înconjurat tânărul Antim. În anul 1691, a ajuns conducătorul tipografiei din Bucureşti, iar în anul 1696 era egumen al Mănăstirii Snagov, unde a întemeiat o nouă tipografie. Râvna de care a dat dovadă a făcut ca, în scurt timp, să fie ales în scaunul istoric al Mitropoliei Ungrovlahiei. La începutul anului 1708, a fost ales mitropolit al Ţării Româneşti, asumându-şi o mare responsabilitate în vremuri de încercare pentru poporul român.

Deşi treburile mitropoliei erau solicitante, ierarhul Antim nu şi-a uitat prima sa dragoste: tipărirea cărţilor. Până la el, cărţile de slujbă aveau în limba română doar explicaţiile liturgice, partea propriu-zisă a slujbei fiind în slavonă ori greacă.În decursul unui sfert de veac (1691-1716) a tipărit 63 de cărţi, dintre care 39 au fost lucrate de el însuşi. După limba în care au apărut, 30 erau în greceşte, 22 în româneşte, una în slavoneşte, 6 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română şi una greco-slavo-română. Tipăriturile prezintă o mare diversitate: cărţi de slujbă, cărţi biblice, cărţi de doctrină teologică ortodoxă, cuvântări bisericeşti, cărţi de învăţătură pentru preoţi, lucrări de filosofie, formându-se astfel o adevărată mişcare intelectuală.

Prin activitatea sa tipografică a sprijinit şi alte popoare ortodoxe, imprimând cărţi pentru slavi, greci şi arabii din Patriarhia Antiohiei. Pentru românii din Ardeal a tipărit primul Abecedar românesc, intitulat „Bucoavnă“. Este şi autorul unei premiere mondiale în tipărit, Liturghierul greco-arab din 1701, prima carte tipărită cu litere mobile din lume, având caractere arabe. În ţara sa de origine, Georgia, a pus bazele primei tiparniţe cu caractere georgiene, unde au fost tipărite mai multe cărţi în această limbă.Prin cele 63 tipărituri în limbi diferite şi de o mare diversitate şi prin numeroşii ucenici pe care i-a format, Antim Ivireanul este considerat cel mai mare tipograf din cultura medievală românească.Meritul mitropolitului Antim pe tărâm liturgic este introducerea limbii române în cultul Sfintei Biserici. Însă, prin această activitate, a contribuit şi la crearea unei limbi literare româneşti. Când deschidem astăzi una dintre cărţile mitropolitului Antim, suntem uimiţi de corectitudinea limbajului. Dacă astăzi nu mai pronunţăm „beserică“ ci „biserică“, „ceti“ - „citi“, „inemă“ - „inimă“ este rodul mitropolitului Antim.Normele lingvistice folosite în tipăriturile sale au determinat prima uniformizare a limbii române. Mai mult, el este primul care a tipărit un Abecedar românesc şi o Gramatică.

Tot el este primul care tipăreşte primele cărţi de literatură. În anul 1700 ieşea de sub teascurile tipografiei „Floarea darurilor“, apoi „Alexandria“, cărţi de mare popularitate în epocă.Meritele mitropolitului Antim sunt cu atât mai mari, cu cât el n-a fost român. Deşi georgiana era limba sa nativă şi greaca era limba în care a fost educat, el a reuşit să creeze o limbă românească limpede, care a fost înţeleasă de contemporanii săi şi este folosită până astăzi.

Bibliografie 1. www.ziarullumina.ro 2. Mircea Păcurariu : » Istoria Bisericii Ortodoxe Române », volumul II, București,1981.

73

P

romovarea

și valorificarea diversității culturale în educație Vîlcu Alina Liceul Antim Ivireanu Râmnicu Vâlcea

De-a lungul istoriei sale, atât în România, precum şi în multe alte ţări din sud-estul Europei, au avut loc confruntări de culturi, mai ales în secolul XX, când transformări repetate au afectat viaţa socială, politică şi culturală. În Banat, Transilvania şi Dobrogea s-a acumulat o experienţă intelectuală foarte bogată. Activitatea de cercetare în domeniul interculturalităţii în România are ca obiectiv producerea unor concepte şi cunoştinţe mai precise şi clare în vederea oferirii unor argumente mai bune pentru practicile sociale şi politice din domeniul drepturilor omului în Europa de sud-est. Deseori ne punem întrebarea cum îi putem stimula pe copii, cum îi putem motiva pentru a deveni cetăţeni responsabili şi creativi dacă nu tocmai prin calitatea relaţiei pedagogice a cărei bogăţie este dimensiunea ei interculturală. Şcoala are misiunea de a permite fiecărui copil să crească, să-şi dezvolte spiritul, corpul şi inima, deci inteligenţa, sensibilitatea, creativitatea; să permită copiilor să înveţe să trăiască împreună, unii cu alţii, cu persoane diferite, să-şi poată ocupa progresiv locul în societate, să poată deveni cetăţeni activi.

Interculturalitatea este înainte de orice respectul diferenţelor. Cadrele didactice sunt garanţii acestor rigori ale spiritului care veghează asupra diferenţelor, pentru a învăţa, a cunoaşte şi a înţelege ceea ce ne leagă, ceea ce ne face asemănători, ceea ce ne apropie. ,,Voi sărbătoriţi într-un fel, la noi e diferit” Suntem diferiţi, dar nu înseamnă că unul este mai bun decât celălalt, cu toţii avem un potenţial valoric egal. Toţi avem o cultură asemănătoare dar în acelaşi timp şi culturi diferite. Acestea ţin de religiile noastre, de grupul nostru etnic, de valorile politice, sociale, de familiile noastre. Unica posibilitate ca oamenii să devină solidari este recunoaşterea şi estimarea acestor diferenţe şi similitudini. ,,Orice societate depinde, atât în ceea ce priveşte existenţa sa, cât şi dezvoltarea ei, de un echilibru între afirmarea de sine a individului şi interesul colectiv. Realizarea acestui echilibru duce la o conştiinţă crescută a libertăţii interioare şi constituie baza unui sentiment de identitate şi de respect de sine, de respect al celuilalt.” ( Le coeur conscient- Bruno Bettelheim) Pentru cadrele didactice este esenţial să creeze relaţii pozitive în interacţiunea dintre semeni, să favorizeze dezvoltarea persoanei cât şi a relaţiilor constructive în grup, pentru a trăi sentimentul propriei identităţi.

Venind din culturi diferite avem şansa să ne integrăm într-o societate diferită, multiculturală, care favorizează sentimentul de a fi în realitatea cotidiană, o individualitate care nu seamănă cu nimeni şi nimic. În învăţământ, culturile se cer a fi studiate într-o manieră comparativă şi complementară. Efortul de aplicare a tezelor educaţiei interculturale este mai dificil decât cel de teoretizare, apărând fel de fel de întrebări cum ar fi să se valorifice pedagogic diferenţele culturale, când trebuie să începi şi cum să menţii un echilibru între respectarea specificităţii fiecăruia şi evitarea etichetărilor, al accentuării diferenţelor.

Interculturalitatea este o componentă a realităţii zilnice din grădiniţă, şcoală. Tot modul de învăţare din grădiniţă, şcoală este organizat din perspectivă interculturală, permiţând învăţarea prin colaborare, comunicare şi nicidecum de marginalizare a unor copii.

Subcomponenta educaţia pentru receptarea valorilor culturale este una dintre cele şase subcomponente ale educaţiei pentru valori care se remarcă prin complexitatea ei, printr-un puternic caracter interdisciplinar şi prin multitudinea scopurilor propuse şi obiectivelor ce pot fi atinse. În primul rând, aria de manifestare a acestei subcomponente este vastă deoarece cuprinde toate artele – literatură, muzică, pictură, teatru, sculptură, cinematografie, coregrafie – atât ca mod de manifestare general estetic, pe plan naţional şi universal, cât şi ca individualizare în activitatea unor personalităţi de prim rang. În al doilea rând, cultura nu poate fi disociată de civilizaţie şi de ştiinţă, aspecte ce nu trebuie neglijate, ci trebuie incluse în mod necesar şi obligatoriu în această subcomponentă ce a mai fost numită şi educaţia prin şi pentru cultură şi civilizaţie. Aşa se explică faptul că în cadrul orelor de dirigenţie pot fi abordate la această subcomponentă teme dedicate vieţii şi activităţii unor scriitori, pictori, sculptori, muzicieni, actori, a unor

74

savanţi, oameni de ştiinţă români şi străini de valoare universală sau laureaţi ai premiului Nobel etc., dar şi teme generale ca Frumosul în fiecare zi lângă noi, prin noi, Frumosul din artă şi natură, Bucuria muzicii, În lumea cărţilor, Natura şi omul – de la pădure la arta în lemn, Tradiţii şi obiceiuri în judeţul meu, Arta de a fi spectator, Folclorul – oglindă a spiritualităţii noastre, Patrimoniul naţional – patrimoniul universal, Prin marile muzee ale lumii etc. Astfel elevii vor putea aprecia atât contribuţia poporului român, cât şi a altor popoare la patrimoniul culturii universale.

Bibliografie 1. Ministerul Învăţământului – Programa activităţii educative în învăţământul preuniversitar, aprobată cu nr.10768/23.09.1994 2. Calotă, Riana, Dănciulescu, Doina, Margineanţu, Dorina (coord) – Consultaţii pentru activitatea educativă, Eurobit, Timişoara, 1996 3. Ministerul Învăţământului – Ghid pentru activitatea educativă, Bucureşti, 1995

A

ntim

Ivireanul –personalitate multiculturală Înv. Zatușevschi Luminița Liceul Antim Ivireanu Râmnicu Vâlcea

Antim Ivireanul și-a pus amprenta asupra culturii românești prin activitatea lui de cărturar, tipograf, gravor, teolog, episcop, mitropolit şi orator religios. Născut în Georgia, în ţinutul Iviriei (de acolo şi numele său), a lucrat ca gravor la Constantinopol, de unde a fost adus în Muntenia de Constantin Brâncoveanu. Aici a lucrat ca meşter tipograf, iar mai apoi s-a călugărit la Mănăstirea Snagov, unde şi-a schimbat numele din Andrei în Antim. A tradus şi tipărit numeroase cărţi.

La 16 martie 1705 a fost numit episcop de Râmnic (până la 28 ianuarie 1708). Rusofil convins, a încercat să îl convingă pe Brâncoveanu să se alieze cu ruşii, fapt pentru care domnul l-a destituit din scaunul de mitropolit, dar apoi l-a iertat. Nicolae Mavrocordat nu i-a arătat aceeaşi bunăvoinţă: pentru atitudinea sa rusofilă este bănuit că are legături cu austriecii şi este exilat pe muntele Sinai. Dar pe drumul său către exil, a fost omorât de turcii care îl însoţeau.

A înfiinţat prima bibliotecă publică din Bucureşti. Înzestrarea artistică a lui Antim Ivireanul a fost bogată. Excela în xilogravură, dar era şi îndemânatic desenator şi un caligraf cu slovă măiastră. A fost editor şi tipograf, a tradus sau a compilat, a scris cărţi el însuşi. Dintre cele 38 de cărţi tipărite de Antim Ivireanul, 24 au apărut în româneşte. Sunt, în general, tipărituri religioase, dar şi texte cu caracter didactic şi moral sau chiar scrieri laice, precum Alexandria şi Floarea darurilor. Opera lui cuprinde • Psaltirea proorocului David, Bucureşti 1694 • Sfânta şi Dumnezeiasca evanghelie, Snagov 1697 • Carte sau lumină din dogmele bisericii răsăritului, 1699 • Floarea darurilor...de pe grecie scoasă pe rumânie, 1700 • Noul Testament, Bucureşti 1703 • Antologhion adecă floarea cuvintelor, Râmnic 1705 • Evhologhion adecă Molitvenic, 1706 (ediţia a II-a, Târgovişte 1713) • Adunarea slujbei a adormirei Născătoarei de Dumnezeu, Râmnic 1706 • Învăţătură bisericească, Târgovişte 1710 • Octoich, 1712 • Dumnezeeştile şi sfintele liturghii, 1713 • Capete de poruncă la toată ceata besericească, 1714 • Ceaslov, 1715

75

• Predice (manuscrise publicate în 1886) Testamentul lui Antim Ivireanul - 20 iulie 1715 “Să se facă milostenie la săraci în toate duminicile. Să aibă oarecare milă în toate sîmbetele cei ce vor fi în temniţă. Să se îmbrace în ziua de joia mare trei săraci şi trei fete sărace. Să se înzestreze pe an o fată săracă a doua zi de sfântul Dimitrie. Să se odihnească în trei zile străinii nemernici (săraci) cu mâncare şi cu sălăşluire preste toată vremea. Să se îngroape cu cheltuiala casei săracii ce-i scot prin uliţe morţi, cerşind milă pentru îngroparea lor. Să se hrănească trei copii ce ar învăţa carte, şi dascălul lor să-şi ia plata ostenelei din mănăstire... Să se ţie două tipografii, una grecească şi românească, pentru folosul obştei şi pentru agoniseala casei.”

Considerat cel mai de seamă mitropolit al Ţării Româneşti din toată istoria ei, Sfântul Antim Ivireanul rămâne în memoria Bisericii noastre ca o personalitate de o complexitate rar întâlnită. Tipograf, arhitect de biserici, caligraf, sculptor, predicator fără egal, cunoscător al multor limbi străine, mitropolitul de origine georgiană s-a dovedit în acelaşi timp a fi un bun chivernisitor al Bisericii, cu spirit filantropic şi aplecare spre nevoile credincioşilor pe care i-a păstorit. Deşi străin de neam, Sfântul Antim a luptat permanent pentru românizarea textelor din cărţile bisericeşti şi pentru uitlizarea limbii române în cult. Modelul de ierarh cărturar, luminător al maselor şi al vremurilor în care a trăit, Sfântul Antim este un exemplu de străin care a sfinţit prin viaţa sa istoria neamului românesc.

Una dintre preocupările de seamă ale mitropolitului Antim Ivireanul a fost zidirea sufletească a credincioşilor prin cuvânt. Vestitele lui Didahii (Învăţături) sunt foarte valoroase prin conţinutul lor. E vorba de 28 de predici rostite în cursul arhipăstoririi sale, la diferite sărbători bisericeşti, ale Maicii Domnului şi ale unor sfinţi, la care se adaugă şapte cuvântări ocazionale. Predicile sale au avut şi un vădit caracter social, condamnând prin intermediul lor moravurile societăţii contemporane lui, nedreptăţile la care boierii îi supuneau pe ţărani, de asemenea, păcate pe care le mustra categoric: necinstirea părinţilor de către copii, a feţelor bisericeşti de către păstoriţi, frecventarea cârciumilor, nerespectarea zilelor de duminici şi sărbători, înjurăturile.

Didahiile evidenţiază şi contribuţia sa remarcabilă la limba română. Criticul literar George Călinescu, în a sa Istorie a literaturii române (Bucureşti, 1968, p. 19), notează că „Antim e un orator excelent şi un stilist desăvârşit, are darul de a izbi imaginaţia, are suavitate şi exaltare lirică“. În tratatul de Istoria literaturii române (Bucureşti, 1962, p. 419), redactat de o Comisie a Academiei Române, se arată că „niciodată până atunci nu le-a fost dat celor de faţă, domn, boieri, episcopi şi preoţi, să asculte un cuvânt mai cald, mai înălţător, mai poetic, mai elocvent, ca cel pe care georgianul Antim l-a pronunţat în româneşte. Procedeele sale stilistice, comparaţiile şi metaforele, imaginile plastice şi epitetele îl aşază printre marii scriitori ai literaturii noastre medievale“. Mihail Sadoveanu consideră limba vorbită de Antim „poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor epocii“.

76