ORELE
Bătând câmpii și dealurile Greciei
m
arți, 17 aprilie, pe la 11 p.m. Mai bine mai târziu decât mâine dimineață în final, în autocar. impropriu spus în final, când de-abia am plecat; e mai degrabă speranța unui sfârșit al nervilor tocați vreo trei ore jumătate prin parcul herăstrău, unde mi-am pierdut timpul în așteptarea autocarului. defecțiuni tehnice, chestii, trestii, ca la români. ne-au ținut totuși companie musculițele bețive atât de... bețive, încât probabil luau cerul gurii mele drept un butoi cu must. iar acela care se laudă că n-a înghițit niciuna se prostește ca un pinocchio de lut (vezi – gabi, care i-a plagiat până la un anumit punct și nasul). bine totuși că am plecat acum și nu am stat să dormim în parc până la răsăritul soarelui. miercuri, 18 aprilie, o dimineață Ce-am avut și ce-am uitat… am tras un pui de somn de trei ore. ajungeam în curând la granița cu bulgaria, nu știu care din ele, cu asta se ocupă marius, dar nu-l pot întrerupe din inventat bancuri, mai ales acum, când are atâta material! adevărul e că grupu’ nostru rupe! înafară de noi, cinci inși cârcotași, autocarul e plin de moși și babe, toți cătrăniți de zici că merg la cimitir, nu în grecia. nimeni nu vorbește și pun pariu că ar face toate spumele mării dacă am da drumul la muzică. desigur, marius nu ratează ocazia să ne pună pe lista neagră a “partenerilor de călătorie” cu observații deloc lipsite de sens, precum: “băă, aici e o liniște ca în cavou!” (să fi văzut figurile moșilor!), în fine, tocmai ce am făcut un scurt inventar a ce trebuia să luăm cu noi, dar am uitat. iată lista (am notat-o eu, să facem rost la timp): o pereche de căști duble pentru mp3 (trebuia să le ia oana) o hartă cu insula thassos(eu, dar nu mi-a spus nimeni) o hârtie igienică (nu-i imperios necesară, avem batiste de hârtie si gabi a adus șervețele umede pentru bordul mașinii, la urgență) spray de țânțari (vivi cică n-a găsit la farmacie) încărcător pentru acumulatorii aparatului foto dopuri de urechipapuci de plastic împotriva aricilor de mare. 18 aprilie, după-amiază Ce de dealuri, de coline, Ce de remi îmi mai vine! (asta de la vivi o știu.) mai avem un pic până să ajungem la feribot. vremea e OK, doar vântul adie oleacă (să nu mă repet) din autocar nu-s prea multe de văzut, doar coline; pe alocuri și marea. ghida e slăbuță, dar se pare că ea ne însoțește doar. în thassos ne ghidează altcineva. stau pe banchetă cu oana. nu e prea vorbăreață. poate o să deschid discuția, dar nu și subiectul. 18 aprilie, 7 seara Un alt fel de cerșetori vreți ceva mai agasant în materie de cerșit în afară de infirmii de la metrou și copchiii veseli din intersecțiile bucureștene? atunci urcați-vă pe un feribot și veți avea parte de un spectacol gratis de la maeștrii cerșetoriei: pescărușii. nu înțeleg ce-i atât de adorabil la ei; sunt mari, gălăgioși și agresivi (cam clovni când prind mâncarea din mâinile oamenilor).
ALECART
84
periculoși chiar: o pensionară a fost mușcată de unul, care i-a luat din zbor bucata de pâine întinsă (spre amuzamentul lui marius). vivi și gabi fac oarece conversație cu un neamț simpatic, care zâmbește tot timpul. oana s-a apropiat și ea. când a văzut-o germanul cu freza de punkistă, i-a dat să asculte punk de-al lor ”die ärzte” și ”böhse onkelz”. a fost entuziasmată. mie nu mi-au plăcut cine știe ce, dar, dacă m-a chemat ea să ascult, am ascultat. 18 aprilie, 10:30 p.m. Prieteni noi “husbând, husbând?” grecul cu engleza imposibilă de la hotel voia să mă pună in cameră cu oana. vivi rânjea malițios și m-am uitat urât. nici pomeneală să mă lase în pace, cu toată uitătura mea “fioroasă”: “despre cine scrii acolo, măi răducule, mă?”, “a scrie înseamnă a nu trimite cu prioritate decât la sine”, bag eu o cotită din Onfray, ca să nu zic altceva mai “colocvial” (era și oana de față), “deci am notat câte ceva despre mine și excursia MEA!”, m-am enervat eu rău, așa cum oricine își mai iese din pepeni sub formă de sămânță coaptă. după ce mi-am trântit bagajele în camera pe care aveam să o împart cu marius, am plecat de unul singur pe plajă din photos. apa-i rece, peisajul mut, ca unul din tablourile lui beskinski, în care lumile, de-abia schițate, au încremenit tocmai în momentul apocalipsei. de sus, de pe deal, se zărește cel mai bine muntel athos = un oraș suprarealist al stâncilor. pe plaja îngustă, doi dimitri și un iasos stau și cântă la chitară. una bucată dimitri s-a comportat “cu rezervă”când a înțeles că sunt român și nu armean. a plecat repede. ceilalți doi – un tip cam negru și unul cam gros -, veniți din atena să petreacă aici o săptămână, mi-au împărtășit o mulțime de lucruri neinteresante despre ei și echipa lor de fotbal. plăcute au fost cântecele grecești. m-au invitat și pe mine să cânt ceva pe românește. am zdrăngănit “pădure nebună , “când s-ompărțit norocu” și “țara mea”. m-au invitat ei la concert (aveau o formție… ăăă “air-astrons”), “drăguț din partea voastră, dar nu pot.” – “de ce? departe rumenìa?” “very. very departe” – “ok , atunci la anuʼ viitor” – ”maybe, fkaristo de invitație”. și totuși mi-a fost dor de ---.miecuri, 19 aprilie, seara Cum se ajunge într-un mod suprarealist la mănăstirea mihail și gavril” “noi nu mergem cu grupul acela de țicniți în capitală, mai bine plecăm la mănăstire și în satul panaghia, de unii singuri, că ne descurcăm noi.” căzând de comun acord asupra acestei idei, am pornit să facem anumite cercetări despre cum se poate ajunge acolo mai repede și mai comod. Ghida (destul de ok față de cealaltă) ne-a recomandat autobuzul (pe jos era prea departe). vivi s-a oprit să facă ea rost de bilete. n-a făcut. că “n-am stiut limba”, că “mi-au vorbit urât”, că “parcă nu se cumpără bilete de la vânzătoarele de ziare…”. “și de ajuns acolo, cum ajungem, fata mea?”. “eh, asta e simplu: megem cu busuʼ trei stații de