Alecart Nr. 4

Alecart Colegiul Naţional de Artă “Octav Băncilă”

Colegiul Naţional Iași

Colegiul Naţional “Petru Rareș” Suceava

REVISTĂ DE ATITUDINE CULTURALĂ

IAŞI, NR. 4

MAI, 2010

RECENZII LITERATURĂ ROMÂNĂ

Cu inima smulsă din piept

ectura unei cărţi se aseamănă într-o foarte mare măsură unei călătorii cu trenul: nu ştii niciodată ce vei vedea, ce vei auzi, ce vei învăţa. Aflat în faţa unor noi personaje şi aventuri, preiei din uimirea şi entuziasmul călătorului ce admiră din fuga vagonului un peisaj fascinant. Iar fiecare peisaj este fascinant în felul său!

Biletul de călătorie pe care îl găseşti lipit pe coperta romanului Cu inima smulsă din piept al lui Radu Paraschivescu, scriitor, traducător şi gazetar român contemporan, „te aruncă" în mrejele unui voiaj din a cărui strâmtoare nu ai vrea să te eliberezi niciodată. Redactat în 2008 pentru colecţia „Cartea de pe noptieră" a Editurii Humanitas, volumul de faţă aduce in atenţia cititorului nimic altceva decât „une histoire d'amour" medievală, romantică, dar crudă, scăldată în apele râului Mondego şi în sânge nevinovat. Un subiect banal, un clişeu, ar putea afirma cititorii răutăcioşi care uită că autorul, postmodernist prin excelenţă, nu trădează tiparele curentului pe care îl reprezintă. Dimpotrivă, opinia acestora ar fi o erezie, căci povestea lui Pedro şi a lui Inès, bazată probabil pe cronicile lui Fernão Lopes, istoric portughez din secolul IV, este diferită,„e o poveste ciudată, cu accente sălbatice. Un poem crud dintr-o lume aşijderea", după cum ne asigură însuşi naratorul în prolog.

Totul începe cu un gest nesăbuit al prinţului moştenitor al Portugaliei secolului al XIV-lea, consemnat în analele istoriei, care, la propia nuntă, se îndrăgosteşte de domnişoara de companie a miresei:„prinţul se întoarse brusc în spate şi, cu mâna strângând în continuare mâna soţiei legitime, depuse un sărut apăsat pe gâtul domnişoarei de onoare". Purtarea „augustului fiu" iese în acest fel din tiparele personajelor medievale clasice: sfidător, el nu pare dispus să facă vreo concesie şi cu prima ocazie ivită se apropie de Inès: „La nici trei săptămâni după ce episcopul Hernan de Hastings îi uni în faţa lui Dumnezeu pe Constancia de Peñafiel şi Pedro, zvonuri neliştitoare prinseseră cheag la curtea Portugaliei. Cel mai insistent era că, sătul de soţia sa încă dinainte s-o cunoască, prinţul se apropia tot mai decis de domnişoara ei de onoare". Astfel, având ca punct de plecare un fapt real, autorul va încerca pe cât posibil să nu deformeze adevărul istoric, ci, dimpotrivă, să-l respecte. Prin urmare, arhitectura romanului, simplă, clasică, îi permite cititorului să supravegheze cu uşurinţă aventurile protagoniştilor, dar şi consecinţele acestei sfidări: structurată în două părţi („Misera e mesquinha" şi„Morta foe rainha") a câte opt capitole, acţiunea liniară urmăreşte îndeaproape destinul lui Inès şi al lui Pedro.

Celelalte episoade (căsătoria prinţului cu Constancia de Peñafiel, soţia impusă, războiul contra africanilor conduşi de Abu Hasan la care participă şi Afonso al IV-lea, tatăl mirelui, reîntoarcerea regelui, moartea Constanciei, „exilarea" lui Inès la mânăstirea Santa Clara, războiul civil izbucnit din dorinţa lui Pedro de răzbunare, tulburările din Castilia) sunt doar elemente de recuzită, necesare în crearea atmosferei medievale (care nu ar fi fost complet conturată doar prin limbaj şi prin surprinderea decorului caracteristic), dar mai ales în împlinirea acestui destin.

Naratorul omniscient nu pare interesat decât de redarea exactă a poveştii de dragoste, elipsele narative fiind, din această cauză foarte frecvente: întâmplările mai puţin elocvente, cu o însemnătate mai mică, sunt doar enumerate în cadrul scrisorii Constanciei către tatăl ei şi a lui Inès către bătrânu-i părinte, cele două femei

L

2

ALECART

de Radu Paraschivescu

povestind ce s-a mai întâmplat în decursul anilor care s-au scurs, dar şi ceea ce le frământă. Cu toate acestea, analiza psihologică şi sufletească este destul de superficială, conflictul interior al personajelor fiind redus doar la câteva mustrări de conştiinţă labile: „E greu să ştii că doar patru perechi de ochi văd în tine altceva decât o târfă dezmăţată sau o uneltitoare care îşi foloseşte farmecele pentru cine ştie ce ambiţii. E greu să vezi că până şi măicuţele de la Santa Clara trec pe lângă tine făcându-şi cruce şi scuipându-şi în sân, de parcă l-ar fi văzut pe necuratul", afirmă cu regret Inès.

Conştientă de urmările iubirii dintre ea şi Pedro, nu încearcă să îşi inhibe sentimentele, punând aceasta pe seama destinului inexorabil: „Aşa mi-a fost scris. Să-l iubesc de când l-am văzut şi să nu-i rezist, oricâte sfaturi mi-ar da vocea raţiunii. Să-l visez în fiecare noapte şi să-l chem în fiecare zi fără să deschid gura. Poate omul să oprească mersul norilor, zborul vulturului sau revărsarea cascadei?". Fiind foarte atent să nu piardă din vedere vreun eveniment important, naratorul trece în revistă faptele cu iscusinţa unui cronicar detaşat. Din această cauză textul îşi pierde uneori din unitatea interioară, devine o aglutinare de fragmente lipsite de analiza profundă a cauzelor evenimentelor relatate. De exemplu, relatarea drumului flagelaţilor printre care se ascunseră patru conspiratori împotriva regelui Castiliei este abandonată până spre finalul romanului, când cei patru vor juca un rol esenţial în evoluţia deznodământului. Totuşi acest inconvenient nu diminuează farmecul relatării, căci la jumătatea romanului acţiunea atinge punctul culminant, punând cititorii pe jar: Inès este omorâtă din ordinul lui Afonso, care îşi motivează hotărârea prin dorinţa de a respecta interesele statului: „Mergeţi chiar acum la Santa Clara, continuă Afonso. Ştiţi ce aveţi de împlinit. Spălaţi onoarea familiei şi a ţării. Fata lui de Castro trebuie mutată la cele veşnice".Astfel, deznodământul este aşteptat cu nerăbdare, deşi naratorul acordă în această parte o atenţie sporită detaliilor. Vindicativ, Pedro se răzvrăteşte împotriva tatălui, dar este învins. Totuşi ajunge pe tronul Portugaliei după moartea bătrânului rege, intensificându-se în acest fel suspansul cititorilor: dacă până acum întâlneam destul de multe prolepse, de aici înainte nimic nu este nici măcar sugerat. Poate şi de aceea deznodământul şochează prin imprevizibil, macabru, grotesc, scena finală fiind mai impresionantă decât uciderea boierilor de către Alexandru Lăpuşneanul din opera lui Costache Negruzzi: Pedro pregăteşte cu o atenţie sporită terenul răzbunării, iar din acest moment este observat foarte strict fiecare gest al personajelor, fiecare reacţie, oferindu-se astfel imaginea fidelă şi completă a evenimentelor: regele îşi dezgroapă iubita şi o aşează pe tron: „Aleasa măritului nu era altceva decât o alcătuire de oase de pe care carnea nu apucase să putrezească de tot. [...]Ea e Inès, rosti măritul. Prietena, iubita, soţia şi regina mea. [...] Aşa că binevoiţi acum să sărutaţi mâna reginei, cum face orice supus credincios", îi spânzură pe patru consfătuitori ai lui Afonso: „În fiecare colţ al pătratului de iarbă pârjolită fusese ridicată o spânzurătoare în care bălăngăneau alene Cristoval Ocayo, Tiago Melendes, Elpidio Graça şi Umberto Vidigal" şi îi pedepseşte aspru pe ucigaşii lui Inès: „Gheara răsucită se înfipse în spatele lui Coelho, al cărui urlet înfiorător se curmă la jumătate când Pedro scoase din el organul care mişca, învelit în carne zdrenţuită şi oscioare frânte". Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, noul rege găteşte cele

două inimi ucigaşe şi îi invită pe toţi la masă, înfruptându-se el însuşi din bucate: „Apoi îşi puse năut în blid, căută cu linguroiul în ceaun până dădu de un ghem de carne vânată, şi-l puse peste boabe, se aşeză pe o moviliţa de lângă zidul dinspre miazănoapte şi începu să mănânce".

Raportul dintre relitatea istorică şi imaginarul artistic devine în această secvenţă foarte bine conturat. Grozăviile de la sfârşit ţin de imaginaţia naratorului, căci în realitate odiosul ospăţ, ca şi deshumarea lui Inès nu au avut loc.

Intervenţia lui în prelucrarea materialului faptic este însă justificată din perspectiva estetică: el vrea să frapeze, ilustrând într-o manieră mult mai sugestivă efectele mistuitoare pe care iubirea le-a avut asupra lui Pedro. Totodată ni se elucidează şi înţelesul titlului care are o dublă simbolistică: reprezintă atât o stare de spirit, o alienare sufletească a celor doi îndrăgostiţi: „Când pleci mă simt de parcă mi-ar fi smuls cineva inima", îi mărturisise cândva Inès iubitului său, cât şi o modalitate de răzbunare. Cu inima smulsă din piept de durere rămâne Pedro după moartea iubitei, dar tot cu inima smulsă din piept de gheara de metal sfârşesc şi asasinii acesteia.

Obişnuit să acţioneze întotdeauna după propriile dorinţe, uşuraticul Pedro învaţă în cele din urmă ce este iubirea, dar şi durerea. Deşi iniţial nu pare dispus să îşi sacrifice libertatea pentru a onora căsătoria cu Constancia, plănuită din raţiuni politice („Tată, nu poţi să mă-nsori c-o umbră. [...] Zău că m-am săturat de chivernisilile voastre", ripostează el când îi este comunicată hotărârea regelui de a înfăptui această alianţă), în final va renunţa la propria-i viaţă în numele iubirii: „După ce isprăvi, se şterse la gură şi se întoarse în răcoarea de la Santa Maria de Alcáçova, spre a-i spune lui Inès că răzbunarea fusese împlinită. Şi spre a-i ţine pe urmă de urât".

Cu toate acestea, cuplul Pedro-Inès nu are, în stadiul incipit al relaţiei, nimic din dramatismul cuplurilor consacrate: ei trăiesc în paradigma lui „carpe diem", profitând de fiecare moment pe care îl au împreună: ei nu se ruşinează, nu se ascund, nu se lamentează, nu îşi sacrifică dragostea în numele unor scopuri nobile. Din descrierea escapadelor lor amoroase lipseşte orice urmă de pudoare, naratorul punând mai mult accentul pe faptele ce consfinţesc iubirea decât pe declaraţii. Ei se iubesc frenetic în iarba moale, se lasă pradă dorinţelor carnale şi au copii împreună. Iată prin ce frapează acest cuplu! Nu se mulţumesc doar să se soarbă din priviri şi să îşi şoptească pe ascuns cuvinte drăgăstoase, ci au nevoie de contopire trupească şi sufletească. Însă oare desacralizarea mitului iubirii platonice nu îi coboară pe cei doi în zona profanului vulgar? Nu, din contră, îi închide în sfera prezentului gnomic, etern. Iubirea lor e unică tocmai prin intensitatea pasiunii cu care este trăită, prin cruzime şi sălbăticie. „Pietrele încinse de soare şi plesnite de vânt" ale Portugaliei „spun poveşti", ne avertizează naratorul în prolog, dar aceasta este mai mult decât o poveste, e „simbolul aventurii romantice şi al iubirii până dincolo de margini", adaugă în epilog, cele două părti, de început şi, respectiv, de încheiere, reprezentând veritabile pledoarii pro încadrării cuplului Pedro şi Inès printre marile cupluri ale lumii. Într-adevăr cererea naratorului mi se pare fondată. Parcurgându-le destinul cu sufletul la gură, am descoperit în ei o forţă extraordinară şi o iubire imensă: nu s-au temut să lupte contra tuturor pentru sentimentele pe care le aveau, chiar dacă au facut-o prin sfidare. Deşi mai puţin cunoscută, drama lor atinge totuşi intensitatea poveştii lui Romeo şi a Julietei, a lui Tristan şi a Isoldei, a lui Paul şi a lui Virginie. Probabil că timpul îşi va spune în cele din urmă cuvântul!

RECENZII LITERATURĂ ROMÂNĂ

Anamaria TĂTARU, clasa a XII-a, „Petru Rareş”

D.Pătraşcu

ALECART

3

RECENZII LITERATURĂ ROMÂNĂ

Înţepenit în Cinema Cinema de Angelo Mitchievici

"Visătorii sunt salvatorii acestei lumi. La fel cum lumea vizibilă e susţinută de cea invizibilă, aşa oamenii, prin totalitatea încercărilor, păcatelor şi josnicelor lor vocaţii, sunt alimentaţi de frumoasele viziuni ale propriilor visuri solitare."

James Allen

ngelo Mitchievici este deţinătorul unui stil aparte de a reda ceea ce ştim deja. Are darul unui pictor ce surprinde momente şi imagini pe care toţi le cunoatem de mult, dar într-un mod diferit, redându-le prospeţimea, încântând prin comparaţii şi atribute inedite pe care le oferă unor lucruri arhicunoscute. Cele zece povestiri din volumul Cinema sunt croşetate după un tipar al ambiguităţii, dăruind cititorului şansa de a zăbovi puţin mai mult asupra unei pagini decât ar face-o în mod firesc, pentru a-şi satisface nevoia de întelegere a ceea ce autorul pare că încearcă să mascheze.

A

Personajele cu tentă imponderabil autobiografică ale lui Mitchievici construiesc o singură fiinţă, un visător a cărui viaţă nu poate fi trăită în principii aparţinând realitaţii, ci se clădeşte pe bazele unei "boli" întâlnite la multe suflete care resping societatea, mai ales pe vremea când Cinemateca reprezenta locul de întâlnire a multor clase sociale şi anume ,obsesia cinefilă.

Cea mai amplă ipostază a acestui fenomen este întâlnită în "piesa"titlu din deschidere, unde un pensionar oarecare este blocat în filmul vieţii şi întâlneşte figurile de pe marile ecrane în viaţa reală, sfârşind pe un scaun al Cinematografului, învăluit de amintiri şi senzaţii din trecut.

Pentru a avea o imagine completă, ne putem închipui câţiva şoareci de Cinematecă, cum îi numeşte Gilbert Adair pe cinefili în romanul Visătorii, în permanenţă flămânzi după imaginile proiectate pe fibra de celuloid, al căror veşnic loc în sala întunecată se află în primul rând, nesuportând ideea că există altcineva care le poate surprinde înaintea lor. Având un caracter vampiric, doresc cadrele proaspete, cât încă mai sunt vii, lăsându-le mai apoi secătuite, să plutească deasupra lor şi să se întoarcă leneşe înapoi în misterioasa cabină a proiecţionistului. Învârtindu-se pe traseul aceluiaşi cerc, ei devin uşor sau mai mult asociali, ajungând în stadiul confundării realitaţii cu filmul, în momentul în care fumul ţigărilor din barurile ieftine trasează alene scări către marile producţii

4

ALECART

cinematografice, pe care urmează să coboare frumoasa Liz Taylor şi să ia loc în toată splendoarea Ei la masa lor, oferindu-le pe deasupra şi ceva de băut.

Mulţi dintre noi ştim că viaţa bate filmul, însă Mitchievici vine şi ne demonstrează printr-un stil abstract cum, de fapt, personajele sale trăiesc filmul şi nu viaţa, aflându-se într-o elegantă, dar dureroasă, contradicţie cu aceasta. Aceste fiinţe sunt tragic eşuate în prezent şi nu-si găsesc locul, gândurile lor fiind singurele fire agere ce încă se mişcă neîntrerupt, în timp ce în jurul lor totul rămâne static. În arsiţa ploii, amintirile îi acaparează şi îi subjugă total, ne(mai)lăsându-i liberi să inspire nici măcar puţin din aerul actual.

"Prin geamurile ei aproape mate se uita în jos la lumea devenită peste noapte, în noapte, în mod miraculos îndepărtată. Savura temătoare acest paradox, aproapele şi departele, de stradă o mai lega doar privirea." În cotloanele minţii lui, personajul-visător conştientizează un fapt de mare preţ: cumva devine stăpân peste întinderea aparent deşertică, unde are avantajul de a se afla la o înălţime de proporţii considerabile faţă de cei ce mişună dedesubt. Încolţeşte ideea unei puteri ce permite controlul distanţelor şi poate chiar uciderea definitivă a luminii, urmată de îndepărtarea cortinei, pentru a face loc grandiosului film, unde totul se derulează cu viteza unei pelicule cinematografice, uneori luând pauze şi oprindu-se pentru scurt timp asupra unui cadru pe care-l ascunde după un paravan cu rol de pretext, moment în care visătorul e nevoit să înfrunte realitatea, ca, mai apoi, să-şi reia şi să-şi continue rularea frenetică a benzii.

Fie că e vorba despre un actor cu sclipiri de geniu neinteresat de o posibilă specializare sau de prietenul acestuia mereu în aşteptarea buzelor pictate (aluzile la Corpurile sunt frumoase), valurile nostalgice din trecut par să înece cu totul aceste personaje, scufundându-le până ating străfundurile propriilor fiinţe.

Ajung să tânjească necontenit după ceva mai mult, ceva ce ar fi putut sau ar fi trebuit să aibă loc deja, lucruri de care nu par a fi constienţi că s-au încheiat sau că există doar într-o altă lume, silind obisnuinţa naturală de a profita de luciditatea umană să

apună pe veci.

Piesa de rezistenţă a volumui o reprezintă, în perspectiva mea, ultima povestire, unde fructul cărnos îmbibat în garnitura desertului este înlocuit de apariţia dizgraţioasă a unui gândac. Această scursură a naturii devine punct central în sistemul geocentric al Universului în care se propagă existenţa unui doctor ratat.

Imaginea sa în oglinda vieţii echivalează cu cea a unei coleoptere, condiţia sa căpătând aceleaşi dimensiuni şi reputaţii pe care distinsul gândac le dobândeşte în viziunea oamenilor cu educaţie aleasă din înalta societate.

RECENZII LITERATURĂ ROMÂNĂ

Expulzarea personajului din lumea oamenilor se realizează cu sprijinul unei amintiri din copilărie care continuă să-l asuprească fără oprire, regăsind suveniruri din aceasta în micile târâtoare care-l însoţesc peste tot de-a lungul paginilor. Privind cu atenţie, se constată admiraţia în care fierbe învidia mângâiată de tandreţe a doctorului pentru aceşti gândaci, atât de mulţi şi atât de asemănători cu propria-i fiinţă. Dezgustul cu care gestul său din final este privit e de prisos, căci ingerarea lui ilustrează un rămas-bun încărcat de romantism la care personajul recurge, şocat iniţial, dar împăcat cu soarta bătrânului său prieten.

"A stat minute în şir să-l privească, l-a privit îndelung, ştiind că despărţirea aceea era necesară, că odată şi odată avea să se întâmple, că nu se putea altfel."

Angelo Mitchievici se remarcă între prozatorii actuali tocmai prin maniera în care e capabil să transmită cititorului frânturi ale vieţii, invitându-l politicos să ia loc şi să se aventureze în vârtejul frazelor fără început şi sfârşit concret, supunându-l unui exerciţiu agreabil de destăinuire a sensurilor atent ascunse printre rânduri.

Trăind prea mult în fantasticul pe care filmul îl oferă, personajele acestui volum îşi clădesc un ecran intim în propriile minţi, fapt ce determină o viziune complet diferită şi eronată a ideii de realitate. În momentul în care se ridică de pe scaune şi dau cu ochii încă acoperiţi de un val desprins din vis, cu banalul cotidian, subconştientul îşi reîncepe lucrul asiduu la alt scenariu, unde aceleaşi personaje cu chip de celebritaţi devenite idealuri continuă să joace.

Laura CIURUŞNIUC, clasa a XI-a, „Băncilă"

D.Pătraşcu

ALECART

5

RECENZII LITERATURĂ ROMÂNĂ

Despre eroi şi cuvinte Pentru Angelo Mitchievici arcanele meseriei de literator s-au dezvăluit simplu şi firesc, ca orice vocaţie autentică. Cunoscut publicului îndeosebi în ipostaza de „explorator" avizat al comunismului, de exeget al „figurilor" mateine sau cronicar de film, inteligentul cercetător ascundea, totuşi, o faţetă nocturnă, mai aplecată spre experienţele-limită decât ar fi dat de bănuit temeraritatea industrioasă a căutătorului diurn. Nu întâmplător, odată cu publicarea volumului de povestiri Cinema (Polirom, Iaşi, 2009), ochii curioşilor au avut prilejul de a pătrunde până în miezul mustos al unor pagini de scriitură fantastă, rod al apetitului pentru surprinderea unor zone de ambiguitate ontologică pe care, în spiritul cast al exemplului blagian, scriitorul nu le-a siluit. Le-a lăsat o vreme deoparte pentru ca, după examenul riguros al recitirii, paginile acestea să-şi păstreze patina, încărcându-se totodată cu semnificaţia unei depline autovalidări, vindecate de anxietăţile influenţei. Originalitatea, spunea un bătrân bard britanic, o recunoşti atunci când sfera sensibilităţii umane (sau chiar a senzualităţii) se lărgeşte. Iar Angelo Mitchievici poartă povara grea a talentului de a-i trezi din somnul morţii pe adevăraţii senzuali! Proza sa îşi dezvăluie farmecul pe măsură ce receptorul predispus la o lenevoasă reverie îmbogăţeşte schema narativă construită de autor prin haloul propriilor imagini. Pentru că volumul Cinema devine o maşinărie de produs amintiri, mizând pe disponibilitatea cititorului de a pătrunde în miezul tainic al textului care păstrează, mereu, esenţa decantată a literaturii de calitate.

P

Nu-i de mirare că exegeţii au ales, în funcţie de propria lor personalitate, să nu laude la unison o singură povestire, ci şi-au arătat preferinţa pentru diferite registre abordate de Mitchievici aici. Grădini suspendate, În cealaltă parte a oraşului, Maşina de amintiri, Nişte gândaci şi textul care dă titlul volumului au atras, pe rând, atenţia comentatorilor sensibili sau competenţi. Cei sensibili s-au lăsat seduşi ca nişte fragile lepidoptere în melasa scrisului artist. Cei competenţi sau înşurubat în maëlstrom şi au căutat să spargă nuca. Şi unii şi alţii au reacţionat la stimulii textuali cu o sagacitate hermeneutică intensivă, dând verdicte acolo unde autorul şi-ar fi dorit, poate, să provoace scufundări lente sau, aşa cum spune un vers din T.S. Eliot (citat într-una dintre povestiri), să amalgameze „memoria" cu „dorinţa". Aşa, de pildă, gustul pentru formula-exergă a„omului care aduce cartea" pune proza lui Mitchievici sub zodia „realismului hipnotic". Alţii, nedezvrăjiţi de mirajul scriiturii sudamericane (Cortázar, Sábbato, Bioy Casares, Márques sau Borges) nu ezită să vehiculeze formula „realismului magic". În mare, s-a spus cam tot: autorul e un estet, interesat de stil, nu de fabulă, un„fanatic al detaliului" (Adina Diniţoiu), cu o identitate„postromantică şi simbolistă" (Ioan Stanomir), predispusă nu spre trăirea vieţii, ci spre contemplarea ei. De aici şi scriitura picturală, mizând pe imagine şi pe activarea unei vizualităţi care, prin exerciţiul lecturii, devine vizionară.

Produsul imaginaţiei acestui temperament se constituie într-un personaj-tip, atemporal, scufundat în plăcerea clipei, devorat de propriile himere, un intelectual, în ciuda meseriilor obositoare practicate cu dezgust şi pizmă pe şefi. Interpreţilor nu le-au scăpat nici temele predilecte: confruntarea realităţii cu ficţiunea sau amorul pentru o femeie „origami", recuperată cumva din noianul unor autoficţiuni sau a

6

ALECART

Cinema de Angelo Mitchievici

unor amintiri autentice. Paul Cernat, de pildă, prizează savoarea opiacee a textelor şi farmecul desuet, pe când Antonio Patraş merge pe căi ocolite, hăt până la Goethe, lichidând problema milenară a contradicţiei dintre realişti şi idealişti sau lăsând în suspensie, ca o Sybilă, alte piste de interpretare: felul în care autorul ales să grupeze textele indică sensul unei evoluţii sau poate al unei năzuinţe. Poate...

Ultima povestire, Nişte gândaci, e menită, însă, a descumpăni. Unii cred, făcând abstracţie de tot ceea ce o precede, că de la ea ar trebui să înceapă filmul. Stilul mai alert, renunţarea la stilizarea excesivă şi dispoziţia parodică duc la o formulă epică de tip clasic. Şi totuşi... Gândacii, foşgăind în libertate sau captivi ai farfuriilor cu supă, reprezintă vehiculul transformării dezgustului în gust. Şi ce e gustul altceva decât o formă de apropriere a realităţii, o năzuinţă de contopire cu miezul secret al vieţii, o depăşire a singurătăţii predestinate? Aşadar, de la Cinema, unde fascinaţia unui fel de„domn Lăzărescu" pentru iluziile peliculei se grefează pe ritmul unei secrete „inimi a întunericului", şi până la Nişte gândaci (adevărată parabolă a discursului estet asupra existenţei) povestirile lui Angelo Mitchievici se constituie într-un breviar al clişeelor decadentiste şi al reminescenţelor de duzină (luxul, exotismul, sterilitatea, egoismul narcisiac), grefat pe o concepţie, în fond, vitalistă. Tristeţea, nostalgia, invitaţia în paradisurile etilice, neglijenţa unor personaje faţă de această faţetă a realităţii sunt numai elemente de butaforie, fiindcă experienţa de interpret al artei fin de siècle îl conduce pe scriitorul-artist la o demontare aproape parodică a scenariului decadentist.

S-a remarcat, pe drept cuvânt, că Angelo Mitchievici manifestă un interes minim faţă de naraţiune – de unde şi dificultatea unora, mai bicisnici, de a-i rezuma, şcolăreşte, povestirile. Autorul însuşi mărturiseşte într-un interviu din Suplimentul de cultură că proza sa se alimentează din teoriile advertising-ului: imaginea e repetată soporific, excesiv, până când conţinutul său dispare rămânând numai un contur chitinos... ca de gândac strivit, iar naraţiunea, flexibilă şi plină de buzunare – ne avertizează prozatorul – se supune„vitezei imaginaţiei noastre". De fapt, povestea se asamblează nu în paginile cărţii, ci pe retina cititorului, ceea ce face ca viaţa, cuibărită într-un detaliu de fotografie, ca în filmele lui Antonioni, să se spulbere atunci când imaginea provoacă declicul:„fotografiile întind mâini de care e bine să te fereşti", îl atenţionează Seferis pe căutătorul de adevăr din Maşina cu amintiri.

Cu toate acestea, Mitchievici nu vrea să devină un vânzător de efecte speciale, ascunzând „lipitura", montajul imaginilor prin trucuri narative. Aici, mecanismul amintirii nu „scobeşte" subconştientul pentru a scoate la suprafaţă imaginile depozitate de insul care poartă în memoria afectivă tristeţea unor neîmplinite amoruri de tinereţe – căci am avea atunci de-a face cu un caz banal de stream of consciousness. Seferis frizerul porneşte un turbion de reziduuri străine care haşurează fondul existenţei personajului până într-acolo încât îl transformă într-un virtual scenariu de film de tipul poveştii fără sfârşit. Sub casca de coafor, mintea individului se transformă în receptaculul unei memorii universale, apăsătoare, care rupe chingile individualităţii şi dezmărgineşte fiinţa. Schema eliadescă, de fals mister sau falsă revelaţie, este depăşită astfel, prozatorul revendicând o concepţie holistă asupra materiei. De aceea, chiar dacă fiorul morţii

curentează vertebrele personajelor, thanaticul nu este nicicând o soluţie de evadare sau de redempţiune, pentru că evaziunea nu implică trecerea unui hotar în lumea cealaltă – onirică ori ficţională –, ci cultivarea unor forme de dezmărginire tot în această realitate. Şi Don Juanul din În cealaltă parte a oraşului arată, la un moment dat, un ataşament deosebit faţă de instantaneul fotografic: „În ultimul an îşi găsise un hobby care poate n-avea nici el să dureze foarte mult: fotografia. Timp de o lună fotografiase aproape orice şi apoi, trezindu-se în faţa unui maldăr de fotografii, încercase să le ordoneze. Reuşise să prindă oare ceva din realitate, din miezul lucrurilor? (...) Asimetriile erau şi mai interesante, mai ales atunci când una dintre fotografii în mod misterios oferea substanţa de contrast pentru o alta (...). Două fotografii făcute în părţi total opuse ale oraşului păreau să refacă o legătură neaşteptată printr-un scurtcircuit". Aventura trăită la poli, între temperaturi extreme menite să călească trupul şi să potolească un exces de vitalitate (neconsumat, se pare, nici măcar în alergarea continuă impusă de meseria de ziarist) e totuna cu efortul de a asocia forţat două portrete de femei, două clişee livreşti: Laura şi Beatrice. Staticul se transformă în dinamic, aşa cum, atunci când uneşti două puncte, deja ai obţinut o dreaptă. Sandu, duhovnicul escapadelor amoroase, vehiculează o teorie despre echilibrul universal şi armonia între planetele rotitoare ale triunghiului conjugal. Dar jurnalistul lovit de o formă bizară de strabism erotic suprapune chipurile celor două femei şi găseşte, în final, un singur centru de focalizare pentru identităţile contrastante. Efectul, în recul, e frângerea sinelui, dedublarea, ca formă de expunere maximă şi de deschidere a unghiului de percepţie, de cuprindere a lumii printr-o singură privire telescopică. Pe scurt, o modalitate de contopire cu realitatea vie. Altminteri, toate personajele lui Angelo Mitchievici experimentează fulgurante întâlniri cu propria lor imagine atunci când trec pe lângă vitrine sau oglinzi. Chipurile eroilor săi, încercănate sau ridate, dezabuzate sau buhăite de băutură trec printr-un moment de conştientizare, de ordonare superioară a elementelor fiinţei lor, apoi se sparg în mii de cioburi.

Experimentează, ca în pictura cubistă, o altă formă de organizare, vizuală, a aceleiaşi realităţi dar şi a propriei fiinţe. În fond, nimeni nu vrea să fugă de lumea lui – toţi sunt resemnaţi până la mulţumire cu ceea ce au. Visează să împlinească ceva măreţ, de unde şi proiectarea lor în entităţi gigantice, eroi ai canioanelor, oameni „marlboro", „giganţi" îmbogăţiţi peste noapte printr-un secret legământ cu măruntaiele pământului texan, la fel ca eroul interpretat de James Dean. Există, ce-i drept, tentaţia de a interveni în filmul derulat afară şi surprins în alunecarea pe lângă sau prin inima realităţii din scaunul unui autobuz (Dragostea va începe mâine, Maşina de amintiri), a unui cinematograf (Cinema) sau într-o goană de palpit cardiac (v. Alergătorii). Dar, de cele mai multe ori, aceşti homo bulla şi-ar rescrie viaţa cu mai multă forţă, învestindu-şi trupul cu un capital de vitalitate latent, descoperit, surprinzător, la confruntarea lor cu individul din oglindă. De aceea, cred că medicul mântuit de „dezgust" din Nişte gândaci ar fi conceput povestea lui Gregor Samsa într-o manieră mai agresivă: gândacul metamorfozat se redimensionează şi, în manieră hollywoodiană, el ar trebui să-i înghită pe „scârnavii" oameni. Apoi, „alergătorul" din penultima povestire suferă de un excedent energetic, căci, atunci când vine vremea să guste repaosul concediului, acesta pune în aplicare o concepţie foarte sportivă asupra existenţei, ca şi cum ar vrea să-şi acordeze viteza cu ritmul de accelerare al universului. Iar bătrânul alcoolic din Cinema, îmbibat de singurătate şi cure de coniac, îşi invidiază eroii preferaţi pentru că ei, spre deosebire de dânsul, „au ştiut să trăiască". Chiar şi proiecţiile

RECENZII LITERATURĂ ROMÂNĂ

tenebrosului personaj din Grădinile suspendate vizează un liman al copilăriei, unde băieţii se închipuie la dimensiuni glorioase, de eroi de western. În fapt, incapabili să găsească o fantă spre transcendenţă, protagoniştii povestirilor se întorc spre nişte forme elementare de viaţă. Atracţia se justifică tot în zona captării semnalelor unor entităţi excedentare, misterioase – inima unui întuneric din care se desprind, periculoase, huriile. Scenariile lui Mitchevici sunt poroase de la umezeală, ploile sau ninsorile îmbibă vieţile personajelor, marcând o serie de momente-cheie în economia narativă. Dragostea se constituie şi ea ca formă stihială, capabilă să şteargă conturul ideilor precise sau să se infiltreze insidios în temelia individualităţii (nu întâmplător s-a vorbit despre „japonezăriile" textelor). Personajele luptă cu limitele eului ca să se integreze, tăcute, în fundal, în atmosferă, ca şi cum ar năzui să devină ele însele elemente de decor sau nişte umbre foşnind uşor pe mătase. În caierul prozei lui Angelo Mitchievici s-a prins şi bobul unei poveşti vechi de când lumea: dialectica spirit-trup. Decorporalizarea, descărnarea, transcorporalizarea sunt tot atâtea momente de graţie în existenţa eroilor săi atunci când aceştia iau forma unor „chipuri de aer fierbinte": „era atât de plăcut să simtă cum pielea i se desface în foiţe subţiri, răsfoite de vânt. Pe măsură ce înainta, faţa i se golea de ultimele rămăşite de carne. Îşi simţea oasele ca pe un angrenaj menit să păstreze doar bulbii globilor oculari. Rămâneau doar nervii legaţă ca o plasă albastră" (Dragostea va începe mâine); „Ploaia te spală de oboseală şi de carne" (Grădinile suspendate) etc. Mai mult, adesea oamenii lui Mitchievici constată că au nevoie de frig, de răceala septică a sloiurilor arctice, că picioarele le sunt reci ca şi cum trupul ar trece printr-o stagnare sau anulare. Unii simt fiorii criogenării, alţii se scufundă, la propriu sau la figurat, în vane adânci, funcţionând ca nişte capsule ale timpului.

Ai putea recunoaşte, aici, atracţia unor zei morbizi, subpământeni, însă moartea, dacă amuşină pasul acestor inşi, reprezintă un sfârşit prea blând. În final, nimeni nu e lăsat să moară sau să trăiască la dimensiunea visată. Crud cu plăsmuirile sale, autorul îşi ţine personajele în captivitate, cuprins de un soi de răutăcioşenie prohibitivă, în dosul unor ecrane, panouri transparente sau geamuri securizante, dincolo de care nu se poate trece Chiar dacă vor să scape de„carcasele" lor, eroii lui Mitchievici rămân captivi ai propriei lor forme, damnaţi să trăiască perpetuu, să meargă sau să alerge mai departe ca să-şi consume resursele de vitalitate. Ce înfricoşătoare această trăire la nesfârşit a banalităţii! În fine, contrar unor opinii cam aspre, trebuie spus că proza lui Angelo Mitchevici nu ascunde resorturi„feminine". Ar fi prea banal, nu-i aşa?, să măsurăm feminitatea – chiar atunci când se manifestă într-o voce auctorială androgină – cu şablonul unor prejudecăţi, transformând-o într-un şuierat peiorativ. Pentru că, fără a fi o artă de dragul artei, rafinamentul stilistic al textelor din Cinema şi răbdarea cu care autorul le-a cumpănit până la publicare impune, în floarea maturităţii, un glas viril, cu inflexiuni inconfundabile. Străbătute de vinişoarele unei vitalităţi petulante, manifestată într-o formulă narativă originală, comprimată, emancipată de lăcrămoasa expresie a eului, povestirile cuprinse în Cinema n-ar fi meritat finalul la care le-ar fi sortit un Des Esseintes sau un Paşadia. După repetatele plimbări prin zăvoiul decadent, Angelo Mitchievici a rămas totuşi necontaminat de etica negativă a literatului autist, convins fiind că poveştile trebuie duse la capăt, cu încăpăţânare, chiar şi fără ascultători.

Prof.drd. Roxana PATRAŞ ALECART

7

RECENZII LITERATURĂ ROMÂNĂ

Simfonia lupului

părută mai întâi în limba franceză, lucrarea Simfonia lupului marchează debutul în proză al lui Marius Daniel Popescu. În anul 2008, editura Humanitas publică prima ediţie a cărţii, tradusă, din franceză în română, de Emanoil Marcu.

Aş numi cartea aceasta o partitură pe trei voci, şi aceasta pentru că nu este o carte obişnuită, nu are un fir narativ obişnuit. Textul cărţii este unul deosebit, pentru că majoritatea întâmplărilor relatate aici sunt la persoana a doua singular. În carte se împletesc firele narative a trei povești diferite. Trei poveşti prezentate ca aduceri aminte, ca rememorări ale unei vieţi pline de fapte diverse, unele aparent neimportante, altele foarte importante. E dificil să vorbeşti despre această carte, dificil pentru că, după am menţionat deja, are un discurs foarte fragmentat, adesea o poveste se întrerupe şi începe o alta, pentru ca prima poveste să se reia, de unde fusese întreruptă. Personajul principal al acestei cărţi este cel căruia i se povestesc toate, este cel căruia, paradoxal, i se povesteşte propria viaţă. Propriile întâmplări nasc mai întâi prin vocea bunicului, apoi prin vocea soţiei, chiar şi prin vocea propriei conştiinţe, care retrăieşte toate fazele vieţii trăite până atunci.

A

Este foarte interesant modul prin care se face trecerea de la o poveste la alta, o trecere aparent bruscă, însă toate poveştile sunt strâns legate între ele, sunt legate de un substrat, de o temelie foarte solidă care susţine întregul text. Aş numi de asemenea această carte un periplu al desfiinţării cuvintelor, care se foloseşte de cuvinte pentru a le demonstra inutilitatea, o carte care cu fiecare poveste desfiinţează câte un cuvânt, spunând că acesta "nu ar trebui să existe". Carte a unei "copilării şi adolescenţe făcute din nisip, fructe, coajă, ceai de mentă, de muşeţel şi tei", aceasta debutează cu imaginile şi gândurile unui copil de paisprezece ani, la moartea tatălui său. Este impresionant pasajul în care acesta, amintindu-şi de vorbele tatălui său şi oprindu-se din plâns, îi spune bunicului: "Moartea este o marionetă, bunicule!".

După cum am precizat deja, cartea prezintă poveştile spuse de bunic nepotului despre nepot. Este impresionant amestecul de fraze lungi şi propoziţii scurte, deseori lipsite de predicat. Această manieră de combinare a frezelor reflectă gândirea umană. Aproape incontrolabile, ca şi gândirea umană, aceste fraze lungi, întrepătrunse de propoziţii scurte, dau textului o muzicalitate aparte, făcându-l să semene cu o lucrare muzicală, o simfonie.

Cartea lui Marius Daniel Popescu trece dincolo de limbajul de lemn, dincolo de metafore şi epitete, transformând realitatea în literatură. Reuşeşte să vorbească despre libertate, folosind propriile poveşti de viaţă. Reuşeşte să creeze o imagine a libertăţii printr-un limbaj şi printr-o manieră originală de a vorbi despre viaţă, repetând adesea cuvinte pentru ca apoi să arate cât sunt de inutile. M-a impresionat cartea acesta pentru că, deşi pe alocuri foloseşte cuvinte considerate obscene, în cea mai mare parte prezintă partea sensibilă a omului, în special a bărbaţilor. Este impresionantă de exemplu scena în care, adult fiind, personajul principal, întorcându-se din ţara în care locuia de ceva vreme, opreşte maşina pentru că văzuse un om beat căzut în zăpadă. Îl ia în maşină, şi în timp ce strânge

8

ALECART

de Marius Daniel Popescu

pâinile pe care omul căzând le împrăştiase, personajul principal plânge: "Îngenuncheat pe stratul de gheaţă de pe drum, adunai pâinile. Te târai în genunchi şi aveai pantalonul ud în genunchi, aveai lacrimi în ochi, te-ai gândit […] Trebuie să plâng înainte să trec din nou la volan".

Cartea vorbeşte deschis despre problemele adolescenţilor, despre gândurile lor, despre dorinţele şi plăcerile lor, despre complexele şi intimităţile lor, despre viaţă şi despre moarte. Apropo de moarte… Unul dintre pasajele remarcabile din această carte este acela în care personajul principal îi vorbeşte fiicei sale despre pungi, despre oameni şi despre importanţa culorilor şi despre raportul dintre nuditate şi culori: „Trebuie să găsim culorile nudităţii pentru că naşterea şi moartea nu au haine şi nici ambalaj. Trăim pentru că suntem goi şi tot de asta murim…". Remarcabilă este şi absența numelor, nu ni se oferă numele peronajului principal, nu se dă numele copiilor lui, ale prietenilor lui, ale satului.

Acestă absenţă a numelor şi folosirea persoanei a doua în povestiri aduce cartea într-un stadiu de generalizare, face ca relatările din carte să se plieze pe fiecare cititor.

De asemenea, este de remarcat si lipsa dialogului, a liniei de dialog, vorbele personajului sunt doar citate sau transpuse în vorbire indirectă, dar nu există dialog. Cu siguranță, această carte rămâne specială şi datorită pasajelor care intrigă, care te pot face să o abandonezi pentru scurtă vreme. Frazele se succed însă melodic și leagă cititorul de poveștile originale, care acaparează.

Simfonia lupului, de Marius Daniel Popescu, marchează un debut de succes. Eu nu pot face mai mult decât să recomand acestă carte spre a fi degustată cuvânt după cuvânt.

Dumitriţa-Bianca ROŞIORU, clasa a X-a, "Petru Rareş"

D.Pătraşcu

Lumea i-a ieşit aşa cum a vrut...

n momentul în care maturizarea poetică şi-a pus amprenta salvatoare pe spiritul creator al lui Şerban Axinte. L-a apăsat uşor pe umăr, iar el a întors distrat capul. Apoi i-a întins răbdător mâna şi l-a ajutat să se ridice, invitându-l din priviri să părăsească colţul negru al suferinţei pavate cu patimi, şi să se îndrepte spre draperiile grele şi prăfuite.

Când le-a dat la o parte, lumina caldă i-a mângâiat chipul şi cotlonul întunecat unde a zăbovit atâta timp, a dispărut din câmpul lui vizual.

Povestea poetului damnat, geniu neînţeles şi privat de fericire – fapt ce ia naştere din propria iniţiativă şi pe care o cunoaştem cu toţii – apare în volumul de poezii structurat în trei părţi, fiecare reprezentând o etapă a redescoperirii de sine, ţintă inconştient (sau poate nu) urmărită de Şerban Axinte, dar la care chiar ajunge şi unde îl aşteaptă împăcarea cu el şi implicit, cu lumea.

Suntem martori la două stadii ale devenirii, intercalate de un repaus încărcat de presiune şi suspans.

Primul ni-l înfăţişează pe autor sub forma unui nou om, un om care şia descoperit rostul şi-şi cunoaste scopul existenţial, o fiinţă a cărei conştiinţă se schimbă şi priveşte lumea cu alţi ochi, oferind cu drag alte înţelesuri materiei înconjurătoare. Având în vedere că Şerban Axinte îşi sudează poemele cu esenţa propriei biografii, se poate construi simplu imaginea unui bărbat îndrăgostit, care tocmai a avut imensul curaj de a-şi pecetlui iubirea cu o podoabă pe care o va purta veşnic. Este limpede că această nouă maturizare are ca punct de plecare sentimentul de înălţare căruia o nouă perspectivă a cunoaşterii îi este atât de plăcut dăruită. "să iau o gură de votcă,/ să plec în oraş,/ să mă întorc acasă,/ să privesc ore în şir la manechinele din vitrine,/ să iau forma vasului/ în care scuip dimineaţa şi seara/ tot răul din mine"; Pe alocuri, apar domoale schimburi de replici între omul neuzat şi cel deja "vieţuit", de multe ori cele două individualităţi efectuând schimbarea ordinii fireşti, unde se constată ironia şi autoironia cu care poetul se adresează cenuşii lăsate în urmă, sau invers. "gata, frate, gata,/ totul ţi-a iesit aşa cum ai vrut,/ nu te eschiva/ ai reuşit, asta e,/ eu am pierdut, asta e,/ noi doi am avut o înţelegere".

Ca urmare a jurămintelor asumate, luate cumva şi înaintea unei divinităţi doar de sine ştiute, datoria şi "sacrificiul absolut" sunt cele ce urmează în mai toate cazurile. Aşadar, împlământarea şi creşterea are drept urmare, de cele mai multe ori, ivirea unui "fel de sânt". Această aşteptare are efecte devastatoare asupra spiritului cu tendinţe de redescoperire a poetului, silindu-l să păşească înapoi din cadrul ferestrei şi să se ghemuiască în mijlocul încăperii, să privească speriat în jurul lui, temându-se de necunoscut şi neînţelegând nimic.

O presiune greoaie pare să-i apese spiritul, forţându-l să-şi comprime orizonturile la dimensiunile limitate ale existentei în "Tub". Prospectele ce se succed în acest poem sunt roduri ale unor gânduri mereu pesimiste şi blocate în încercarea de a configure un sens, iar acţiunile şi soluţiile posibile se reduc vertiginos şi devin anonime. acestea sînt oraşele şi satele mele,/ dacă vreau pot să le aprind ca pe nişte tigări;.// şi tubul e tot al meu,/ îl pot înfunda cu vată./ îmi place să mă joc cu

Î

RECENZII LITERATURĂ ROMÂNĂ

de Şerban Axinte

obiectele din jur;/ le vreau smulse din rădăcină,/ smucite.// şi pe mine încearcă cineva să mă prindă,/ să vadă cum miros acum după ce am înghiţit/ rădăcinile albe şi hrănitoare.// [...] bucuria mea de a simţi cuţitul înfipt până în plăsele,/ nu am vocaţie de criminal,/ ci de uriaş doborît în numele unei victorii/ îndelung amînate".

Spiritul lui lasă impresia că se află în repaus, dar în acelaşi timp mintea i se mişcă ameţitor de repede, în timp ce încercările-i de conexiune cu lumea din afară îl folosesc, îi provoacă confuzie şi apoi îl pierd.

Totuşi, spre finalul ciclului, poetul pare că se regăseşte, iar imaginaţia creatoare îi reînvie, sprintenă şi plină de noi idealuri. "nu ştiu dacă voi reuşi să tresar/ ori de câte ori/ cineva îşi va pune capăt zilelor/ în faţa mea;// [...] nu vreau decât să înjur,/ dar nu am talent,/ ar trebui să mă iniţieze cineva"; Rebeliunea pronunţată din ultimul poem este încărcată de iniţiativa debarasării complete de imaginea obişnuită a poetului ce se scaldă în suferinţă şi sângerează pentru a reuşi în final să scrijelească un biet poem. "dar pot să vomit fără profesor/ prelung, în rafale,/ pot să vomit de plăcere, cu optimism;// asta-mi iese".

Volumul călătoriei poetului se încheie cu cele şapte "cîntece" dedicate "asasinului", noua fiinţă ce, odată cu prima suflare, sparge gheaţa din sufletul acestuia şi-i întinde în căuşul palmelor înţelepciunea poetică, o dispoziţie care îşi întipăreşte stadiul în versuri ce emană o stare de căldură nouă, iubitoare, chiar grijulie. "la un moment dat/ cineva îmi va aşeza un copil în braţe;/ voi şti imediat că e un fel de sfânt,/ că va trebui să-l respect,/ să-l iubesc/ aşa cum fac de obicei oamenii".

Acest nou asasin ucide odată pentru totdeauna neîncrederea şi rotunjeşte colţul aflat în beznă, renovând astfel încăperea după bunul plac, în conformitatea cu noua ordine existenţială a poetului. "el gângureşte mulţumit,/ mă urmărăşte cu privirea prin cameră// aştept să-i distragă cineva atenţia/ ca să mă pot furişa/ în urna plină cu cenuşă;// spre sfârşitul nopţii/ ies din ascunzătoare,/ mă spăl". Şerban Axinte a confirmat că procesul de creaţie nu implică mizerie, sânge vărsat sau suferinţă simţită şi apoi exprimată în cuvinte - toate acestea eventual în timp ce spatele plăsmuitorului este întors către societate şi izolarea totală reprezintă unica soluţie propice inspiraţiei! Nu. El deţine şi mânuieşte predispoziţia către arta care se naşte din frumos, prin mijloace cât se poate de estetice.

Spititul său este deocamdată copil, încă exercită fascinaţie pentru orice mărunţiş, dar promite apogeul în momentul atingerii adevăratei etape de adult al literaturii.

Laura CIURUŞNIUC, clasa a XI-a, „Băncilă" C.Pătraşcu ALECART

9

RECENZII LITERATURĂ ROMÂNĂ

Eva nimănui

oezia este genericul subliminal al existenţei, axându-se pe acel dat intuitiv, senzorial şi profilându-se ca un reflex al arcului involuntar, o zvâcnire subiectivă, incertă şi, paradoxal, adevărată.

Scheletul tectonic al lumii îşi pierde vechii indici, configurânduse într-o formă nouă, brută, sângeroasă. Esenţa poeziei, simbolică, complexă, polisemică, conferită de suprapunerea similarităţii pe contiguitate face ca orice metonimie să devină uşor metaforică şi orice metaforă să prindă o nuanţă metonimică.Volumul Aidei Hancer "Eva nimănui" (Editura Vinea, 2008) tinde, prin efectul aprofundat de mozaicare, către un veritabil barochism. Poeta anagramează piese structurale precum religia, etica, iubirea cu un simţ formidabil, dezvoltat de economia extazului liric, prin observaţia elementară a umanului şi prin congruenţa tuturor factorilor în linii simple.

P

Ebuliţia imaginaţiei, colorismul debordant contribuie simţitor la difuzia metonimiei în metaforă. Limbajul utilizat este ambivalent, alternând între colocvialitate şi formalitate, păstrând incifrarea textului tocmai sub cheia accesibilităţii. Discursul abordat este eterogen, flexibil şi, prin urmare, deschis oricărei provocări, tratând cu realism temperat orice temă care ar putea pretinde o falsă pudoare. Cu alte cuvinte, datorită acestei debordanţe discursive, poeta dă impresia unei divulgări totale, a unui curaj adolescentin de a se exprima cu aceeaşi rigurozitate asupra oricărei teme, indiferent de ce implică. Aria tematică este vastă, cuprinzând în poezii de scurtă întindere universuri distincte. Creatoarea oscilează între contemporaneitate şi clasicism, centralizându-şi atenţia asupra unor idei ca moartea, viaţa, credinţa, dragostea la fel ca predecesorii săi şi anihilând orice reacţie critică adversă o dată cu abordarea unei teme noi, ample, ca femeia şi feminitatea.

De fapt, întreg volumul este o inaugurare a unui nou spectru creativ, originalitatea survenind mai mult din perspectivism decât din macerarea acestuia sub formă discursivă. Iată în sprijinul afirmaţiilor anterioare următoarele versuri: "dar femeie înseamnă o senzaţie de disconfort" ("bunule iov"), "fiindcă femeia a fost întotdeauna o piatră de aducere aminte", "femeia putea fi totuşi luată din femeie" ("gemeni II").

Există în consistenţa stilului premisa deductibilă conform căreia creaţia nu e doar rezultatul elaborat în urma procesului de interiorizare, ci şi o luptă colosală dată între eul şi sinele poetei, o încercare de autodepăşire extenuantă, consumând toată energia psihicului pentru a o filtra în vers. Această ambiţie, vulcanul generator de rezonanţă, este foarte bine resimţită şi, mai mult decât atât, expusă aproape programatic, precum în versurile următoare: "Niciodată nu laşi urmele tale pe lucruri /ci urma unei întreceri/…/ dar cu cine să joci când în tine încape un singur duşman" ("Şahiadele"). Remarcabil din punct de vedere structural este şi modul de organizare a spaţiului adoptat de poetă, întrucât versurile au lungimi disproporţionate, cu o rimă albă, ce le conferă nu doar pliabilitate pe planul actual, ci şi o mai mare aderenţă la cititori, datorită apropierii obţinute prin jonglare. Acesta este mai cu seamă cuvântul ideal pentru a desemna ce face Aida Hancer prin poeziile sale. Poeta jonglează cu lucrurile abil într-un abis al

10

ALECART

de Aida Hancer

copilăriei sale. Există multe titluri în volumul său făcând referire la dimensiunea obiectivă, palpabilă a lumii: "Lucruri", "Lucrurile despre care". Poezia Aidei resuscitează staticul tocmai prin profilarea ocultismului şi a imobilităţii specifice.

Obiectele devin vii nu atât prin personificare, cât mai ales prin accentuarea aproape agresivă a statutului lor, prin insuflarea dinamicii rezultate din interacţionarea cu

RECENZII LITERATURĂ ROMÂNĂ

Absolutul. Astfel se recurge la sacralizarea sensului, la incifrarea mesajului, ca în aceste versuri: "atunci când Dumnezeu se uită în ochii tăi/ şi nu te poţi folosi de vederea lor" ("Bunule Iov"), "dacă mai face puţin mai ca tine/ n-aş fi oare un lucru vechi demn de privit" ("40 zile plus"). Spiritul creator ajunge la un moment dat să rivalizeze cu divinitatea, dând viaţă obiectelor din condei, asemănându-se cu acel Dionis căzut din oniricul selenar, cu acel Lucifer fugărit din Eden. Dragostea motivantă etichetează inclusiv scriitura într-o manieră în care cititorul reuşeşte să scape de tipicul complex de a rigidiza un text la o primă lecturare sau chiar înainte.

Este în versurile poetei mai mult dragostea de a scrie exprimată într-un stil confesiv, decât evidenţierea dragostei ca simplă centralizare discursivă: "atunci eu ridic pătura care mă acoperă/ şi-o aşez la loc/ cu dragoste de mine/ cu dragoste pentru ceea ce se întâmplă" ("scenia 30"), "iar dragostea noastră umple/ vase cu sare/ şi-n vase cu sare inima se opreşte" ("bunule iov"). Se observă la Aida Hancer o echilibrare şocantă şi totuşi naturală între talerul spiritului generator şi cel fiziologic.

Fiecare durere, fiecare iubire sau fiecare taină este trăită cu o patimă cutremurătoare, resimţită chiar şi la nivel fiziologic, precum în versurile ce urmează: "plămânii mei nu sunt palate de cleştar/ şi cu toate astea/ somnul se cuibăreşte în ei/ cu mâinile reci" ( "scenia 30"), "aerul meu are în el sânge şi carne/ şi are nevoie de oameni" ("al doilea crez după mântuire"). Poeta se autoevaluează, în multe dintre textele sale, adesea depreciativ. Este destul de dificil de identificat în asemenea cazuri dacă tema abordată este artă poetică, dar sunt semnele unor contrucții programatice: "în căptuşeala fiecărui costum/ ascund un poem/ şi el face uşoară trecerea mea în decor" ("sunt un actor la circul de stat"), "am avut şi poeme mai bune" ("lucruri"), "poezia mea e numai o acţiune de protest/ o gravă lipsă de respect la adresa individualităţii" ("primul poem interzis"). Un caz particular îl reprezintă motivul androginului, specific, de altfel, scrierii echivoce motiv surprins şi dezvoltat în sfera femininului compensativ, în versuri dense: "un el născut cu faţa în jos şi născut aşa cu femeia în el/ ei doi erau androginul în androgin" ("gemeni final"), "suflete de aracet crescute unul în altul" ("astăzi cineva a montat pe peretele care ne desparte"). În concluzie, volumul "Eva nimănui", scris de Aida Hancer, este o apariţie remarcabilă, în care sunt înzestrate cu un tip avansat de credibilitate, datorată nu doar coinciderii cu planul cotidian, ci şi firescului cu care sunt formulate, reuşind într-o vreme a pripei şi a rigidului să sensibilizeze şi aducând cititorul, cel puţin în momentul lecturării, la stadiul de intuiţie a valorii.

D.Pătraşcu

Sabinne-Marie ŢĂRANU, clasa a X-a,"Petru Rareş

ALECART

11

RECENZII LITERATURĂ ROMÂNĂ

Băiuţeii răim în era tehnologiei, a informaţiei ce ne asaltează şi ne agresează din toate părţile. O eră a vertijului, a grabei, a vitezei, în care fiecare îşi vede de propria persoană şi de propriile interese, în care toţi am devenit egoişti, flămânzi după putere şi faimă, după o realizare în plan material în această lume, în care ne folosim de ceilalţi şi în care am uitat să fim indivizi şi am devenit o masă. O eră în care fantasticul, magicul, “miracolul” nu numai că nu-şi mai au rostul, dar şi-au pierdut înţelesul. Ne-am pierdut credinţa că Dumnezeu există şi că în lume se găsesc, pe lângă oameni, şi spiriduşi, Tarzani, lupte între armatele americane şi cele indiene, ori fraţi salvatori ce te pot scoate din mâinile inamicului. Dar, în special, ne-am pierdut imaginaţia şi inocenţa. Copilăria noastră a fost uitată într-un sertar îndepărtat al memoriei, adânc îngropată pentru ca adultul să nu mai redevină ce-a fost odată, să nu mai aibă habar de cum era la începutul acestei călătorii numite viaţă.

Romanul celor doi fraţi, Filip şi Matei Florian, Băiuţeii, are ca scop reîntoarcerea simbolică în acea lume a copilăriei în care cercetezi, descoperi şi iei ca atare, nu te întrebi de unde provine sau ce finalitate au lucrurile, sentimentele, senzaţiile; o lume în care poţi fi cine vrei, de la Rahan - un alter-ego al copilului Filip ce se aseamănă cu un Tarzan romanesc - la soldat în războiul dintre americani şi indieni sau chiar o lume în care Mateiul mare are o conversaţie închipuită cu Mateiul mic.

Aceasta este lumea copilăriei celor doi fraţi. Două viziuni asupra propriilor lumi, dar şi asupra imaginii frăţiorului mai mic, întruchipat de Matei. O copilărie sub steagul comunist, marcată în special de victoriile şi eşecurile echipei lor de suflet, Dinamo.În esenţă, romanul descrie cum a evoluat viaţa lor în primii ani, cum au apărut Ştimşi Ştam (doi spiriduşi, foarte buni prieteni cu Matei) sau cum Filip îşi creează o nouă identitate, Rahan, un personaj puternic, ce uneori are unele accese de furie şi astfel se transformă într-un drăcuşor sau într-o furtună,

T

D.Pătraşcu

12

ALECART

de Filip şi Matei Florian

răsturnând, spărgând, lovind, rupând. Sau cum Filip, dinamovist convins, ajunge să joace fotbal la Steaua (aceasta fiind "singura mârşăvie" din întreg romanul ).

Copilăria lui Matei înseamnă şi războaiele cu ceilalţi băieţi, jocurile de-a v-aţi ascunselea ori scantoalcele primite de la "bărbaţi în halat şi papuci de casă". Matei dovedeşte şi el că deţine puterea de a se dedubla, devenind un Matei vindicativ, ce-şi revarsă furia pe păpuşi, rupându-le capul şi apoi aruncându-le, transformându-se în astfel de momente într-un„ucigaş de păpuşi".

Fiecare dintre fraţi îşi exprimă, pe lângă amintiri, şi dezamăgirile, uimirea, sentimentul miraculosului cotidian provocate de dezacordurile şi acordurile dintre ei legate de spusele şi reacţiile celuilalt. Un exemplu ar fi momentul când Matei se arată supărat de faptul că fratele său mai mare l-a botezat pe unul dintre prietenii spiriduşi Tim şi nu Ştim, ceea ce l-a "americănizat" – spre dezamăgirea cruntă a celui mai mic care nu poate accepta „trădarea". Un alt exemplu este momentul când Filip nu este de acord cu afirmaţia lui Matei cum că fraţii mai mari au mintea mai la lucruri noi, la miracole. Şi povestea continuă prin „colecţionarea" de astfel de momente rupte trecutului. Copilăria se desfăşoară în atmosfera vieţii de familie: o mamă iubitoare, un tată mai degrabă absent, dar cu pretenţii şi un bunic ce i-a insuflat lui Filip dorinţa de a citi şi altceva decât basme.Radu Cosaşu atrăgea atenţia asupra faptului că cei doi "fac un cult al unor personalităţi numite Geo Limonadă, Giani Morandi, Rome Ochelaru, Rahan, Brusli, Oneaţă, prinse cu toate, ca în finalurile dansante ale lui Fellini,„în filmele văzute cu tata pe Bulevardul Filmului".

Aceasta este lumea lui Filip şi Matei - o lume plină de culoare, parfum, un topos numit Strada Băiuţ, adică viaţă, bătăi şi iubiri, tot felul de universuri paralele, personaje fantastice şi noi experienţe.Acelaşi Radu Cosaşu îşi exprima bucuria şi uimirea faţă de un roman atât de ingenios constriut, din "farmec" şi "haz nebun" ce constituie, în subsidiar, şi un reproş adus comunismului, fiind cel mai "perfid" roman anticeauşist, roman în care se bagatelizează comunismul prin transformarea "lucrurilor mişto " în lucruri foarte importante. Acele "lucruri importante" sunt, aşa cum afirmă Radu Cosaşu, "obiecte şi fiinţe laolaltă, tot ce mişcă şi nu mişcă, mamele, taţii, bunicii, frăţiorii, bicicletele, funigeii, profesoarele şi fotbalul minut cu minut, duminică de duminică, vedenii, fandacsii şi miracole până la acel strigăt magic de pe stradă : << tiche goae, ooooo! >>. Ei fac din fleacuri precum săpunul Fa sau tenişii Dragăşani - idei decisive. Ei fac din nimicuri, din bomboane cubaneze, din şoşete flauşate, din chipul unui maior, dintr-un chiştoc de ţigară o politică a sentimentelor şi o imagine a Patriei." În concluzie, acest roman merită citit nu numai o dată, ci ori de câte ori vreţi să vă cufundaţi într-o lume a inocenţei, a copilăriei şi a năzbâtiilor din care nu lipsesc însă problemele grave. Vorbele în jargon atrag şi oferă izul unei alte lumi, îţi stârnesc curiozitatea şi te încântă cu sinceritatea, dezinvoltura şi voioşia lor. Nu veţi regreta alegerea făcută, deoarece în acest roman vă veţi întâlni cu doi Nica ai zilelor noastre, neastâmpăraţi, rebeli şi predispuşi la a intra în belele.

Marta ENACHE, clasa a X-a, "Băncilă"

RECENZII LITERATURĂ ROMÂNĂ

Cartea cu pitici coloraţi sau Şi Hams Şi Regretel

ună dimineaţa!" - aşa debutează ultimul roman al lui Matei Florian şi această urare ne întâmpină la începtul fiecăruia dintre capitolele sale, candid şi enigmatic în acelaşi timp, ca orice intrare în universul unei noi zile, pe care încercăm să-l determinăm a rămâne fast. Se pare ca aşa voi începe şi eu acest elogiu adus unei cărţi ce iniţial mi s-a părut poate copilăroasă, apoi m-a refuzat, într-un final fascinându-mă şi acceptându-mă.

O să încerc să vă fac curioşi fără a descrie aproape deloc firul epic, pentru că mi se pare că aş ştirbi o parte din farmecul transmis de autor. Şi Hams Şi Regretel poate fi considerată o carte aparent lipsită de acţiune, în care se conturează mai întâi imaginea unui om ce s-a izolat de lume dintr-un motiv necunoscut, apoi lumea unor pitici coloraţi din ceaţă şi în final, ei bine, doar finalul.

Structurată în şase scrisori adresate fostei iubite a naratorului, cartea prezintă de asemenea diferite detalii care ar putea fi considerate cu uşurinţă neimportante, dar care oferă o imagine asupra modului de gândire a personajului principal. Minuţios configurată este şi lumea piticilor coloraţi, ce este redată cu ajutorul unor scurte clasificări a acestora; e o lume în care domneşte ordinea, fără a dispărea însă suferinţa…

Un alt detaliu interesant îl reprezintă faptul că, deşi cartea debutează cu vocea personajului din lumea oamenilor, ea se termină (vă asigur că nu întâmplător) cu cea a piticilor. Un loc important îl deţine şi metamorfoza lui Hams în "Şi Hams Şi Regreţel" (numele unui singur personaj), dar şi identificarea de destin a naratorului cu Hams, aceştia trăind o tragedie asemănătoare ce a avut asupra lor influenţe ireversibile. Am putea oare spune că aceste personaje sunt unul şi acelasi lucru, chiar dacă figurează în lumi diferite? Iată o întrebare la care nu există decât răspunsuri individuale, în funcţie de cât vă lasă să vedeţi - sau să ghiciţi – personajele lui Matei Florian!

Treptat, cei trei pitici: Altfred, Hams şi Usi, se infiltrează tot mai adânc în viaţa şi subconştientul personajului-narator, odată cu aceasta transfigurându-şi, prin mărturisire, în cadrul scrisorilor trecutul, opiniile şi prejudecăţile. Poate părea ciudat că aceşti pitici sunt luaţi atât de în serios, dar ei nu sunt doar nişte entităţi plate, ce duc o viaţă lipsită de probleme, ci personaje individuale, cu trăsături bine definite, ce ar putea fi atribuite oricărui om. Traumele lor pot fi înţelese în strânsă legătură cu cele din societatea noastră: originea neclară sau ruşinoasă (ce poate nu mai este la fel de tulburătoare acum) în cazul lui Usi, diferenţele fundamentale dintre părinţi pentru Altfred şi, nu în ultimul rând, iubirea ratată pentru Hams. Se creează treptat o legătură subtilă, ce merge pâna la identificarea semitotală a celor două lumi, dar şi între personajul principal şi Hams. Dacă urmărim evoluţia personajului-narator, vom observa că în interiorul acestuia se configurează tot mai accentuat sentimentul de vinovăţie şi, într-un fel, de claustrofobie. Privind retrospectiv, după ce am terminat ultima pagină a romanului şi când misterul este dezlegat, când deznodământul şi sensul cărţii ne izbesc în faţă, ne amintim de senzaţia de degradare pe care am resimţit-o poate mai accentuat în unele momente. De la o simplă scrisoare ce cuprinde numeroase observaţii personale, capitolele prezintă şi posibilele reacţii aşteptate la cele povestite ce apoi stârnesc un val de insatisfacţie şi chiar violenţă. În final, disperarea şi nevoia de persoana iubită

B

de Matei Florian

revin obsesiv în mai toate rândurile, ultima parte semănând cu însemnările unui om ce halucinează. Sau poate chiar aşa era….M-am întrebat dacă acest personaj dezinvolt în faţa colii de hârtie este cu adevărat nebun sau nu…Oare este? Dar (mai) contează?

Chiar dacă unii vor considera răspunsul la această întrebare vital şi vor încerca să descopere cât din existenţa piticilor este "realitate" şi cât dobândeşte consistenţă doar în mintea şi sufletul naratorului, sunt de părere că această carte îi va fascina pe toţi cei ce o vor urmări cu mintea deschisă până la final. Important e să ajungeţi la acel punct în care romanul vă va acapara şi integra în el; atunci o să doriţi să-l soarbeţi dintr-o răsuflare şi să îl resimţiţi pe deplin, lăsându-vă senzaţii vii pentru o perioadă îndelungată.

Cu siguranţă, Şi Hams Si Regretel e un roman ce vă va scoate din monotonie şi care merită citit măcar pentru a fi apoi încadrată în sfera experimentului literar, deşi sunt convinsă că nu va rămâne doar atât. Aşa a început şi pentru mine, nimic mai mult decât ca un simplu exerciţiu de voinţă, o schimbare de registru. Apoi i-am descoperit originalitatea şi puterea de fascinaţie.

Mădălina TVARDOCHLIB, clasa a X-a, "Naţional"

D.Pătraşcu

ALECART

13

RECENZII LITERATURĂ ROMÂNĂ

Istoria romanţată

a unui safari D

eparte de a captiva prin intensitatea acţiunii sau a complexităţii psihologice a personajelor, cartea Danielei Zeca înglobează calmul, amorţeala şi aromele exotice ale Africii din perspectiva femeii îndrăgostite care aleargă după un vis şi care se lasă condusă de acesta.

Trezirea este mai mult sau mai puţin explicit evitată, întrucât ar aduce cu sine realitateagreu de suportat.

Romanul debutează direct în peisajul Africii şi redă cap-coadă aventura protagonistei Darrielle cu magnatul Mehria. Amintirile de dinaintea venirii în Magreb sunt puţine şi apar ca nişte licăriri pierdute în fascinaţia femeii pentru amantul ei şi pentru universul impresionant care i se infăţişează.

Marea, vieţile ascunse ale marocanilor, bucătăria tradiţională, contrastul interesant dintre concepţiile şi comportamentele a două societăţi opuse, religia, obiceiurile, erotismul sunt coordonatele principale şi omniprezente ale romanului. Descrierea lor se face în paralel cu evoluţia relaţiei neobişnuite dintre Darrielle şi Mehria şi nu îşi pierde încărcătura afectivă pe parcursul acomodării la un mediu de viaţă excentric. În sensul evidenţierii diferenţelor dintre cele două lumi sunt relevante scrisorile trimise Darriellei de către prietena sa rămasă la locul de muncă. Acestea sunt desprinse de firul narativ şi rămân fără răspuns, poate tocmai pentru a grada ascendent şi înstrăinarea de viaţa superficială în care predomină cotidianul şi afinitatea pentru strălucirea urbană. De remarcat limbajul limitat spre ordinar al expeditoarei, făcând notă discordantă cu bogăţia termenilor folosiţi în redarea cu acurateţe a imaginilor, aromelor şi a senzaţiilor intense date de mirajul african.

Fiecare personaj aparţine unei tipologii caracteristice societăţii marocane.

Astfel, cititorul priveşte prin lupă şi excentricitatea relaţiilor, a ocupaţiilor şi a preocupărilor marocanilor nu numai cea a preparatelor şi a peisajelor. Pornind de la Mehria, aventurierul şarmant şi dur, dar vulnerabil, de la bătrâna gospodină care l-a crescut ca o mamă, continuând cu Rhyme, care rămâne însărcinată cu Mehria pentru a-şi salva mariajul şi sfârşind cu Sousse Anne, reflexie a ceea ce ar putea deveni Darrielle după o perioadă

de Daniela Zeca

îndelungată petrecută în Magreb, acţiunea se configurează pe baza alternării faptelor „concrete" cu sentimentele, dilemele şi frământările interioare ale protagonistei.

Odată cu trecerea timpului, deşi devine tot mai familiarizată cu ceea ce presupune viaţa în Maroc, Darrielle se simte ca o intrusă, cu atât mai mult cu cât nu se află acolo ca iubită oficială, ci ca amantă. O scenă reprezentativă pentru ultimul ei stadiu de adaptare este cea în care, neobişnuită cu mirosul puternic al florilor de portocal, se îmbolnăveşte, face febră şi ajunge chiar pe punctul de a muri, dar îşi revine miraculos şi se reface.

Cu toate acestea, sentimentul de nepotrivire în cadru se face tot mai puternic simţit şi este dublat de comportamentul lui Mehria. Acesta pare a se deschide în faţa Darriellei mult prea târziu pentru a mai putea schimba decizia ei de a-l părăsi şi de a se întoarce la viaţa ei anterioară. În cele din urmă, femeia pleacă, lăsând totul pustiu în vieţile celor de care se ataşase.

Finalul? Doi îndrăgostiţi separaţi de diferenţele culturale dintre ei, pasiunea pentru extravaganţa Africii culminând în nostalgia despărţirii uşor de anticipat, o ruptură mai profundă decât dulcegăriile de până-la-adânci-bătrâneţi.

Ca o adiere caldă în aerul apăsător al literaturii contemporane, un roman simplu şi firesc realizat, Istoria romanţată a unui safari suflă valuri de exotism colorate în tonurile pastelate ale unei aventuri trecute prin filtrul sentimentalismului unei scriitoare evocative.

Ruxandra POPESCU, clasa a X-a, "Naţional”

D.Pătraşcu

14

ALECART

Cum să te salvezi în şoapte

Cartea șoaptelor de Varujan Vosganian

um poți fi ceea ce n-ai putut împlini? Cum poți consuma din substanța comună a vieții, negând, în același timp, existența sa pe pământ și cum poți accepta un destin netrăit, nefiltrat prin propriile simțuri, drept cel mai adevărat și real pentru sine?

E vorba despre cazul lui Varujan Vosganian și Cartea șoaptelor - un spectacol de idei expuse în formulări memorabile prin pregnanța aforismului.

Avem cu toții parte de o poveste dramatică a poporului armean ce se țese pe canvaua romanului din memoriile unui copil ascultînd vorbele batrînilor săi. Mai mult decăt atât, aceste cuvinte, ascunzînd în sine esența unei înțelepciuni milenare, oferă posibilitatea explorării unui adevărat “cod”al adevărurilor experimentate ale vieții. În cimitirul armenesc din Focșani, la începutul anilor '60, trecînd prin apocalipsa secolului 20, prin masacre, exilări și războaie, cei ce-au reușit să supravețuiască instituie un adevărat cult al șoaptelor. Ei își îmblânzesc vocea, vorbesc încet despre cancerul politic ce-i mutilase, vindecîndu-se doar parțial, căci amintirile tot dăinuie în ipostaza fricii de a fi auzite. Este remarcabil pentru noi, toți consumatorii literaturii autohtone, faptul că istoria prigoanei și exterminării armenilor debutează ca subiectul unui roman fresh-publicat.

Cartea șoaptelor e cartea unei națiuni ce concepe o operă, însă ezită să o scrie, se ascunde după cortina paginilor și devine un fel de sufleur. Refuzul de a vorbi direct presupune, aici, acceptarea posibilității de a glăsui prin intermediul altuia, mai exact al nepotului învățat să asculte marile drame în timpul jocului pe sub masa din curte.

C

RECENZII LITERATURĂ ROMÂNĂ

“Trimiteți copilul ăsta de aici “- strigau unii dintre maturi. Nu! Întotdeauna trebuie să rămînă cineva care să povestească, care să absoarbă plânsul înăbușit și lacrimile proaspete ale supravețuitorilor. Doar că aici, bineînțeles, vocea

nu aparține cronicarului, ci se identifică în persoana celor despre care se scrie cronica. Avem impresia prezenței titanice a celor doi bunei, autorul-narator existând parcă doar teoretic: pur și simplu are loc transferul simbolic de har oratoricscriitoricesc de la descendenți la urmași ca un manifest de tămăduire testimonială.

Memoriile lui Vosganian nu încep în Focșaniul copilăriei lui, ci evadează mult mai departe de Sivas ,,în Diarbekir, în Biltlis, în Adana, în Trabizonda” și în toate regiunile de baștină ale eroilor cărții sale pe care ar fi dorit să le colinde împreună cu ei. Așadar, pe lângă frontierele realității dureroase, avem prilejul să traversăm și ariile ficțiunii interpretative, nepătrunse vreodată de povestitor, dar considerate a fi cele mai veritabile. Iată viața istorică a “Cărții șoaptelor” în sensul ei larg, cu destine particulare ce s-au delimitat și s-au modelat aici potrivit cu pragurile atinse și de nedepășit.

Să parcurgem cîteva segmente temporale și să cunoaștem cîâteva personaje memorabile a căror apariție pe scena romanului a fost făcută fără regie prealabilă! Viața lor, ca un imens dosar întocmit din aglomerări și grupări de date consumate, e„deschisă” acum spre a fi citită drept operă istoriografică.

Călătoria începe în maniera tradițională a literaturii memorialistice, învăluită în aura fantasmelor panteiste și a mirosurilor amprentate în tânăra memorie olfactiv-afectivă a povestitorului. Sunt descrise locurile natale învăluite într-o tihnă patriarhală. E un paradis inocent în care există deocamdată un nuc uriaș, considerat “înger și învățător bătrân”, o străduță armenească plutind printre aburii cafelei proaspăt prăjite, un bunic-fotograf gătind baclava și împărțind-o tuturor în porții egale. Acesta e Edenul “cronicarului”, neatins încă de realitate și ambalat în propriul idealism, căci vremurile sunt tulburi. De fapt, au fost mereu așa.

Nu răsare niciodată soarele pe cerul unei etnii asuprite. Narațiunea se realizează întotdeauna în sensul construcției tematicii grave și nu avansează liniar, ci în cercuri

D.Pătraşcu

ALECART

15

RECENZII LITERATURĂ ROMÂNĂ

concentrice. Nu conținutul poveștilor în sine constituie esența, ci semnificația și rezonanța lor tragică. Chiar dacă la început persistă iluzia păcii, în realitate e deja cioplită fresca unei suferințe supraindividuale.

Bunicii - Garabet Vosganian și Setrak Melichian, trecuseră prin infernul războaielor, învățînd „a vorbi în șoaptă”, iar această vocație e de un simbolism expresiv aici. Nimic nu-i salvează pe acești oameni decât asumarea unei vieți inhibate și înăbușite; de aceea, ei poartă mereu cu sine stigmatul şi mândria supravețuitorilor.

De ce ei, împreună cu alte mii de , nu s-au lăsat pradă corbilor Anatoliei și nu s-au înecat în apele Eufratului? Vina poate fi răscumpărată doar prin retragrea din toate categoriile cotidianului și, tocmai de aceea, acești bătrîni Ovanes Krikorian, Dicran Bedrosian, Agop Aslamian, Vrej Papazian, Arșag clopotarul, părintele Varjabedian și cizmarii Anton și Krikor - veghează mereu în tihna cavoului lui Seferian, ca un ritual de rezistență împotriva celor din exterior.

Aici, la lumina focului de lumânare și sub zgomotul știrilor actuale captate de radioul fidel cu antenă, se redeșteaptă un veac de plâns gâtuit, de doliu nedus pînă la capăt după morții ce n-au mai fost culcați în sicrie, ci pierduți pe undeva.

Eroii așteaptă “venirea americanilor”. Ziua de 24 aprilie 1915, în care le-a fost ucis cel mai mare poet – Daniel Varujan, precum și genocidul continuat pînă în 1922, deportările, masacrele din Trabizonda - toate s-au consumat, născând speranța într-un viitor mai liniştit.

Pentru ce Misak Torlakian împreună cu ceilalți camarazi ai săi si-au propus să-l pedepsească pe Djivanșir, responsabil pentru omorurile din 1918 a peste douazeci de mii de armeni din Baku?

Pentru ce Onik Tokatlian organiza refugierea secretă a poporului său în toate colţurile lumii, departe, cât mai departe de bolșevism?

Pentru ce generalul Dro luptase de partea fasciștilor și a costruit iluzia scăpării asigurate de germani?

Pentru ce Narodunghian organizase cruciade împotriva comuniștilor, prin simplul fapt că redeștepta masoneria în România, apropiind-o astfel de puterile europene și transatlantice?

Răspunsul e mereu acelaşi, deşi îmbracă forme diferite: pentru că se dorea evadarea din acest destin comun.

Aşa cum tentativa eliberării constituia atunci un tranchilizant, tot astfel, realitatea actuală devine leacul realitații anterioare. La Vosganian, fenomenul e total invers: boala trecutului e percepută cu acuitate tocmai acum cînd se alcătuiește “ fișa clinică ” cu numărul armenilor îngropați mai mult sub statistici decît în țărînă. Tocmai de aceea în Cartea șoaptelor nu există neutralitate naratologică. Panorama evenimentelor istorice se instituie sub un unghi asumat subiectiv prin care se realizează cu ușurință saltul introspectiv în istorie. Astfel, romanul Cartea șoaptelor devine efortul autorului de definire a propriului “eu” prin punerea în funcțiune a mecanismului temporal de întoarcere spre rădăcinile sale îndoliate.

Trecem prin satul Vadu Roșca, incendiat de comuniști în dimineața zilei de 4 decembrie1957, îi vedem pe cei treizeci și opt de răniți și zece morți, apoi ne deplasăm în toamna anului 1914 cînd armata otomană începe înrolările armenilor în război, iar Hartin Fringhian reușește să fugă, devenind mai tîrziu

16

ALECART

RECENZII LITERATURĂ ROMÂNĂ

proprietarul cîtorva fabrici de zahăr privatizate în comunism. Îl însoțim atunci cînd de frică se retrage în munții Vrancei și moare de sărăcie ca vânzător de nuci. Iarăși ne întoarcem în 1915 și trecem cu tot convoiul prin cele opt ”Cercuri ale morții” din deșertul Deir-ez-Zor, parcurgem drumul exilului în Siberia împreună cu Vagharșah Hovnanian și nu ajungem la locul , căci deportatul moare descălțat și de friguri la Lubianka.

O mulțime de vieți împletite într-un singur mănunchi. O gamă bogată a modalităților cruzimii umane. Drama poporului armean nu e un exemplu singular, ci unul multiplicat la fabrica disputelor etno-politico-teritoriale.

Iertarea prin reamintire e sadismul sufletelor rănite manifestat față de acuzați. Priviți ce au săvârșit rău-făptașii! Câți au decedat și câți au rămas pentru a-i reevoca pe cei plecați fără întoarcere, pentru că ”noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem, ci prin morții pe care fiecare îi plînge”. Ne asemănăm prin viețile netrăite, prin ceea ce n-am făcut și, probabil, nici nu vom face.

Aici începe ființa, odată cu ceea ce ”n-a fost sa fie”, mergând până la ceea ce “ar fi vrut să fie”. Tot așa începe și romanul lui Varujan Vosganian. Tot așa se nasc primele șoapte. Tot așa cineva se salvează în ele. Tot așa se termină o carte. Tot așa venim și plecăm cu toții. Tot așa...

Ecaterina REUS, clasa a XI-a, „Băncilă"

A. Gorea A. Gorea

ALECART

17

RECENZII LITERATURĂ ROMÂNĂ

Lizoanca la 11 ani izoanca la 11 ani este cel de-al patrulea roman al Doinei Ruşti.

Această ultimă apariţie editorială întregeşte profilul creator al prozatoarei ce şi-a pus semnătura anterior pe incitantele şi controversatele volume: Fantoma de la moară, Zogru, Omuleţul roşu. Dacă în primele romane se prezintă aspecte din "istoria" recentă a României (o realitate netransfigurată decât de dorinţa de a fi înfăţişată cât mai realist cu putinţă) sau se avertizează asupra impactului internetului, în Lizoanca la 11 ani, prozatoarea creează povestea de viaţă a unei micuţe prostituate, insistând atât pe episoadele crunte, dureroase, cât şi pe micile bucurii ale existenţei acesteia.

Doina Ruşti reuşeşte să inducă o notă de compasiune faţă de protagonista romanului, Eliza Niţă, obligată să îşi ofere aproape oricui trupul; aceasta este prezentată ca "o fetiţă dârză, inteligentă şi care trebuie să facă faţă unei lumi teribile, fiind o luptătoare". Poate în configurarea caracterului Elizei, dincolo de şocantele aspecte ale realităţii căreia trebuie să îi facă faţă, autoarea a pus ceva din inocenţa propriei copilării, dar şi din trauma suferită în urma pierderii tatălui, ucis în condiţii misterioase când avea, exact ca Lizoanca, doar 11 ani..

Acţiunea se petrece în judeţul Ilfov, într-o comună de pe malul Neajlovului. Ea începe să capete consistenţă şi forţă epică odată cu secvenţa în care se descrie bătaia primită de Lizoanca de la tatăl său, Cristel. Acesta este o persoană violentă, dar agresivitatea nu ţine atât de firea lui, ci este amplificată şi de

L

de Doina Ruşti

comportamentul fiicei, care, spre deosebire de fratele mai mare, nu învaţă şi se vinde oricui, chiar şi unui bătrân care are peste optzeci de ani. Cristel îi "administrează" periodic palme menite să o determine pe fetiţă să renunţe la a se vinde atât de uşor, căci nu vrea să se facă de ruşine în sat. Naratorul ne dezvăluie că tatăl însuşi suferise ruşinea, copil fiind, de a şti că mama sa îşi petrece timpul cu mai mulţi bărbaţi pentru a reuşi să-l crească, adevăr aflat la vârsta pe care o are Lizoanca însăşi. Pe de altă parte, fetiţa alege drumul acesta şi din cauza tatălui care o bate permanent. Cei doi ajung să se urască, naratorul sugerând că îndârjirea fetei de a urma calea pe care a ales-o şi violenţa tatălui îşi au originea în incapacitatea acestuia de a rezolva unele probleme familiale, dar, mai ales, de a asigura traiul decent al familiei sale: de aceea, ca agresor se afirmă pe sine cu preţul umilirii şi subjugării victimei.

Se observă relativ uşor preluarea de către Doina Ruşti a unor teme sau motive ce au "făcut carieră" în literatura română; critica a remarcat, de exemplu, descrierea violenţei în familie pe linia Moromeţilor lui Preda - la care se adaugă valorificarea unui realism "senzaţional", ce conferă o puternică impresie de ancorare în actualitate: plecarea Lizoancăi de acasă sau comportamentul sălbatic al acesteia; cei de-o seamă cu ea "îi spuseseră Lizoanca de-a dracu' ce era. I-ar fi putut zice Eliza, Eli sau Lizica. Dar nu i s-ar fi potrivit. Pe când Lizoanca era ca o mănuşă: o arăta ursuză şi greu de clintit". De altfel, nici părerea celor din sat despre Eliza – cum că ar

D.Pătraşcu

18

ALECART

RECENZII LITERATURĂ ROMÂNĂ

fi o fetiţă incapabilă de a putea clădi ceva durabil, de unde şi dispreţul lor - nu este tocmai o noutate a psihologiei umane, romanele realiste şi naturaliste insistând pe astfel de detalii.

Personaje care ajută la "rotunjirea" acţiunii, ca bătrânul Greblă de la magazin, Petrache Notarul sau Sanitara din sat sunt surprinse atât în prezentul interacţiunii cu Lizoanca, dar şi la vârsta de unsprezece ani, naratorul subliniindu-le fiecăruia întâmplarea care i-a marcat existenţa, formându-se astfel o compoziţie în ţesătură. Schema epică este simplă, derizorie am putea spune, adevărul surprins de autoare nemaisurprinzând astăzi pe nimeni, obişnuiţi fiind cu aceste drame ce ne asaltează din emisiuni tip dezbatere sau din jurnalele de ştiri de după-amiaza.

Lizoanca a renunţat la şcoală şi a devenit prostitutuată atunci când prietena ei, Goarna, i-a propus să câştige un ban uşor. Pendulând între candoare şi prostie, Lizoanca mărturiseşte că ei prostituţia i se părea ceva minunat, neavând impresia în niciun fel că îşi vinde trupul şi că nu se mai poate dezvolta armonios. Motivele pot părea halucinante, dacă nu ar fi cele pe care victimele reale ale unor situaţii asemănătoare, nu le-ar evoca. În primul rând, îi plăcea cum se armonizează literele formând cuvântul "prostituţie" şi cum se pronunţă; în al doilea rând, îşi petrecea ziua cu Goarna, Nuţa şi prietenul lor, Titoaşcă, iar seara, se ducea la clienţii din sat şi dormea la ei, într-un loc cald, cu televizor şi mâncare. Acestea sunt argumentele forte pe care Lizoanca le livrează oricui este interesat de viaţa pe care o duce.

Atunci când Sanitara a aflat că fetiţa are sifilis, a dat repede vestea la televiziune, „cazul" ajungând să fie dezbătut pe toate posturile şi în cotidienele mari. Toţi tratau subiectul ca fiind o ştire-bombă: "o prostituată de 11 ani a umplut satul de sifilis", însă nimeni nu s-a gândit să verifice sau să se intereseze de cauzele acestui fapt. Tot Sanitara a întocmit o listă cu posibilii infectaţi, douăzeci şi trei la număr, iar aceasta conţinea numele tuturor bărbaţilor care i-au făcut rău vreodată sau pe care îi urăşte. O întâmplare semnificativă: într-o seară, pe când se uita la televizor la "nea' Petrache", Lizoanca a fost fascinată de o anumită Trestiana, cântăreaţă ce avea în picioare o pereche de papucei, pe care fetiţa i-a asemănat cu o

D.Pătraşcu

pereche de "pantofi de tinichea". Câteva zile mai târziu, întrebată de o reporteriţă la ce se uită la televizor, Liza şi-a amintit de Trestiana şi de pantofii ei de tinichea...

Doina Ruşti nu pune accentul pe veridicitatea întâmplărilor, ci, mai degrabă, pe senzaţionalul din spatele faptelor aparent banale şi pe momentele cheie ce surprind psihologia umană. Semnificativă în acest sens este scena în care personajele importante ale satului (profesorii Preduică şi Păduchioasa sau poliţistul Vică) acordă interviuri pentru reporterii curioşi în care comentează faptele petrecute sau aceea în care, internată în spital, Lizoanca este luată cu forţa de tatăl ei, pe motiv că " e fiică-sa". Într-una din zile, fetiţa s-a trezit asaltată de sute de voci; i se părea că Trestiana, cântăreaţa, nu numai că venise în Satul Nou, dar o făcuse special pentru ea, micuţa Lizoancă, şi îi aduseseră un cadou - "pantofiorii de tinichea" la care visase atât. Mai mult, echipa Trestianei a filmat un videoclip pentru melodia intitulată chiar „Pantofii de tinichea".

Octavian Paler, într-una dintre cărţile sale, Vremea întrebărilor, afirma că "individ fiind, îţi poţi permite să te aperi prin dispreţ, ignorând atacurile ignobile.

Uneori, e chiar necesar să faci asta. Viaţa e prea scurtă ca s-o risipeşti contemplând o mocirlă". Cuvintele acestea pot explica, până la un punct, comportamentul mai mult sau mai puţin sălbatic al Lizoancăi faţă de toţi cei din jurul ei, mai ales că majoritatea o credeau prostuţă, needucată şi fără minte.

Finalul o găseşte pe Lizoanca într-un centru de plasament din Bucureşti, după ce tatăl ei a fost dat pe mâna autorităţilor. El aduce cu sine ceea ce scriitorul Mihail Sebastian ar numi "apariţia primului sânge" sau "înflorirea salcâmilor".

Romanul Lizoanca la 11 ani impresionează tocmai prin senzaţionalul aparent din spatele incursiunii când caldă, când rece a micii poveşti de viaţă a Lizoancăi, aceasta dând o nuanţă neaşteptată, chiar misterioasă, operei.

Ana-Maria Bălteanu, clasa a IX-a, „Naţional"

ALECART

19

RECENZII LITERATURĂ UNIVERSALĂ

Zăpada

de Orhan Pamuk

Motto: „Astăzi, nimeni de aici nu-l iubeşte pe Ka."

elodia lui Pepino di Capri, „Roberta", care de-a lungul romanului apare în întâmpinarea eroului Ka precum o coloană sonoră a propriei vieţi, îmi dezgheaţă şi mie simţurile, ca să pot aşterne în cuvinte puţine cele 559 de pagini ale volumului apărut în 2008 la editura„Curtea veche".

Ar trebui să menţionez încă de la început că am pornit la parcurgerea acestui roman cu un soi de prejudecăţi. Nu citisem înainte nimic de Orhan Pamuk; însă auzisem (şi citisem) în schimb opinii diferite cu privire la cărţile sale, ceea ce ma determinat să-mi impun o oarecare reţineres (s-o numesc obiectivitate). Dar, cum socoteala de acasă nu merge cu cea din târg, am fost captivată pe deplin, împotriva voinţei mele, încă de la primele pagini. Stilul modern şi original al autorului, scriitura îngrijită şi accesibilă, povestea controversată şi discrepanţele dintre personaje fac din „Zăpada" un roman care se citeşte cu sufletul la gură. De altfel, pare a fi o carte menită să ne înveţe ce este fericirea şi în ce mod întreaga noastră existenţă se raportează la ea.

M

Orhan Pamuk este, întâi de toate, tipul autorului care are conştiinţa că scrie şi care nici nu încearcă să ascundă cititorilor săi acest fapt. Astfel, sunt nelipsite fraze precum: „Să nu se creadă că, făcând această introducere, am vrut să-i pregătesc pe cititori pentru…" ; „Să nu se creadă că depăşesc limitele subiectului dacă precizez că …" ; „Pentru ca povestea noastră să poată fi pricepută mai bine, trebuie să închei capitolul de faţă în acest punct şi să încep un altul." . De fapt, persoana reală Orhan Pamuk, naratorul acestei cărţi, pe care n-am şti cu certitudine în ce categorie să o încadrăm, redactează biografia unui prieten din copilărie numit Kerim Alakuşoglu (în traducere, „fiul păsării bălţate"), căruia însă nu-i plăcea numele său şi prefera să i se spună Ka, de la iniţialele celor două nume. Deşi de origine turcă, locuia de câţiva ani în Germania ca exilat politic. Revenind după mult timp în orăşelul Kars (din estul Turciei), este prins în mijlocul unor intrigi spectaculoase, care în final îi vor atrage moartea. Este asasinat după o perioadă de opt ani de la revenirea în Frankfurt.

Pretextul folosit de autor este, într-adevăr, ingenios. Se pare că după moartea prietenului său descoperă jurnalele acestuia, cu ajutorul cărora poate

20

ALECART

D.Pătraşcu

reconstitui desfăşurarea întâmplărilor, dar mai ales gândurile şi trăirile lui Ka. Intrigat de cele aflate şi de dispariţia caietului verde în care poetul notase cele nouăsprezece poezii care i-au fost „revelate" la Kars, Orhan-naratorul porneşte pe urmele prietenului său - discută cu locuitorii din Kars care au influenţat destinul lui Ka, pentru a găsi caietul verde şi o explicaţie mulţumitoare pentru cele întâmplate.

Acest moment este relatat însă abia spre finalul cărţii.

Oraşul pe care îl găseşte Ka la sosire este un Kars dominat de intense frământări politice şi religioase, această realitate fiindu-ne destăinuită încă din primele pagini ale romanului, prin prezentarea motivului prezenţei lui Ka în oraş: „pentru alegerile municipale şi pentru fetele care s-au sinucis". Este prototipul oraşului în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea, iar secretele sunt de ordin public. Acţiunea este concentrată în jurul aceloraşi figuri, pe care le aflăm de fiecare dată în ipostaze contrare, mereu de cealaltă parte a baricadei. Mărturisesc că n-am avut niciodată certitudinea, pe parcursul lecturii, că un anumit personaj ar fi fost cinstit sau de încredere. Personajul„cel bun" se dovedea, după câteva pagini, a fi„cel rău" şi, pe deasupra, în alianţă cu adversarul său, în complot faţă de un al treilea, care la rândul său complota cu cel dintâi împotriva celui de-al doilea… şi povestea poate continua la nesfârşit. Ka este prins în acest vârtej al conspiraţiilor, fiind convins că i se încredinţează secrete de mare taină şi mare importanţă. În fapt, se va demonstra până la final că toată lumea este conştientă de aceste conspiraţii, că nimic nu se face fără ştirea celuilalt, dar că acesta este modul de viaţă a celor din Kars.

Curând, Ka descoperă fără prea mari dificultăţi că fetele care s-au sinucis au fost silite să facă acest gest extrem din cauză că purtau văl, iar din acest motiv erau excluse din societate. În acest sens, se perindă prin faţa ochilor cititorilor numeroase grupări religioase, susţinând sau blamând „fetele cu broboadă", invocând raţionamente diferite; fiecare grupare este dispusă să ajungă până la asasinat pentru credinţă. De parcă aceste tulburări n-ar fi fost suficiente pentru un orăşel, este perioada alegerilor locale, când divergenţele de opinie ale adversarilor politici capătă proporţii catastrofale.

Lăsând la final ce e cel mai important (cel puţin în opinia mea), toate se

desfăşoară pe fondul unei zăpezi albe şi mistuitoare, ce se cerne fără încetare din văzduh. Emoţiile interioare ale eroului sunt în deplină concordanţă şi armonie cu zăpada şi viscolul de afară, care îi determină uneori schimbări radicale de comportament. Ka pare a uita că este foarte probabil să fie împuşcat pe stradă, că femeia iubită îl aşteaptă la câţiva metri în spate numai prin câte o ocheadă aruncată pe geam, spre zăpadă. De aici şi titlul romanului. Pe durata şederii sale la Kars, Ka scrie nouăsprezece poezii (pe care apoi le aşază pe o schemă a unui fulg de zăpadă – latura Logicii, latura Memoriei, latura Imaginaţiei şi Centrul) pe care le reuneşte în volumul „Zăpada", intitulat astfel după prima poezie scrisă la Kars. Ceea ce este şi mai interesant este că în limba turcă„zăpada" se traduce„kar", deci chiar denumirea oraşului ar putea fi considerată un simbol. Kars – Oraşul Zăpezii. În acest„oraş al zăpezii", Ka redescoperă două valori fundamentale ale sufletului omenesc – credinţa şi dragostea. Pe lângă evenimentele exterioare, accentul cade şi pe aceste consumări ale eroului. Se îndoieşte de existenţa lui Allah aşa cum se îndoieşte de existenţa vreunui sentiment de afecţiune din partea lui Ipek; se asigură apoi că Allah există şi că îi oferă fericirea odată cu asigurarea că Ipek îl iubeşte şi că se va întoarce cu el în Frankfurt.

RECENZII LITERATURĂ UNIVERSALĂ

Ceea ce impresionează însă în romanul„Zăpada" este capacitatea de convingere de care dă dovadă Orhan Pamuk, prin infuzia unor stări emoţionante tulburătoare. Prozatorul împleteşte într-o manieră insesizabilă ficţiunea cu realitatea, astfel încât cititorii sunt puşi în dificultate când vine vorba de a stabili dacă cele povestite s-au întâmplat cu adevărat în viaţa reală sau sunt doar o plăsmuire a imaginaţiei autorului. Confuzia sporeşte la finalul cărţii, când prin intermediul unui personaj, naratorul conclude:„Dacă o să apar într-un roman a cărui acţiune se petrece la Kars, aş dori să le transmit cititorilor să nu creadă nimic din ceea ce veţi spune despre mine, despre noi. Nimeni nu ne poate pricepe de departe."

Ceea ce era de demonstrat...

Andreea Vezeteu Clasa a X-a, "Petru Rareş"

D.Pătraşcu

ALECART

21

RECENZII LITERATURĂ UNIVERSALĂ

Aşteptarea ca formă

de concretizare a ironiei istoriei

Deşertul tătarilor de Dino Buzzati

eşertul tătarilor, cartea-cult dominând toată opera scriitorului italian Dino Buzzati, poate fi citită în mai multe chei, inclusiv ca o parabolă a Italiei surprinse în vârtejul fascismului, invitându-ne să redescoperim un autor care a reuşit să-şi câştige gloria literară scriind altfel în plin triumf al neorealismului. Sentimentul dramatic al responsabilităţii fiinţei omeneşti este elementul cheie al acestui roman, în care ni se oferă, surprinsă sub forma unei scriituri solide, povestea unei umanităţi în stare de aşteptare.

Viaţa lui Giovanni Drogo, eroul ce percepe binele si răul dar nu la modul istoric sau istoricizat, este ieşită din comun, deşi lipsită de orice element spectacular asociat în mod obişnuit cu o asemenea noţiune. Locotenentul Drogo, proaspăt ieşit din Academia Militară, visând la o carieră strălucită, este trimis în post la Fortul Bastiani, "la graniţa de nord". Lipsa de determinare geografică contribuie de la început la instalarea tonului romanului într-un registru aproape abstract, la fel de vag fiind şi timpul, momentul istoric care poate fi oricare şi niciunul în acelaşi timp. Îndepărtata fortăreaţă, izolată într-un straniu peisaj muntos, declanşează în Drogo o ciudată stare de nelinişte, acesta dorind să plece cât mai curând din pustietatea ce-l apasă. Rutina vieţii militare însă, îl cuprinde treptat şi înţelege ce-i ţine legaţi de acel loc pe ofiţerii fortului: speranţa absurdă a "războiului", a năvălirii "tătarilor" de dincolo de deşertul muntos.

D

Refuzul său de a pleca după patru luni, folosind scuza unei boli imaginare, reprezintă o alegere conştientă, condiţionată de fărâma de speranţă ce s-a născut in sufletul lui, Giovanni dorindu-şi o soartă eroică, vrând cu orice preţ să fie "acolo" în momentul decisiv (pândit, aşteptat, visat, dar neanunţat de nimic), în momentul năvălirii duşmanilor de la nord. Între timp, doi ofiţeri: Angustina şi Lazzari îşi găsesc sfârşitul, unul murind din cauza frigului insuportabil din timpul unei expediţii, iar celălalt fiind împuşcat tocmai de către un ofiţer al fortăreţei pentru încălcarea regulilor impuse de garnizoană. Deşi aceste fapte îl sensibilizează într-o anumită măsură pe Drogo, acesta nu le consideră ca fiind semnale de alarmă pentru

salvarea tinereţii sale, ci, mai degrabă, simple întâmplări, ce nu îi diminuează speranţele privitoare la războiul dintre ei şi duşmanii din nord, care întârziau să apară. Anii trec, aşteptarea este tot mai lungă, dar, la un moment dat, se pare că graniţa de la nord se animă, anunţând mult aşteptatul atac. Întreaga garnizoană urmăreşte cu înfrigurare siluetele îndepărtate ce se dovedesc a fi doar o echipă de lucrători stabilind graniţa de nord,apoi construind o şosea. Eventualitatea unui atac, posibilitatea unei participări eroice la apărarea graniţei se estompează, cei mai mulţi ofiţeri renunţând cu totul la o aşteptare ce pare fără sfârşit, transferându-se sau pensionându-se. Drogo, în schimb, revine la Fortul Bastiani după fiecare permisie, decis să mearga până la capăt, fiind convins de faptul că "razboiul" se apropie cu paşi repezi. La cincizeci şi patru de ani, Giovanni Drogo a ajuns maior şi comandant adjunct al Fortului, dar sănătatea i s-a şubrezit, o boală nenumită măcinându-l aşa cum îl macină spaima de a nu trăi visul absurd al luptei împotriva duşmanului din nord.

Cum se poate lesne imagina,"tătarii" năvălesc pe neaşteptate, tocmai când Drogo a căzut la pat din cauza problemelor de sănătate. Prea bolnav să participe la lupta ce se anunţă, acesta este trimis în siguranţă în îndepărtatul oraş al tinereţii sale, atunci când garnizoana se află in plină alertă. Acesta este momentul nu al spulberării visului, nu al conştientizării pierderii tinereţii sau a sinelui, ci al revelaţiei unui alt duşman, nu mai puţin dur şi periculos decât cel din nord: moartea, propria moarte ce pare să-l atragă rapid în mrejele ei. Aşa cum altădată s-ar fi încleştat în luptă cu „tătarii", demn şi sigur pe sine, dar şi îngrozitor de singur, el se prezintă drept, cu surâsul pe buze, să înfrunte duşmanul, de data aceasta, real şi imposibil de evitat, ce-l pândeşte. Alegerea titlului şi implicit a noţiunii de„tătar" se încadrează în mentalul european ce păstrează „amintirea" năvălirilor barbare, mai apropiat de cel specific est-european decât de cel italian şi vestic, naratorul folosind simbolic această idee ce devine nucleul existenţei tânărului Drogo, ca de altfel a multora dintre personajele secundare ale romanului.Evocarea magică şi conjunctura fantastică din această operă literară implică simboluri abstracte, ce au căpătat o altă dimensiune în romanul de faţă, transformându-se în elemente ale unui proces vital ce individualizează la modul concret tragicul existenţei umane.

Dino Buzzati este un scriitor de excepţie, prin îmbinarea remarcabilă a unor teme perene cu modalităţi literare moderne, prin introducerea unei nedeterminări spaţiale şi temporale ce conferă generalitate atmosferei evocate, prin realizarea unui personaj care, fără a fi bine individualizat, poartă cu sine ceva din esenţa fiecăruia dintre noi, prin aşteptarea care înseamnă înălţare şi moarte, împlinire şi degradare, prin evidenţierea celor mai aspre idealuri, necesităţi şi dezamăgiri. Cititorul din orice timp şi din orice spaţiu cultural se află faţă în faţă cu o dramatică interogaţie asupra fragilităţii idealului şi asupra destinului implacabil.

D.Pătraşcu

22

ALECART

Mădălina Fotache, clasa a X-a, "Naţional"

RECENZII LITERATURĂ UNIVERSALĂ

Spuma zilelor

de Boris Vian

T

recând pe culoar, Nicolas se opri.

Hotărât, sorii nu intrau cum

trebuie.(...) Şoarecii nu păreau deosebit de singheriţi de schimbare, afară de cel sur cu mustăţile negre, al cărui aer ros de plictiseală te izbea din prima

clipă.(...)

-Nu eşti mulţumit? întrebă el. Şoricelul schiţă un gest de lehamite şi arătă spre pereţi.

-Da, zise Nicolas. Nu-i asta. Înainte, mergea mai bine. Nu ştiu ce este... Şoricelul păru să cadă pe gânduri o clipă, apoi dădu din cap şi îşi depărtă braţele a nedumerire."

Acest fragment poate sintetiza universul romanului lui Boris Vian, unde nu există distincţii clare între oameni, animale, plante şi obiecte. Personajele evoluează într-o lume poetică, derutantă, temele centrale ale operei fiind dragostea, boala şi moartea, acestea îmbinându-se perfect într-o atmosferă cuceritoare de muzică de jazz, fantezie, umor, cruzime şi tragism.

Vian încearcă să ne intrige, amalgamând lecţiile de viaţă contradictorii cu cele pe care le învăţăm în mod obişnuit. "Esenţial în viaţă este să emiţi despre tot judecăţi apriorice." Astfel suntem provocaţi să judecăm înainte de a cunoaşte.

Cititorul ce descoperă acest roman se confruntă în mod direct cu un joc al inversiunilor: într-un univers absurd, suprarealist, naratorul prezintă personaje banale, a căror trăsătură fundamentală este superficialitatea. Romanul se centrează asupra vieţii lui Colin, care "avea destulă avere ca să poată duce o viaţă decentă fără a munci pentru alţii." Prietenul său, Chick nu dispune de această şansă, fiind inginer şi, de asemenea, colecţionar împătimit al operelor lui Jean-Sol Partre.

Al treilea personaj masculin este Nicolas, bucătarul lui Colin, ce devine treptat un spijin moral pentru acesta.

Chick o cunoaşte întâmplător pe Alise, ce este şi rudă a lui Nicolas.

Colin, gelos, îşi doreşte să cunoască şi el o fată şi astfel se îndrăgosteşte de Chloé, în timpul unei petreceri. Se căsătoreşte cu ea şi îi oferă lui Chick o parte din averea sa pentru ca acesta să se căsătorească la rândul lui cu Alise. Chloé este întruparea frumuseţii şi feminităţii, dar se îmbolnăveşte imediat dupa căsătorie: un nufăr îi creşte în plămânul drept. Apa reprezintă un element simbolic, important, întrucât

nufărul supravieţuieşte doar în apă. În consecinţă, Chloé nu trebuie sub nicio formă să bea apă pentru că astfel nufărul s-ar mări. Singura salvare este să fie întotdeauna "înconjurată de flori (...) ca s-o sperie pe cealaltă". Vian a inversat simbolismul apei care reprezintă, în esenţă, viaţa. Pentru Chloé, apa este sinonimă cu tristeţea şi moartea.

Pentru a învinge boala, Colin îi cumpără flori şi o trimite la munte.

Când se întoarce, ea este vindecată, dar nu mai poate respira decât cu un plămân.

Curând însă, se îmbolnăveşte şi la celălalt plămân, ceea ce îl determină pe Colin să muncească pentru a putea cumpăra florile atât de necesare pentru Chloé. Casa lor se micşorează progresiv cu fiecare zi ce trece şi devine obscură şi tristă, în ciuda eforturilor şoarecilor cu mustăţi negre care încercau să lase razele sorilor să intre.

Cum Chick iubeşte operele lui Jean-Sol Partre mai mult ca pe Alise, aceasta dă foc la toate librăriile şi moare cuprinsă de flăcări. Chick este de asemenea ucis de poliţie din cauză că nu îşi plătise toate datoriile.

În final, Chloé moare şi Colin este ruinat. Cum Colin nu poate plăti înmormântarea cum se cuvine, acceptă ca soţia lui să fie dusă la cimitirul săracilor.

Vian critică religia, prezentând nunta şi înmormântarea în antiteză. În timpul căsătoriei, biserica este suprinsă ca o instituţie coruptă însetată de bani şi avere.

Preotul se bucură că şeful orchestrei a murit, întrucât nu mai trebuie sa îi mai plătească pe ceilalţi muzicieni. Înmormântarea este contrastantă nunţii: hamalii sunt nerespectuoşi, Şviţelul şi Ţârcovnicul apar pentru scurt timp numai pentru a-l batjocori pe Colin care "n-avea ce să spună, semnase că acceptase înmormântarea pentru săraci şi nici nu se clinti când îl atinse ploaia de pietre". Iisus din biserică îl întreabă pe Colin de ce nu a "dat mai mulţi bani de data aceasta".

Superficialitatea societăţii este criticată vehement, dar într-o manieră subtilă, satira luând forme multiple, fiind adeseori camuflată în universul suprarealist, fantasmagoric, oniric pe care îl configurează Vian. Colin nu realizează că Chick abuzează de prietenia lor, cerându-i bani des pentru a-şi putea cumpăra articole, cărţi sau obiecte aparţinând lui Partre; în realitate, niciun sentiment uman nu rezistă, degradându-se monstruos sub atingerea realităţii. Iubirea singură pare înzestrată cu forţa de a-i metamorfoza pe ceilalţi, dar poate tocmai din acest motiv, este incapabilă să reziste,„ofilindu-se" sub aripa bolii şi a morţii.

Toate acest elemente participă în Spuma zilelor, la cea mai frumoasă poveste suprarealistă de iubire, configurată în spaţiul vagului şi al formelor ce se propagă la nesfârşit, imaginată într-o lume ce vorbeşte despre cea de aici, fără a lăsa impresia că o face şi astfel, Boris Vian demonstrează că despre dragoste nu se poate scrie în limbajul realităţii imediate, ci doar cu mijloacele fantasticului.

Ina MITU, clasa a X-a, „Naţional"

ALECART

23

RECENZII LITERATURĂ UNIVERSALĂ

Peceţile terorii “

O

Animalul inimii de Herta Muller

amenii îi simţeau pe dictator şi pe paznicii săi stând deasupra

tuturor planurilor secrete de fugă, oamenii îi simţeau cum pândesc şi cum răspândesc frica.” „În cărţile din căsuţa de vară scria mai mult decât eram eu învăţată să gândesc.”

Individualizându-se printr-un realism dureros, o veridicitate a terorii şi a răului omniprezent, dar, mai ales, prin tablourile vii, succedându-se doar aparent simplu pentru a descrie încarcerarea într-un regim oprimant şi apăsarea unei instituţii represive, romanul premiat anul trecut cu Nobel al Hertei Müller este mai mult decât o mărturie a trecutului, mai mult decât o simplă relatare a unor întâmplări traumatizante, este o amprentă atât individualizată cât şi generalizată a unei terori nu numai personale, ci şi majoritare.

Fără a se caracteriza printr-o structură aparte, romanul îmbină o succesiune de cadre definite nu numai printr-o cronologie ordonată a evenimentelor din viaţa scriitoarei, cât şi prin raportarea lor la regimul comunist, făcând posibilă observarea efectelor acestuia atât pe plan psihic individual cât şi colectiv. Prezenţa unor personaje arhetipale, simbolice prin apariţia lor tulburătoare, marchează constant conţinutul lecturii sub forma unor anomalii, a unei existenţe în umbră a răzvrătirii, a revoltei tacite.

Incipitul se profilează ca o relatare a vieţii autoarei aflate într-un cămin de fete. Simplitatea unei descrieri nonmetaforice dezvăluie dimensiunile şi condiţiile şocante ale spaţiului coabitării acesteia împreună cu alte cinci fete: „Un mic pătrat, o cameră, o fereastră, şase fete, şase paturi…” În ciuda controalelor regulate ce transformau locul într-un spaţiu impersonal, este consemnată existenţa cuferelor, obiecte fără nici o altă valoare decât aceea – majoră, de a fi devenit simboluri ale personalizării, ale unor spaţii aproape protectoare, obiecte păstrătoare de taine, ce conţineau aparent diferite articole de îmbrăcăminte, mărci ale feminităţii, precum ciorapii „subţiri ca un abur” sau cutiuţele cu rimel, marcând aspiraţia perpetuă de-a lungul romanului către o lume exterioară.

Conturată de asemenea în incipit şi aparţinându-i în întregime, Lola

24

ALECART

reprezintă primul personaj marcant al romanului, personificând disperarea mută a vremii prezente, curmate tragic prin moarte. Atipică prin acţiunile sale, Lola devine obiectul dispreţului celorlalte fete, alegând prostituţia ca metodă disperată de a câştiga bani, singurul martor al caracterului ei real fiind jurnalul căruia alege să i se

confeseze. Lola este iniţial înstrăinată prin prezenţa aparentă frivolă, banală, de cea care îşi asumă actul relatării. Aceasta din urmă ajunge să o cunoască abia prin intermediul caietului, pe care îl va păstra ca pe un obiect de preţ, singura rămăşiţă a unei umanităţi pierdute din sau fără voinţa proprie. Iniţial, sinuciderea acesteia constituie un subiect de dezbatere între tânăra fată şi alte trei personaje a căror prezentare urmează celei a Lolei şi între care se ţes firele unei prietenii solide.

Astfel se conturează al doilea plan al romanului; este vorba de relaţia dintre scriitoare şi Kurt, Georg şi Edgar, un trio al răzvrătirii constante împotriva regimului. Lumea lor este prezentată pe mai multe planuri, descriindu-se relaţiile dintre ei, relaţiile cu securitatea, o lume caracterizată prin ritualurile ascunse ale

RECENZII LITERATURĂ UNIVERSALĂ

unei lumi în care premoniţia răului pulsează din diverse obiecte, mişcări sau situaţii. În interiorul acestei lumi este dezvăluit secretul alteia, reprezentată de căsuţa de vară, un sanctuar al literaturii interzise, un univers încă nedescoperit, accesat timid, în care se vorbeşte despre o lume încă nedeplin cunoscută şi înţeleasă: „În cărţile din căsuţa de vară scria mai mult decât eram eu învăţată să gândesc.” Afirmaţia subliniază limitarea sau chiar interzicerea de către sistem a accesării unei lumi culturale, intrate în antiteză cu relaţia de prietenie ce încurajează răzvrătirea prin cultură (poeziile celor trei).

Pe parcursul întregului roman, sentimentul de frică este subtilizat şi ascuns de situaţii diverse, alese pentru a sublinia efectele unui regim oprimant, condus de dictator şi Securitate. O aşteptare disperată a unui final improbabil ce împinge la moartea cauzată de încercarea de a evada, un sentiment de precauţie permanentă ce creează tehnici de asigurare (firele de păr puse în scrisoare), de menţinere a relaţiilor de familie, prezenţa cadrelor tipice, prezentate simplu, sunt elementele marcante ale romanului – un roman în care, deşi Securitatea întrupează toate aspectele răului uman, stârneşte o îndoială târzie în perspectiva autoarei, o îndoială asupra impenetrabilităţii afective a personajelor negative sintetizate de un al cincilea personaj marcant – Căpitanul Piele: „Pe atunci încă nu ştiam că supraveghetorii aveau nevoie de această ură pentru promptitudinea zilnică a unei munci sângeroase.”

Securitatea apare ca un personaj colectiv dual, o premoniţie a morţii şi a terorii, dar, de asemenea, ascunde o umanitate reprimată din necesitate. În a doua parte a cărţii, gama personajelor se diversifică, acestea asumându-şi roluri diverse, toate parte ale aceleiaşi reţele, toate precaute, toate păstrătoare de secrete, toate bine individualizate, deşi duc aceeaşi viaţă monotonă – indiferent că este vorba despre doamna Margit sau Tereza,„pitica” şi „nebunul” – toate cu un rol esenţial în configurarea imaginii acelei lumi, majoritatea găsindu-şi moartea în final, ducând cu ele un mesaj metaforic al curmării speranţei.

Sfârşitul romanului surprinde cititorul printr-un ton neutru, al resemnării, un final aproape imposibil de distins de incipit altfel decât prin prezenţa numărului de morţi, un final surprinzând aceeaşi perioadă neschimbată din punct de vedere al generalului, dar metamorfozată din punct de vedere al impactului unui individ asupra altuia.

D.Pătraşcu

Ioana LIONTE, clasa a X-a, "Naţional"

ALECART

25

RECENZII LITERATURĂ UNIVERSALĂ

Povestea

târfelor mele triste unt multe cărtile pe care le-am citit pe nerăsuflate, care mi-au rămas întipărite în suflet şi la care mă întorc mereu , însă cărţile lui Marquez sunt singurele despre care pot spune: îmi doresc să le fi scris eu, să le fi gândit, să le fi simţit, pentru ca apoi să le împart întregii lumi. "În anul în care am împlinit nouăzeci de ani am vrut să îmi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară" este fraza cu care începe romanul lui Marquez, ceea ce ar şoca unii cititori, însă nu pe cei care l-au gustat deja şi care, prin aceasta frază redescoperă stilul inconfundabil al romancierului.

Povestea este narată de însuşi personajul principal, un fost ziarist a cărui viaţă, mereu plină de aventuri şi relaţii reci şi convenţionale, nu cunoscuse niciodată dragostea sau viaţa de familie, amânând întemeierea unei relaţii de cuplu serioase sub pretextul "aveam o idee atât de flexibilă despre tinereţe, că niciodată nu mi s-a părut prea târziu."

Nota editorului însumează toate ideile acestui roman scurt: Un fost ziarist se gândeşte să-şi sărbătorească a nouăzecea zi de naştere în stil mare, oferindu-şi un dar care să-l facă să simtă că trăişste cu adevărat: o virgină. În bordelul unui oraş pitoresc, îi atrage atenţia o tânără complet dezbracată, care stă cu spatele la el şi, din acel moment, viaţa i se schimbă pentru totdeauna. Poveste târfelor mele triste urmareşte destinul acestui bătrân singuratic şi excentric, narator al propriilor aventuri sexuale, pentru care a plătit mereu fără săşi imagineze o clipă că, astfel, va putea descoperi adevărata dragoste...

Povestea tarfelor mele triste concentrează în fiecare cuvânt măiestria

S

de G.G. Marquez

celui ce a reuşit să transforme o relaţie imorală , scandaloasă, ieşită din tipare, întrun sentiment pur, lipsit de dorinţele trupeşti. Fecioara ce doarme goală noapte de noapte lângă bătrânul de nouăzeci de ani trezeşte în acesta ceea ce nu a reuşit niciuna înaintea ei: dragostea adevarată. Semnele iubirii sunt vizibile, dacă punem în comparaţie două dintre afirmaţiile sale, prima referindu-se la anii tinereţii, presăraţi de numeroase aventuri: " îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai curând luându-mă după preţ decât după farmecele lor, şi făcusem dragoste fără dragoste, pe jumatate îmbrăcaţi, şi întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui mai buni.", iar cea de-a doua, ce caracterizează viziunea omului ce îşi conştientizează nu numai adevărata vârstă, ci şi schimbarea produsă în sufletul său: "Sexul e consolarea care-ţi mai rămâne când nu-ţi ajunge dragostea". Plăcerea inimii ajunge astfel mai importantă decât cea a trupului acum obosit şi lipsit de vlagă, iar ziaristul simte că ar putea muri, nu de bătrâneţe, ci de dragoste.

Cum îşi va trăi ultimele clipe din viaţă, ultimii ani, rămâne să descoperiţi citind cartea. Această poveste, scrisă în incomparabilul stil al lui Gabriel Garcia Marquez, romanul care a bulversat lumea latino-americană, e o poveste despre nefericirile bătrâneţii şi bucuria de a te îndrăgosti.

Alexandra ADAM, clasa a X-a, "Băncilă"

D.Pătraşcu

26

ALECART

Povestea unei singurătăţi R

RECENZII LITERATURĂ UNIVERSALĂ

Zaira de Cătălin Dorian Florescu

omanul Zaira este povestea unei ameţitoare călătorii care începe într-o mică gară de provincie din sudul României, la sfârşitul anilor '20, ale cărei etape ne poartă, traversând Europa, până la Washington şi care se încheie, după aproape un secol, la Timişoara. Este povestea unei vieţi mai puţin obişnuite, marcate de imprevizibil, spectaculos şi aventură, care se deruleză pe fundalul unei istorii zbuciumate. Şi, în ciuda varietăţii decorului şi a personajelor, ea este totodată povestea unei tulburătoare singurătăţi.

Zaira Izvoreanu, descendenta unei mari familii de moşieri, se naşte în sala de aşteptare a unei gări; trei zile mai tîrziu, mama, nevastă de ofiţer, mereu grăbită, atrasă de viaţa mondenă a capitalei, o părăseşte, lăsând-o în grija bunicii o catalană măruntă, austeră, vîndută cîndva bunicului, a mătuşii, cu studii în Germania, dar părăsită de soţ, devenită moaşa tuturor, laconică („n-a mai vorbit decît foarte puţin, fără să fie tristă, de fapt. Pur şi simplu nu mai avea ce să spună") şi a vărului Zizi. Absenţa mamei este prima traumă a fetei: „Mama era moartă. Nu era moartă cum sunt morţi cei duşi la cimitir, ca să fii sigur că nu se răzgândesc.

Mama era şi mai moartă, pentru că eu hotărâsem aşa. Venea din când în când, numai ca să răvăşească totul."

Zizi devine confesorul, prietenul, mentorul Zairei. El îi insuflă iubirea pentru teatru, meşterind păpuşi şi născocind neobosit poveşti care să-i alunge tristeţea; tot el îi oferă o lecţie fundamentală care va influenţa întreaga existenţă a fetei: „Zizi, de ce trebuie să ne ţinem promisiunile?" „Ca să ştim cine suntem." „Dar eu ştiu tot timpul cine sunt […]„Asta nu e o joacă, Zaira. Viaţa nu e o joacă. Dacă nu faci ceea ce spui, n-o să mai ştie nimeni cine eşti. Iar tu o să ştii cel mai puţin. Până la urmă nu mai eşti decît un nimic." Astfel, Zaira porneşte pe o cale anevoioasă unde hotarul „dintre mândrie şi obstinaţie, dintre curaj şi trufie" (Christoph Schröder) este uneori abia perceptibil.

Istoria se apropie şi-şi face loc şi pe moşia de la Strehaia, un colţ uitat de lume, unde totul se desfăşoară în ritmul anotimpurilor şi al vieţii rurale: războiul, venirea nemţilor şi, în cele din urmă, a comuniştilor care, pe lînga avere, i-l„răpesc" Zairei pe Zizi, condamnându-l la o moarte umilitoare, prin beţie. Dispariţia lui Zizi, a cărui umbră o va însoţi toată viaţa, este a doua traumă a fetei, însă acum nimic nu

poate să umple golul rămas; de aici, începe lupta dintre realitate şi refuzul sau neputinţa de a o percepe.

Din fiică de moşieri, Zaira devine păpuşăreasă. Se căsătoreşte în virtutea unei promisiuni, îşi întîlneşte apoi iubirea vieţii, pe care o abandonează; devine mama unei fiice tăcute şi dificile, al cărei veşnic reproş şi argument va fi absenţa tatălui, se recăsătoreşte, fuge din ţară împreună cu familia, ajungând la Washington unde îşi construieşte o nouă existenţă, de emigrant; acolo are parte de o altă dezamăgire decisivă. Hotărârea de a se întoarce la Timişoara, după treizeci de ani, la bărbatul pe care nu încetase niciodată să-l iubească, o readuce într-un punct în care echilibrul între prezent şi trecut devine posibil. Deşi Zaira evoluează într-o lume colorată, cu oameni care-i influenţează existenţa, ea rămâne constant prizoniera trecutului şi a singurătăţii marcate de pierderea simbolică a mamei şi de pierderea fizică a lui Zizi. Aşa se explică repetata reînscenare a propriei vieţi în teatru, care devine totodată o modalitate de a respinge prezentul, de a nu accepta durerea pierderii, deschizând larg ochii. Este un fel de orbire pe care Zaira o va plăti scump, în momentul trezirii din final. În jurul Zairei există multe alte personaje memorabile, ale căror poveşti sunt incluse în principalul fir narativ. Apar diferite tipologii umane bine conturate, iar autorul are disponibilitatea de a schimba perspectivele, unghiurile, conferind autenticitate textului.

Se spune că „marea încercare a unui romancier este sa pătrundă în intimitatea unui personaj feminin". Lui Cătălin Dorian Florescu nu numai că îi reuşeşte aceasta, dar întregul roman este prezentat prin ochii protagonistei, Zaira şi naraţiunea curge fluent, convingător, seducător, feminin. Aceasta are forma circulară a unui carusel, începutul şi sfârşitul fiind despărţite de clipele necesare unei decizii existenţiale şi, în acelaşi timp, de o istorie întreagă întinsă pe aproape un secol, în care trăirea subiectivă şi evoluţia obiectivă se întrepătrund. Revenirile la prezent, la realitatea imediată sunt sporadice, doar pentru a ne reaminti că suntem captivi într-o poveste al cărei fir este întrerupt de alte poveşti care leagă destine aparent izolate.

Anna BĂRBULESCU, clasa a X-a, „Naţional"

D.Pătraşcu

ALECART

27

RECENZII LITERATURĂ UNIVERSALĂ

Clopotul de sticlă lopotul de sticlă, unicul roman al cunoscutei poete Sylvia Plath, a devenit pentru tinerii din anii '70 ceea ce era De veghe in lanul de secară pentru adolescenţii din anii '50 – cartea arhetipală care oglindeşte propria lor experienţă, indiferent cât de distorsionată este imaginea reflectată în oglindă. Romanul prezintă un eveniment crucial al vieţii eroinei în drumul spre maturizare – încercarea de a se sinucide şi salvarea ei accidentală –, dezvăluind motivele acestei tentative de autoanihilare: moartea tatălui ei. Romanul este unul parţial autobiografic: şi Plath, asemeni lui Esther, eroina cărţii, a primit o bursă în redacţia unei mari reviste de modă din New York în timpul unei vacanţe din studenţie, iar când a revenit în Boston-ul natal, a suferit o depresie şi a încercat să se sinucidă. Aşadar, ceea ce începe destul de frivol – ca o relatare a experienţei„glamour" newyorkeze de care are parte Esther, în vârstă de 19 ani - devine cronica zilelor negre petrecute într-un spital de boli mintale, căci, nu-i aşa, opinia celorlalţi este că acolo le e mai bine celor care au gânduri sinucigaşe.

Firul narativ pare simplu: Esther Greenwood, protagonista, câştigă împreună cu alte 11 fete postul de editor al unei reviste din New York. Romanul debutează cu frământările sale. Esther apare măcinată de gândurile legate de deciziile luate până în acel moment, nemaiputând să facă diferenţa dintre ce ea însăşi doreşte şi ce vor ceilalţi să realizeze. Cu toate acestea, Esther încearcă să se integreze în noul colectiv mergând la diferite petreceri, însă euforia nu durează prea mult şi începe să se simtă din ce în ce mai singură şi mai neînţeleasă de către cei din jur. Când şefa ei o întreabă ce îşi doreşte să facă în viitor, tânăra e cuprinsă de un alt val năucitor de confuzii. Visul ei este să scrie, însă are dubii serioase cu privire la talentul ei literar. Incidentul în care îşi pierde virginitatea marchează un declin psihic fatidic care se va adânci pe măsură ce Esther îşi pierde pas cu pas interesul pentru viaţă şi bucuriile ei. Protagonista –„replică" ficţionalizată a Sylviei Plath - are însă o grămadă de alte probleme existenţiale. Întrebările pe care şi le pune sunt cele care au marcat întreaga generaţie adolescentină a Americii începutului de deceniu opt al secolului trecut: oare va întâlni un bărbat cu care să fie fericită? Dar e normal ca el să îi pretindă să fie virgină până la căsătorie, dacă nu respectă aceeaşi condiţie? Oare căsătoria e în strânsă legătură cu fericirea? O condiţionează, o garantează? Oare va avea o slujbă care o va feri de eşec? Ce ştie să facă? Ştie să facă ceva? Ştie ce vrea? Pe scurt, Esther îşi pune toate întrebările pe care şi le-ar pune cineva de vârsta ei, numai că, din cauza sensibilităţii şi inteligenţei mult peste medie, le percepe amplificat şi intră în criză atunci când nu găseşte răspunsurile.

Romanul e un şir lung de mici eşecuri în care mulţi vă veţi regăsi şi veţi putea empatiza perfect cu personajul principal, eşecuri care pentru Esther ajung să fie fatale şi, nemaiputând să le facă faţă, se refugiază tot mai mult sub clopotul ei de sticlă. Punctul culminant îl reprezintă căderea eroinei în una dintre cele mai crunte depresii, care, în cele din urmă, o determină să îşi pună capăt zilelor. Destinul îi rezervă însă altceva decât capitularea în faţa avalanşei de necunoscute a existenţei: e găsită în ultimul moment şi dusă la clinica de reabilitare. De aici urmează un soi de călătorie iniţiatică a Estherei prin clinicile psihiatrice unde încearcă să înveţe să preţuiască viaţa aşa cum se manifestă ea, unde ajunge să cunoască oameni minunaţi care, împreună cu ea, încep să-şi recapete, încetul cu încetul, ceva ce

C

28

ALECART

de Sylvia Plath

pierduseră demult: speranţa şi pofta de viaţă. Cu toate acestea, finalul nu este nici pe departe cum probabil vi-l imaginaţi dacă vă raportaţi la nenumăratele volume care ne propun în ultimul timp soluţii existenţiale miraculoase şi happy-end-uri pe măsura acestora. Nu, nu există un final cu norişori albi şi floricele colorate. Finalul e învăluit în mister şi ambiguitate, autoarea creând un personaj care pare că la final se recuperează pe sine cea dinaintea crizei, încercând să se elibereze cu totul de sub clopotul de sticlă.

Sylvia Plath se confundă cu personajul singurului roman scris de ea însă, din păcate, destinul autoarei romanului e cu mult mai clar decât al eroinei sale, Sylvia ajungând să se sinucidă. La începutul anului 1963 când, sub pseudonimul Victoria Lucas, i-a apărut romanul autobiografic „The Bell Jar", care nara despre un coleg ce s-a sinucis, situaţia Sylviei era disperată. Mariajul îi esuaşe, ea şi copiii erau măcinaţi de boală şi, locuind într-un apartament neîncălzit, aveau de înfruntat cea mai cruntă iarnă a secolului. În zorii zilei de 11 februarie 1963, la Londra, poeta s-a sinucis dând drumul la gazele de la maşina de gătit, în timp ce copiii săi dormeau în camera alăturată. Un critic englez afirma că sinuciderea a fost, în cazul ei, un act pozitiv, un "refuz de a colabora" cu o lume pe care nu o putea accepta. Opinia vine, probabil, din dorinţa de a încerca o justificare a unui gest disperat, ce ascunde o dramă, o viaţă nefericită în care nu a existat nici şansa şi nici puterea cu care autoarea şi-a înzestrat eroina în Clopotul de sticlă.

Stilul romanului e foarte simplu, scriitura limpede şi cursivă, uşor de citit, întrepătrunsă pe alocuri de un umor sec. E o carte care merită într-adevăr citită, dar nu de către oameni prea voioşi din fire, ce nu vor percepe adevăratul sens al mesajului şi s-ar putea, ca atâţia alţii, să creadă că Sylvia era pur şi simplu un echivalent al generaţiei„emo" din ziua de azi. Această operă literară nu este o carte tristă de la început până la sfârşit, nici nu conţine doar relatarea unei experienţe limită. Spre exemplu, descrierea vacanţei la New York e străbătută de umor negru: „…dacă faci la masă ceva ce nu se cade cu o anume aroganţă, de parcă ai şti perfect că faci ce trebuie , scapi basma curată şi nimeni nu-şi închipuie că n-ai maniere sau că eşti prost crescut. O să creadă că eşti original şi foarte înţelept" sau: "Apa avea câteva flori de cireş care pluteau prin ea şi m-am gândit că e vreun soi de supă limpede japoneză , care se consumă la încheierea mesei, aşa că am mâncat-o până la ultima înghiţitură, cu tot cu florile crocante."

Ceea ce m-a impresionat profund este explicaţia pe care eroina o dă nevoii de a fi nevrotic: " dacă să fii nevrotic înseamnă să vrei în acelaşi timp două lucruri care se exclud reciproc, atunci sunt al naibii de nevrotică. Câte zile oi mai avea, o să zbor încoace şi încolo între lucruri care se exclud reciproc". Şi se pare că ea a reuşit.

Mădălina FOTACHE, clasa a X-a, „Naţional"

Trezirea la realitate a cititorului

Femeia-oracol de Margaret Atwood

itim, citim tot felul de cărţi, citim pentru a putea ajunge, într-o zi, să ne numim “cititori avizaţi”. Credem că suntem aproape de a ne realiza scopul atunci când vremurile în care citeam orice ne cădea în mână, fără a ne documenta, mai întâi, asupra calităţii cărţii ce ne incită interesul, asupra biografiei, stilului şi curentului de care aparţine autorul, ne apar doar ca o vagă amintire, spre care ne uităm cu o oarecare nuanţă de dispreţ şi mândrie, nemărturisite nici chiar în faţa sinelui, ca de pe o treaptă superioară, atunci când„a citi”înseamnă mai mult decât a ne trece privirea peste rândurile unui volum, înţelegând mai mult sau mai puţin, gândindu-ne nu atât la fragmentele ce ne vor lărgi orizontul cultural şi uman, ci la iluzia de autosuficienţă pe care ne-o va oferi, timp de câteva momente, închiderea romanului. În snobismul caracteristic cititorului care visează că a ajuns aproape de acest stadiu, asocierea sintagmei „Margaret Atwood, cea mai cunoscută scriitoare contemporană de limbă engleză a Canadei, laureată a premiului Booker” cu faptul că acest nume nu era decât unul obscur în memoria mea, a aprins instantaneu beculeţul, sau, mai bine zis, lampionul de proporţii care poate lumina doar drumul până la bibliotecă. Mâna dezorientată a bibliotecarei la auzul numelui de Atwood mi-a făcut inima să-mi revină la loc într-o oarecare măsură, la gândul că, poate, nu sunt chiar atât de limitată (sau măcar nu sunt singura). Într-un final, dând peste „Femeia-oracol” (carte, apărută la editura Leda, în 2009 şi aleasă datorită faptului că titlul sună mai interesant – într-adevăr, foarte „avizat” din partea mea), aşteptările nu mi-au fost nici pe departe îndeplinite. Auzisem că Atwood e „oarecum” feministă – ştiu, nu prea admite grad de comparaţie, însă ea însăşi a spus că nu ştie dacă e sau nu feministă, deşi toţi criticii încearcă să o convingă de faptul că este, ca să nu se înece, probabil, cu pâinea câştigată pe seama recenziilor făcute pe marginea manierei în care subiectele sunt tratate în cărţi precum„Femeia comestibilă”, „Povestea cameristei” sau „Penelopiada” – aşa că mă aşteptam la o tentă de chick-lit. Dar chiar atât de pronunţată?

Cu pretenţiile mele de putere de comprehensiune cu tot, întorceam pagină după pagină, citind despre nimic altceva în afară de o tipă care se autovictimizează non-stop, iar când nu-i convine ceva, dispare: ba îşi ia jucăriile şi pleacă lăsând un bileţel dramatic şi pompos, ba îşi înscenează moartea când i se urăşte cu celebritatea. Între timp, mai scrie câteva romane gotice pe care chiar ea le recunoaşte, cu zâmbetul pe buze, a fi „ieftine şi frivole”, publicându-le sub numele mătuşii moarte (care, precum se pare, fusese singura care o acceptase aşa cum era, asta neîmpiedicând-o însă, să îi lase moştenirea doar dacă slăbea cincizeci de kilograme), se mai aventurează într-o relaţie extraconjugală cu un „artist desăvârşit”, care congelează animale călcate de maşini pe autostrăzi, la care o atrage aceeaşi tentă de gotic pe care pretinde că o dispreţuieşte în duzinele de romane ieftine pe care le scoate pe bandă rulantă, nu înainte însă, de nelipsitele fandoseli şi procese de conştiinţă, binecunoscutele: „Oh, dar vai, eu îmi iubesc soţul!”; îşi mai vede, când şi când, mama moartă, pe care, în timpul copilăriei, căuta cu orice preţ să o contrazică, mâncând până la refuz când aceasta încerca să o convingă de beneficiile pastilelor de slăbit şi, mai apoi, înfometându-se după ce realiză că astfel îi distrugea unicul plan pe care nu şi-l îndeplinise, lăsând-o în oceanul pustiu al depresiei lipsei obiectivelor imposibile, dar pe al cărei strigoi (sau „corp astral”, după cum îl numeşte reverendul, spiritistul, nu-se-mai-înţelegedacă-şarlatan-sau-nu-ul Leda Sprott) îl primeşte ca pe cea mai banală apariţie. În ce transă, ce avânt de ipocrizie şi snobism a cuprins critica literară, de

C

RECENZII LITERATURĂ UNIVERSALĂ

reprezentanţii acesteia au putut să se gândească doar să o numească astfel pe o persoană care decide că un asemenea subiect merită într-o aşa măsură atenţie, încât să constituie subiectul unui roman, scris într-un mod deloc aparte?

Ceea ce nu vedeam era tocmai nuanţa care guverna romanul. Era satira.

Fără postfaţa lui Florin Irimia, mi-aş fi pierdut 454 de pagini din viaţă fără să pricep nimic. În principiu, romanul spune povestea lui Joan Foster, fragmentele de biografie ale personajului principal fiind ilustrate ca flashback-uri inserate în relatarea întâmplărilor cu care se confruntă încercând să se acomodeze cu noua existenţă, după înscenarea propriei morţi. Copil fiind, Joan nu a fost niciodată prea apreciată, dimensiunile ei fizice depăşindu-le cu mult pe cele gingaşe ale colegelor a căror victimă devine, într-unul dintre numeroasele momente înjositoare ce îi caracterizează copilăria. Niciodată la înălţimea aşteptărilor mamei sale, care o numise astfel după Joan Crawford (e posibil ca Atwood să facă referire şi la relaţia foarte asemănătoare a celor două personaje cu cea dintre maniaco-depresiva Crawford şi fiica sa, Christina, care i-a „dedicat” mai târziu şi cartea „Mommie dearest” - probabil cunoaşteţi celebrul episod cu umeraşele de sârmă), mica gurmandă plângăcioasă este determinată să slăbească abia la sfârşitul adolescenţei, când în testamentul mătuşii Lou este precizat faptul că poate intra în posesia moştenirii doar după aprobarea cântarului. Acum o femeie suplă, cu păr lung şi roşcat, Joan îşi încearcă norocul în iubire: de la relaţia cu un conte polonez decăzut, însă încă plin de pretenţii, în preajma căruia începe să devină conştientă de noţiunile de bază ale vieţii, la căsătoria cu Arthur, un bărbat rigid cu convingeri politice şi morale stricte, în faţa căruia se simte nevoită să se muleze pe dorinţele sale, deşi de cele mai multe ori ele nu coincid deloc cu personalitatea ei, până la, în sfârşit, The Royal Porcupine, de care este fascinată până peste poate, până în momentul în care îl vede îmbrăcat într-un tricou, fără obişnuita-i pelerină şi fără barba roşcată, într-un cuvânt fără lookul de„erou byronian”, cum îl numeşte Irimia, care constituia un trade mark al„artistului”desăvârşit pe care îl reprezenta. Dorinduşi un alt fel de viaţă, departe de celebritatea nedorită adusă de prima carte care nu este un roman gotic şi pe care o semnează cu numele adevărat, nu sub cel al mătuşii Lou, este ajutată de una dintre fetele care o traumatizaseră în copilărie (dar care, aparent, nu îşi mai aduce aminte de ea) şi de prietenul acesteia, să îşi însceneze moartea, plecând spre un loc în care obişnuia să îşi petreacă vacanţele cu Arthur spre a începe o viaţă pornind de la zero. De remarcat este faptul că în text sunt inserate fragmente ale romanelor gotice pe care le scrie Joan in respectivul moment al acţiunii. Combinaţie cel puţin bizară între mister, problematizare în manieră tipic contemporană a existenţei, dragoste lipsită de elemente siropoase şi elemente mai puţin vizibile de analiză a schimbărilor psihice ce se petrec odată cu metamorfozarea fizică, „Femeia-Oracol” al lui Atwood este un roman care se deschide în faţa cititorului cu o francheţe uimitoare, însă nu fără oarecare eforturi.

Probabil, nu este ultimul roman al lui Margaret Atwood pe care îl citesc, deşi poate că, de acum, voi citi postfaţa înainte de a începe lecturarea propriu-zisă. Încă un pas, mic, ce-i drept, spre statutul despre care vorbeam la început, însă drumul spre el este abia la început, şi bineînţeles (rămânând în acelaşi registru - sau categorie de greutate) ”It ain't over 'til the fat lady sings”.

Radiana ARGHIROPOL, clasa a X-a, „Naţional"

ALECART

29

ÎNTÂLNIRI Dezbatere ALECART: ,,Autorul îşi cunoaşte cititorii”

LA GRANDE RENCONTRE

uuuun, a sosit și momentul! De aici, stop cadru. Aveam altceva în minte dar voi trece în revistă tot ce s-a întamplat până la“buuuuun, a sosit și momentul” și cu siguranță ați ratat. E vorba de Matei Vișniec, iar dacă citiți, în momentul acesta, articolul din revista Alecart, cu siguranță ați auzit până acum de marele scriitor, dramaturg, român de „origine franceză”, cum se autodenumește. Locuiește în Franța din 1987, iar „cette quotidienne promenade” prin România a avut loc tocmai când eu i-am terminat Mansardă la Paris cu vedere spre moarte. Adică la fix! N-a avut Prea-Inspiratul atâtea emoții câte am avut noi, redactorii Alecart. Cu zbârcita foiță în mână, scrisă pe ambele părți cu întrebări adânc scormonite și meditate cu o seară înainte, ne aflam cu toții pe scaune în sala de festivități a Liceului Național, primitor partener Alecart, așteptându-l pe Maestru (aș fi vrut să zic că așteptam în frig la poarta nemiloasă a liceului, în plin întuneric, dar aș cam dramatiza situația. Şi ne-am și pune în lumină spiritul de potențial artist care face sacrificii, ceea ce nu e deloc așa. Zic de pe acum, ca să înțelegeți că privilegiul a fost numai și numai al nostru.) După cum am intuit de la început, nu eram singura căreia îi tremurau picioarele. Şi repet că era cald, cald! Colegii mei se întrebau, se întorceau, încercau să destindă atmosfera.... aveau la ei și volumele lui Matei Vișniec de teatru care mie, spre rușinea bineînțeles tot a mea, îmi lipseau.

Pentru autografe, desiiigur...!

Matei Vișniec nu se predă în școli. Pe mine Alecart m-a salutat, prima oară, cu un volum. Dar cu toții știm că alta e persoana care scrie. E acel„autor”de care nu avem voie să vorbim în eseurile de la școală și pe care îl înlocuim cu„naratorul face și drege”. Ei bine, întâlnirea cu Matei Vișniec tocmai asta a însemnat, să putem vorbi despre acel„autor” ca persoană fizică, reală, care simte ce transpune și transpune ce simte. Awsome! Ne întoarcem la“buuuuun a sosit și momentul”. Cred că nu e ușor de imaginat, pentru cei care regretă că n-au participat, care era atmosfera sălii liceului, în momentul în care și-a făcut apariția dramaturgul. Liniște sau observații firește că nu sau impus. Eu cel puțin nu țin minte așa ceva. Maestrul se ridică în două picioare, ia microfonul șiii... sincer, eu mă așteptam să cânte.! Nu eram pregătită cu nici o reacție, în cazul în care va spune aia, sau aialaltă.... Sprâncenele mele nu erau în poziție de “ Hei, ce vrei sa spui cu asta?”sau“Ah, de mi-ar fi trecut și mie prin cap...!”; pur și simplu m-am afundat în scaun, scăpând zbârcenia de foiță din mână, uitând tot, tot....

Ce să vă spun despre ce-a zis! Dacă m-a făcut să cer de la bibleotecă, mai apoi, tot ce se găsea de Vișniec, înseamnă că n-a omis nimic....A fost o întâlnire cu persoana pe care el vroia s-o expună... dar nu numai. Am înțeles un mod de a trăi viața cultural, care te face să îndeși cu rușine pachetul de țigări mai adânc în buzunar.

Metaforic vorbind! Despre cum să obții un maxim de efecte cu un minim de mijloace, despre cum să dai din coate (astăzi nefiind regimul de care dumnealui nu se bucura pe atunci), cum și despre faptul că merită, uneori, să lași spațiu și tăcerii. Ei, ceva ce el n-a făcut, și bine că n-a făcut-o, că nu era cazul. Mai făceam o pauză din admirat cu ochii focusați înainte și mă mai uitam la colegii din stânga sau dreapta. Să vă transpun exact ceea ce văzusem și vouă: câteva guri căscate, ochi adânc bulbucați și hârtii mototolite.

E adevărat, căci scriitorul a făcut teribila greșeală să răspundă la multe din întrebările

B

30

ALECART

avec Matei Vişniec

pe care le-am fi avut noi de pus în timpul discursului său. Deci, pe jumătate, am rămas și fără muniție. Asta îmi place să cred că înseamnă în realitate„o persoană care te dezarmează”!

Să ne întoarcem la întâlnire. Se apropia ceasul, noi mai aveam o întrebare de fiecare, iar dumnealui se apropia cu pași repezi să ne răspundă și la cele pe care nu le-am verbalizat încă sau nu am fi făcut-o vreodată. A transpus astfel perioada la care poate doar domnii profesori prezenți au fost părtași, ne-a redat o altă imagine a culturii care vâslea cu greu într-un regim politic învolburat: „Regimul se teme de teatru, pentru că acolo unde e teatru, unde trăiește teatrul, trăiește și spiritul”. Şi nu numai ca regim politic. Eugen Ionesco, Emil Cioran, Nichita Stănescu și chiar Mircea Eliade au fost cunoscuți din alt punct de vedere, tot ca„autor”și nu ca“naratorul”despre care vorbeam și, mai mult chiar, ca persoană, imagini pe care le puteam afla doar de la un bun amic al acestora. De la gânduri oferite unor pagini de carte, Matei Vișniec conchidea cum de fapt acești scriitori ofereau patriei. Cum au pus față în față teatrul absurdului cu scena realității și delirul și absurdul istoric cu absurdul literar, regăsit în genul pe care îl abordează însuși Vișniec: „Teatrul a reprezentat pentru mine o provocare”. Emoția corporală, mai spunea el, a jocului de ansamblu, renaște de fiecare dată când rulează piesa. Şi i-au fost jucate piesele atât în Europa, cât și în țări precum Iran, unde s-a lovit de un regim politic la fel de dur ca dictatura autohtonă. Şi încetîncet, de la Franța, patria sa mentală, Vișniec a finalizat cu o tușă asupra României, pe care nu o reneagă, din contră. Fiind conștient că provoacă, în momentul actual, pelerinaje culturale, scriitorul mizează și propune să mizăm și noi pe cultură, în țara în care locuim.„Trebuie să rămânem lucizi!”, a fost mesajul central, lecția din care aveam să învățăm. Da, am rămas cu acea întrebare pe hârtiuță. Rușine să-mi fie! Nu am avut ce-i oferi, dar nici nu aveam ce, dacă mă gândesc; exact ca în „şi cu violoncelul cum rămâne”. Perplexă, ternă, afundată în scaun precum „gânditorul” de la Hamangia, sau... colegii de vis-a-vis. E ca și cum ai putea face ceva, vreodată, pentru un dascăl.

Chiar și unul ca MateiVișniec, ocazional. Chiar foarte ocazional.

Astrid Băgireanu , clasa a X-a, „Băncilă”

ÎNTÂLNIRI Dialog neconventional

Florin LĂZĂRESCU

„A fi Lăzărescu e o experienţă comună. A vedea lumea precum Lăzărescu ar putea fi interesant. Dar nu pot zice cum în două cuvinte. De asta scriu cărţi - povestiri, romane pentru că nu pot exprima pe scurt „acel ceva" care mă atrage la lumea din jur...”

ampa cu căciulă, Ce se știe despre ursul Panda... sunt titluri nonconformiste. Te consideri un autor nonconformist, având în vedere temele scriiturii tale?

Mă consider un autor normal. Ca om, niciodată n-am mizat pe nonconformism. În schimb, cred în poveştile care sînt nonconformiste. La urma urmei, de ce aş mai scrie o poveste, dacă n-ar fi un pic altfel?

L

Corect. Ştiu însă că temele pe care le-ai ales te-au fascinat pe tine în primul rând, și nu au fost concepute pentru a mulțumi o cerință publică (ai optat pentru aurolaci, funcționari publici, fumători, îndrăgostiți). Te regăsești vreodată într-unul din personajele acestea? În general mă atrag personajele care nu sunt asemenea mie. Pe mine mă cunosc, sînt sătul de mine. Mă fascinează felul celorlalţi de a fi. Sau, mă rog, pînă la urmă e ceea ce cred eu că reprezintă felul lor de a fi. Prin urmare, în fiecare e şi ceva din mine, din felul în care îmi închipui că sunt ele. Dar nu-i vorba doar de categorii de personaje, ci de oameni aşa cum sunt ei.

Ar putea ele să reprezinte un prototip? Ar putea aspira cineva să devină „ca ele"? Dorești ca personajele tale să stârnească invidie? Tu însuți ai spus că ești gelos pe libertatea pe care o posedă, de exemplu, oamenii străzii.

Nu cred c-ar putea aspira cineva să devină boschetar, de exemplu. Pe de altă parte, dacă mă gîndesc la Antonie, personajul central din Trimisul nostru special, care e jurnalist, acesta ar putea fi un „model" de înşurubare în realitate. Oricum, nu intenţionez să fac educaţie, să dau modele, prin ceea ce scriu, ci doar să arăt nişte personaje deosebite, care au ceva de spus diferit. Dacă pictorul suprinde în tabloul său un cal pe o pajişte nu înseamnă că-şi doreşte ca eventualul privitor să ajungă cal.

Da, dar poate râvnește ceva din felul în care l-a surpins?

Asta spun şi eu... Pictorul vede calul cumva aparte, simte că merită să-l mai vadă şi alţii. Dar e puţin probabil să vrea să-şi convingă audienţa că merită să fii cal... Cam aşa stă treaba şi cu educaţia prin literatură, prin modelele oferite de aceasta.

Hai să vorbim puțin și despre autorul acestor personaje nărăvașe. Spune-mi ceva despre acest "a fi" Lăzărescu. Ai apărut odată cu un val cultural impresionant al poeților și scriitorilor ieșeni, dar ai reușit totuși să îţi faci cunoscută ambarcațiunea. Chiar și peste hotarele țării noastre.

Mă repet cumva: a fi Lăzărescu e o experienţă comună. A vedea lumea precum Lăzărescu ar putea fi interesant. Dar nu pot zice cum în două cuvinte. De asta scriu cărţi - povestiri, romane pentru că nu pot exprima pe scurt „acel ceva" care mă atrage la lumea din jur... Cum a fost copilăria? Frumoasă, e răspunsul scurt, prozaic.

Cînd te întinzi cu răspunsul la peste 200 de pagini, alta e impresia pe care o laşi.

Dar lumea atrasă de tine? Care este„acel ceva" exterior care te ambiționează să...dai răspunsul de 200 de pagini?

Plăcerea de a povesti, de a stârni reacţii organice prin ceea ce scrii, care vine şi din

interior, şi din exterior.

Are, în fond, actul scriiturii un scop egoist? Pentru tine e mai mult un „a da" sau un„a primi"?

E o relaţie perfect echilibrată, aproape creştinească, în sensul lui „dăruind vei dobîndi". Nu cred în autorii care scriu„doar pentru sine", cum nu pot crede nici în cei care scriu „doar pentru public". Mi-a rămas în minte o definiţie a artei dată de graficianul Marcel Chirnoagă: „E ca o scrisoare de dragoste". Aparent, sună banal, dar fundamental, asta e. Nu scrii de-aiurea, contezi totdeauna că există un destinatar interesat de„scrisoarea" ta. Şi totuși, nici chiar "blogguitul" cu care cochetezi din 2003 nu e o modalitate de a te descărca într-un fel egoist, sau mai mult înclinat spre egoism? Ai chiar rubrica de JURNAL INTIM, pe undeva. Nu cumva încărcătura aceasta de "generozitate" față de public variază în funcție de specia scriiturii?

Aici sînt două aspecte total diferite. Jurnalul meu nu prea e literatură. E o experienţă personală, povestită la cald. Literatura mea e altceva. În literatură nu joc eu rolul principal, acolo inventez personaje. E despre ceilalţi, în mare măsură. Şi care e mai generoasă, experiența povestită la cald sau literatura „despre ceilalți"?

Literatura despre ceilalţi. Diferenţa dintre blog şi literatură e precum cea dintre o omletă şi o mâncare rafinată, gătită cu minuţiozitate. Blogul îl scriu la o cafea, la o ţigară. Pentru mâncarea rafinată muncesc enorm... Şi da, ştiu, foarte mulţi apreciază mai mult omleta... O recunosc mai uşor, au încredere în ea, nu se sperie cînd o văd în farfurie. Însă mie mi se pare tristă o viaţă în care mănânci zi de zi omletă.

Să înțeleg că un scriitor pasionat de ceea ce face e și un bucătar desăvârșit?

Cam da. Măcar trebuie să-şi propună asta. Altfel face toată viaţa omletă.

Asta vezi și din numele Florin Lăzărescu pe viitor? Care îți sunt așteptările în domeniu, de fapt?

Rămânând la parabola noastră cu bucătarul, îmi doresc să gătesc o reţetă care să mă încânte şi pe mine şi pe cel care o mănâncă.

Nu mă interesează faima, numele înscris în stele, stadioane care să mă aplaude, ci doar să pot mânca liniştit cu cei cu care stau la masă.

Pentru că, până la urmă, „și scriitorii e oameni’’...

Exact. Ca în deviza blogului meu.

Interlocutor : Astrid Băgireanu, clasa a X - a, “Băncilă” ALECART

31

ÎNTÂLNIRI Dezbatere: ,,Mai este cultura o formă de libertate ?”

Crimele comunismului iua de 16 aprilie ne-a oferit posibilitatea de a participa la conferinţa Mai este oare cultura o formă de libertate?, găzduită de Aula Magna a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Invitatul principal al acestei dezbateri a fost Marius Oprea, care şi-a arătat încă o dată interesul constant în ceea ce priveşte crimele comunismului.

Prezentarea sa a avut un impact puternic asupra noastră, a elevilor, puţin informaţi asupra unor subiecte care nu ne-au afectat în mod direct, dar care, din nefericire, au repercusiuni pe termen lung. În ziua de astăzi, oamenii care au fost nevoiţi să supravieţuiască perioadei nefaste a comunismului îşi aduc aminte, curios, doar evenimentele şi situaţiile pozitive (oricare ar fi fost ele!). Probabil că se simt norocoşi că au scăpat de moarte; acceptând comunismul, au ajuns implicit la o abandonare a spiritului critic, a gândirii obiective şi juste. Dureros este însă faptul că românii care nu se includ în acea perioadă istorică şi socială renunţă la interogaţii şi la speranţa că lucrurile se vor ameliora.

Singurul care a „îndrăznit să renunţe la abstracţiuni”, cel care şi-a asumat libertatea, luând iniţiativă, investigând, asumându-şi trecutul, ceea ce pentru cei de la putere reprezintă un punct de presiune, a fost Marius Oprea. De ce?

Răspunsul este unul simplu şi poate, pentru multă lume, evident: şi în România de astăzi există comunişti care ocupă un loc important în politică fără ca noi, oamenii de rând, să conştientizăm. Oricât ar părea de paradoxal, după părerea mea, suntem în continuare abandonaţi în proiecte vechi. N-aţi observat că unele grupuri

Z

32

ALECART

intelectuale, de prestigiu, nu s-au format dupa 1990? Acestea au continuat să existe şi să se dezvolte, ducând mai departe tiparele lor de gândire din anii 7̉ 0- 8̀ 0. Iar noi ce să înţelegem din această nefericită conjunctură? În cele din urmă, sunt câţiva dintre noi care au dreptate. Nu suntem un popor de sado-masochişti. Suntem doar un popor sadic cu el însuşi. Fireşte că există multe idei interesante, dar ele nu sunt produsul unor convingeri, ci al unor circumstanţe, multe sursă a trecutului nostru cultural, underground din comunism. Pe de altă parte, ideile ne par entităţi direct condiţionate de intoleranţă, într-o lume multiculturală, dominată de relativism.

Deşi trăim în democraţie, comunismul se pare că încă reuşeşte să conducă în spatele ascunderii omuciderilor, încercând muşamalizarea crimelor.

Statul nu trage pe nimeni la răspundere. Şi ne întrebăm din nou de ce.

Cei ce au murit în decembrie 1989, au făcut-o cu un anumit scop! Au fost executaţi deoarece nu erau de acord regimul totalitar. Am înţeles iată că pentru a obţine succesul poţi face, fără prea multe mustrări de conştiinţă, orice compromis.

Nimeni şi nimic, om sau partid, nu mai este adus în faţa instanţei pentru abateri extremiste sau pentru şerpuielile abjecte de la sânul puterii. Am înţeles cât de dureroasă este dependenţa de vorbe mari şi de cuvinte frumoase şi cât de nefericiţi suntem în absenţa acestora. Am înţeles cât de uşor este să vorbeşti despre crimele comunismului şi cât de greu este să le vezi, dar să fim realişti! Regimul comunist este ilegitim şi criminal. Să fie oare frica de adevăr? Sau doar dezinteresul total despre trecut? Problemele prezente nu se pot rezolva, dacă cele din trecut persistă în viaţa noastră cotidiană. Aceste paradoxuri care se întâmplă în politică îşi au rădăcinile în

ÎNTÂLNIRI

trecut. Dacă nu elimini buruiana din rădăcini, rişti să o vezi din nou. De ce persoanele din ţările străine îşi dau interesul să tragă la răspundere călăii aflaţi în viaţă, iar noi nu suntem în stare să schimbăm ceva în bine pentru noi? Cred că încep să înţeleg. Ne lăsăm dominaţi de autoritate, de stat, acceptând orice inadecvenţă din partea lor. „Să ştiţi că găsim securişi în viaţă, este drept, sunt oameni în vârstă, dar gândiţi-vă că naziştii sunt urmăriţi şi acum şi judecaţi şi condamnaţi pentru crime împotriva umanităţii, iar securiştii noştri au vile în cartiere de lux, au pensii de zeci de ori mai mari decât ale celor pe care i-au persecutat şi nimeni nu-i pedepseşte pentru crimele pe care le-au înfăptuit.”, ne-a subliniat Marius Oprea. Dacă am afla adevăratul trecut ce se ascunde după un perete al subconştientului, poate am rămâne terifiaţi şi scârbiţi de acele confesiuni. Securitatea nu a făcut altceva decât să apere regimul comunist şi, tragic, să execute şi să îngroape cetăţeni nevinovaţi, unii chiar de vii, fără judecată, dovadă a apărării unei reţele plină de teribilism. Credeţi că am scăpat de securitate? Jandarmii sunt acum fostele trupe de securitate, care atunci când era cazul, trebuiau să tragă în noi. În orice caz înainte nu era mai bine. Mulţi s-au obişnuit să primească totul de-a gata, paradoxal, de vreme ce erai obligat să stai la rând de la 4 dimineaţa pentru lapte, sau pentru alte produse alimentare, îţi era interzis să te exprimi liber, primind până şi modul de gândire forţat, inconştient, devenind o păpuşă ce puteai fi jucată pe degete. Astăzi majoritatea oamenilor se plâng că nu au un loc de muncă, pentru că nu sunt în stare să lupte, să facă ceva cu propriul cap, prin propriile puteri. Şi până la urmă intelectual înseamnă „să ai creierul atât de neted cât este posibil şi coloana vertebrală atât de dreaptă cât se poate.”

Ajungem la întrebarea „Mai este cultura o formă de libertate?”. Există o criză a culturii deoarece oamenii renunţă la libertatea lor pentru servitutea voluntară, adoptând un partizanat politic şi renunţând la spiritul critic. Sunt de părere că mulţi am rămas nişte sclavi ai statului, acceptând manipularea lor, fără să avem încă o obiecţie; pentru unii adresarea cuvântului „comunist”a devenit o

jignire, deoarece din punctul meu de vedere reprezintă a fi inapt să faci diferenţa dintre bine şi rău, să te laşi manipulat de gândirea regimului totalitar şi să nu fii în stare să spui ceva cu propriile cuvinte. Cultura este şi va fi o formă de libertate atâta timp cât ai spiritul de independenţă şi cât refuzi preluarea şi comentarea „unor gânduri comune ce îţi alungă demnitatea şi originalitatea”. Avem nevoie de valori, memorie, identitate pentru România, nu de nişte hoţi inapţi să muncească; din nefericire această ţară a fost furată îndeajuns de mult. Vine vremea când trebuie să spunem: destul! Până când vom accepta abjectul care ne înconjoară?

Chiar şi şcoala încearcă să ne transforme în jucării, să ne distrugă spiritul independent. Şcoala românească nu cultivă gândirea pe cont propriu.

Ajungem la concluzia că nu suntem luaţi în serios prin implementarea unor legi noi inadecvate realului, fără sens, care pun părinţii şi elevii sub presiune. Ce democraţie este aceasta dacă noi nu putem alege, nu putem spune nu la ceea ce distruge această ţară? Cum să scăpăm de acest regim totalitar dacă tot de instrumentele lor ne folosim? Nu doresc executarea lor. Pur şi simplu vreau să nu mai ocupe un loc în politică pentru a o influenţa.

Trebuie să ne împotrivim hotărât jocului (deloc fairplay!) de a fi călcaţi în picioare. Ce ne facem însă atunci când în spatele preşedinţilor sunt alţi oameni, iar conducătorul este doar o marionetă? Dacă cele scrise mai sus sunt adevărate, şi e inutil că s-a condamnat comunismul doar moral, ce am putea face? Să luptăm? Să fim curajoşi? Cuvinte se pot spune multe, dar puţini reflectează asupra lor. Şi vreţi ca noi elevii să facem ceva, dar tu ce faci?

Diana Dîrlea, Paula Habliuc, Simona Purcaru, Clasa a IX - a „Băncilă”

ALECART

33

ÎNTÂLNIRI Dezbatere ALECART: ,,Faţete ale performanţei”

ALECART

Multiplu de cultură oana Sainiuc, Ioana Huţuleac, Dumitriţa Roşioru, Clara Popadiuc şi subsemnata, Clara Căşuneanu. Două Ioane, o Dumi şi două Clare.

Despre noi numai de bine, parafrazându-l pe Nichita. Şi să vedeţi de ce. Noi, adică NOI, eleve de la“Petru”, ne-am întâlnit (la apelul precipitat al domnului profesor Gheorghe Cîrstian) miercuri, pe dimineaţă, cu un scop clar (implicate fiind şi două Clare!), acela de a participa la o dezbatere pe tema performanţei, desfăşurată la Iaşi, la Colegiul Naţional. Dezbaterea s-a petrecut dupăamiază, de la ora 16 până pe la vreo 18, în sala de festivităţi a colegiului ieşean şi a fost prilejuită de lansarea celui de-al treilea număr al revistei ALECART.

I

Ce-I ALECART? Este o revistă (cu aproape 100 de pagini) de atitudine culturală a tinerilor liceeni din trei licee (unul din Suceava, anume Colegiul Naţional “Petru Rareş”, şi două din Iaşi: Colegiul Naţional şi Colegiul Naţional de Artă “Octav Băncilă”). Publicaţia face parte dintr-un proiect cultural amplu, care are în vedere artele în general, nu doar literatura. Proiectul este sprijinit de Universitatea Al. I. Cuza şi Universitatea “Petre Andrei” din Iaşi. Periodic, se organizează manifestări culturale, la care sunt invitaţi liceeni şi profesori, scriitori, critici literari, artisti plastici, actori, personalităţi culturale şi ştiinţifice. Meritul iniţierii acestui proiect aparţine unor intelectuali inimoşi, prof. dr. Nicoleta Munteanu (Colegiul Naţional Iaşi) şi prof. Emil Munteanu (Colegiul Naţional de Artă “Octav Băncilă”), cărora li s-a alăturat de anul trecut şi prof. Gheorghe Cîrstian de la Colegiul Naţional “Petru Rareş”.

Cu gândurile făcute ghem de prea multă grabă, însoţiţi de soţia domnului profesor Cîrstian, am ajuns la gară. N-am pierdut nici măcar trenul, iar călătoria a fost dominată de lectură! Chiar aşa! În personalul de Iaşi, când calduţ, când friguros, după

plecarea zgomotoasă din Burdujeni, am lecturat revista ALECART şi am citit cărţi.

Ajunşi în sfârşit la Iaşi, am fost întâmpinaţi de un grup de elevi ai liceului mai sus-menţionat (trei băieţi simpatici şi politicoşi, precum şi o fată, aidoma şi ea), care ne-au con-dus “acasă” la ei. La “Naţional”. Am cunoscut-o acolo pe doamna profesoară Nicoleta Munteanu, diriginta elevilor implicaţi în această manifestare.

Prezenţă de o jovialitate debordantă, aceasta ne-a făcut cunoştinţă cu elevii dumneaei, Anais, Silviu, Sabin, Tudor, Anna, dar şi cu Ecaterina, elevă a Colegiului Naţional de Artă “Octavian Băncilă”. Până la începerea manifestării, timp de o jumătate de oră, am ales să hoinărim (parcă am şi mâncat şi am băut câte ceva...), alături de Anna, elevă în clasa a X-a a Colegiului Naţional. Am aflat acum şi părerile Annei legate de şcoală, de literatură, de ora de română, de scris şi de citit. Surprinzător, Anna şi colegii ei studiau la un profil real şi... manifestau un mare interes pentru cărţi! Şi mai surprinzător: ceasul arăta aproape ora patru, desigur după-amiază, iar Anna şi ceilalţi se aflau de la ora opt în şcoală! De admirat! După nesperata plimbare, fiind aproape ora patru, am revenit în sala de festivităţi (elegantă şi foarte primitoare) a Colegiului Naţional. După doar trei minute întârziere, au intrat şi invitaţii: prof. dr.

Serinella Zara, inspector şcolar de specialitate, conf. univ. dr. Antonio Patraş, lect. univ. dr. Bogdan Creţu, lect. univ. dr. Sorin Bocancea, lect. univ. dr. Marius Paşa, lector univ. dr. Daniel Şandru, asist. univ. Mihai Ştefănoaia, Florin Lăzărescu, scriitor.

Manifestarea a fost deschisă de coordonatoarea proiectului din partea gazdelor, prof. dr. Nicoleta Munteanu. Au susţinut apoi discursuri eleva Anais Colibaba, redactor-şef al revistei ALECART, precum şi eleva Ecaterina Reus, redactor-şef adjunct al revistei. Vorbitoarele au marcat necesitatea apariţiei unei astfel de publicaţii, ăscută

Radu Anuşca, Clasa a XII - a ..Petru Rareş”

34

ALECART

ÎNTÂLNIRI născută din efortul comun al celor trei licee menţionate. A fost subliniat caracterul cultural al revistei, dar şi dimensiunea ei educativă, nu doar de atitudine estetică. În cuvântul lor, liceeni, profesori şi invitaţi au apreciat diversitatea şi profunzimea materialelor publicate, talentul, simţul estetic, dar şi spiritul critic al autorilor publicaţi. A urmat un amplu moment interactiv, dialogul auditoriului cu invitaţii manifestării. Deşi, generic, manifestarea avea ca temă performanţa, cei prezenţi nu s-au simţit în niciun fel îngrădiţi de tematică. Aş putea spune chiar că întreaga manifestare a stat, spre bucuria noastră, sub semnul neconvenţionalului, dovadă fiind şi întrebările diverse, adesea încuietoare, oricum provocatoare, adresate invitaţilor. Şi fiindcă nota acestei dezbateri a fost varietatea, nu voi putea să înşir aici toate întrebările adresate, ci doar ultimele două întrebări, cele care au solicitat o analiză aparte şi răspunsuri pe măsură, mai ales din perspectivă feminină. Întrebarea unui băiat, inspirată dintr-un articol (publicat în revista ALECART) al criticului literar Bogdan Creţu, dar adresată tuturor invitaţilor, anume:“Ce aţi alege? O carte bună sau o femeie frumoasă?”, a stârnit atât curiozitatea publicului tânăr, cât şi dificultatea (mai mult jucată) a celor ce au receptat întrebarea, oscilând între a alege una dintre ele sau a le alege pe amândouă. Vorba cuiva: “Bune să fie!”Apoi, întrebarea Ioanei Sainiuc, din breasla noastră (a celor din Suceava), prilejuită de ideea exprimată de filosoful C. Noica (“Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic.”):“De ce n-ar fi posibilă o astfel de şcoală?” Întrebarea, adresată practic după terminarea manifestării, a reaprins spiritele. Fiind vorba, aşadar, despre un anume tip de şcoală, o şcoală dezlegată, un fel de... avatar al ei (cam aşa cum ne-ar propune, schimbând tema, şi filmul cu acest titlu), întrebarea a trezit interesul invitaţilor. Aceştia au încercat, fie prin comparaţie cu alte fraze aparţinând lui Noica, fie prin simpla dezvoltare şi analizare a frazei enunţate, să desluşească înţelesurile şi să dea răspunsuri de bun simţ şi de bun gust, chiar dacă nu neapărat după gustul colegei noastre.

Aşadar, o întâlnire interesantă, sub semnul dialogului viu. De altfel, întâlnirea, ca să zic aşa, a continuat mai apoi în trenul de întoarcere la Suceava.

Efervescenţa de comentatoare a celor două Ioane, ca şi a celeilalte Clare, a răbufnit imediat ce ne-am aşezat în compartiment. A ieşit la iveală, post festum, o judecată ad-hoc a celor petrecute la manifestare (întrebări şi răspunsuri, mai ales), semn că întâmplarea respectivă incitase. Eu şi Dumitriţa eram antrenate şi noi în judecată, mai degrabă în spiritul de breaslă colegială, minunându-ne adesea de reacţiile colegelor noastre...

Am ajuns pe înnoptate la Suceava. Acum, după “aventura”ieşeană, realizez că a fost o zi bună. Şi o seară bună. Sunt bucuroasă că am participat la manifestarea de la “Naţional”. Am cunoscut persoane, am pus întrebări, am aflat răspunsuri. M-aş bucura nespus să constat că bucuria aceasta am lasat-o şi celor din Iaşi, colegi, profesori, invitaţi. O Dumi, două Ioane şi două Clare. Dublul numelor vrea să spună şi că, luată de la sursă (sigură), experienţa culturală se va multiplica şi ea la Suceava. În zile de mai, cu ocazia Concursului de recenzii şi jurnale “Lyceum”, când, de data aceasta, liceul nostru va fi gazda următoarei manifestări ALECART. Radu Anuşca, Clasa a XII - a ..Petru Rareş”

Clara Căşuneanu Clasa a X-a, “Petru Rareş” ALECART

35

Dragoş Pătraşcu - Crochiu

În lumea artei contemporane autohtone, e dificil să găseşti creatori la care talentul să fie dublat de acurateţea liniei şi de forţa culorii, experienţa să nu conducă spre manierism şi succesul să nu anuleze într-o anumită măsură respectul faţă de muză, de ceilalţi şi faţă de cei care vin din urmă. Un senior al graficii româneşti, fără doar şi poate un nume care va rămâne în artă prin forţa cu care linia surprinde intensitatea ideii este artistul ieşean Dragoş Pătraşcu. În faţa lucrărilor sale, cuvintele devin adeseori neputincioase, articulând doar invitaţia de a lăsa ochiul să se cuprindă de bucuria formelor contorsionate în avântul spre existenţă pe care lucrările sale îl surprind.

Enumerarea principalelor expoziţii naţionale şi internaţionale, lungul şir de premii ca expresie a recunoaşterii valorii artei sale se înscriu în ceea ce considerăm a fi un substitut al vocii artistului. Întâlnirea cu omul şi creatorul Dragoş Pătraşcu înseamnă nu doar descoperirea unei realităţi transfigurate prin linie, ci şi întâlnirea cu un destin de excepţie, cu o personalitate ce nu ezită să împărtăşească, în timpul vernisajelor, în atelierul său, la cursurile din cadrul Universităţii de Artă „George Enescu”, la conferinţe sau în contexte mai puţin formale ceea ce a însemnat pentru sine existenţa aşezată sub semnul căutării frumosului, încercării de a da expresie fiinţării.

Prof. Emil Munteanu

Repere artistice: Expoziţii personale în ţară şi în străinătate: Galeriile „Thalheim bei Wels” şi „Traunufer Arkade”, Wels - Austria, Galeriile Centrului Cultural Român din Paris, Veneţia şi Viena, Galeriile „Casa Artiştilor”, Haifa - Israel, Galeriile „Racine”, Auxere – Franţa.

Expoziţii republicane, colective şi de grup în Iaşi, Bucureşti, Cluj-Napoca, Bacău, Constanţa, Bistriţa, Galaţi, Vaslui, Arad, Chişinău, Budapesta, Praga, Poitiers.

Expozitii internaţionale: 2000 – Galeriile Centrului Cultural Român din Veneţia – „Trei generaţii” – Marcel Chirnoagă, Dragoş Pătraşcu, Tudor Pătraşcu 1996 – Bienala de grafică, Gyor, Ungaria 1996 – „Grafica românească contemporană”,Centrul Cultural Român din Paris 1998 - „ART ADDICTION”, Palazzo Correr, Veneţia 1999 – „Arta ieşeană contemporană”, Poitiers, Franţa 2000 – „Arta românească contemporană”, Sao Paolo, Brazilia 2000 – „22 Măşti”, Palazzo Correr, Veneţia 2002 – „Grafica românească”, Centrul Cultural Român din Paris 2002 – „Zilele culturii ieşene”, Centrele Culturale Române din Budapesta şi Viena 2008 – Expoziţie de grafică, pictură şi sculptură, Budapesta, Praga Premii: 1990 – Premiul revistei „Cronica” pentru afirmare în creaţia plastică 2000 – Premiul pentru grafică la Bienala de artă din Buzău 2000 – Premiul pentru grafică „Saloanele Moldovei”, Bacău –Chişinău, ediţia a-II-a 2001 - Premiul „V. Pogor” acordat de Primăria Municipiului Iaşi pentru activitate artistică 2002 – Medalia „Teiul de Aur” pentru ilustrarea operei eminesciene, Ipoteşti 2004 – Ordinul „ Meritul Cultural” în grad de Cavaler 2007 – Premiul Salonului „Artis” al U.A.P Iaşi pentru lucrarea monumentală din cadrul Clubului „Motor” 2008 - Premiul Salonului „Artis” al U.A.P Iaşi pentru expoziţiile deschise în străinătate 2009 – Premiul de Excelenţă acordat de PDL Iaşi „Personalitatea culturală a anului 2008” Lucrări publicate: Estetica analitică ARTHUR DANTO, editura Artes, Iaşi, 2005 „Sfârşitul artei – sensuri contemporane” în volumul Moartea artei? Interogaţii privind statutul operei de artă în contemporaneitate, editura Artes, Iaşi, 2005 Estetica analitică, editura Artes, Iasi, 2006 Lucrări în colecţii de stat: Muzeul de Artă Iaşi, Muzeul de Artă Bârlad, Muzeul de Artă Vaslui Lucrări monumentale: Pictura monumentală, Complexul Sportiv din Thalheim bei Wels, Austria 2001 – Lucrare monumentală, Club „Motor” Iasi 2004 – Scenografie „Show – Irina Schrotter”, Teatrul Naţional din Bucuresti 2005 – Scenografie „Sampnie roz”, după Samuel Beckett, Ateneul Tătăraşi 2007 – Lucrare monumentală, Club „Motor”, Iaşi Ultima expoziţie: 2010-Expoziţia de pe gard ,Parcul Copou, Iaşi

ARTES PLASTICĂ

Ion Irimescu - Dragostea maternă sau

Starea de fericire

vorbi despre dragostea maternă este ca şi cum ai încerca să cuprinzi fericit oceanul într-o picătură. Și chiar mai mult. Căci tema cuprinde în sine alte subteme infinite ca destin și expresie.

Poeţii au cântat-o în versuri. Muzicienii au așezat-o pe portative.

Pictorii au pictat-o pe pânză. Sculptorii au marcat-o în lemn, în marmură sau în bronz, au dat suflet unei bucăţi de piatră. Din stropul lor de iubire, bucata de piatră a început să se încălzească, până când a luat forma iubirii materne.

Aşa s-au creat sculpturile minunate, văzute în muzee sau în albume, dar niciodată îndeajuns de profund, de noi toţi.

A

Facem o excursie la Fălticeni. Ajungem la muzeul "Ion Irimescu".

Intrăm ca într-o corabie încărcată cu desene și statui. E atâta liniște pretutindeni, doar șoaptele celor din jur ca niște valuri. Plecăm în călătorie... Niciodată descoperite pe deplin, pudice în felul lor, sculpturile din muzeu îşi întorc mereu alte şi alte feţe, îţi întorc mereu obrazul lor de piatră caldă... Văd cu plăcută surprindere, ca un altar închinat maternităţii, o sculptură aparte: "Omagiul mamei şi copilului".

Imaginea copilului, care, desprinzându-se de sânul mamei, se înalţă, ca o scânteie dintr-o flacără, sub o imensă aură a dragostei materne. Ce mă impresionează la sculptura acesta nu e doar felul misterios, cu o taină necuprinsă, în care este realizată lucrarea, nici stilizarea fină, cu o grație anume, a formei, ci sentimenul viu pe care îl transmite. Privind-o, văd întreaga lume. Bronzul sculpturii reverberează întinderi nesfârșite de sunete și lumini... Fără epatare, copilul care se desprinde, parcă, din trupul mamei, trimite cu gândul la naşterea tuturor şi a fiecăruia în parte. Şi nu numai la naştere, ci şi la viaţă, şi chiar la moarte, văzută ca întoarcere la Iubirea cea Mare. Mâinile mamei, care ocrotesc, sunt prelungirile grațioase ale inimii... E o sculpură a comuniunii depline, în care cele două trupuri, sânge din sânge, sunt încadrate perfect de lumina unei coroane stilizate. Astfel, sculptura aduce cu un altar. Da, îmi aminteşte de statuetele din bisericile catolice, statuete care o întruchipează pe Maica Domnului cu Pruncul. Claritate și suplețe. Și duh.

Continui călătoria prin muzeu. Îmi atrage atenţia în mod deosebit o altă sculptură, din aceeași arie tematică. Mi-amintesc brusc, aproape nefiresc, de versurile lui George Coşbuc: „Pe malul apei se-mpletesc/ Cărări ce duc la moară,/ Acolo, mamă, te zăresc,/ Pe tine-ntr-o căscioară." Paradoxal, fiindcă titlul lucrării, anume "Nu vrem război", nu pare să-mi inducă imediat o astfel de rememorare.

Cred însă că impactul ține, dincolo de formă și culoare, mai degrabă de sentimentul intens evocat. Sculptura închipuie dorinţa unei mame disperate de a-şi apăra pruncul. Cu capul ridicat spre cer, strângându-şi la piept copilul. Mama, capabilă de a se sacrifica oricând pentru pruncul care stă legat de gâtul ei. Dragostea mamei care strigă după pace, statuia care strigă după pace. Da, o statuie care strigă după pace.

Am văzut în această sculptură strigătul disperat al întregii lumi după pace. Nu vrem război! Privirea rugătoare aruncată spre cer e în simbioză cu năframa care apără copilul de primejdia războiului. Mâinile lungi ale mamei sunt parcă o prelungire a dorinței intense de ocrotire. Tot așa cum gândurile mamei din versurile coșbuciene vor să ocrotească, dincolo de fire, feciorul plecat de-acasă, poate la război...

Merg mai departe prin muzeu, acompaniată de felurite forme și culori... O altă sculptură care-mi atrage atenția este "Porumbelul păcii". Privită atent, lucrarea inspiră siguranţa unui prunc, în braţele mamei sale. Bronzul auriu al trupurilor e încadrat de minune de albastrul marin al fundalului. Porumbelul apare ca un simbol al liniştii superioare, al unei stări sufleteşti lipsite de zbucium şi de alte preocupări. Mamă și prunc oferă libertate porumbelului, surprins de sculptor în grația zborului. Cât de bine pare să-i fie acolo copilului, în braţele mamei... Cu adevărat, sculptura aceasta induce o anume stare de siguranţă, un anume sentiment care iarăși reverberează în memoria mea afectivă. Mă duce cu gândul la starea visată mereu, mereu căutată, starea de fericire. Un porumbel în zbor, simbol al păcii, mâinile unui copil din care se desprinde pasărea, mâinile mamei, care fac, parcă, să zboare către înalt și trupul pruncului. Iată starea de fericire. Sculptorul, prin nu știu ce vrajă, așază etern fericirea în bronz luminos...

Mai departe... O altă sculptură, oglindire minunată a dragostei materne, este "Ţăranca cu copilul". Sculptată în marmură albă, statuia impresioneză prin puritatea ei, prin simetria formei, prin, aș spune, ideologia comuniunii perfecte, pe care le înglobează aceste fine încrustări în piatră. Sculptura aceasta deschide nu doar ochii asupra a ceea ce însemnă dragostea unei mame.

Deschide sufletul. Abia acum înțeleg de ce ne imaginăm întotdeauna dragostea maternă ca o trăire curată, în alb. Poate pentru că albul sculpturii este atât de... viu, încât pentru moment îmi orbește privirea, pentru ca apoi să-mi deschdă în alt fel ochii... În secunda orbirii, ochii mei au putut să vadă nu doar linii grațioase, cercuri și semicercuri întruchipând cuplul matern. În acest moment de revelaţie, de dincolo de sculptură, dar prilejuit de întâlnirea cu ea, ochii mei au văzut Arta. Aura protectoare a Artei asupra Spiritului, precum mirajul ocrotitor al mâinilor țărăncii cu ochi mari asupra făpturii mici a țărăncuței.

Am continuat să merg prin corabia vrăjită a unui mare artist. Desene și sculpturi fără de preț. Mai scumpe ca aurul. Aflate nu la Paris și nu la Moscova, Londra sau, mai departe, peste Ocean, la New York. Aici aproape, la Fălticeni, în Muzeul "Ion Irimescu", nicăieri altundeva, dragostea maternă prinde viață în marmură sau bronz.

A vorbi despre miracolul matern este ca şi cum ai încerca să cuprinzi fericit oceanul într-o picătură. Artistul Ion Irimescu atinge, nu vom ști niciodată cum, această stare de fericire. Arta ca o stare de fericire...

Dumitriţa-Bianca ROŞIORU Clasa a X-a,"Petru Rareş"

ALECART

37

ARTES MUZICĂ

Muzica, la ea acasă! uzica nu are corespondent în cuvinte, ea se manifestă pur şi simplu, comunicând emoţii şi intensităţi diferite, dincolo de a putea fi explicată în vreun altfel de limbaj, fie el cel mai strălucit.

Pentru fiecare dorinţă, s-a inventat un instrument, astfel încât muzica uneşte sentimente şi aspiraţii profunde, accesibile oricui este dispus să participe într-o călătorie cu adevărat fascinantă.Inspiraţia marilor compozitori s-a concretizat într-o multitudine de forme şi genuri muzicale, atât pentru instrumente soliste cât şi pentru grupuri de instrumente.

M

Voi povesti astăzi câteva lucruri despre cvintetul de instrumente de suflat Cronos, formaţie camerală ieşeană reînfiinţată anul acesta, după formula din anul 1990, cu mici modificări. Atunci formaţia a obţinut primul loc la preselecţia pentru un contract în Japonia, care din motive obiective nu s-a materializat. Tot în primii ani, formaţia a realizat înregistrări la Radio Iaşi şi a susţinut recitaluri. Cei cinci componenţi ai cvintetului Cronos sînt: Alin Apetroaie – flaut; Florin Ţaga – oboi; Florin Budeanu – clarinet; Petrea Gîscă – corn; George Hariton – fagot; aceştia fiind, în prezent, instrumentişti de prim rang, solişti ai Orchestrei Simfonice a Filarmonicii „Moldova”din Iaşi. De asemenea, fiecare dintre ei activează sau a activat ca profesor la Colegiul Naţional de Artă „Octav Băncilă” sau Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi. Instrumentiştii au susţinut recitaluri şi concerte solo cu orchestre renumite din ţară, dar şi în diverse formaţii de muzică de cameră, iar aici precizez faptul că acest tip de formaţie este ideală pentru instrumentele de suflat, timbrele contopindu-se foarte bine atât în pasaje de mare expresivitate, cât şi în cele de virtuozitate instrumentală. Compozitorii din toate epocile muzicale au acordat mare atenţie cvintetului de instrumente de suflat, scriind partituri diverse, unele constituind capodopere ale genului instrumental. J. Haydn, W. A. Mozart, L. van Beethoven, continuând cu mari compozitori romantici sau cei din epoca modernă şi contemporană au scris o sumedenie de lucrări deosebit de frumoase care conturează un bogat repertoriu pentru acest tip de formaţie.

De aici înainte, vă invit nu numai să auziţi, dar mai ales să ascultaţi ceea ce pentru mulţi dintre noi este primul mod de comunicare, şi poate cel mai sincer, acolo unde nu te poţi ascunde în jocuri de cuvinte şi nu vei căuta niciodată să minţi.

De ce? Pentru că muzica se cântă din suflet. Audiţie plăcută!

P.S. Anul acesta se împlinesc 20 de ani de când Orchestra simfonică a Filarmonicii „Moldova” Iaşi participă la Concursul internaţional de canto – pian (alternativ) „Maria Callas” de la Atena, Grecia. În perioada 8-16 martie au avut loc fazele semifinale şi finale ale Concursului de pian, în sala „Megaro”, unde orchestra noastră a fost, ca de obicei, la înălţime. Cum se întâmpla mai tot timpul, Marele Premiu nu s-a acordat nici în acest an, premianţi fiind reprezentanţii Japoniei, Coreei de Sud şi… Greciei. Este o mare plăcere să auzim de prestaţiile excelente ale orchestrei noastre, un adevărat„ambasador”al Iaşului.

38

Amalia GÎSCĂ, anul II vioară, Universitatea de Arte „G. Enescu” Iaşi

ALECART

Cvintetul CRONOS

Opis Band

ARTES MUZICĂ

u toate că în ultimii ani nu am fost impresionat de nicio formaţie din Iaşi, am descoperit totuşi ceva calitativ în munca trupei ieşene de jazz, Opis Band. Sincer să fiu, nu am ştiut de existenţa acesteia decât după ce un prieten m-a invitat la primul lor concert de acum doi ani. Trebuie să mărturisesc că am rămas plăcut impresionat de ceea ce am vazut şi auzit. Trupa a început printr-un număr restrâns de numai 5 membri, pentru ca ulterior să ajungă la un număr actual de 21 în componenţă. Au susţinut diverse concerte, adeseori în sala "Gaudeamus" a Casei de Cultură a Studenţilor, fiind foarte apreciate, iar faptul îmbucurător este acela că au cunoscut o evoluţie notabilă de la un spectacol la altul. Este posibil ca opiniile mele în legătură cu Opis Band să ascundă o notă de subiectivism, fapt care nu mă împiedică totuşi să remarc calea ascendentă a acestei trupe promiţătoare. Piedica în calea succesului, analizată cu alţi ochi, este cea a slabei mediatizări, factor ce obstrucţionează cursul firesc al unei valoroase dezvoltări pe această piaţă dificilă şi controversată a muzicii, precum şi stilul muzical abordat de Band, care nu satisface gusturile de astăzi ale unui auditoriu pretenţios şi îndreptat mai dregrabă spre alte genuri de muzică, care din punctul meu de vedere nu vor da dovadă de longevitate.

Toată această epuizantă muncă din spatele concertelor de succes este susţinută datorită seriozităţii pe care o acordă membrii trupei, cu toţii având experienţă în domeniu muzical, fiind absolvenţi de Conservator şi instrumentişti la Opera sau la Filarmonica din Iaşi.

C

Abordând stiluri din aria jazzului precum şi din cadrul rock'n roll-ului, trupa reuşeşte să creeze o atmosferă alimentată cu energie prin melodii cunoscute ca„Sway” sau„Feeling good”(Michael Bublé), Crazy little thing called love (Queen) sau New York New York (Frank Sinatra), acestea fiind doar câteva dintre cele care au rămas în repertoriile cântăreţilor de jazz.

O noutate cu care Opis Band reuşeşte să impresioneze este aceea de a aduce dansatori profesionşti şi de a interacţiona ,în acest fel, mai mult cu publicul.

Spectacolele pe care această promiţătoare trupă le-a susţinut în ultima vreme scot în evidenţă un adevărat spirit de echipă şi un exemplu de omogenitate. Este complexă şi prin improvizaţiile impuse, facilitate într-o bună masură şi de stilul ales, jazz, dar şi de capacitatea muzicienilor de a se lăsa conduşi înspre o diversitate în ceea ce priveşte abordarea acestui gen de muzică.

Fiind conştient de ascensiunea muzicală pe care o urmează în ultimul timp Opis Band, pot spera că, din tot acest proiect muzical, se va încropi un „Big Band”compact, dăruit valorii şi, în acelaşi timp, publicului.

D.Pătraşcu

Dragoş IONEL , clasa a XII-a, „Băncilă”

ALECART

39

ARTES MUZICĂ

Carnavalul animalelor Camille Saint-Saëns

Suita debutează cu Introducere şi Marşul regal al leului (Introduction et marche royale du lion), parte ce începe cu un tremolo prelungit al celor doua piane, urmat apoi de un puternic şi spectaculos glissando. În continuare, linia sonoră devine uşor exotică, însă impregnată de un aer regal, aproape formal, tocmai pentru a ilustra "parada" leului, considerat rege al animalelor.

Următoarea secţiune, Găini şi cocoşi (Poules et coqs), suprinde efectul auditiv al păsărilor care ciugulesc, tema fiind preluată de piane şi corzi şi secondată la anumite intervale de solo-uri de clarinet. Ciupirea corzilor evocă zgomotul provocat de ciocul găinilor, această parte fiind un exemplu de muzică pur imitativă.

Măgarii sălbatici (Hémione - animaux véloces) transmite auditoriului o stare de nelinişte, sugerând goana animalelor şi fiind executată doar de cele două piane. Efectul auditiv este redat de gamele în octave ascendente şi descendente, întreaga parte însumând un moment de virtuozitate pianistică.

În continuare, Broaştele ţestoase (Tortues) are un caracter uşor satiric, secţiunea fiind, în mod evident, foarte lentă, iar tema - interpretată de violoncel şi violă. Acest pasaj se constituie ca o parafrază la celebrul "Can-Can" din opereta lui Offenbach, fiind preluată tema principală şi executată într-o viteză redusă, cu ritm binar la piane şi ternar la corzi.

Elefantul (L'éléphant) surprinde acelaşi caracter de glumă muzicală, ompozitor francez prolific, Camille Saint-Saëns a fost un spirit enciclopedic, focusându-se nu doar pe muzică, ci manifestându-şi interesul şi spre astronomie, arheologie sau ştiinţe oculte. Considerat de către Liszt drept « cel mai bun organist din lume », Saint-Saëns a fost de asemenea dirijor şi pianist (se oferea să execute din memorie oricare din cele 32 de sonate pentru pian ale lui Beethoven !!).

Maniera sa de a interpreta a produs un puternic impact asupra lui Marcel Proust care va reedita figura compozitorului în personajul sau, Vinteuil, din Swann.

C

Opera sa, foarte consistentă şi în acelaşi timp eclectică, numără peste 400 de lucrări, dintre care opera Samson şi Dalila sau Dans macabru sunt printre cele mai cunoscute şi apreciate.Compus în 1886, Carnavalul animalelor reprezintă o suită alcatuită din 14 părţi ce a fost concepută iniţial pentru un grup cameral, însă la momentul actual se cântă cu o întreagă orchestră de coarde şi două piane. Ilustrând un moment de destindere din care transpare spiritul ludic, Carnavalul animalelor a fost destinat să nu fie interpretat niciodată în public pe tot parcursul vieţii autorului său (după premiera ce avusese caracter privat).

Destinul Carnavalului animalelor a fost pecetluit de însuşi compozitorul suitei care nu a îngăduit nici o prestaţie artistică de teamă ca opera să nu fie considerată frivolă şi puerilă, afectându-i astfel reputaţia. Paradoxal este că dupa moartea lui Saint-Saëns, Carnavalul animalelor a devenit una dintre cele mai faimoase compoziţii ale acestuia, demostrând că rezerva autorului său era nefundamentată.

40

ALECART

acordurile pianelor. Elefantul este, de fapt, o parodie, preluând teme din Visul unei nopţi de vară de Mendelssohn şi din Damnaţiunea lui Faust de Berlioz.

Alternarea graţioasă la piane a acordurilor şi a apogiaturilor, precum şi a pasajelor mai lente creează efectul sonor al mişcării cangurilor în pasajul cu nume omonim.

Acvariul (Aquarium) este una dintre cele mai cunoscute secţiuni, fiind foarte melodioasă şi cantabilă. Sunetele " lichide" (aproape de glissando) ale pianelor secondează tema liniştită, interpretată de flaut, aceste pasaje evocând perfecţiunea lumii prin fluiditatea liniei melodice.

Următoarea parte componentă este Personaje cu urechi lungi (Personnages à longues oreilles), fiind cea mai scurtă dintre toate secţiunile.

Viorile alternează sunetele acute cu cele grave, în încercarea de a imita sunetul caracteristic produs de măgari.

Cucul în adâncul pădurii (Le Coucou au fond du bois) are de asemenea un caracter uşor satiric, clarinetul repetând de 21 de ori acelaşi motiv de 2 note (ostinato), imitând cântecul cucului.

Secţiune foarte graţioasă, Colivia (Volière) are tema interpretată aproape exclusiv de flaut, dublată de triluri la piane şi pizzicato-uri la corzi, tocmai pentru a ilustra zumzetul produs de păsări în junglă. Tempo-ul variază constant, ajungându-se chiar la momente de virtuozitate. În continuare, Pianiştii (Pianistes) evocă o latură nevăzută (sau mai degrabă neauzită) a muzicii, Saint-Saëns ironizând orele de studiu ale pianiştilor ce îşi exersează tehnica. Întreaga secţiune este formată din game ascendente şi descendente, întrerupte de acorduri puternice ale corzilor. Caracterul umoristic al acestei părţi este potenţat de notaţia compozitorului " În stilul ezitant al unui debutant " .

ARTES MUZICĂ

parodic de animalele dispărute şi de aerul vechii epoci, utilizându-se xilofonul pentru a ilustra imaginea scheletelor jucând cărţi. Se preiau teme din mai multe compoziţii, inclusiv din Dansul macabru al lui Saint-Saëns, ironia conturându-se prin faptul că aceste piese ar fi "fosilele" acelei vremi. Partea pianistică este deosebit de dificilă tehnic, folosindu-se octave în salturi foarte mari.

Singura parte din Carnavalul animalelor care a avut permisiunea lui Saint-Saëns de a fi interpretată este Lebada (Le cygne), de departe cea mai celebră din toata suita şi adesea cântată de violoncel solo. Atmosfera romantică evocă graţia desăvârşită a lebedei alunecând uşor pe apă, linia melodică fiind foarte poetică şi încărcată de lirism.

Finalul constituie o parte briliantă, reiterând "parada" animalelor şi preluând tremolo-uri şi glissando-uri din Introducere. Această secţiune este cea care imprimă într-o manieră pregnantă imaginea carnavalului, fiind o reluare exuberantă a tuturor temelor expuse.

Fragmente din Carnavalul Animalelor au fost incluse pe coloana sonoră a mai multor filme (printre care The curious case of Benjamin Button) şi chiar reclame, ilustrând un omagiu tardiv pentru Saint-Saëns, primul mare compozitor ce a scris muzică pentru cinema.

Numit adesea “o fantezie zoologică”, Carnavalul animalelor surprinde o altă faţetă a carierei lui Saint-Saëns, accentuând spiritul parodic şi umoristic al compozitorului şi reprezentând un moment inedit pentru întreaga creaţie artistică muzicală .

Iuliana ALECU, clasa a XII-a,Bancila

D.Pătraşcu

ALECART

41

ARTES TEATRU

Fast Forward.

Now Rewind.

Op

Asistenţa de regie a fost realizată de Vasilica Blohat, regia tehnică de Georgiana Dîmbu Luminile de Marian Andriescu iar sunetul de Dan Hapău.

ş putea scrie un articol extrem de lung numai despre încercările mele eşuate de a vedea piesa. S-a jucat de foarte multe ori şi de fiecare dată mi-am trimis câte o mână de cunoscuţi să o vadă. Într-una din dăţi când am reuşit măcar să ajung la casa de bilete, era atât de multă lume, încât mă gândeam dacă nu cumva au fost plătiţi să vină acolo . Nu am reuşit să intrăm, asta fiind undeva prin decembrie, însă la mijlocul lui ianuarie ne-am facut curaj şi am încercat din nou… aproape începeam să mă simt privilegiată ca am ajuns în sfârşit să văd piesa. Intrarea s-a făcut prin spate, într-un spaţiu cel puţin interesant:scena.Au fost amenajate în stanga şi dreapta ei câteva trepte astfel încât fiecare să stea pe picioarele celui din spate , fără posibilitatea de a te mişca prea mult fară să deranjezi cel puţin 3 oameni.

A

Piesa a început din momentul în care începeam să ne aşezăm, cateva personaje deja si-au ocupat locurile pe scena improvizată şi în scurt timp au început să rostească fiecare câte un cuplu de cuvinte descifrabile abia ceva mai târziu. Uşor, datorita luminilor ne-am prins că se joacă .Apropo de lumini, la fel de bine cum vedeai actorii pe scenă, ei te vedeau pe tine şi tu îi vedeai pe ei.Un soi de alergatură haotică a început între cea mai mare parte din personaje, cerând haine de la două personaje feminine şi unul masculin, îmbrăcat în fracuri-înger, personaje care formează corul bătrânilor şi pe parcursul piesei jonglează între statutul de actor, spectator, regizor, scenograf etc, toate acele fiinţe care ţin pe umeri o piesă de teatru. Piesa este o adaptare după lucrarea “Cartoteca”, scrisă de regizorul polonez Tadeusz Rosewicz care face parte din prima generaţie nascută şi educată după ce

42

Amalia GÎSCĂ, anul II vioară, Universitatea de Arte „G. Enescu” Iaşi

ALECART

Polonia şi-a caştigat independenţa.Scrierea sa inovativă trage semnale de alarmă asupra extremelor în care cade adesea omul în raport cu viaţa sa: o traieşte lent sau accelerat şi în raport cu persoanele cu care intră în contact: fructifică şi menţine relaţiile fiind conştient de impactul lor asupra lui ca individ în societate sau le efemerizează si le diminuează drastic o dată cu trecerea timpului.

Alte publicaţii sugerează că este vorba în piesă despre frica de moarte şi despre încercarea de a afla sensul vieţii insă Florin Caracala, regizorul piesei, susţine în nenumarate interviuri ca nu vrea decât să arate partea comică şi tragică a morţii, propunând constant un joc : << Ce-ar fi , dacă ar fi ?>>.În rolul principal, Vlad Volf, s-a descurcat mai mult decât bine, având doar cateva scăpari cauzate probabil de deconcentrare, înfăţişând rolul unui erou încă în viaţă care se reintâlneşte cu o serie de persoane ce l-au modelat , intrigat, şi ridicat semne de întrebare. Au stralucit şi Bianca Ioan căreia rolul i s-a potrivit mănuşă – vecina în vârstă cu o sexualitate emanată nu datorită faptului că a avut curajul de a-şi pierde bluza piesă de piesă ci datorită integritaţii pe care o sugera ca actriţă în momentul în care şi-o redobândea, acest lucru constituind de asemeni ajutor pentru eroul principal, stârnind expresii şi gesturi care conving publicul ,nu-l plictisesc; Iustin Surpanelu care a reuşit să facă o tranziţie echilibrată şi inteligentă între personaj de sine stătator, homosexual şi câine-simbol în piesă pentru animal de companie, prieten bun al omului şi soţ-companion al femeii;Andrei Ciobanu, în rolul unui unchi profitor cu un umor negru a sporit senzaţia de profesionalism cu care a fost tratată piesa. Din distribuţie mai fac parte: Ana Hegyi, Vlad Baba, Mirona Gîdei, Iulia Cretu, Ioana Lefter, Cosmina Rusu, Alexandru Dobinciuc, Bianca Buha, Cristi

pis Band Gheorghe, Oana Miron, Alexandru Marin.Ceea ce e placut de remarcat este faptul că regizorul, desi a avut de modelat un text foarte bun, a avut grijă ca şi partea ce ţine de spectacol să fie reprezentativă:coloana sonoră şi jocul scenic al actorilor au închis uşor un cerc care părea la un moment dat că nu se va inchide.Ca spectator, m-au deranjat luminile care puneau mult prea mult atenţia pe public şi prea puţin pe ceea ce se întamplă pe scenă, însă totul revenind la normal spre sfârşit, când o camera l-a urmarit pe erou pană în vestiar, luminile au avut rolul de a pune un semn fin de egal între cei de pe scaune şi cei din faţa lor, un semn fin de egal între cei care deţin întrebările şi cei care deţin răspunsurile.Pentru a afla câteva în plus, mi-am permis să îi trimit rapid prin mail lui Florin Caracala, cel care s-a ocupat de regie şi scenografie câteva întrebări la care nu mă aşteptam să-mi răspundă atât de repede şi lejer: ALECART: De ce undeva pe afiş tronează propoziţia " nerecomandat persoanelor sub 16 ani" ?

FLORIN CARACALA: nu tronează. dar, dacă ai fost la spectacol, probabil ai văzut că nu e vorba de pornografie sau alte astfel de lucruri. În nici un caz. Pur şi simplu am stabilit că este un spectacol la care dacă cineva de 15-16 ani vine, nu va prinde mare lucru. Din păcate văd că toţi uităm că acolo unde scrie "interzis persoanelor sub 16 ani" repede- repede ne şi sare gândul la pornografie, erotic, ş.a.m.d.Nu mai ştii cum să faci ca să fie bine. Eu încerc să îmi păstrez felul de a fi. Poate că de-asta am şi scris "interzis persoanelor sub 16 ani". (hi-hi - mi-a venit să râd când am recitit) ALECART: De ce ai ales sa aduci şi publicul pe scenă?Adica i-ai condensat pe toţi acolo astfel încât veneau 1 milion de oameni şi din aceia doar jumătate erau "aleşi" şi participau în seara respectivă la spectacol.Crezi că acest lucru a adus un plus de notorietate piesei?

FLORIN CARACALA: Aş fi ipocrit dacă aş spune că nu mi-a plăcut să văd că am atâţia

ARTES TEATRU

spectatori. Mi-a plăcut. Din păcate, iarăşi la Iaşi nu se întâmplă ca oamenii să facă rezervări. Trăim într-un moment în care nu mai avem timp de nimic. Mersul la teatru e pe aceeaşi linie cu mersul în club. Sunt doar două activităţi "de seară" total diferite.

Diferenţa e că, din punctul meu de vedere, totul ar trebui să fie un pic mai organizat.

Că altfel ne dăm cap în cap toţi. Cît despre statul spectatorilor pe scenă, îmi aduc aici aminte cu nostalgie cînd eram un ţânc de 5 ani şi mă duceam la teatru. Vroiam să simt aerul acelui actor cum trece prin faţa mea. Cum îmi taie calea. Am vrut să intimizez totul. Să fie mult mai în faţa mea şi a spectatorilor. Asta e. Cît despre notorietate, nu ştiu dacă asta a ajutat la ceva.

ALECART: Cum te-ai simţit lucraând cu studenţi, tu însuţi fiind student?Te-au "ascultat" actorii de la început?

FLORIN CARACALA: Ahhh...ghilimelele astea. Studenţi, actori, actori studenţi. Nu îmi dau seama cum să mă folosesc de ăştia doi termeni. Eu fac teatru cu oameni. Nu mă interesează statutul lor. Am lucrat foarte fain împreună. Ar trebui mai degrabă să îi întrebi pe ei. Eu sunt ăla căpos şi nebun. Le voi mulţumi mereu. A fost, şi sper să mai fie încă, cel mai important, o echipă.

ALECART: Cine e pregătit pentru cine? Iaşul pentru Florin Caracala sau Florin Caracala pentru lumea larga?

FLORIN CARACALA: Tot timpul îmi dau seama că eu nu ştiu dacă sunt pregătit pentru mine. Cât despre iaşi - eu, aici e muuuuult de spus. Cred că Iaşul este pregătit pentru mai toţi, implicit şi pentru mine. Eu pentru lumea largă, poate da, poate nu.

Cine ştie. Deocamdată mai stau aici.

Oana ARSENOI, clasa a XI-a,”Băncilă”

ALECART

43

ARTES TEATRU

Love 4 All... ...Arte Povera

.

rte Povera este o mişcare artistică apărută în Italia pe la jumătatea anilor '60 în marile oraşe şi a fost formată în ambientul artei conceptuale, în conflict cu arta tradiţională, refuzând materialele si tehnicile acesteia. Se apelează la materiale sărace si ultilizarea noilor forme ale artei vizuale cum ar fi performance.

Senzaţia de“artă saraca”mi-a dat-o sincer si piesa de teatru Love 4 All , care pe lângă reprezentaţiile obisnuite de la Ateneu, are norocul datorită temei pe care o abordează, să se încadereze si în zile de sărbatoare gen Crăciun, Valentine-s Day, 8 Martie, care poate-poate sporesc şansele de a nimeri în sala un public care sa-şi păstreze entuziasmul pentru piesa vizionată şi în momentul în care pareseste clădirea în care s-a dat reprezentaţia.

A

Am ajuns la piesă cu un entuziasm enorm pentru că se dorea a fi, după cum scrie si pe afiş, “O…supercomedie”.Sala nu a fost plină, poate am nimerit eu o saptămână mai proastă însă s-a umplut repede..de discuţii între persoanele din public şi remarci la adresa modului în care se juca piesa, acest lucru scoţând în evidenţă capacitatea săracă a piesei de a capta publicul.Tema pe care o tratează ar fi dragostea sau banii, sau dragostea prin prisma banilor sau oricare combinaţie dintre acestea două căci aproape fiecare scenă se autodecupează din piesă şi tremură undeva în abis.Personajele sunt Arlecchino interpretat de Nicolae Ionescu, Colombina de Irina Scutariu, Pantalone de Costica Avadanei, Sporgersi de Daniel Busuioc, Amoreza de Andreea Diac si Amorezul de Adrian Marele.Acelaşi Nicolae Ionescu este şi regizor şi ne-a amintit acest lucru şi într-una din scene în care se simulează montarea unei piese în piesă.Gustul amar a venit din faptul că actorii nu se auzeau ! Pentru spectatori acest lucru e foarte grav, noi nu venim la teatru să ne chinuim să auzim ceea ce se se petrece pe scenă sau să ghicim… noi nu trebuie să depunem niciun efort, decât acela de a ne afunda în cultură şi de a asculta.

Singurii care s-au auzit mereu au fost Adi Marele, student in anul 2 la actorie , pe care s-a întâmplat sa-l vad şi in examenul de sfarşit de semestu în “Othello” de Shakespeare.În Love 4 All a sclipit mai mult, a avut nerv şi s-au observat exerciţiile de dicţie pe care actorii tineri(ar trebui să le facă toti indiferent de vârstă) le realizează şi Costică Avădanei.Datorită rolului amplu şi mişcării scenice tumultoase, Arlecchino a mai avut scăpari, iar Colombina, care în viaţa de zi cu zi am aflat că e chiar profesoară de vorbire la Facultatea de Arte, Secţia teatru, s-a auzit între foarte puţin şi deloc.Pe la jumătatea piesei în care deja mă uitam în public si scanam oamenii care au venit în seara respectivă la piesă, îmi doream sa nu fi fost nimeni care să nu fi mers la teatru în ultimii 2 ani şi să-şi sarabătoarească revenirea cu vizionarea acestei piese.Aş fi pus-o în scenă în licee, însă nu la Ateneul Tătăraşi din cauza neprofesionalismului şi aspectului amator.Ce citisem pe site-ul ateneului, " Povestea este mai degrabă un pamflet decât o istorioară. O ironie la adresa vieţii noastre, la peceţile tot mai dese pe care banul le pune pe faţetele iubirii. Suntem tot mai obosiţi, tot mai îndepărtaţi de cei ce ne sunt aproape, în fuga noastră plină de disperare spre deşertăciune. Atât de obosiţi, că nu mai avem putere nici să râdem.

Să râdem ca în trupurile noastre tinere inimile au îmbătânit. Dragostea e peste tot.

44

ALECART

Trebuie doar să avem nevoie de ea. Şi lumea ar fi mai frumoasă. Poate că ar începe să ne placă să trăim."(Nucu Ionescu), împreună cu ceea ce scria pe un fluturaş “ poveste despre… dragoste” şi statutul de “supercomedie” de pe afiş, corelează cu ideile diferite care se băteau cap în cap la fiecare pas.De la persoane care au fost la piesă de cel puţin 2 ori, am aflat că mereu s-a schimbat căte ceva şi aproape mereu a avut aspect de repetiţie.Unele glume au avut tenta de mahala, lucru care ar fi putut fi mascat uşor, scena în care Arlecchino se împleticeste în trombon, cu deznodământ comic a fost mult prea lungă, iar scena în care Colombina se preface vrăjitoare mi-a adus aminte de momentele în care mergeam cu clasa în a V-a la teatrul Luceafărul (a!chiar şi aici ar fi putut fi jucata).Intrigată, datorită unor nume cunsocute de pe afiş, am zis să aflu mai multe şi am vorbit cu Sebastian Cercel, unul din cei care s-au ocupat de costume, elev în clasa a XI-a la Colegiul Naţional de Arte “Octav Băncila”, secţia design-vestimentar care mi-a mărturisit că timpul a fost întradevăr scurt şi bugetul destul de restrâns dar la fel de restrânsă a fost şi capacitatea lor creatoare care sa fim sinceri, la aceasta vârstă da pe-afară.Un alt nume ar fi Radu Bogdan Carnariu, profesor de grafică la acelaşi Colegiu, care s-a ocupat de decor şi scenografie, acesta aflându-se la a treia piesă pe care îşi pune amprenta.

Cu acesta am avut o discuţie interesantă, mai mult decât plăcută la o cafea pe care am refuzat-o, fiind numai ochi şi urechi la intervievat.Am aflat ca dacă nu erau tinerii mei colegi, decorul nu ar fi ieşit aşa cum a fost văzut în piesă, deşi era planificat să fie mult mai grandios, însă nici sala nu dispune de mecanisme tocmai moderne; atenţia la detalii a fost numai sugerată, fiind refuzate anumite indicaţii , “ mai puţină butaforie şi mult efect vizual cu caracter psihologic”, făcându-se modificări pe parcurs.Statutul de croitori care s-a pus designeri-lor şi limitarea sugestiilor scenografice făcute dinadins confirmă ideea de Arte Povera prezentată în incipit.Piesa a avut sfarşituri multiple, dintre care unul-cel în care domnul Costică Avădanei susţine un discurs, a fost un clişeu care nu-şi avea deloc locul. Era o concluzie referitoare la teatru şi la modul în care este perceput acesta şi de deschiderea pe care trebuie să o aibă spectatorul…discurs format inteligent însă era necesar să apară în mintea acestuia în momentul în care ieşea din sala de teatru.

Oferindu-i soluţia după o oră şi jumătate de stat pe scaun, nu numai că îi subestimezi inteligenţa sau capacitatea de a percepe piesa însă scoţi în evidenţă şi nesiguranţa acesteia.Pentru câteva clipe, am avut senzaţia că povestea din spatele piesei, sau cum ar fi trebuit sa fie aceasta, e mai interesanta decât piesa în sine…de fapt încă mai am senzaţia.

Oana ARSENOI, clasa a XI-a,”Băncilă”

De vorbă cu

ARTES TEATRU

Noii din mine e place să ni se plîngă de milă. Ne place să găsim alţi vinovaţi decît pe noi înşine. Ne placă să dăm bir cu fugiţii atunci cînd problema devine mult prea apăsătoare pentru condiţia umilă de muritor care ne-a fost hărăzită. Nu ştim să luptăm cu proprii demoni interiori, dar dăm sfaturi altora în această privinţă. Detestăm superficialitatea cu voce tare, dar o acceptăm, smeriţi, în linişte, departe de ochii lumii. Şi atunci,„cine eşti tu, de fapt?”

Piesa Eu şi noii din mine arată, într-o manieră uşor de digerat, o situaţie tipică ce poate aduce după sine decizii şi, implicit, repercusiuni majore. De ce „arată” şi nu „tratează”? Pentru că întreaga piesă nu e decît o prezentare care înfăţişează o situaţie mai mult sau mai puţin probabilă, dar plauzibilă, avînd în vedere societatea actuală. Întreaga acţiune se învîrte în jurul adolescentei Paula, care pare a fi depăşită de situaţia din jurul său: se ceartă cu mama, pentru că aceasta primeşte avizul de exmatriculare al fetei, hotărînd să se mute la ţară spre binele ei; este părăsită de iubitul ei, Alex, care-i face o vizită pentru a-i da lănţişorul înapoi şi… personajul nostru decide să se sinucidă, scriind un bilet de adio, la fel de sec şi scurt ca şi hotărîrea sa de a-şi pune capăt zilelor:„Acest bilet este o explicaţie a sinuciderii mele… Oraşul acesta m-a omorît… Şi Alex… şi mama…” Laşitatea ei se observă în momentul în care trebuie să ia pastilele şi, inconştient, realizează că nu mai e cale de întoarcere, prin replici ce îi înfăţişează frica:„Dar cum să le iau? Cu apă sau fără? Nu mai ştiu…” Şi în momentul în care ia pastilele şi adoarme, la graniţa dintre vis şi realitate se întîmplă inimaginabilul. Peste ea dau năvală rînd pe rînd, cerîndu-i socoteală, propria Conştiinţă, Feminitate, Furie, Credinţă, Copilărie, Adolescenţă şi atotacaparatoarea Nebunie… Nu e un fapt real, dar altă întrebare se iveşte: Este posibil?

Ce avem noi pînă acum? Drama unei mame care se străduieşte să crească un adolescent-problemă, cu un tată vitreg detestat de copil? Drama unei adolescente incapabile să se adapteze societăţii şi să-şi înfrunte propriile slăbiciuni?

N

.

Amalia GÎSCĂ, anul II vioară, Universitatea de Arte „G. Enescu” Iaşi

Sau pur şi simplu portretul fidel al unei societăţi pe muchie de cuţit?

Ce se întîmplă totuşi?

Răspunsul îl primim la finalul spectacolului, prin monologul Paulei: „Credeţi că va fi un final fericit? Pe dracu'.. E un final real sută la sută”, dezvăluind faptul că nu şi-a rezolvat toate problemele. Publicul aşteaptă„trezirea la realitate” a adolescentei, decizii majore care îi vor schimba viaţa, împăcarea definitivă cu mama, acel „şi au trăit fericit pînă la adînci bătrîneţi”. Nu există aşa ceva, căci nu se întîmplă aşa în viaţa reală. Deciziile luate în pripă ne distrug esenţa. Uităm cine sîntem sau pur şi simplu negăm. Pentru că aşa e mai uşor, mai simplu şi nouă ne place simplitatea.

Ideea piesei Eu şi noii din mine mi-a venit în jurul vîrstei de 14 ani, vîrsta rebelă, bineînţeles, cînd eram enervată pe tot ce se întîmplă în jurul meu, cînd nu realizam încă importanţa deciziilor şi greutatea cuvintelor. După cîţiva ani, am cizelat-o, am adaptat-o şi am readus-o la viaţă. Spectacolul a căpătat viaţă datorită actorilor din distribuţie, colegii mei. Am reuşit să facem un overview asupra unei secunde din viaţă.

Ce aş putea să mai spun ca să nu folosesc banalităţi? Că este foarte probabil să nu ştim sau să nu se obosim măcar să aflăm cine sîntem şi să fim luaţi prin surprindere de propriile manifestări? Că orice cuvînt e greu oricît de neînsemnat pare? Că sîntem ceea ce sîntem şi trebuie să ne asumăm asta?

Că piesa e o parte din mine la fel cum e o parte din noi toţi?

Piesa este o realitate. Una mai metaforică şi, implicit, mai uşor de digerat. Una care îţi pune întrebarea: este posibil? Răspunsul îl ştie fiecare. E acolo, în esenţă, în fiecare din noi.

Tatiana SÎRGHI, clasa a XII-a, „Octav Băncilă”

ALECART

45

FILME DE ARTĂ

Angelo MITCHIEVICI

Când nu pot să fluier, fluier

Eu când vreau să fluier, fluier (2009);

Regia: Florin Şerban; Cu: Ada Condeescu, George Piştereanu; Genul filmului: Dramă, Thriller; Durata: 94 minute; Premiera în România: 26.03.2010; Produs de: Strada Film; Distribuit în România de: Metropolis Film. a spălător, tinerii deţinuţi se spală cu apă rece, musculatura lor desenează reliefuri dure acompaniate de tatuajele grosolane, stropii sar în toate părţile, mişcările lor cu o violenţă fără obiect, simplă energie conţinută au ceva de balet înşelător, periculos şi fascinant. Este ca şi cum aceşti tineri s-ar pregăti pentru o luptă în arenă şi nu pentru o zi obişnuită de puşcărie. Totuşi, două priviri se întâlnesc razant pe deasupra spălătorului, priviri care comunică un mesaj indescifrabil. Poate fi ură, poate fi atracţie, corpurile articulând baletul lor se întind ca o masă vie între aceste două priviri care, fără a angaja un duel, se tatonează. Aceasta este una dintre primele scene din filmul lui Florin Şerban, relevantă pentru întreaga peliculă, violenţa reţinută a acestor corpuri şi tăcerea constituind un preludiu şi o temă care revine.

Deşi nu duce lipsă de furia vocală, momentele de ură intensă din film vor avea drept climax tăcerea. După patru ani de detenţie, Silviu Chişcău (George Piştereanu) mai are câteva zile până la „liberare”, când află de la fratele lui mai mic, Marius, venit în vizită, că mama lui a sosit din Italia şi că urmează să-l ia cu ea. În acel moment totul se schimbă, în încercarea disperată de a împiedica ceea ce a configurat propria traumă, abandonul matern cu opt ani în urmă, izolarea, şi puşcăria ca staţie terminus a unei dezolări, o istorie pe care fără să o avem în faţă o putem bănui din reacţia explozivă a tânărului. Faţă în faţă, mamă şi fiu se înfruntă, explozia de ură a fiului atinge o intensitate delirantă, nu urletul sau imprecaţiile sale dau lovitura de graţie mamei, ci privirea în care tot ceea ce a fost dragoste rănită s-a transformat în

L

46

ALECART

ţipăt. Aceeaşi situaţie între el şi deţinutul care-l umileşte nu prin superioritate fizică, ci ştiind că poate să o facă, că de buna sa purtare depinde şansa sa de a ieşi din închisoare. Ceea ce urmează nu poate fi înţeles fără această tensiune acumulată cu fiecare treaptă a degradării sale, cu fiecare episod umilitor, cu fiecare prăbuşire. Nici directorul închisorii care nu este o brută, dimpotrivă, nici cei care-i sunt colegi de dormitor, nici studenta de la sociologie, Ana (Ada Condeescu), care vine în cadrul unui program şcolar pentru a obţine date despre psihologia unui grup social, a delicvenţilor tineri şi a orizontului lor de integrare, nu pot înţelege situaţia în care se află. Ceea ce niciun chestionar nu poate prinde este privirea care împrumută limbajului dorinţei, forţa vie a emoţiei. Prudentă, Ana refuză să se angajeze într-un dialog care posedă variabilele emoţionale ale unei relaţii personale, dialog pe care plasa de siguranţă a chestionarului îl mediază. În acelaşi timp, pentru Silviu, dragostea constituie o surdină temporară a sentimentului de urgenţă şi pericol legat de fratele său. Comunicarea eşuează, în locul fetei apare profesorul coordonator care nu înţelege că relaţia pe care acel chestionar o angajează o priveşte numai pe acea fată, - coloana sonoră, un soporific cântec de inimă albastră, este elocventă în acest sens -, că nu poţi testa gusturi, sentimente, dorinţe dezvoltate într-un climat atât de tensionat cu întrebări menite să organizeze o statistică. Silviu înregistrează ca încălcare a intimităţii sale lectura pe care profesorul a făcut-o chestionarului său, pentru că asemeni unei scrisori, el nu îi este adresat. Ceea ce urmează rapid, ca o descărcare electrică de la pumnul în plex pe care-l încasează profesorul neinspirat,

FILME DE ARTĂ

la lovitura serioasă care-l culcă la pământ pe gardianul care soseşte să pedepsească gestul violent, la luarea ca ostatecă a fetei decurg din acumularea treptată a tensiunii, dar şi ca un gest spontan de refuz al transformării sale într-un obiect de studiu, un gest de demnitate umană care ar fi fost tolerat oriunde altundeva.

Continuarea cu tânărul deţinut ţinând un ciob îndreptat spre gâtul Adei pare împrumutată din recuzita unui film de acţiune care distorsionează absurd cu cererile perfect legitime formulate de tânăr: o întrevedere cu mama lui de la care obţine jurământul că fratele lui va rămâne în ţară şi o maşină pentru a o scoate pe fată la o cafea, după ceea ce i-a înregistrat acordul pe reportofon, dovadă iluzorie a unei relaţii imposibile. Scena finală merită toată atenţia; dacă filmul ar începe cu ea, am avea un tablou firesc al unei adolescenţe frumoase, cu excepţia faptului că băiatul apare îmbrăcat mult prea modest în raport cu ţinuta fetei, unul dintre acele scurtcircuite sociale care întâlnesc pasager, improbabil şi fragil un sensibil Romeo de mahala cu o Julietă burgheză. Melodrama de succes s-a putut vedea în Slumdog Millionaire (2008) al lui Danny Boyle. Privirea băiatului vorbeşte de la sine, încărcată de dragoste, ea nu întâmpină aparent niciun obstacol ca în prima scenă, nu fixează o adversitate, ci fata are reţinerea emoţionată, monosilabică, de dinaintea unei declaraţii de dragoste aşteptate sau înaintea unui sărut care va veni, un sărut aproape cast care tamponează buzele fără să le deschidă. Băiatul se ridică de la masă şi-i spune fetei să comande încă o cafea în scurta sa absenţă, fără nici cea mai mică intenţie de a se întoarce. Pe şosea îl aşteaptă maşinile de poliţie şi la capătul drumului un destin urât, nemilos, care va îngropa scurtul moment de umanitate, iluzia de o clipă, în ani lungi de monotonie carcerală. Cea mai puţin tensionată clipă din film are în jurul ei o tensiune enormă, conferită de faptul că acest tânăr plăteşte cu o bună parte din viaţa lui privilegiul de a bea o cafea alături de fata pe care o iubeşte. Revizitat în acest context, momentul final redesenează întreg spaţiul

filmului plasându-l în ecuaţia tragediei, unde fiecare mutare apare determinată implacabil, indiferentă la conţinuturile afective, congnitive sau volitive ale personajului. În faţa noastră se află o posibilitate, clipa suspendată, simplă, de o puritate absolută, pentru că ea conţine în virtualitatea ei tot ceea ce nu va fi pentru Silviu, tot ceea ce pierde pentru totdeauna, tot ceea ce societatea îi refuză, deşi viabil pe alte coordonate pe care ficţiunea le cunoaşte ca prelungire a ceea ce este ea de fapt, dorinţa, visul. Felul în care Florin Şerban filmează personajul în mişcare, văzut din spate, aminteşte de Elephant (2003) al lui Gus Van Sant, de la primul la ultimul cadru-paranteză, un peisaj gol de umanitate, un peisaj fără voce, fără prezenţe, regizorul nedepăşind registrul minimalist al generaţiei sale. În schimb, filmul are un excelent crescendo al tensiunii, în trepte şi momente aparente de acalmie care pregătesc escaladarea violenţei. Florin Şerban ştie să stabilescă potenţialul relaţiei umane la nivelul privirii, puţine filme vorbesc atât de bine cu privirile personajelor şi nu prin cuvintele lor, puţine ating acel prag limită unde tăcerea acumulează dureros până spre explozie, fără să declanşeze. Nimic nu falsifică filmul lui Florin Şerban, de la limbajul promiscuu de puşcărie la acel body language al gardienilor şi deţinuţilor deopotrivă. Când registre diferite intră în coliziune, rezultatul nu este o cacofonie, ci sunetul teribil al eviscerării ca o mână care îţi pipăie măruntaiele. O calitate în plus a lui Florin Şerban este că nu lasă să răzbată nicio notă patetică, nicio o lacrimă, niciun un inoportun gest moralizator sau pedagogic. Ceea ce rămâne este tot atât de pur ca şi durerea, tot atât de infinit ca şi ea. Restul e tăcere şi un peisaj vid în jurul acelor întrebări din chestionarul stas pe care-l prezintă fata în film, şi care nu au sens decât dacă sunt rostite de persoana care trebuie, cu privirea care trebuie, totul într-un alt film, undeva, la o cafea.

ALECART

47

FILME DE ARTĂ

Eu când vreau să fluier, fluier ungmetrajul de debut a lui Florin Şerban spune povestea lui Silviu (George Piştereanu), care, după patru ani petrecuţi într-un penitenciar pe malul Dunării, a avansat în ierarhia de dormitor, devenind Jupân. Însă cu două săptămâni înainte de eliberare lucrurile iau o întorsătură total neaşteptată pentru tânarul de 15 ani care primeşte o vizită de la fratele său mai mic. Mama baieţilor s-a întors din Italia, după 4 ani de , practic, abandon, cu gândul de a-l lua pe mezin cu ea. Nu doar că sunt mari şanse ca fratele său să părăsească ţara în mai puţin de 5 zile (cât mai are Silviu până este eliberat), ci totodată se îndrăgosteşte de o tânara studentă de la sociologie, venită în practică la penitenciar, frumoasa Ana (Ada Condeescu). Totul culminează cu ameninţările unuia din colegii de celulă, Silviu aflându-se în ipostaza de a nu putea răspune provocărilor , urmând a scăpa cât mai curând dacă are un comportament exemplar. Copleşit de emoţii şi presat de timp, Silviu închide ochii şi decide că, din acel moment, i se poate întâmpla orice. De aici se dezlănţuie totul….Libertatea, vântul, drumul, primul sărut.

L

La cumpăna dintre primii fiori ai dragostei într-un mediu nu tocmai favorabil şi destrămarea totală a familiei apare instinctual primar. Silviu este un personaj erou cu o determinare ieşită din comun, într-un contrast perfect faţă de românii care nu sunt obişnuiţi să-şi asume consecinţele .Încărcătura emoţională a filmului trezeşte defapt auditoriul asupra unei problematici căreia nu i s-a mai acordat până acum importanţa cuvenită, Deşi poveştile lor nu atenuează gravitatea infracţiunilor, tinerii din penitenciar, care au jucat un rol crucial în filmul lui Florin Şerban , nu au avut posibilitatea de a trăi o viaţă normal, majoritatea provenind din familii defavorizate şi necunoscând ce înseamnă ajutorul părinţilor şi sprijinul familiei.Aceste aspecte sunt bine conturate prin prisma lui Silviu. George Piştereanu:“Sper să deschidem multe minţi închise.Eu vreau să văd dacă oamenii se vor gândi măcar două secunde înainte să judece oamenii pe care nu-i cunosc, şi aici mă refer la categoria celor respinşi de societate. Până acum, dintre cei care l-au văzut, toţi au fost foarte prinşi de acţiune. Pur şi simplu, nu respirau dacă Silviu, personajul din film, nu respira.”

“De când m-am apucat de scenariu cu Florin, proiectul a mers foarte bine",

48

ALECART

spune coscenaristul şi producătorul lungmetrajului, Cătălin Mitulescu. "Filmul e foarte puternic. O să vă surprindă. Competiţia la Berlin e cel mai bun lucru care i se putea întâmpla pentru a fi lansat", adaugă el.Din punctul de vedere a lui Florin Şerban, Eu când vreau să fluier, fluier “este un film despre adolescenţă şi dragoste, povestea unui puşti aflat într-o situaţie limită, un puşti care vrea să iubească, vrea să îşi facă datoria”.

Filmul are la bază piesa de teatru cu acelaşi nume a Andreei Valean şi este primul lungmetraj românesc pentru a cărui distribuţie s-a facut un casting amănunţit în centrele de reeducare pentru minori. Ada Condeescu a declarat ca“ La început, mi-a fost teamă să nu se facă glume pe seama mea, pentru că, la prima vedere, deţinuţii par oameni duri şi plini de probleme. În schimb, s-a creat o legătură foarte specială, iar către finalul filmărilor eram deja foarte apropiaţi. Am făcut un efort imens ca să mă adaptez, dar a meritat, pentru că, repet, în ultima zi am fost foarte tristă pentru că s-a încheiat acest capitol din viaţa mea.”.

Lungmetrajul Eu când vreau să fluier, fluier este primul film românesc din ultimii 17 ani care a intrat în competiţia oficială a Festivalului de la Berlin şi a reuşit să ia şi două premii importante : Marele Premiu al Juriului - Ursul de Argint şi distincţia "Alfred Bauer". Presa internaţională l-a luat deja în calcul ca pe unul dintre favoritele competiţiei. Screen Daily îl categoriseşte ca un film “crud, extraordinar”apreciinduse la personajul principal “trece dincolo de incapatanarea personajului pe care il joaca, reusind sa capteze si vulnerabilitatea si deznadajduirea tanarului de 18 ani care inca nu stie ce inseamna consecintele, iar cele doua confruntari violente cu mama (Clara Voda) sunt clar punctele forte ale filmului”. Variety laudă capacitatea filmului de a reda subtil şi emoţionant viaţa în închisoare, lungmetrajul beneficiind de un buzz fomidabil fiind clasat peste filmul lui Roman Polanski, The Ghost Writer.

Un film “mic, dar mai bun decât Scorsese” (sursa – Spiegel ). Plin de dragoste şi ură, frustrare, pace şi revoltă…muuultă revoltă.

Alexandra ADAM clasa a XI-a, "Băncilă"

FILME DE ARTĂ

La Strada a Strada (1954) este un film regizat de cunoscutul regizor italian Frederico Fellini, avându-i în rolurile principale pe Anthony Quinn (Zampano), Giulietta Masina (Gelsomina) şi Richard Basehart. Acest film de excepţie prezintă viaţa unui liber-profesionist pe nume Zampano, al cărui singur număr este ruperea unui lanţ de 0,5 cm cu pieptul (fapt repetat şi dramatizat de-a lungul filmului). În căutarea unei asistente, o găseşte pe Gelsomina, o tânără sensibilă şi naivă care, deşi nu cunoscuse un stil de viaţă atât de libertin şi„vagabond”, după cum îl numeşte chiar ea, acceptă. Este cumpărată de la mama acesteia pentru suma de zece mii de lire.

Aici începe iniţierea Gelsominei, interdicţia de a cânta la trompetă şi pedepsele pentru nerespectarea regulilor. Lumea lui Zampano era o motocicletărulotă în care acesta dormea, gătea şi îşi păstra recuzita, lume de care, ulterior, Gelsomina se îndrăgosteşte, refuzând să o părăsească. Asistenta prinde gustul vieţii de circar, încropind cu Zampano mici scenete în aer liber. După fiecare spectacol, Gelsomina strânge banii de la spectatorii trecători într-o pălărie, ca apoi să mănânce şi să bea vin alături de partenerul ei. În această scenă, Zampano fuge cu o roşcată, ordonându-i asistentei să îl aştepte, cerere pe care o îndeplineşte cu credinţă. Refuză mâncarea oferită de trecători, ignorând de altfel cererile lui Zampano de a se întoarce acasă. Această lume în care a păşit i se pare fascinantă, într-o epocă în care circarii erau apreciaţi pentru munca asiduă şi efortul de a da spectacole pentru nişte bani care abia le ajungeau de pe o zi pe alta. O poveste asemănătoare se regăseşte în spaţiul literar prin romanul De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Venteranyi; protagonista, o fetiţă cu părinţi circari, este introdusă în lumea spectacolului cu acelaşi interes şi devotament. De altfel, autoarea declara într-un interviu că i-ar plăcea foarte mult ca romanul ei să fie regizat de Frederico Fellini într-o posibilă ecranizare.

Cu măiestria sa, Fellini prinde pe filmul alb-negru exact ce trebuie să apară în cadru; de aici nimic nu este în plus, lăsându-te pe tine, ca spectator cult, să te absorbi în cadrul, unghiul şi mediul fascinant al filmării. Esenţa peliculei monocrom accentuează atât dramatismul majorităţii scenelor, prin contrastul

L

puternic, cât şi optimismul Gelsominei, machiajul şi costumele caraghioase ale artiştilor. Fascinant este profesionalismul şi calitatea filmărilor, calcularea exactă a unghiurilor, cât şi focusarea precisă de pe un plan pe altul. Uneori aveam impresia că dacă aş pune pauză în oricare moment, ar rezulta o fotografie de excepţie; ceea ce denotă modul profesionist în care este filmată această producţie.

Scenografia este una de vârf, evenimentele degurgând lin, firesc şi foarte natural. Pe lângă aprofundarea unor teme precum viaţa zbuciumată a artiştilor de circ, filmul tratează întrebări ce chestionează scopul primar al vieţii omului pe Pământ, în scena în care Zampano este arestat într-o încăierare. În acel moment, Gelsomina înţelege, cu ajutorul lui„Il Matto”, că orice întâmplare are un rol semnificativ în lume. Cu moralul ridicat, protagonista este gata să îl aştepte încă o dată pe mentorul ei, refuzând propunerea unui alt circ de a fugi în lume. Jocul actorilor este unul impecabil, profesionist, pierzându-te astfel în acţiunea dramatică. Zampano joacă ideal rolul unui beţiv vagabond, pe când Gelsomina este asistenta credincioasă, pasionată şi entuziasmată de viaţa de artist liberprofesionist. Acest clasic al filmului artistic mondial cuprinde o echipă de profesionişti de la actori, regizor, directori de imagine sau cameramani, totul fiind realizat la modul superlativ; acest film rămâne un etalon pentru cinefilii de astăzi şi pentru cei care urmează.

O peliculă care concentrează în povestea sa motivul fundamental al vieţii omului, semnificaţia indiscutabilă a fiecărei întâmplări şi acceptarea celor mai nobile sentimente omeneşti. O producţie ce însumează drama cât şi bucuria unui popor latin frumos. Prin cei doi protagonişti, temele prind viaţă pe parcursul filmului, veridicitatea creându-se prin naturaleţea jocului, adaptabilitatea actorilor la mediile şi circumstanţele la care sunt supuşi, precum şi prin bucuria de a se juca, de a aduce, prin spectacolele lor, un zâmbet şi o stare de bine.

Vlad Vîrtosu clasa a XI-a, „Băncilă”

ALECART

49

FILME DE ARTĂ

Despre vanitate în

Pact cu Diavolul ra odată un cocoş care credea că soarele se înalţă ca să-l audă pe el cum cucurigeşte... Era odată un tânăr avocat, extrem de riguros şi dedicat meseriei sale, ce nu-şi îngăduia niciodată să piardă, considerând că eşecul se trage din slăbiciune şi că aceasta îi e nepotrivită...De ce mai întotdeauna ne dezvăluim limitele tocmai din orgoliu şi de ce devenim cei mai buni din nedorinţa cunoaşterii a tot ce înseamnă pierdere, ratare?

Toţi doresc să fie cei mai buni în jungla societăţii de consum contemporane. Principiul “selecţiei naturale” e simplu: indiferent de mijloace şi „instrumentele” de supraveţuire, prin intermediul minciunii sau adevărului, principiilor etice sau negării conştiinţei morale - singurul lucru care contează e rezultatul concretizat în împlinirea propriilor interese. “O, vanitas vanitatum et omnia vanitas!” - câtă dreptate avea Eccleziast şi cât de actual e adevărul lui pentru cazul individului nostru infatuat, dedicat legii. Mai exact, e vorba despre Kevin Lomax din celebra peliculă a lui Taylor Hackford Pact cu Diavolul . Pentru început, este necesar de specificat faptul că intenţia regizorală nu presupune un protest faţă de conduita morală a persoanelor care practică avocatura. Particularitatea întâmplărilor în care sunt prinse personajele se extinde la generalitatea existenţei societăţii de astăzi. Viciu. Egoism. Perversitate. Minciună. Profit. Aşadar, datorită puterii de persuasiune, darului oratoric şi câtorva dosare cîştigate în favoarea ticăloşilor pregătiţi să plătească oricât pentru dreptatea lor, însă nu şi moral pentru crimele săvârşite, tînărul Lomax este recrutat de o mare firmă de avocatură din New York. Bineînţeles, posibilitatea de continuare a carierei şi oportunitatea de locuire în oraşul ce zgîrîie norii sunt primite cu mult entuziasm de tânăra sa soţie, pregătită pentru saltul spre o nouă viaţă. Ce poţi să-ţi mai doreşti atunci când obţii un apartament luxos, o slujbă bine plătită, când ai un şef care-ţi promite o evoluţie spectaculoasă şi când te întâlneşti zilnic cu oamenii importanţi ai societăţii, ba chiar ai şansa să modifici„pulsul”lumii afacerilor? Tot ce e plăcut şi frumos e tentant. Tot ce e tentant e, adesea, interzis. Tot ce e interzis creează întotdeauna pericol.

Aici se produce ruptura, odată ce generozitatea diavolului devine o bună afacere pentru el însuşi. Fireşte, Satan nu se înfăţişează aici cu două coarne, copite, coadă, hohotind zgomotos. E deghizat în persoana prietenului şi îndrumătorului tînărului avocat, având numele de John Milton. Nimeni nu ştie nimic, doar Lucifer îşi face treburile necurate şi-l îndreaptă tot mai mult spre prăpastie pe Lomax fără ca acesta să-şi dea seama. Într-un oraş în care banul guvernează, alcoolul te aruncă într-un extaz al ameţelii amplificat de plăcerea adulterină şi fumul de ţigară scumpă, nu poţi rămîne nici măcar ţie însuţi fidel. Iată New-York-ul, iată Sodoma şi Gomora, iată Babilonul, domnilor! Infernul e pe Pământ, nu în subterana îndepărtată, iar păcatul ne paşte tot timpul, căci Apocalipsa deja a venit.

Pact cu Diavolul e un film ce încorporează - într-o poveste aparent exclusiv contemporană prin ritmul infernal de existenţă şi plasarea acţiunii în caruselul lumii afacerilor - numeroase mituri biblice. Nu doar teme precum: ispitirea, căderea în desfrâu, păcatul şi pedepsirea lui, ci chiar citate întregi extrase din Sfînta Scriptură rostite de protagoniştii acestei„istorii”cinematografice. În timp

E

50

ALECART

ce Kevin obţine victorie după victorie în procesele în care pledează şi se bucură de gustul succesului, soţia sa Mary-Ann e bolnavă. Singurătatea în care se află mai tot timpul îi accelerează degenerarea psihică spre schizofrenie. Ea percepe o lume anormală, bîntuită de anomalii şi demoni ce-o urmăresc.

Aici intervine prima încercare: Milton îi propune avocatului să abandoneze un timp lucrul spre concentrarea atenţiei asupra sănătăţii nevestei sale.

E prea tîrziu însă! Acest om deja a încetat să mai fie o fiinţă sentimentală, călăuzindu-se doar de instinctul succesului şi al banului. El nu poate abandona tocmai acum munca, într-un moment crucial pentru cariera sa, motivând că alţii ar putea să îl întreacă în cursa diabolică. Vanitatea se dovedeşte şi pentru Lomax nebunia supremă, fără antidot şi fără speranţă de vindecare. “Vanitatea, cu siguranţă păcatul meu preferat” - sunt cuvintele acestui “Mefistofel din New-York”, rostite în semn de răpire încă a unui suflet, încă a unui “Faust” ce-a neglijat-o pe Mary-Ann, care acum zace moartă, scăldându-se în propriul sînge, rezultat al ultimului său derapaj psihic.

E un moment revelator pentru Kevin şi de maxim suspans pentru noi, privitorii, căci în continuare Hackford preconizează un show adevărat ca-n ziua Marii Judecăţi. Paroxismul acestei„istorii” este atins mai întîi printr-o precipitare de acţiuni nevrotice din partea personajului central alergînd pe străzile pustii şi acoperite de scrum, iar apoi continuat printr-o intervenţie a absurdului născător de întrebări.

Rămân cîteva minute şi filmul se termină. Înainte de asta însă, avocatul e obligat să afle că practică şi funcţionează după legile diavolului. Mai mult decât atât, e fiul lui şi Iadul i se deschide în faţă precum o carte pentru a-l primi în marea sa familie. Trebuie doar să facă alegerea, iar „convertirea” spre acceptarea ultimei ispite se face de către John Milton într-o adevărată paradă a replicilor cu pregnanţa aforismului. Aflăm de la el că: “Dumnezeului îi place să privească oamenii, cărora le-a dat instincte spre propriul amuzament”, că „Mereu trebuie să priviţi dar să nu atingeţi, să atingeţi dar să nu gustaţi, să gustaţi dar să nu înghiţiţi.

Cât de mare e tentaţia şi cât de mică e voinţa!”şi„Creatorul e un sadic, un absent din lumea asta!”.

Universul nostru, dar şi cel paralel i se par prea complicate lui Kevin Lomax, astfel încât singurătatea, neantul devin răspunsul lui concludent la toţi şi la toate. O împuşcătură în propriile tâmple - actul de suicid e singura soluţie.

Prestaţia actorilor Keanu Reeves, Al Pacino şi Charlize Theron e impresionantă, căci totul e jucat într-o manieră credibilă şi filtrat prin propria personalitate.Pactul cu Diavolul ilustrează istoria unui cuplu ce a acceptat un dar mult prea scump, însă în realitate nu l-a putut primi. O răsturnare a scării valorilor a resuscitat vechile boli: cineva s-a dedat cu totul demenţei, iar cineva a căzut pradă rutinei şi orgoliului.

Vanitatea? Ea nu e un păcat, ci o însuşire umană care devine de nesuportat atunci când egoismul fiecăruia răneşte şi nu mai poate fi controlat.

Acesta e războiul nostru şi în el cu toţii cândva vom muri.

Ecaterina REUS, clasa a XI-a, „Băncilă”

FILME DE ARTĂ

4, 3, 2…1

4 luni, 3 săptămâni si 2 zile, regia Cristian Mungiu

ilmele europene vor avea tot timpul acel iz culturalounderground, spre deosebire de Hollywood-ul care produce „pentru mase”, produce doar nişte„pelicule normale”. Europenii dictează, să zicem, un soi de snobism cinematografic, prin tehnica neconvenţională (repet, doar în comparaţie cu americanii) şi prin alegerea unor teme neomoderniste care reeditează simplitatea vieţii până la dramatizarea lucrurilor absurde.

Daca tot suntem schimbători şi dezorientaţi, începem de la o vârstă să uităm de comercialul Oscar şi să auzim în schimb de Cannes, Ursul de Aur, Globul de Aur şi de B.A.F.T.A. (British Academy of Film and Television Arts). Aici se premiază filmele cu adevărat bune, filmele „de artă”, filme cu substanţă. Am să decid să introduc acum ecranizarea lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni si 2 zile, pentru că pare să fi făcut ravagii nu numai la festivaluri ci în lumea toată.

Profunzimea şi sinceritatea stilului cinematografic au trezit în unii sentimente noi, iar în alţii plăcuta amintire a filmului pur şi simplu, fără efecte speciale, fără ecranele verzi şi fără toate strigătele artificiale care au început să facă deliciul zilelor noastre. „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” înfăţişează povestea unei tinere care îşi ajută prietena să facă avort ilegal în România anilor 80. Prospeţimea ecranizării în sine rezidă în intuiţia simpatetică a regizorului care ştie să taie perfect acele bucăţi de oraş dezolante, albăstrui şi reci şi să le combine cu cadrele lungi care fac filmul, de fapt, un aşa mare succes. Tehnica scenelor lungi nu se datorează unui buget redus, aşa cum cred unii, ci este o soluţie aleasă de regizor pentru a-şi susţine ideea eficient. Munca actorilor se dublează aşadar sub presiunea acestor cadre lungi, care trebuie să iasă perfecte din cât mai puţine încercări. Senzaţia pe care am avut-o vizionând filmul a fost că totul le-a ieşit bine din prima încercare. Filmul ascundea o modestie atât de făţişă încât mi se părea elitistă, frustrată, românească. De aceea eu nu am putut aprecia filmul dincolo de această barieră a antipatiei care se închisese in faţa mea.

Filmul este foarte bun şi riguros. Camerele ţinute de oameni şi nu de

F

maşini işi lasă o puternică amprentă pe întreaga senzaţie indusă de film. Unele scene par statice, liniştite, chiar absurde, însă imaginea tremurată şi„reală”creează o prezenţă aparte a spectatorului în cadrul filmat. Imaginile tremură, mai tare când fug urmărind-o pe Otilia, mai încet şi grav, ca din inerţie, când în cadru nu mai e nimeni sau când cineva stă să apară. Cert este că acest mod de a filma „cu mâna” devine în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile mai mult decât o tehnică. Ea nu mai redă crud şi real, ci împinge deranjul în mintea spectatorului. Fetusul însângerat, aruncat pe gresia băii nu este doar un crunt adevăr, ci este şi un vis urât. Observând subterfugiul, am decis că echipa de cameramani cu supradoză de cofeină nu a fost folosită cu moderaţie şi după jumătate de oră sau puţin mai mult, au inceput să mă irite. Adevărul este că tot filmul putea fi un scurtmetraj deosebit. Aproape două ore de discuţii normale filmate tremurat nu m-au lăsat cu impresia că am câştigat ceva.

Tema României comuniste cred că mai poate fi exploatată, însă mă tot aştept la ceva care să nu amintească obsesiv şi părinteşte de Ceauşescu. Pluteşte atâta confuzie în jurul revoluţiei, încât filmul lui Cristian Mungiu nu tratează o surpriză, nu dezvăluie nici un adevăr ascuns. El relatează pur şi simplu, sec şi ordinar; repet, fără pretenţii, ca un film european adevărat. Cei mai mişcaţi de povestea în sine au fost, cred (ironic), americanii, care au decis că la Hollywood cameramanilor nu le tremură camerele aproape deloc; aşa că, dacă vă hotărâţi să vedeţi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, hotărâţi-vă şi asupra lui „The Wrestler” şi veţi vedea ca este un 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile cu Mickey Rourke, presărat bineînţeles cu americănisme de mâna a doua care strică tehnica cofeinei.

Personal, mă uit la filme care îmi plac, nu la filme care ar trebui să îmi placă, dar simt ca filmul regizorului român ar fi trebuit să îmi placă.

Vlad ŢUNDREA, absolvent „Băncilă”

ALECART

51

FILME DE ARTĂ

Dramatism

de Gamer P

resupun că nu ar trebui să judec marea senzaţie cinematografică a lui James Cameron dacă nu am apucat să o vizionez la cinema 3D. Presupun că aşa credeţi voi, fanii; de fapt, nu de puţine ori mi s-a spus că nici nu are rost să îl vezi„normal”. Şi asta face din

„Avatar”un film bun? Asta îl face atât de senzaţional? Că nu are rost decât în 3D? Ştiu că suntem aproape de lumea „Animatrix” şi că roboţii şi calculatoarele ne asupresc pe zi ce trece, dar poate la un mod metaforic sau autoironic. Doar fiindcă există cărţi SF şi familia Jetson zbura cu o navă urâtă ca un borcan acum mulţi ani pe micile ecrane, nu înseamnă că viitorul e făcut deja şi mai trebuie doar copiat ( ?!? ). Vreau să pot aprecia şi de acum încolo un film prin el însuşi. Cinema 3D aş vrea să rămână un altfel de divertisment, să fie chiar şi un alt mod de a aprecia filmul, dar nu si modul prin care el devine mai bun; mai spectaculos poate, însă fără pretenţiile patetice impuse de omuleţii albaştri.

Văzând„Avatar”în HD acasă, aşa cum este el, o animaţie fantastică, am avut senzaţia că spectatorii au fost minţiţi şi manipulaţi. Nu vreau să credeţi că îmi place să arunc cuvinte mari în tonalităţi de propagandist ambulant şi complexat...

Ce au văzut oamenii în plus la acest film faţă de„Lion king”de exemplu, nu inţeleg – de i-a făcut pe unii chiar să se sinucidă. Aş înţelege atacurile de cord din urma ecranizării„Patimile lui Iisus”(care, apropo, nu este decât un film snuff), dar cele din urma basmului„Avatar”?...

Continui apreciind însă impecabila animaţie 3D. Oricine are un PC acasă şi este pasionat de jocuri va fi de acord cu mine când spun că„grafica”e impecabilă.

Animaţiile sunt şi mai reale decât în frumosul„Final Fantasy”care punea actorii de la Hollywood pe jar, fiindcă filme ca acelea nu mai aveau nevoie de actori ca prezenţă, ci doar de voci abile. Lumea „Avatar” este extraordinară, peisajele, fauna, flora sunt nemaivăzute până acum în niciun alt film. Din acest punct de vedere, artiştii au realizat un unicat vizual unde culorile abundă fix înainte de pragul kitsch-ului şi aceasta face lumea aceea inedită: faptul că estetica generală nu este nici una clasică, normată, pentru artişti vizuali cunoscători în sine, dar nici pentru necunoscători cu prost gust. Tratamentul vizual al filmului nu poate deranja pe nimeni, ci conţine nuanţe şi compoziţii pentru toate gusturile, impresia generală fiind una cu adevarat placută. Marele merit al acestui film rămâne aşadar acesta vizual, din care derivă şi mirajul cinematecii 3D. Pentru majoritatea oamenilor frumuseţea de acolo este de neînchipuit. Pentru generaţiile computerizate nu este decât un triumf de programare. După asemenea ecranizări, o întrebare perpetuă rămâne: cât de frumos mai poate deveni universul virtual? Cât de frumos va trebui să fie ca toată lumea să se racordeze la computere şi să uite de realitate?

O altă particularitate interesantă a filmului„Avatar” şi a lumii Na'vi este că frumuseţea persistă chiar şi atunci când se desfăşoară o luptă şi cadrul se umple de răufăcători. Nici un monstru nu este urât. Nici un adversar nu este viu colorat. Mai

52

ALECART

mult, aspectul maiestuos ţine de onoare: cel mai frumos dragon este şi cel mai periculos. El nu trebuie ucis, ci doar învins. Filmul este plin de simboluri green peace până la propagandă. Orice membru al populaţiei Na'vi comunică la un nivel metafizic cu orice vietate prin nişte fibre extrasensibile din părul lor lung şi împletit în mii de feluri. Aceşti simpatizanţi ai naturii par să fie versiunea fericită a omului.

Stau cu impresia că mi se insuflă să strâng bani de un hybrid şi să protejez mediul.

Na'vi sunt mai sensibili decât oamenii ignoranţi şi autodestructivi. Toate acestea se unesc într-un mesaj patetic şi comercial pe care James Cameron vrea să îl transmită.

Atâta frumuseţe irosită în zadar... „Avatar” nu este un film, este o animaţie. Nu este film artistic pentru că povestea este previzibilă şi plictisitoare ca un tocilar care se crede profund. Durează prea mult şi personajele virtuale joacă mai bine decât actorii reali. Sigourney Weaver nu este nimic în plus faţă de ceea ce un regizor fără talent (pentru că aşa pare) i-a zis sa fie: un om de ştiinţă cu domeniul de profesare ambiguu şi care fumează mult.

Sam Worthington, actorul principal, rămâne în continuare în anonimat, după părerea mea, pentru că avatarul său se exprimă mai bine.

Surprinzător, Giovanni Ribisi ( Saving Private Ryan ) joacă rolul unui corporatist malefic luat parcă din benzile desenate, dar fiind nepotrivit cu rolul, nu mai pare luat de nicăieri. Michelle Rodriguez nu păţeşte nimic în critica mea, pentru că ei îi stă bine aici ca şi în „Fast and Furious”.Nimic memorabil în jocul nimănui, ci doar în efectele speciale. Am simţit într-adevăr plăcerea de a vedea felul în care avatarii sunt animaţi, felul în care se încruntă avatarul lui Jake Sully ca un rebel nepăsător, întotdeauna neştiind adevărata importanţă a întâmplărilor din acea lume decât spre sfârşit. Mi-au plăcut secvenţele în care el işi probează noul corp, cu atât mai mult cu cât el, ca om, se afla în scaunul cu rotile; fuga stângace şi însufleţită prin grădinile coloniei de oameni, plăcerea pe care o simţea căţărându-se pe tot ce simţea că poate fi cucerit, sărind mai sus decât putuse vreodată, greutatea paşilor acelei vietăţi mai mari decât un om normal, toate acestea m-au surprins şi eram pregătit să mă uit la un film de acţiune reuşit. Însă durata prea lungă şi scenele lacrimogene care anunţă finalul care nu mai vine m-au dezamăgit. „Avatar” este făcut de gameri, adică de oameni care se joacă pe calculator prea mult. Are dramatismul unui joc pe PC unde echipa de producţie nu are habar de teatru. „Avatar”, „Stăpânul inelelor”, „Spider man” intră în aceeaşi oală.

Dacă vă întrebaţi de „Star Wars”, acel film e făcut de oameni care au habar de cinematografie şi film, chiar dacă pare şi el făcut de aceiaşi gameri.

Vlad Ţundrea, absolvent, „Băncilă”

FILME DE ARTĂ

O întâlnire privată cu filmul

de avant-gardă C

inefilii şi-au modificat gusturile. Nu suntem mulţumiţi doar de o poveste frumoasă. Dorim ca această poveste să fie spusă diferit, vrem ca povestirea să fie parte a poveştii. Rugaţi-vă colegii în care aveţi încredere să vă împărtăşească filmele lor preferate.

Vom auzi: Shawshank Redemption, One Flew Over the Cuckoo's Nest şi alte nume mari.

Voi trece direct la subiect - majoritatea acestora au în comun următorul fapt: se bazează pe epicul convenţional; pline de figuri de stil cinematografice, inteligent realizate. Ca de obicei, timpul este convenţionalizat şi doar evenimentele semnificative apar pe ecran, dar când apar, au un impact puternic, câteodată fiecare gest capătă un sens aparte, dar în acelaşi timp fiecare gest este real; real în sistemul de referinţă al filmului, nu mă înţelegeţi greşit.

Fiind un amator al sincretismului artistic, voi face o paralelă cu pictura: încadrând tipul de film prezentat anterior (aici forţez puţin, dar mă veţi înţelege) curentelor artistice (mai mult sau mai puţin) corespunzătoare, aş străbate perioada dintre Renaştere şi Impresionism. Iar dacă în discuţii auzim des nume precum Dali, în schimb în arta filmului domeniul abstract ne este oarecum străin. Niciun veritabil amator de artă nu s-ar opri cu studiul său la secolul al XIX-lea şi nici nu va exclude perioada precedentă. Dacă îmi permiteţi divagarea, sunt de părere că nu suntem cu adevărat conştienţi şi nu am asimilat cu adevărat multe dintre inovaţiile secolului XX (sau ale prezentului), care au schimbat (sau schimbă) din temelii un domeniu sau altul. Arta este una dintre ariile cel mai greu lovite de acest program involuntar de nepopularizare. Iar dacă, în acest caz, concepte plastice precum suprarealism sau cubism ne sună familiare, filmul experimental iese prea puţin la suprafaţă, rămânând predestinat doar galeriilor de artă contemporană. Nu judecaţi după vârsta relativ tânără a celei de-a şaptea arte: vă asigur că lumea filmului a atins un grad de complexitate comparabil cu orice altă artă.

Aşadar, vă invit la o întâlnire privată cu filmul de avant-gardă, unde o primă plăcere este încălcarea canoanelor estetice. Aici cea mai des întâlnită întrebare, „Oare ce-a vrut să spună cu asta?”, este de cele mai multe ori lipsită de sens. Să ne amintim că primul postulat al suprarealiştilor impunea artistului să se elibereze de controlul raţiunii şi să exprime cursul pur al conştiinţei. Exprimândumă simplu, filmul experimental poate nu va evalua teme noi (asta când se poate vorbi de o temă generală), dar unghiul privitorului şi rezoluţia sunt, spune definiţia, neconvenţionale. Sub aparenta mascare abstractă (puteţi să o luaţi şi ca o provocare intelectuală) se ascunde adeseori un mesaj simbolistic simplu, care îndeplineşte misiunea filmului de a prelua ştafeta expresivităţii de unde puterea cuvintelor a lăsat-o (chiar dacă un dialog absurd între trei personaje cu cap de iepure nu vă spune, deocamdată, nimic concret). Am omis să precizez una dintre mărcile definitorii ale genului: fobia de clişeu (niciodată, dar niciodată să nu atingeţi subiectul într-o discuţie cu un artist modern). Dacă deja vă lăsaţi pe mâna unor

Beckett sau Joyce, Magritte sau Chagall, nu văd de ce nu aţi da curs invitaţiei mele.

Ceva pentru certăreţii care vor spune că nonconformismul a ajuns un conformism în sine: să nu ne aruncăm în dispute fără sens. Întrebaţi pe oricine, o creaţie bună este aceea care ne transmite cu succes un mesaj, nu neapărat unic sau concret, dar valabil şi/sau care ne ajută să vedem lumea altfel. Asta e definiţia. Ce vine mai departe, experimental sau convenţional, e mult mai puţin important.

Dacă aţi citit până aici înseamnă că subiectul chiar vă interesează; pentru că aş dori să rămâneţi cu ceva, daţi-mi voie să vă ofer câteva recomandari pentru după-amiezile imediat următoare:  Un chien andalou, 1929 – primul (şi cel mai cunoscut) film suprarealist. Un scurt-metraj deschizător de drumuri de la “dream team-ul” Salvador Dali şi Luis Bunuel.  Meshes of the Afternoon, 1943 – un scurt film despre obsesia de zi cu zi (şi despre scăparea unei chei pe trepte).  Persona, 1966 – un Ulise (cvasi-anonim) al cinematografiei.  Inland Empire (2006) şi Eraserhead (1977), de David Lynch. Ceva inedit. Vă las să vedeţi de ce.

Ce-ar fi să uităm de mica prejudecată care ne dictează că cinematograful e doar o distracţie nevinovată de weekend? Nu e vorba doar de film aici, desigur. Să folosim toate resursele la maxim, să căutăm şi vom vedea că se dovedeşte imposibil să nu ajungem la concluzia că, aproape întotdeauna, se poate şi altfel.

Tudor TIRON-GIURGICĂ, clasa a X-a, „Naţional”

ALECART

53

FILME DE ARTĂ

Lumea toată era si ea...

O portocală n Portocala mecanică a lui Stanley Kubrick, vedem o perioadă semnificativă din viaţa tânărului Alex, un băiat de 14 ani, şi prietenii lui. Pe lângă mulţimea de întrebări ce apar după vizionarea peliculei, mă intrigă problema libertăţii- şi anume, dacă suntem cu adevărat liberi în cazul în care, deşi independenţi fizic, gândurile şi instinctele noastre primare ar fi deodată nişte cerinţe imposibil de realizat?

Filmul rupe graniţa dintre bine şi rău, decent şi indecent, nebunie sau genialitate. Portocala mecanică pare o lume paralelă, suprarealistă. Costumele, culorile, efectele vizuale şi auditive, arihitectura par rupte dintr-un alt univers, însă naturaleţea jocului actorului creează o atmosferă comodă şi veridică. Ne este prezentată Marea Britanie într-o epocă post perioadei hippie, cu personaje puternice, nostalgice, tinzând să îşi depăşească limitele. Această gaşcă de derbedei dau dovadă, în pofida ilegalităţilor, de şarm şi de un nivel ridicat de cultură.

Constantele citate clasice şi gusturile muzicale ale lui Alex conturează nişte personaje charismatice.

De la costumaţie la machiaj şi jocul actorilor, totul este făcut la nivel profesionist. Mulţimea de detalii şi elemente psihedelice, vulgare chiar, şochează prin construcţie, poziţie, cromatică şi chiar cinetică. Este un film foarte dinamic din punctul de vedere al formelor şi culorilor, iar cadrarea clasică îi oferă o atmosferă memorabilă. De fapt, camera de luat vederi e ca o ferestruică spre o altă lume.

Aceasta lasă acţiunea să se desfăşoare natural, fără mişcări bruşte şi deranjante, astfel efectuându-se transpunerea completă a spectatorului în acţiune.

Ecranizarea păstrează accentul superb scoţian al personajelor, iar cuvintele ruseşti ca „devocika” (fată), „litso” (faţă), „chelovek” (om) sau „krovy” (sânge), ce colorează textul, îi oferă ambiguitate şi un farmec aparte. Până şi în titlul

Î

54

ALECART

original A clockwork orange, cuvântul „orange” este tradus „portocală”, însă Burgess, autorul romanului, a pornit de la termenul Malaysian„orang” ce înseamnă „om”. Ca să vezi acest film, ca să citeşti romanul (în original, nu tradus), ai nevoie de o doză de curaj, pentru că intri într-o realitate cotidiană de care tindem să ne ferim.

Ne este prezentată o lume cu caractere puternice, dezlănţuite, de-a dreptul fermecătoare. Pe tot parcursul filmului, Alex trece prin multimple stări de metamorfoză. Deţine libertatea iniţială, pe care o pierde atunci când ajunge în închisoare, urmată de dorinţa acestuia de a se îndrepta. Tratamentul pe care îl urmează este unul inuman, amintind de lipsa speranţei omului modern. Scena de tortură psihică a personajului reprezintă apogeul tragismului şi al disperării din film, momentul amintindu-mi de practicile naziste (ironic sau nu, tortura constă în convingerea violentă şi crudă a subiectului că este rău să comiţi crime şi să ai un comportament imoral). Odată„vindecat”, acesta este incapabil să mai comită orice gen de crimă; este dat afară din casă, recunoscut şi bătut de fostele victime şi de vechii prieteni, fiind pus să plătească pentru greşelile din trecut. Ce găsesc de-a dreptul fermecător la Alex este acea sclipire de caracter care nu l-a părăsit nici în închisoare, nici după ce a urmat oribilul tratament.

Un film deloc uşor, dar care merită văzut. Una dintre cele mai bune ecranizări ale unui roman, totodată o operă de artă aparte.

Vlad VÎRTOSU, clasa a XI-a, „Băncilă”

FILME DE ARTĂ

Portocala mecanică Regia: Stanley Kubrick

egizorul Stanley Kubrick este cunoscut pentru preluarea poveştilor diverselor romane şi transformarea lor astfel încât să coincidă cu viziunea, chiar nebunia sa.

Bazată pe povestea lui Anthony Burgess, acestei ecranizări, lansate în 1972, nu i se va putea da o vârstă nici măcar în viitorul îndepărtat al omenirii. Problemele societăţii, atât de urgente, vor fi mereu prezente, indiferent de timp şi spaţiu. În Portocala Mecanică întâlnim nuditate (poate chiar exagerat de mult), sex si violenţă, acestea fiind doar unele dintre elementele declinului unei societăţi. Acest film este recomandat a fi vizionat doar după o anumită vârstă, în care omul poate discerne suficient. De asemenea, nu este indicat a urmări pelicula cu părinţii aproape. Dacă, din greşeală, neştiind despre ce este vorba în el, dai„play”, iar ai tăi sunt prin preajmă, încă din primele secunde o jenă te va cuprinde, iar dorinţa de a ieşi din cameră (care nu se poate îndeplini), va fi mai arzătoare ca niciodată.

Tânărul în vârstă de 16 ani, Alex DeLarge (Malcolm McDowell) stă împreună cu cei trei amici ai săi, în prima scenă, în lăptăria Korova, la care se servea „lapte plus…lapte plus mescalină sau alte chestii ce ne luau minţile”. Laptele nu era turnat într-un pahar de către un barman sau un chelner, ci clientul avea libertatea de a se duce la una din numeroasele statui ce întruchipau femei goale, din sânii cărora curgea lapte proaspăt. Paharul de„lapte plus”nu era pus pe o masă, ci pe o statuie a unei femei despuiate, cu organul genital la vedere, poziţia ei oferind şi suport recipientului.

Portocala nu este un film uşor, de seară, înainte de somn. Straniu, dar suntem mai receptivi la sex şi la violenţă decât la satirizările lui Kubrick şi la încercările acestuia de a ne arăta cum omul devine din ce în ce mai necivilizat. Nu ştim despre ce oraş este vorba, dar se pare că este unul din Marea Britanie, într-un oarecare viitor apropiat, în care găşti de copii terorizează străzile. Cel ce devine ţinta lor poate fi bătut, jefuit, violat, omorât sau o combinaţie între acestea.

R

Nici politica nu este lăsată la o parte, întrucat guvernul doreşte să elibereze închisorile de criminali sau hoţi, păstrând celulele libere pentru cei ce dau „atenţii speciale” sau comit alte infracţiuni în lumea conducerii unui stat. Astfel, deţinuţii sunt supuşi unui tratament de reabilitare, fiind forţaţi să se uite la imagini şocante, în care violenţa este maximă. În tot acest timp, doctorii pompează în organism medicamente pentru a induce greaţă si dureri abdominale. Efectul este asemănător, din punct de vedere ştiinţific, cu cel al câinelui lui Pavlov. Kubrick este un adevărat geniu, mereu axându-se până şi pe cel mai mic detaliu al unei scene.

Astfel, actorul are mai multă libertate, fiind capabil de un joc desăvârşit. Alienarea acestei lumi a viitorului este ameliorată de melodiile cheie de pe fundal, ca Simfonia a 9-a a lui Beethoven,„Singin' in the rain”sau„The William Tell Overture”.

Privind cu atenţie, putem observa că orice element dintr-un cadru oarecare are o culoare mai pronunţată decât cea normală. Multe filme făcute abia după anul 2000 au adoptat acest stil, devenind astfel capodopere apreciate în lumea cinefilior. Un foarte bun exemplu este lung-metrajul Le fabuleux destin d'Amelie Poulain.

Astăzi, Portocala mecanică este privită ca un film clasic, dar în momentul în care a fost lansat era una dintre cele mai mari lovituri în industria cinematografiei, fiind nomnializat la trei Oscaruri (cel mai bun film, cel mai bun regizor şi cel mai bun scenariu). Şi de la Globurile de Aur a primit un trio de nominalizări: cel mai bun film, cel mai bun regizor şi cel mai bun actor într-un rol principal, Malcolm McDowell.

Mulţi spun, chiar critici de film, că Portocala nu lasă o impresie puternică asupra nimănui; trebuie să avem în vedere totuşi faptul că pelicula reprezintă lucrarea unei minţi sclipitoare, aproape de neînţeles, pe scurt, capodopera unui geniu.

Matei AGAVRILOAEI, clasa a X-a, „Naţional” ALECART

55

FILME DE ARTĂ

La vita è bella abriel Garcia Márquez spune, în A trăi pentru a-ţi povesti viaţa, că ar trebui să citim numai cărţile care ne obligă să le recitim. Lărgind sfera culturală, aş spune, la rândul meu, că ar trebui să vizionăm doar acele filme care ne silesc să le revedem o două ori, de cât mai multe ori. Sunt filme cu o încărcătură emoţională mai mult decât bogată, care, dincolo de aspectele cinematografice esenţiale, reuşesc să ne influenţeze decisiv întreaga filozofie de viaţă.

La această colecţie a capodoperelor, pe lângă filmele de excepţie ale deja consacraţilor Nichita Mihalkov, Andrei Tarkovski, Federico Fellini, Michelangelo Antonioni, aş adăuga pelicula La vita è bella (1997), în regia lui Roberto Benigni. În 116 minute, personajele Guido Orefice (jucat imecabil de însuşi regizorul Roberto Benigni) împreună cu soţia sa, Dora (Nicoletta Braschi) şi fiul Giosuè (Giorgio Cantarini) ne poartă cu paşi mărunţi prin blestemul Holocaustului. Tema filmului nu este alta decât jocul… cu moartea.

G

Filmul lui Benigni este un dozaj reuşit de comedie în partea întâi (perioada interbelică) şi dramă în cea de-a doua (în timpul războiului). În prima jumătate facem cunoştinţă cu Guido Orefice luptând, pe de o parte, pentru a-i câştiga inima „Prinţesei” (aşa o numeşte Guido pe frumoasa învăţătoare Dora, de care s-a îndrăgostit nebuneşte) şi, pe de altă parte, pentru a-şi îndeplini visul de a deschide o librărie în orăşelul Arezzo. Se dovedeşte mereu copilăros, ingenios şi plin de umor, calităţi care devin cheia reuşitei sale, astfel încât se căsătoreşte cu Dora, în

56

ALECART

Regia:Roberto Benigni, 1997

ciuda protestelor mamei acesteia. După acest moment, facem un salt în timp, pentru a asista la viaţa fericită a familiei Orefice, al cărei cel mai tânăr membru este Giosuè, deja în vârstă de cinci ani.

Această parte încântă privitorul prin firescul cu care sunt tratate evenimentele. Actorii sunt bine aleşi: Guido nu este un tânăr atrăgător, în comparaţie cu Dora, o femeie care atrage privirile tuturor prin frumuseţe şi eleganţă, fiind deci puţin probabil ca ea să-i acorde prea multă importanţă (mai mult decât atât, ea este şi mai înaltă decât dânsul). Însă jocul actoricesc este desăvârşit. Încă de la prima întâlnire, el se străduieşte din greu să o impresioneze, recurgând la tot felul de minciuni nevinovate, iar din privirile „Prinţesei” se poate desluşi cu uşurinţă că este captivată. Capacitatea cu care Guido alternează între bufon şi îndrăgostit este, de asemenea, remarcabilă. Spontaneitatea, mişcările sale degajate, replicile haioase şi imprevizibile şi mai ales pasiunea cu care trăieşte fiecare clipă dezvăluie pe deplin caracterul personajului. Totul se petrece în inima oraşului, pe străzi sau în pieţe, iar numărul figuranţilor contribuie la impresia de veridicitate. Destinul personajelor nu este privit individual, ci dimpotrivă: este urmărit în cadrul unui ansamblu, în timp ce toate celelalte întâmplări îşi urmează cursul obişnuit.

Prima parte pregăteşte însă spectatorii pentru tragedia posterioară, datorată izbucnirii războiului. Guido şi unchiul său, fiind evrei, sunt luaţi, împreună cu fiul lui Guido, de către armata fascistă şi închişi într-un lagăr de concentrare.

FILME DE ARTĂ

Întoarsă de la muncă, Dora găseşte casa pustie şi înţelege nenorocul care s-a abătut asupra lor, aşa încât cere să fie dusă şi ea în lagăr, deşi nu era evreică.

Cea de-a doua jumătate a peliculei prezintă eforturile disperate ale lui Guido de a-i salva viaţa şi inocenţa fiului său, condamnat pe nedrept la tortura lagărului. Aşadar, îi ascunde adevărul şi îi spune că toţi sunt veniţi pentru un joc ce are drept obiectiv adunarea a 1000 de puncte şi drept câştig un tanc adevărat.

Victoria ar fi însemnat, în plan real, recâştigarea dreptului la viaţă. Când ofiţerul de serviciu neamţ vine să le aducă la cunoştinţă deţinuţilor regulamentul, Guido se oferă drept translator, deşi nu ştia nemţeşte, şi traduce regulile lagărului, transformându-le în reguli de joc, spre deliciul copilului şi spre mirarea celorlalţi evrei: „Cine se sperie, pierde puncte. În trei cazuri, se pierd toate punctele. Unu: cei care plâng. Doi: cei care vor să-şi vadă mama. Trei: cei cărora le e foame şi vor o gustare.” Astfel, fiecare obligaţie este privită ca o etapă a jocului, doar pentru ca Giosuè să nu cunoască adevărul. În acelaşi timp, Guido încearcă, prin mijloace inedite, să-i insufle speranţă soţiei sale, aflată în cealaltă parte a lagărului. Încercarea deznădăjduită de a-şi menţine familia unită şi munca extenuantă la care este supus zilnic îl demoralizează, însă îşi păstrează jovialitatea şi simţul umorului doar de dragul fiului său. Se apropie însă deznodământul acestor torturi şi finalul filmului este cu siguranţă pe măsura aşteptărilor.

Impresia artistică este impecabilă: decorul este veridic, începând de la paturi şi până la sala de duşuri şi uniforme. Fiecare actor a trăit în pielea personajului interpretat, fie deţinut/ă, fie medic sau militar, creând impresia că rolul este mai mult decât atât – este viaţa însăşi a fiecăruia dintre ei. Înfăţişarea Nicolettei Braschi este sugestivă - pe chipul ei se instaurează treptat durerea şi deznădejdea, zâmbeşte rar şi vorbeşte puţin. Momentele în care primeşte vreo veste din partea soţului şi a fiului sunt de o bucurie ieşită din comun, clipe în care ea redevine cea de

dinaintea lagărului. O excelentă strategie a fost şi alegerea actorului pentru interpretarea lui Giosuè, pe Giorgio Cantarini, un actor desăvârşit, chiar la o vârstă fragedă. Dar să nu uităm că actorul desăvârşit, care dă viaţă filmului, prin talentul său şi prin patima cu care trăieşte rolul, este Roberto Benigni. Cu greu mi-aş putea imagina un alt actor care să se potrivească rolului lui Guido. Distribuţia a fost cheia succesului. Fără interpretarea minunată a actorilor, calitatea ar fi fost redusă cel puţin la jumătate.

Deşi primit cu reticenţă de o mare parte a criticilor, filmului i-au fost acordate numeroase premii de prestigiu: premiile Oscar (1999): pentru rolul principal masculin, pentru cel mai bun film străin şi pentru cea mai bună coloană sonoră, pe lângă nominalizările pentru cel mai bun regizor, montaj, cel mai bun film, scenariu; premiile Cannes (1998): nominalizat la Palme d'Or şi câştigător al Marelui premiu al juriului; premiile Festivalului Filmului European (1998): câştigător al premiului pentru cel mai bun film şi pentru cel mai bun actor.

Filmul La vita è bella surprinde un alt fel de a privi Holocaustul – o victorie binemeritată a poporului evreu, câştigată prin jertfă şi suferinţă. În acest sens, este edificatoare replica de final a peliculei: „Am învins!”. Pentru mine, a fost mai mult decât atât: a fost o lecţie de viaţă, şi anume că viaţa este frumoasă când o trăim cu suflet de copil, ceea ce mă duce, acum la final, spre cuvintele lui Brâncuşi: „Quand nous ne sommes plus enfants, nous sommes déjà morts.”

Andreea VEZETEU, A X-A, „PETRU RAREŞ” ALECART

57

ITINERARII Franţa

Dincolo de Franţa... în Franţa ând mi s-a propus să plec pentru o săptămână la Poitiers, în Franţa, într-un schimb de experienţă, am fost, desigur, foarte încântată. Urma să prezentăm un moment specific pentru zona/ţara din care venim, să luăm parte la cursuri, să participăm la„Ziua porţilor deschise”– moment important, în care elevii prezintă în faţa profesorilor şi a părinţilor, dar şi a absolvenţilor şi celor interesaţi să-şi facă o imagine despre LPI2 (căci acesta e numele liceului de lângă Poitiers) proiectele în care au fost implicaţi. Urma să vizităm, de asemenea, Poitiers şi La Rochelle, oraşe emblematice pentru ceea ce înseamnă Franţa de ieri şi de azi.

Doresc să precizez de la început că am avut parte, cu certitudine, de o experienţă pedagogică şi culturală pentru care nimic din ceea ce ştiam nu mă pregătise - o experienţă interesantă şi dureroasă în acelaşi timp.Cred că în momentul în care întrebi pe cineva în România ce înseamnă pentru el sau ce ştie despre Franţa este imposibil să nu obţii nişte date precise, care intră în ceea ce noi numim„informaţii de cultură generală”: Paris (Luvru, Notre Dame, Turnul Eiffel, Moulin Rouge), Napoleon, Richelieu, Charles de Gaulle, Rabelais, Voltaire, Diderot, Enciclopedia Franceză, Matisse, Rodin, Delacroix şi lista poate continua sau, într-un alt registru, vinul şi şampania, „le fromage”, „les baguettes”, croissantul, politeţea şi apetenţa pentru artă şi frumos ale francezilor.

Ce am descoperit? În cele două zile şi jumătate petrecute la Paris, alergând

C

(să precizez: grupul nostru a fost alcătuit din doi profesori şi zece elevi) să ne impregnăm de rafinamentul şi spiritul vechii capitale a culturii, ni s-a înfăţişat un Paris bonom şi încântător, de o splendoare la care mărturisesc, am visat mereu şi de o grandoare ce m-a copleşit şi m-a fascinat definitiv. Am crescut auzind la tot pasul clişeul:„Bucureşti – micul Paris” şi am crezut în el cu disperarea provincialului ce se află la porţile unui mare oraş şi îşi face curaj să intre, cu frustrările oricărei persoane trecute de 30 de ani ce vine din Est şi se pleacă în faţa Vestului. După tot ce am putut zări (căci a privi e prea mult spus) în cele două zile şi ultimele iluzii mi s-au spulberat. Nimic nu te poate pregăti pentru sentimentul uluitor pe care îl trăieşti în sălile Luvrului, nimic pentru frumuseţea melancolică a Senei, pentru aroganţa Turnului Eiffel, nimic pentru măreţia grea şi solemnă a Catedralei Notre Dame, nimic pentru străduţele pitoreşti, cafenelele cochete, librăriile pline de cărţi şi reviste, nimic pentru clădirile ce păstrează un aer din alte timpuri. Pentru ochiul grăbit al turistului, Parisul înseamnă romantism, libertate, o lecţie de rafinament şi distincţie. Pentru ochiul curios al profesorului de limba română, obişnuit să contemple şi să compare, Parisul a apărut ca un oraş cosmopolit, un loc în care chinezi, negri sau mulatri, est-europeni şi vestici deopotrivă vin cu speranţa că lor şi nu altora, norocul le va surâde. Un oraş aglomerat, cu o viaţă trepidantă şi un ritm infernal de existenţă, plin de restaurante şi boutique-uri în care sunt expuse suveniruri, cu vânzători agresivi şi politicoşi în acelaşi timp (nu e o contradicţie! Dar e

Foto Nicoleta MUNTEANU

58

ALECART

ITINERARII Franţa

Foto Nicoleta MUNTEANU

foarte greu de explicat această senzaţie), cu oameni obosiţi moţăind în metro-uri (nu francezi însă sau poate francezi, dar cu pielea neagră, galbenă, arămie şi fără distincţia parizienilor autentici) şi tineri citind (ce plăcere!) în aceleaşi mijloace comode şi rapide de transport în comun. În TGV-ul ultramodern în care am parcurs drumul către Poitiers, intrând în vorbă cu trei domni ce ne-au ajutat să urcăm bagajele (gest ce atunci ni s-a părut firesc, dar pe care apoi nu l-am mai regăsit, astfel încât îl voi trece la categoria „uimitor/rarisim”, după ce am fost întrebate – eram împreună cu cinci eleve – dacă am venit pentru a ne căsători în Franţa) am aflat că abia aici, la peste 300 de km de Paris, vom descoperi „adevărata Franţă”. Afirmaţia că Parisul nu înseamnă „adevărata Franţă”a continuat să ne însoţească pe tot parcursul călătoriei noastre...

Dacă vă întrebaţi cum arată aceasta, voila! După ce am ajuns la LPI2, am fost „depozitaţi”şi apoi uitaţi (cu toate bagajele şi morţi de oboseală) într-o sală de curs. În cele din urmă, am fost recuperaţi, de fapt, am plecat noi în căutarea unora dintre viitoarele noastre gazde. Nimeni din personalul liceului nu părea interesat de noi, nimeni nu ne-a întâmpinat, nimeni nu ne-a explicat...fiecare îşi vedea de propriile treburi. Zilele următoare, lucrurile s-au mai schimbat, dar nu pot uita gustul amar lăsat de faptul că nimeni, niciodată (mai puţin slovacii şi italienii) nu-şi amintea că suntem din România – care pentru unii părea a fi cam acelaşi lucru cu Polonia! În seara de prezentare a specificului ţărilor prezente (în număr de zece), noi am fost, desigur, ultimii şi nimeni nu ne-a anunţat că s-a schimbat ordinea intrării în scenă. Dar nu asta a fost cel mai uluitor pentru noi, ci faptul că, după ce eram întrebaţi ce vom prezenta şi spuneam: o piesă de Matei Vişniec în care acţiunea gravitează în jurul implicaţiilor politice generate de Cântăreaţa cheală, piesa lui ă

Eugen Ionescu, nu observam nicio reacţie. Nimeni, dar absolut nimeni, nu a ştiut cine este Matei Vişniec. Francezii habar nu aveau că trăieşte la Paris, că are cetăţenie dublă (unul singur, profesor de matematică, după ce i-am vorbit despre piesele sale, a căutat pe internet şi a doua zi a spus că văzuse Ultimul Godot, dar că nu reţinuse numele dramaturgului). Niciunul dintre cei cu care am discutat nu ştia nimic despre vreun român (nici măcar despre cei pe care i-ar fi vrut ai lor, precum Cioran); o slabă reacţie la numele lui Mircea Eliade şi Ionescu – din partea profesorilor! -, niciuna la Brâncuşi, Enescu sau Eminescu...S-a remarcat însă faptul că întotdeauna prezentarea făcută de elevii români are un anumit specific (eu am dedus „o anumită seriozitate”, dar cine ştie?...). Cât despre elevi, nu, categoric, nu ştiau (mai) nimic despre România. De fapt, ei în general ştiu foarte puţin despre orice (dar asupra acestui aspect voi reveni). Cum mi s-au părut francezii?

Extraordinar de pragmatici şi orgolioşi. La ei totul este „trés”, „trés”... „trés bon, cher, grand, fort”... Senzaţia pe care am avut-o: în afara propriilor persoane, dispreţuiesc pe toată lumea, nu-i interesează cu adevărat nimic – excepţii au existat şi ţin să le numesc: Carmen Diaz, organizatoarea acestui proiect, o doamnă extraordinară, plină de bunăvoinţă şi elan, Yves Desport – preşedintele Asociaţiei româno-franceze din Poitiers, un domn rafinat, puţin pedant, un francez aşa cum mi-am imaginat că sunt toţi francezii. Şi încă ceva: ştiam că mişcarea feministă e foarte puternică în Franţa şi mai ştiam că femeile şi bărbaţii au drepturi egale. Ceea ce nu aflasem este că aceste drepturi egale au condus la o lipsă totală a ceea ce noi numim politeţe: bărbaţii intră în faţa doamnelor, fluieră degajat în faţa lor (admirativ? din plictiseală?), iar acestea acceptă situaţia ca pe un lucru firesc. Şi chiar dacă acolo e normal ca bărbaţii să gătească şi femeile să spele vasele, chiar

ALECART

59

ITINERARII Franţa dacă am văzut doar taţi plimbându-şi copiii, chiar dacă, în general, femeile au o mai mare libertate şi câştigă mai bine, prefer sincer tipul balcanic, bărbatul care-şi iubeşte şi respectă soţia, mama, fiica sau care măcar ştie să lase această impresie...

Aceste rânduri nu au intenţia de a generaliza; poate că ceea ce am văzut şi trăit eu e o excepţie, nu ştiu, dar am locuit la o familie timp de şapte zile şi mi-am dat seama, o dată în plus, ce oameni minunaţi, ospitalieri şi calzi suntem noi românii, dar am înţeles şi de ce suntem trataţi cu o anumită condescendenţă (a se citi dispreţ!). Da, categoric, noi nu suntem ca ei...căci ei nu dau doi bani pe cultura noastră, pe valorile noastre, pe modul nostru de a fi, căci nu ştiau nimic nici despre tradiţiile, nici despre obiceiurile noastre (un elev francez, după ce le-am arătat şi le-am vorbit despre mărţişoare, scoate din geantă o bucată de hârtie roşie, pictată cu litere aurii şi ne comunică plin de emfază că mărţişoare există şi în...China!); le părem pitoreşti, naivi şi sunt impresionaţi de uşurinţa cu care învăţăm limbile străine...

Am văzut la LPI2, un profesor tânăr extrem de bine pregătit, care a ţinut un curs de geopolitică, am văzut o profesoară care punea cu elevii în scenă Beckett ca şi cum Sfârşitul partidei ar fi fost o comedie şi se amuza copios de situaţia celor două personaje, am văzut multe proiecte interesante, dar de neaplicat în România... E adevărat că experienţa de la LPI2 e aproape singulară în Franţa, că mi s-a comunicat faptul că sistemul educaţional francez este, în esenţă, destul de tradiţional şi centrat pe profesor, nu pe elev, dar nu m-am putut deloc obişnui cu elevii stând unul peste celălalt pe scaunele sau canapelele de pe holuri, intrând în clasă după profesor şi ieşind înaintea lui, răspunzând spontan în timp ce unii se sărutau în spatele clasei.

Mărturisesc că nu m-am putut obişnui nici cu zgomotele pe care băiatul gazdei mele, Erwan, de 15 ani, le asculta şi pe care el le numea muzică, nici cu sunetele guturale pe care le scotea din senin pentru a-şi exprima trăirile, nici cu faptul că, întrebat ce face în timpul liber, mi-a răspuns că„doarme”şi când am vrut să ştiu dacă

citeşte (întrebare de profesor de limba română, desigur), mi-a spus că da. Ce? Dar întrebarea mea a rămas fără răspuns, pentru că mai mult de S.F. nu am reuşit să scot de la el. Ei, francezii obişnuiţi, sunt uimiţi când pronunţăm nume din istoria sau literatura franceză, ne întreabă dacă la noi există supermarket-uri şi se crucesc când află ca salariul meu este de 400 de euro pe lună...

Ceea ce am trăit zece zile în Franţa nu poate fi încă redat întru totul în cuvinte. Mam îndrăgostit de ordinea, de calmul, de armonia şi rafinamentul acestei ţări, m-au copleşit vastitatea peisajului, liniile lui domoale, distanţa pe care francezul o pune permanent între el şi ceilalţi, am înţeles măreţia şi cruzimea istoriei lor, fascinaţia pe care o exercită asupra noastră, amestecul încântător („trés charmant”, ar spune ei) între latura lor clasică şi cea romantică. Am detestat însă autosuficienţa, răceala şi orgoliul, condescendenţa şi superficialitatea. Băiatul gazdei mele a punctat foarte bine realitatea pe care am întâlnit-o, fără să-şi dea seama de ceea ce simt: Franţa înseamnă istorie şi cultură, dar acesta este trecutul; în prezent, tinerii nu ştiu ce să facă nici cu istoria şi nici cu această cultură, sunt dezorientaţi (sau poate dezinteresaţi).

Lecţia Franţei aceasta a fost: puţini ştiu ceva despre noi şi pe şi mai puţini îi interesează. Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu nu există decât pentru noi. Tonitza sau Grigorescu la fel, Ştefan cel Mare sau Alexandru Ioan Cuza, cu toţii sunt doar ai noştri. Nu există niciun alt fel de graniţă decât cea pe care contextul geografic şi economic, istoric şi politic, precum şi mentalul colectiv au făurit-o...Unii fac într-adevăr istoria, alţii o suportă...Şi o dată în plus, i-am dat dreptate lui Cioran.

Prof. Nicoleta MUNTEANU

Foto Nicoleta MUNTEANU

60

ALECART

ITINERARII Franţa

Foto Nicoleta MUNTEANU

Foto Nicoleta MUNTEANU

ALECART

61

ITINERARII Israel

Israelul lui Amos Oz

văzut altfel Foto Anais COLIBABA

e multe ori refuz instinctiv etichetările pe care le aud ori le citesc pentru că ştiu şi simt că nimic pe lumea asta nu este pur şi simplu Alb sau Negru. Şi pentru că, de fapt , ce sau cine anume stă în spatele acestor non-culori? Prejudecăţile sunt pilonii civilizaţiei, ar răspunde o voce obosită, detaşată si totuşi în cunoştinţă de cauză vis-a-vis de mersul lucrurilor. La fel, realizez că nici eu însămi nu fac excepţie: gândirea mea reprezintă chiar una dintre pietrele ce stau la baza pilonului. Aşadar, iată paradoxul: îmi este imposibil să nu emit afirmaţii care contravin propriilor mele convingeri anti-stereotipice. Îmi pare limpede faptul că nu pot să execut decât o mişcare continuă între cei doi poli, Albul si Negrul, traversând, aşa - în treacăt - ansamblul de gri-uri intermediare. Ca urmare, revin la ideea iniţială, deşi şirul gândurilor mi-a frânat oarecum avântul: suntem cât se poate de europo-centrişti. Nu îmi dau seama dacă această remarcă intră şi ea în categoria (încă un automatism de încadrare în tipare) etichetărilor, dar cu siguranţă conţine măcar un dram de adevăr. Lumea noastră îşi are limitele între vârful Turnului Eiffel şi nivelul Mării Marmara şi între Nordkapp şi Gibraltar. Suntem convinşi că istoria s-a scris pe acest continent, între aceste coordonate. Şi totuşi, mai ştim că nimic nu poate fi văzut decât prin relaţie cu alţi factori incidenţi - o reţea nelimitată de accidente, întâmplări, fapte, cauze, efecte dă contur lumii, aşa cum este ea (iarăşi impropriu spus, ţinând cont că este în continuă schimbare).

D

Vizitând Ierusalimul, Marea Moartă şi zona de contact între Peninsula Sinai şi Marea Roşie, mi-e tot mai clar, de pildă, că anumite popoare şi civilizaţii din Orientul Mijlociu au modelat Europa într-un mod imprevizibil, lăsându-şi amprenta asupra curgerii istoriei „tânărului” nostru continent.

Ierusalim – Yerushalayim, „Lăcaş al Păcii”, aflat la confluenţa fierbinte a trei confesiuni monoteiste (Iudaism, Creştinism, Islam) este un loc dintotdeauna eclectic, un amestec unic, nu rareori exploziv, de civilizaţii şi mentalităţi. Pentru creştini, Ierusalimul este primar pentru simplul motiv că e spaţiul în care a luat naştere credinţa întru Mesia. Via Dolorosa, parcurs emblematic, şerpuieşte prin Cetatea Ierusalimului, recapitulând peste milenii Drumul Crucii. Cele mai mult de douăzeci de „spaţii” în care Iisus a fost

62

ALECART

închis, flagelat ori ajutat să se ridice, sunt zilnic vizitate de pelerini fără număr din toate seminţiile pământului, de la japonezi catolici ce fredonează disciplinat imnuri din cărţuliile lor scrise in Kanji, la polonezi veniţi cu autocarul ori călugări greci care încearcă să treacă neobservaţi prin mulţime, până la mine, cea atât de tânără şi totuşi atât de tributară matricei europocentrice.

Un lucru oarecum neaşteptat pentru cel proaspăt venit - Drumul Crestinătăţii are, pe alocuri, un aer pronunţat comercial: de pe tarabele care-l mărginesc se revarsă condimente & ierburi fără număr, coriandru, cimbru, curry, cuişoare, susan, ceaiuri, şofran, năut, migdale, fistic, dar şi rahat dulce, baclavale, cataifuri, narghilele, cafele. Este o forfotă fără seamăn, agitaţie, zarvă, opulenţă şi mizerie, îmbulzeală, capete învelite în arafaturi unicolore şi pashmine stridente, râuri-râuri de credincioşi care-şi strigă ori murmură credinţa. Ori poate marfa – viaţa merge înainte …

Drumul parcurs până la Marea Moartă mi-a rămas adânc imprimat pe retină - deşertul stâncos, împânzit de arbuşti pitici şi aspri, pământul uscat, rigid, apăsător prin nuanţa sa ubicuă de bej tern, cămilele îndepărtate ce nu cunosc decât o lume aridă, lipsită de verdele crud al imaşului românesc, corturile risipite ale beduinilor, munţii roşietici - drumul imi pare curios de străin şi cu atât mai copleşitor prin forţa pitorescului neîmbânzit. E o altfel de lume.

Sodoma, oraş de tristă faimă - potrivit Vechiului Testament - îşi află rămăşiţele nu departe, fapt care-mi întăreşte sentimentul de ireal la întâlnirea cu Marea Moartă. Încadrată din toate părţile de munţi duri, colţuroşi, YamHaMelad, în ebraică, pare fără scăpare. Are aspectul unui lac cu apă când mai mare, când mai scăzută, puternic colorată într-o nuanţă de albastru electric, în care se reflectă Munţii Iordaniei. E fără sfârşit, nu-ţi dai seama unde e apă şi unde e cer, ori poate e doar miraj. Îngropată la 400 metri sub nivelul mării, Marea Moartă este, cred, cel mai elocvent exemplu de peisaj de pe altă planetă. Pe fundul apei sare albă, grunjoasă, în cantităţi inimaginabile. Soarele este insuportabil şi e abia februarie. Îmi fac drum cu greu prin apa supraconcentrată, uleioasă - călcâiele mi se afundă, trăiesc o stare de bine ciudat. Gust o picătură de apă - amarul în stare pură, înaintez.

ITINERARII Israel Brusc picioarele îmi sunt azvârlite la suprafaţă şi, precum un dop, plutesc pasiv pe oglinda acestei saramuri primordiale.

Un alt loc care mă smulge brutal din rutina turistului “făcător de poze“ este mina de cupru din Parcul Timna, aflat în sud, aproape de Marea Roşie. La tot pasul sunt puţuri săpate în cel mai dur granit, şi asta cu tehnologia de acum trei-patru mii de ani. Aflu apoi că mii de sclavi lucrau aici în vremea faraonilor, scormonind în stâncă, pe o căldură toridă, pentru a găsi şi extrage fărâmituri de cupru ce urmau a fi folosite la ornamente şi bijuterii. Sunt canale verticale nesfârşite, pe mai multe etaje, galerii întortocheate şi întunecate, de lăţimea unui om, scena unei încleştări surde, corp la corp, între om şi natură. Din satelit se văd 8000 de astfel de „guri de canal”. Rata medie de viaţă a unui miner în acele locuri era de circa 4 luni. Voi privi cu alţi ochi de-acum înainte bijuteriile din marile muzee ale lumii …

Perseverenţa este un dat al locului, cotidianul o confirmă: fiecare floare şi copac are în jurul său o mulţime de tuburi prin care apa este picurată zi şi

noapte, în cantităţi prestabilite printr-un program de calculator, pentru a transforma deşertul în oază. Oare ce să văd mai întâi : deşertul sau oaza, cum să surprind riguros, dar în acelaşi timp personal, experienţa trăită în acest loc al constrastelor? Dualitatea sa implicită nu permite cantonarea în Alb ori Negru.

Jertfa, deşertul, oaza, credinţa - oare cărei non-culori îi aparţin? Singura certitudine cu care rămân este că toate acestea convieţuiesc precum polii unui magnet, irezistibil atraşi unul de celălalt şi totuşi, opuşi în esenţa lor.

Anais COLIBABA, clasa a X-a,”Naţional”

Foto Anais COLIBABA

Foto Anais COLIBABA

ALECART

63

ITINERARII Londra

Londra mea

Foto Maria RĂDEANU

mpactul cu Europa de Vest, mai exact Marea Britanie, a fost destul de mare, deşi călătorisem şi înainte; fiind absolut fascinată de cultura şi modul lor nonşalant de viaţă, am aflat pe propria-mi piele că a locui aici e cu totul altfel. Viaţa e atât de agitată, încât uneori ai impresia că oraşul mănâncă oamenii, le consumă energia şi în special, spiritul. Peste tot vezi milioane de oameni, toti scoşi din acelaşi tipar, în care costumul a devenit o uniformă, o mască a personalităţii. Şi unde ne mai regăsim noi în acest haos urban, în care preocuparea primară este banul şi calea spre succes? Nu ne regăsim în interior, în spaţiul domestic, ci atunci când permitem interiorului să comunice cu exteriorul, atunci când lăsăm o parte din noi altcuiva sau altundeva.

Arta pare a fi soluţia optimă pentru regăsirea umanităţii noastre, indiferent de forma pe care o îmbracă ea: fie pictură, muzică, literatură, fotografie sau arhitectură, este cea care ne redă pe noi societăţii şi societatea nouă. Încetăm să mai fim mecanisme ale globalizării, ale societăţii de tip „corporate” atunci când intrăm într-un muzeu, atunci când citim o carte sau atunci când admirăm o clădire ce sfideză regulile fizicii şi ale imaginaţiei. Şi totuşi, toţi suntem atraşi de verva, de suflul oraşului, de agitaţie, de aglomeraţie, de rapiditate, de progres, de ştiinţă, de tehnologie, poate din dorinţa acerbă de a aparţine unei comunităţi şi implicit unei culturi, poate din instinctul de turmă, poate din ignoranţă. Nimeni nu poate răspunde. Sau poate? Trebuie să privim în afara cutiei pe care mediul urban ţi-o implementează şi să calculăm la rece procesul dezumanizării noastre.

Privind obiectiv situaţia ajungem să ne întrebăm dacă putem să renunţăm la individualitatea noastră, la dorinţele şi aspiraţiile proprii pentru a ne integra în acest cerc vicios. Suntem în stare să renunţăm la beneficiile pe care, aparent, ţi le oferă universul iluzoriu al urbanităţii? Răspunsul prompt al realităţii diseacă în mii de părţi visul individualismului, care în ochii contemporanităţii s-ar traduce printr-o izolare completă de spaţiu, de timp, de orice dimensiune a palpabilului, al materialităţii cauzând o ruptură indestructibilă între eu şi societate, între eu şi realitate, între eu şi raţiune.

Natura duală a omului ca fiinţă raţională şi spirituală a fost tratată de numeroşi filozofi, însă eu voi relata din perspectiva studentului la arhitectură.

Vorbeam anterior de catharsisul prin artă (indiferent de natura acesteia) ca fiind elementul ce conferă un anumit echilibru între eul social şi cel spiritual. Or, arhitectura este diferită de celelalte arte prin simplul fapt că implică în mod direct

I

64

ALECART

individul prin habitat. Este considerată arta supremă deoarece nu există doar un scop estetic, ci există şi unul practic în sensul că este creată pentru a deservi oamenilor şi implicit societăţii şi aici se creează dezechilibrul urbanităţii: mulţi arhitecţi uită de rolul pe care îl au sau ar trebui să îl deţină în conturarea realităţii de care vorbeam anterior, ajungându-se la proiectarea unei lumi mecanizate, insipide, fără farmec.

Poate pentru restabilirea echilibrului ar trebui ca fiecare arhitect şi implicit student la arhitectură să aducă, prin proiectele sale, mai aproape individul în spaţiul urban, să readucă omul în centrul universului, sau să detensioneze atmosfera claustrofobică a aglomeraţiei contemporane, caracterizată prin structuri masive din oţel, beton, sticlă sau cărămidă.

Maria RĂDEANU, absolventă „Băncilă”

Foto Maria RĂDEANU

ITINERARII Iaşi

Iaşi. Pe Lăpuşneanu unt Cinematograful vechi cu tencuială antică şi spartă, ocolit şi uitat de toţi. Atât de uitat, încât nimeni nu e de fapt conştient de asta. În vitrinile-mi murdare, afişele filmelor tronează prinse cu magneţi tăiaţi anapoda.

Sunt mândru de filmele mele. Deşi uneori, noaptea, când nu pot dormi şi nu e nimeni care mă răneşte cu indiferenţa-i cruntă, încep să mă întreb: de ce simt din ce în ce mai puţine inimi pulsând în sala întunecată pe parcursul zilei? Să-mi spună cineva că peliculele a căror imagini le găzduiesc au fost deja difuzate, că sunt vechi sau proaste, aş suferi enorm, că nu am braţe să-mi dau foc. Poate aşa, le-aş atrage şi lor atenţia. Pentru că încă exist. Încă exist!...

Un tânăr Dorian Gray cu păr de pana corbului şi ochi întunecaţi, desprinşi din craniul unui demon travestit, s-a aşezat pe lemnu-mi nou, proaspat lăcuit şi înşurubat pe scheletul anemic din metal în chip de Bancă. Îl privesc şi mă întreb dacă e conştient, măcar un pic, de propria-i putere şi frumuseţe încântătoare. Dacă s-ar ridica, străpuns de un fior şi s-ar privi în vitrina neglijată a Cinematografului în derivă, oare i s-ar schimba modul în care priveşte acum, cu o fascinaţie de fată, micuţa margaretă pierdută între degetele sale subţiri şi lungi? Oare dragostea lui pentru blonda şi pura fecioară ar păli, proiectându-se asupra-i?

Mi-ar fi plăcut ca locul meu să fi fost, poate, mai sus, lângă Cofetărie, să nu cunosc tragicele subiecte ale Cărţilor, pe care, de ani de zile, bărbatul grizonat încearcă să le vândă. Ştiu prea multe.

Abia aştept soarele. Abia aştept căldura. În fiecare an, pe vremea asta, ei mă scot din beciul strâmt şi umed, ca să mă recompună în faţa Cofetăriei chic. Sunt gata să-i primesc iar pe băncile şi la mesele mele, să las vorbele lor dulci şi povestirile pe care şi le împărtăşesc să mă îmbete zi de zi, nelăsându-mă o clipă lucidă.

Sunt o Terasă, unde, cu ani în urmă, veneau tineri frumoşi, care aveau Strada Lumii in palmele lor şi cântau la instrumente divine, iar eu, numai eu le simţeam bucuria şi plăcerea de a profita de libertatea scurtă. Era, mereu, ca-ntr-o beţie.

Nu ştiu cum am ajuns să fiu ceea ce sunt, dar ceea ce ştiu este că identitatea mea nu este cea a personajului a cărui nume stă gravat pe mine: Alexandru Lăpuşneanul. Un tiran, un animal cu sânge rece şi instinct ucigaş mi se spune.

Pentru ce? Eu m-am născut din mâinile Părinţilor pe care, spre ruşinea mea, i-am uitat.

Durerea mea cea mai cruntă este că, Statuie fiind, nu mă pot mişca nici măcar câţiva paşi, pentru a ruga Cărţile să-mi citească. Aş vrea să fi fost sculptat cu mâinile uşor ridicate, cu palmele în sus, în aşteptarea cuiva care ar fi binevoit sămi aşeze chiar şi numai o singură pagină sub ochii-mi însetaţi de cunoaştere.

Sunt Strada Lumii, care atrage şi conservă sufletele voastre, cei ce îndrăznesc să mă atingă.

S

Laura CIURUŞNIUC, clasa a XI-a , „Băncilă” ALECART

65

BIBLIOTECI ARGUMENT

În loc de argument,interviu cu poetul Constantin ACOSMEI

” Am rezerve faţă de cei care văd în transpunerea cărţilor pe suport electronic o blasfemie, o barbarie, un atentat la fundamentele culturii. Nu va fi fost altfel atunci cînd frumoasele manuscrise au fost înlocuite cu vulgarele tipărituri!”

M

ultă lume se întreabă în ziua de azi de ce să mai citești, care să fie motivele pentru care să luăm o carte bună în mână. Dvs. ce credeți?

Nu-mi vine uşor să răspund la întrebare, tocmai fiindcă lectura mi se pare unul dintre cele mai fireşti lucruri de pe lume şi sînt ispitit să pun la îndoială buna credinţă a celor care se îndoiesc de rostul ei. Mă tem că îmi lipseşte „tactul pedagogic” de a pleda convingător pentru utilitatea lecturii, fiindcă de multe ori o încercare de acest fel eşuează în pedanterie. Cel mai simplu este să-i oferi unuia reticent o carte la care ţii şi să-l îndemni s-o citească, fără nicio obligaţie. Aproape sigur, cartea îl va convinge singură şi va lăsa loc şi pentru altele. Mă tem că mulţi au devenit refractari faţă de lectură şi din cauză că n-au avut şansa să întîlnească, la catedră, oameni cu adevărat pasionaţi de cărţi, ci doar nişte simpli amploiaţi, care aduc, într-un teritoriu al libertăţii spiritului, cum este literatura, un aer de cazarmă.

Dacă aş încerca să conving pe cineva de folosul lecturii, i-aş spune că aceasta nu este nici o obligaţie de rutină pentru a trece un examen oarecare, nici un mijloc ieftin de divertisment, ci o experienţă care necesită maximă seriozitate şi care se desfăşoară pe durata întregii vieţi. La ce bun, mai ales cînd ştii cît de multe cărţi îţi vor rămîne oricum necunoscute?

Lectura oferă putinţa de a cunoaşte oameni... vii, din alte epoci şi din alte spaţii, şi de a accede fără a-i inoportuna, în intimitatea lor. Nu e puţin lucru, dacă ne gîndim că, în mod fatal, nu avem acces la adevărurile ultime (De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?) şi că, poate, singura consolare care ne rămîne este să împărtăşim cu semenii noştri angoasele şi speranţele care ne bîntuie...

Acum, dacă alegem cititul, ceea ce ar fi preferabil multor altor activități, cum ar trebui parcurs acesta? Ar trebui lăsat un timp deoparte? Dar despre așa zisul „citit în treacăt”? Ar trebui să fim singuri? Ar trebui să fie liniște? Ar trebui să avem un mod personal de lectură? Deci... CUM? Nu cred că există reguli, important e să citeşti... Am spus deja că lectura este o treabă serioasă, aşa că buna ei desfăşurare va fi facilitată de existenţa unor condiţii favorabile. E limpede că necesită timp disponibil, singurătate şi linişte (cel mai bun interval este noaptea, de cînd înceteaza şi pînă reîncepe huruitul oraşului). Marea problemă, cred, este a timpului, de vreme ce această activitate nu se numără (încă) printre cele remunerate. Cum lectura „durează” ani şi ani de zile, o garanţie de continuitate este vitală pentru asimilarea coerentă a unor autori, epoci culturale sau literaturi. În schimb, atît obligaţiile şcolare (în anii, poate, cei mai importanţi, ca experienţă a lecturii), cît şi constrîngerea ulterioară de avea o profesie, din

66

ALECART

În plus, cu trecerea anilor, privirea se înceţoşează şi memoria oboseşte... Îmi închipui că, întrebaţi fiind, toţi cei dependenţi de lectură se vor arăta nemulţumiţi de insuficienţa timpului. Pe de altă parte, nu mă îndoiesc că sînt cu toţii capabili să profite cu tenacitate de orice interval prielnic.

UNDE să citim, ne întrebăm acum. Reprezintă biblioteca un răspuns și o sursă? Sau fiecare cu patul lui…? Ce părere aveți despre cititul online? Şi, în fond, care dintre locurile acestea sunt mai prielnice lecturii?

Iarăşi, cred că depinde de fiecare... Personal, aş alege o cameră la ultimul etaj, cu pereţii dublaţi de rafturi cu cărţi, prin care gălăgia vecinilor nu pătrunde. O cameră în care se fumează! Însă, dacă nu ai o cameră a ta, n-ai încotro şi te refugezi într-o bibliotecă, pe timpul zilei. Înainte de asta, însă, trebuie să detectezi cărţile importante. Orice informaţie, de la cititorii cu experienţă, este binevenită. Apoi, îţi trebuie răbdarea de a petrece, periodic, ore bune în librării şi mai ales în anticariate, răsfoind zeci de volume, înainte de a alege cîteva, accesibile pentru suma modestă de care dispui. Căci orice cititor are neapărat o bibliotecă personală, există cărţi pe care simţi nevoia să le ai tot timpul la îndemînă! Cu timpul, aşa cum se întîmplă cu oamenii, cititorii ajung să se întîlnească şi să lege prietenii, avînd ca imbold pasiunea lor. Fac planuri de lectură, îşi împrumută cărţi şi discută la nesfîrşit despre ele...

Tabloul acesta poate părea desuet, căci între timp evoluţia mediului informatic, calculatoarele şi internetul au schimbat într-o măsură (şi) condiţia lecturii. Am rezerve faţă de cei care văd în transpunerea cărţilor pe suport electronic o blasfemie, o barbarie, un atentat la fundamentele culturii. Nu va fi fost altfel atunci cînd frumoasele manuscrise au fost înlocuite cu vulgarele tipărituri! Prefer să văd partea bună a acestei schimbări. Poate că cititorul dintr-un viitor nu prea îndepărtat îşi va edita (imprima) singur cărţile, pe care le va alege din imense biblioteci virtuale, eliberat de constrîngerea preţului acestora, devenit simbolic... Deocamdată, faptul că o bună parte din literatura clasică universală se află la îndemîna oricui, în original, pe internet, nu poate decît să bucure pe cineva care a trăit în întunecatul deceniu al IX-lea al secolului (mileniului) trecut, avînd prilejul să vadă cenzură comunistă în acţiune. După 20 de ani, este greu de imaginat acel context istoric, pentru cei care nu au trăit atunci, însă orice regim totalitar s-a dovedit a şti foarte bine, din păcate, că, dacă vrei să le răpeşti oamenilor libertatea, neapărat trebuie să le răpeşti (sau să le ciopîrţeşti) şi cărţile. Căci, în ultimă instanţă, lectura este o garanţie a libertăţii.

A consemnat:

Astrid BĂGIREANU, clasa a X-a,”Băncilă”

Biblioteca LPI2

upă ce am trecut de cel puţin două ori prin faţa uşii de metal pe care scrie cu alb pe verde „Centre d'information”, căutând cu privirea un cu totul alt cuvânt, „Bibliothéque”, ne hotărâm să întrebăm prima persoană care ne iese în cale pentru Încă puţin ameţite de la structura circulară a construcţiei liceului, formulăm un „Est-ce que vous savez ou est la bibliothéque?”, de a cărui penibilitate ne dăm seama abia după ce îl rostim (bineînţeles că ştiu, se întâmplă să fie liceul lor), adresat unui grup care la noi ar fi privit ca frăţia „Vii mai târziu să stăm pe-ntuneric?”, dar care se încadrează perfect în peisajul interior al şcolii. Când degetul blondei oxigenate până la refuz se îndreaptă spre uşa din spatele nostru, nu înainte, însă, de a ne privi compătimitor şi oarecum superior de sub pleoapele zugrăvite cu negru cărbune în stilul ursuleţilor panda, realizăm că noţiunea de „bibliotecă” nu are nimic în comun cu cea pe care o cunoşteam noi în afară de prezenţa câtorva (aparent, nu prea multe) cărţi. În nuanţe de verde crud şi albastru, cu plante artificiale la fiecare colţ, cu scaune mai numeroase decât rafturi de cărţi, atmosfera seamănă mai mult cu cea din Cărtureşti decât cu cea din biblioteca noastră, în care totul ar putea fi definit prin „impunător” şi „distant”. Un loc în exclusivitate pentru elevi şi despre elevi, cald, luminos, un loc plăcut de întâlnire şi de studiu, lipsit de convenţii riguroase şi inhibante. Obişnuite cu biblioteci ticsite de cărţi unele mai groase decât altele, ne vine greu să credem că rafturile depărtate considerabil unele de altele, în care cărţile stau într-o comodă poziţie oblică, sunt singurele resurse informaţionale tipărite ale liceului, aşa că presupunem că şi la nivelul inferior al bibliotecii am putea găsi măcar la fel de multe. Presupunere greşită, după câte se pare, pentru că, coborând scările circulare, ne regăsim într-o sală plină de mese, fiecare având cel puţin câte un calculator, în care liniştea care ar trebui să caracterizeze o bibliotecă este întratât de sublimă încât „lipseşte cu desăvârşire”.

Revenind în sala mult mai spaţioasă de la nivelul superior, ne uităm destul de suspicios la un grup de elevi care încep să despacheteze un

D

BIBLIOTECI POITIERS

urs de pluş – încă nu am aflat care era rolul ursului gigant, dar probabil avea ceva de-a face cu faptul că era ziua porţilor deschise pentru ACF-uri, "activités complémentaires de formation", în cadrul cărora fiecare grupă pregătea ateliere ciudăţele şi interactive. După ce dăm cu privirea de multe enciclopedii, începem să căutăm şi literatură contemporană, în special cărţi scrise în engleză sau germană. Într-un final, le găsim înghesuite pe un raft din spatele unei planşe. Straturile de praf sunt doar încă o dovadă a interesului nemărginit pe care îl au francezii pentru alte culturi, reprezentând doar o infimă parte a patriotismului lor, care, de altfel, ar fi un sentiment cum nu se poate mai apreciabil dacă nu ar fi atât de limitativ. De la puţinele cărţi ale Agathei Christie, ne îndreptăm spre cel mai colorat şi plin de viaţă colţ al bibliotecii, în care găsim o diversitate impresionantă de reviste, bineînţeles majoritatea din Franţa, dar şi din Marea Britanie, SUA sau Spania. Ne aşezăm la una dintre mesele libere şi începem să culegem cărţi de prin rafturile alăturate, pe care le răsfoim cu ochii în patru după practicile care ne-ar putea ilustra dacă facem ceva greşit. Spre surprinderea noastră, însă, nu ne cere nimeni să ne trecem numele pe nicio fişă, nu ne legitimează şi nici nu pare să intereseze pe nimeni de unde suntem, ce meserii au părinţii noştri şi ce serie de buletin avem, aşa cum se procedează, de obicei, în România.

Clopoţelul tocmai a început să cânte o melodie enervantă, aşa că toată lumea iese în pauză. Părăsim şi noi biblioteca, discutând despre cât de bine pot suna unele planuri care însă, odată puse în aplicare, nu devin altceva decât un înveliş frumos colorat şi luminat al unei lipse de noţiuni elementare de educaţie în sensul său primordial, pierdut, se pare, undeva pe drum.

Radiana ARGHIROPOL, Ruxandra NAGÎŢ clasa a X - a ,,Naţional”

ALECART

67

BIBLIOTECI WINDSOR

O bibliotecă din Canada: ă gândeam la modalitatea de a scrie o povestioară despre sistemul de funcţionare a bibliotecii din Windsor, Ontario Canada. Mi-am dat seama însă că nu mai ştiu cum sunt administrate bibliotecile în România pentru a face o comparaţie. După cum ştii, am terminat şcoala românească în 2003. Scriind comparativ, mi-ar fi mai uşor şi ar avea mai mult sens. Îmi închipui că s-au mai schimbat lucrurile pe acasă şi acum fac şi ei carduri electronice în locul abonamentelor tip bilet de tramvai, ştampilate cu cerneală. Aş vrea să cred totodată că studenţii se pot loga online într-un cont personal pentru a căuta cărţi, articole şi pentru le rezerva. Această organizare te fereşte să stai la coadă cu orele ca să ridici o carte (asteptând, se reduce timpul de studiu pentru student şi se măreşte stresul, prin urmare depresia). În cazul în care o anumită carte nu se găseşte, să spunem, la Biblioteca Eminescu şi se găseşte la o bibliotecă în Bucureşti, atunci studentul poate să depună o cerere pentru a fi trimisă prin poştă (în general durează o săptămână). Am uitat să precizez că fiecare student, după ce se înregistrează la bibliotecă, primeşte o parolă pentru a se loga online într-un cont personal (funcţionează ca un email) unde poate verifica statutul cărţilor cerute. Aş mai sublinia încă un aspect absent în România anului 2003. Biblioteca universitară canadiană este legată de o reţea internaţională de reviews of books şi articole academice pe domenii, ca de exemplu literatură, estetică, ştiinţe exacte, teologie şi lista poate continua (articolele de acest fel sunt esenţiale pentru a scrie un eseu „la zi” pentru că aparţin autorilor recenţi din ţări diferite); aceste articole se downloadează în format pdf. Câteodată petrec ore întregi în căutarea materialelor necesare. Scriind teza mea de master, a trebuit să studiez teoriile lui Kant şi Edmund Burk, respectiv ale neopostmoderniştilor Derrida şi Foucault. Având aceste articole am avut o sursă rapidă de informaţie şi de idei inovatoare. Wikipedia nu este folosită ca sursă academică, dar este necesară ca reper în căutarea titlurilor distincte de cărţi.

Clădirea bibliotecii este dotată cu computer la orice etaj. Te poţi duce la ce computer vrei pentru a începe studiul. Se poate închiria lunar o "chiliuţă" în bibliotecă, cu un scaun şi o masă cu veioză. Chiliuţele sunt practice când ai de studiat mult; fiind în mijlocul bibliotecii, poţi să iei câte cărţi vrei, pe care

M

le poţi ţine cu tine aici. Chilia de studiu se poate închide cu o cheie când pleci acasă. La intrarea bibliotecii din Windsor este o cafenea unde studenţii stau liniştiţi la masă şi studiază. Am fost impresionat de biblioteca video pe care o au. DVD-urile stau precum cărţile în raft şi sunt sortate pe teme, începând de la cinematografia veche alb-negru până la documentare contemporane.

Acestea se închiriază în acelaşi regim ca al cărţilor.

Când intri în bibliotecă, observi că este organizată încât să fie cât mai mult în ajutorul studentului. Pe lângă oamenii care lucrează la ghişeu pentru a gestiona cărţile, mai sunt alte două ghişee unde lucrează doi bibliotecari.

Aceştia arată diferit de clasicele femei cu părul permanent de la Biblioteca Eminescu. Sunt bibliotecari care se ocupă numai cu sprijinul studenţilor în căutarea cărţilor. Eşti sfătuit de profesori să intri în contact cu ei, înainte de a scrie eseul pentru şcoală, pentru a găsi bibliografia necesară. Aceşti bibliotecari sunt pregătiţi în universitate şi e de datoria lor să te îndrume în research. Să zicem că ai de scris o lucrare legată de texte arhaice româneşti şi nu ştii nimic despre subiectul acesta. Ei bine, bibliotecarul în cauză stă cu tine o jumătate de oră să-ţi arate cum să cauţi informaţia necesară. În cazul în care îţi trebuie mai mult timp de căutat, bibliotecarul îţi trimite mai târziu prin email un set de informaţii necesare.

Biblioteca fucţionează aproape nonstop. În general, se închide la două noaptea şi se redeschide la şapte dimineaţa. Biblioteca e plină de studenţi şi este cea mai folosită clădire din campus. Se ţin conferinţe, meetinguri, cursuri şi aşa mai departe. Corpul universităţii se află în strânsă legătură cu bibliotecarii pentru a veni în ajutorul studenţilor. Contul online te ajută să-ţi organizezi căutările şi rezervările de cărţi. Prin urmare, nu se poate să termini şcoala în sistemul educaţional din Canada dacă nu studiezi zilnic în bibliotecă.

Adrian GOREA, absolvent “Băncilă”

Foto: Adrian Gorea

68

ALECART

BIBLIOTECI ONTARIOWI

WINDSOR,ONTARIOW

Foto: Adrian Gorea

Foto: Adrian Gorea - "Chiliuţe"

Foto: Adrian Gorea

ALECART

69

BIBLIOTECI Konstanz

Printre cărţi la pas e malul lacului Konstanz, Imperia îşi întâmpină călătorul, indecentă şi ludică, precum însăşi povestea sa. De la înălţimea ei, oraşul german se ordonează cuminte în jurul catedralei şi al universităţii. Autobuzul 9A, prezent la apel la oră exactă îşi avertizează călătorul că stereotipiile şi miturile aici sunt reale. Cu nasul lipit de geam în mica sa drumeţie, călătorul nostru ghiceşte Alpii în zare, pe podul de peste Rin, bucuros că, în lunile de iarnă, s-a nimerit în puţinele zile fără ceaţă. Mai colorat şi cosmopolit cu cât se apropie de destinaţie, autobuzul 9A vorbeşte mai toate limbile, fără a crea controverse sau dispute. În cele din urmă, fiecare învaţă că Danke, Enschuldigung şi Tschus te lasă să poposeşti cât vrei în Konstanz, ca un veritabil cetăţean al oraşului. De la staţia JacobBurckhardt drumul se subţiază între marginile pădurii şi o coteşte spre universitate. Dezamăgit la rândul său, călătorul găseşte o clădire modernă, ca un joc de puzzle vertical, căreia i-ai spune din afară mai degrabă uzină, decât universitate. Este 8 dimineaţa şi deja câţiva studenţi aşteaptă autobuzul spre oraş, bănuiţi de înnoptare în cotloanele bibliotecii. Dimineaţa de student german începe cu popasul la micuţa cafenea de la intrare, de unde, dacă eşti norocos, îşi capeţi brioşa şi cafeaua fără să stai la coadă. Iniţiat în ale universităţii, călătorul nostru se scotoceşte prin buzunare, lungindu-şi privirea în vitrina librăriei Osiander, după cei doi euro indispensabili pentru a intra în bibliotecă. Pentru că e dimineaşă, dulăpioarele galbene, cu chei numerotate, sunt libere a-ţi înghesui haina, geanta şi alte obiecte care, conform regulamentului, nu-ţi sunt necesare în bibliotecă. Dacă se întâmplă să ai ghinionul a nu avea cei doi euro să-ţi închiriezi dulapul, poţi oricând să te îndrepţi spre garderobă. Tot de aici îţi poţi cumpăra sacoşe transparente la 1.50 euro, în care să-ţi aduni lucrurile, laptopul, şi în care să-ţi piteşti mărul şi pachetul de biscuiţi cu care nu ai fi lăsat să intri. Ca orice neiniţiat în ale bibliotecii, poţi oricând să te alături grupurilor care vizitează regulat, cu ghid, toate nivelurile sale pentru ca, la finalul turului, să ştii să-ţi cauţi cote în catalogul online, să scanezi sau să xeroxezi la zecile de aparate încăpăţânate uneori, să ştii că Semesteraparat e singurul loc de unde nu poţi lua cărţile acasă, să prinzi sfatul de a citi la nivelul celor de la drept, pentru că au scaune mai confortabile şi pentru că nu îngheaţă de frig ca literaţii. Dar toate la timpul

P

Foto: Anamaria Blanaru

70

ALECART

lor... Odată ce a intrat în bibliotecă, drumeţul nostru e conştient că fără simţul orientării va pierde ore bune pentru a găsi o carte. Îşi ia cuminte un ghid verde şi porneşte în aventura livrescă. De la intrare, ajunge uşor la punctul de informare unde, aşa cum va afla mai târziu, se poate înscrie pentru cărţi pe care nu le găseşte momentan la raft, convins fiind că, în cel târziu 3 săptămâni, cartea acum împrumutată îi va fi dată; tot aici până la ora 14 informaticienii te ajută să-ţi setezi laptopul pentru wireless, cu simpla condiţie de a fi înmatriculat la universitate. Dacă arunci o privire peste umăr, dai de Mediatecă, loc al filmelor închiriate de tot felul şi în toate limbile. La câţiva paşi, cobori câteva scări şi dai de un culoar strâns între şirul de xeroxuri şi de rafturile cu periodice. Dar să revenim la cărţi...Călătorul nostru închide ochii şi pune la întâmplare degetul pe hartă, ca pe un glob. I se arată corpul G pe care, după câteva săptămâni de lecturi, îl va şti cu ochii închişi. El este nevoit să se întoarcă la punctul de acces în bibliotecă pentru a intra în departamentul G. Înainte de a se îndrepta spre interiorul bibliotecii, descoperă în partea stângă, într-un coş ferit ochilor, un motan negru, lungit şi privindu-l leneş cu ochii deschişi pe jumătate, un adevărat vânător al şoarecilor de bibliotecă. Pisoiul este la el acasă printre studenţi şi cărţi, e singurul care nu e nevoit să-şi lase lucrurile la garderobă, să fie înmatriculat la universitate. Deseori îl poţi vedea plimbându-şi coada pe coridoare, răspunzând plictisit chemărilor, şi pierzându-se printre zecile de studenţi. Ba chiar apare şi pe unele afişe, convins fiind, desigur, că este simbolul bibliotecii care îl găzduieşte. Acum călătorul poate coborî liniştit scările care îl duc spre departamentul de literaturi şi limbi străine. Trecând pe lângă mica încăpere care găzduieşte rafturile profesorilor, unde aceştia îşi depozitează cărţile indispensabile cursurilor, şi de aceea deschise tuturor oricând, neputând să le iei acasă, acesta va ajunge la nivelul cărţilor de literatură engleză. Dacă are deja cota, se poate aventura în căutarea ei pe raft, care nu îi va lua prea mult timp de vreme ce cărţile sunt ordonate cuminte şi corect. De aici are două opţiuni: fie rămâne în bibliotecă, la una din mesele ascunse după rafturi, neluând în considerare măsura timpului, de vreme ce biblioteca e deschisă nonstop, fie o ia acasă, nefiind îngrijorat de numărul cărţilor pe care le poate împrumuta, număr care, din fericire şi teribil de uimitor, nu este impus. Nu vei face ochii mari prin urmare când vei vedea studenţi cu trolerul la bibliotecă

Foto: Anamaria Blanaru

BIBLIOTECI Konstanz

Foto: Anamaria Blanaru

Foto: Anamaria Blanaru

Foto: Anamaria Blanaru

Foto: Anamaria Blanaru

pentru a se aproviziona cu cărţi. Şi de aici drumul este cam acelaşi: la un nivel mai jos sunt literaturile romanice, chiar şi româna are un raft sfios, dar sincer: Dicţionare explicative, câteva basme şi poveşti, Caragiale, Eminescu şi alţi câţiva autori care respiră sub greutatea vecinilor francezi. Dacă o iei la dreapta, dai de rafturile de americanistică, mai apoi deja intri pe tărâmul ştiinţelor exacte, un etaj mai sus revii pe tărâmul artelor, cu albume de tot felul, mai sus şi mai sus sunt nivelurile elegante ale dreptului. Obosit de atâtea scări şi orientări, călătorul realizează că biblioteca poate fi descifrată de simplul lift, care este mărginit de o hartă a nivelurilor şi care, negreşit, te duce în locul dorit. Uimit de şirurile de mese pe care se înghesuie teancurile de cărţi ale studenţilor, călătorul observă că lumea mai şi doarme în bibliotecă. Pe şezlongurile de piele neagră înşirate strategic, studentul german nu se sfieşte a-şi întinde spatele, ba chiar a aţipi, de vreme ce noaptea la căpătâiul cărţilor nu e tocmai uşoară. Şi după un somn la rândul său livresc, ce ar mai avea de descoperit călătorul nostru? Poate doar încăperile izolate fonic unde te poţi adăposti pentru a lucra în linişte la unul dintre calculatoare. Cum noaptea l-a prins în bibliotecă, pe unul dintre şezlonguri evident, călătorul nostru poate să plece mulţumit cu volume nenumărate, de vreme ce, după 11 noaptea, îşi poate înregistra cărţile singur la aparatul de la ieşirea din bibliotecă. Ziua de muncă se încheie pentru

cei de la împrumut, lăsându-ţi însă această portiţă de ieşire. Trebuie să fii tenace şi conştient că, de se întâmplă să ieşi din bibliotecă cu o carte nedeclarată, zgomotul alarmei te va pune în situaţia nu tocmai plăcută a hoţului prins, incriminat şi avertizat că a doua oară ţi se va suspenda orice drept de a împrumuta cărţi. Cu băgare de seamă, ieşim şi noi din bibliotecă, răsuflând uşuraţi, ca de fiecare dată, că nu s-a declanşat nicio alarmă a interogatoriului, şi ne îndreptăm către raft. De am pierdut noţiunea timpului, şi ne-am lăsat voit sau nu lucrurile mai mult de o zi în dulăpiorul galben, vom găsi negreşit avertizarea unei viitoare amenzi de 16 euro însoţită de confiscarea bunurilor din dulap. Pe bună dreptate, dulapul nu este proprietate personală. Dar mai greşeşte omul în comoditatea lui, mai greşesc şi eu. Iată-ne pe culoarul bibliotecii, în faţa anunţurilor de tot felul, de vânzări cumpărări de la laptopuri, la canapele şi schiuri. Şi de aici încotro?

Prof. Anamaria BLANARU

ALECART

71

BIBLIOTECI Z

Fabrica numărul Z S

piritul are nevoie să fie hrănit periodic pentru a-și putea continua drumul spre desăvârșire sau măcar a-l începe, dar nu se aprovizionează din supermarketuri, ci din numeroase fabrici de stimuli. Sfere unde se nasc și se întorc aripi veșnic

fluturânde.

Spre una dintre ele privirile trebuie întoarse mai bine și descoperit ceea ce o face atât de populară printre oamenii din toate categoriile sociale și de toate vârstele. Se numește librărie-ceainărie și atuul său fundamental și ușor de anticipat este că îmbină cartea cu ceaiul, adică hrana minții cu o parte mică, dar semnificativă a ceea ce reprezintă hrana corpului. Însăși intrarea în acest loc pare să separe spațiul aglomerat și greu de digerat de afară de mediul aproape etanşat pe care îl găzduiește, iar muzica în surdină, calmul clienților îndeamnă la o oprire prelungită aici. În comparație cu tipul vechi de librărie, unde oricine este pus fără menajamente față în față cu o varietate înspăimantătoare de titluri (ceea ce naște în subconştient teama de imensitate și sentimentul de neajutorare), librăria-ceainărie recurge la sensibilizarea simțurilor gustativ și olfactiv pentru a aduce întregul proces de cunoaștere la cote suportabile și, de ce nu, pentru a-i mări complexitatea.

Astfel, omul are posibilitatea de a se afla în mai multe ipostaze simultan, de la vizitator, cumpărător, cititor, până la degustător, observator sau musafir într-o ambianță încărcată, dar nu apăsatoare, de căldură și chiar intimitate. Scopul vizitei sale nu mai este doar acela de a căuta cărţi, ci poate fi și de a se bucura de un ceai fără să se lovească de agitația din alte locuri unde l-ar putea servi, iar libertatea de opțiune este esența inovației aduse. Cu alte cuvinte, se știe că există o alternativă și este de ajuns pentru a atrage o clientelă diversificată.

Fie că asocierea carte-ceai simbolizează legătura dintre simțuri si spirit (pentru că acesta din urmă nu poate fi alimentat doar cu informaţii şi pagini scrise), fie că este doar o strategie de marketing reușită, ea sporește cu siguranță interesul pentru lectură și creează un mediu căruia oricine îi poate aparține. Nu mai are importanță scopul conceptului atâta vreme cât finalitatea este aceeași.

O oră petrecută aici înseamnă arome, culori, stări asemănătoare unei

72

ALECART

există o companie ascunsă printre rafturi sau pe lângă ferestre. Înseamnă a fi singur cu mai mulți, a inspira un aer curat fără a fi la munte și, nu în ultimul rând, a te afla mai aproape de lucrurile de care încă nu știi că vrei să te apropii. Este o experienţă nu aparte, cât relaxantă și, probabil, printre cele care naşte în oameni o energie pozitivă constantă, nicidecum anulată mai apoi de factori externi.

Ruxandra POPESCU, a X-a, „Naţional”

Radu Anuşca, Clasa a XII - a ..Petru Rareş”

BIBLIOTECI Freiburg

Biblioteca Universitară Freiburg iblioteca este locul în care se petrece o mare parte din viaţa unui student. Sau cel puţin ar trebui să fie. Şi nu întotdeauna sunt studenţii de vină – resurse insuficiente sau depăşite, termen de împrumut prea scurt sau chiar lipsa posibilităţii de a împrumuta – toate acestea descurajează de multe ori din start studenţii. Dar ce se întâmplă când biblioteca – ca şi instituţie – oferă toate condiţiile necesare studiului? Ei bine, rezultatele pot fi surprinzătoare.

Un exemplu este Biblioteca Universitară din Freiburg unde, în ciuda celor peste 500 de locuri de studiu, în timpul sesiunii găseşti cu greu unul liber. Iar sesiunea nu reprezintă o excepţie – biblioteca nu se goleşte instantaneu odată cu terminarea examenelor. Cu o vechime de peste cinci veacuri, bibioteca din Freiburg se numără printre cele mai importante din sudul Germaniei. Înfiinţată odată cu universitatea, în 1457, încă din secolele XVII – XVIII a deţinut un număr însemnat de colecţii datorate afilierii sale cu ordinul Iezuiţilor. Acest fapt a culminat cu închiderea colegiilor Iezuite în secolul al XIX-lea, când colecţiile bibliotecilor aferente au ajuns la Freiburg. În prezent, biblioteca deţine peste 3,6 milioane de cărţi, acoperind toate domeniile de studiu, fiind însă extrem de cuprinzătoare în domeniul umanist. Colecţiile speciale cuprind manuscrise şi incunabile, precum şi aproximativ 35.000 de documente tipărite în secolele XVI – XVII. Biblioteca este destinată în special membrilor universităţii, studenţi, profesori şi cadre auxiliare, însă există posibilitatea şi pentru o persoană neafiliată universităţii să se înscrie.

Resursele bibliotecii sunt dintre cele mai vaste: catalogate pe obiecte de studiu, biblioteca Freiburg are acces la o bază de date electronică, ce conţine de la reviste până la lucrări de specialitate şi cărţi electronice. Mai mult, ea pune la dispoziţie peste 250 de calculatoare, majoritatea conectate la internet şi pentru a căror utilizare nu se percep taxe. Pe lângă acestea, există numeroase terminale unde se poate printa/ copia/ scana orice, precum şi resurse pe dispozitiv electronic, cum ar fi microfilm, CD sau DVD. În afară de acestea, mediile tradiţionale stau la dispoziţia oricui – cărţi, reviste şi alte apariţii tipărite, care nu numai că sunt foarte bine dotate (aici l-am recitit pe Eliade în limba română), dar sunt şi actualizate permanent, conţinând până la cele mai noi apariţii în

B

domeniu. Fiind deschisă 24 de ore din 24 pentru studenţi, un utilizator are aşadar access aproape nelimitat la aceste resurse.

Pentru cei care preferă lucrul acasă, biblioteca Freiburg s-a ocupat şi de acest aspect: limita de împrumut este de până la 100 de cărţi simultan (excepţie făcând cele din colecţiile speciale, acestea având un regim aparte), cu posibilitatea de prelungire de 3 ori a câte 28 de zile. Mai mult decât atât, laptopul personal se poate conecta şi de acasă la reţeaua de intranet a instituţiei, având aşadar acces la toate resursele sale electronice. Şi cel mai important lucru poate, pentru aceste servicii nu se percepe nici un fel de taxe.

Pagina de internet a bibliotecii conţine totodată şi catalogul online al acesteia, unde sunt listate toate mediile deţinute, atât de biblioteca universitară, cât şi de alte biblioteci din Freiburg. Există posibilitatea de a căuta nu numai după autor şi titlu, dar şi după temă sau cuvânt cheie. Iar dacă şi aşa există probleme, există un centru de informare care stă la dispoziţie de luni până vineri, de la 9.00 la 20.00 şi sâmbătă de la 10.00 la 18.00. Iar dacă nici aşa utilizatorul nu a găsit ce îşi dorea, biblioteca Freiburg are contract cu numeroase alte biblioteci din Germania, de la care se poate comanda aproape orice carte prin împrumut la distanţă şi în schimbul unei taxe modice.

Cât despre alte facilităţi, biblioteca dispune de peste 500 de dulapuri pentru închiderea obiectelor personale pentru 24 de ore (când acest timp a expirat trebuie solicitată o nouă cheie şi se atribuie un alt dulap), numeroare vendomate, o cafenea ce dispune de mese şi săli de studiu în grup (pentru maxim 10 persoane), iar pentru cei care abia se familiarizează cu bilioteca, lunar are loc un tur al bibliotecii în care se prezintă toate resursele şi facilităţile (pentru care, de asemenea nu se percepe taxă).

Există, aşadar, cele mai prielnice condiţii pentru un studiu plăcut şi productiv. Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre Biblioteca Universitară Freiburg site-ul acesteia vă stă la dispoziţie (din păcate există numai o versiune în germană, cea în engleză se mai lasă aşteptată): www.ub.uni-freiburg.de

Amalia KALINCA absolventă ,,Naţional”

ALECART

73

IMPACT SOCIAL REPORTAJ

Copil din flori limbându-mă aşa, hai-hui, pe străzile prinse în mohair argintat ale Sucevei, mă întreb, în postura Gânditorului de la Hamangia, dacă primăvara nu cumva ne-a uitat sau a uitat de petecul nostru de cer inconfundabil. Oamenii trec grăbiţi, timpul trece desculţ pe asfalturi, grăbindu-se să se odihnească şi el.

Numai florăresele din faţa magazinului Bucovina mai stau în aşteptare. În aşteptare de clienţi, de o vorbă, de un destin. La ele, timpul ajunge greu, printre imagini trecătoare: oameni, maşini, autobuzul 4. La ele trebuie să cauţi timpul în buchetele de flori. La ele… lalele, chiar dacă nicio rimă, oricât de subtilă ar fi, nu le va atinge sufletul. Şi nimeni nu face nimic pentru ele, nici măcar timpul nostru cel de toate zilele, primit din prea multă îndestulare.

Am mers într-o dimineaţă cu soare ascuns să văd care e viaţa, cum e viaţa, dacă oamenii care vând flori, pe scurt – florăresele, trec prin viaţă ca la carte (cum o mai fi şi aia), sau viaţa îi păcăleşte şi îi încuie pe dinafară.

“Numai florile astea mă ţin în frigu' de afară, domnişoară”, mia spus copila de la prima gheretă, Maricica , într-o straşnică sforţare a ochilor sticloşi de a nu se topi sub ivirea primelor raze. Maricica are acasă o mamă bolnavă şi o soră mai mică, la şcoală. Ar fi trebuit să fie la facultate acum, însă multora le este luată şansa asta.”Mai stătea mama înainte, dar de când cu operaţia, e şi frig acuma afară, poate vine prin mai, încolo. Şi eu n-am ce, face don' şoară, tre' să trăiesc din ceva, nu?” Trist. Foarte trist. Se putea să aud ceva mai trist? Să zicem că nu.

O dimineaţă nu prea primăvăratică, născută parcă din cenuşă, îi adăposteşte în frig, că altundeva nu are unde, pe florarii cei foarte îmbujoraţi, care-şi plătesc cu propria răsuflare tributul aerului.

Vremea începe să se încălzească. Nu mare mi-a fost mirarea să văd că şi sufletele florăreselor s-au încălzit, devenind mai deschise cu mine, mai altfel. În fond, nu voiam altceva decât să... privesc lumea prin ochii florăreselor, să văd o poveste ce avea mai târziu să curgă de la sine, din chiar privirea lor. Fiecare are ceva de spus, ceva de depănat, ca o istorie care merge mai departe, dincolo de timp, în timp şi chiar şi peste timp.

Chiar peste înţelegerea multora.

Florile şi-au deschis sămânţa în faţa trecătorilor de azi, de mâine, absorbiţi preţ de două trei secunde de corolele lumii de dimineaţă, o lume ţesută de florărese. În o mie de culori şi tot mai multe, florile se izbesc, în talazuri, în ochii mei, ai florăreselor, ai trecătorilor. Întâmplarea face ca prezenţa lor aici să fie, paradoxal, pură întâmplare, sau nenoroc, vorba doamnei Dănilă: “Când noroc nu e…” Nimic nu e, nu-i aşa? Însă toate vorbele lor, vorbe de florărese, m-au făcut să mă gândesc, într-un sens pozitiv, că secolul vitezei ne modelează în nişte idealişti, unii mai nebuni decât alţii, aplatizaţi de propriul suflet. Încarcerată în propriul idealism până la... Dumnezeu, realizez cu câtă nebunie curată am putea gusta, pe cinstite, adevărul dulce-amărui al unei florărese. Din lume puţină a celor patru florărese, doar doamna

P

74

ALECART

Iliade practică meseria, cum zice ea, “din moşi-strămoşi”, fiindcă e cu adevărat pasionată de flori şi florărit… Risipei se deda florarul, ar fi zis un anume poet, pe care florăresele, chiar doamna Iliade, care acum alege nişte lalele pentru un tânăr emoţionat nevoie mare, chiar ea nu l-ar fi putut lua în serios.

Culori, o mie. “Dar ce mirosuri, domnişoară dragă!” Aşa intră în vorbă o fetişcană cu batic înzorzonat şi cu ochi neastâmpăraţi. Lumea simţurilor mele se condensă deodată în miros. Nimic altceva. Preţ de secunde bune. Fiinţa mea dulmeca miresmele florilor în letargie. Când miam revenit, doamna Toader mi se plângea că “numai gerbere se mai cumpără, aşa, domnişoară, mai des. Deh, că doar e criză, o trece odată şi pacostea asta”. În vorbele de-acum bătrânei florărese – să fi avut vreo 70 de ani – mi se relevau fulgurant sinceritatea şi amărăciunea de pe chipul tuturor florăreselor, dinainte de a vorbi cu ele. I-am dat dreptate femeii, în gând, cu felul atipic al nostru, al românilor, de-a face haz de necaz: “Ţara arde, babele se piaptănă”. Gândindu-mă la vândut flori. Gândindu-mă...

“Acuma, ce să faci?”, începuse ca pentru ea doamna Arsenie, într-o reluare a vorbei „poporale”, zâmbind către mine şi mai apoi către primul client. Voia un buchet de trei gerbere. Doamna Dănilă începu să chicotească, uitânduse la doamna Toader într-un soi de înţelegere tacită.

Maricica a fost mai norocoasă. O doamnă la patru ace, cu blană şi cu tocuri, parfumată-parfumată, vrea un buchet de cinci trandafiri.

Maricica, numai zâmbet, pregăteşte minuţioasă foarfecele şi aranjamentul floral, că “mai toţi clienţii sunt mofturoşi acum. Să fie totul perfect!”

Perfecţiunea stă… chiar nu ştiu în ce stă acum. Voiam să fac altceva pentru câteva clipe. Mi-am întors privirea, între timp, către oamenii de pe stradă.

Timpul galopa pe spinările oamenilor, subjugându-i într-o indiferenţă ce le mecaniza gesturile, mimica, totul. Şi iar maşini, şi iar claxoane, mă mir cum de rezistă florile la atâţia decibeli în timpan şi nu “se oftică” şi ele, vorba aceea. Numai în bobocii florilor îşi întindea soarele, leneş, clipele, să se usuce de burniţa de dimineaţă. În petalele trandafirilor roşii, lumina se pulveriza ca un sclipici. Pe formele lalelelor lăsa pete luminoase. “Gerbere, ce să-i faci? Las' că-i bun şi aşa”, se aude vocea doamnei Dănilă, conversând cu doamna Toader. Faţa ei şi a Maricicăi parcă înfloriseră înaintea primăverii. “Este explicabil, dacă te gândeşti că avem 2-3 clienţi pe zi.

Numai la 8 martie, zile de astea mai importante, faci ceva bani”, îmi explică doamna Iliade. “Şi cum gerberele's cele mai ieftine, nu prea se face mult.”

Tare de tot acest “explicabil”, în armonie perfectă cu “gerberele”…

Cu vocea ei fluctuantă, Maricica îmi spune că doar de 8 martie câştigă mai bine, “că atunci e rost de oferit cadouri şi vin mulţi domni şi chiar şi doamne. Toţi se îngrămădesc uneori şi la noi.“ Şi la ele, însemnând că vine din spate concurenţa, căci florării sunt din belşug. Credeaţi că florăresele din magazin stau degeaba? Şi uite aşa se mai bucură şi florăresele de un ban, de o vorbă, de un destin. Pentru că, în rest, din nefericirea acaparatoare de bucurie şi zâmbete, care le ia până şi ultimul strop de vivacitate, nu bate decât vântul. Chiar aşa, “aproape mereu bate

IMPACT SOCIAL REPORTAJ

vântul”, se apleacă Maricica, completând apoi special pentru mine că “acuma ar fi şi la ambele sensuri”. Adică vântul bate din ambele direcţii…

E un fel de idealism în chiar tot ce fac oamenii aceştia, pe care viaţa îi ia la drum sau, cum am mai spus, îi lasă pe dinafară să fie doar nişte măşti goale. Depinde de moment, şi depinde de multe, sunt toate de acord cu asta. Acum aş vrea să-mi fac un ochi din străzi, din petale, din cer, din orice, prin care să deschid oameni cumpărând flori, cumpărându-le florile florăreselor şi reîntregindu-le fiinţa din suferinţa de peste zi, din frigul îndurat de la primele ore ale dimineţii.

Mă uit în jur. Lume din ce în ce mai puţină. E frig şi e vânt.

Florile, şi ele, încep, în pas domol, să-şi închidă corolele, mai fără să-şi anunţe stăpânele. Timpul îşi usucă parcă şi clipele. În spuza vântului, parcă o zăresc pe Maricica. Are buze roşii. Trecătorii nu au timp să contemple buzele Maricicăi. Preţ de două, trei minute, toată lumea umblă grăbită să ajungă acasă. Nu e seară, dar peste flori şi florărese s-a lăsat un fel de pâclă. Şi s-a făcut iarăşi foarte frig.

Zgribulite şi nemulţumite, florăresele îşi strâng în tăcere florile în lăzile de carton şi în găleţile colorate. Pe jos, resturi amestecate. Tulpini uscate. Petale, fel de fel. Frunze. Florăresele calcă peste ele, fără să se sinchisească în vreun fel. Resturi puse la presat, pe cimentul gri închis.

Acum e deja seară. “Mâine are să fie mai bine”, îmi zice peste umăr Maricica. Chiar a zis-o! Ca o nouă Scarlett. Scarlett florăreasa.

Stau lângă tarabele părăsite şi mă întreb, de parcă n-aş avea altă treabă, ce ne-am face noi fără flori pe lumea asta. Chiar aşa, ce ne-am face? Să zicem că ar veni o zi când ele, florăresele de la Bucovina, idealistele noatre, se vor duce acasă nu venind de la tarabele cu flori, fiindcă flori nu mai sunt, ci de la butonat nu ştiu ce maşinării. Vor intra în case mulţumite în sufletul lor că acum câştigă mult, că lângă maşinile-acelea nu e frig şi nu bate vântul. Au doar un zumzet care macină clipă de clipă urechile şi sufletul.

Maricica ştie. Doamna Toader ştie. Doamna Iliade ştie. Doamna Dănilă ştie. Cititorule, şi tu ştii. Fără flori, şi poveştile s-ar usca. Cât despre mine, deşi e târziu şi bate acelaşi vânt iute, din ambele sensuri, simt că mă pierd pe o stradă alăturată, intru într-un apartament primitor şi scriu despre Florărese. Mărăşeşti 24. O poveste ca oricare alta, copil din flori.

Clara CĂŞUNEANU Clasa a X-a, “Petru Rareş” ALECART

75

IMPACT SOCIAL JUSTIŢIE

Judecătorul, o perspectivă Jud. Marius GALAN-Curtea de Apel

u e un funcţionar, nu e un demnitar, nu e om politic, nu e societatea civilă, nu e omul simplu de pe stradă. Magistratul, o categorie care ar trebui să tindă la a deveni o valoare in sine.

Când, direct de pe băncile facultăţii intri în sălile tribunalului, când după 6 luni de zile judeci deja cauze uşoare, iar după doi ani arestezi oameni şi îi trimiţi la închisoare, restitui imobile, desfaci căsătorii, împarţi pământuri şi faci linişte în sală, pericolul să te crezi semizeu nu e nici pe departe imaginar. Vei zâmbi peste ani, amintindu-ţi cât de important mergeai pe holuri, cu o detaşare calculată, cu o politeţe circumstanţială şi te vei amuza de-a binelea citindu-ţi propriul trecut pe chipul colegilor abia veniţi, defilând mândri printre justiţiabili, dar căutând cumva precaut sfatul celor care, fără a avea neapărat mai multe cunoştinţe teoretice, au început să simtă drumul ca un şofer hârşit pe o dacie veche.

Să scriu despre judecător într-un spaţiu care să ocupe, ştiu eu, douătrei pagini de revistă, ar putea fi socotit un act de amatorism. Ce îmi cere prietenul meu să fac, s-ar potrivi cu mult mai bine unei mese rotunde cu cei interesaţi. Dacă vor fi fiind. Dar pentru că tot m-am pornit…

N

Sistemul judiciar din România, similar majorităţii statelor Europei continentale, cunoaşte două categorii de magistraţi, judecătorii şi procurorii.

Notând doar că procurorii îşi desfăşoară activitatea ca reprezentanţi ai Ministerului Public, activitate care vizează preponderent procesul penal şi că sunt organizaţi în parchete care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti, fiind independente faţă de acestea, ne vom referi în continuare pe scurt la puterea judecătorească, încercând apoi câteva reflecţii asupra rolului rolul judecătorului în procesul judiciar.

Puterea judecătorească se exercită, potrivit art. 1 din Legea nr.

304/2004 privind organizarea judiciară, prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, respectiv, judecătorii, tribunale şi curţi de apel.

Sistemul trebuie privit din perspectivă verticală, cunoscând două sau trei grade de jurisdicţie, în aşa fel încât tribunalul este instanţă superioară faţă de judecătorie şi inferioară faţă de curtea de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, existând câte un tribunal în fiecare reşedinţă de judeţ (şi un tribunal al municipiului Bucureşti), fiecare având arondate toate judecătoriile din judeţ, 15 curţi de apel, cărora le sunt arondate două sau trei judeţe( de exemplu, Curţii de Apel Iaşi îi sunt arondate judeţul Iaşi şi judeţul Vaslui) şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Fiecare dintre instanţele menţionate are competenţa de a judeca dosare în fond, adică de a realiza o primă judecată a litigiului, tribunalele şi curţile de apel sunt şi instanţe de apel şi recurs, în vreme ce Înalta Curte judecă în general recursuri. Pentru o înţelegere mai uşoară am să folosesc un exemplu, acţiunea pentru desfacerea căsătoriei se judecă în primă instanţă de judecătorie, în apel de tribunal şi în recurs de curtea de apel, cu precizarea că parcurgerea tuturor acestor etape nu este obligatorie, astfel încât neexercitarea căii de atac a apelului face ca hotărârea primei instanţe să devină irevocabilă. De asemenea, există posibilitatea ca după exercitarea apelului şi judecata în faţa tribunalului, părţile să nu mai declare recurs, hotărârea instanţei de apel rămânând în acest fel irevocabilă. O acţiune

76

ALECART

pentru stabilirea sau majorarea pensiei de întreţinere se judecă în doar două grade de jurisdicţie, aşa încât împotriva hotărârii judecătoriei se poate formula doar recurs, cale de atac ce va fi soluţionată de tribunal, care va pronunţa o hotărâre irevocabila.

Şi am putea spune că am ajuns la ceea ce constituie obiectul principal al acestui demers, cine este, ce rol ocupă, cum ar trebui privit judecătorul.

Dacă rolul judecătorului este, în esenţă, acela de a restabili ordinea de drept încălcată, prin soluţionarea unui litigiu de drept civil, penal, comercial, dreptul muncii, contencios administrativ etc., în concret, activitatea judecătorului presupune numeroase responsabilităţi, care încep de la înregistrarea dosarului la instanţă, continuă prin conducerea şedinţei de judecată şi sfârşesc prin pronunţarea şi motivarea hotărârii judecătoreşti.

Câteva repere sunt importante în demersul meu de a creiona ce poate un judecător să facă, cum trebuie să se comporte şi ce aşteptări ar trebui să avem/aveţi de la el: condiţiile de accedere in magistratură, o anume formaţie intelectuală, o atitudine adecvată în sala de judecată, uşurinţă şi claritate în argumentare, toate acestea sintetizate în generoasa formulă a vocaţiei pentru această profesie.

Aşa cum am afirmat cândva, stârnind proteste politicoase din partea unor avocaţi, examenul de accedere in magistratură, spre deosebire de cel de admitere în profesia de avocat, în formele prevăzute de actele normative în vigoare, asigură o verificare serioasă a cunoştinţelor teoretice ale candidaţilor, scăpările sistemului, inevitabile, urmând a fi corectate pe măsura creării unui corp stabil de magistraţi şi a diminuării fluctuaţiilor din sistem. Este regretabil oricum că, în momentul de faţă, absolvenţii facultăţilor de drept nu sunt consideraţi apţi, din acest punct de vedere, pentru a ocupa nici una din funcţiunile juridice la care obţinerea diplomelor de licenţă îi îndreptăţeşte. Şi spun asta pentru că, întrebând mai demult un judecător din Olanda despre examinarea teoretică a candidaţilor, mi-a răspuns surprins ca asa ceva nu exista in sistemul lor judiciar. Că orice absolvent al unei facultăţi acreditate este considerat suficient de pregătit din acest punct de vedere, selectarea viitorilor judecători fiind bazată pe alte criterii. Dar aceasta este o problemă a sistemului de învăţământ şi nu a sistemului judiciar.

Judecătorul nu trebuie sa fie o enciclopedie, nu trebuie sa aibă cunoştinţe solide despre economie, finanţe, armament, droguri, topografie, contabilitate, informatică, instalaţii electrice sau de telecomunicaţii. Judecătorul este considerat expert în drept. Dar pentru ca atunci când i se vorbeşte despre oricare dintre domeniile pe care le-am enumerate şi multe altele, să nu privească, să spunem, inocent, e nevoie să aibă o formaţie intelectuală care să-i permită să înţeleagă conceptele, să aibă o minte deschisă şi curioasă, să aibă abilitatea de a separa nisipul de pietre. În sistemul judiciar român, judecătorul e greu de plasat printr-un singur cuvânt sau chiar printr-o sintagmă. Judecătorul este undeva între un jucător şi un arbitru. El trebuie sa facă unele lucruri, poate să ordone altele dar prezervând tot timpul prin atitudine, exigenţa de a nu influenţa rezultatul.

Mai exact, în procesul civil, el poate sancţiona nerespectarea unor reguli procedurale, poate cere lămuriri părţilor şi avocaţilor, poate ordona probe, dar are obligaţia de a asigura echilibrul, de a nu avantaja o parte în defavoarea celeilalte. Judecătorul ar putea să ştie cum trebuie condus procesul de către reclamant, cum ar trebui să se apere pârâtul, dar trebuie să respecte echidistanţa, pentru că în procesul judiciar se află un adevăr judiciar, adică acel adevăr care reiese din actele din dosar, raportat la probele produse de părţi, cu respectarea regulilor care garantează echitatea procesului. Pentru că regulile sunt garanţia libertăţii, regulile apără de arbitrar, de subiectivism ori despotism. În procesul penal, cu fizionomia specifică unui litigiu între stat si particular, născut prin încălcarea de către particular a regulilor de conduită prescrise si acceptate forţat prin, să-i spunem, contractul social, judecătorul are acelaşi rol de arbitru intre procuror, care exercită acţiunea penală, dar care are obligaţia de a strânge atât probe in acuzare cât şi în apărare, şi inculpat, precum si obligaţia de administra orice probe pentru a afla adevărul, inculpatul beneficiind, aşa cum desigur cunoaşteţi, de prezumţia de nevinovăţie. În mod tradiţional, se apreciază că motivarea hotărârilor judecătoreşti, o cucerire a Revoluţiei franceze de la 1789, constituie o garanţie împotriva arbitrarului judecătorilor, fiind necesară, pe de o parte pentru ca hotărârile să fie înţelese şi acceptate de către părţi, iar pe de altă parte, pentru a face posibil controlul instanţelor superioare. Privind din perspectiva judecătorului, ceea ce ar putea să pară o corvoadă, e poate cea mai interesantă şi provocatoare parte a profesiei lui, aceasta pentru că, fără a desconsidera impactul forţei de constrângere a Statului, care face ca şi o hotărâre prost motivată să poată fi pusă în executare, satisfacţia unei hotărâri judicioase se naşte în mare măsură din argumentarea soluţiei adoptate. Este în plus, locul în care, fără a se dezbrăca de robă, judecătorul îşi arată cu adevărat chipul, după quasităcerea din sală e rândul lui să răspundă argumentelor părţilor, să dezavueze sofismele şi să propună propriul silogism. Şi nu am spus întâmplător să propună. Pentru că, dacă dispozitivul hotărârii, parte care va fi pusă în executare, beneficiază, în această perspectivă, de forţa de constrângere a Statului, argumentarea poate sau nu să convingă. Poate determina o evoluţie jurisprudenţială, poate pune în discuţie reconsiderarea unor texte de lege, poate configura pe alte coordonate viaţa socială. Poate, prin forţa, prin seninătatea, prin claritatea şi bunăvoinţa interpretării să schimbe, dacă nu reperele unei existenţe, cel puţin percepţia asupra anumitor lucruri. Iar dacă judecătorul are puterea de lupta cu el însuşi împotriva blazării, a mândriei de sine, abilitatea de a-şi gestiona corect aroganţele, schimbarea poate să se întâmple.

IMPACT SOCIAL JUSTIŢIE

Am afirmat mai devreme că toate aceste repere pot fi adăpostite sub acoperişul larg al vocaţiei pentru această profesie. S-ar cuveni să revin şi să spun ca nu e suficient. E nevoie de o înclinaţie spre dreptate, spre ceea ce este drept, înclinaţie care să se manifeste în judecător, în fiecare gest, în fiecare zi. E nevoie de acel umanism care să te facă să înţelegi lucruri aparent de neînţeles, fapte, atitudini, gesturi în vecinătatea cărora nu te-ai aflat vreodată, de puterea de a pedepsi şi de a absolvi, de concentrare, de lectura, de muzica şi joc, de competiţie, de bucurie, de prietenie, de dragoste.

Mă plângeam mai demult prietenului Achiles (conştient că din perspectiva mitului Achiles, exprimarea ar putea părea redundantă), că, date fiind preocupările mele extraprofesionale, simt că nu pot să fiu tot timpul la zi cu noutăţile juridice, că am sentimentul că în felul ăsta îi păgubesc pe justiţiabili, iar el mi-a răspuns simplu că poate tocmai lipsa încrâncenării profesionale, poate tocmai preocupările exterioare, curiozitatea pentru toată viaţa din jur te pot face un profesionist mai bun. Nu ştiu, dar e o perspectivă care merită luată în seamă.

Să vorbeşti despre judecători când eşti unul dintre ei, să scrii despre nobleţea şi înălţimea profesiei, despre calităţile umane şi abilităţile profesionale şi psihologice pe care le presupune aceasta, în plin scandal de corupţie cu implicarea unui/unor magistraţi, ar putea să pară, eufemistic spus, o inadecvare. Şi totuşi, nu am nicio ezitare. Magistratul spune dreptul. Este o ficţiune acceptată prin însăşi investirea acestei instituţii cu responsabilitatea de a restabili supremaţia legii în cazul în care aceasta a fost încălcată. Iar pentru a da cuvântului unui om autoritatea de a impune(imperium), înainte de a apela la forţa de constrângere a Statului, este necesară investirea acestui glas cu o autoritate morală, bazată pe încrederea că prin modul de selecţie şi recrutare, prin comportamentul sau prin cultură civică, prin umanism, simţire, umilinţă şi toleranţă, aceste persoane sunt cele mai pregătite săşi asume responsabilitatea justiţiei lumeşti. Pentru că magistratul dă seamă de soluţiile sale în faţa Legii, dar mai ales a propriei conştiinţe. Iar apărarea prestigiului şi autorităţii puterii judecătoreşti nu este numai în sarcina magistraţilor înşişi, ci a tuturor acelora care cred în valorile democraţiei şi sunt conştienţi că Justiţia este cel mai de seamă protector al lor. Pentru că eu cred in însemnătatea încrederii în Justiţie. Pentru că altfel, superbul gest al lui Socrate, de a refuza să fugă atunci când şi autorităţile şi fiecare cetăţean atenian îşi doreau asta, n-a avut niciun sens.

Altminteri, moartea lui Socrate, care s-a supus unei Justiţii, a cărei orbire nu era, în ceea ce-l priveşte, figurată, n-a avut nici un sens.

D.Pătraşcu

ALECART

77

IMPACT SOCIAL JUSTIŢIE

Avocatul

Asist. univ. drd. Mihai ŞTEFĂNOAIA

e aprecia, înainte, că avocatul era asemenea unui doctor.

Această observaţie nici pe departe nu însemna faptul că absolventul de studii juridice şi, totodată, practicianul avocat ar fi urmat cursurile unei facultăţi de medicină.

Aprecierea este câştigată de avocat prin activitatea desfăşurată.

Acesta este „condamnat” să îşi câştige respectul şi să îşi dovedească talentul nu în dispute sterile, în sălile de cursuri, ci în încercările vieţii publice, în practica ei, în sălile instanţelor de judecată, în adunările publice.

Putem spune, aşadar, că un avocat este, în definitiv, un doctor, dar unul al maladiilor spiritului.

Dificultatea profesiei de avocat, spunea Mircea I. Manolescu , constă în aceea că avocatul este în acelaşi timp şi compozitor şi executant, şi autor şi actor şi inventator şi tehnician şi teoretician şi practician. Dincolo de faptul că, el are misiunea ingrată de a apăra (conform statutului profesiei) şi semeni care au greşit mai mult sau mai puţin, intenţionat sau nu, faţă de comunitate sau chiar faţă de alţi semeni de-ai săi, săvârşind fapte destul de grave, numite infracţiuni, el este un om corect , priceput în arta vorbirii, ce îşi formează caracterul moral prin studii şi aprofundează cunoaşterea a tot ceea ce este just şi onest. Întrucât, prezentul text nu se adresează unor tehnicieni, ci unor oameni ce se pregătesc pentru viaţă, îmi permit libertatea de a concepe următoarele rânduri mai eseistic. Încep prin a spune că viaţa este cel mai frumos dar dat de Dumnezeu omului. Dar nu este mai puţin adevărat că, „libertatea este mai importantă decât viaţa”, iar aici ne referim la libertatea de exprimare, libertatea de gândire, libertatea de a circula, libertatea de a fi tu însuţi printre ceilalţi …

Avocatul ajută, uneori decisiv, la ceea ce înseamnă obţinerea unei „a

S

doua şanse”pentru cel aflat în culpă, pentru cel pentru care, dacă nu ar beneficia de dibăcia unui avocat, ar însemna distrugerea sa ca om. Este cu atât mai important cu cât, în situaţia în care un om ajunge în penitenciar, într-un loc de detenţie, pentru aşi ispăşi o pedeapsă, viaţa lui se schimbă radical. De cele mai multe ori în rău. Rolul penitenciarului este de a educa, de a reeduca, de a reintegra în societate un individ aflat în afara legii, un individ, care din anumite motive, este un neadaptat şi se comportă ca atare, activitatea, comportamentul, atitudinea sa fiind în contradicţie cu valorile sociale. Ei bine, în societatea noastră, într-un penitenciar numai aceste lucruri nu se întâmplă. În fapt, într-un penitenciar se petrec lucruri greu de imaginat. Cu toate că ar trebui să beneficieze de asistenţă psihologică susţinută, în permanenţă şi la un nivel calitativ superior, din cauza fondurilor insuficiente aceasta lipseşte, sau este asigurată de psihologi care nu au reuşit în mediul privat, fiind o profesie liberală, şi, ca ultimă soluţie, au ales să profeseze în cadrul unui penitenciar. În această situaţie, este uşor de dedus faptul că, în lipsa asistenţei şi a terapiei psihologice coroborată cu faptul că, penitenciarul deja este populat cu indivizi cu o atitudine şi un comportament antisocial fiind nişte obişnuiţi ai carcerei, vinovatul nu va reuşi să se îndrepte, nu va avea posibilitatea să reflecteze la fapta sa, să ajungă la concluzia că a greşit faţă de societate şi să apară dorinţa de a fi mai bun, de a se îndrepta.

Nu în cele mai puţine situaţii acesta va părăsi penitenciarul, în urma ispăşirii pedepsei, mai "specializat" în comiterea infracţiunilor, va deveni un „client” permanent al organelor de anchetă şi probabil, şansa de a fi salvat nu va mai exista.Mai mult decât atât, societatea nu ştie să se comporte cu un individ care a ispăşit o pedeapsă privativă de libertate. Reintegrarea individului recidivist este o datorie a societăţii. Dar în realitate, găsim în societate, în rândul indivizilor ce compun comunitatea, multe prejudecăţi, prejudecăţi ce duc la marginalizarea

D.Pătraşcu

78

ALECART

persoanei ce a fost condamnată şi a ispăşit o pedeapsă într-un penitenciar.

Marginalizarea lui duce la instalarea unor frustrări, a unor complexe, la consumul exagerat de băuturi alcoolice, creându-se în felul acesta cadrul propice de a comite infracţiuni. Să mai precizăm faptul că un condamnat, după ce a ispăşit o pedeapsă cu închisoare de 4-5 ani, de cele mai multe ori nu va beneficia nici de sprijinul familiei: părinţii vor fi dezamăgiţi de ceea ce a făcut copilul lor, după câte sacrificii au făcut pentru a-l creşte şi educa, iar partenerul de viaţă se va simţi înşelat şi părăsit, îngrijorat fiind de viitorul copiilor lor va alege calea divorţului şi va încerca să-şi refacă viaţa.De aici apreciez că, rolul avocatului este de cele mai multe ori esenţial în viaţa oamenilor şi a societăţii.

Procurorul este reprezentantul statului, al Ministerului Public şi joacă rolul acuzării. Acesta are sarcina de a aduna probe, de a i le prezenta judecătorului şi, în baza acestora, de a face propuneri de sancţionare a individului cercetat sau a celui asupra căruia planează suspiciunea că ar fi comis o infracţiune.

Judecătorul este independent, inamovibil, imparţial şi echidistant sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Acesta apreciază probele din dosar depuse atât de către acuzare (procuror), cât şi de către apărare (de cel învinuit sau de apărătorul acestuia, de avocat) şi, în consecinţă, se pronunţă vis a vis de vinovăţia sau nevinovăţia celui judecat, stabilind o pedeapsă dacă cel judecat este găsit vinovat sau achitându-l dacă, din probele administrate în dosar, va reieşi faptul că cel judecat este nevinovat.

A-l apăra pe cel acuzat de comiterea unei infracţiuni, reprezintă uneori o situaţie ingrată pentru avocat. De la bun început „lupta”, între acuzare şi apărare, este inegală. Acuzatorul (procurorul) beneficiază de serviciile unui adevărat sistem în demersurile sale de a demonstra vinovăţia învinuitului. Beneficiază, bunăoară, de „sprijinul” mai multor servicii de informaţii, servicii mai mult sau mai puţin secrete (cu unele colaborează, pe altele le are în subordine).

Mai mult decât atât, avocatul se confruntă de cele mai multe ori şi cu mentalitatea şi prejudecăţile judecătorilor. Marele dezavantaj în care se află apărătorul învinuitului sau a inculpatului este acela că atât procurorul, cât şi judecătorul (cel care se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei celui judecat) au acelaşi statut: statutul de magistrat. De aici se explică situaţiile în care cererile de probe sau invocarea unor excepţii pe timpul judecăţii sunt tratate cu unităţi de măsură diferite, admiterea sau respingerea se decide în funcţie de cine face cererea sau invocă excepţia: acuzarea (procurorul) sau apărarea (avocatul). Ţinând cont de toate aceste aspecte, putem aprecia responsabilitatea imensă a avocatului atât faţă de societate, cât mai ales faţă de om, de individ, de familia acestuia, de viitorul acestuia şi nu în ultimul rând faţă de ceea ce înseamnă dreptate, speranţă şi umanitate.

Pentru a avea succes şi pentru a apăra cu demnitate valorile prezentate mai sus avocatul este obligat să aibă cunoştinţe juridice temeinice, să fie dotat cu logică juridică, inteligenţă analitică şi sintetică, să fie abil, un fin diplomat, consecvent, dar mai ales curajos şi loial profesiei. Pe lângă toate aceste calităţi avocatul trebuie să posede o retorică bună şi să fie un excelent orator, performanţă la care un practician ajunge după mulţi ani de exerciţiu, de formare, de cercetare, de studiu. Indiferent că este vorba despre un proces aparent simplu sau despre o cauză complexă, avocatul trebuie să trateze cu aceeasi responsabilitate situaţia, neuitând nici un moment că, într-o anumită măsură, de el depinde viaţa unui om.

Pe de altă parte, un judecător, ca orice absolvent al unei facultăţi de drept, devine licenţiat în studii juridice la vârsta de 22-23 de ani, apoi susţine examenul de admitere la Institutul Naţional de Magistratură, după care urmează cursurile acestui institut timp de 2 ani şi aşa ajunge un tânăr, de numai 26 de ani, să

IMPACT SOCIAL JUSTIŢIE

hotărască soarta, viitorul unui om şi al familiei sale, să se pronunţe asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei, sau a gradului de pericol social al unei fapte, iar, tot din cauza tinereţii, de multe ori trufia îl pierde.Pentru a lua o decizie corectă este adevărat că un judecător se foloseşte de probele existente la dosar, dar apreciez cu toată convingerea că experienţa trăită de un om ajută foarte mult la a lua o decizie atât de importantă, iar un tânăr la vârsta de 26-30 de ani nu are o experienţă de viaţă care să-i permită să cunoască şi să stăpânească nici minimul de psihologie necesar analizei unei cauze şi complexităţii sale. Un judecător fără experienţă nu va putea conştientiza niciodată că, condamnând un om la închisoare în fapt, nu îl condamnă numai pe cel judecat, ci îi condamnă odată cu el şi pe copii lui.

Calitatea de om corect este cea mai importantă, căci daca talentul de a fi un jurist bun ar ajunge la dispoziţia vanităţii, nimic nu ar fi mai periculos pentru mediu în care îşi desfăşoară activitatea, decât stăpânirea elocinţei. Ştiinţa dreptului este cea dintâi preocupare a unui avocat fiindcă şi învăţământul în domeniul avocaturii este în primul rând o chestiune ce ţine de ştiinţă. De aceea, activitatea practică în faţa instanţelor judecătoreşti, trebuie să fie, chiar fără voia avocatului, şi o activitate creatoare în domeniul ştiinţei.

Spiritul ştiinţific este o virtute morală, dar este în primul rând o puternică iubire de adevăr, iar legile ar fi fără valoare dacă nu ar fi sprijinite de glasul corespunzător al avocatului..

D.Pătraşcu

ALECART

79

IMPACT SOCIAL JUSTIŢIE

„AMINTIRI” DE LA CURTEA CU JURI...

Lector univ. dr. Septimiu PANAINTE

e aflăm într-o perioadă de (haotică) efervescenţă normativă şi normativistă. Au fost adoptate două noi coduri – civil şi penal – care, se pare, nu prea pot să intre în vigoare din cauze multiple, printre care inerţia cronică a sistemului judiciar şi, în alt plan, necesitatea corelării acestora cu alte două coduri care nu au fost încă adoptate (de procedură civilă şi, respectiv, de procedură penală).

Această conjunctură invită la analize, dezbateri, rememorări, meditaţii, observaţii, reevaluări, comparaţii etc. O invitaţie prea puţin primită, atât de către specialiştii în drept, cât şi de către societatea civilă. Acest spaţiu nu poate fi dedicat unei prezentări ample şi tehnice. Şi cu atât mai puţin unor sugestii. Ar putea fi dedicat unei reacţii la normativism şi tehnicism, la pierderea treptată a sursei şi necesităţii unei hermeneutici a dreptului, sau poate unei pledoarii pentru dreptul organic. Cred însă că este mai potrivit să încercăm redescoperirea faptului că dreptul poate avea un anumit ... parfum (deşi cuvântul îmi aminteşte de o halucinantă carte a lui Patrick Süskind şi, astfel, ar putea apărea ca nepotrivit). Sistemul românesc de drept este, prin tradiţie, considerat derivat din cel francez (care a dat de altfel principalele caracteristici ale sistemului continental, contrapus celui de common law sau anglo-saxon). Pentru că foarte adesea tradiţia este invocată ca un argument semnificativ în ceea ce se apreciază ca fiindu-ne sau nefiindu-ne specific, apreciem că un demers de recuperare a „adevărului istoric” este necesar. Aceasta cu atât mai mult cu cât frumuseţea şi naturaleţea unor texte juridice vechi este de netăgăduit şi greu de regăsit astăzi în tehnicisismul şi mecanicismul actelor normative actuale.

Pentru că destul de destul de puţini ştiu astăzi că sistemul curţilor cu juraţi a funcţionat şi în dreptul românesc acesta va fi subiectul uşor creionat în cele ce urmează.

N

După modelul francez, instituţia curţilor cu juraţi a fost consacrată la nivel constituţional în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În articolul 105 din Constituţia Principatelor Unite Române din 1866 se prevedea că „Juriul este statornicit în tote meteriile criminale şi pentru delictele politice şi de presă”.

Sistemul a fost repede extins. În 1868 au fost înfiinţate curţi cu juraţi în fiecare judeţ.

Curtea de Juraţi se compunea dintr-un prezidiu format din 3 magistraţi (preşedintele fiind judecător de curte de apel, iar ceilalţi doi membri judecători la tribunalul districtului) şi un juriu format din 12 persoane alese dintre cetăţenii judeţului după o anumită procedură. Spre deosebire de instanţa propriu-zisă, Curtea cu Juraţi nu era, de regulă, permanentă; funcţiona timp de

10 zile (cu posibilitate de prelungire de până la 5 zile în anumite cazuri) în fiecare sesiune trimestrială.

Cu privire la persoanele care aveau dreptul de a fi juraţi, art. 258 din Codul de Procedură Penală al Principatelor Unite Române din 1864 prevedea că: „Au dreptu de a fi juraţi: 1) Cei ce voru pute proba prin certificate câ au trecutu înveţăturele unei scole secundarie în veru care ramură, sau alte studie superiori; 2) Cei ce se bucură de unu venitu de una sută galbeni de ori ce natură; 3) Profesorii foşti, sau în activitate în momentulu promulgârii acestei legi, cari voru ave unu serviciu de şese ani şi nu voru pute justifica de nici o altă din condiţiunile cerute spre a fi juraţi; 4) Cei ce esercită o profesiune liberale, comercianţii şi industrialii cari plătescu o patentă pînă la gradulu alu patrulea inclusivu; 5) Funcţionarii civili şi militari în retragere cari se bucură de o pensiune anuale de la trei mii de lei în susu; 6) Funcţionarii publici în activitate ale câroru funcţiuni sunt gratuite.”.

O altă condiţie, conturată de art. 259 din acelaşi cod, era că „Nimeni nu va pute împlini funcţiuni de juratu dacă nu va fi în etate de trei-deci de ani împliniţi, dacă nu se va bucura de drepturile politice, civili şi de familiă, şi dacă se va afla în vre-unulu din casurile de necapacitate sau de necompatibilitate prevedute prin cele patru articole următorie.”.

Erau excluşi din listele juriului servitorii cu simbrie şi cei care nu ştiau să scrie şi să citească româneşte. De asemenea, „Voru fi scutiţi de funcţiunile de juratu, după a loru cerere: 1. Cei trecuţi de şese-deci de ani; 2. Cei ce îşi ţinu vieţa cu munca loru manuale şi diurnă.” (art. 264). Se înţelege că, exceptis excipentis, activitatea pe care o presupunea calitatea de jurat era obligatorie pentru persoana desemnată.

Pentru a ne putea face o imagine asupra activităţii juraţilor şi asupra exigenţelor ce se impuneau se pot observa dispoziţiile art. 337 din Codul Penal al Principatelor Unite Române din 1864: „Preşedintele va adresa următoriulu discursu juraţiloru, cari voru sta în piciore şi cu capulu descoperitu. Juraţi şi legaţi-ve, înaintea lui Dumnedeu şi a omeniloru, câ veţi cereceta cu cea mai mare întinsă luare aminte faptele ce ce voru aduce în greutatea, lui N; câ nu veţi trăda nici interesile acusatului, nici ale societâţii care îlu acusă; câ nu veţi comunica cu nimini pînă după declararea vostră; câ nu veţi asculta nici ura sau reutatea, nici temerea sau afecţiunea; câ în faţia fapteloru îngreunătore şi a mijloceloru de apărare, veţi otărî în cugetu curatu şi după intimă convingere, cu nepărtinirea şi cu tăria de omu onestu şi liberu." Fiă care din juraţi, chiămatu pe nume de preşedinte, va respunde

1) În lipsa unei alte menţiuni, în acest material textele de lege sunt citate în forma prezentată de programul Indaco Lege4 Professional.

2) Cartea a fost tradusă şi publicată şi la noi, ultima ediţie fiind, cred, cea de la editura RAO din 2006 („Amintiri de la curtea cu juri”). Este de menţionat şi faptul că tatăl autorului, Paul Gide, a fost profesor de drept la Universitatea din Paris, însă a murit în 1880, când André Paul Guillaume avea doar 10 ani.

80

ALECART

redicându mâna: "Juru".

Acesta formalitate este prescrisă sub pedepsă de nulitate.”

Tema curţilor cu juraţi a fost de larg interes în epocă, atât la noi cât şi în alte sisteme care practicau acest tip de judecată. Era şi firesc în condiţiile în care sistemul presupunea atât implicarea juriştilor şi funcţionarilor, cât şi pe cea a cetăţenilor. În sistemul de referinţă, a dat numele unei cărţi publicată în 1914 de André Gide: „Souvenirs de la Cour d'Assises”. Într-un alt plan, la noi poate fi menţionată, cu titlu de exemplu, o poezie scrisă în 1904 la Piatra Neamţ de Cincinat Pavelescu şi intitulată „La curtea cu juraţi”. Cincinat Pavelescu a fost licenţiat în drept la Bucureşti (1897). Poezia dă şi măsura spiritului de epigramist al poetului, motiv pentru care o reamintesc în cele ce urmează: „În fiecare dintre noi,/ În cel mai bun şi mai senin, / Ca drojdia în orice vin / E un amestec de noroi! / Când vasul şade neclintit / E vinul clar şi-l bei voios, / Uitând că drojdia stă jos./ La fel e omul fericit. / Dar câţi nenorociţi nu cad / Fărde voinţa lor în crime; / Spăimântătoarele victime / A căror viaţă e un iad! / Ei sunt ca vinul turburat;/ E viaţa lor cea zbuciumată, / E drojdia întărâtată / Care tempinge la păcat.”

Revenind la „dispoziţiunile” din Codul Penal al Principatelor Unite Române din 1864, interesantă ne apare şi reglementarea pregătirii deliberării (art. 366): „Juraţii se vor retrage în altă cameră să delibereze.

Primulu juratu este celu înteiu eşitu la sorţi, sau celu alesu, cu consimţimentulu seu, de cei alţi juraţi. Mai înainte de deliberaţiunte, primulu juratu va citi colegilor sei următorea instrucţiune, care, deosebitu de acesta, va fi scrisă cu litere mari şi va sta afiptă în camera juraţiloru la loculu celu mai în vedere.

"Legea nu cere semă juraţiloru de mijlocele prin cari s'au convinsu, nu le prescrie nici o regulă pentru cumpănirea probeloru. Legea îi îndatoreză să se întrebe ei înşii pe sine, în tăcere şi cu minţile adunate şi să caute în curăţiă de cugetu, ce întipărire au produsu asupra raţiunii loru probele aduse în contra acusatului şi mijlocele apărârii sale."

"Legea nu dice juraţiloru: luaţi dreptu adeveratu veri ce faptu este mărturitu de atâţi sau atâţi marturi; nu le dice nici acesta: consideraţi ca neîndestulătoriă veri-ce probă care nu va consiste în cutare procesu verbale, în cutari acte, în mărturia atâtoru marturi sau în atâte indicie (semne). Legea face juraţiloru numai aceată întrebare, care coprinde, totă mesura datorieloru loru. Aveţi intimă convingere?"

"Este de mare însemnătate a nu se perde nici unu momentu din vedere câ juraţii sunt datori să delibereze numai asupra actului de acusare; numai faptele cuprinse în acelu actu şi cele ce depindu de dînsulu trebue să-i ocupe, şi-ar călca cea mai de căpetenie datoriă, dacă, ducendu-se cu mintea la disposiţiunile legiloru penali, aru considera urmârile ce va pute să aibă pentru acusatu declaraţiunea ce au să facă: urmărirea şi pedepsirea delicteloru, nu acestea sunt în a loru misiune; ei sunt chiămaţi numai spre a decide dacă acusatulu este sau nu culpabile de crima ce i se impută." ” Actul deliberării de

IMPACT SOCIAL JUSTIŢIE

către juraţi este atent reglementat insistându-se pe condiţia izolării acestora (art. 367 din acelaşi Cod): „Juraţii nu voru pute să esă din a lor cameră de câtu numai după ce 'şi au formatu a loru declaraţiune.

Nimene nu va pute intra în camera loru în timpulu deliberaţiunii, ori care aru fi causa, de câtu numai cu voia în scrisu a preşedintelui curţii.

Preşedintele este datoru a ordona în scrisu capului gendarmiloru de serviciu din acea di ca se păzescă eşirile camerei, loru. În ordinea dată de preşedinte se va înscrie numele şi calitatea capului gendarmiloru.

Juratulu care va călca disposiţiunile mai susu coprinse, va pute fi condemnatu de câtre judecătorii curţii la o amenă pînă la cinci sute lei.

Asemenea ori care altulu aru călca ordinea preşedintelui, sau care nu o aru fi făcutu a se esecuta, va pute fi pedepsitu cu închisore de doue-deci şi patru ore.”

Se pare însă că jurisprudenţa vremii denotă dese încălcări ale acestui principiu condiţie a izolării juraţilor pe parcursul deliberării. În 1929 Constantin G. Rătescu, în colaborare cu N. Pavelescu, a publicat „Manualul Curţilor cu Juraţi”. În sinteza de jurisprudenţă afectată textului mai sus citat se arată că, în cazul în care un jurat a părăsit camera de deliberare (sau în aceasta a intrat o persoană care nu era jurat numit conform procedurilor legale), nu se putea pronunţa nulitatea „deciziunei Curţii” decât dacă se făcea dovada că au existat „convorbiri cu alte persoane în vederea procesului în timpul cât au putut comunica cu publicul”. Se evidenţiază astfel o anumită vulnerabilitate a funcţionării sistemului în latura sa „umană”.

Legislaţia românească privind curţile cu juraţi a evoluat în conţinut şi ca stil până în 1938, după instaurarea dictaturii regale, când curţile cu juraţi din întreaga ţară au fost desfiinţate, atribuţiile lor fiind preluate de către alte instanţe. Astăzi acest sistem al curţilor cu juraţi este reprezentativ pentru sistemul anglo-saxon. În SUA, rolul curţii cu juraţi este sintetic definit ca „justice with and for people”. În esenţă, se apreciază aici că, în materie penală, este necesară implicarea beneficiarilor actului de justiţie în realizarea acestuia, în stabilirea unor verdicte. Societatea civilă se mobilizează astfel să îşi apere valorile, să evalueze şi reevalueze mereu norma şi faptele săvârşite. În acest context, judecătorului nu îi rămâne decât rolul de a supraveghea derularea procesului şi, în cazul în care se dă un verdict de vinovăţie inculpatului, să stabilească, conform legii penale aplicabile, durata pedepsei.

Deci, pentru cei care au tendinţa de a căuta răspunsuri: DESPRE UN ALTFEL DE ...? REGLEMENTARE? Da. JUDECATĂ? Posibil. GÂNDIRE? Poate.

SOCIETATE? Nu cred. OAMENI? Sper.

3) Constantin G. Rătescu s-a născut în 1968 la Bârlad şi a absolvit Facultatea de Drept de la Bucureşti în 1893. A fost unul din juriştii prolifici ai epocii. A practicat ca judecător, procuror, secretar general al Ministerului Justiţiei, consilier la Consiliul Legislativ, preşedinte la secţia a II-a a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (1926-1938). De asemenea a publicat destul de mult în domeniul dreptului penal şi procesual penal. Pentru detalii, a se vedea Tudorel Toader, Dan Constantin Mâţă, Ioana Maria Costea, Dicţionarul personalităţilor juridice româneşti, ed. Hamangiu, 2008, p. 212.

4) În prefaţă, autorul principal a caracterizat acestă lucrare ca fiind „cartea vieţei noastre judecătoreşti dela anul 1865 şi până astăzi”. Este oarecum amuzant faptul că această carte a fost publicată la ... Legătoria Închisorii Centrale „Văcăreşti”. În acest context, ne putem imagina ce persoane au putut citi cartea înainte de a fi difuzată publicului larg...

ALECART

81

IMPACT SOCIAL INTERVIU

Sebastian COSTEA - director adj.BRCT: ,,Biroul Regional pentru Cooperare Transfrontalieră Iaşi vine în întâmpinarea tuturor instituţiilor care doresc să realizeze proiecte în cadrul programului şi oferă asistenţa necesară prin seminarii de instruire sau consiliere individuală asupra modului de completare a documentaţiei.”

e reprezintă CBC, care este domeniul de activitate?

CBC este acronimul din limba engleză pentru cooperare transfrontalieră (eng. Cross border co-operation), dar pentru noi înseamnă mai mult decât atât: este o oportunitate de dezvoltare a relaţiilor dintre România şi vecinii ei de la Est, pe mai multe direcţii de intervenţie, prin intermediul unor proiecte concrete care pot primi finanţare nerambursabilă. În Iaşi, pentru prima dată, s-au putut accesa astfel de oportunităţi în cadrul „Programului de Vecinătate România-Republica Moldova, 2004-2006” finanţat prin intermediul Programului Phare (Pologne, Hongrie - Aide à la Restructuration Economique) CBC. Astăzi, cooperarea transfrontalieră cu vecinii de la Est (Republica Moldova şi Ucraina) este finanţată prin intermediul „Programului Operaţional Comun România – Ucraina – Republica Moldova 2007-2013”. În ce măsură profesorii din mediul preuniversitar au acces la informaţiile despre aceste proiecte? În opinia noastră, informaţia ar trebui să ajungă direct la profesorii şi şcolile din mediul preuniversitar, deoarece, în momentul în care se anunţă lansarea unei licitaţii publice de proiecte, se utilizează canale de comunicare cu impact maxim, cum ar fi presa scrisă sau internetul. Informaţia este publică şi accesibilă, dificultăţile apărând doar în momentul în care se realizeză procesarea ei.

Există dificultăţi legate de maniera de structurare/prezentare a proiectului? Care ar fi acestea?

Nu este simplu să concepi un proiect ... dar nici nu e cel mai complicat proces cu putinţă. Programul are propriile formate standard de prezentare a informaţiei şi nişte instrucţiuni clare cu privire la modul de expunere.

Important este ca cel care propune proiectul să aibă o imagine clară asupra a ceea ce doreşte să realizeze. Altfel spus, proiectul este un proces de planificare a resurselor, fie ele materiale sau umane, care vizează rezolvare unei probleme clar identificate.

Biroul Regional pentru Cooperare Transfrontalieră Iaşi vine în întâmpinarea

C

Ion Rosca - Timpul

82

ALECART

tuturor instituţiilor care doresc să realizeze proiecte în cadrul programului şi oferă asistenţa necesară prin seminarii de instruire sau consiliere individuală asupra modului de completare a documentaţiei. În ce domeniu preferă românii să acceseze aceste fonduri?

Specificul programelor de cooperare transfrontalieră este principiul parteneriatului. Astfel că, pentru a depune un proiect în vederea obţinerii finanţării este necesar ca două instituţii (una din România şi una sau mai multe din statele partenere: Republica Moldova şi Ucraina) să propună împreună un proiect bazat pe un parteneriat. În ceea ce priveşte domeniile predilecte în care s-au depus proiecte, putem să tragem o concluzie relativă doar la „Programul de Vecinătate România – Republica Moldova 2004 – 2006”, care s-a încheiat, şi să observăm că domeniile de educaţie şi servicii sociale au fost cele mai bine acorperite. În ceea ce priveşte noul program, este prea devreme pentru a trage concluzii pertinente cu privire la preferinţa pentru un domeniu sau altul.

Puteţi oferi exemple de proiecte ai căror beneficiari să fie elevii?

Am putea spune că avem o „listă” serioasă de proiecte de cooperare trasfrontalieră a căror beneficiari sunt în primul rând elevii. Astfel de proiecte sunt depuse de către şcoli (exemplu: proiectul implementat de Şcoala „Ion Creangă” Iaşi) sau de către Inspectorate Şcolare Judeţene (exemplu: proiectul implementat de ISJ Iaşi) precum şi de organizaţii non-guvernamentale ale căror activităţi converg în zona de susţinere a tinerilor şi implicit, a elevilor.

Acest tip de proiecte vizează consolidarea procesului educaţional propriu-zis prin schimburi de experienţă şi activităţi de dezvoltare a curriculum-ului sau dezvoltarea de activităţi extracurriculare cu adresabilitate către elevi cum ar fi: tabere şcolare de creaţie sau concursuri.

Ce înseamnă un proiect de succes?

La această întrebare vom oferi o definiţie simplă şi una mai complexă. În primul rând, pentru „a avea succes”, un proiect trebuie să se finalizeze. Cu alte cuvinte, toate activităţile să fie realizate în termen, iar rezultatele propuse să fie atinse.

Raluca Vargolici - In trecere

O definiţie nuanţată atinge partea calitativă a proiectului şi răspunde la câteva întrebări printre care: proiectul creează mecanisme care îi permit continuarea? Poate fi considerat un model de bună practică? Proiectul are efecte multiplicatoare? Dacă răspunsul este afirmativ („DA”), atunci putem spune că proiectul este unul de succes. În ce constă contribuţia unităţii de învăţământ al cărei proiect a fost acceptat? În primul rând, contribuţia oricărui beneficiar de proiect în cadrul programului constă în anumite fonduri pe care trebuie să le aloce ca şi contribuţie proprie. Regula programului este ca beneficiarul de proiect să asigure o cofinanţare de 10% din valoarea toatală a costurilor eligibile ale proiectului. Această prevedere trebuie colaborată cu dispoziţiile Ordonanţei de Guvern 46 / 2007, care prevede facilităţi de finanţare de la bugetul de stat pentru o parte din cofinanţarea de 10% - lucrurile devin puţin mai tehnice. În al doilea rând, (şi nu ştiu dacă această condiţie nu este mai importantă decât prima prevedere) orice beneficiar trebuie să fie dispus să aloce disponibilitatea şi timpul său, în aşa fel încât să pună în aplicare proiectul cu respectarea procedurilor de implementare a programului.

Care sunt avantajele pe termen mediu şi lung ale implicării în acest tip de proiecte? De ce profesorii ar trebui să fie interesaţi de aceste oportunităţi?

Este o întrebare la care nu se poate oferi un răspuns „corect” din poziţia pe care o are instituţia noastră, deoarece noi doar administrăm acest program.

Un răspuns la acestă întrebare îl are fiecare organizaţie/instituţie care propune un proiect spre finanţare, dorind astfel să rezolve o problemă locală. În încheiere, precizez faptul că „Programul Operaţional Comun România – Ucraina – Republica Moldova 2007-2013”„îşi propune crearea unei punţi de legătură între cele trei state partenere, cu scopul susţinerii comunităţilor din zonele de frontieră în găsirea unor soluţii comune la problemele similare cu care acestea se confruntă”.

Informaţii suplimentare cu privire la program se pot obţine de pe site-ul www.ro-ua-md.net sau de pe site-ul BRCT Iaşi www.brctiasi.ro.

Au consemnat:

Dragoş lONEL, prof.Emil MUNTEANU

IMPACT SOCIAL INTERVIU

Irina Gavrilas - Ferestre in timp

Fotografiile castigatoare la concursul “Arata-ne tara ta!” organizat de Asociatia INDECO prin proiectul „Centrul de promovare a tinerilor”, RO2005/017537.01.02.02, finanţat prin Programul de vecinătate Romania – Moldova 2004 - 2006, Masura Nr. 2.1. Fondul Comun al Proiectelor Mici-Phare CBC 2005 , Prioritatea 2: Cea mai buna imagine - Raluca Vargolici - In trecere Cea mai buna imagine procesata- Irina Gavrilas - Ferestre in timp Premiul publicului - Dorian-Camil Hodorogea - Ceata pe Dunare Premiul juriului pentru originalitate - Ion Rosca - Timpul

Dorian-Camil Hodorogea - Ceata pe Dunare

ALECART

83

ORELE

Studiile Culturale – Noile Studii Literare? a nivelul lumii academice europene, studiile culturale au luat un avânt încurajator, astfel încât în multe cercuri universitare par a fi pe cale de a înlocui studiile literare. Deşi catedrele cu o abordare tradiţională încă mai au un cuvânt puternic de spus în domeniul umanist, marile universităţi îşi deschid din ce în ce mai mult porţile către această abordare multilaterală şi interdisciplinară. Pe lângă departamentele care aparţin de universtăţi deja consacrate în domeniu – cum ar fi cele din Birmingham (UK), Nottingham (UK) sau Berkeley (USA) – din ce în ce mai multe centre universitare înfiinţează şi oferă atât programe de Bachelor, cât şi de Master în domeniul studiilor culturale – deşi e adevărat că încă primează studiul culturii vorbitoare de limbă engleză. Deloc surprinzător poate, concurenţa pentru a obţine un loc în aceste programe este la fel de acerbă ca şi pentru programele cu o abordare mai conservatoare. Printre principalele motive se numără deschiderea pe care o au aceste programe în a accepta studenţi cu pregătiri din cele mai variate. Fiind un domeniu relativ nou, devenit consacrat în urmă cu doar câteva decenii (în comparaţie cu studiile literare, de exemplu, care au un trecut de câteva secole), şi deschis către abordări critice şi teoretice dintre cele mai variate domenii (se găsesc, de exemplu, pe acelaşi plan economia şi antropologia), atrage studenţi cu experienţe de viaţă extrem de diferite, începând de la naţionalitate şi terminând cu pregătirea academică. Nu este surprinzător, aşadar, când în cadrul aceluiaşi program, participă absolvenţi de muzică sau studii politice, provenind atât din lumea britanică, cât şi din regiuni precum Orientul Mijlociu sau Asia. Astfel, studenţii au ocazia să devină familiari „pe viu” cu tradiţii şi culturi care până acum erau accesibile doar prin studiul atent al istoriei şi al literaturii. În acest mod, situaţia politică din Iran sau divergenţele ideologice din Irlanda nu mai par un subiect„ireal”, fără legătură cu actualitatea şi despre care se aude doar la ştiri, ci devin o parte activă în viaţa individului, traită prin colegi ce fac parte din aceste comunităţi. Studiile culturale reuşesc în acest sens să îmbine teoria cu practica.

Căci la baza abordării teoretice stă convingerea că deplina acceptare şi cunoaştere a celuilalt dincolo de condescendenţă este posibilă. Iar acest amalgam de culturi şi mentalităţi ce formează studenţii studiilor culturale aplică şi dovedesc acest fapt.

Grupuri minoritare sau subminate până în momentul de faţă capată acum o voce puternică şi istoria lor se face auzită. Iar interpretând aceste noi abordări, vechile concepţii şi explicaţii capătă un nou înţeles. Făcând auzite atât de multe„voci”, studiile culturale devin o oală ce clocoteşte de idei, analizând vieţile oamenilor de pretutindeni. Mai mult, ele devin accesibile dincolo de lumea academică şi intră în viaţa de zi cu zi, căci vorbesc despre lucrurile ce formează aceasta rutină. Studiile culturale vorbesc astfel despre viaţă. Sau, exprimat într-un mod mai sobru, studiile culturale analizează practicile unei anumite categorii sau subcategorii sociale, pornind de la literatură, religie, mod de viaţă şi incluzând orice altă caracteristică ce deosebeşte o anumită categorie de restul. Un cercetător al studiilor culturale are sanşa să exploreze atât lumea lui Shakespeare, cât şi pe cea a lui Walt Disney, să analizeze atât filmele cu Harry Potter, cât şi cărţile omonime, să ia în considerare ziare, posturi TV, bloguri, obiceiurile cumparătorilor – într-un cuvânt, orice formează cultura unui anume grup din societate. Rezultatul acestei abordări interdisciplinare constă în oferirea a mai multor interpretări asupra unui„text”şi plasarea acestuia din punct de vedere

L

84

ALECART

contextual, fără a afirma însă că o singură„citire” este cea corectă. Din acest punct de vedere, lumea este percepută cu alţi ochi, dincolo de ceea ce ne arată„producătorii de texte”. Spre exemplu, De veghe în lanul de secară sau Marele Gatsby ar putea fi interpretate diferit chiar şi de un adolescent – fiind romane în care înţelegerea contextului dincolo de graniţele textului poate da un sens cu totul diferit actului citirii, ducând la un rezultat surprinzător. Mai mult, punând în aplicare nu doar contextul istoric (cel mai evident poate la scrierile ce se concentrează pe război, cum ar fi Nimic nou pe frontul de vest sau Război şi pace), ci şi cel social, economic şi cultural – dezbateri problematice precum cele focalizate pe rasism sau discriminare socială pot fi luate în considerare şi discutate dincolo de un plan formal şi pur teoretic. Mai mult, dincolo de aceste texte „consacrate”, alte medii pot fi evaluate din mai multe perspective. Astfel, se poate ajunge la o altă înţelegere a articolelor din ziare, a talkshowurilor şi chiar a reclamelor din media prin intermediul studiilor culturale. Mai mult, analiza acestora nu mai este privită ca o excentricitate, ci ca un mijloc de înţelegere a mecanismelor ce motivează populaţia. Un punct de atracţie în acest sens îl reprezintă cultura pop, pornind de la muzică, filme şi terminând cu ultimii autori de „mainstream” (care peste 10 ani vor fi trecuţi probabil în anonimat), pentru care s-au facut deja studii intense în domeniu. Din alt punct de vedere, tocmai această abordare multilaterală a fost una dintre acuzaţiile aduse studiilor culturale. Sub afirmaţia că niciodată nu se va putea acoperi şi şti„tot”într-un mod aprofundat, mulţi critici preferă studiile literare în locul celor culturale. Pe de altă parte, studiile culturale au recunoscut în modul de acumulare a cunoştinţelor din ziua de azi faptul că„utilizatorii” ştiu câte „puţin din toate”şi foarte rar stăpânesc un domeniu într-un mod exhaustiv. Din acest punct de vedere, teoreticienii se feresc în a face afirmaţii categorice şi în a eticheta anumite practici pentru că, în final, studiile culturale abordează şi discută câte„puţin din fiecare”, ferindu-se a aprofunda o anumită temă tocmai pentru a păstra complexitatea şi diversitatea generală a vieţii din ziua de azi. A epuiza un subiect înseamnă, într-o mare măsură, a închide porţile către alte intepretări, tendinţă pe care studiile culturale încearcă să o combată.

Amalia KALINCA, absolventă ,,Naţional”

D.Pătraşcu

ORELE

Confuza schimbare e când am părăsit liceul şi am început lupta cu figurinele facultăţii, pot spune că schimbarea pe care o aşteptam, sau schimbările de care simţeam că am nevoie şi pe care ar fi normal să le sufăr, au apărut succint; adică am suferit rezumatul schimbărilor programate de destinul în care cred câteodată, dar dintr-o poziţie realistă bineînţeles. Atitudinea mi-a rămas în profunzime aceeaşi, într-un stadiu mulţumitor şi frustrant în acelaşi timp. Din punctul ăsta de vedere sunt încă într-un purgatoriu comportamental în care deciziile există numai sub o formă abstractă. În afară de asta, subiectele de discuţie s-au înmulţit, sau poate s-au restructurat, pentru că, abordând diverse teme apreciez distanţa parcursă din liceu pâna acum. Uitându-mă înapoi, mi-am tot spus că s-a risipit ceva: pofta de şcoală, prietenii adevăraţi, sau poate iniţiativa în sine nu îşi mai găsea loc în baza mea de date, din cauza înceţoşării viitorului.

Primul an de facultate mă surprinsese doar pentru că sarcasmul meu mă băgase în cazanul celor dezorientaţi; eram sigur că vreau să desenez, însă – după cum mi se părea – din motivele greşite. Eram sigur că îmi place arhitectura, însă nu ştiam că nu o iubesc. Mă gândeam că nu oameni ca mine ar trebui să profeseze şi că universul construit ( da, a ajuns să fie un univers ) ar avea mai multe de oferit fără dezinteresul meu de snob indus în eroare. Acestea au început să explice viitorul din ce în ce mai neclar şi faptul că pierdeam ceva, ca dintr-un rezervor găurit.

Dacă primul an m-a surprins dar fără dramatism, atunci în al patrulea an de studiu facultatea m-a surprins cu pantalonii pe vine. Dorinţa mea de a mă şti cât de curând stabilizat, făcând te miri ce ciubucuri cât să am măcar bani de buzunar, dorinţa mea de a pleca de acasă – ca orice tânăr – la altă casă în care să îmi consum burlăcia, era invers proporţională cu puterea iniţiativei mele.

Una peste alta, faci un mic efort şi treci prin facultate ca gâsca prin apă; dacă se întâmplă, poţi lua şi o mică bursă pentru efortul depus. Deci nu problema facultaţii în sine îmi crea disconfortul. Sătul să îmi mai caut scuze, am bătut în retragere spre punctul din care să îmi permit abordarea unei viziuni critice. M-am retras în colţul din care am descoperit că se producea scurgerea aceea. Am descoperit cu părere de rău că se risipea pofta de citit, că uitasem să mă exprim. Am descoperit că stăteam ore în şir ca să umplu o pagină nenorocită cu gândurile care mă rodeau sau cu gânduri – dimpotrivă – contrafăcute, aşa cum scrie de fapt un scriitor.

Mi-am spus recent că aş vrea să fac parte dintr-un cerc de intelectuali, că aş vrea să particip la dezbateri şi că aş vrea să audă şi alţii ce am eu de spus, pentru că mă simt în stare. Însă m-am gândit la colţul găurit al firii mele şi am încercat să descopăr dacă ar trebui să fiu trist sau fericit. Adevărul lam construit astfel: nu ar trebui să-mi pară rău că nu am pus mâna pe o carte de multă vreme, ca şi cum am comis o crimă într-o lume snoabă. Nu ar trebui sămi pară rău că nu îmi mai găsesc cuvintele aşa repede, ca şi cum nu ar depinde de mine; şi nu ar trebui să regret nu ştiu ce grup de intelectuali cu eşarfe, cu cafele, cu ceaiuri şi ţigări, cu râsete perverse sau părinteşti care vorbesc ştiind

D

din start că cineva nu îi înţelege. Pus la colţ, mi-am dat seama că în liceu aş fi dat orice să fiu neînţeles şi interesant şi aş fi ajuns probabil tot aici, însă sub o cu totul altă formă. Îmi pare bine că am citit mult, că am fost la teatru des, ba chiar si la operetă, că mă interesa filosofia şi nu îmi plăcea poezia, că adoram lumea lui Eliade si îl invidiam pe străinul lui Camus. Îmi pare bine că multă vreme mam simţit călăuzit de tehnica lui Salinger şi că abia aşteptam să am răbdare la vizionarea unei piese de teatru memorabile. Însă această criză aproape metafizică a lumii, împreună cu momentul vârstei şi al vieţii în care mă aflu m-au făcut să observ că totuşi simt plăcuta adiere a schimbării mele, poate chiar a evoluţiei şi m-au făcut să observ că, după liceu, intelectualii rămân în continuare liceeni, în timp ce rezervorul meu spart a fost găurit, cred, de cineva care a ţinut să îmi deschidă ochii.

Vlad ŢUNDREA, absolvent ,, Băncilă”

Radu Anuşca, Clasa a XII - a ..Petru Rareş”

ALECART

85

ORELE

Sitemul britanic de învăţământ -

ncadrarea într-un sistem presupune, de cele mai multe ori, limitare intelectuală şi rigiditate profesională. A vorbi despre sistem în sine nu scapă formulărilor limbii de lemn şi căderii în antiutopia valorizărilor. Circularitatea sa este semnul ermetismului şi al rodării continue. Excesul de individualitate este perceput de cele mai multe ori drept o negare a liniilor de referinţă. Iată de ce se preferă anularea originalităţii în schimbul unui trai cuminte şi fără multe interogaţii existenţiale. Când acestui „modus vivendi” încep să i se suprime drepturi morale şi financiare, sistemul îşi pierde autoritatea în faţa celui care îl afirmase anterior. Până la ce punct mai putem vorbi de sistem? Despre sistemul românesc de învăţământ ar fi fost vorba, bineînţeles, şi poate nu numai.

Î

Dacă aruncăm privirea în „curtea” vest-europeană, putem lesne vedea că sistemul poate să fie echivalent şi cu echilibru, interrelaţionare şi performanţă.

Vom încerca în rândurile care urmează să conturăm imaginea sistemului britanic de învăţământ, pornind de la organizarea simplă, dar calculată a etapelor preuniversitare. Pentru a putea preda într-o şcoală de stat britanică trebuie să fi absolvit o facultate de profil, urmată de anul obligatoriu de pedagogie (teaching training). Acest modul pedagogic, după cum l-am denumi noi, presupune o taxă de aproximativ 3000 de lire. În unele cazuri, statul îţi deschide o portiţă mai simplă şi mai puţin costisitoare, şi anume îţi oferă aproximativ 9000 de lire pe an din care să-ţi achiţi taxa şi să supravieţuieşti celorlalte cheltuieli zilnice. În acelaşi timp, dacă eşti norocos şi, bineînţeles, competent, poţi fi selectat de una dintre şcolile de stat ca angajat, beneficiind de un salariu minim şi de perfecţionarea pedagogică de care ai nevoie, eliminând astfel costurile modulului pedagogic. După cum se încearcă să se implementeze şi în sistemul românesc, şcoala este angajatorul direct.

Fiecare instituţie britanică îşi anunţă posturile disponibile fie în Tes (The Times Educational Supplement) online sau sub forma revistei tipărite, pe websiteurile şcolii în cauză sau în ziarele locale. Procedura este simplă şi eficientă.

Candidatul interesat poate printa formularul de înscriere de pe site, îl completează cu datele personale şi uneori, în funcţie de instituţie, îi ataşează copii după documente adiacente (diplome, atestate), după care îl expediază prin poştă şcolii care a scos postul la concurs. În aproximativ două săptămâni, candidatul primeşte acasă, tot prin poştă, o scrisoare în care este informat dacă poate participa la prima etapă a selecţiei. În cazul în care răspunsul este pozitiv, în scrisoare se vor preciza câteva linii directive ale interviului, mai exact dacă trebuie să pregătească o simulare de lecţie şi pentru ce nivel, sau dacă sunt necesare alte materiale. Interviul în sine seamănă cu orice interviu al unei firme angajatoare. Întrebărilor tip (experienţa în domeniu, capacitate de a lucra în echipă ) li se adaugă celor care presupun situaţii reale (lecţii în sine sau reacţii la posibile interacţionări cu elevii). Echipa instituţiei care interveviază candidaţii este formată din şeful de catedră, un alt profesor al aceluiaşi departament şi, abia în faza finală a interviului, de directorul şcolii. În maxim o săptămână, candidatul va fi anunţat tot printr-o scrisoare dacă a primit postul sau nu.

86

ALECART

Intrat în sistem, se poate vorbi de ierarhia internă oricărei instituţii.

Directorul şcolii este urmat de un număr de trei-patru directori adjuncţi şi de şefii de an. Cei din urmă sunt profesori care au în vedere problemele de comportament ale elevilor, fiind legătura directă între instituţie şi părinţi (dacă unui elev i se face un raport negativ, şeful de an va anunţa părinţii şi va discuta cu ei). În continuitatea ierarhiei putem vorbi de şefii de catedră; aceştia repartizează materia de predat pe nivele, organizează testele de evaluare pe nivele de performanţă (top set, middle set, bottom set), întocmesc rapoartele copiilor care vor fi folosite la şedinţa cu părinţii, participă la selecţia viitorilor profesori şi onorează întâlnirile cu profesori din alte şcoli; de asemenea, predau şi lecţii, însă având cu o clasă mai puţin decât un profesor. Şeful de catedră poate avea la rândul său un adjunct care îl ajută la întocmirea rapoartelor şi care îi preia atribuţiile în cazul în care acesta lipseşte, din varii motive, din şcoală.

Urmează în această ierarhie profesorul de specialitate; acesta are sală proprie pe care şi-o amenajează după bunul plac, elevii fiind cei care se deplasează dintr-o sală în alta, şi nu profesorul. În fiecare sală, există un calculator, o imprimantă în funcţie de bugetul şcolii, în loc de tabla românească un board pe care se scrie cu carioca, iar în cazul sălilor care aparţin profesorilor de matematică sau de ştiinţe un interactiv board (un touch screen mai exact). În „caietul profesorului” acesta notează sistematic lecţiile pe care le ţine. De asemenea, fiecare profesor este şi diriginte (tutor group), trebuind să-i informeze pe elevi şi pe părinţi de manifestările organizate în şcoală. Un profesor poate să fie şi mentor pentru profesorii debutanţi. La rândul său, acesta are un adjunct în profesorul-asistent, căruia îi revin atribuţiile legate de elevii cu probleme în asimilarea cunoştinţelor sau de comportament; este prezent la ore, supraveghează elevii vizaţi, face rapoarte şi are dreptul de a-i lua de la lecţii de altă specialitate pentru a lucra suplimentar la materia unde prezintă deficienţe. În acelaşi timp, există şi un număr de profesori necalificaţi care intră la orele profesorilor absenţi în acea zi. În ceea ce priveşte sistemul de evaluare, lucrurile sunt total diferite de sistemul românesc. Elevii sunt încadraţi pe nivele de performanţă, ei având posibilitatea de a trece de la un nivel la altul.

Nu li se pun note, pe principiul stresului pe care l-ar presupune o monitorizare continuă (mă întreb care sunt reacţiile unui elev român care citeşte acest articol!). De asemenea, au teme o dată pe săptămână; dacă un elev nu îşi face tema, riscă o detenţie de jumătate de oră după terminarea lecţiilor (aceasta presupune a face curat în biroul profesorului sau rezolvarea temei). Detenţia este un mijloc de pedeapsă şi în cazul comportamentului neadecvat. Dacă elevul depăşeşte limita bunului-simţ, se alege cu o serie de rapoarte, în timp ce persoanele de la Pastoral Office încep monitorizarea elevului în cauză. În caz extrem, aceştia au dreptul să excludă elevul de la 3 până la 7 zile din şcoală. O altă metodă de corectare a unui comportament deviat este aşa numita Focus Room, o cameră cu 4-5 elevi care nu au voie să vorbească, ci doar să rezolve teme date de fiecare profesor de specialitate. Ce ar mai trebui să ştie elevii despre sistemul britanic ar fi faptul că toate caietele de notiţe ale acestora rămân în clasa fiecărui profesor, neavând posibilitatea să le ia acasă. De

ORELE

o utopie românească asemenea, manualele rămân la şcoală, elevii primindu-şi materialele în fiecare dimineaţă. Ziua lor şcolară începe dimineaţa cu o întâlnire cu dirigintele care ţine evidenţa elevilor; prezenţa este făcută şi de fiecare profesor în parte, cu ajutorul unui sistem pe computer unde aceştia sunt monitorizaţi. Elevii beneficiază şi de o pauză sau două, în funcţie de şcoală, de câte jumătate de oră, timp în care au posibilitatea să mănânce la cantină sau să se relaxeze în curte. Şedinţa cu părinţii este organizată la nivel de şcoală. Părintele este informat printr-o scrisoare de posibilitatea de a vorbi cu dirigintele; în al doilea trimestru (anul şcolar fiind structurat pe trimestre), şedinţa cu părinţii se organizează pe o zi întreagă, părinţii discutând cu profesori diferiţi, şi chiar cu directorul, printr-o programare anterioară.

Fiecare instituţie are un departament (Pastoral Office) care se ocupă de elevii cu probleme de comportament, precum şi de cei proveniţi din familii dezorganizate. O dată pe săptămână, fiecare elev aflat în această categorie este chemat la acest departament pentru a purta o discuţie în vederea ameliorării situaţiei sale.

Ce ar mai fi de precizat? Sistemul de salarizare, bineînţeles, ierarhizat şi el în funcţie de atribuţiile fiecăruia. Ca profesor debutant calificat ajungi să câştigi

aproximativ 22 000 de lire pe an impozabili; în fiecare an suma va creşte cu 2000/3000 de lire pe an (până se atinge pragul de 30000); în cazul în care eşti un profesor cu performanţe realizate, poţi negocia cu şcoala să primeşti în plus chiar şi cu 2000 de lire pe an. Fiecare activitate extraşcolară se plăteşte, aşa cum ar fi firesc. Un şef de catedră primeşte o sumă de 45/50 000 de lire pe an, pentru ca direcorul de şcoală să ajungă şi la suma, utopică pentru sistemul românesc, de 100 000 lire pe an.

Dacă au mai rămas semne de întrebare legate de două sisteme diferite, acestea s-ar îndrepta către aplicabilitatea şi eficienţa lor. Într-un sistem în care fiecare treaptă este clar trasată şi orice performanţă răsplătită (financiar!) viaţa poate fi foarte simplă şi sigură. De ce la alţii se poate şi la noi nu va rămâne un subiect bătătorit în presă şi în discuţiile la cafea din simpla cancelarie românească.

Prof.Anamaria BLANARU

D.Pătraşcu

ALECART

87

ORELE JURNAL

Cineva cu limuzina, dragoste!

- pagini de jurnal -

sept. 2008. Seara.

Mănânc bomboane cu vişine. Beau lapte cald. Ascult muzică.

Stau pe net. Drăguţ. Vreau să scriu. Mă gândesc la vreo idee, la un bun conţinut bazat pe ceva straşnic. Când rostesc ultimele două cuvinte, nici eu nu mă cred. Ce aberaţii vorbesc… Mă cred Shakespeare. Nu-s în stare să fac tema corect şi mă apuc să “scriu texte”? Mă amăgesc singură. Uneori e chiar bine că mă amăgesc, deoarece mă aleg cu ceva bun. Ca de exemplu, o idee pentru concurs. Bingo! Încep cu puţin. Continui cu mult. Într-o lume în care toţi s-au plictisit de basme, eu abia încep să cunosc adevăratele cuvinte. Pot fi atât de banale, dar uneori aceste banalităţi sunt… perfecte. Te poţi hrăni din cuvinte…

(Experienţă proprie! Un mesaj drăguţ am primit de dimineaţă. Atât de drăguţ încât l-am citit de n ori. Şi nu m-am săturat să-l recitesc. Toată ziua doar la expeditor mam gândit. La şcoală voiam să povestesc tuturor ce bine mă simt. Îi suport pe toţi.

Când mă oftic cu nimicuri, deschid mesajul. Mă calmez. E mai bun ca o pastilă. Nu mâncasem nimic o zi întreagă şi nici nu-mi era foame. Pur şi simplu eram vrăjită. Încă sunt).

27 sept. 2008. Seara.

Uneori simţi nevoia să spui cuiva drag ce te chinuie. Cineva să te înţeleagă, să te sfătuiască, să te aline, să te facă să te simţi din ce în ce mai bine. Când găseşti acea persoană, s-ar putea să devii dependent de ea. Tot mai mult o cauţi. Tot mai mult o admiri. Tot mai mult…o iubeşti. Dragoste? Nu aş fi aşa de sigură, la un moment dat te plictiseşti. Simţi că te “inervează” (inervezi un muşchi şi nu o persoană, însă pentru a fi “la modă”cu limbajul licean am fost nevoită să folosesc acea formă). Dar tot iubire se numeşte. Iubire adevărată.

12 oct. 2008.

Nu mai am idei!E grav. Caut o bomboană cu vişine. Ce bună e! Acum, când o savurez, parcă… parcă am inspiraţie. Din nou mă amăgesc. Cum poate o bomboană cu vişine să-ţi inspire ceva anume? O prostie pe care o continui, fără ea, aş fi degeaba.

E stupid ce se întâmplă! Am un calculator cu ajutorul căruia îmi transpun sentimentele de copil imatur. La ce s-a ajuns… Aş fi preferat să am un creion şi o foaie. Vreau să retrăiesc vremurile de demult. De ce s-a ajuns aici? Din dorinţa de perfecţiune? Nu. Pentru faimă. Cu cât ai mai mult simţi că ai tot, dar când vezi pe altul că are ceva mai bun, te simţi sărac, deşi nu eşti. De ce contează stânga, dreapta?

Ar trebui să conteze sus, jos. Sus e Cerul. Sus vom avea totul. Jos e pământul. Jos va fi casa trupului nostru. E greu să gândeşti aşa. În fond, sunt doar o biată liceeană. Ce ştiu eu despre aceste… nici nu ştiu cum să le numesc, sunt însă importante. Sunt mulţi care aşteaptă să mă contrazică. Mulţi aşteaptă să mă pedepsească pentru ceea ce scriu. Abia aştept să mă îndrepte prin cuvinte cineva. Acum eu am nevoie de acel “cineva”. Nu credeam. Până şi în gând, refuzam să cred. Abia dupa ce am scris mi-am dat seama că nu sunt atât de puternică pe cât credeam. Cuvintele. Ele mă ajută mereu să-mi dau seama de adevărata adolescentă ce zace în mine. Mereu mă refugiez în cuvinte. Mereu funcţionează. De când? De când am intrat în liceu. Vă zic un adevăr care nu poate fi contrazis: liceul schimba elevii enorm. Este singurul lucru din tot ce-am scris şi din ce voi scrie până acum care nu poate fi contestat.

22

88

ALECART

9 nov. 2008. Noapte plină Încerc să-mi recuperez starea de bucurie. Am nevoie de cuvinte frumoase, dar acel cineva nu mi-a zis nimic. O las baltă. Planul B: îmi fac unghiile. Am o patimă. Ador să-mi colorez unghiile cu diverse culori. Astăzi mi le fac roz. Prin asta demonstrez iarăşi că n-am depăşit faza copilăriei. Nici nu vreau. Cam aşa îmi găsesc al meu cineva. Încă sper să mă găsească el pe mine. Mă cred Cenuşăreasa. Ah! (Câte variante şi cu mademoiselle Cenuşăreasa… Filme peste filme. De ce nu s-a putut rămâne la povestea de noapte bună citită de bunica? Ne prostim din dorinţa de mai mult. Tot mai mult. Acest “mult”n-are limite? Se pare că nu. M-am săturat de el. Nul mai suport! Vreau să-i împrumut pistolul de jucărie, poate se împuşcă o dată şi pleacă. Am să-l limitez eu. Scriu în Paint cuvântul “MULT”. Pe lângă el desenez, cu maro desigur, respect faza copilăriei neconsumată, un gard. Scândurică lângă scândurică şi iată: ne limităm la puţin mult! Ce bine mă simt! Însă închid Paint-ul.

Spulberat de puterea lacomilor oameni dispare gărduţul meu. Înainte să comentaţi, mă mănâncă limba să vă zic ceva. Hmm, am dreptul la vise).

22 nov. 2008. Noapte cam.

Uite că încep şi acest paragraf negăsindu-mi “cineva-ul” ( Câte cuvinte îmi ies din gură. Modestia. Mai nou, când trebuie să-i mulţumesc cuiva nu zic “mulţumesc” sau “mersi”, ca oamenii normali… Nu! Eu sunt puţin trecută de normal. Zic “mersimesc”. Of, of. Chiar încep să cred că sunt în război cu frumoasele cuvinte. Nu orice fel de război. Ştim noi de care. Ehehe…).

22 dec. 2008. Diminață fierbinte. Rece Eu. Devine adultul timpului viitor şi moare copilul timpului trecut. După atâtea zile în care am abandonat aceste sentimente scrise, le reiau. Vă mărturisesc: sunt fericită. Nu ştiu până când, dar acum sunt. Deja intuiţi de ce. Mi-am găsit drogul care îmi provoacă dependenţă. Da, el. E perfect. Nu cred că mă va dezamăgi vreodată (aşa spun acum, dar cine ştie?). Sfaturi peste griji, griji peste sfaturi (V-am zis că-s trecută puţintel de normal. Normal era: “sfaturi peste sfaturi, griji peste griji” ,însă ştiti voi defectul tuturor: defectul de a fi perfect. Unic şi perfect.). Melodii, versuri, mesaje. Amăgiri adolescentine. Trecând timpul, simţeam că ceva nu merge. Am realizat că nu erai “cineva-ul” meu. Erai al altcuiva. Nu ştiam cum să-ţi spun… Ţiam dedicat patru versuri. Sper să nu le uiţi.„Degeaba mă mai alini, dragoste! Hotarul dintre perfecţiune şi cunoaştere e limita dintre viaţă şi moarte. Suflet pierdut. N-a reuşit să preţuiască biserica adolescenţei: liceul. A fost superficial. N-a îndrăznit să se destăinuie. Acum n-am mai auzit cuvinte de la el. Nu mai sunt. Nici el nu mai este “cineva” al meu. Acum este al altcuiva. Probabil din cauza mea viaţa ne-a despărţit printr-un geam de sticlă. Eu am rămas pe scaunul din spate. El a rămas şoferul.

Viaţa… O limuzină. Datorită ţie, cineva, mereu mă voi plimba cu “limuzina”.

30 dec. 2008. Noapte “Ce-aş fi fost dacă n-ai fi existat?”

Diana PINTILEI clasa a X-a, “Petru Rareş”

Pagină de jurnal

ă trezesc cu un rictus care îmi acaparează muşchii feţei, în timp ce corpul mi se mişcă într-un ritm regulat, iar o mână caldă îmi dă la o parte părul de pe faţă şi o voce cunoscută mă întreabă ceva despre o alarmă de ceas, despre şcoală, despre ora la care trebuie să fiu acolo...Printre genele care refuză să se desprindă una de alta se conturează din ce în ce mai clar acele ceasului de pe noptieră; mă avertizează că ar fi timpul să intru în panică. Împleticindu-mă printre cărţile şi caietele părăsite parcă în urmă cu câteva minute, deşi ceasul arată că au trecut aproape 5 ore, încerc să-mi găsesc drumul către şifonier. Îmi trag pe mine primele haine care îmi cad în mână şi strig după mama cât de tare pot, întrebând-o ce se aude despre laptele meu cu cereale, în timp ce mă gândesc cât de norocoasă sunt că stau atât de aproape de şcoală. Îmi strâng la repezeală caietele de pe jos, nedumerită fiind ce caută cuvântul geografie în orarul de luni; brusc, totul devine clar şi caietul îşi găseşte locul în faţa bolului de cereale care se termină înainte de a fi citit prima pagină. Îmi strecor picioarele în papuci şi spunând un fugitiv „Am plecat!”, acopăr melanjul de voci nedumerite cu sunetul pe care îl lasă în urmă uşa trântită în grabă.

Gândul că trebuie să iau note în puţinul timp rămas până la concursul care se apropie cu paşi repezi mă aduce la realitate, determinându-mă să ajung pe aceeaşi lungime de undă cu întrebările profesorului. Orele trec cu greutate pe fundalul stresului continuu ce atinge apogeul în ora de geografie. Supravieţuind şi acesteia din urmă, îmi iau la revedere de la colegii mei şi îmi îndrept paşii în direcţia opusă. În timp ce merg spre locul în care iau masa cu colegii mei de la scrimă, încerc să-mi repartizez timpul astfel încât să-mi ajungă şi pentru odihna de prânz, dar şi pentru tonele de teme pentru mâine. Mă bucur atunci când îi văd în faţa farfuriilor cu ciorbă de pui pe colegii mei de sabie cu care deschid o conversaţie privind antrenamentul care va urma. Îndreptându-mă spre casă, nu mă pot gândi la altceva decât la aşternuturile calde care mă vor ajuta să-mi recapăt puterile şi să fiu în formă maximă pentru pregătirea fizică promisă de antrenor diseară. Aş schimba-o fericită pentru a merge la film, dar sunt conştientă de faptul că echipa mea contează pe mine la următorul concurs, iar eu trebuie să fiu în formă bună pentru a nu-i dezamăgi. După somnul de prânz, scurt ca întotdeauna, îmi înghesui în rucsac echipamentul şi mă îndrept nu foarte entuziasmată spre sală. Odată ajunsă acolo, îmi întâlnesc colegele în vestiar, motiv bun pentru a mă confesa privind aspectele mai puţin plăcute ale zilei. După ce ne aliniem, aflăm de la antrenor că vom primi premiile pentru rezultatele bune obţinute la ultimele concursuri, ceea ce ne schimbă radical starea de spirit. Astfel încălzirea şi pregătirea fizică decurg mai puţin obositor decât de obicei, ajungând curând la partea mea favorită din antrenament, asalturile.

Antrenorul mă ajută să-mi perfecţionez vârful în linie şi paradă de quintă pe

M

ORELE JURNAL

care nu le stăpânesc încă foarte bine. În încheierea antrenamentului, avem de alergat cinci minute în jurul sălii, după care ne este pregătită o surpriză: ateliere în cadrul cărora încercăm diverse exerciţii, mie fiindu-mi repartizate coreenele, după care nu mă dau în vânt. După ce antrenorul ne atenţionează cu privire la scurtul timp ce ne-a rămas până la concurs, mă schimb şi mă grăbesc spre casă pentru a-mi termina temele.

Cu toate că este aproape ora la care este recomandat să le urăm noapte bună celorlalţi, eu încep să-mi fac lecţiile cuminte. La o oră târzie mult peste miezul nopţii, închid ultimul caiet şi, odată cu el, ochii.

Oana MUNTEANU clasa a X - a ,,Naţional"

D.Pătraşcu

ALECART

89

ORELE 7 ŢIGĂRI

Ultimele 7 ţigări U

n pachet de Kent Nanotek, vă rog!

Negru?

Da, negru …

1. M ăcar târziu un pachet de ţigări, chiar dacă e scump şi nu se justifică. 20 de ţigări şi poate dacă ajung pentru o saptămână...20 de ţigări dintre care: - 1/4 ajung la prieteni - 2 sunt pe jumătate fumate în fugă într-o marţi - 3 dispar înaintea unui test la matematică - 2 acoperă amintirile - 1 cuprinde un film bun Rămân 7...sau 6, oricum n-am mai fumat demult.

2. A dormi în pustiu atunci când stai singură, când priveşti luna şi ea se ascunde de tine printre nori...Dar ea este singura care te veghează seara...doar ea ştie câte nopţi ai dormit şi câte ai aşteptat, câte ai stat şi la câte ai sperat. Preferi să te îngrămădeşti în pat şi să te gândeşti. Şi dacă poţi, rezişti sau adormi. Sau iar fumezi...

- Fie, doar o ţigară...

7. T otuşi, speram că nu sunt dependentă, dar am terminat şi ultimele 7 ţigări şi am adormit cu gândul la un nou pachet. Am destui bani?

Măcar târziu, Adormi-n pustiu Inima tăcută-n Seara pierdută Undeva, la geam, Nu credeam şi Totuşi speram că MAI SUNT? sau SUNT MAI …

Ema IORDACHI, clasa a IX-a ,,Naţional”

3. I nima tăcută-n cameră...pulsează sub pătură şi stă lovită lângă pernă. Ea proiectează imagini stereotipe pe care gândul nu ştie să le controleze şi mintea nu refuză să le gândească. Se întrece cu ticăitul ceasului şi accentuează notele muzicii care zbârnâie în boxe.

- Iar eu nu aud muzica decât acum, aşa, în fumul unei ţigări.

4. S eara pierdută pare atunci când ochii nu se pot închide şi nici către realitate deschide. Ochii care zac pe pereţi, prin dulap, pe sub scaun şi cearşaf. Ochii care privesc printr-un ciob de oglindă şi văd doar o persoană obosită şi chinuită. Printre căni de cafea şi ceai şi ciocolată caldă, vrei să te strecori şi să ajungi chiar în pat. Dar nu reuşeşti, eşti condamnat şi atunci iar fumezi.

- Ultima în seara asta !

5. U ndeva, la geam, a început din nou să plouă. Picături se joacă bătând uşor în sticlă, vrând probabil să-mi zică ce fac ei, cum se iubesc.

Luna se arată fericită, nori pe lângă ea plutesc încercând să pătrundă stelele care se pregătesc să se ascundă. Parcul singur e atât de liniştit încât mă face să-mi amintesc clipele acestea în care sunt precum el, clipe care se repetă sub monotonia programului. Sunt liniştită, mai bine calmă.

- Dar ce calmă... ce ţigară !

6. N u credeam, dar ceasul dorea să-mi arate ora trei dimineaţa. Nu-i aşa târziu, dar gândul că mâine mă aşteaptă o lucrare mă ţintuieşte iar la geam şi pachetul se izbi fără ecou.

- Iar c-o ţigară sau chiar cu două! Merge, sunt stresată!

D.Pătraşcu

90

ALECART

ORELE CONCURS

Fals tratat pentru uzul criticilor literari

(“care este'')

MARELE PREMIU la Concursul naţional de critică literară “MIHAIL IORDACHE” – 2009

iteratura se naşte din încruntare. Din falia ridurilor unor zei perfizi, locatari cu acte în regulă ai unui Olimp contorsionat (dar statornic) de celuloză şi cerneală. Literatura despre literatură nu ştiu din ce se naşte. Şi nici literatura despre literatura literaturii - se poate continua la infinit (ştiţi, de mică mi-am dorit asta, de aproape douăzeci de ani; la început traversam de-a buşilea şi îmi amintesc chiar să mă fi împiedicat de câteva ori : ignorantă e un bolovan ascuţit , pe prejudecăţi se alunecă , mai ales iarna… Am învaţat să gândesc pe trecerea de pietoni, după toate regulile de punctuaţie: virgula îţi dă voie să continui, la punct te opreşti, semnul întrebării are propria lui religie şi… ar mai fi, dar sunt sigură că le ştim cu toţii, chiar dacă am fost duşi de mână de profesori diferiţi. Apoi, a urmat lecţia despre asigurarea din stânga şi din dreapta. Culmea, de fiecare dată mă găseam la mijloc, aşa ca un pendul obosit. Atât de obosit, că invocam şi zei, şi demoni deopotrivă la lumina veiozei de sub plapumă, la ore inadmisibile: copiiiau-nevoie-de-odihnă. Aşa, nopţi la rând au adăugat paragrafe într-un bildungsroman (am despărţit bine în silabe?), pe care probabil nu-l voi citi niciodată. Mă veţi întreba de ce; ei bine, pentru că vocea care spune acolo “eu” se lasă văruită de indecizie - fiinţă netrebnica de hârtie. Eul e constiinţa de a fi eu, un soi de… dacă vreţi, puzzle. Da, puzzle. Niciodată n-am primit matrioşca, dar a plouat cu puzzle-uri, niciodată terminate; ţi se dau de dinafară (spunea Sartre, “l'enfer, c'est les autres”), dar niciodată cu regulile după care trebuie aranjate. E o chestiune de organizare , pare-se. Îmi arunc ochii acum pe cuvintele lui Liiceanu şi se întâmplă să-i dezaprob metoda, “tehnicii meşteşugăreşti”. Nu există un algoritm: “ce să citeşti, cum, cât”.

Să citeşti orice, oricum, oricât, dacă eşti destul de “copt”, încât să ştii de ce trebuie să te laşi influenţat şi de ce nu. Iarăşi: “cum să ataci un text” (asta dacă nu te atacă el prima dată, cum se mai întamplă!), “ce să vezi în el”. Sunt lucruri care nu se învaţă, se intuiesc. Îţi trebuie un organ de simţ special pentru aşa ceva; nici toţi profesorii din lume nu pot preda cuiva nevăzul, neauzul, nemirosul, nepipăitul.

Necuvintele lui Nichita Stănescu mi-au devenit crez. Şi sigur nu numai mie.

Se poate face un circ cu purici, spune Eugen Ionescu (desigur, într-un alt context, dar mă voi preface în cameleon şi-i voi împrumuta culoarea. Iertată-mi fie boala parantezelor, ele mă vindecă de greutatea detaliilor). Se poate face un circ cu purici, spuneam. Desigur, pentru asta trebuie dresaţi. Întâi şi întâi, trebuie învăţaţi să nu mai sară. Se iau toţi puricii (nu neapărat în ordine alfabetică) şi se pun sub un pahar - vor încerca să sară, izbindu-se de fiecare dată de fundul paharului. De la un moment dat, îşi pierd avântul. De la alt moment dat, confruntaţi cu faţa haioasă a inutilităţii, vor renunţa la prostul lor obicei, lăsându-se cu picioruşele pe pământ, în voia gravitaţiei. De atunci începând, sunt pierduţi. Dacă ridicăm paharul, suflăm sau chiar îi împingem cu degetul, vom observa că le-a fost anihilată… aspiraţia spre înalt. Niciunul nu mai sare. Am vrut ca vorbele mele să fie transparente şi iată că mă încurc în hăţişuri de alegorii. Ar fi trebuit să mă învăţ minte, de când am vrut să falsific o scutire: am scris pe ea că sufăr de… hermeneutică şi i-am înmânat-o dirigintelui meu (de astfel, un respectabil profesor de educaţie fizică). El a luat-o de bună şi mi-a motivat absenţele. Ce ţi-e

L

şi cu termenii ăştia încâlciţi…

Totuşi, sper că metafora să fi fost destul de clară: odată izbiţi de zidul ignoranţei acestei lumi, “în care se gândeşte plat, impersonal”, adică “nu se gândeşte deloc” (aici nu putem fi mai de acord cu domnul Liiceanu, marturisim), foarte mulţi renunţă la nevoi vitale: nu la aceea de “pâine şi circ”, ci la aceea de nectar şi ambrozie, din Olimpul de care pomeneam la început. Ce mi se pare încă şi mai grav este faptul că represiunea contra adevăratelor valori continuă şi după căderea regimurilor totalitare: e adevărat, mascat, indirect, poate chiar involuntar. În media, pe stradă, în reclamele la periuţa de dinţi, cu mijloacele limbajului, ale gesturilor, ale jocului, ale accesoriilor, se exprimă golul. Până se va hotărî cineva să ridice paharul de deasupra noastră (da, sunt sigură că se află ceva şi “dincolo”), mi-am găsit o îndeletnicire. Am propriul meu circ (corect gramatical!). Rând pe rând, am fost dresor de drame, clown, jongleur cu comicul de situaţie, cu ironii dintre cele mai sălbatice, cu mirodeniile lecturilor exotice.

“N-am făcut nimic, m-am jucat”, o spune Arghezi şi o spun şi eu. Mi-am lăsat cuvintele să alerge despletite, să iasă în picioarele goale, să descânte. Pentru că, spunea nu-mai-ştiu-care avangardist, “corsetul, fie el al matematicii, fie al prostituţiei, îmi repungă”. Nu vreau să fiu o fracţiune dintr-o turmă de purici îndobitociţi, deşi acesta, paradoxal, e o insectă care mă plasează într-o altă turmă, aceea a“adolescenţilor teribilişti”. Dar poate că e mai bine aşa...

Se vehiculează ideea unui numitor comun în toate - globalizarea, toleranţa, uniforma, convenţionalul. Nici vorbă, asemănările sunt foarte importante (printre altele, ele ne-au adus aici -pasiunile şi îndeletnicirile comune), însă în artă şi, în general, la nivel spiritual îmi par mai plauzibile diferenţele - nimeni nu va citi o carte doar pentru că a lecturat deja o sută şaizeci şi două la fel. Aici, cu adevărat, sunt importanţi mentorii. Profesori, formatori, Prometei - numiţi-i cum vreţi. Sub lumina flăcării olimpice, menirea lor este (şi dacă nu este, ar trebui să fie) încurajarea descoperirii de sine, a propriei individualităţi, a ceea ce ne ajută sa evadăm de sub imperiul instituţiei numite “ceas” şi de sub dictatura “(Ni)micului Prinţ”. Am avut norocul să fiu calăuzită de asemenea oameni şi sunt pe deplin conştientă că şi datorită lor îmi curg acum cuvintele din mânecă şi se aşază pe hârtie aranjate după reguli neştiute, ca un sacou elegant cu buzunarele scoase pe dinafară.

Cuvintele acestea aşteaptă să fie umplute cu literatură, poate cea dintâi minune a lumii, viaţa, spunea atât de bine cineva, pe care bărbaţii şi femeile unei epoci au vrut şi nu au putut să o aibă şi de aceea au fost nevoiţi să o inventeze. Creaţia, gândul lor frumos, i-a făcut dintr-odată zei.

Alexandra IRIMIA, Colegiul Naţional “B. P. Haşdeu” Buzău clasa a XII-A, ALECART

91

ORELE CONCURS

Vârsta de 33 de ani.

MARELE PREMIU la Concursul naţional de diaristică “MIHAIL SEBASTIAN” – 2009

V

ineri, 28 noiembrie 200...

Prima zăpadă la pasul Vâlean. Totul e acum alb, pufos, rece, o răceală catifelată, pe care încă o mai simt mângâindu-mi pielea fierbinte a obrajilor. Ziua de azi a fost o lungă plimbare prin zăpadă, ţinându-ne de mână, zâmbind, zâmbete calde pe feţele luminoase şi îmbujorate, cu lungi şi dulci săruturi pe buzele crăpate. Când am ajuns ieri aici nu credeam că vom prinde zăpada. Natura a aranjat totul, a nins toată noaptea şi doar la 10 dimineaţa am observat încetarea ninsorii. La rugăminţile fierbinţi ale Adelinei, am acceptat sa întrerup lucrul la roman şi să părăsesc adăpostul nostru încălzit pentru o “scurtă plimbare”. Ne ţineam de mână şi mergeam încet, pe zăpada proaspătă, moale, care trosnea zgomotos sub tălpile noastre. Aveam gurile astupate de fulare groase de lână, dar privirile făceau toată comunicarea. În fond, mai conta altceva? Ce naiba ar fi putut spune gura şi n-ar fi putut-o face ochii.

Trecând pe sub un brad tânăr, încărcat cu zăpadă, am lăsat brusc mâna mică, înmânuşată, de care aveam grijă şi am scuturat arborele, prăvălind toată zăpada peste noi, mai cu seamă peste Adelina. Se întoarse spre mine, toată plină de nea, cu o expresie serioasă pe feţişoara ei îmbujorată. Începuse să arunce imediat cu zăpadă în mine, iar eu nu m-am lăsat mai prejos. Am început o luptă disperată prin labirintul alb al pădurii, pălind mai cu seamă copaci şi râzând prin fulare. A rămas că cine va lua primul un bulgăre în faţă va spăla vasele, aşa că am luat amândoi poziţii de luptă în spatele unor trunchiuri căzute şi parfumate de răşină.

Aruncam bulgări cu boltă, dar nu păleam nimic, nici eu, dar bine că nici ea. M-am gândit aşadar la un şiretlic şi am lepădat geaca groasă de iarnă, fesul de lână negru, rămânând în puloverul alb de culoarea zăpezii, uşor pătat cu cafeaua de azi dimineaţă. Am început să mă târăsc încet, încercând să înăbuş şi cel mai mic zgomot, spre poziţiile ei, după ce lăsasem geaca şi fesul rezemate de trunchi, ca ea să creadă că eu sunt tot acolo. Priveam zâmbind bulgării care se abăteau ca nişte obuze asupra “tranşeelor” mele, urmate de râsete şi strigăte, timp în care eu mă târam prin tufişurile albe, prin zăpada rece, îngheţat şi precaut. Când am ajuns mai aproape de ea, turul bulgărilor deja se oprise. Adelina era mirată că eu nu ripostam, că stăteam aşa cuminte, într-un loc. De două ori m-a strigat pe nume, înainte ca eu să mă înalţ, un metru în spatele ei, plin de zăpadă şi îngheţat. M-am aruncat peste ea şi ea s-a lăsat fără împotrivire, culcată, mirată şi poate speriată de apariţia mea surprinzătoare. Şi-a lăsat, chicotind, capul pe spate şi am început s-o sărut nebuneşte, în neştire, pe buzele reci, crăpate de vânt, pe obrajii roşii, pe gâtul alb, de porţelan. Ea m-a simţit îngheţat şi după o vreme am plecat să-mi iau geaca şi fesul, uitate în tranşeele mele. M-am îmbrăcat, dar îşi pierduseră căldura şi tremuram tot, cu toţi muşchii pentru a stopa frisoanele. Plimbarea a continuat paşnic, odată cu apariţia unui soare palid. Adelina m-a întrebat dacă mai rămân dar am evitat orice răspuns, cum evită oamenii spirtul de pus pe rană. Romanul meu e ca o rană deschisă, pe care am zis că o voi astupa, în aceste patru zile cât vom petrece la pasul Vâlean. Mi-e ciudă că a trebuit să-mi iau câteva manuscrise pentru a camufla printre ele “Jurnalul”, de existenţa căruia Adelina nu are încă habar. Ne-am întors pe întuneric, după ce am avut de câteva ori senzaţia că ne-

92

ALECART

am rătăcit şi am simţit-o pe ea lipindu-se de mine, căutând în trupul meu un adăpost împotriva tuturor primejdiilor. Am ajuns pe la 8 la cabană, am mâncat de dulce nişte grătar de pui, bine pregătit de gazdă, apoi m-am aşternut pe scris. E aproape zece şi cred că mă voi duce la culcare. Mâine e ziua mea. Împlinesc 33 de ani.

Sâmbătă, 29 noiembrie 200...

Am făcut dragoste întreaga noapte, îmbătându-mă cu mireasma trupului ei, cu atingerile ei de catifea. I-am sorbit răsuflarea în sărutări fără număr şi i-am mângâiat sânii albi, calzi şi jucăuşi. Ne-am trezit amândoi după miezul zilei şi atunci m-a obligat să rămân în pat, timp în care ea s-a plimbat goală, albă ca o statuie, până în cealaltă cameră, de unde s-a întors cu un pacheţel, şic ambalat, cu fundiţă roşie şi tot tacâmul. L-am desfăcut încet, cât mai încet, sorbindu-i în voie expresia de nerăbdare de pe faţă şi tremurul pieptului, care îi agita sânii albi şi catifelaţi. Dincolo de ambalajul de carton era o cutie roşie, micuţă. Ea s-a culcat lângă mine, încet, cu mişcări leneşe de felină, cu braţele în jurul gâtului meu, luând un aer matern. Am sărutat-o pe parul negru care bătea în albăstrui şi se revărsa rebel peste pieptul meu, pieptul unui bărbat de 33 de ani, pe care apăreau primele fire cărunte. Mi-a şoptit “La mulţi ani!”, apoi m-a zorit să deschid cutiuţa roşie. Înăuntru era un briceag Victorinox, nou nouţ, foarte scump, mai bun decât cel care îl pierdusem în urmă cu un an, în expediţie. I-am mulţumit şi am sărutato a suta mia oară, rămânând cu ea cuibărită la pieptul meu. Nu ştiu cât am mai stat în pat, cuprinşi de voluptatea căldurii aşternuturilor, dar nu cred că mult. Neam îmbrăcat, dar când să ieşim afară am văzut ă se stârnise furtuna. Auzeam şuieratul înspăimântător care lovea brutal ferestrele cabanei şi mătura zăpada de pe creste şi arbori. Am pregătit amândoi o masă de prânz cu salată de legume, cârnaţi, cartofi prăjiţi, alături de vin roşu. Un adevărat festin pentru aniversarea mea, care, sincer, nu mă bucură deloc. Am doar senzaţia unei bătrâneţi inerente, senzaţia unui sfârşit care vine. Nu ştiu ce m-a apucat, aşa dintr-o dată, dar mai cămi vine să plâng. Mi-am căutat în oglindă fire de păr alb şi am observat că încep să încărunţesc pe la tâmple. De fapt, să fiu sincer, am văzut astea mai demult, dar consideram că-mi oferă un aer de distincţie, de maturitate. Brusc, de la o zi la alt, mă simt îmbătrânit. Mi-am cercetat toţi muşchii să văd dacă sunt la fel, am vrut să fac şi eu flotări, dar n-am făcut-o. Am considerat că merg prea departe. Oare această stare e semnul bătrâneţii? Lipsa de chef de sport, lipsa de chef la scris romane? Nu mai vreau să mă gândesc la asta. În fond de ce mă tem? De moarte?

Trebuie să recitesc “Către sine” de Marcus Aurelius, să-mi reamintesc faptul că moartea e naturală, firească, că e o ordine firească a lucrurilor. Stoicii au un mod ciudat de a privi lumea, considerând moartea ca o încununare firească şi aproape perfectă a tuturor lucrurilor. E târziu, dar nu am chef să dorm. Adelina a vrut să mă aştepte, dar am rugat-o să mă lase un pic să lucrez. I-am spus că aş fi “inspirat''. De ce naiba mă tem? Cred că ştiu de ce, literar, mă tem: de eşec, pur şi simplu. Pe plan amoros, pe orice plan. Şi fiindcă bătrâneţea mă apropie de “eşec”, vreau s-o suprim. Ce idee! Trebuie să mă analizez, să-mi pun întrebarea ce

înseamnă raţiunea de “eşec” pentru mine. Ce presupune ea? Dar nu acum. Închei aici şi mă apuc să recitesc din roman capitolul II, cel care mă consumă. Punct.

Duminică 30 noiembrie 200...

Am scris toată noaptea, cu furie, cu avânt, strângând din dinţi, încercând involuntar să opresc timpul, să stochez clipa. Acum parcă-mi vine să râd. Nici nu m-am uitat peste ce am scris, s-ar putea să nu-mi placă şi să mă întristez. Îmi amintesc de Zahir şi parcă mă simt mai bine. Nu ştiu în ce măsură e benefică furia asta creatoare. În ce măsură e ea creatoare? Am recitit pagini trecute din jurnal, pagini care debordau de fericire, de idei, de pasiuni, faţă de care acum mă simt străin şi distant. Ce chestie e şi asta cu scrisul! În ce sens îl reprezintă pe creator? În felul simplu că opera este doar materializarea unor gânduri şi sentimente efemere, care, odată trecute, se transformă în nostalgii. În cel mai bun caz, nasc alte idei şi sentimente care dau altă operă. Ciclicitatea asta mă face să zâmbesc, parcă i-ar atribui actului creaţiei calitatea de nemuritor. Asta cât timp există fler, inspiraţie şi, mai ales, muză. M-am tot întrebat de ce scriu despre mine, la finalul fiecărei zile într-un caiet cu scoarţe groase, albastre, şi mă cred un artist. Când am simţit nevoia prima oară să creez ceva diferit, ceva care să nu aibă legătură cu persoana mea, oare n-am făcut asta din pricina rutinei, ca o reacţie inconştienta împotriva ei? Nu mai are rost sa filozofez atâta, chestiile astea le pot pune şi pe

ORELE CONCURS

blog. Nu ştiu de ce am nevoie, poate doar de o corectare de la tot de înseamnă scris, muncă, artă, creaţie, stres etc. Să mă bucur doar de Adelina şi de zăpadă.

Am făcut azi o plimbare lungă, ţinându-ne de mână, privind pârâiaşele şi izvoarele care, îngheţând, căpătaseră proporţii şi forme artistice. Pe multe le-am şi fotografiat. Astea da opere pierdute. O dată cu venirea căldurii, adio. Şi eu mă plâng, eu, care nu pier, care mă metamorfozez continuu. Săracii ţurţuri. Ei au o durată de viaţă aşa de mică şi totuşi au ceva special. Vor rămâne măcar în pozele de pe mobil, undeva, între spaţiu şi timp, prinşi într-o cuşcă numită poză pentru eternitate. Care va fi această cuşcă pentru mine? Ce operă mă va ţine pe mine treaz şi viu în ciuda timpului şi spaţiului? Cum am spus, chiar trebuie să mă deconectez. Mă duc la culcare, în patul cald unde mă aşteaptă Adelina fierbinte, leac pentru toate durerile trupului şi ale sufletului... Aşadar, “La mulţi ani!”.

Andrei FAUR, Colegiul Naţional “Horia, Cloşca şi Crişan” Alba Iulia clasa a XI-a

D.Pătraşcu

ALECART

93

UNIVERSITARIA

Ce mă calcă pe nervi?

Lector univ. dr. Bogdan CREŢU

rea întrebare... Am să caut să dau doar răspunsuri care vizează lumea asta stranie, caraghioasă, plină de infantile orgolii, a celor care cochetează cu literatura. Cum eu unul tind să devin critic, am să mă limitez la a da în vileag câteva dintre conjuncturile agasante la care această ocupaţie te expune.

Liniştită, foarte liniştită era viaţa mea înainte ca anumite obligaţii, angajamente la care, din nesăbuinţă, m-am înhămat, să mă oblige să scriu măcar patru cronici pe lună. De un lucru sunt acum cât se poate de sigur: scriitorul român, indiferent de vârstă, de succesul pe care a reuşit să-l provoace, de gabarit (valoric, evident), este extrem de sensibil la ceea ce se scrie despre el. O cronică elogioasă îţi poate aduce adeziunea cutărui veleitar, la fel cum una negativă îţi atrage, mai mult ca sigur, duşmănia consecventă a unuia mai orgolios. Nu mai intră în discuţie, din păcate, onestitatea pe care te căzneşti să o păstrezi neştirbită: dacă scrii de rău e limpede: eşti răuvoitor, invidios, faci jocurile cuiva etc. Mă calcă pe nervi prin urmare, acei scriitori care îmi dau cărţi recomandându-mi insistent să scriu despre ele, că nu am cum să nu le remarc indiscutabila valoare, nu? Sunt unele personaje care prin astfel de campanii de hărţuire a criticilor mai slabi de înger au reuşit să-şi facă un dosar de presă considerabil, ca să aibă cu ce să-şi umple C.V.-ul. O altă variantă este condeierul care te şantajează sentimental: el e băiat bun (tu nu negi asta) şi te-ar ruga să îl ajuţi să continue, să scrii câteva rânduri, ţi-a găsit el şi revistă, nu-i problemă... Are nevoie să ştie dacă merită sau nu să meargă mai departe... Că el pentru asta a sacrificat totul, nici serviciu nu mai are, îi e şi ruşine să-i ceară consoartei, dimineaţa, mărunţiş pentru ţigări... Deşi amabil, gestul acesta, al oferirii unui op personal poate deveni, uneori, ameninţător; cutare te cadoriseşte cu romanul cald, scos pe speze proprii la o editură de garsonieră şi-ţi atrage atenţia că, de acum, ceasul lui a început să ţăcăne. Trebuie să înţelegi, adicătelea, că şi pentru tine a început numărătoarea inversă. Că altfel, gata cu amiciţia.

Mai rău e când scrii aşa cum te duce pe tine capul. Atunci să vezi discrepanţe între dedicaţia iniţială şi reacţia omului. Am păţit-o cu un mare (în sensul de voluminos) critic literar, autor al unei controversate istorii a literaturii contemporane. Am mai păţit-o cu un poet bănăţean, care, deşi considera că aş avea„intuiţii infailibile”, a

G

constatat, în urma unei cronichete deloc răutăcioase, ci doar obiective, pe care am comis-o, cum că nu aş avea nici un sistem valoric şi că, la urma urmelor, scriu prost, domnule, ce s-o mai lungim. În fine, l-am dezamăgit, ceea ce mi-a şi declarat întrun e-mail niţel cam dur pentru sensibilitatea mea uşor de zgândărit.

Pe de altă parte, şi mai tare mă calcă pe nervi acei colegi, critici consacraţi uneori, care s-au lăsat înregimentaţi, devenind previzibili. Atunci când îşi pierde independenţa, e mai bine pentru critic să se lase de meserie; detest criticul de casă, cel care scrie conform politicii redacţionale a cutărei reviste, cel care laudă sau, mai rău, desfiinţează cărţi la comandă. După cum nu-mi sunt defel simpatici nici cronicarii care, deşi talentaţi, scriu cu aceeaşi uşurinţă şi, mai grav, cu aceeaşi măsură despre autori de prim raft, ca şi despre aciuaţii neaveniţi ai breslei. Mă mai enervează şi foiletoniştii, criticii în general, care nu pot scrie decât negativ; cei care au puerila impresie că a fi temut, a transforma spaţiul pretenţios al cronicii în pamflet şmecheresc îţi conferă autoritate. E incomparabil mai greu să susţii valoarea unui text decât să demontezi un discurs vizibil deşirat. Şi, în fine, dar deloc pe ultimul loc, mă exasperează autosuficienţa, lipsa umorului. Nu se poate face critică literară fără simţul umorului; dacă nu accepţi că totul este relativ, că verdictul propriu nu este imbatabil, că există şi nuanţe, mai ales nuanţe, critica devine o ocupaţie tare plictisitoare, o scurgere uscată care nu poate genera rod. În fine, mă mai enervează şi scriitorul incult, care crede că talentul este o secreţie nativă care nu trebuie, ferească bunul Dumnezeu, contaminată de cultură. Acest tip de mediocru cu ambiţii are, de obicei, tendinţa de a nu-şi cunoaşte limitele şi, de cele mai multe ori, tot el se uită cu dispreţ la critici, considerând, de la înălţimea sa de creator, cum că ocupaţia aceasta e o excrescenţă parazitară pe trupul cam uzat al literaturii.

Ehei, şi mă enervează atâtea altele, că m-aş angaja să scriu o carte despre asta. Dar nu aş mai avea timp să-i enervez, la rândul meu, pe alţii... Ceea ce ar fi într-adevăr grav!

D.Pătraşcu

94

ALECART

UNIVERSITARIA

Despre ideologie, cu punct

şi de la capăt

acă resemantizarea conceptuală reprezintă unul dintre atributele recognoscibile ale filosofiei, e la fel de adevărat că există termeni care au fost complet reconfiguraţi de-a lungul istoriei lor intelectuale, până acolo încât au fost transmişi timpului nostru cu înţelesuri total diferite faţă de sensurile ce le-au fost conferite iniţial. Poate cel mai vizibil dintre aceştia este conceptul de „ideologie”. Supus, încă din momentul intrării sale în vocabularul filosofic – odată cu modernitatea – unei evaluări critice, transferat ulterior în câmpul dezbaterilor cu privire la forma ideală de organizare socială, contrapus ştiinţei şi decretat drept „inamic” al adevărului, cantonat în sfera interesului, dominaţiei şi a puterii politice, dezvoltat programatic pe diferite coordonate ale emancipării intelectuale, acuzat de activitate „propagandistică” şi respins categoric din viaţa publică, declarat „mort” şi apoi „resuscitat”, termenul de ideologie şi-a dobândit, cu siguranţă, un statut aflat departe de punctul în care s-ar putea remarca prin claritatea şi distincţia carteziene. Şi toate acestea s-au petrecut pe parcursul a puţin peste cei două sute de ani care au trecut de la inventarea sa. Nu este scopul meu acela ca, pe parcursul rândurilor de faţă, să încerc limpezirea definiţională a conceptului de ideologie.

Mă interesează să arăt, însă, de ce nu există un sfârşit al ideologiei şi ce anume face ca termenul să-şi menţină prospeţimea semnificaţiilor şi în lumea noastră.

De la zoologie la politică Când numeşte omul, în Politica sa, „animal social” (zoon politikon), Aristotel creează ceea ce astăzi unii ar caracteriza drept interdisciplinaritate. Potrivit Stagiritului, un element zoologic – instinctul – căruia îi sunt adăugate raţiunea şi limbajul articulat, face cu putinţă comunitatea politică. Cine nu se însoţeşte cu ceilalţi întru comuniune socială este „fie fiară, fie supraom”. Chiar dacă situează omul în această zonă de interval creată de disjuncţia exclusivă, Aristotel lasă deschisă poarta conjuncţiei celor două domenii astăzi cercetate separat, zoologia şi politica. Nu aş putea susţine cu certitudine că pe această poartă a păşit, în 1796, Destutt de Tracy, atunci când a creat lingvistic ceea ce el înţelegea ca fiind un novum organum, şi anume ideologia. Cert este că, în sensul său originar de „ştiinţă a ideilor”, ideologia era preocupată de modul în care ceea ce trăim, prin senzaţii, produce ceea ce gândim, adică ideile. Nicio legătură cu politica, până la intrarea în scenă a lui Napoleon, cel care, deranjat de criticile „ideologilor” la adresa sa, îi va caracteriza drept adepţi ai unei „metafizici nebuloase”, menită să distorsioneze realitatea. Cuvântul împăratului francez va deveni, după un secol şi mai bine, literă de lege în Ideologia germană a lui Marx. Extrasă din contextul său zoologic, ideologia primeşte o marcă politică de care nu s-a despărţit nici astăzi – ea reprezintă, nici mai mult, nici mai puţin decât o distorsionare a realităţii sociale şi politice, un instrument prin care deţinătorii puterii urmăresc să-şi conserve status-quo-ul. La Marx, aceştia din urmă sunt capitaliştii. În posteritatea sa, ei pot fi reprezentanţii oricărui grup social, cu singura condiţie de a folosi resursele de putere (în care nu sunt incluşi doar banii ca atare, ci şi elementele imagologice ori discursive sau chiar potenţialul violent), pentru a-şi impune perspectiva asupra lumii. Ideologia este deci, de la Marx încoace, un instrument care serveşte unui anumit interes.

D

Conf. univ. dr. Daniel ŞANDRU

Capcana lui Marx Ce este interesant e faptul că, odată cu interpretarea marxistă, ideologia intră în „epoca negativului”, într-o aşa de mare măsură încât, până în perioada contemporană, nici măcar filosofii politici, sociologii ori politologii non-marxişti nu pot concepe ideologia ca fiind altceva decât o „idee rea”. Paradoxul e vizibil, de pildă, atunci când, calificând însuşi marxismul drept ideologie, criticii acestui curent economic şi filosofico-politic operează chiar cu definiţia marxistă a ideologiei! Se includ singuri, astfel, în această categorie, atât teoreticieni liberali, cât şi teoreticieni conservatori, dar şi – nu mai puţin – cei care se situează la stânga din punct de vedere doctrinar, fără a fi de acord însă cu principiile materialismului dialectic şi istoric. Încercând să dilueze ceea ce Derrida numea „spectrele lui Marx”, toţi aceştia sunt victimele capcanei lui Marx. Căci, aşa cum Marx socotea a fi ideologică în caracter – şi, prin urmare, subsumată unor interese particulare – ordinea politică din societatea capitalistă a secolului al XIXlea, la fel îşi configurează perspectiva toţi teoreticienii care denunţă elementele ideologice din teoria marxistă sau din cele neomarxiste. Ieşirea din acest cerc vicios promite să o descopere, în epoca noastră, Paul Ricoeur, cel care, deşi menţine funcţia de distorsiune a ideologiei, i le adaugă pe cele de legitimare şi, respectiv, de integrare a unui grup. Regăsesc aici, într-adevăr, punctul din care poate pleca încercarea de a reinventa ideologia sub aspect conceptual.

Reinventarea ideologiei Întrucât anii '50 ai secolului trecut îndreptau atenţia, odată cu epoca postbelică, înspre „sfârşitul ideologiei” – formând chiar un „cortegiu” din care făceau parte intelectuali deosebit de influenţi în epocă, precum scriitorul Albert Camus, teoreticianul politic Raymond Aron sau sociologul american Daniel Bell – este de înţeles astăzi să ne întrebăm dacă ideologia mai poate semnifica, pentru noi, „ceva mai mult decât idee rea”, aşa cum spune filosoful contemporan Richard Rorty. Aş răspunde pozitiv: ideologia are încă înţeles pentru epoca noastră.

Reinventarea sa, în spiritul timpului nostru, unul al tendinţelor contradictorii, este posibilă în măsura în care centrul de greutate al sensului său se mută dinspre identificarea sa cu distorsionarea realităţii (aşa cum procedase Marx) înspre rolul său integrator. Ca set de elemente simbolice care legitimează un grup social, asigurându-i integrarea, şi în condiţiile în care nu încalcă principiile de civilitate şi moralitate universal acceptate, ideologia poate da seamă de construcţia socialpolitică a lumii noastre. A da seama înseamnă, aici, a ne fi utilă în explicitarea complexităţii implicate de o lume actual globalizată în care se regăsesc însă, sintetic, deopotrivă tendinţe de unificare şi de fragmentare. În plus, cred că reinventarea ideologiei mizând pe această semnificaţie ne permite să evităm seducţia utopiei, considerată încă a fi – şi nu exclusiv pe filieră literară! – un simbol al „inocenţei” imaginarului, chiar în pofida experienţelor totalitare din secolul al XX-lea.

ALECART

95

UNIVERSITARIA

Lovinescu la Iaşi ecunoscut prin tradiţie ca vechi centru al reacţiunii conservatoare, Iaşiul a jucat un rol privilegiat în cristalizarea destinului de scriitor al lui E. Lovinescu, ideologul liberal şi criticul căruia literatura noastră îi datorează într-o măsură considerabilă deschiderea către modernitate. Într-adevăr, tocmai mediul acesta provincial, evocat cu înfiorată evlavie în paginile memorialistice târzii, se pare că a fost principalul catalizator, factorul esenţial în descoperirea vocaţiei artistice. Faptul nu se datorează, după cum s-ar putea crede, prestigiului de fostă capitală culturală al urbei. Din amintirile consemnate la senectute aflăm că nu atât oamenii sau monumentele istorice i-au reţinut atenţia tânărului pornit să cucerească gloria literară, cât atmosfera, farmecul melancolic al locurilor impregnate parcă de cine ştie ce nuanţă subtilă, narcotizantă, îndemnând la visare.

Aşa se face că, elev la Liceul Internat (astăzi, Colegiul Naţional „Costache Negruzzi”, clădire monumentală, amplasată în vecinătatea Universităţii), viitorul critic nu trăieşte decât experienţe negative: profesori obtuzi, regim cazon, mediocritate, succese facile, dezgust de lume şi sine, singurătate. Momentele de fericire i le procură numai plimbările, prin Copou, pe la mănăstiri, la Galata şi Cetăţuia, prin pădurea din jurul Socolei, pe la Râpa Galbenă sau aiurea. Ca atare, în anii de formare Lovinescu nu iese din obişnuit, e la fel de timid ca atâţia alţii, sensibil la fiecare stimul venit din afară, şi totodată cufundat în propria reverie, indiferent la ceea ce nu răspunde fiinţei sale interioare. Până aici, nimic deosebit: emoţiile resimţite par a se explica, aproape exclusiv, prin psihologia vârstei, care proiectează asupra împrejurărilor o lumină subiectivă. Oraşul devine de fapt un pretext minunat pentru a vorbi despre sine fără a cădea în ridicolul inevitabil al confesiunii. Ulterior, criticul îşi justifică ataşamentul faţă de Iaşi printr-o emoţie de ordin livresc, pusă pe seama descoperirii liricii eminesciene. Normal: bojdeuca lui Creangă, teiul din Parcul Copou devin repere de neocolit în itinerariul oricărui devot. Iar adolescenţa lui Lovinescu stă sub semnul devoţiunii şi al exaltării poetice.

Ruptura survine brusc, fără a fi anticipată de un fapt extraordinar sau de vreo subită revelaţie, la începutul facultăţii, când tânărul hotărăşte să plece pentru totdeauna la Bucureşti, singurul loc în care-şi putea face un nume. Conştient de predispoziţiile sale temperamentale tipic „moldoveneşti”, de înclinaţia păguboasă către visare şi lene (îşi câştigase renumele de Oblomov, celebrul personaj ce l-a inspirat şi pe Nichita Mihalkov într-una dintre pelicule), fanaticul admirator al lui Eminescu se decide

R

Conf. univ. dr. Antonio PATRAŞ

să-şi învingă natura şi să-şi construiască personalitatea exclusiv prin puterea voinţei.

O vreme lucrurile merg de minune, şi Lovinescu ajunge, treptat, criticul cu cea mai mare autoritate din epocă. Dar, odată satisfăcută dorinţa de notorietate, autorul Istoriei civilizaţiei române moderne începe să viseze la gloria de romancier. Încercările din perioada debutului îl descurajaseră prin lipsa oricărui ecou public, făcându-l să abandoneze literatura pentru o îndeletnicire dacă nu mai profitabilă, oricum, mai potrivită naturii talentului său. Cu toate acestea, vechile aspiraţii nesatisfăcute renasc parcă mai aprig după ani, la lectura caietelor lui Titu Maiorescu şi a altor documente inedite legate de viaţa lui Eminescu, despre care proiectează un ciclu romanesc axat pe ilustrarea psihologiei erotice. Intenţia era polemică şi viza direct „pedestra” interpretare călinesciană, vinovată de propagarea imaginii răzeşului viguros, rostogolitor de femei.

Acum iese din nou la rampă artistul îndelung reprimat, adolescentul sensibil de altădată, trecut prin experienţa ascetică a construcţiei de sine. Din această cauză, Lovinescu se reîntoarce la Iaşi după trei decenii, în intenţia de a regăsi acea stare sufletească atât de drastic suprimată, cândva. Revederea locurilor dragi din trecut îi provoacă o puternică impresie, care declanşează procesul creator atât de mult aşteptat. În doar câteva săptămâni Mite e gata. La fel, Bălăuca. Prozatorul izbutise ceea ce şi-a propus: să demonstreze că genialul poet trăia exclusiv în imaginaţie, pe fondul inhibitiv al unui erotism deviat de la rosturile fireşti. Comentatorii au semnalat imediat similaritatea cu Bizu, personajul din romanul autobiografic omonim în care Lovinescu nu ezita să se recunoască pe sine. Ca atare, psihologia erotică a lui Eminescu reflectă un model de personalitate sui generis, asumat de către criticul convertit la roman într-o manieră demonstrativă nu lipsită de ostentaţie.

Iată cum, pentru Lovinescu, trăirea erotică se leagă, la nivel biografic, de nişte corespondenţe cu totul surprinzătoare între perioada propriei adolescenţe, descoperirea poeziei lui Eminescu şi atmosfera cu parfum retro a oraşului Iaşi. În aceste circumstanţe, plecarea la Bucureşti sugerează triumful omului deliberativ şi al imaginaţiei creatoare, imaginaţie care ajunge finalmente să se substituie vieţii.

S-ar părea că la Iaşi nu rămân decât îndrăgostiţii banali, care jură pe simţuri, şi artiştii rataţi din exces de visare. Lovinescu n-a vrut să fie nici una, nici alta. Dar a simţit din plin puterea ispitei.

D.Pătraşcu

96

ALECART

UNIVERSITARIA

Compendiu de gânduri aleatorii ă întreb cum am reuşit să ajungem aici...Şi nici măcar nu mă întreb, pentru că teoriile sunt multe şi nu am să vă plictisesc cu ele.

Fie că e vorba de o decompresie bruscă a unicului mod de viaţă pe care îl cunoşteam, generând haos şi dezorientare într-aşa măsură încât nu ne putem încă subordona niciunui sistem logic de coordonate sociale şi politice, fie că acceptăm că genetic suntem incapabili de consecvenţă şi seriozitate şi vom prefera tot timpul scurtătura falimentară în faţa drumului lung şi anevoios al progresului logic, indiferent de motive, am ajuns aici. Ca un morman de frunze uscate aruncat în vânt, plutim aleatoriu până cădem inevitabil în cap, moment în care întrebările de mai sus sunt deja inutile. Mă gasesc însă în situaţia de a pluti încă, în situaţia de a aspira cu disperare la o metamorfoză bruscă şi dureroasă a frunzei uscate în dirijabil...sau dacă cer prea mult, aş vrea deocamdată să îmi dezvolt o pereche de mâini cu care să mă agăţ de viaţa care altfel trece pe lângă mine. De orice! De o carte, de o teorie, de o zi frumoasă pe care să o trăiesc cu toata fiinţa, de o idee bună...şi mărturisesc că mi-e groaznic de greu să le găsesc. Nu inventez roata când spun că ne lipseşte orice fel de idee generatoare, orice fel de direcţie, orice umbră de idee în spatele căreia să ne ascundem în faţa vântului care ne poartă cum vrea el, orice paravan care să dea sens şi consistenţă trecerii noastre prin viaţă. Şi nu, anarhismul şi revolta în nimic nu este o idee valabilă pentru situaţia noastră, aşa cum veţi zice mulţi, sau fără sa o spuneţi o veţi fi crezut-o voluntar sau involuntar atunci când aţi ales să faceţi nimic întru nimic. Cu nimic, nimic rămânem, iar revolta neproductivă mă oboseşte şi mă irită pentru că este un răspuns infantil şi este calea cea mai uşoară spre nicăieri. Nu, revoluţie nu vom mai avea, pentru că nu ne mai permitem încă o scurtătură spre un punct ale cărui coordonate nu le ştim exact...şi cum este foarte greu să facem un plan, mai mult, cum ne lipseşte puterea şi determinarea de a face ceva de proporţiile unei revoluţii acum, vom abandona această idee, pentru că nu vrem scandal şi pentru că am fost învăţaţi de-a lungul anilor să stăm frumos şi liniştit la locurile noastre. Sistematic am uitat să vorbim, să credem, am învăţat tăcerea şi vorba în zadar, revolta falsă şi conflictul minor, meschin, după al cărui crez trăim şi involuăm cu o consecvenţă aproape mistică. Am ajuns să credem că depindem de vântul ce ne poartă şi că suntem incapabili de metamorfoză. Atunci, veţi întreba..ce rămâne de făcut? Care este răspunsul şi cum ajungem la el? Cine ştie răspunsul? Eu nu, pentru că nu cred în reţete, mai mult, nu cred în generalizări pentru că, slavă Domnului, am destule excepţii în jurul meu, aşa că nu pot decât să vă mărturisesc ce am eu de gând. Şi nici măcar nu e un plan măreţ şi impecabil conturat, pentru că planurile atent construite te pot arunca în prăpăstiile marilor dezamăgiri…nu, eu am ales un mod mult mai simplu de a da sens vieţii mele. Mă duc la facultate, îmbunez pe cât posibil câinii care vor să mă muşte de mâini, mă feresc de ei şi sunt atent prea puţin la cât şi cum mârâie…sigur vor deveni mai agresivi şi atunci va trebui să îi confrunt, dar încă nu sunt destul de înalt ca să ajung la o armă demnă de mine, aşa că prefer să mă urc în cabinet, să îmi las haina si să mă duc la corectură. Când intru acolo, uit de orice altceva, mă dedic celor şase oameni pe care îi îndrum, oameni minunaţi care se uită la mine cu încredere şi care îmi sorb cuvintele ca pe adevărul absolut. Şi le ofer ceea ce am: informaţii, deziluzii, pachetul meu de experienţe întreg, trecut prin prisma omului care crede în drumul lung şi greu care te va duce la lumină, şi nu în tăierea curbelor prin

M

Asist.univ. Horia Ţundrea

iarbă. Şi ei aleg informaţia, aleg drumul, iar eu nu mă mai simt lipsit de sens. Şi uite aşa, în câţiva paşi mici, mi-au crescut mâini fără să îmi pierd vocea, iar omului care va mai veni la mine să mă intrebe de ce aleg totuşi să stau într-un cuib de viespi, îi voi răspunde tot timpul: pentru că îmi place acolo. Pentru că nu poţi să desfiinţezi un cuib de viespi, nu poţi remodela un sistem decât dinăuntrul lui, fiind parte componentă şi lăsându-ţi amprenta asupra multitudinii sale de caracteristici. Asta nu înseamnă că sunt liniştit, nu. Liniştea vine odată cu satisfacţia situaţiei în care te afli, iar aici încă nu este cazul. Nu, sunt revoltat şi indignat…si nu de câinii care, săracii, nu mai ştiu decât să latre, ci de oamenii ca mine care, în loc să înţeleagă acest lucru, în loc să depăşească momentul în care vrei cu orice preţ să te detaşezi muşcând tot ce iţi este aproape, aleg şi ei să muşte, să latre, măcar să mârâie doar pentru că au fost lătraţi şi muşcaţi şi ei la rândul lor. Oare aţi uitat de ce aţi ajuns aici, oameni buni? Sau mă întreb eu...aţi ştiut vreodată? Oare chiar nu există un moment de luciditate în ziua voastră plină de evenimente memorabile în care să se aştearnă liniştea peste gândurile voastre…în care să vă daţi seama că v-aţi abătut groaznic de la ceea ce înseamnă învăţământ superior, etică morală şi alte utopii de acest gen? Arhitectul, homo universalis prin definiţie, este o specie rară, dacă nu chiar una dispărută la noi, aici, pentru că aici stau şi asta mă doare…mă doare faptul că ei sunt crescuţi şi înrăiţi de noi, mă doare că se adoptă calea uşoară şi rezultatul inevitabil este o spoială lugubră a omului incapabil de arhitectură, a omului căruia îi sună bine acest cuvânt şi care va da din toate coatele care îi stau la dispoziţie pentru a prinde orice lucrare, cu orice preţ, a omului din spatele titlului, căruia trebuie musai să i te adresezi cu„d-nul Arhitect”, pentru că asta visează încă din liceu sau cine ştie de când…ajung eu mare, mă veţi respecta voi pe mine..Sinistru acest Dinu Păturică fără mama şi fără tata, care taie în carne vie fără scrupule şi fără sens clar. El trebuie să ajungă în vârf repede, nu contează ce abnormităţi se nasc pe urmele pe care el calcă. Dragii mei, vă mai zic încă o dată…nu vă rog, pentru că vremea rugăminţilor a trecut. Nu, v-o spun sincer şi prieteneşte: Treziţi-vă! Pentru că nu vă trezeşte nimeni, în niciun caz“d-nul Arhitect”… Deschideţi ochii mari şi întrebaţi-vă de ce faceţi ceea ce faceţi, daţi sens zborului vostru până nu e prea târziu. Uitaţi-vă în jur cu toată atenţia de care dispuneţi, pentru că lumea are foarte multe de oferit, iar negarea ei e curmare a oricărui proces pe care speraţi să îl dezvoltaţi în viitor. Niciun rău nu este nemuritor atâta timp cât lupţi împotriva lui.

Ultimul din ciclul „treziţi-vă!”, acest articol este compendiul frustrării lipsei de substanţă din jurul meu, lipsei de direcţie, lipsei de determinare, lipsei de context favorabil, lipsei totale şi nimicitoare care mai devreme sau mai târziu te va devora atunci când te baţi cu morile de vânt. Şi zi de zi îmi urlu în propria ureche să mă trezesc, să îmi dau seama că nu deţin adevărul şi nu pot să îl imprim universului, însă trebuie să traiesc ca şi cum el ar exista. Nu e loc de deznădejde şi frustrări, nu am energie pentru ele, pentru că imi ard toată energia în încercarea de a îmi dezvălui lumina de la capătul drumului cel lung în care cred atât de mult şi pe care o simt atât de aproape, deşi o ştiu ireal de departe. Şi dacă vă uitaţi bine, veţi întelege despre ce vorbesc…trebuie doar să deschideţi ochii mari şi să aspiraţi la perechea voastră de mâini.

ALECART

97

UNIVERSITARIA

Despre prieteni(e) e-a lungul timpului s-au spus şi desigur s-au scris despre prietenie o sumedenie de lucruri (frumoase), iar eu nu intenţionez să fac aici eventuale completări, pentru că printre altele aş putea cădea în capcana plagiatului. O simplă căutare pe internet are ca rezultat liste impresionante de referate, eseuri şi citate celebre în legătură cu acest subiect. În acest context, m-am întrebat dacă îşi mai are rostul încă un material pe această temă. Au apărut astfel ezitările generate şi de faptul că încă nu ştiu sigur ce calitate ar trebui să mă legitimeze pentru a putea aborda acest subiect. Nu ştiu dacă nu cumva ar trebui atinsă o anumită vârstă biologică (să-i spunem a maturităţii). Poate încă nu am ajuns la aceasta sau poate chiar am depăşit-o. Şi totuşi, care au fost motivele ce m-au făcut să insist? În primul rând, miam amintit de o notă personală publicată în primul număr al revistei „Alecart” în care încercam să analizez din perspectivă matematică sensurile largi sub care se întâlnesc unele cuvinte folosite în vorbirea curentă. Unul dintre aceşti termeni, cel de „relaţie”, poate fi nuanţat în cazul în care acceptăm, eventual cu ajutorul DEXului, că, în sensul cel mai frecvent, prin cuvântul„prietenie”înţelegem o legătură (o relaţie) ce se stabileşte între persoane în baza unor sentimente de simpatie, stimă, respect, ataşament reciproc. Un al doilea motiv, care recunosc cu sinceritate, e dat de o dezamăgire personală generată de recente interacţiuni cu modul de gândire al unora dintre cei apropiaţi mie (al prietenilor) în legătură cu ceea ce înseamnă pentru aceştia prietenia. În acest context, am dorit să clarific, măcar pentru mine, câteva aspecte pe care eu le consider esenţiale în genul acesta de relaţie. Am formulat astfel câteva întrebări la care am încercat să răspund, plecând de la convingerea personală că raportarea la matematică, de acolo de unde pleacă majoritatea adevărurilor din viaţa de zi cu zi, este o soluţie ce nu poate dăuna. Cu toate acestea, răspunsurile pot părea pentru o parte dintre cititori, simple speculaţii matematico-filosofice. Dacă aveţi o astfel de opinie, atunci încercaţi să priviţi materialul ce urmează doar ca pe un exemplu timid de interdisciplinaritate, semn al „adaptării mele forţate”la noile cerinţe ale„învăţământului modern”.

Iată întrebările: „Poţi fi prieten cu cineva fără ca acesta să fie prieten cu tine? Ce se întâmplă dacă relaţia este reciprocă?”, „Există o imagine pe care ţi-o formezi după prietenii pe care-i ai, dar o contraimagine?”, „Ce trebuie să se întâmple pentru ca o relaţie de prietenie să fie funcţională?”, „Care dintre părţi dă valoare unei prietenii?”, „Poate fi privită prietenia ca o transformare?”, „Ce înseamnă să ai un cel mai bun prieten?”, „Ne-am gândit vreodată că ar trebui să punem ordine între prietenii pe care-i avem? Ce ar presupune acest lucru?”,„Avem un grup de prieteni? Cum funcţionează acesta?”

O uşoară introducere matematică este necesară. Pe parcurs vor mai apărea după necesităţi şi alte câteva lucruri de specialitate care mă vor ajuta să-mi dezvolt ideile. Prezentarea matematică va fi într-un limbaj lejer, mai puţin riguros, ce probabil nu va fi pe placul specialiştilor, însă compromisul pe care-l facem aici va fi în ajutorul celor ce nu sunt familiarizaţi cu noţiunile. Mai am o singură rugăminte: să urmăriţi cuvintele marcate în text, aceştia sunt termeni specifici matematicii , acolo se definesc cel mai riguros. Discuţia porneşte de la convingerea că, dacă

D

98

ALECART

Lector Univ. Dr. Marius PAŞA

vorbim de prietenie ca fiind un anumit tip de relaţie între noi oamenii, atunci se cade să cunoaştem noţiunea de relaţie acolo unde lucrurile sunt foarte bine precizate, adică în matematică. Astfel, aflăm că avem nevoie (pentru simplitate) de o mulţime de elemente (persoane) şi putem declara relaţie pe respectiva mulţime orice mulţime de perechi ce se pot forma între două elemente oarecare (două persoane) luate din mulţimea considerată. Prietenia, pentru că despre ea doresc a discuta, este în acest context perfect încadrată în definiţia aceasta largă a relaţiilor ce se stabilesc între două persoane ca parte a unei mulţimi mai ample.

Voi încerca acum să formulez răspunsuri la întrebările de mai sus. Astfel, deoarece relaţia de prietenie se bazează pe sentimente reciproce de simpatie între două persoane, nu putem pretinde a fi prieten cu o persoană fără ca aceasta să fie prietenă cu noi. Vi se pare firesc? Desigur, numai că insist asupra nuanţei, în cazul în care nu a fost observată. O relaţie, în general, se poate stabili între o persoană„x”şi o persoană„y” (ca iniţiativă a uneia dintre ele) fără ca reciproca să fie valabilă. Cred că acest model s-ar potrivi situaţiilor în care relaţiile se stabilesc din interes al uneia dintre părţi (aranjamente politice, căsătorii din interes). Niciodată acestea nu vor fi prietenii, chiar dacă unora le place să le numească aşa. Prietenia, datorită reciprocităţii sentimentelor, posedă ceea ce în matematică numim proprietatea de simetrie, adică o poziţionare identică în sentimente a unuia faţă de celălalt. Un alt aspect interesant este cel a imaginii pe care ţi-o poţi forma datorită prietenilor pe care-i ai. Astfel, avînd ca relaţie prietenia, putem vorbi de imaginea noastră ca indivizi ca fiind dată doar de prietenii pe care-i avem, nimic mai mult. ( În matematică, imaginea unui element „x” este formată din mulţimea tuturor elementelor „y” care relaţionează cu „x”). În acelaşi context putem spune că imaginea (oglinda) unui colectiv (a unei clase de elevi, spre exemplu) din perspectiva prieteniei poate fi construită doar pe baza observării prietenilor membrilor respectivei comunităţi. (În matematică, imaginea unei mulţimi A în raport cu o relaţie existentă pe acea mulţime se formează prin cuprinderea imaginilor tuturor elementelor sale). Este interesant de observat că în egală măsură cu formarea unei imagini proprii prin analiza persoanelor cu care relaţionăm, beneficiem şi de o contraimagine (sau o imagine reciprocă) dată de întocmirea listei cu persoanele care relaţionează cu noi. Observaţi că, de data aceasta, am evitat cuvântul „prietenie”, pentru, că în acest caz, cele două aspecte imaginecontraimagine ar fi trebuit să se identifice. În cazul unor relaţii obişnuite care nu se bucură de reciprocitate aşa cum am observat că face relaţia de prietenie, cele două pot fi distincte. De aici şi o parte dintre confuzii. Spre exemplu, suntem surprinşi la un momente dat să constatăm că imaginea noastră prin prieteni (cei care ar putea să vorbească despre noi) nu este aceeaşi cu imaginea reciprocă a noastră dată de prietenii despre care am putea noi să dăm referinţe la un moment dat. Acest lucru se întâmplă, ca să punctez mai clar lucrurile, atunci când între modul nostru de a-i discuta pe prieteni şi modul lor de a discuta despre noi apar diferenţe. Dacă în acest moment încă afirmăm că aceştia ne sunt prieteni sau aceştia afirmă despre noi acelaşi lucru, e în mod clar o eroare. Un anumit gen de relaţie poate exista între noi în continuare, dar aceasta nu poate fi de prietenie.

Ne întrebăm de multe ori ce-ar trebui să facem pentru ca o relaţie pe care

UNIVERSITARIA o avem cu cei pe care-i cunoaştem să fie funcţională (să funcţioneze). Din matematică aflăm că o relaţie pe o mulţime (comunitate) este funcţională dacă pentru orice element „x” din acel colectiv există un unic element „y” cu care „x” să relaţioneze. Acest lucru ne poate surprinde dacă ne gândim la relaţia de prietenie şi probabil putem intra în subtilităţile termenului, ajungând la ceea ce numim prietenie adevărată, prietenia în care cei implicaţi se dedică exclusiv unul celuilat. În această ipoteză a prieteniei devenită funcţională, matematica ne ajută cu încă un cuvânt. Vom spune astfel că am suferit o transformare, aşa după cum mai este numită o relaţie funcţională în matematică. Sugestivă denumire, sinonimă în acest context cu ceea ce ar trebui să însemne prietenia adevărată (o transformare a noastră în celălalt). De asemenea, doar în cazul unei astfel de prietenii, valoarea (soliditatea) relaţiei este dată de cel ales de noi să ne fie prieten adevărat. (Acel unic element „y” ales să-i facă pereche lui „x” în legătura „L” stabilită numindu-se, în matematică, valoarea lui„L”în„x”).

Ni se întâmplă tuturor că în anumite momente din viaţă să ne propunem să facem ordine printre prietenii pe care îi avem (neexcluzându-ne pe noi înşine din această mulţime). Lucrul acesta pare destul de simplu, reuşita deplină poate depinde însă de înţelegerea noţiunii ce apare din nou în matematică. Astfel, putem discuta de o relaţie pe o mulţime de elemente, ca fiind de ordine, dacă aceasta se bucură de trei proprietăţi obligatorii. În primul rând, trebuie să fie reflexivă, ceea ce ar însemna că orice element al mulţimii trebuie să relaţioneze cu el însuşi, iar acest lucru se întâmplă cu fiecare individ al modelului nostru concret. Apoi trebuie să fie tranzitivă, adică relaţia existentă între perechile arbitrare (x,y) şi respectiv (y,z) să se transmită şi perechii (x,z), prin intermediul elemenului „y”, de legătură. Şi acest lucru este probat într-o relaţie de prietenie în care legătura între două persoane care nu se cunosc se face prin intermediul prietenului comun. În al treilea rând, trebuie să fie antisimetrică, ceea ce ar presupune că relaţia elementului „x” cu elementul „y” nu implică relaţia inversă dintre„y” şi„x”. Aici se întâmplă ceva interesant pentru modelul nostru de prietenie. Reciprocitatea sentimentelor nu mai este verificată şi astfel ieşim din definiţia găsită în DEX. Obţinem astfel o variantă a prieteniei care nu va mai fi niciodată la fel cu modelul ideal. Aşadar, atunci când apare problema punerii în ordine a prietenilor pe care-i avem e clar că deja aceştia nu mai sunt prietenii noştri de altă dată. Desigur că aşa cum vorbim de cel mai mare element al unei submulţimi a unei mulţimi ordonate am putea să aducem în discuţie noţiunea de cel mai bun prieten. În urma discuţiilor de mai sus eventualele confuzii de până acum ar trebui să se risipească. Astfel, un cel mai bun prieten nu are cum să fie un prieten adevărat şi asta pentru că primul provine dintr-o mulţime a pritenilor pe care am gândit-o ordonată şi în acest mod am„pierdut” proprietatea de simetrie (de reciprocitate în sentimente). Cel mai bun prieten poate să fie cel mult un camarad, însă niciodată nu mai poate fi un confident. Din acest motiv recomand prudenţă atunci când suntem tentaţi să ne considerăm copiii (sau după caz părinţii), soţiile (sau după caz soţii) drept cei mai buni prieteni pe care-i avem.

Am ajuns şi la ultima întrebare şi trebuie să amintesc de la început că, un grup, în accepţiune matematică, se organizează de fiecare dată în jurul unui interes comun (al unei legi interne). Strucura aceasta poate fi un model şi pentru noi oamenii, adunaţi la un moment dat împreună din diferite motive comune. Prietenia poate fi un scop în sine al formării unei astfel de entităţi. Condiţiile sunt simple şi am să le prezint pe scurt. Astfel, de fiecare dată când au loc asocieri între aceleaşi elemente (prieteni) acestea să nu conducă la rezultate diferite, adică să nu întâlnim ceea ce noi cunoaştem sub denumirea de „bârfă”. Să existe în această mulţime un

element neutru, un fel de lider care să nu modifice prin relaţionare cu fiecare dintre ceilalţi structura acestora, dar care să aibă capacitatea gestionării unor eventuale „conflicte”şi asta pentru că într-un grup fiecare element trebuie să aibă un element opus. Să nu credeţi în grupurile de prieteni în care toate relaţiile sunt armonioase!

Un astfel de model nu există, pentru că într-un grup fiecare individ trebuie să aibă un oponent. Aceşti „rivali” sunt ţinuţi însă împreună de prezenţa liderului neutru, inteligent, dar nu autoritar. Secretul adevăraţilor manageri, poate fi explicat poate şi prin faptul că au înţeles ce presupune această strucură matematică. Mi-e greu să cred că toată lumea a avut acces la această noţiune, motiv pentru care îmi exprim toată admiraţia pentru cei care au intuit-o şi o aplică în grupurile lor de prieteni (familie, clase de elevi, şcoli, diverse alte comunităţi).

Nu ştiu, după toate cele spuse mai sus, dacă să afirm că prietenia este cel mai bun mod de relaţionare dintre oameni, dar, cu toate acestea, niciunul dintre noi nu poate trăi în izolare, suntem permanent în căutarea unor noi relaţii. Eu nu fac notă discordantă şi de aceea de mâine am să mă uit din nou cu atenţie în jurul meu şi poate că la un moment dat ne vom cunoaşte mai bine, ... prieteni.

D.Pătraşcu

ALECART

99

UNIVERSITARIA

About Literature

Prof.univ.dr.Monika REIF-HUELSER University of Konstanz

ontemporary Literature from the Southern African region.

As a literary critic and professor of English and American literature I feel priviledged because I can earn my money by reading, teaching and writing about what has always fascinated me and still does so. Whenever I can get hold of a new novel, a new collection of poems from Southern African authors – whether contemporary or historical – I start reading. Very often I wish I would have more time to dedicate to this literary production. If I say 'Southern African', I have the sub-Saharan region in mind which includes Zimbabwe. South Africa and Zimbabwe are closely interlinked because their actual political leaders once fought against apartheid together and are still in people's minds as those who risked their lives as leaders of the ANC in order to 'liberate' their countries.

But – alas! – as time has gone by the former freedom fighters have become autocratic and somewhat totalitarian politicians themselves – not to the best of their contries.

C

Whereas James Coetzee remains challengingly distanced from the emotional processes of his characters, Nadine Gordimer focuses on pains and hopes, on anxiety and courageousness of individuals. Coetzee creates an atmosphere where emotions are under cover and appeals to philosophical reflections on retributive justice and imagining the Other in a different political landscape; Gordimer tries to picture the shadowy area where the public and the private intersect, that emotional territory where purely personal passions overlap with ideological ideals. Malika Ndlovu has a different take on history and the promises of Transition. Belonging to the younger black generation, for her 'history' not only refers to apartheid but also to the dismantling process of it, and what she sees as the outcome of both in the present does not instil jubilant hope for the future.

Three voices, three ways of investigating transition - three ways to stimulate our imagination and perhaps raise our curiosity to know more.

Have a nice read!

Now, “what has literature got to do with it?”

I take literature to be a mirror of the state of a society and of a nation. Not in the old sense of Gyoergy Lukacs and his historical materialism, for instance, but more in the sense of the East Indian writer Salman Rushdie, who in one of his essays wrote: “the past is a foreign country; they do things differently there”. What he meant was, that stories about our own historical past are as foreign (straïn) to us as stories from far away countries; or, to put it differently, the temporally distanced is as foreign as the geographically distant.

Therefore when reading narratives, stories, poems, or looking at artistic photographs or films, we learn very much about the way of life of Others.

That is why reading is so fascinating to me that I made it my profession.

Let me give an example: The period between 1990 and 1994 with Nelson Mandela's release from the South African prison island “Robben Island” and his subsequent election as President of South Africa features in public discourse as 'dismantling apartheid' or the 'beginning of transition'. This process of dismantling was carried out by newpapers, political announcements, and the institutionalisation of the Truthand Reconciliation Commission, but most of all it can be traced in literary representations of what ' Transition' might mean for the private lives of South African people and the construction of a new society.

Particularly unveiling, because significantly different in their aesthetic approach, are two novels by South Africa's most prominent writers: Nadine Gordimer's None To Accompany Me (1994), J.M. Coetzee's much discussed post-apartheid novel Disgrace (1999), and the poems by Malika Lueen Ndlovu.

See Salman Rushdie, Imaginary Homelands. Essays.

100

ALECART

D.Pătraşcu

ANCHETĂ

Fiecare dintre noi păstrează amintirea unei cărţi, a unui scriitor, nostalgia întâlnirii pentru întâia oară cu o lume. Care este romanul pe care v-ar plăcea să îl recitiţi şi de ce? „Ficţiunea este o minciună care tăinuieşte un adevăr adînc; ea e viaţa care n-a fost, cea pe care bărbaţii şi femeile unei epoci date au vrut şi n-au putut s-o aibă, aşa că au fost nevoiţi s-o inventeze” (Mario Vargas Llosa-Scrisori către un tânăr romancier)

Au răspuns: Bogdan CREŢU Cătălin Dorian FLORESCU Antonio PATRAŞ Mircea A. DIACONU Mariana BĂRBULESCU Victor VAŞUTA Angelo MITCHIEVICI

102

ALECART

D.Pătraşcu

ANCHETĂ

Lector univ. dr. Bogdan CREŢU, critic literar: E foarte greu de spus. Mai întâi, mi s-a întâmplat adesea ca recitirea unui roman să mă dezamăgească; nu am mai reuşit să-l percep aşa cum o făcusem cu ani în urmă. Sunt însă câteva cărţi care nu se dezmint: Don Quijote, romanele lui Dostoievski, Anna Karenina şi Război şi pace ale lui Tolstoi, Bouvard şi Pecuchet al lui Flaubert. Din literatura română, Istoria ieroglifică a lui Cantemir, de care nu mă satur. Cât despre recitit, tare mult aş vrea să mă ducă mai curând capul să-mi dau seama că e mai important să mă întorc la unele titluri care mi-au fascinat copilăria: romanele lui Dumas, în special cele trei din seria muşchetarilor, Aventurile lui Tom Sawyer, Comoara din insulă, Robinson Crusoe şi atâtea altele. Cu toate că, sunt convins, nu aş putea să le citesc nici azi altfel decât cu ochii şi mintea copilului care le-a înfulecat pentru prima oară acum mai bine de 20 de ani. Poate acum aş reuşi să-l diger pe Jules Vernes, că în copilărie nu mi-a ieşit.

Uf, ce am mai îmbătrânit!

Cătălin Dorian FLORESCU, scriitor: Nu sînt un mare nostalgic de acest tip. Mult mai mult mă atrag filmele şi aş putea povesti la nesfîrşit despre anume filme enorm de importante pentru mine. Dar ca să revenim la cărţi: sînt cîteva cărţi ale copilăriei, precum romanul lui Frank MacCourt, Angela's Ashes în engleză, un bestseller mondial acum 15 ani. McCourt îşi prezintă viaţa dură, trăită în Irlanda de început de secol, într-o enormă sărăcie, într-un mod aşa de dramatic dar şi vesel şi inedit încît nu poţi altfel decît să te laşi captivat de acet roman. Apoi ar fi romanul Marcel al marelui scriitor francez Marcel Pagnol. Este vorba de o copilărie în sudul Franţei, o mare carte plină de miresmele şi soarele acelei prov incii franceze care se cheamă chiar aşa: Provence. De fapt, datorită acestui roman călătoresc aşa de des spre sud. Şi aştept ca mirosul mentei sălbatice, ce creşte peste tot acolo, să mă cuprindă ca pe şoricelul tom mirosul brînzei. Mai sînt şi cărţile citite în copilărie, precum Cuore de Edmondo de Amicis sau multe cărţi ale lui Dumas, acelea cu muşchetari, sau ale lui Jules Verne şi ale lui Karl May. Poate, odată şi odată, voi reciti toată literatura de atunci, cînd împreună cu Winnetou eram în preria americană sau cu eroii, cu cei patru muşchetari, îl învingeam pe cardinalul Richelieu. Şi mai este o carte, singura pe care am luat-o cu mine cînd am plecat din ţară: Cişmigiu et Companie, a lui Grigore Băjenaru. Un roman al Bucureştiului interbelic, privirea nostalgică a unui bărbat îmbătrînit, aşezîndu-se în banca liceului Lazăr, unde fusese elev, înspre copilăria lui. Un roman minunat, pe care încă bucureştenii şi-l amintesc, cum am constatat atunci cînd am vizitat capitala.

Conf. univ. dr. Antonio PATRAŞ- critic literar: Cu ani în urmă, în perioada adolescenţei şi a primei tinereţi (trece vremea!), nu înţelegeam cum a putut Alexandru Paleologu, cărturar pe care-l admiram încă de pe băncile şcolii pentru spiritul său nonconformist şi ironic, să citească de 15 ori Razboi si pace (roman plasat şi de „ruginitul" Ibrăileanu pe primul loc în ierarhia propriilor preferinţe de lectură), când există prozatori (credeam eu atunci) net superiori, precum Dostoievski, de pildă, ca să rămânem doar la secolul al XIX-lea şi doar la literatura rusă. Acum, fiind aproape de vârsta lui Emil Codrescu, am ajuns parcă să pricep mai bine de ce romanul lui Tolstoi merită locul I: pentru că „subiectul" acestuia, prezentat într-o clară şi viguroasă manieră clasică (experimentele „moderniste" mă irită la culme), vorbeşte despre tot ceea ce intră în „alchimia" existenţei noastre, cu bune şi rele deopotrivă, de la noroi la cerul înseninat pe care-l priveşte, înainte de a muri, prinţul Andrei Bolkonski. Oare chiar am îmbătrânit?

Prof. univ. dr. Mircea A. DIACONU –critic literar: M-aş întoarce mereu la Maestrul şi Margareta. E o durere care iluminează în acest roman tulburător, iar eu citesc şi pentru a pătrunde pe un tărîm în care experienţele nu ucid, ci te construiesc. Trăieşti totul şi rămîi viu. Mai mult, eşti altul. După ce citesc acest roman al lui Bulgakov, simt că nicio carte nu mai contează. Mai mult: că nimic altceva nu contează. Probabil că e senzaţia pe care ţi-o produce orice opera de valoare. Toba de tinichea, Întîmplări din irealitatea imediată sau Demonii. Mi se pare însă că Maestru şi Margareta o face cu cea mai mare intensitate. Acum, în preajma Paştelui, cu atît mai mult.

Lector univ. dr. Mariana BĂRBULESCU: Dacă aş putea, m-aş întoarce la cărţile copilăriei. Să văd şi să nu mai aud nimic. Să-mi imaginez şi să nu mai văd nimic. Să evadez într-un univers nestandardizat, al meu, în care, până la urmă, orice s-ar întâmpla, binele învinge.

ALECART

103

ANCHETĂ

Victor VAŞUTA- regizor: Aş spune că acesta e singurul criteriu după care trebuie judecată autenticitatea unei opere de artă, fie ea din domeniul teatrului, poeziei, ori dansului, anume răspunsul la întrebarea: ţi-ai dori s-o reîntâlneşti, s-o revezi, să revii în preajma ei? Desigur, pentru iniţiaţi, ar urma imediat ca o nevoie imediată, practică, şi răspunsul la: de ce? sau: cum anume te-a implicat ea, ce ţi-a adus în atenţie? Cel mai adesea însă (şi uneori cred că e mai bine aşa, după cum spunea şi Ionesco: aritmetica duce la filologie şi filologia la crimă...) majoritatea dintre noi, atunci cand întâlnim o operă de artă autentică, simţim nevoia s-o revedem în timp scurt, să ne re-situăm în lumea deschisă în felul acela, al operei de artă. Asta aduce oarecum cu un sentiment de îndrăgostire, de sacrificiu bucuros de tine însuţi pentru o lume ce promite aducerea în prezent a unei deveniri dorite, de lepădare a unui sine care îşi presimte neîmplinirea). Am un prieten (şi profesorul vostru coordonator ştie la cine mă refer...) care a recitit Idiotul lui Dostoievski de vreo 5-6 ori, atâtea câte le cunosc eu...sau Zgomotul si Furia lui W.Faulkner de vreo 7 ori, sau poeziile lui Villon, ştiute pe de rost, pentru că lui îi place să se situeze pe sine în felul acela de a fi, pentru că lumea sa este salvată astfel de frumuseţea care se arată prin acele„lentile" - ca să folosesc simultan două referinţe literare.

Pentru mine, ca să fiu sincer, lumea descrisă de Salinger, spre exemplu, atât în povestirile sale scurte, cât şi în romanele sale, mă invită mereu la o nouă lectură, la o nouă interogare a temelor şi a atmosferei pe care el le cuprinde cu atâta lejeritate şi nonşalanţă. Fineţea stilului său, discreţia cu care scoate la iveală cele mai adânci şi personale probleme ale personajelor sale, banalitatea aparentă cu care împachetează totul ca într-o foaie boţită de ziar ce şia trecut ora, îţi spun sincer că mă umplu de invidie şi totodată de respect. Mai mult, felul duios în care Salinger şi Marquez mă cuprind parcă şi pe mine în discursul lor, după Dostoievski, Tolstoi, Faulkner sau Kafka - dar de care mă simt puţin mai departe într-o oarecare măsură - mi-a arătat parcă cel mai limpede cu putinţă că măiestria literaturii şi sinceritatea strădaniilor ei nu constau în dezvoltarea unei poveşti întinse pe o anumită durată de timp sau spaţiu, ci în înfăţişarea infinitelor detalii particulare care alcătuiesc structura inefabilă, nevăzută şi intimă a unei singure clipe - moment, o clipă care strânge laolaltă prin stranietatea monstruoasă a dimensiunilor sale, sentimentul autentic al nefamiliarităţii faptului de a fi. O clipă bolnavă de un soi

Conf. univ. dr. Angelo MITCHIEVICI –critic literar, scriitor: Dacă mi-ar plăcea să recitesc o carte, aceasta ar fi prima carte serioasă a copilăriei mele şi poate unica, Colţ alb de Jack London. Însă am tot atâtea motive să nu recitesc această carte sau să amân lectura ei până când voi îmbătrâni, atunci când voi simţi că sfârşitul se apropie. Sunt cărţi, cum spune cineva, pe care le scrii, dar nu le vei trăi, cărţi pe care le visezi, dar nu le vei scrie niciodată şi cărţi pe care alţii le-au scris sau le vor scrie şi tu le trăieşti fără să ştii. Colţ alb este cartea pe care am visat-o, cineva a scris-o, iar eu nu o voi trăi. De aceste cărţi te apropii cu foarte mare atenţie, ele rămân printr-o primă lectură cu tot ceea ce au mai bun, ceva de acolo îţi face un semn numai ţie şi niciodată acest semn nu se va mai repeta, dar vei trăi cu el înscris invizibil în sufletul tău. Ştiu prea bine că lectorul acestui acestui text se va gândi: tocmai o carte pentru copii şi-a ales? Lăsând la o parte faptul că nu este o carte pentru copii, nu eu am ales-o ci ea m-a ales, pentru că şi cărţile aleg, nu numai cititorii, şi alegerea cărţilor este mai puternică decât oricare alegere; ea îşi deschide drumuri de ascunziş în tine, drumuri nebănuite, care nu au mai fost umblate. Este ca un fel de magie momentul în care înţelegi că eşti parte dintr-o poveste, una cu povestea, chiar şi pentru infinitul perisabil şi indefinit al unei clipe. Mă gândesc cu tristeţe la cei pentru care întâlnirea cu „acea” carte nu a avut loc sau pentru care cărţile sunt doar o pierdere de vreme, pentru care ele nu înseamnă nimic. Nu voi reciti Colţ alb decât atunci când va sosi clipa ei şi sper să mă ajute să trec dincolo către lumină pentru că, dragii mei, cărţile sunt mult mai mult decât ceea ce par a fi.

D.Pătraşcu

104

ALECART

La Curtea regelui runcătorii. Şi aşa erau şi Aruncătorii din regat. Erau cei care aruncau la groapa de gunoi cadavrele doborâte de ciumă şi alte boli. Erau cei care aruncau gunoaiele de la fiecare tarabă şi din fiecare piaţă într-o cutie uriasă de lemn. Erau cei care aruncau cu săgeţi în duşmani de pe turnuri înalte. Erau cei care aruncau cu pietre în artişti, când aceştia se împleticeau în propria lor limbă pe scenă. Erau cei care aruncau cu legume si fructe stricate în cel care trebuia spanzurat. Erau cei care aruncau cu flori şi orez, când regina se plimba. Erau cei care aruncau cu bani la festinele date de rege. Erau cei care îşi aruncau fiicele în braţele altor barbaţi. Erau cei care-şi aruncau soţiile de perete. Erau preoţii care îşi aruncau sufletul când în sus când în jos, doar pentru că mişcarea lui în ambele sensuri provoca culori frumoase în eter.

A

Mascaradă la curtea regelui. Era ziua nenorocitului. Dupa ce şi-a trimis regina în marea de corpuri să o patrundă ore în şir, îşi organiza marea petrecere.

Erau invitaţi toţi asasinii curţii, toate matroanele şi, în cele din urmă, burghezia înfometată de avere. Printre sceptre şi pietre, printre frunze şi vin, pe o arhitectură muzicală de invidiat, îşi face apariţia regina Bellatrice. Splendidă, ca deobicei, îşi sarută regele şi bate gong-ul pentru a se face linişte. Va ţine un toast. Bellatrice va cânt, Bellatrice va dansa, Bellatrice va dormi pe o podea de perne, lui Bellatrice îi va fi pieptănat parul de 100 ori. Bellatrice încă mai era regină.

Semne de carte. Prinţul avea o cameră uriaşă. În fiecare colţ statea câte o curtezană. Una citea, una cânta, una scria şi una desena. Îi plăcea să treacă în fiecare dimineaţă pe la ele şi să le mângâie uşor pe creştet, apoi să le îngenunchieze. Biblioteca o moştenise de la mama sa, însă nu avea timp de ea prea mult. Cu părul curtezanelor ştergea praful, pe spatele lor se aşeza când avea nevoie de o carte de pe raftul de sus, intra în ele când cartea era prea frumoasă şi le lovea când una se termina prea devreme sau era pur şi simplu prost scrisă. Pentru a salva viaţa tinerelor fete, scriitorii acelor vremuri erau puşi la încercare. Se năştea o literatură mult mai complexa şi mai atent concepută.

Trupurile lor se transformau încetul cu încetul în semne de carte.Semne de carte, din femei abandonate...

Tablouri fară ramă. La curtea împăratului stăteau prinţi cu siluete androgine şi fete care-şi desenau inele de diamante, cu apă în jurul degetelor. El îşi mişca mâinile de-alungul abdomenului. Ea era o salbatică. Avea sprâncene demodate. Ar fi avut şi un deşert la picioare, dacă nu avea limba atât de murdară. Pictorul i-a aşezat unul lângă altul şi i-a pus să se admire. Ce ar fi spus împăratul? […] Era gata. Tabloul său nu va avea rama de aur, ci cuie bătute în pereţi. Cel mai bine era redat geamatul lui de plăcere şi panglicile roşii care ieşeau din ea, lovindu-se de pereţi în mod circular. Împăratul îşi iubea curtea şi pe cei pe care îi ţinea acolo. Nu avea nevoie de oameni linguşitori şi normali. Îşi iubea şi impărăteasa, plus toate cele de mai sus în exces. Cât mai mult şi mai

CREAŢII PROZĂ

frumos. Copiii lui, făpturi plămadite din obsesie pentru carne, fiinţe superbe, nu se băteau pentru coroană si nici nu transformau apa în vin. Transformau fetele în femei, văduvele frumoase în izvoare de energie, îşi transformau surorile în vestale. Toate erau redate în tablourile fară ramă, batute direct în perete.

Iubitorul de limbi. Era un tânăr cu buclele atârnându-i din creştetul capului până pe umeri la vale. Unghiile îi erau virgine şi le folosea numai pentru a perfora coji de portocale, în rest purta manuşi de culoarea tenului său. Îşi iubea limba, iar fetele din regat i-o iubeau şi mai mult. O purta de-alungul coapselor lor, în jurul sfârcurilor, pe abdomen, în jurul genunchilor. Îi plăcea să deseneze flori pe cerul gurii lor, să păstreze alcoolul din parfmul cu care se dădeau după urechi, pe buze. Înainte să se culce îşi spunea rugaciunile în 6 limbi.

Domnişoarei de lângă el, îi jura dragoste eternă în 5 din ele. În 3 scria poveşti copilului care îi aducea apă de trandafiri dimineaţa. Nici una nu era limba lui maternă. Scumpa lui limbă o folosea să-şi umezească degetele când dădea paginile cărţii, să lingă mierea de pe argintării şi să se strâmbe ca un copil când soarele răsărea.

Martorii. O parte din ei erau aşezaţi de-a lungul plajei şi priveau cum urna era trimisă pe mare, înconjurată de paie şi flori arzând, erau martori la ascensiunea sufletului către singurul zeu. Unul a văzut cum unui copil i s-a tăiat mâna, după ce a furat un bob de strugure. N-a fost chemat la judecată. Şi-a asumat doar calitatea de martor, povestind familiei sale la cină evenimentul la care a luat parte. Cei mai mulţi se duceau în piaţa cea mare, ca să observe cum unui ins îi este impodobit gâtul cu o funie împletită cu precizie de o vaduvă şi cum acesta este lăsat să plutească, niciodată să cadă în gol. Martori la crimă, sinucidere şi accident, în acelaşi timp. La curtea regelui oamenii înviau, la curtea regelui se făceau minuni, însă nu erau niciodată martori.

Vinul. Nu-mi lovi caii pe care stau butoaiele. Mi-au fost brodate în masive de lemn, robinetele îmi sunt susţinute de înaripaţi bucălaţi şi acolo ţin lichidul în care se scaldă broaştele micului prinţ. Nu ştiu de ce, dar ele îi dau o aroma mai bună, pe care regele o iubeşte. Vinul meu curge în pahare de cristal, ocazional curge în soţia mea. Curge atât de mult vin în ea încât uneori din ea... Vinul meu are culoarea vânătăilor Violei. Viola era curtezana ucisă de rege în bătaie. Vinul meu are propriul duh păzitor. Vinul meu înţeapă limbi şi gâtlejuri şi încălzeşte trupuri. Vinul meu merită de 10 ori mai mult preţul pe care regele mi-l oferă.

Numai din cauza vinului meu din ea, regina mă iubeste.

Oana ARSENOI, clasa a XI-a, „Băncilă”

ALECART

105

CREAŢII PROZĂ

Manfred

Motto: “Atunci n-am mai putut rezista bucuriei mele.” (Gib Mihăescu)

ă retrăgeam la adăpostul unui copac bătrân, ascultând paşii care trosneau peste crengile uscate. De acolo, urmăream cum jocul se înfiripă iar. Râsetele copiilor răsunau puternic; vocile lor se pierdeau în pădure, repetate, ca şi cum aş fi memorat o lecţie.

Larma din jur stârnea în mine fiori bezmetici, pe care-i simţeam străbătându-mă, odată cu sângele înfierbântat de mişcare. Jocul era acelaşi, doar eu îl simţeam altfel. În mijlocul cetei ce răspândea peste tot dezmăţul jocului, îl zăream pe Manfred. El singur, dintre toţi, îmi atrăsese atenţia. În clase, la ore, în pauze, chiar şi în momentele umplute cu singurătate, mă urmărea prezenţa lui; gesturile mă puneau mereu pe gânduri, odată cu alternanţa aceea înnebunitoare a stărilor lui de spirit: acum prea matur, meditativ şi solemn, peste câteva clipe, copilăros, jovial şi energic. Avea ceva ce nu găsisem în niciunul dintre elevii mei, până atunci: ochi mari, cu sclipiri aurii, expresivi, ochi ce-mi spuneau poveşti de care mă îngrozeam. Sau, cel puţin, aşa simţeam eu. Ochii aceia îi simţeam pironindumă cu tresăririle din privirea lor, deşi mă aflam destul de departe, aşa încât să numi dau prea bine seama dacă pe mine mă fixau ori Manfred era prea atent la colegii lui. Dar nu!, nu puteam să mă înşel! Aveam aceeaşi senzaţie şi în clasă, când mă opream încurcată şi mă prefăceam cufundată în lectura unui pasaj din manual, sau când doar lăsam să se aştearnă tăcerea. Când credeam că-mi revin, ridicam ochii. Copiii mă priveau liniştiţi, încredinţaţi că aceea fusese o pauză necesară pentru continuarea lecţiei într-un mod demn de atenţie. Numai Manfred, el ridica sprâncenele negre, bine conturate, în semn de întrebare, şi eu aveam impresia că un surâs persiflant îi răsare pentru o clipă în colţurile gurii.

Apoi totul revenea la normal; el nu-mi adresa niciodată, nici măcar în pauze, vreo vorbă cu privire la aceste escapade din siguranţa mea de profesoară. Jocul începuse şi copiii se împrăştiaseră, cu repeziciune, în ascunzişurile pădurii. Îi urmăream pe toţi, vigilentă, de teamă să nu se piardă. Îi instruisem cum să fie pregătiţi pentru astfel de situaţii. Grija mea îi făcuse să mă iubească şi mai mult.

Le plăcea şi felul în care-mi ţineam orele (neobişnuit, excentric, poate); îmi urmăreau, iscoditori, modulaţiile vocii şi tresăreau când îi priveam lung, fix, zâmbitoare, ca şi cum nimic n-ar fi fost ieşit din comun. Fetele mă studiau de cum păşeam în clasă; băieţilor, intuiam, li se ascuţeau simţurile, pe măsură ce paşii mă purtau printre ei. Îi cucerisem comportându-mă cu ei când ca o mamă îngrijorată, când ca o prietenă ce le împarte plăcerile şi neplăcerile. Eram, aşa mi se dusese vestea, exigentă; când venea vorba de materia pe care o predam, nu întâmpinam din partea lor nici măcar minima rezistenţă a şcolarului. Dimpotrivă, mă admirau pentru asta! La teze, ca la orice altă lucrare scrisă, îi supravegheam atentă. Îmi dădeam seama, dintr-o privire, când unul dintre ei încerca să invoce ajutorul colegului de bancă şi, cu încă o privire, îl determinam să se liniştească pentru tot restul orei. Aveam obiceiul să mă plimb printre bănci, să-mi arunc privirea asupra a ceea ce scriau. La ultima teză, m-am oprit în dreptul băncii lui Manfred. Îşi ţinea coatele peste lucrare, aşa că m-am aplecat spre el, ca să pot citi. Dintr-o dată, m-a izbit parfumul lui, un miros puternic şi proaspăt de liliac. M-am ridicat brusc şi iam părăsit fără un cuvânt. M-am întors peste câteva minute, răcorită de apa ce

M

106

ALECART

curgea necontenit la toaleta fetelor. Le-am invocat o scuză, că mi-a fost rău; Manfred m-a întâmpinat cu acelaşi surâs care mă înspăimânta. A doua zi iar, mai apoi, în fiecare zi, îl priveam cu frică. Mă temeam că-mi citeşte peste tot, în ochi, pe buze, în mâini chiar, sentimentul acela nou. Mi-l închipuiam gol, plimbânduse în faţa mea cu dispreţul unui bărbat dorit. În fiecare noapte mă oboseam până la extenuare, sperând că o să adorm repede şi o să dorm greu, fără vise; niciodată nu se întâmpla aşa. Mă torturau săruturile pe care i le simţeam pe gât, respiraţia caldă oprită pe coapsa dreaptă. Aveam mâinile lui înfierate pe spate, pe sâni, greutatea lui mă apăsa şi întindeam mâinile să-i cuprind forma imaginară. Când, în sfârşit, adormeam, aceleaşi imagini îmi constituiau visele. Tresăream de fiecare dată când îmi vorbea în clasă, căci vocea aceea îmi şoptise, la ureche, vorbe împovărate de dorinţă. Aş fi vrut să plec, să las totul în urmă, dar nu puteam. Şi nici nu-mi doream, nu în ascunzişurile sufletului, acum atât de încurcat. Deşi groaza mă împietrea, observam cum această pasiune găsea răspunsuri în mine.

Serile deveniseră mai plăcute, căci nu mai eram singură. Aveam lângă mine un trup cald, ce-mi dezvăluia plăceri până atunci ascunse. În clasă mă surprindeam căutându-i cu ochii trăsăturile pe care noaptea puteam să i le simt atât de bine.

M-am convins să rămân, spunându-mi că o schimbare bruscă ar fi dat de gândit. Îl căutam, acum, printre copiii acaparaţi de joc. Se lăsa demult seara şi aş fi vrut să-i surprind pornirile mai vii ca niciodată, înainte să ne îndreptăm spre Sibiu.

Totuşi nu-l recunoşteam în niciuna dintre umbrele împrăştiate prin pădure.

Amorţisem în acea reverie, mi-era greu să mă mişc. Mi-era greu şi să strig. Jocul se desfăşura înaintea mea ca un film străin de mine, pe care-l difuzează un program tv oarecare. Noaptea se lăsa grea peste pădure, ca şi peste pleoapele mele. Un vânt călduţ începuse să adie şi să-mi încălcească şuviţe răzleţe de păr.

Aproape sfârşită, îmi fixam privirile către un punct din faţă, de unde presimţeam că Manfred îşi va face apariţia. Am tresărit; mi se părea că aproape de mine cineva mă strigase. M-am întors spre locul de unde venea vocea. Manfred îmi vorbise, aproape de ureche, lăsat în genunchi. Îi puteam simţi strălucirea ochilor străbătându-mă, atacându-mă. În acelaşi moment, m-a cuprins căldura pe care o simţeam emanată în fiece seară de trupul lui cald. I-am întins mâna, iar el m-a tras blând spre el... Peste vreo oră, m-am trezit, buimacă încă de somnul ivit sub copacul cel bătrân. Manfred Kirschner fusese găsit acum un an, gol-goluţ, la marginea pădurii, sub frunze. Pur şi simplu îi plesnise inima.

Elisabeta Maruseac clasa a X-a, ,,Petru Rareş” (Lucrare premiată la Concursul on-line Nora Iuga 2010)

Ulise 2010 atent. Trec oamenii pe stradă, agitaţi ca nişte găini după tăiere. Pe strada ta, lumea îşi dă ultima suflare de libertate. Tu priveşti pe fereastră zbuciumul lor. Înjuri în gând dimineaţa care tocm ai a venit. Eşti mulţumit în acelaşi timp pentru această dimineaţă. Te uiţi pe geam ca la un spectacol de doi bani. Aştepţi să ţi se răcească cafeaua pe care tocmai ai pus-o pe pervazul geamului din bucătărie.

Frunze galbene, muguri verzi. În salcia din faţa blocului tău cântă o pasăre. Te simti stresat şi-ai vrea s-o alungi. Te gândeti ca nimeni n-o aude. Îţi iei cafeaua care încă nu s-a răcit, închizi pervazul şi te trânteşti pe patul pe care, din lipsă de chef, nu l-ai strâns încă.

2.Caşti. Te găndeşti cu stupoare că a început o nouă zi. Vei face şi azi iar ceea ce vor alţii. Asta e viaţa ta, un lung şir de zile în care n-ai făcut decăt ceea ce au vrut alţii. Dormi când vor ei, mănânci când vor ei, citeşti ce vor ei, respecţi regulile lor. Şi taci. Asta te face să-ţi fie graţă de tine, nu-ţi mai place nici să te uiţi în oglindă. Ai vrea să ai curajul să faci ceea ce vrei tu, ai vrea măcar să poţi să spui că ţi-ai ruinat singur fiecare zi, dar nici măcar cu asta nu poţi să te lauzi. Îi laşi pe ei să facă ce vor. Te-au transformat în ce au vrut ei şi tu i-ai privit înjurând în gând regulile lor, dar respectându-le.

3.De ceva vreme te sufoci. Bei cafea după cafea, îţi ascunzi sentimentele şi-ţi spui că ai să scapi şi de ziua de azi. Îţi guşti cafeaua. O înjuri şi pe ea pentru că nu e suficiuent de rece şi simţi cum limba ta începe să fiarbă, plină de cofeină. Nici măcar suficient de dulce nu e. E amară ca naiba şi e fierbinte. Nu eşti în stare nici cafeaua să ţi-o faci singur. Ai să te duci la cafeneaua de langă bloc şi ai să bei acolo o cafea suficient de rece şi suficient de dulce.

4.Te duci în baie. Intri în duş şi laşi apa să curgă mult, mult. Te simţi ca şi cum ai fi din zahăr şi-ai vrea să te topeşti. Stai jumătate de oră în duş. Nu te gîndeşti la nimic. Mintea ta e pur şi simplu goală. Închizi apa. Ieşi din duş şi-ţi pui - pudic halatul pe tine. Te îmbraci cu hainele pe care ţi le-ai pregătit de ieri.

5.Cobori în stradă. Maşinile trec colorate prin faţa ta. Prin norul de fum, ieşit din ţevile de eşapament, vânătoarea îţi face cu mâna. O chemă Maria. Te gândeşti la numele ei, ţi se pare prea comun. O priveşti absent, îi zâmbeşti fără niciun chef. Urăşti ipocrizia. Totuşi eşti cea mai ipocrită persoană pe care ai cunoscut-o. Ochii tăi aproape verzi se uită la noroiul de pe stradă. Aseară a plouat! Îţi spui asta fără niciun pic de sinchiseală. A plouat şi tu dormeai atât de adânc, încât nici n-ai auzit că ploaia acidă aproape ţi-a gaurit acoperişul.

6.Ţi-e rău de la griuri. Ţi-e rau de tot. Fetele îmbrăcate sau dezbrăcate în griuri îţi provoacă greaţă. Te uiţi la feţele lor şi ţi le imaginezi cu rimelul scurs sub ochi, cu creionul dermatograf întins pe toată faţa. Îmaginea te oripilează. Treci repede peste. Ai învăţat la cursurile de yoga cum să scapi de imaginile pe care nu le vrei în mintea ta. E traba lor! Îţi spui asta şi întorci capul deconectându-te parcă de ele.

7.Mintea ta e un memory stick. Are stocate multe date, dar nu se activează decât atunci când dai dublu-click. Ai nevoie uneori să dai dublu-click pe tine însuţi şi să redeschizi fişierele pe care le ai stocate de mult în mintea ta. Azi însă,

L

CREAŢII PROZĂ

nu-ţi pasă de ce spun sau ce gândesc. Nu le mai asculţi vorbele, nu le mai auzi, nu te mai ating. Eşti complet deconectat de la ele. Ai un antivirus puternic şi vorbele lor nu sunt suficient de tari ca sa te afecteze.

8.Încet-încet scapi de cuvintele lor. Ai vrea să-i reduce la tăcere deplină. Să-i faci să tacă măcar pentru o zi. Să taci şi tu şi să priveşti. Aşa cu priveşti şi acum, doar că acum ei încă mai vorbesc. Ce mult vorbesc ! Îţi spui asta fără nicio jenă.

Se laudă că au ceva de spus, de fapt spun toti acelaşi lucru şi tu ştii dinainte ce vor ei să spună. Îi priveşti nepăsător. În mintea ta se ţes lumi noi şi vise mărunte. Şi lumile astea se împletesc între ele. Nu-ţi raportezi visele la realitate, nu-ţi pasă de ce cred ei. Tu ai lumea ta, împletită din alte lumi mai mici. Eşti suprasaturat de trăitul în acestă lume reală, lumea ta e diferită. Lumea ta se ghidează după regulile tale. În lumea ta eşti liber. Lumea ta e refugiul tău. Acolo evadezi în fiecare seară înainte să te culci. Căci lumea ta se deschide doar seara, înainte de culcare. În rest eşti sclavul lumii acesteaia pe care o deteşti. Ba, mai mult, când ai mai mult de lucru, lumea ta nici nu se deschide şi rămâi conectat.

Prins în lumea asta zile în şir, eşti un computer pe care proprietarii, plecaţi în concediu, au uitat să-l oprească.

9.Şi dacă tot te gândeşti la lumea cea reală, se pare că tocmai ai întârziat la serviciu. Grăbeşti pasul. Nu poţi să crezi că tu, un om atât de punctual, s-ar putea să întârzii acum, pentru prima oară în viaţa ta. Începi să te reconectezi la lumea reală. Telefonul îţi sună în buzunar. Bineînţeles, începi să fii căutat. Te uiţi încruntat la telefon. Răspunzi cu o voce incredibil de amabilă, doar urăşti ipocrizia. Rabzi întrebările cu caracter moralizator ale şefului. Le înghiţi ca pe un medicament foarte amar. Le înghiţi ca şi cum le-ai merita. Eşti foarte tăcut, asemeni unui copil care a făcut o boacănă şi acum suportă consecinţele. N-am făcut nimic. Îţi spui asta în gând şi totuşi te lasi călcat în picioare de şef. Ai vrea să izbucneşti, să strigi, să-i spui să tacă, să te scutească de predicile lui, dar nu poţi s-o faci, nu poţi pentru că nu eşti suficient de puternic. Te temi ca nu cumva să te dea afară. Îţi urăşti jobul şi totuşi nu-ţi imaginezi viaţa fără el.

10.Ce e cu tine azi ? Nimic nu-mi convine. Îţi zici asta şi te grăbeşti la birou.

Cafeaua nu-ţi iese niciodată, vânzătoarea e ipocrită în fiecare zi, lumea e agitată mereu, iar tu azi ţi-ai găsit să le urăşti pe toate. Acum îţi vine să le înjuri pe toate. Acum te simţi mai prizonier ca niciodată, acum îţi simţi aripile mai tăiate ca oricând. Ai lucrat toată noaptea şi acum te simţi exploatat? Am lucrat toată noaptea. Îţi zici asta şi ajungi la birou. Te aşteaptă o grămadă de oameni. Nu-i auzi când îţi dau bună dimineaţa. Intri în birou şi închizi trântind uşa. Îţi pui haina, conform uzanţei interne, pe umeraş. Deschizi geanta din care îţi alunecă în braţe un maldăr de dosare. Le arunci fără nicio jenă. Te conectezi la internet.

Your passowd is invalid. Please try again! Sfârşit.

Dumitriţa-Bianca Roşioru clasa a X-a, “Petru Rareş”

ALECART

107

CREAŢII PROZĂ

Morţii nu-i arde seara de cântat

ram de câteva zile în acest suprapopulat oraş de la Dunăre, într-o vizită dorită de ani buni la sora mai mare a mamei, fugită din sat şi căsătorită cu orăşeanul ei fistichiu, mai în vârstă, dar tare de treabă.

Mereu vesel şi întotdeauna pus pe şotii… Ne simţeam aşadar bine de tot şi… ne ardea de cântat. Seara, mai ales, când ieşeam la plimbare, în aerul tare al portului. Într-una din acele seri (era chiar o marţi, întotdeauna blestemata zi de marţi!) sa întâmplat. Am simţit sângele irigându-mi ţeasta cu mai multă îndârjire, şi în locul frigului se instaura o teamă de nedescris. Nici umezeala, nici sunetul asurzitor al vapoarelor n-ar fi putut acoperi sentimentul acela indescriptibil că urmează să se întâmple ceva uluitor şi neaşteptat, ce ne va urmări pentru tot restul vieţii. Am auzit hârşâind prin apropiere roţile unui vehicul, care mergea cu farurile stinse. Prin ceaţa înserării nu puteam distinge nimic, însă simţeam într-un fel că e spre binele nostru să nu ştim mai multe decât ne era îngăduit. Deveneam astfel, fără să ne dăm seama, complice.

Era aşa o complicitate iluzorie, evident, ca atunci când vizionezi un film şi, vrei-nu vrei, eşti de partea personajului bun şi-l anunţi de pericol strângând de spătarul fotoliului. M-am apropiat totuşi de zona compromiţătoare de unde se auzea zgomotul, lăsând-o în urmă pe mama paralizată de frică. Era încă frumoasă mama, dar acum o paloare necunoscută mie se insinuase pe chipul ei şi-o urâţise dintr-odată. Pe măsură ce mă apropiam, am desluşit nişte şoapte. Erau voci groase, evident bărbăteşti, care păreau că se ceartă. Mi-a fost de ajuns un minut să le ghicesc intenţiile. Mintea mea deja nu mai putea percepe altceva. O ştiam pe mama tremurând la câţiva metri în spatele meu şi de la o vreme parcă-i puteam auzi dinţii clănţănind în gură. Nu era o figură de stil, vă asigur... Cu spaima în suflet, m-am întors lângă dânsa şi i-am strâns mâna într-a mea - aveam amândouă degetele îngheţate. M-am aplecat uşor spre urechea ei şi aproape i-am strigat: “Să plecăm de aici!” Am primit drept răspuns doar o încuviinţare grabnică din cap. Dar n-am reuşit să ne îndepărtăm nici patru-cinci metri, când deodată am fost luminate din cap până în picioare de lumina usturătoare a unor faruri, într-o stridentă opoziţie cu bezna din jur. Am ştiut în acel moment că intenţia de a pleca fără ca prezenţa noastră să fi fost simţită eşuase lamentabil. Una dintre acele voci de bas pe care le auzisem cu câteva minute în urmă ne-a strigat ceva, ce suna ameninţător. Bărbatul care strigase, parcă-l văd şi acum în faţa ochilor, chip spân cu frunte joasă şi nas borcănat, s-a apropiat de noi ţinând în mâna stângă (m-a frapat atunci amănuntul acesta) un revolver. Deşi era aproape noapte, metalul revolverului strălucea sinistru în lumina felinarelor împrăştiate, stârnind în sufletele noastre o teamă amestecată cu emoţie. Apariţia surprinzătoare din spate a celuilalt individ - înalt, spătos, cu mustaţa uşor căruntă şi cu o barbă neagră încâlcită, adăugate la o pereche de ochi sălbatici – a făcut-o pe mama să cadă leşinată pe betonul rece al stradelei. M-am panicat îngrozitor şi chiar am slobozit un ţipăt prelung, sperând că astfel cei doi au să plece cu tot cu maşina lor dubioasă. Am încercat, cu puţinele cuvinte pe care puteam să le articulez, să le explic situaţia noastră, faptul că eram străini de loc, că venisem în vizită şi celelalte. În zadar însă. Cel care coborâse din maşină şi-a ascuns revolverul într-un buzunar al paltonului şi a luat-o pe braţe pe mama.

Cel de-al doilea, care mi-a prins mâinile la spate, mi-a poruncit să nu scot nici un sunet “dacă vreţi să mai scăpaţi tefere de aici”. Am tăcut, ce altceva aş fi putut face? E uimitor cum în momentele de panică adusă până la paralizie conştiinţa omenească nu mai vede răul iminent, ci doar salvarea. Şedeam calmă pe bancheta umedă din spate, cu ochii

E

108

ALECART

aţintiţi asupra unui punct fix, nesimţind nici mirosul acela înţepător pe care nu l-am putut identifica decât câteva clipe mai târziu. Uitasem aproape cu desăvârşire unde mă aflam şi că, Doamne!, omul din faţă avea un revolver aţintit asupră-mi. Mama era lungită cu capul în braţele mele, şi-mi plimbam absentă degetele prin părul ei, fixând cu privirea acelaşi punct. Nici nu mi-aş fi dat seama când am ajuns, dacă n-aş fi auzit o sirenă prelungă a unui vapor care părăsea portul. Conştiinţa mea refuza orice contact cu lumea reală, tangibilă, în care mi se părea că nu mai trăiesc. Oamenii au stins din nou farurile maşinii, au coborât enervaţi şi, nu ştiu nici acum de ce, am avut impresia că au uitat că noi mai eram acolo. Mare mi-a fost mirarea când au scos din portbagaj un om, încă viu evident, şi l-au obligat să se târască pe propriile picioare câţiva metri. O privelişte cumplită, pe care astăzi o regăsesc la loc de cinste, ca să zic aşa, între coşmarurile mele.

Acolo, în aerul tare al serii, totul era însă viu, se întâmpla sub ochii mei şi nu aveam nicio putere să opresc sau să schimb ceva. Am simţit o durere teribilă în stomac. Dintr-odată, fără să reuşesc mai târziu să mă dumiresc eu însămi cum reuşisem, am ieşit din starea aceea ciudată de inconştienţă în care mă aflasem pe parcursul drumului. Mama se trezise şi ea din leşin şi stătea lângă mine (nici nu observasem când s-a ridicat!), tremurând de frig şi de frică, urmărind cu privirea acelaşi spectacol care ne dădea amândurora fiori pe şira spinării. Până să ne dezmeticim cu totul, bărbaţii se îndepărtaseră destul de mult de noi şi-şi concentrau toată atenţia asupra celui de-al treilea, punându-i în repetate rânduri pistolul la tâmplă şi agitându-şi nervoşi mâinile în jurul său. Trebuia să scăpăm, era una din acele situaţii “acum ori niciodată”. Probabil a fost vorba şi de unul din acele momente de telepatie mamă-fiică, pentru că de îndată mama a deschis fără zgomot portiera, murmurând uşor „Hai!”. Mai mult am ghicit decât am auzit cuvântul salvator, iar în câteva clipe eram amândouă pitite în spatele maşinii, în aşteptarea momentului prielnic pentru a fugi cât mai departe cu putinţă. Clipele se scurgeau greu, inima mea devenise parcă un fel de cronometru, durerea din stomac (de ştiut că aceasta mi-a oferit mai târziu o bunătate de ulcer, n-am ce zice) se accentuase, devenind un pendul de carne, care bătea rar momentele rămase până la eliberare. Ceaţa se lăsa tot mai deasă, învăluindu-ne şi pe noi, şi pe cei trei bărbaţi , pe care abia îi mai puteam distinge. Atunci am riscat totul sau ni s-a întipărit în suflet, peste vreme, că aşa a fost. Ca la o comandă venită de aiurea, ne-am ridicat şi am rupt-o la goană, fără ţel, fără gând, fără cântece...

Era o linişte sumbră şi ni se părea că fugim de câteva ore bune, când de fapt abia reuşisem să ieşim din port. Eram obosite, gâfâiam şi aveam lacrimi în ochi, dar simţeam că am scăpat, că în sfârşit clipele de teroare trecuseră. Mama s-a oprit cea dintâi şi m-a îndemnat să fac la fel, strângându-mă cu putere în braţe şi alternând alintăturile româneşti cu cele nemţeşti. Calda noastră comuniune a fost brusc întreruptă de zgomotul unui revolver descărcat şi atunci am simţit amândouă că încă o viaţă de om se sfârşise, aproape sub ochii noştri, şi că n-am putut face nimic să-i ţinem piept Morţii. Neam întors tăcute la unchiul cel vesel. A doua zi am plecat intempestiv, aproape fără motiv.

Noaptea aceea a rămas îngropată în trecut, o noapte despre care n-am mai îndrăznit să vorbim şi nu vom mai vorbi de-acum înainte vreodată...

Andreea-Ioana Vezeteu clasa a X-a, “Petru Rareş”

23 Martie de peste drum -am mai scris niciodată despre ea. De ce-aş fi scris? N-am scris niciodată despre soarele care răsare în fiecare zi sau despre caisul din faţa geamului. Aşa o percepeam – făcea parte din peisaj, era acolo în fiecare zi. Ca într-un tablou în culori ce se diluau şi se scurgeau în afara ramei. Şi ea era mereu acolo - aproape nemişcată în spatele ferestrei, între cele două ghivece cu muşcate veşnic înflorite. La început mă intrigase apariţia ei, un chip alb, străveziu chiar, diferit de părul negru care îi cădea în bucle pe umeri şi pe care îl ţinea legat. Cu o bentiţă, alta în fiecare zi, înnodată cu o fundă deasupra capului. Dintr-un amestec bizar de admiraţie şi răutate îi scornisem o poreclă. Chiar aşa, Albă ca Zăpada. Însă cam la atât se limitase interesul meu pentru ea. N-am încercat niciodată să aflu cine este sau cum o cheamă, la ce şcoală învaţă. Poate din comoditate sau nepăsare. Îmi plăcea să o privesc deseori de după perdeaua galbenă, înfiorându-mă uneori la gândul că cineva m-ar putea privi pe mine în acelaşi timp. Sau că m-ar citi cât încă mai scriu. M-am ferit mereu de orice nuditate afişată şi am privit, ca şi acum, imaginile de după paravan, fie el de orice formă. Am remarcat totuşi, la un moment dat, că buclele negre dispăruseră; fuseseră înlocuite de nişte băsmăluţe înflorate care, credeam eu, erau vinovate de paloarea tot mai accentuat-îndulcită a obrajilor ei. O culoare care parcă rodea pe dinăuntru. Cât despre mine, cea pe care o privesc uneori de după acelaşi paravan, mi-e greu să scriu. Încerc să-mi găsesc un nume care să mă definească la această vârstă şi nu reuşesc (din prea mult cinism sau orgoliu). Curg şi decurg una după alta, unii după alţii, intercalându-se şi intersectându-se într-un amalgam de trăiri, imagini şi persoane. Unele îmi sunt familiare, pe altele le privesc cu dispreţ şi deseori mai scriu despre ele. Dintre toate, un singur lucru rămânea constant – tabloul meu zilnic cu fata dintre flori. Chiar şi acolo se mai schimba câte ceva. De curând apăruse o mâţă tărcată care zăcea leneşă în braţele fetei, încât părea că fusese acolo dintotdeauna. Imaginea aceea era ca o împietrire a zilei. Obişnuiam să-mi închid uşa cu cheia să o pot privi în linişte. Chiar şi aşa, nu m-am întrebat niciodată cine este. Şi brusc, astăzi echilibrul mi s-a clătinat – de la fereastra de peste drum nu mă mai priveau decât muşcatele. Unde era Ea?! Eram mai nedumerită şi mai derutată decât motanul vărgat care acum se plimba fără noimă prin mijlocul curţii. Răspunsul mi s-a arătat mai greu decât m-aş fi aşteptat, când un bărbat a agăţat un steag mare negru, ca un liliac uriaş, deasupra uşii. La urma urmei, de ce m-ar fi durut o lipsă care nu a fost, recunosc acum, decât iluzorie. Minute în şir am rămas nemişcată privind într-acolo şi nevăzând nimic. Priveam de fapt în mine. De ce simţeam oare că am pierdut un prieten drag? Nu ştiam nici măcar cum o chema, n-am întors niciodată privirea spre ea când treceam prin faţa casei, nici măcar o dată nu i-am făcut un semn cu mâna. Întrun prim impuls am vrut să mă duc să o mai văd pentru ultima dată, dar mi s-a făcut apoi ruşine de egoismul meu. Nu pentru ea m-aş fi dus, ci pentru mine. Ironic şi trist, acum ştiu deja mai multe despre ea decât am ştiut vreodată. Vecina nostră, care ştie şi toaca-n cer, a venit să o informeze pe mama despre nenorocirea vecinilor de peste drum. Aşa am aflat că o chema Laura, că era cam de-o seamă cu mine, am aflat chiar şi numele de nepronunţat al bolii care o chinuise prea mulţi ani. Fără să pună prea multe întrebări, mama a înţeles ce se petrecea în sufletul meu şi a fost de acord să mergem să stăm câteva zile la bunici. Ne-am pregătit în grabă şi spre seară eram deja acolo.Vizitele la bunici erau întotdeauna liniştitoare, dar de fiecare dată aveam parte de ceva nou. Bunicii munciseră din greu să-şi ridice căsuţa în care stăteau, iar bunicul, care fusese tâmplar, făcuse toată mobila cu mâna lui şi de atunci nu s-a mai oprit, tot timpul mai are ceva de modificat sau de îmbunătăţit. Bunica n-a lucrat

N

CREAŢII PROZĂ

niciodată, adică n-a fost angajată nicăieri, a preferat să aibă grijă de copii şi de casă. A făcut însă croitorie, a cusut şi pentru nevoiaşi şi pentru „cucoane”, cum obişnuieşte ea să spună.

Aşa mai câştiga un bănuţ în plus să poată să-şi ţină copiii la şcoli. Eu pe bunica nu ştiu s-o fi văzut vreodată fără un ac înfipt în gulerul cămăşii. Şi acum, chiar dacă vederea nu prea o mai ajută, mai face câte o perdeluţă sau câte o husă pentru scaunele meşterite de bunicul. Neam dus la culcare, nu înainte de a ne înfrupta pe săturate din cornuleţele care nu lipsesc niciodată de pe masa bunicii. Ziua următoare am fost să vizităm „toate mătuşile”. E un fel de-a spune al mamei, de fapt sunt doar două - Dida şi Georgeta. Conform obiceiului ne-am îndreptat întâi spre casa mătuşii Dida. Spun asta pentru că aceste vizite se desfăşurau întotdeauna în aceeaşi ordine (cred că, de fapt, mama încerca să scape cât mai repede de „plăcerea” de a o vedea pe mătuşa Dida pentru a se putea bucura în voie de compania mătuşii Geta). Mătuşa Dida fusese frumuseţea familiei; alintată şi răsfăţată, considerase încă de foarte tânără că totul i se cuvine, aşa că nu se prea omorâse cu cartea sau cu vreo altă ocupaţie lucrativă. Fusese botezată Didina, dar considerase că numele nu e pe măsura ei, aşa că îşi spusese singură Dida (mult mai interesant şi mai modern, zicea ea) şi era vai şi amar de cine îndrăznea să-i spună altfel. Fusese măritată cu un ofiţer mult mai în vârstă, dar care avusese o situaţie materială care îi mai permitea încă să trăiască destul de confortabil.

Am fost invitate în ceea ce mătuşa numea salon, dar care nu era decât un hol mai mare în care îngrămădise o canapea şi nişte scaune. După pupăturile de rigoare şi criticile legate de felul de a se îmbrăca tineretul din ziua de azi (aici era inclusă şi mama), am fost nevoite să-i ascultăm lista interminabilă de nemulţumiri la adresa femeii care îi făcea menajul, încheiată teatral: „nu mai găseşti fete-n casă ca altădată”. Schimbând brusc tonul, a început să ne povestească cu mândrie despre cei doi băieţi ai săi, care „fugiseră”de mulţi ani în Canada cât de bine o ducea şi cât de importanţi ajunseseră. Se simţea totuşi o umbră de tristeţe în glasul ei, pentru că cei doi fii rareori veneau să o vadă. Am străbatut, pe jos, ca într-o plimbare, jumătate de oraş să ajungem la căsuţa mătuşii Georgeta sau tanti Geta, cum îi spunea toată lumea. Tanti Geta e o femeie înaltă, slăbuţă şi cu un neg mare pe nasul care numai mic nu poate fi numit. Are însă nişte ochi albaştri, luminoşi prin care se revarsă toată bunătatea şi cumsecădenia din sufletul ei. Alături îi stătea nea Ilie, soţul ei, un bărbat rotofei, cu faţa arsă de soare şi cu un zâmbet care i se întindea de la o ureche la alta. Ne-au întâmpinat cu braţele deschise şi ne-au poftit în casă unde ne-au copleşit cu laude şi cu atenţii. Am păşit cu mare drag pragul casei, destul de modestă, dar curată ca un pahar şi care mirosea, ca întotdeauna, a mere coapte. După încă două zile petrecute cu bunicii ne-am pus din nou la drum şi am plecat spre casă. Aseară am ajuns destul de târziu şi obosită m-am cuibărit repede în pat. Mi-am zis că voi lăsa pe azi să scriu. Pentru prima dată am simţit că trebuie, nu că vreau. Dimineaţă din obişnuinţă mi-am aruncat ochii spre casa de peste drum. Fereastra în dosul căreia o zărisem de atâtea ori era acum deschisă, iar o femeie cernită o ştergea cu înverşunare. Am urmărit-o preţ de câteva minute. Un gând mă apăsa – femeia avea să-şi termine treaba, iar fereastra se va închide. Cu braţele deschise ca pentru o ultimă îmbrăţisare, femeia a apucat de cele două canate şi a prins a le trage înspre ea. Aveam impresia că totul se desfăşoară cu o lentoare copleşitoare. Am sărit înapoi în pat şi mi-am tras plapuma peste urechi. Uneori e mai bine să nu vezi nimic.

Diana Dumitraşcu clasa a XI - a, ,,Băncilă"

ALECART

109

CREAŢII PROZĂ

Bomboane cu aromă de mere

a să ştii şi tu. Încerc să-mi astâmpăr nervii cu orice ocazie. Stai şi mă priveşti. Mda, ce altceva mai bun ai de făcut? Te uiţi în ochii mei des şi insistent. Poate încerci să mă furi. Să furi ce-a mai rămas. Oare de ce vorbesc despre mine la persoana a doua? Când tu mă priveşti. Pentru tine sunt tu. Care îţi insuflă putere de viaţă atunci când te uiţi în ochii mei. Aş putea fi o EA pentru tine, o ea atât de feminină, de senzuală, de simplă... Stai şi mă priveşti. Zâmbeşti cu seninătate, vorbeşti cu mine de parcă m-ai cunoaşte. Eu de fapt nu te cunosc şi totuşi scriu despre tine. Mi-ai zâmbit din nou şi nu încetezi să mă priveşti. Doar ce, ai altceva mai bun de facut? Acum mi-am stăpânit furia în totalitate. Uite-te la tine cât de patetic eşti atunci când mă priveşti.

Te-ai gândit vreodată că poate ai altceva mai bun de făcut decât să mă priveşti ca pe un străin. Am senzaţia că mă priveşti ca şi cum ai vrea să ştii de ce încă sunt în preajma ta şi te ţin de mână. De fapt tu m-ai luat de mână, în caz că stai prost cu memoria. Şi eu n-am încercat să mă dezleg de mâna ta, pentru că nu pot şi nu vreau şi nu deţin puterea de a privi în ochii tăi şi a mă dezlega. Poate ideea unui psiholog ar fi bună acum. Încă te uiţi la mine. N-ai încercat să vorbeşti cu mine, pentru că ştii cât de greu ţi-ar fi să deschizi uşa şi să ieşi din lumea în care trăieşti. Mă simt penibil...

Lumea trece pe lângă noi, poate nu aceiaşi oameni, şi zăresc două fiinţe cum una o priveşte pe cealalta şi... Mi-ai cumpărat medicamentele de pe reţeta aia? Candidezi probabil la vreun concurs, ceva de genul cel mai bun privitor. Şi cred că ai câştiga. Şi ştii de ce? Pentru că tu eşti mai mult decât un simplu privitor. Tu eşti cel care mă priveşte pe mine şi mi-ai descoperit slăbiciunea. Ştii că nu suport ca să mă privească cineva îndelung şi mai ales să nu-mi vorbească deloc. Eu aş vorbi pentru toată lumea de pe acest pământ. Aş vorbi şi pentru tine. Ttu ai fi ochii şi eu gura. Şi sufletul...

- Domnişoara Ostrovici, sunteţi diagnosticată cu o boală destul de gravă... Nu mai aveţi de trăit decât...

- Cât, domnule doctor? Cât?... Răspundeţi, domnule doctor... Nu sunt un copil de şase ani, nu sunt o plângăcioasă, ştiu că pot trece şi peste asta fără lacrimi... Ştiu, domnule doctor, căci mă priveşte şi-mi spune că voi ajunge cât mai curând la el...

- Domnisoară Ostrovici...

- Da, domnule doctor. Spuneţi...

- A venit cineva să vă viziteze.

- Cine? A venit cineva să mă vadă tocmai pe mine? Dar nu am prieteni, rudele sunt plecate în Germania şi copiii nici atât. Cine ar putea să vina să mă vadă?

- Moartea, domnisoară Ostrovici. Aşteaptă de prea mult pe holul spitalului. Nu i-am dat voie să intre până acum pentru că...

- Domnule doctor, cât mai am de trăit? Vă rog să-mi spuneţi.

- O săptămână, maxim două, conectată la aparate...

- Bine, vreau un pahar cu apă. Sunt însetată. Încă eşti aici şi mă priveşti. Calmează-te, inspiră, expiră, inspiră din nou... Mi-au spus că mai am o săptămână sau două. Poţi să mă priveşti o săptămână sau două?

Pun pariu că nu poţi. Aş paria pe încă o săptămână de viaţă. Vrei? E bine aşa?

- Domnişoară asistentă, fă-mi o favoare şi taie pariul ăsta.

Cred că am mai facut rost de încă o săptămână de viaţă. Nu... am facut o greşeală. Tu

C

110

ALECART

priveşti o săptămână sau două? M-ai păcălit ca atunci cu bomboanele de mere. Eu mă uitam la tine şi tu în loc să-mi dai o bomboană cu mere mi-ai dat una cu struguri şi ştii cât de mult le uram. Dar tu mă priveai... Am realizat atunci când am strâns ambalajul de la bomboană în mână şi l-am auzit foşnind...

- Domnişoară asistentă, adu-mi te rog o bomboană cu aromă de mere...

Maria Cojocaru, clasa a X-a, Colegiul Naţional

Radu Anuşca

aşteptându-l pe holden

despre cutare anca

şi un scaun ar geme desingurătate în garsoniera lui în stil praghez. nu-şi depozitează decât în şoaptă câte o prietenă mică şi mută sub covorul persan

asculţi cold play cu viva la vida. scrii poeme lungi. despre depresii în care aluneci.

şi o linişte mă trimite acasă

zâmbeşti alb la glumele mele.

şi mâinile lui au simţul umorului. aceleaşi două mâini nu pot să construiască nici nici nici nici măcar un ţel/ un apartament decomandat/ un ceva un stick ondulat.

zilnic. un mesaj pe o plajă cu pescăruşii. cu ceva flori. şi marijuana.

(salinger. in memoriam)

şi lângă fereastră e chioşcul de ziare. când mă face să râd la chioşc se vând blocuri întregi/ duzine de case.

tu ştii. nu arăţi ca tipa din poză. nu eşti angelina jolie. părul e gras. spălat şi spălat cu văzute şi nevăzute.

CREAŢII POEZIE

cruzime mută

î ivezi cu trupuri masive. mari şi singuratici. se au pe ei. tu eşti neînsemnat şi doreşti cerul. tu eşti neprivilegiatul. eşti fluture de noapte. zboară singur. fără clape şi fără pianist. cu indiferenţă. melodia e agresivă. mai ritmică. ca un vârtej într-o uitare dulce. încerci să inspiri pentru ultima dată. deja te-au descoperit.

până când părul va străluci. o angelina. o jolie. Ştefan Manolache Clasa a XI - a ,,Băncilă”

Laura Ciuruşniuc clasa a Xi - a ,,Băncilă”

şi pe strada lui taţii îşi învaţă băieţii mersul pe bicicletă. nu/ nu nu sunt nici prea normali şi nici prea fericiţi. nu fac decât să-i trimită lui încă două roţi. şi deasupra vecinul sparge cărămizi după cărămizi. deasupra vecina împleteşte. deasupra puştoaica de-a patra are un cuib sub sânii mici. şi cine poate crede că eu sunt îmbrăcată peste blugi cu o rochie de mireasă. dansez până mă apucă iar privitul. şi la televizor e tarkovski. pe o plajă maşini vechi şi murdare descarcă mere pentru nu stiu ce cai. şi mi-am luat azi un ceas care plânge. seamănă cu phoebe. şi stau trează şi holden caulfield sparge uşă după uşă. azi mă tund. îmi iau oglindă mare şi mă tund.

Andreea Teliban Clasa a XI-a, “Petru Rareş”

Radu Anuşca

ALECART

111

CREAŢII POEZIE

D.Pătraşcu

Odă Roşului

Se întâmplă frigul

exfoliaţie

Tabloul din faţa oglinzii n-a apucat să-şi şteargă buzele, că cineva i le-a pictat înapoi.

când lumea doarme. copacii maidanezi se lipesc de pereţii blocurilor de nefamilişti şi cresc o dată cu piatra.

păcura paşilor fără înaintare. paşi fără urnire.

Peste dârele ude, sărate şi-atârnătoare.

Mai roşii.

Rulate în sus în colţul stâng al gurii.

Dac-ar avea palme şi-ar ascunde ochii-n ele, să plângă fără riduri.

Dar lacrimile nu mai spală.

Sunt roşii.

Sunt linii verticale de sânge.

Roşul de pe buzele ei o vinde.

Vinde cartonul, vinde culoarea, Căci din ea n-a mai rămas decât carton şi culoare.

Toate îmbibate-n roşu.

Dar un tablou cu dâre nu se vinde. Cu ultimul fir de viaţă îşi curbează şi colţul drept al gurii.

O doare roşul ăla Şi întunericul din el.

Devine roşu. Devine roşul.

Radiana Arghiropol clasa a X - a ,,Naţional”

112

ALECART

îmi plac şcolarii dimineaţa cum tuşesc în mănuşile lor mari. fără să trezească pe nimeni iar aerul devine mai cald.

prea rar din treptele paşilor ascendenţi. mirosul de răşină mai păstrează consecvenţa. adieri de plăcere.

eu port în ghiozdan iubirea de acasă cu gustul ei de cartofi prăjiţi dar ziua se micşorează iar felinarele se aprind când afară e încă lumină. există un spaţiu fidel care mă ţine departe de mine. când mă apropii se întâmplă frigul ăsta de februarie ceasul matei pantofii. câteodată mă întâmplu şi eu ca o răceală primăvara atunci mă surprind în flagrant.

am devenit microscopici. culori se rostogolesc la poalele mesei. mărul savurează din plin spectacole ai mâncat plastifiant şi ti-a ruginit limba. vorbe mici ling degetele fără gură. galaxia lor e mută. îngropi cuvintele în călcâiul mesei. ştii că nu pot ieşi printre bătături.

cât de mult îmi place să încalţ viaţa în fiecare dimineaţă

să te înece.

Roxana Baltaru clasa a X-a, “Petru Rareş”

Diana Păduraru ,,Naţional”

scris am pătat mâinile. am adorat hârtii şi am ucis. era doar un şir nesfârşit de copilării. prima dată am zâmbit. a doua zi am descoperit că doare. viciul e dulce trebuie să-l îngrop în cutia aurie pe care bunica o ţine închisă. n-am avut niciodată aceleaşi mici plăceri. acum iubesc ciocolata caldă cu lapte. intoleranţa la scris a dispărut.

Andreea Goreac Clasa a X-a, “Petru Rareş”

încercăm să facem un film aici

cinele romantice sunt pretexte dar m-ai invitat la micul dejun gătit la tine în bucătărie omleta prăjeşte în tigaie conversaţia - o înnozi cu vocabularul tău sofisticat

CREAŢII POEZIE

cum arlechin mi-a măsurat sânul arlechin îşi leagănă picioarele pe marginea mesei.

se îndreaptă spre mine şi îmi descheie cămaşa.

îmi dă de gol emoţiile pe spinare igrasia înaintează pe tavan odată cu avansurile tale aproape misogin se strâng degetele de rochie de ciorapi - cafeaua a dat în foc

ia scrumiera. îmi ridică sânul cu stânga şi cu dreapta înfiletează bucata de sticlă transparentă.

nu te sinchiseşti să opreşti radioul de pe vremea lui pazvante

alechin înebuneşte şi se dezlănţuie.

mă sâcâie blugii şi ideile tale ce bine că pantofii n-au şireturi îmi pregăteam plecarea ca în filme dar n-aveam bani de taxi aşa că am luat-o pe jos şi tu nu te prinzi de insinuările mele îmi arunci dejunul la pachet pe balcon probabil că telefonul tău întârzie să apară nu eşti un gentleman al ghetourilor dar camera încă filmează Deniz Otay Clasa a XI-a, “Petru Rareş”

arlechin zâmbeşte. uită să clipească.

arlechin dansează pe coroanele sfinţilor. arlechin dansează pe coroanele lor.

Oana ARSENOI, clasa a XI-a, „Băncilă”

D.Pătraşcu

ALECART

113

CREAŢII POEZIE

* * *

1.cu pleata roşu-ocru până-n poale, nu se gândea să-şi crească inima-n grădină şi o uda în fiecare seară cu o găleată oxidată de vin bordeaux - luată la troc pe-o tandră dezvelire de călcâi. îşi măcina caninii, duminica, la moară cu sudoare, vindea făina, ieftin, pentru un braţ de fân… și-adormea cu blana de vulpe peste coapse și-oblonul deschis, ţintind spre stive, refugiata roşcată, fugită de teama culorilor reci din tablou. bătrânul nostru, fost-bolşevic cu suflet irlandez, cu o husă din piele de capră, ţinea ghiuleaua neagră între dinţi. avea, avarul, într-un colţ, o amforă cioplită-n piatră, un kil de ruble argintate si-un lacăt cu cheie din cupru gravată : ivan dimitry ivanov. ţinea în buzunarul stâng, lângă un tânăr ceaslov, o femeie brunetă cu sâni săltaţi, pe care o dilua, din când în când, într-o licoare tare. pleca ivan cu tunurile-n glezne să-şi cumpere un măgar albastru, de rasă, pleca ivan de la vladivostok la volgograd înotând avântat, cu copita legată la brâu să-i ghicească o tânără ţigancă în talpă: “o mie de pietre-n o mie de saci, o sută de cuşti cu gânsaci, corbii-ţi mângâie sufletul cu pene, ocale de sare sub gene”. erou decorat cu săbii în pleată, înlesnit de durere se grăbeşte să plece. soare purpuriu îi piaptănă ceafa, lăsând urme de potcoavă-n zăpadă. cad păsări negre din cer pe case şi cai sălbatici alearga pe trotuar, timpul arde încheietura cu acul spre inimi si morţile dorm în beciuri, lângă butoaie cu vin. harta se-ntinde pe măguri abrupte şi mări, obrazul se desface într-un lichid curat, îşi aşază trupul tânăr lângă o cruce creştină si sticla îi curge-n pământ, unde o tânără mireasă – cu puţine cărţi pe raft îşi numără iubitul cu pietre și găuri de piatră. jeleşte tapetul albastru-n mansardă, aşază zeci de rochii peste vechiul pian. piciorul desculţ (şi sânul mic) îi doarme în aşternut aproape curat. inelul cu perlă de zid mallorcan

114

ALECART

scoate un sunet abrupt între scânduri. îşi scutură patul în beciuri: praful ţese păduri de mesteceni şi săgeţi în zbor. e noapte. îşi fierbe vinul în gură şi se îngoapă cu o rochie în pământ, unde, între rădăcini cu bulevard şi case vechi, îşi numără iubitul cu pietre şi găuri de piatră.

2. se-nchină cerbii, în cabina aceasta tundra este scumpă, copacii lor dezbină scorburi. ape dulci ţâşnesc falic către mări deschise. se-nchină cerbii robilor cu pene, căci uşa cabinei se-nchide râvnind. himera, o veche nimfă de crâng, cu mâini cristaline dezmiardă abisul cu vocea de fiară: statui cu cai la marginea fluviului pleacă, o, vino călare, enigmă albă în trup.

3. era nevăzător la moartea mea poetul, şi mama îmi prindea de mâna mică o batistă. prin gura tânără, trupul îşi arată, încă, fericirea de moarte. atunci se linişteşte vulturul, se ameţea ciupind mai tandru, mai alert din muşchiul inimii. oraşul e aproape: îşi plimbă câinii legaţi, se apropie femeia de ţărână, căci femeia îi ascunde în sân ploaia, hrana şi pe tatăl lor. se-ncovoia gemând în golul său, poetul, căci îl scăldam şi noaptea-n pumnul meu. atunci, pisica blândă, ca un zâmbet de fată, îi stinge lumina, ca să-i tulbure teama din coapse şi trunchi.

Ioana Huţuleac Clasa a XI-a, “Petru Rareş”

CREAŢII POEZIE

răsuceşte Tzara în Acum mormânt se Cadavrele împreună bănuiau păcate, Când plecat din cinci femei s-au legat Din sentiment ce şi-a ţara lăsat Este uman după orice Z animate.

Câteva zile să zacă uitată, Căţeaua din pâinea gestantă lipsea.

Lanţul din vreme legată venea Şi patria cu urlete groaznic născută.

Apa în putrefacţie întoarsă din şapte Covor de amidon turnat deoarece Şi vântul reciproc gri de PVC Tăiat androidul peste verzi şoapte.

Radiana Arghiropol clasa a X - a ,,Naţional”

D.Pătraşcu

ALECART

115

INTERVIU

Cătălin Dorian FLORESCU: „Romanele nu se scriu cu teamă ci cu curaj, cu naivitatea cutezătorului, care vrea să descopere o nouă Americă.”

Mulţi dintre cititorii revistei Alecart au vîrsta pe care aţi avut-o dumneavoastră cînd aţi părăsit România, în 1982. Puteţi realiza un portret cultural al tînărului de atunci?

O întrebare interesantă, care mă duce spre timpul pierdut, adică să-mi închipui cum eram eu atunci… Hmmm, ia să vedem, dacă amintirea nu s-a şubrezit. Purtam uniforme şi cravata de pionier, ne era frică de profesori, pentru că ne mai dădeau cîteva bobîrnace, pentru că purtau catalogul ăla nenorocit sub braţ şi cînd îl deschideai, îngheţai. Dar aveam noi nişele noastre în care ne căutam libertatea. Se ascultau casete şi plăci şi cine le primea din străinătate era mare şi era privit cu admiraţie. Atunci am auzit pentru prima oară de Queen, Police, Rod Stewart, Deep Purple, Led Zeppelin, Rolling Stones, Pink Floyd, grupurile muzicale ale anilor 70. Eram probabil mult mai puţin informaţi decît acum, nu aveam mijloacele tehnologice ale zilelor de azi. Puţinele lucruri care veneau din afară şi în plus cărţile, pe care le cam aveau toţi în bibliotecă. În cazul meu, ca băiat, cărţi de aventură. Autorii mei erau Jules Verne, Karl May şi Alexandre Dumas. Pînă în ziua de astăzi nu ştiu însă cît din cea ce am învăţat la şcoală a fost minciună sau nu, la istorie de exemplu, şi dacă ceea ce povestesc prietenilor din vest despre trecutul glorios al ţării este o invenţie şi minciună comunistă sau adevărul. Nu existau surse de informare independente. Ori Europa Liberă, postul de radio american, ori ziarele comuniste. Dar nu ne prea băteam capul noi cu acesta. Lipsa computerului şi a internetului ne oferea un mare cadou: timp de joacă, cu prieteni în carne şi oase şi nu virtuali. Ne jucam în curţile infecte ale blocurilor, jucam cărţi în intrarea scărilor, ne jucam precum hoţii şi jandarmii, aveam armate întregi de soldăţei şi tancuri din plastic – pe care cine

putea le primea din vest – cu care purtam adevărate războaie prin iarba pîrlită a curţii de la bloc. Sau pe bloc organizam campionate de fotbal cu nasturi. Şi eram fericiţi! Pînă se lăsa seara şi mama ne chema înăuntru.

Cum explicaţi succesul de care s-au bucurat cărţile dumneavoastră (mărturie stau nu doar numeroasele premii şi distincţii primite, ci şi reeditarea Zairei)?

Este un succes relativ, cifrele de vînzare în spaţiul german – pînă la Zaira – nu au fost foarte mari. Iar pînă şi acum, la 10 ani după publicarea romanului meu de debut, nu sînt prea cunoscut în spaţiul german. Deci lucrurile sînt mult mai complexe decît par, văzute din provincia europeană chemată România, unde deja vînzări de 2500 de cărţi sînt un succes. Ceea ce chemaţi succes se datorează calităţii, clar. Sînt cărţi care cuceresc, care sînt sincere, au un ritm propriu, imagini şi poveşti inedite. Cititorii simt simpatie pentru personajul principal şi regăsesc probabil forţa primordială a naraţiunii: aceea de a spune o poveste, puternic şi genuin.

Ce dificultăţi aţi întîmpinat în scrierea Zairei, avînd în vedere faptul că punctul de plecare îl constituie povestea reală a moşieresei de la Strehaia? Nu v-a fost nici un moment teamă că lumea s-ar putea să nu înţeleagă ficţionalizarea realităţii?

Teamă? Romanele nu se scriu cu teamă ci cu curaj, cu naivitatea cutezătorului, care vrea să descopere o nouă Americă. Închipuiţi-vă ce ar fi însemnat să-mi fie teamă de la începutul drumului. Nu m-aş mai fi clintit din loc. Lumea nu o

Foto: Nicoleta Munteanu

116

ALECART

INTERVIU cunoaşte pe adevărata Zaira, cei mai puţini o fac, deci nici nu pot compara adevărata şi „falsa” Zaira, ea nefiind un personaj istoric. Cititorii nu pot decît să se refere la structura şi logica în sine a cărţii, restul sînt criterii externe, care nu au nimic de a face cu literatura. Dacă textul are credibilitate, Zaira mea este la fel de reală ca şi aceea adevărată. Dar, într-adevăr, întrebarea este relevantă: la Bucureşti am purtat o discuţie cu un regizor de film, pentru a porni împreună la drum şi a scoate o carte şi apoi un film despre un personaj istoric românesc, cunoscut de toţi. Acolo riscurile sînt mult mai mari, libertatea artistică de a transforma materialul biografic mai redusă. Acesta însă va fi criteriul principal, dacă voi accepta sau nu: cîtă libertate am pentru a reinventa povestea.

Cum vă raportaţi la critica literară? Vă influenţează anumite comentarii deciziile estetice şi narative ulterioare?

Nu doresc să răspund la această întrebare, este prea intimă. Mersi.

"Criticii literari nu au făurit niciodată lumi noi, nu au adăugat lumii un colţuleţ imaginar, frumos şi nou. Ei, adică cei mai neîndemînatici dintre ei, fac din literatură un cadavru, pentru ca apoi să o disece."

Preferaţi ca romanele dumneavoastră să fie bine primite de critica literară sau să aibă succes la public? În zilele noastre, credeţi că un scriitor poate supravieţui fără un succes imediat (şi avem în vedere faptul că nume mari, precum Joyce sau Kafka, nu l-au cunoscut)?

Numai cine nu scrie profesionist şi are un unic raport cu cartea numai prin librăria unde o cumpără, fără să fie părtaş la naşterea ei, la suferinţa de a o aduce pe lume şi a o împinge spre lume, poate crea diferenţe între critica literară, succes şi glorie eternă. Nu este nimic eroic în a trebui să trăieşti din joburi prost plătite pentru că nu eşti citit, sau recenzat în ziare, sau vîndut. Iar exemplele date sînt excepţii absolute. În general mor şi rămîn necunoscuţi pentru totdeauna mult mai mulţi poeţi decît aceia care mor, dar sînt descoperiţi mai tîrziu. Acestea sînt mituri şi ar fi foarte ieftin pentru un scriitor să se amăgească cu astfel de formule. Puţin şi ca biserica, care te asigură că chiar dacă ai trăit rău, după moarte vei fi răsplătit. Nu, poate nu vei fi răsplătit niciodată, iar acel idiot de critic literar, care prin reacţia lui regîndită, necioplită, oarbă ţi-a împiedicat drumul spre public, merită palme.

Criticii literari nu au făurit niciodată lumi noi, nu au adăugat lumii un colţuleţ imaginar, frumos şi nou. Ei, adică cei mai neîndemînatici dintre ei, fac din literatură un cadavru, pentru ca apoi să o disece. Dar cititul este mai întîi un act de sinteză, textul se simte ca un întreg şi tot ca în întreg te pătrunde. Ei însă îl întind pe masa de vivisecţie şi îi trag pielea de pe el. Brrr, ce meserie urîtă! Cei mai buni dintre ei însă au rămas ceea ce am putea fi noi toţi: umili şi curioşi cititori în faţa unui cosmos, care se deschide în faţa lor.

Din păcate în ziua de azi, calitatea nu se mai impune neapărat, ci marketingul puternic al unei edituri poate impune orice gen de carte, cum iată a făcut şi Poliromul cu Zaira. Critica literară îşi are locul ei în această maşină de marketing, un rol din ce în ce mai slab, dar un loc important.

,,Într-o lume virtuală, a marketingului şi businessului, a publicităţii penetrante, singura revoluţie pe care o mai putem face, dincolo de utopii ideologice, este aceea de a ne înfrumuseţa pe noi înşine." maşină de marketing, un rol din ce în ce mai slab, dar un loc important. Într-un interviu acordat pentru revista Timpul, am descoperit o frumoasă definiţie a omului şi scriitorului Cătălin Dorian Florescu:„Eu sînt un vînător al frumosului şi sînt întotdeauna pregătit să-l întîmpin şi să mi-l fac prieten”. Cum se explică această valorizare a frumosului într-un context în care istoria a anulat aproape complet frumuseţea?

Istoria nu sîntem noi, oamenii concreţi. Pentru istorie,aceea cu i mare, nu sîntem decît nişte neînsemnaţi, dar pentru noi înşine şi pentru cei din jurul nostru avem o mare importanţă. Şi pe acesta o putem asuma pe deplin, decît dacă trăim responsabil. Şi ce altă alegere am putea face, pentru a trăi viaţa responsabil, dacă nu aceea de a căuta frumuseţea? Orice om normal, care nu s-a brutalizat şi alienat, ştie că numai prin ea poate supravieţui spiritual. Ce este frumuseţea pentru fiecare dintre noi, asta rămîne o alegere individuală. Dar nu avem nici o altă şansă de a ne trăi viaţa din plin, decît dacă ne punem în mişcare şi o căutăm. Fără să uităm că de fapt ea este cam tot timpul aici… Într-o lume virtuală, a marketingului şi businessului, a publicităţii penetrante, singura revoluţie pe care o mai putem face, dincolo de utopii ideologice, este aceea de a ne înfrumuseţa pe noi înşine.

Credeţi că aţi putea scrie în limba română?

Probabil, dar după un timp de acomodare de cîţiva ani. Căci ar trebui să trăiesc din nou în ţară, să reîncep să o ascult în forma ei cea mai vie şi actuală, să-i simt subtilităţile, nuanţele, ritmul etc. Iar apoi ar trebui să îmi devină o necesitate, ca să mă exprim cu ajutorul ei, ceea ce nu este la ora actuală. A scrie înseamnă a intra în lume şi poarta la care bat atunci cînd scriu pentru mine este una germană. Pentru că scrisul are loc plecînd de la actualitatea imediată a trăirii şi al raportării cu lumea externă, lucruri care la mine sînt germane.

Ce nume din literatura română rămîn în literatura universală?

Nu ştiu, pentru că nu o cunosc.

V-aţi format în Elveţia, scrieţi în limba germană, sînteţi considerat scriitor elveţian de origine română. Datoraţi totuşi ceva culturii române?

Totul: imaginaţia bogată, poveştile inedite, dramaticitatea şi umorul meu. 15 ani de copilărie comunistă. Primele iubiri, minciuni, prietenii. Limba maternă. Totul şi chiar mai mult.

Au consemnat: Anna BĂRBULESCU şi prof. Nicoleta MUNTEANU

ALECART

117

REVISTA REVISTELOR

SPRE

Lumină, Performanţă, Mai Mult

evista Colegiului Național spune deja destule, dar voi încerca să mâzgâlesc niște idei pe suprafața acestui glob de sticlă.

Pornind cu un start favorabil, trebuie să recunosc rezultatul, care promite multe. Întocmai ca ApoGeul, motto-ul lor e același: să-și propună mai mult decât ar putea realiza. Joel Hawes spunea așa:„Ţintește soarele și s-ar putea să nu-l ajungi, dar săgeata ta va zbura mai sus decât dacă ai fi țintit un obiect aflat la nivelul tău”. Şi se pretează perfect. Revista Colegiului Național nu a frapat deloc, și asta nu pentru că e o revistă cuminte, în linia publicaţiei Colegiului„Mihai Eminescu”, ci pentru că am avut aceste expectanțe încă de când am auzit de reluarea activității ei.

Am trăit acelaşi sentiment din primul moment în care am răsfoit Spre lumină. Începând cu o concepție grafică impresionantă, pentru că aspectul acesta îți sare în ochi prima dată, felicităm revista Colegiului partener, şi anume Alecart! O apariţie care promite, sperăm noi, să își întreacă primul număr, căci așteptările culturale din partea unui astfel de colegiu sunt mai mari în comparație cu un alt liceu mai slab cotat.

Avântul de care au avut parte e unul primăvăratec. Rubrica Adolescentia este întru-totul edificatoare întregului val redacțional. Canoanele, „Jurnale de fete cuminți” (Maria Cojocaru, XC), „Conformism”-ul Radianei Arghiropol, XB, eleva„captivă în bibliotecă”, și multe alte exemple, par a fi în ton cu pastelatul anotimp. Deranjul aparent însă nu este deloc pregnant printre paginile revistei. Un colegiu de statura celui despre care vorbim –cel puțin reputația sa e pe bună dreptate- nu ar fi putut debuta cu o serie de critici afectate asupra atitudinii colegiilor aferente. Asta nu i-a împiedicat însă să-și exprime nemulțumirea pentu tentațiile exterioare ale adolescentului, cum le consideră ei, și dau spre exemplu

R

118

ALECART

Weed Shopul.

Performanța ține de conduită. Dieta abstinenței de la aparent delicioasa incultură și de la bolnăviciosul viciul al statului„pur și simplu”( sau cum le place unora, motivația „de aia”) a încurajat colectivul primului număr publicat să promoveze imaginea unor elevi ocupați cu ceea ce trebuie. Cărțile, Viața școlii, Olimpicii și olimpiadele precum și programele de limbă extrașcolare formează un tot al reminescenței organizării lor. Seriozitatea de care a dat dovadă acest prim număr inspiră dacă nu aplauze, măcar recunoștință pentru un modus vivendi demn de apreciat, la nivel de Colegiu.

Tradiția a fost tema primului număr. Datând din 1903, e firească o mândrie etalată atât prin eseuri și compoziții, cât și prin fotografii și desen.„Lumina” titlului joacă un rol extrem de important. Este descrisă de Roxana Şoica (XB) și poate, aluziv, și de Radiana Arghilopol (aceeași clasă) în poezia Înălțare. Oricare ar fi definiția acordată acestei „lumini”, eu sunt mai mult ca sigură că, în aces caz, accentul cade pe primul cuvânt, și anume „SPRE”. Abstractizarea de care se bucură acest fenomen fizic îl face mai inaccesibil decât „spre”-ul care îl precede. „Spre”-ul este ceva realizabil. Denotă o țintă și o finalitate; bineînțeles, a standardului calității și nu a numerelor publicate. Un „spre” ce nu este atins niciodată înseamnă, de fapt, ridicarea standardului de care vorbea Joel Hawes. La urma urmelor, să înțelegem că intenția este cea pe care o apreciez aici, e „spre”-ul, de vreme ce lumina e o valoare relativă. Revista Colegiului Național este un „Spre performanță”, în mod cert, ce merită luat ca exemplu.

Astrid Băgireanu, clasa aX-a, “Băncilă”

REVISTA REVISTELOR

„Încurajând,

determini succesul!” u, nu este vorba despre vreun motto preluat de pe panourile electorale, ci despre îndemnul reviste Galleria a Liceului Teoretic „Vasile Alecsandri”din Iaşi. Un manual pentru o gama variată de cititori, Galleria alecsandriştilor cuprinde o serie de eseuri pe teme variate (de la şcoală la hobby-uri, de la anectode până la adevărate probleme de factură nouă, încă „proaspete”, neîndeajuns de mediatizate), interviuri cu oameni de seamă, ce aduc noutăţi nu doar în materie de sprijin didactic, totul într-o notă relaxantă, aproape umoristică, lipsite de vechile constrângeri ale fostelor reviste şcolare de la liceele de seamă ale „oraşului celor şapte coline” (trebuie să ne amintim şi de ele..doar ele au pus baza a ceea ce e azi, nu?).

N

Sprijiniţi (şi asta denot din conţinutul revistei) de un colectiv de profesori, cei care au „ridicat” această revistă la standarde acceptabile, au, întradevăr, stofă de redactori (şi spun asta fără să fiu linguşitoare).În Galleria semestrială descopăr dăruinţa fiecăruia dintre cei ce formează„staff-ul”de a duce la bun sfârşit un interviu, de a căuta să atingă subiecte nu doar de interes social, care să sensibilizeze publicul, sprijinind o cauză nobilă acolo unde este cu adevărat nevoie; ba mai mult, faptul că îi instigă şi pe cei din jur la astfel de acţiuni caritabile (cum este, spre exemplu, acţiunea organizată de fundaţia„Alături de voi” din decembrie, 2009) . „Alecsandri-ul” însă nu surprinde doar astfel de teme serioase în Galleria sa. Totul se contrabalansează cu bancuri , glume, atât din partea elevilor cât şi din partea absolvenţilor, totul beneficiid de o nota mult mai destinsă (şi să nu credeţi că ştiinţele exacte nu au parte de acelaşi “tratament”!). Rezultatul ar fi următorul: motivarea celor din jur să ia parte la astfel de evenimente, pentru că e clar că şcoala a scăpat de mult de eticheta grea şi respingătoare cu care s-a confruntat, din păcate, atâta timp.

Al 3-lea număr al Galleriei arată că şansele de a studia la un liceu sau o universitate din afară sunt mari, iar astfel de schimburi de experienţă sunt din ce în ce mai la îndemână - mi-am spart, cu alte cuvinte, graniţele citind aceste articole.

Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt tocmai încuiată din acest punct de vedere însă patosul cu care s-a povestit despre liceele şi facultăţile din afară, facilităţile şi oferta atrăgătoare puse într-o notă personală mă determină să le urmez exemplul fără să mă gândesc de doua ori. Serios!

Dar lăsând la o parte părţile “lăudabile”, ca orice revistă amatoare Galleria are şi părţi mai puţin favorabile, care sper să fie rezolvate în viitor – în fond , nu e necesară o falsă laudă daca vrei ca lucurile pe care le faci să fie înbunătăţite, nu-i aşa? Tehnoredactarea are din păcate un mare minus şi, pentru mine, un semn de întrebare bun bazat. Încadrările în pagină, textul haotic în “colţuri” aşezat şi-au pierdut de multă vreme valoarea ! Este clar că se apreciază limpezimea paginii ca textul, aşadar, să fie mult mai uşor de perceput. Fundalul paginii de altfel iese din calcul la o revistă pentru care, în fond, imaginile au rolul mai mult de a susţine

conţinutul (ca să înţelegeţi, e ca şi regula din teatru, în care textul e un pretext de joc). Povestioarele pe fundal alb-albastru, cu imagini cam superficial alese amintesc de primele proiecte la TIC (informatică, mai pe româneşte) , când ni se spunea să tehnoredactăm o compunere despre toamnă in Word , cu o poză cu codrul arămiu pe fundal. Conţinutul şchiopătează şi el…Poezioarele despre cum noi ne iubim bunicii , mămicile şi tăticii sunt drăguţe , pe de-o parte, însă din cu totul alt film faţă de restul textelor.

Literatură sau nu, Galleria nu este în nici un caz de condamnat. Dar , dacă e sa luăm în considerare motto-ul menţionat la început, aş adăuga şi un terment similar cu“sfătuind”(nu găsesc un cuvânt“mai aşa”care să sune mai frumos şi, de ce nu, profesional) pentru sporirea succesului acestei reviste. Repetitio mater studiorum est. Părerea mea!

Alexandra ADAM, clasa aXI-a, “Băncilă”

ALECART

119

REVISTA REVISTELOR

Lansarea revistei

ALECART

e am apreciat cel mai mult la această revistă este sinceritatea elevilor care au scris articolele şi au realizat grafica în condiţiile în care cenzura profesorilor este inexistentă. Cred că este destul de greu pentru un colectiv de redacţie format numai din elevi să cenzureze sau nu un anumit articol.

C

Se naşte mereu întrebarea „Ce vor zice profesorii?”. Dacă unul din ei se simte ofensat, dacă unul se regăseşte ca şi conduită în articol? În cele din urmă, chiar şi părinţii ar putea să nu fie de acord cu articolul scris de propriul copil. Cum a reuşit o astfel de revistă, de altfel premiată la nivel naţional, să împace toate acestea? N-a reuşit. Este o revistă ce-şi propune să fie sinceră cu cititorii, să fie incisivă şi, în acelaşi timp, să păstreze mereu decenţa şi bunul simţ. Cu toate acestea, număr de număr există cel puţin un profesor ofensat, altul care vrea chiar pedepsirea elevilor şi profesorilor coordonatori. Poate ne aducem aminte de Academia Caţavencu pe când scotea reviste elaborate de elevii din cele mai prestigioase licee din ţară. Şi acolo elevii se temeau de răspunsul violent al direcţiunii sau al unor profesori. De unde vine această frică?

Am observat că toate articolele care au ca subiect principal sau secundar profesorii din şcoli nu au caracterul incisiv de pamflet, cel mult putem spune de glume de bun gust cu un caracter realist. De unde vine furia asta a profesorilor şi, în general, a multor oameni atinşi de pana, inofensivă de altfel, a unui autor de articol?

Am găsit ceva răspunsuri pe care le-aş enumera: 1. Sunt oameni care se simt lezaţi când sunt caricaturizaţi sau când rezultatul muncii lor este analizat critic. Astfel de oameni cred că orice critică sau afirmaţie pertinentă este un atac direct şi ireconciliabil la propria persoană. Au o imagine atât de bună despre sine şi despre activitatea întreprinsă, încât nu este loc de schimbare.

2. Eu sunt coleg cu tine, domnule profesor coordonator. Cum permiţi unor elevi să scrie aşa ceva despre munca mea? Doar suntem amândoi profesori! Unde este colegialitatea?

3. Chiar dacă ar fi aşa cum se scrie în revistă, chiar trebuie să ştie toată lumea? M-ai desfinţat cu totul...Bine că m-ai găsit pe mine. De mâine nu mai suntem prieteni.

4. Ce am realizat pentru elevii din clasa mea este extraordinar. Am făcut mari eforturi. Este firesc să fie şi voci care să nu fie de acord cu ceea ce fac. Nu pot mulţumi pe toată lumea.

5. Crezi că vei reuşi să schimbi sistemul? Poţi să latri cât vrei, tot voi face ce vreau eu.

Iată numai câteva din atitudinile unor oameni lezaţi de un drept al omului, dreptul la libera exprimare, o exprimare care nu încalcă cu nimic legile ţării.

Pentru a nu ne simţi lezaţi de critica altora ar trebui să ne schimbăm mentalitatea (prin educaţie, evident) şi să acceptăm că: 1. Nu suntem persoane ideale şi de aceea putem accepta criticile celorlalţi (un atac la persoană fără acoperire în realitate nu este totuşi acceptabil) 2. Tot ceea ce creăm este supus greşelii şi este perfectibil.

3. Prostia este„încremenire în tipar” 120

ALECART

4. Trebuie să ne asumăm greşeala dacă tot am greşit.

5. Între orgoliu şi omenie e de preferat omenia.

După ce am dat astfel de sfaturi, stau şi mă întreb ce este mai uşor: să critici o persoană sau să încerci s-o îndrepţi? De unde ştii că părerile tale critice şi chiar dorinţa ta de a îndrepta o persoană sau o stare de fapt are consecinţe cu adevărat pozitive în viitor?

PROF. Marian ANTON