Page 1


Cuprins-Partea I: „Infinit, Infinit/Adună-ți bolțile deodată!'-T Arghezi


Frescă la mal de seară de Alexandra Crinu Și înainte mi-era frică pentru că toate privirile scrutătoare se agățau de mine de parcă eram un oraș ce se scufundă doar spre adâncurile unui ultim cântec de leagăn pentru paharele de whisky ciobite, motociclete care făcuseră pană sub o coroană din flori de mai. Dar am hotărât să plec în vacanță deoarece refrenul sacadat al tâmplei plină de furtuni și noroaie răsuna tot mai conturat și mirosea a mucegai și ochii îmi coborau cu un semiton de parcă serile acelea îmi lăsau urme de ruj pe obraji și eram ca o paiață cu suflet de tinichea. Mi-am luat o hartă și am conturat un Canion al Tăcerii, Delte în plină floare și mi-am luat și o chitară să scriu în fiecare depresiune lacustră un cântec celor mulți aflați de-a dreapta mea căci acolo doar deșerturile pășind pe vârfurile picioarelor mă priveau cu colții cât o ultimă serenadă. Și tot rătăcind printre note arse de soare și partituri alergând cu părul liber prin junglă m-am întrebat Cum miroase frica-a crini cu miez de toamnă sau sâmburi de iarnă tânără cu pomeți îmbujorați Căci ultima oară când am văzut-o a demarat în trombă și am auzit doar scârțăitul unui suflet căruia timpul i se scurge prin pori. Și se face că în acel moment mi-a șoptit o ultimă coardă de chitară că ziua își incide pleopele și


încearcă să adorma cu ochii închiși în ea în timp ce focul meu de tabără se stinge iar plumbul din coaste așteaptă să fie călcat de picioarele unor fete tinere, să iasă ambrozie, să am peste iarnă. Și așa m-am întors dragii mei acasă și am remarcat că totul era sub ape și în timp ce eu pășeam peste valuri și orioni înecați însoțită de corul acelor refrene și doruri răvășite -eu-nu-mi-strivesc-coroană-de-ghimpi-a-celor-ce-nu-și-pot.

Muza de Bianca Badea O chem în fiecare noapte. Uneori vine, uneori nu. Uneori mă cheamă înapoi doar pentru a-mi spune Nu acum. Știu totuși că zâmbește la capătul celălalt - o simt în vocea ei. Uneori se oprește în fața casei mele pentru o secundă și așteaptă. Îmi trimite un sărut fugar și pleacă la fel de repede cum a venit. Iar de cele mai multe ori asta e suficient pentru mine. Câteodată am sentimentul că ar trebui să trec peste și să găsesc pe altcineva. Dar știu că mi-ar fi imposibil. Nimeni nu mă cunoaște așa cum o face ea, nimeni nu mă iubește la fel de mult ca ea.


Uneori, când deschid ușa, apare în prag cu o sticlă de șampanie și cu acel zâmbet neastâmpărat mereu prezent pe buzele ei. Niciodată nu dorm în nopțile acelea. În unele cazuri nici nu e nevoie să o chem. Apare neanunțată, cu sticla în mână, gata să mi se arunce de gât. Alte dăți apare când sunt ocupat și spre nefericirea mea, niciodată nu așteaptă până când termin. În ultima vreme nu a mai venit. Nu îmi răspunde la chemări, pesemne că s-a plictisit în sfârșit de mine. Mă simt vinovat că nu am apreciat-o suficient de mult. Am crezut că va fi întotdeauna a mea, oricât de greu ar fi fost de mulțumit. Am decis să îi caut prietenii, în speranța că voi afla ceva. Am vorbit chiar și cu sora ei sau cu tipa aia pe care o urăște atât de mult. Îmi place să-mi spun că a fost vina ei. Mă face să mă simt mai bine. Doar dacă ar fi fost un pic mai de încredere, dacă mi-ar fi întors zâmbetele, cadourile, sărutările, atunci nu am mai fi ajuns în situația asta. Venea la mine fix când eram cu oameni importanți și rezultatul era mereu același. Renunțam la ei, o luam de mână și


mă plimbam cu ea colo și colo. Dar am încetat să o mai chem acum. Îmi era mai ușor. Într-un final am observat că nimic nu ieșea bine. Totul era nesatisfăcător, dezamăgitor, inutil. Așa că m-am descotorosit de orgoliu și am chemat-o din nou. Cu toate astea, tot nu a răspuns. Uneori văd o bucată din rochia ei cu colțul ochiului și nu, nu e o amintire. Știu că e acolo. Simt cum îmi zâmbește cu întreaga ei ființă de sub materialul fin și alb care o acoperă. Iar sticla de șampanie e nelipsită din mâinile ei - îi simt mirosul. Uneori chiar o aud râzând. Râde de chestii pe care eu nu le pot vedea și din nou, nu, nu e o amintire. E prin preajmă și râde jucăuș, exact atât de tare cât să o aud. Iar parfumul ei amestecat cu cenușă și flori mă îmbată mai rău ca alcoolul. Pot chiar să o și gust, să o țin în brațe. Știu că e lângă mine, dar când deschid ochii, nu-i pot vedea imaginea. Se întâmplă în fiecare noapte. Acum e aici. Mă ademenește în camera alăturată, stă întinsă pe pat fără nimic să-i acopere pielea mătăsoasă, doar cu două pahare pline ce ne așteaptă pe masă. Zâmbește răbdătoare. Știu că în noaptea asta nu va pleca. Însă mai știu și că e o aventură doar de o noapte. Mâine nu va mai fi. Nici poimâine, nici ziua următoare și nici după. Dar se va întoarce la sfârșitul săptămânii, înțeleg asta din ochii ei. Și nu îi va păsa dacă voi fi ocupat, dacă voi avea oaspeți, întâlniri sau dacă va trebui să muncesc. Nu îi va păsa unde suntem și cu cine suntem. Și nici mie. Muza mea e o femeie șireată. Dar o iubesc din toată inima.


Murim puțin de Gabriela Chiscari Murim puțin Când ne vedem: Bătaia crește-n inimi Cu 5% Pe minut, Și cum fiecare om Are un număr fix De bătăi Pentru o viață întreagă, Facem linie Și scădem: Din tine, Din mine,


Puțin. Murim puțin Când ne vorbim. Cuvintele se luptă În corzi, Precipitat, Și cum fiecare gură Are un număr fix De cuvinte Pentru o viață întreagă, Adunăm Și tăiem: Din mine, Din tine: Puțin. Murim puțin Când ne iubim. Emoțiile cresc suflete, Prea plin, Cu spor, Și cum fiecare om Are un singur suflet De trăit, Pentru o viață întreagă, Calculăm Și murim: Din tine, Din mine, Puțin.


Partea a II-a „Doar tu esti ceea ce rămâne/Restu abia-i putreziciune”-V. Tudor


Calcul de Gabriela Chiscari

În fiecare minut, Cineva moare. Se sting cuvintele, Pe care nu le-a spus, Îmbrățișările, Pe care nu le-a dat Și toate iubirile Pe care le-ar fi simțit, Trăind. În fiecare minut, Moare un univers. La fiecare 30 de secunde,


Cineva se naște. Se nasc mâini Pentru mângâiere, Buze, Pentru adevăruri Și atâția ochi, Pentru privit universuri, Prin filtru de copil, Frumos. La fiecare 30 de secunde, Se naște o lume. La fiecare 20 de secunde O inimă cedează. Își uită bătaia, Din mijlocul cărnii, Ritmul, Din melodia sufletului Și toate amintirile Pe care le-ar fi putut păstra Palpitând. La fiecare 20 de secunde, Cedează un cântec. În fiecare secundă, Cineva trăiește.


[Supernova] [de Diana Bucur] Am iubit cândva toţi zarzării înfloriţi, fie tineri, fie prăfuiti. I-am iubit până mi-am amestecat sufletul cu seva lor, devenind la rândul meu un copac. O copăcea. Înfloream cu cât creşteam spre Soare, un Soare-albină care îmi răspândea Polenul-fericire prin toate potecile inimii năpădite de buruieni. Am iubit şi macii de câmp şi câinii cerşetori i-am iubit. Luminile oraşului, libelulele, cuvintele şi mucegaiul - toate mi-au fost dragi, şi-am zâmbit până şi Carului Mare. Pe oameni, însă, nu m-am priceput să-i iubesc. Buzele-mi au gust de coarne şi-mi place să mă îndrăgostesc de bucăţile de cer. Nopţi întregi mă uit la jocul hoţesc al celui ce-mi mută constelaţiile, iar dorinţele mele se joacă adesea cu stelele. Visez la o iubire pe-un bloc, la luminile oraşului şi la zile. Zile-nopţi şi nopţi-zile, zile în care pierzi tot şi zile în care te plimbi prin


Olimp. Eu nu sunt eu. Sunt metaforele tuturor. Mă ascund în umbra umbrei tale, în negrul de sub unghie şi-n clăbucul săpunului. E toamnă şi-am gura aprinsă.


Vis-război de Emma Rotariu Azi, război în vis : Războiul meu în tine, Războiul meu în lume. Puști defecte, baionete cu vârf de pix, oameni-marionete. Mascați. Arunca discuri de foc Necunoscutul, I-am spus mamei să plece. Voiam mănuși să prind discurile și să le arunc înapoi, N-aveam alte arme.


Cancer de Codruta Tudoriu „Uite, el mai ține minte și acum - Adevărat?" în frizeria cu tapetul portocaliu aşteaptă întotdeauna un prunc gata să adoarmă, cântărind cu mirare ceasul în care trebuie tăiat până la piele se ridică solemn,porunceşte grav ritmul sufletuluişi îşi deschide braţele. între cotorul mărului şi pleoapele căzute în palmă e numai un gând de creiere putrede-stins cu miere şi nume simandicoase. avortat într-un eseu desculţ,nodul degetelor se face vinovat de nenoroc, carapace învârtită în osul broaştei de mare eu am fost la bancă şi am deschis conturile lui eros,ameţit de suspine luni,joi,miercuri sau vineri-fără marţi între orele cupidon şi thanatos.


e un soi de şmecherie în iubirile astea:aici vezi,aici nu mai vrei să vezi, cam atât.nu ştiu să cânt.am învăţat să desenez bastonaşe din burta câinelui "nu te sfii!tot suntem oameni." "credinţă ." vis:11:50,cerneală nume,haos,timp,fluture. -hei!ce a fost? -mmm.se putea mai bine. -ce spui? -ah! -asta numesc eu viaţă! motoare,pod,masă,lumină,stradă,felinar... aşa să fie, de azi in 16, 17, chair 19 zile de necondamnat-vis.


Anti-cafea de Gabriela Chiscari Leac anti-depresiv: Se agață treisprezece boabe de cafea De-o cană cu lapte, Cu motive florale Pe margini. Se amestecă bine, Până la uniformizare. Se pune zahăr După gust. Leac anti-somnolență: Se macină optsprezece boabe de cafea Într-o cană înaltă, Cu apă fierbinte, În cuprins.


Se mixează bine, Până se lasă zațul. Se pune zahăr: Mult. Leac anti-dimineață: Se fierb treizeci de boabe de cafea, În ibricul colegei, Care doarme Pe tastatură. Se lasă la răcit, După ce dă în foc. Se pune zahăr Sau nu. Leac anti-eu: Se strâng boabe de cafea fără număr În cana portocalie, Pe care o găsești oricând Pe noptieră. Se bea cu lapte sau apă, Repetitiv, Cu zahăr brun Și ciocolată amară. Așa e cafeaua anti: Se-amestecă bine Cu tine, cu mine Și cu toate eurile De care ne izbim Trăind.


Vis de Emma Rotariu Mă urmărea un nebun. L-am fugărit pe tata ca să scape, Nu știu ce voia nebunul, Dar avea elicopter, Îmi survola viață. L-am ucis cu dinții mei de vampir, Era și el. I-am scuipat sângele și a dispărut. Căutam bani într-o bibliotecă ce părea să fie biserică, Erau 100 lei într-un sertar. Nu mă puteam uita în altele, Nu mai erau scaune. Ochii mă scrutau. Era baia unui hotel, în colț.


N-am intrat, M-a trezit un apel. Č˜tiam ce avea să urmeze...


Mama, stare de veghe. O harta si un suflet de Codruta Tudoriu "când el te va mângâia lin..." m-a prins mama sub uşă desfăcându-mi cariile de maxilarul stâng al inimii, mi-a descântat trupul de sticlă. m-a găsit mama pe prag adusă în spate de fluturi şi jazz newyorkez ba nu,era un soi de folk-încurcat cu oceane rotunjite în pântec. pe harta iubirii nu e scris "om bun","om rău" degrabă os în coasta furnicilor,bufniţe citind poeme nocturne ai deşteptat veşnicii în cochilii de melci, pe care numai cu ochiul ascuns le zăreşti, atât de neînsemnate şi cuminţi,zgâriate fin pe harta sufletului. mi te-am imaginat în dreapta braţelor mele povestindu-mi despre filmul de joi seara,


despre albine în coji de portocală şi visele de dinainte de tine. ce putere fantastică în acel sfârşit de septembrie... apa are un autobuz portocaliu în întreaga sa existenţă de şoaptă şi neom. ciudate contradicţii în stare de veghe....


Gand de Codruta Tudoriu maci geamuri pătrate în cer fum miez din pâine mansardă litere chitară pe jumătate ordine-dezordine jurnal de carte ei se mai dau cap în cap clişeu despre tine joi după-amiază lumină trup ghemuit amin fum vorbeşte-mi despre civilizaţiile Micenei,scrise de atâtea ori pe


genunchi noaptea trecută,cineva a ucis o pasăre cu gâtul portocaliu rolling stones soldat pământ efectul fluture hol întortocheat , candva.


[ Vorbesc despre Inimă şi Suflet, căci îmi lipsesc, probabil, cel mai mult ] Am iubit cândva toţi zarzării înfloriţi, fie tineri, fie prăfuiti. I-am iubit până mi-am amestecat sufletul cu seva lor, devenind la rândul meu un copac. O copăcea. Înfloream cu cât creşteam spre Soare, un Soare-albină care îmi răspândea Polenul-fericire prin toate potecile inimii năpădite de buruieni. Am iubit şi macii de câmp şi câinii cerşetori i-am iubit. Luminile oraşului, libelulele, cuvintele şi mucegaiul - toate mi-au fost dragi, şi-am zâmbit până şi Carului Mare. Pe oameni, însă, nu m-am priceput să-i iubesc. Buzele-mi au gust de coarne şi-mi place să mă îndrăgostesc de bucăţile de cer. Nopţi întregi mă uit la jocul hoţesc al celui ce-mi mută constelaţiile, iar dorinţele mele se joacă adesea cu stelele. Visez la o iubire pe-un bloc, la luminile oraşului şi la zile. Zile-nopţi şi nopţi-zile, zile în care pierzi tot şi zile în care te plimbi prin Olimp. Eu nu sunt eu. Sunt metaforele tuturor. Mă ascund în umbra umbrei tale, în negrul de sub unghie şi-n clăbucul săpunului. E toamnă și gura aprinsă. Diana Bucur


Primăvara de Codruța Tudoriu uite,în palmele mele s-au aşezat pescăruşii dintr-o dată mi s-a făcut frig şi printre fluturii de martie mi-au rânjit strâmb faptele bune şi faptele rele,nu ştiam omule că tu erai câmpul meu de bătaie, mi-a fost teamă să-ţi spun ce frumos îţi urcă umerii în vis.da,în visul meu cu bulevarde vechi şi strada unde coboară pânzele şi motoarele toate închise în mine scăpătând pantofi de lac şi ziduri fabuloase printre hainele zdrenţuite.stă un urs stă,stă-aşteptând şi eu plec.frigiderele recită poeme cum o viaţă se deşteaptă printre cei vii ca o revelaţie a marilor pasiuni. ştiau că dorm şi mi-au spus pe nume "tu nu te mişti de aici,cum noi nu îi mişcăm pe ai tăi" era ceva firesc,lin în acele tăceri


cu toate că nu de puţine ori îmi doream ca într-un univers inedit să apară şi să îmi salveze gleznele e timpul lui Gatsby. vis:..vamă "da...acolo. pânze şi fluturi.valuri,valuri printre scoici şi ape marine sss... " [salutări din lumea urşilor adormiţi]


Fabrica de imperfecțiuni De Alexandra Crinu În anii păpușilor cu inimi de vată și ai soldățeilor de plumb auzise un sfat pe care avea sa îl analizeze și disece în fiecare zi-Un om nu este ceea ce crede că este ci este ceea ce crede că ascunde. Poate faptul că acestea erau ultimele cuvinte pe care le-a auzit au dus la reflexul de a le repeta continuu și de a și le imagina spuse de persoanele pe care le întâlnea. Așa tindea ca uneori să se gândească ce aveau de ascuns în afara unor inflexiuni a decibelilor și înainte de


a se culca le recompunea în minte tremurul pleoapelor și al genelor și visa că deschideau un cufăr mare, prăfuit, din care scoteau pe rând pelicule de film, hărți sau caiete cu coperți lucioase. Și acum, pentru a face așteptarea să pară mai scurtă, și-l imagina pe doctorul șchiop îmbrăcat într-un halat spălăcit urcând un șir de scări întortocheate spre mansarda unei case cu vedere spre mare. Scârțâitul încuietorii cufărului se asemăna cu un reflux întârziat sau cu un ecou grav și apăsat. Încă nu s-a hotărât dacă merită să răscolească printre amintiri așa că speranța că timpul nu a ros doar lemnul putred îl face să împingă ușor capacul lăzii. Până la urmă ce s-ar putea ascunde în cufărul unui doctor de imperfecțiuni având în vedere că el este cel care îi face pe oameni să nu mai fie ceea ce ascund? În ultimii ani vestea unei fabrici a imperfecțiunilor s-a răspândit repede, aproape la fel de repede cum nopțile de vară încep să crească, auzeai la fiecare colț câte o șoaptă cum că „iți spun doar ție că am fost acolo să..” iar ziarele povesteau în fiecare zi despre misteriosul chirurg ce iși adjudeca în palmares o nouă operație pe cord deschis de secționare a temerilor sau a orgoliului. Având în vedere că din ziua în care a surzit a încetat să mai numere zilele și a continuat să spună că are 10 ani parinții lui s-au hotărât să îl ducă la o consultație sperând că îl pot repara. Aparent și defectele fizice erau imperfecțiuni iar corectarea lor era iminentă. Ei nu ințelegeau insă că el s-a resemnat și a învățat să ia pulsul altor vibrații deoarece timpanul său se arcuia acum când detecta o senzație compusă din toate cele 5 simțuri: îi place mai mult să se întrebe cum ar suna un obiect aspru, de culoare roșie decât să știe. Așa găsise el rostul tuturor acestor abilități inexplicabile, bâjbâind,conturând, observând, mirosind. Și la ce îi mai trebuia auzul când putea să le adune pe toate acestea, să deschidă cufărul, să sufle praful și să zâmbească încrezător în faptul că doar el știe tot. Când în cele din urmă o asistentă l a condus spre o cameră de intrevenții deoarece unele din rezultatele analizelor sale ridicau probleme a început să își piardă puțin din convingere. Privind orbitele secate de viață ale celorlalți pacienți a început să îi vadă pe toți ca un tot sinistru ce își încolăcește viscerele șiroind a puroi-de parcă timpul frământa cu mâinile pline de noroi brațe pline de licheni ca să indice nordul unei maladii și diverse forme colțuroase amintind a fructe roase de mucegai menite să țină loc de cap, buze sau urechi.


Picioarele erau probabil cel mai grotesc element al acestui ansamblu date fiind scârțăitul mușchilor ruginiți, crestați din loc în loc de protuberanțe gata să erupă și trosnitura seacă a articulaților tocite. Iar gâtul era precum un trunchi de copac pe jumătate retezat cu seva prelingându-se peste alte tăieturi abisale brăzdate de noduli. Oare nu vezi cum se apleacă într-o ultimă încercare de a își clăti față însă doar și-o afundă în mâlul unor delte muribunde-e un clopot de sticlă sau poate o Atlantidă cu plămâni de fumător care se zbate să își descoasă baionetele catargelor ce i s-au prins între branhii? Țipă ca să spargă nenorocitul de clopot și ca odată cu febră să scadă și bătaia accelerată a ultimelor firimituri de boală. Țipă iar tot ce simte este un junghi în torace, de parcă două faleze de marmură se crapă atunci când Atlantida face un ultim efort de a se ridica și se agăță de coastele lor. Celelalte simțuri s-au innecat și de data aceasta când sirenele încearcă să își deschidă cufărul acesta se afundă din ce în ce mai mult în nisip. * De abea se trezise și încerca să descifreze ceea ce doctorul spuneamaxilarul i se mișca lent de parcă își măsura cuvintele de teamă de a nu ajunge la o concluzie eronată. Isprava de mai devreme probabil că nu îi fusese iertată și era acum pusă pe lista simptomelor. Ce nu înțelegea era de ce în loc să se uite la el măsura un punct fix aflat undeva la mijlocul distanței dintre dulapul cu medicamente și paharul cu apă. Dădea impresia că filtra fiecare indiciu și punea cap la cap cu lejeritate faptele. Însă doar faptul că nu se oprea din a bate din picior îi atrăgea atenția-era prea insistent și prea des ca să fie un simplu reflex sau tic nervos, nu păstra un ritm constant. După cum zvâcneau mușchii vedea că împinge piciorul mai tare sau mai încet, fără să ia pauze sau să dirijeze cadența. A revenit la a își imagina ce s-ar putea afla în cufărul doctorului însă îi era greu deoarece nu putea să descifreze ce fel de persoană era. Atunci când întâlnești un idealist adesea observi cum îi strălucesc ochii și cum tinde să aibă tendințe de a monopoliza fiecare situație, un laș se întoarce mereu la instinctul primordial al abandonului însă persoanele diluate, incapabile de a afișa emoții sunt cele care își sfidează natura. Și astfel sfidează și expansiunea simțurilor și se asigură că își țin cufărul încuiat cu un lacăt conducându-l astfel spre punctul în care e nevoie de un al 6-lea simț, cel al vizionarilor. Adeseori îi înjură în gând pe insipizii ăștia, la ce bun să ascunzi ceva


dacă până la urmă îl ascunzi și de tine? Și la ce bun să vrei să vezi ce ascund ceilalți când tu nu ești dispus să lași garda jos? Doctorul s-a ridicat și a avut impresia că i-a auzit gândurile. I-a dat o hârtie și a așteptat să o citească: ”Sa nu mai repeți ce ai făcut înainte aici, nu apreciez să te dai în spectacol în fața pacienților mei. Acum cred că tu i-ai vindecat și nu pot permite să se întâmple alte incidente”.Confuz a recitit biletul în timp ce o voce aspră mima tiparul acelor câteva cuvinte. Cufărul a răbufnit la gândul că doctorul nu era perfect vindecat așa cum susținea. Atunci a putut face conexiunile: mersul șchiopătat, bătutul din picior, răceală și calmul aparent. L-a văzut așa cum încerca din răsputeri să se ascundă-cu brațele deformate brăzdate de vene străvezii, fața alungită, lipsită de viață. Picioarele unite îl făceau să pară că este un Poseidon plin de alge și larve, gata să împungă cu tridentul granițele Atlantidei. Cufărul s-a închis și tridentul a lovit clopotul de sticlă-atunci a auzit, Și a țipat mai tare ca niciodată când a putut să audă. Nu sunetul în sine îl speria, ci întunericul, nu putea completa imaginea -putea atribui unei forme un sunet dar nu putea atribui unui sunet o formă. Stările și senzațiile lui erau cameleonice și deși nu avea o busolă care să îi indice nordul ci mai degrabă o imaginație compusă din rime deșirate putea să își închidă pleoapele, să adoarmă în el ca să fie cel pe care îl ascunde dar era peste puterile lui să îi ascundă pe alții în el. I se părea că odată cu spargerea clopotului branhiile Atlantidei se vor desfunda și așa va începe viața din nou, de parcă în cufere s-ar fi aflat un vârtej gata să golească fiecare suflet de ascunzișuri-și oare câte suflete și-au așezat acolo caietele lucioase, rolele de filme vechi sau discurile de vinil, câte casete avea să vadă derulate înapoi că să îi poată cuprinde pe toți, ca ființa aceea monstruoasă de pe hol să poată renaște? Minunile nu aveau nevoie de dalii, seri calde de iunie sau rodii, aveau nevoie doar de forța ca acele bășici, tăieturi și protuberanțe să dispară-cum mama îți sufla peste genunchi atunci când erai mic și te loveai sau cum tu mângâiai capul păpușii cu inimă de vată și încercai să îndrepți baioneta soldatului de plumb, așa au nevoie și minunile de o scânteie de viață să își oblojească umerii obrajilor arși de boală. * Nu s-au mai auzit de atunci pe la colțuri povești despre fabrica de imperfecțiuni iar băiatul nu a mai țipat niciodată. S-a hotărât să își ia propriul cufăr și să se ocupe să îl umple în fiecare zi cu fiecare nimic


pe care îl găsea, să ascundă. Nu a vrut să mai vadă, atingă, miroasă sau să guste așa că și-a petrecut tot timpul într-o mansardă păzind cufărul. Se vedea de la fereastra casei lui cum marea crește puțin în fiecare zi așa că trebuie să își apere secretele de ea, de orașele de sub apă. Știa că doctorul nu l-a iertat și că Posidon va veni să înțepe cu tridentul și cufărul lui și va auzi din nou acel sunet nenatural. De câte ori se gândea la asta mai îndesa câte ceva în ladă și o încuia încă o dată căci valurile răspundeau vestea că undeva, departe ascunsă de orice ochi sau ureche curioasă, se înălțase o altă fabrică

Partea a 3-a „Aș picta cerul albastru pentru că tu ești cea mai mare creație a mea”-Jay Z


Frig stacojiu De Adriana Petrescu mi-aş ţine inima într-un borcan de dulceaţă de gutui şi sufletul proptit în cui, sub umbra unui palton colorat cu lămâi decojite, şi iubirea în ploaie,o pisică albă hăituită de câini şi salvată de nimeni. mi-aş ţine ochii în palmele

făcute cupă stacojie şi tălpile în preajma frigului cu dinţi umezi şi sânii sub povara unui motor antrenat de roşu fierbinte. mi-aş ţine umerii sub cerul


pictat de un poet nebun şi gâtul în strânsoarea unei promisiuni de sărut şi genunchii într-o cadă plină cu violet,crini,răspunsuri. mi-aş ţine buzele pe o plită cu săritoare franjuri pe margini şi spatele arcuit sub rafala unei neaşteptate ploi de aprilie şi mâinile împreunate prin patul cu arcurile într-o simfonie. mi-aş ţine întreaga fiinţă într-o cutie, să uit,să şterg,să mă îmbăt cu vid. Credit: fotograf/model Nicholas Max, Marissa Bolen, Maxwell Runko


Se fini la comedie De Alexandra Crinu

A murit omul și arta a înnebunit! Vă rog, de nu mă credeți, doar ridicați-vă privirea! Acolo sus, pe cablurile de electricitate dansează o balerină-piruetele ei sfâșie ultimele semitonuri de apus o doare o cheie sol undeva


în coastele cu smalțul de dantelă îi tremură pasul, nu-i hotărât de asta ea doar picură pliuri largi nesigură căci linia se subțiază se-agată de fire în timp ce taplile-i zvâcnesc Și o privesc toți hipnotizanți-dar uite tu cum fulguie peste mulțime sonetul ei de parcă poalele-i sunt ca o matriosca și cad ca ridurile unui boboc de toamnă fâșii mari de lumină. Doar un nebun mai mătură străzile și bate din ușă în ușă-oare nu știe că toți privesc la balerină? Dar oh, săracul, el caută un bun străin cu inimă caldă să îi deschidă ușa, să îi calce pragul să-i cânte la pian balerinei o romanță


Fracturi tăcute de Adriana Petrescu mi-am adunat toate durerile într-un prieten imaginar şi apatic, un prieten pe care-l car cu mine

printre fâşii de zi şi de noapte, un prieten pe care alţii nu-l văd şi nu-l ating. îmi vorbeşte adesea în limbi străine şi mă muşcă de genunchii neunşi cu iubire în mijlocul mulţimii de priviri încă adormite. când nu sunt atentă,îmi stâlceşte zâmbetul în linii frânte urâte şi-mi înţeapă ochii cu ace minuscule


şi-mi şopteşte scenarii apocaliptice în creierul deja obişnuit cu ciuperci fumigene. e bine să ai un prieten, chiar dacă acel suflet e doar un paragraf din tine, scos şi editat să fie într-o logică perfectă cu acea lume ireală şi stacojie de care fugi din nebunie, spre nebunie... mi-am adunat toate prostiile într-un prieten cu buze larg deschise...

Ochi care să vadă,ochi care să rănească de Adriana Petrescu


îmi ridic palmele să acopăr două fântâni goale ce domnesc peste centrul feței mele, peste centrul creierului meu, miezul sistemului meu legat de imagine. se scurg căprui și se umflă dureros, căci ziua este lungă, iar oamenii își ascund ghimpii în spatele mătasei trandafirii... iedera stacojie se împletește cu buruieni în jurul acestor două relicve

ale unui timp fluid și ale unui trup obositamintirile din spatele lor sunt insipide, canceroase, bolnave... îmi încleștez degetele ca să reînsuflețesc


apele roșii ce pândesc în bârlogul din rău imaginat al acestei lumi cu susul în josdouă fântâni care se revarsă, care îmi desenează orizontul, care mă fac reală, care pot să închidă porțile Iadului...


Oameni frumoși de Bianca Badea Oameni frumoși, îi vezi și îi crezi, Dar sunt bolanvi, ca omizile-n livezi, Și urlă și țipă și vor să accept Și umblă târâș cu găuri-n piept. Încearcă să tragă, încearcă să împingă De-oroarea ce-o au vor să te convingă Se uită la tine cu scârbă ascunsă Vino-îți zic cu oroarea lor plânsă Și tu îi admiri nu ai nici o bănuială Că sub pielea lor albă se ascunde o crudă boală Și viermi lipicioși ce intră-n a lor carne Putredă, stricată și plină de larve. Te învață să trăiesști ca și cum ai fi ca ei Dar respirația lor strică limpezimea apei


Închiși ăn oglinda sufletelor spurcate Îngropați în boala numită vanitate. Te zbați, te agiți, din cursă vrei să ieși prezența lor sumbră vrei să o ocolești Dar deja te afunzi în smoala cea neagră Și viața ăți devine o dulce corvoadă.


Rebeli-manifest de Victoria Red De multe ori spunem "rebeli" si ne gandim ori la personajele din Star Wars, ori la niste copii imbracati goth care incinereaza cimitire.Nu-i asa.Rebel esti atunci cand nu urmezi regulile,iar in cazul nostru,in lumea nostra exista o serie de reguli dupa care societatea cauta sa ne modeleze caracterul,astfel incat de multe ori ne uitam in jur si parca vedem o lume de clone desi peste tot auzim ca "fiecare e diferit".Noi suntem rebelii.Noi suntem cei care odata razvratiti au fost dati la oparte,aruncati ca niste rebuturi,niste gunoaie ale societatii parca nedemne de a traii,de parca am fii niste paraziti care injecteaza venin in societate,cand defapt singurul mesaj pe care il imprastiem in jurul nostru este mandria noastra de afi noi insine.Aceeasi poveste mereu: ne


alegem un stil si suntem mandrii sa fim diferiti de ceilalti ( la imbracaminte,haine,machiaj,muzica,preferinte etc ) iar odata afisata mandria noastra pentru propria persoana in public toti cauta parca sa ne striveasca sub talpi individualitatea.Am observat ca lumea practic n'are nimic cu tine pana in momentul in care ai decis sa afirmi tare si clar ( si cu mandrie) cine esti.Atunci incepe bataia de joc,glumele proaste,ura,marginalizarea. Dar noi ramanem tari in sinea nostra si poate ca nu suntem tot timpul chiar atat de puternici incat sa trecem peste toate fara sa ne pese,poate uneori cadem,uneori plangem,uneori suferim,dar e ok pentru ca asta nu inseamna ca suntem slabi,ci doar ca am ajuns in ora nostra de slabiciune (* our weakest hour* ). Dar ne ridicam,ne stergem lacrimile,luam mp3-ul,iPod-ul sau chiar si un Cd player si pornim muzica.Acel sunet dulce care ne bandajeaza ranile atunci cand suntem la pamant. Adevarul e ca puterea este in noi.Mereu am crezut ca muzica imi da putere ca sa lupt dar am realizat mai tarziu ca defapt puterea este in mine iar muzica imi da doar vointa. Asa ca in numele rebeliunii ma ridic de fiecare data si proclam libertate rebelilor de fii cine vor ei sa fie,de a asculta ce vor ei sa asculte,de a simtii ce vor ei sa simta.


et

@Tinerimea literara, numarul 1, 4 iulie 2013 Redactor, editor si art director, editor foto si creative director: Alexandra Crinu Sursă fotografii: tumblr/#art, exhibition-ism.com Dacă vrei să faci parte din echipa Tinerimea literară trimite-ne materialele tale la adresa alexaa_12@ymail.com până la data de 23 iulie și poți avea șansa să apari în următorul număr.


Tinerimea Literara  

Revista literara online

Advertisement
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you