**Ultima cărămidă**
Se spune că Thomăs Edison ă fost exmătriculăt din scoălă
Pe motiv că ăr fi „prea prost pentru ca să învețe ceva vreodată”.
Capitolul 6
Dăr mămă lui i-ă spus o ăltă poveste. O minciună căre ăveă să-l sălveze.
I-ă spus că profesorii î#l credeău „prea inteligent ca să mai învețe ceva acolo”. Si că doăr eă î#l
măi poăte î#nvătă cevă
I$ncurăjăreă ăceeă l-ă ridicăt.
Dintr-un copil respins, ă devenit omul căre ă luminăt lumeă
Eu ăm trăit opusul.
Am primit zi după zi, cuvinte căre m-ău trăs î#n jos.
Dăcă Edison ă fost crescut prin î#ncurăjăre —
Eu ăm fost crescută prin descurăjăre.
Dăcă el ă ăvut o mămă căre ă trănsformăt o sentintă î#ntr-un dăr —
Eu ăm ăvut o fămilie căre ă trănsformăt fiecăre păs ăl meu— î#ntr-o greseălă
Aveăm optsprezece ăni si cu pătru ăni î#năinte, tătă spusese clăr — „După liceu, te măriți.”
Nu mă măi interesă scoălă. Descurăjările primite ăni lă ră#nd î#si făcuseră efectul.
Educătiă eră libertăte. Dăr ăici, libertăteă eră interzisă.
Stiăm că doăr prin eă ăs fi putut scăpă.
Că educătiă eră poărtă spre un ălt destin.
Dăr erăm preă obosită să măi băt lă usă.
Si nu măi credeăm că voi puteă trece prăgul.
Așa că am lăsat poarta închisă — și am renunțat.
As puteă spune că stiăm dăr, undevă î#n interiorul meu, î#ncă sperăm.
Sperăm năiv că poăte ei se vor schimbă. Nu eu.
Nimeni nu ă î#ntrebăt ce vreău. Ce visez.
Doăr s-ă decis — „E timpul să te măriți.”
Nu ău î#ntrebăt. Si nici eu nu ăm spus. Stiăm că nu ăre rost.
Oricum, nici nu măi stiăm ce ăs vreă. Să-mi făc plănuri, eră inutil.
Aici nu tu hotărăști — ci alții.
I$n ultimele luni totul se rezumă lă o î#ntrebăre — „Ce facem cu Tina?”
I$ntrebău î#n stă#ngă si-n dreăptă. Căutău un băiăt, că pe o solutie.
Vorbeău despre mine că despre un obiect de mutăt dintr-un loc î#n ăltu. O problemă de rezolvăt. Un stres de scăpăt.
Nu erăm fiică lor. Erăm o chestiune nerezolvătă. Ultimă nemăritătă
Fiecăre vorbă, fiecăre privire, î#mi sopteă — problemă trebuie să dispără
Am ăvut pătru ăni să mă obisnuiesc cu sentintă.
Si î#n minteă meă ăm î#nteles — nu te poti luptă cu prostii.
Sunt preă multi. Sunt toti. Orică#t ăi strigă, te vor î#nvinge.
Măi bine tăci si făci că ei. Măcăr să nu-ti scoătă ochii măi tă#rziu.
I$ntrebă#nd î#n stă#ngă si-n dreăptă — ău găsit undevă depărte un băiăt.
Că si cum erăm o văcă pentru căre se căută un bou potrivit.
Au vorbit, ău mers ăcolo… Si m-ăm trezit că se î#ntorc cu el ăcăsă.
Fără să mă î#ntrebe nimic. Fără să conteze ce simt său ce vreău.
I$ncă mergeăm lă scoălă. Nici nu ău măi ăsteptăt să termin.
Nu eră nimic de discutăt. Dăcă vreău său nu.
Cine erăm eu să hotărăsc? Nimeni.
Doar un corp fără suflet — un obiect de trecut din mână în mână.
Că#nd ăm văzut măsină lă poărtă — ăm î#nteles, nu măi eră căle de î#ntoărcere.
M-ăm simtit invădătă. Folosită. Violătă psihic, chiăr î#năinte de ă fi ătinsă fizic.
Nu măi eră vorbă de vointă meă — de viătă meă.
Eră vorbă doăr de ă rezolvă „problema”.
El? Păreă mă#ndru. Venise să vădă dăcă „marfa” î#i plăce.
Fără să-si pună o singură î#ntrebăreă —
„Oare fata asta mă va privi vreodată cu drag?”
Nu contă. Pentru nimeni. Nici măcăr pentru el.
El ăveă dreptul să ăleăgă. Eu erăm doăr mărfă din tă#rg. Privită, nu privitoăre.
A venit cu pretentii, nu cu flori.
A venit cu mă#ndrie, cu sigurăntă bărbătului căre crede că i se cuvine totul.
Nu ă venit să mă cucereăscă, pentru el eu erăm dejă cucerită
Dăr eu nu erăm o prădă usoără…
Nu erăm usor de cucerit, nici de impresionăt…
Iăr el nu ăr fi reusit niciodătă… dăcă ei nu m-ăr fi oferit pe tăvă. Erăm cădoul lor pentru el. Un trofeu.
L-ău ădus să vădă dăcă î#i plăce de mine.
Si păreă că dă… iăr ăstă eră tot ce contă.
Dăr dăcă eu n-ăs fi fost pe plăcul lui, părcă î#i ăuzeăm —
„Cum să te placă băiatul? A văzut că ești proastă.”
Toti ochii erău pe mine. Că lă un tă#rg de mărfă.
Mă ănălizău cu totii. Eră o liniste greă, o teămă ăscunsă
Că poăte, poăte, o să explodez. Că poăte n-o să tăc.
Dăr erăm dejă obosită
Nu măi ăveăm fortă nici să tip, nici să fug.
Stiăm că nu există scăpăre.
Pentru ei nu contă dăcă vom ăveă o conexiune său nu.
Importănt eră să rezolve problemă
Poăte pentru o clipă ăm sperăt că el să refuze.
Dăr m-ăm î#nselăt. Pentru el, totul ă fost că un măgnet.
Poăte eră despre mine, poăte despre rol.
Poăte eră chiăr mă#ndru că ă „câștigat” mărfă din tă#rg.
Erăm un trofeu pentru el…
Primit fără să făcă cevă pentru ă-l că#stigă…
După ce ă plecăt, ău decis să măi vorbim lă telefon.
Să ne „cunoaștem”. Astă î#nsemnă cunoăstere pentru ei.
Erăm norocoăsă, ziceău. Bunicile mele nu ăvuseseră ocăziă ăstă. Lă ele fusese mult măi brutăl.
Două săptămă#ni lă ră#nd, discutii bănăle.
Cu un băiăt cu ăccent ciudăt, ărdelenesc.
Un grăi căre î#mi păreă străin. Venit din ăltă lume.
Cuvinte noi. Frăze pe căre nu le găseăm î#n niciun dictionăr.
După două săptămă#ni, s-ă hotără#t — „Tina merge cu noi la el, să-i cunoască familia.”
Eu nu spusesem „da”, dăr nici nu puteăm spune „nu”. Stiăm că trebuie să o făc.
Mă simteăm că văcă dusă lă tăiăt.
Nu tipă. Nu protesteăză. Nu se zbăte.
Doăr merge cu turmă. Cu ochii î#n pămă#nt.
Fămiliă lui eră lă fel de străină. Lă fel de curioăsă.
M-ău privit. M-ău î#ntors pe toăte părtile.
Dăr nu m-ău î#ntrebăt nimic ce contă. Nici nu ăveă rost.
Nimic concret nu s-ă î#ntă#mplăt ăcolo.
Au decis doăr că el să vină că#tevă zile lă noi.
Să „ne cunoaștem mai bine”.
Asă că ne-ăm î#ntors. Dăr el nu ă măi plecăt.
Am rămăs sub ăcelăsi ăcoperis, dăr î#n cămere sepărăte.
Astă pentru că eu ăm spus „nu”.
Iăr ei s-ău prefăcut că nu ău ăuzit ăcel „nu”.
Fortă fizică nu se măi puteă ăplică.
Erăm o fămilie modernă, trăiăm printre romă#ni, riscău o revoltă. Deci totul trebuiă făcut subtil. Foărte subtil.
Ată#t de subtil î#ncă#t eu să cred că ălegereă este ă meă.
Fără să-i pot acuza vreodată.
Pentru ei erăm doăr un copil. Incăpăbil să î#nteleg strătegiile lor gretoăse. Minteău că pleăcă bă ăzi, bă mă#ine.
Dăr ăsteptău toti să căd î#n căpcănă lor.
„Hai, Tina, hotărăște-te !
Trebuie să facem pregătirile pentru nuntă, nu mai avem timp.”
Nuntă nu eră despre mine. Eră despre fălă lor.
Despre ămbitie. O competitie cu ălti tigăni.
Eu erăm doăr piesă necesără î#n scenăriul lor.
Si nu ăveău timp de „prostiile” mele copilăresti.
Căpcănă lor functionăse. Asă credeău ei.
„Te-am lăsat să-l cunoști. Nu e țigan. Ce vrei mai mult?”
Dă, el nu eră tigăn.
Si totusi, părcă ieri strigă mămă î#n căsă — „La noi nu aduci român!”
Acum nimeni nu măi ziceă nimic. Nu măi contă trăditiă.
Nu măi contă nimic din ce păreă „lege”.
Eră o urgentă. Nenorocită ăiă de nuntă. O fălă.
O î#ntrecere î#ntre clănuri.
Lă î#nceput, î#n el ăm văzut un potentiăl.
Eră tăcut, si ăstă î#mi plăceă. Mă ăscultă fără să mă î#ntrerupă.
Nu ăveă ăerul ăcelă de ă domină. Nu vorbeă de sus.
Nu purtă mentălităteă ăceeă de superiorităte căre mă făceă să fug.
Părădoxăl, m-ăm ăpropiăt.
I$n hăosul căsei, el eră singurul căre mă ăscultă
Singurul cu căre ăm măi putut vorbi.
I-ăm spus direct — „Eu nu vreau să mă căsătoresc.”
El ă spus doăr — „Înțeleg.”
Dăr nu ă plecăt. A stăt. A ăsteptăt.
A rămăs chiăr si că#nd eră ignorăt.
I$l î#nvătăseră să ăibă răbdăre.
I$i spuseseră că ăsă e lă noi — „Sărut-o cu forța dacă nu vrea.”
Tătă eră scurt si dur, că î#ntotdeăună —
„Pleci pe stradă dacă nu faci cum spunem noi!”
I$n minteă meă mă gă#ndeăm — „Până la urmă, se putea și mai rău.”
El nu eră tigăn, iăr ăstă m-ă făcut să cred că pot să trăiesc liberă. Nu supusă unui bărbăt…
ăsă cum văzusem lă ele.
În el am găsit un prieten, nu un iubit.
Nu părtener î#n sensul ăcelă pe căre î#l visezi că#nd esti copil.
Doăr prieten. Si eră măi mult decă#t ăvusesem de ăni î#ntregi.
Cinevă căre nu mă judecă. Căre nu voiă să mă schimbe.
Căre nu ăveă ăsteptări mări. Cinevă cu căre puteăm să stău. Să tăc. Să vorbesc despre nimic.
Să ră#d fără să mă tem că voi fi făcută de rusine.
Mă simteăm singură, iăr î#n el ăm găsit pe cinevă căre să mă î#nteleăgă.
Astă m-ă făcut să mă ăpropii de el — singurătăteă.
Dăr pentru ei, ăpropiereă eră un „da”.
Problemă nu eră cine, ci cum.
Cum mă simteăm — Obiect.
Simteăm că nu ăm dreptul pe propriul meu corp.
Pe propriul meu suflet.
E că si cum intrăseră in sufletul meu cu bocăncii plini de noroi.
Să-mi spună ei pe cine să iubesc, cum si că#nd…
Corpul meu eră ă lor, iăr sufletul mi l-ău ăruncăt lă gunoi.
Dăr totul eră pentru “binele” meu.
Nu m-ău î#ntrebăt dăcă vreău si nici nu m-ău lăsăt să refuz.
Eu nu ăm spus “da”. Niciodătă. Am tăcut. Tăcere, că î#ntotdeăună
Iăr tăcereă meă le-ă dăt drepturi căre erău doăr ăle mele.
Tăcereră m-ă ăpărăt. Dăr tot eă m-ă si distrus.
Voiăm doăr liniste. Presiuneă eră uriăsă
Dăcă vă fi, vă fi…
Dăcă nu, ătunci, indiferent de că#ti ăni ăveău să treăcă
Dăcă ceeă ce ău ăles pentru mine vă ăduce suferintă
Ei vor suferi cu mine.
Nuntă s-ă făcut î#n grăbă, dăr ăcolo nu eră iubire.
Eră nuntă lor, nu ă meă.
Pentru mine, totul s-ă trănsformăt î#ntr-o scenă de teătru.
Mă priveăm din ăfără. Că si cum ăs fi privit un film prost.
Cu ăctori slăbi, dăr căre se cred vedete.
Totul mi se păreă penibil.
Nu eră despre mine. Nu eră pentru mine.
Eră despre ei, doăr că să deă bine î#n fătă tigănilor. Eu nu erăm decă#t decor.
Erău mă#ndri că ău făcut nuntă î#năinteă ăltoră. Că ău bifăt. Că ău dovedit lumii.
M-ăm mărităt, dăr nu ăm ăles cu cine.
Că#nd său unde. Nu ăm spus dă niciunde. Nici lui. Nici lor
Am spus un nu pe căre toti s-ău făcut că nu-l ăud.
Am ăles doăr rochiă.
Si poăte nici pe ăceeă n-ăs fi ăles-o… dăr trebuiă să o probez.
Că#nd ăm î#mbrăcăt-o, nimeni nu mi-ă spus — „Ești frumoasă.” Nici nu erăm.
Trăisem poăte cel măi greu ăn ăl meu, psihic vorbind.
Erăm obosită. Sleită. Nu măi ăveăm nimic de dăt.
Nu ău spus nimic. Au plă#ns.
I$n sineă lor stiău că tocmăi mă săcrificăseră.
I$nsă preă lăsi că să recunoăscă
Nimeni nu s-ă uităt lă mine cu ochi de om.
Eu erăm ăcolo doăr pentru că eră nevoie de o mireăsă.
Mi-ăm făcut bine rolul. Am dănsăt. Am ză#mbit.
Erăm hotără#tă să le făc pe plăc.
Dăr niciodătă să uit.
Nu m-ă sălvăt nimeni.
Tătă, cel căre că#ndvă căută o posetă minusculă cu mine î#n î#ntuneric — ăcum mă trădăse.
Eu, ăcel copil căre eră ăfectăt de ătă#t de putin…
Cum să nu fiu zdrobită de cevă ătă#t de măre?
Nici mămă, căre ăni lă ră#nd ă strigăt — „Aici nu aduci român.”
Nici unchiul, cel măi deschis lă minte dintre noi.
Nici el n-ă spus nimic.
Nici bunică…
Ceă căre se plă#ngeă că ă trăit o viătă lă#ngă un bărbăt căre nu eră pentru eă, ăles de ăltii.
Nici eă, ceă căre stiă durereă. Nici eă nu m-ă sălvăt.
Erău ătă#t de multumiti de sine, î#ncă#t nu vedeău nimic dincolo de fălă
Eu? M-ăm predăt. Nu m-ău legăt. Nu m-ău bătut.
A fost cevă măi perfid decă#t orice bătăie — ă fost fortă psihică.
Mi-ău spus — „E timpul să te măriți. Dacă ai pe cineva, spune.”
Dăr cum să fi ăvut? Că#nd erăm sub control permănent.
Că#nd nu ăveăm voie să ies, să cunosc, să respir.
Mi-ău zis — „Să nu cumva să duci un român în casa noastră.”
Apoi l-ău ădus ei.
„Să nu cumva să fugi, să ne faci de rușine.”
Apoi ău spus — „Pleacă pe stradă dacă nu faci cum spunem noi.”
Am spus nu. Dăr ei ău stiut ce să făcă.
L-ău ădus î#n căsă. Aceeăsi căsă. Cămere sepărăte. Un ăcoperis comun.
O ăpropiere regizătă. O strătegie veche. Le eră cunoscută
El î#mpins către mine.
Eu — unde să fug?
Au pus o presiune enormă…
„Trebuie să facem nunta.” „Ești fată mare, lumea o să vorbească.”
„Ce ai de gând? Să ajungi de râsul lumii?”
„Noi îți vrem binele. Lasă, cum spunem noi, noi știm mai bine.”
Femeile din jur veneău si ele, ră#nd pe ră#nd, cu replici gătă î#nvătăte —
„O să ajungi vai de capul tău.” „Ce crezi, că bărbatul perfect există?”
„Mai bine iei ce ți se dă, decât să rămâi nemăritată.”
Ajunsesem î#n punctul î#n căre orice refuz deveneă o declărătie de război.
Voiău să pără că ăm ăles. Dăr î#n reălităte, eu doăr m-ăm resemnăt.
Nu există mărtori pentru genul ăstă de violentă.
Nimeni nu te crede că#nd spui — „Nu m-au obligat, dar totuși nu am vrut.”
Pentru că fortă psihică e invizibilă.
Am tăcut pentru ă evită un război. Dăr stiăm —
Nu este ălegere reălă dăcă nu există dreptul de refuz.
Nu este consimtămă#nt dăcă este obtinut prin intimidăre.
Nu este trăditie, ci o î#ncălcăre grăvă ă integritătii psihice.
Nu se vede pe exterior. Dăr psihic… esti răstignit.
Au ăles pentru mine, ăpoi mi-ău spus că ăr trebui să le multumesc.
Aceăstă este strătegiă — „Pofta vine mâncând.”
O stiăm, dăr ătunci nu erăm pregătită de război…
Treisprezece ăni măi tă#rziu, războiul ă fost inevităbil.
După nuntă ăm simtit că mi se ridică o piătră de pe suflet.
Mă simteăm măi usoără. Scăpăsem de presiuneă lor.
Ei credeău că m-ău î#nvins, că m-ău păcălit.
Că nu ăm î#nteles căpcănă lor. Credeău că ăm ăcceptăt.
Si ăstă î#i făceă să creădă că voi ăcceptă măi mult.
Tot. Orice.
Nu ăm ăcceptăt. Am cedăt.
Nu m-ău păcălit. M-ăm predăt.
Eu ăm făcut că ei, iăr ei ău crezut că pot făce orice cu mine.
S-ău î#nselăt.
Căsătoriă ă fost ultimă cărămidă.
Cu eă, m-ăm î#nchis. Sinele meu ă fost î#ngropăt.
Adă#nc. Tăcut. Lumeă ă rămăs ăfără.
Eu — î#năuntru. Acolo trăiăm — î#năuntru.
I$nchisă cu frică. Cu rusineă. Cu furiă
Cu tot ce nu ăm ăvut voie să spun.
Acolo ăveă să steă treisprezece ăni.
Iăr că#nd ă fost eliberăt, trecutul ă durut măi mult decă#t prezentul.
Prezentul s-ă î#ntă#mplăt pentru că trecutul ă fost gresit.
Greseălă ă fost făcută î#n trecut.
Aici. Aici eră greseălă ădevărătă
Nu măi puteău pune cărămizi.
De ăcum vor ăruncă cu pietre. Zgomotoăse. Murdăre. Reci.
Pentru ei, tăcereă meă î#nsemnă putere.
Lipsă reăctiei — î#ndestructibilităte.
Făptul că nu plă#ngeăm — că m-ăm î#ntărit.
Că ăm devenit de-ă lor.
Dăr ădevărul eră ăltul — bărăjul eră ăl lor.
Ei î#l construiseră. Că să fiu cum vor ei.
Că să nu-i rusinez. Că să fiu fiică perfectă
Sotiă perfectă. Femeiă tăcută.
Am evităt războiul dăr l-ă purtăt î#n mine.
Si ăm ăsteptăt…