Tinerimea Literara

dacă până la urmă îl ascunzi și de tine? Și la ce bun să vrei să vezi ce ascund ceilalți când tu nu ești dispus să lași garda jos?

Doctorul s-a ridicat și a avut impresia că i-a auzit gândurile. I-a dat o hârtie și a așteptat să o citească: ”Sa nu mai repeți ce ai făcut înainte aici, nu apreciez să te dai în spectacol în fața pacienților mei. Acum cred că tu i-ai vindecat și nu pot permite să se întâmple alte incidente”.Confuz a recitit biletul în timp ce o voce aspră mima tiparul acelor câteva cuvinte. Cufărul a răbufnit la gândul că doctorul nu era perfect vindecat așa cum susținea. Atunci a putut face conexiunile: mersul șchiopătat, bătutul din picior, răceală și calmul aparent. L-a văzut așa cum încerca din răsputeri să se ascundă-cu brațele deformate brăzdate de vene străvezii, fața alungită, lipsită de viață. Picioarele unite îl făceau să pară că este un Poseidon plin de alge și larve, gata să împungă cu tridentul granițele Atlantidei. Cufărul s-a închis și tridentul a lovit clopotul de sticlă-atunci a auzit, Și a țipat mai tare ca niciodată când a putut să audă. Nu sunetul în sine îl speria, ci întunericul, nu putea completa imaginea -putea atribui unei forme un sunet dar nu putea atribui unui sunet o formă. Stările și senzațiile lui erau cameleonice și deși nu avea o busolă care să îi indice nordul ci mai degrabă o imaginație compusă din rime deșirate putea să își închidă pleoapele, să adoarmă în el ca să fie cel pe care îl ascunde dar era peste puterile lui să îi ascundă pe alții în el. I se părea că odată cu spargerea clopotului branhiile Atlantidei se vor desfunda și așa va începe viața din nou, de parcă în cufere s-ar fi aflat un vârtej gata să golească fiecare suflet de ascunzișuri-și oare câte suflete și-au așezat acolo caietele lucioase, rolele de filme vechi sau discurile de vinil, câte casete avea să vadă derulate înapoi că să îi poată cuprinde pe toți, ca ființa aceea monstruoasă de pe hol să poată renaște? Minunile nu aveau nevoie de dalii, seri calde de iunie sau rodii, aveau nevoie doar de forța ca acele bășici, tăieturi și protuberanțe să dispară-cum mama îți sufla peste genunchi atunci când erai mic și te loveai sau cum tu mângâiai capul păpușii cu inimă de vată și încercai să îndrepți baioneta soldatului de plumb, așa au nevoie și minunile de o scânteie de viață să își oblojească umerii obrajilor arși de boală. * Nu s-au mai auzit de atunci pe la colțuri povești despre fabrica de imperfecțiuni iar băiatul nu a mai țipat niciodată. S-a hotărât să își ia propriul cufăr și să se ocupe să îl umple în fiecare zi cu fiecare nimic