Revista ARTe

Revistă de arte și culturi

Interviu Norzeatic

„Doi dintre noi”

Compania de teatru Passe-Partout Dan Puric

ISSN 2068-2867

CUPRINS ARTE 14 Echipa ARTe Echipa editorială Redactori

Corector

Sebastian Barac redactor șef

Angela Grigore

Anca Brânzaș

Layout

Ioana Baciu Iulia Bianca

Voicu Rob

Silvana Dulamă Mihaella Ion Mihaela Tivdă Elena Ștefan Adriana Vîlcu Iuliana Raluca Nicola

Redacția nu își asumă răspunderea asupra conținutului articlolelor publicate, semnatarii acestora fiind unicii răspunzători celor afirmate. Articolele nu pot fi reproduse fără a obține în prealabil accordul redacției și a autorului

ARTA

teatru

Iubirea și Creația..................................................8

De Dragobete vom fi „Doi dintre noi”........16

Reflecții în oglindă..............................................9 Liber la mâncare, pardon la artă.................10

8 muzica Mindblow.............................................................24 Interviu Norzeatic..............................................26

16 film Steampunk anime............................................32 The Mistress of Spices.....................................35

24 literatura Povești din strada BROCA..............................40

32 FOTO Povești din strada BROCA..............................44

Editorial Și iată că a apărut si numărul XIV al revistei, puțin mai târziu decât ne-am fi dorit, ce-i drept, dar fie așa decât deloc. Nu am reușit s-o realizam de Dragobete așa cum ne propusesem inițial, dar apare in luna lui Mărțișor, prilej cu care le urez doamnelor si domnișoarelor “La multi ani!” și le doresc sa aibă parte de iubire și ințelegere și poate de o primavară mai frumoasă decât iarna din care tocmai am ieșit, calendaristic cel puțin. Personal, am găsit din totdeauna puțin cam stresante aceste prime zile de primăvară, dincolo de aspectele legate de acordarea organismului la vibrația anotimpului, abia refacut psihic și spiritual după sărbătorile angoasante ale iernii, trebuie sa țin piept fenomenului tarabagist, care este prilejuit de această perioadă cu enorm potențial mercantil, acaparând trotuarele si buzunarele cu kitsch-oasele mărțișoare “treeei le zece leeei”. Ca să nu deturnez și mai mult publicația de la domeniul de activitate m-aș rezuma la a trece in revistă cateva dintre evenimentele majore ale anului, la care sper din tot sufletul sa pot ajunge, gând pe care vi-l transmit si vouă.

Nu ratați, așadar, Mark Knopfler, cunoscutul chitarist Dire Straits, pe data de 25 aprilie la Sala Palatului. Apoi avem placerea de a revedea legendara trupă britanică, Depeche Mode, care revine pentru a doua oară in România pe data de 15 mai la Arenele Romane. Nu lipsesc nici festivalurile cu care ne-am obișnuit în ultimii ani: B’estfest Summer Camp(5-7 iulie, comuna Tunari) , Rock the City(27-28 iulie, unde headliner a fost deja anunțat Rammstein) și OST Fest(7-9 iunie) unde îl veți putea vedea pe legendarul King Diamond. Cirque du Soleil revine la București cu un spectacol intitulat „Alegria” in toamnă – pot să vă mărturisesc ca am avut plăcerea sa văd precedenta reprezentație și că a meritat din plin. Anul 2013 înseamna și o nouă ediție a festivalului George Enescu(1-28 septembrie) la care și-a anunțat inedita prezență actorul John Malkovich cu proiectul “The Infernal Comedy: Confessions of a serial killer”. Am păstrat pentru final evenimentul pe care îl consider cel mai de seamă și de neratat. Pe data de 28 august, Piața Constituției, Roger Waters prezintă “The Wall”, super-producție inspirata de unul dintre cele mai emblematice albume din istoria muzicii. Show-ul pus in scena de membrul fondator al uneia dintre cele mai apreciate formații din istoria muzicii rock, Pink Floyd, este o combinație de muzică live, proiecții grandioase, efecte si decoruri impresionante, toate reunite pe o scenă construită în conceptual celebrului “The Wall”.

Sebastian Barac 5

Iubirea

şi

Creaţia

Creaţia, asemeni iubirii, cere sacrificiu, devotament şi cunoaştere de sine. În ce măsură iubirea poate încuraja activitatea artistică, am încercat să aflu de la Anca Badea, o tânară pictoriţă clujeană, studentă la Universitatea de Artă şi Design din Cluj, în anul II de doctorat. 1. De ce crezi că iubirea îi inspiră pe atâţia artişti? spus, conţine întotdeauna un mesaj. Nu consider că acesta trebuie să fie Consider că iubirea neapărat catalogat ca reprezintă rostul şi fiind pozitiv sau negîncununarea oricărei ativ. vieţi, că rotunjeşte şi justifică totul. Există 4. Ai fost inspirată în variate abordări ale arta ta de alţi artişti? acestei teme, în diverse planuri, filosofÎmi place abordarea ic, religios, mitologic, din picturile lui Erich literar, artistic în conFischl, în care precordanţă cu epocile domină teatralitatea, respective. Au existat personajele din picepoci corporaliste, ce turile sale par a-şi trăi aduceau în prim plan vieţile în paralel şi nu carnalitatea, în timp ce altele au considerat fizicul împreună, există o anumită notă de indiferenţă faţă oglinda sufletului, punându-l în evidenţă pe acesta. de celălalt. Lucrările sale accentuează criza societăţii În opinia mea, acestă temă reprezintă o fascinaţie postmoderne, prin asemănarea relaţilor dintre perpentru artişti prin doza de mister pe care o implică, sonaje cu cele dintre nişte roboţi sau obiecte şi, deşi prin raportarea sa la eternitate şi transcedentalitate omul se află mereu într-o continuă căutare a apropşi totodată şi prin seria sentimentelor pe care le ierii de ceilalţi, fiecare rămâne singur, incapabil de naşte, de la împlinire, bucurie, la suferinţă şi deziluz- a-şi depăşi izolarea umană. O alta abordare intereie. santă mi se pare cea din picturile lui John Currin, ce realizează un portret ciudat al moravurilor contem2. Crezi că iubirea pentru tine este creativă sau din con- porane. tră, poţi să te manifeşti artistic doar atunci când faci o pauză, distanţându-te de obiectul iubirii? Implicare to- 5. Ce definiţie ai da iubirii? tală sau detaşare? Iubirea, alături de moarte, vise, credinţă şi artă, Pentru mine iubirea este creativă şi presupune im- reprezintă un refugiu al omului în faţa alienării, plicare totală. nefericirii şi cruzimii existenţei istorice. Consider că nicio iubire din această lume nu poate fi absolută, 3. Crezi că arta trebuie să aiba un mesaj pozitiv? niciuna nu te poate face absolut fericit şi nici nu poate dura o eternitate. Astfel părem a fi sortiţi la o Materialitatea artei deschide inimi atunci când me- continuă căutare a unor iluzii, a unor vise, încercand sajul pe care ea îl transmite este unul fecund, pozi- să aflăm în spatele fiecărui obiect real un obiect imtiv. Arta trebuie să conţină un mesaj, sau mai bine aginar.

de Anca Brânzaș

Reflecţii în oglindă Ziua de 24 februarie este ziua în care privim mai de aproape iubirea, ziua în care ne deschidem sufletele, ziua în care primim şi dăruim. Rafturile inimilor noastre vor fi pline cu explozii de emoţii intense , cântece şi bucurii. Dar mâine ce vom avea? Poate vom simţi o lipsă de ,, noi” , un fior de dor, promisiunea unor nopţi de amor si poate frica.. Acea teamă de schimbare, de consumare, de terminare şi singurătate. Atunci cand ,,arderea’’ s-a încheiat si cercurile s-au completat și nu mai sunt bariere de trecut, răspunsuri de găsit, obstacole de cucerit, provocări de depășit, ea, persoana iubită, va deveni…fosta iubită. Paharul sufletelor noastre va fi din nou gol, radarul inimilor va fi din nou în cercetare, în căutare a unui bun de mare valoare. (Căutare ce se face de obicei la mare depărtare). Vom căuta un pahar nou, plin de candoare. Dar dacă primul are foarte multă culoare și noi nu i-am văzut decât vag umbra lui sub soare? Dacă nu i-am înțeles esența, nu i-am cunoscut prezența, si i-am gustat doar concupiscența? Poate ne-am izolat in 2 de ,,noi’’, pentru a ne proteja de ..ploi. Astfel, oprind stropii iubirii, deturnând calea fericirii și evitând obstacolele devenirii. Poate ne-am temut de ,,noi’’ ca să nu ne înecăm în…ploi evadând din închisoare în grabă. Fără răbdare, fără schimbare, fără , fără mirare. Poate am depasit prezența, pentru a ne reînnoi concupiscența. Poate am fugit din noi, în malul –noroi, pentru a trai in 2. În neoane de culori. fără flori și fără vise, fără mâini calde întinse. Fără zâmbete și ploi în contact cu amândoi. Poate am căutat valori, în reflexii de culori, pe străzile fără de nori, prăfuindu-ne în toi. Poate am fi găsit valoarea, ascunsă în noi, culoarea, parfumându-ne mirarea și descifrându-ne candoarea. Cred că am fi găsit culori, și cântece și flori- mirări în inimi de șantier. Construindu-ne valoarea și onorându-ne lucrarea.

de Elena Ștefan 9

Liber la mâncare

Proiectul „Free” a lui Rirkrit Tiravanija

la artă

pardon

A fi spectator nu înseamnă a avea o condiţie pasivă pe care trebuie să o transformăm în una activă, aceasta este starea noastră normală, deoarece de cele mai multe ori suntem ignoraţi aproape totalmente în procesul realizării operei. Câţiva artişti au încercat totuşi să aducă spectatorul emancipat în procesul creării efective a lucrării, încercări ce au dorit să realizeze o nouă legătură între artist, lucrarea de artă şi public, după ce, finalul artei a fost definit odată începând cu apariţia pop-artului şi a cutiilor Brillo, realizate de Andy Warhol. Rirkrit Tiravanija a realizat proiectul Untitled (Free) iniţial în anul 1992, ulterior în 2007 în Galeria de Artă new yorkeză 303 spaţii liant între artist-lucrarea de artă- public. El a re-creat spaţiile familiare indivizilor, bucătării, sufragerii, cafenele în care aceștia au devenit nişte străini nerăbdători să descopere lucrarea ce refuză să li se prezinte direct. Artistul devine bucătarul ce oferea mâncare thailandeză, o persoană din cotidianul spectatorului emancipat. Artistul de origine thailandeză stabilit în America încearcă să transpună într-o oarecare măsură privitorul în lumea sa imaginată, dar în acelaşi timp nu-i dezvăluie nimic clar despre această invitaţie. Este încercarea lui Rikrit de a face sesizabilă arta contemporană individului atacat de imagini, devenit imun la creaţiile de artă. Publicul devine un personaj pentru ideea de lucrare propusă de artist, indivizii se mişcă în lumea pe care performer-ul le-o dezvăluie: cadre familiare, sufragerii, bucătării, cafenele în care arta îşi poate face simţită prezenţa astfel încât ceea ce se întâmplă în artă se poate întâmpla şi în viaţa cotidiană. Totul a devenit vizibil după sfârşitul artei, publicul are acces la procesul creaţiei devine partenerul artistului în performance-uri, dar această vizibilitate sporeşte incapacitatea privitorului de a aplica judecăţi de gust corecte asupra unor opere cu subiecte diferite sau asemenea, deoarece nu mai este obiectiv, este parte integrantă a spectacolului, cât şi imposibilitatea de a pătrunde complet în lumea creatorului.

de Mihaella Ion

Dezerotizarea corpului în arta contemporană Corpul fragmentat între incertitudine şi abstractizare

Întâlnirea cu o imagine de artă stă sub sem- le feministe în anii 70 pentru a desfiinţa conceptele nul a ceea ce Sigmund Freud numea l’inquiétante totalitariste de rasă sau gen. Pentru artista cehă Veétrangeté, sentiment definit ca o reacţie primară pe ronika Bromova, corpul devine o metaforă pentru sentimentul de dezrădăcinare culturală. Performance-ul acesteia, Zemzoo s-a născut din empatia artistei pentru urşii polari din grădina zoologică din Central Park din New York, empatie exacerbată de propria sa dezrădăcinare culturală. Înfăşurându-şi corpul în bandă adezivă transparentă şi pozând în faţa unei suprafeţe care reflectă lumina, Bromova a pornit de la un nud tradiţional, realizând un altfel de nud, diform prin care şi-a exprimat acest sentiment de înstrăinare şi fragmentare. Aceste imagini decupate din performance-ul ei conferã inevitabil privitorului acelaşi sentiment de bizaritate neliniştitoare pe care îl simţim în faţa corpului care o avem atunci când suntem confruntaţi în mod fragmentat, modificat până la abstractizare pentru neaşteptat cu ceva cu care nu ne-am mai întâlnit a deveni purtătorul unui mesaj politic cu evidente până atunci. Această nelinişte se poate manifesta semnificaţii personale pentru artista care-şi transatunci când suntem puşi în relaţie cu un corp diferit, formă corpul într-un teritoriu de explorat, pecete a întâlnire care produce reacţii care pot trece de la sta- trăirilor sale interioare. diul de surpriză sau stupefacţie, la angoasă sau chiar Dorota Sadovska în proiectul ei Corporalities dezgust. prezintă o serie de imagini în care sânii sunt trataţi Corpul în arta contemporană este un subiect ca simple materii sculpturale, artista anulând orice care a luat o amploare deconcertantă. Nu există dimensiune sexuală, evocând în schimb un soi de formă de artă în care corpul să nu fie implicat: fie necesitate de ordin medical de a-i examina ea însăşi. că suntem angajaţi într-un proces de creaţie, fie că Corpul privit ajunge să-şi piardă orice identitate, suntem spectatori, arta introduce neapărat o întâl- sunt anulate orice trimiteri la viaţa sa emoţională, la nire de ordin fizic. Confruntarea directă cu un corp posibilele naraţiuni legate de identitatea corpului, diferit a fost unul din mijloacele utilizate de artiste- imaginile devenind un soi de reflectare a stranietăţii

fragmentului rupt de întreg şi supus unei manipulări exterioare, până la abstractizarea formelor. În A time to love, o serie de fotografii fãcute într-un cămin din New Delhi pentru femei şi copii seropozitivi, Sunil Gupta foloseşte şi ea fragmentarea corpului pentru a evoca un mod de viaţă clandestin, dar şi pentru a ascunde identitãţile modelelor sale. Fără a le arunca pe aceste femei în tăişul unor priviri susceptibile de a se hrăni cu suferinţa lor, Gupta le arată într-o stare confortabilă, în mediul lor cotidian. C o r pul ecorşat al lui Berlinde de Bruyckere pare a fi pătruns de un sentiment de culp a b i l i t ate, de respingere sau de mânie. Figurile sale umane sau animale, sunt lipsite de chip sau acesta este ascuns, singurele mişcări şi contorsionări ale corpului indică suferinţa. Seria de sculpturi şi de desene intitulată Schmerzensmann (Om de durere) tratează exact imaginea corpului suferind, în ciuda faptului că flagelarea şi mutilarea par a fi suportate cu graţie şi resemnare. Suprafeţele au fost artificial patinate, fãcând referire la atrocitãţile trecute şi care nasc în privitor acel sentiment de inguiétante étrangeté, mult mai subtil decât un eventual impact pe care l-ar

putea impune vederea unor plăgi însângerate. Yayoi Kusama se înscrie prin preocupările pentru corp şi incertitudinile sale în aceeaşi galerie de artişti pe care am evocat-o până acum. Ca şi Eva Hesse şi Louise Bourgeois, Yayoi Kusama face parte dintr-o generaţie de sculptori care folosesc obiectele ca materiale noi pentru a investi într-un mod aparte spaţiul şi raportul acestuia cu corpul. Tocmai acest joc serios cu materialele şi tehnicile până atunci considerate secundare, acest imens impact senzorial care se naşte din convergenţa vizualului cu tactilul, face ca spectatorul să plonjeze într-un univers visceral, în care materialul este efemer, perfect ales pentru moliciunea sa, pentru transparenţa sa parţială, pentru puterea sa expresivă. Obiectul artistic devine un fel de fragment corporal care impresionează prin forţa sa mai degrabã organică, decât prin sexualitatea sa, un resort al incertitudinii corpului feminin care devine narativ în momentul naşterii sale. Pentru mine cea mai concretă imagine a acestei tensiuni dintre abstracţie şi figurare rezidă în lucrarea sa Flower Bed a cărei formă (nici corp, nici formă abstractă) vehiculeazã emoţii puternice pe care fiecare individ-spectator le resimte diferit

dar cu care poate ematiza prin însăşi faptul că atât artista cât şi privitorul se raportează la un referent comun-corpul. Lucrările lui Jenny Saville surprind deasemenea corpuri dezerotizate ce degajă un soi de forţă dar şi vulnerabilitate, corpuri reci, lipsite de viaţă într-o lumină ce evocă atmosfera sinistră a unei măcelării. Ele devin anatomii grafice, imperfecte, ne pot dezgusta, sau ne pot emoţiona, rănindu-ne chiar. Carnea este omniprezentã în lucrările ei, opulentă şi monstruoasă, ea are aspectul unei materii greoaie, pielea întinsã de grăsime dând naştere unor forme inedite ale corpului. Picturile ei cu un vădit accent feminist, ne arată contradicţiile unei societăţi

masculine şi iconofilã care adorã formele feminine, oferind privitorului spectacolul contrar imaginii idealizate a feminităţii. Am încercat să trec în revistă şi să analizez motivele pentru care aceşti artişti în confruntarea lor cu corpul îi dau acestuia un sens individual dar care devine într-o oarecare măsură colectiv doar pentru că aceştia operează cu un referent comun : corpul. Astfel corpul devine un teritoriu de explorat, o halucinaţie fascinantă şi înspăimântătoare în acelaşi timp prin tot acest cumul de senzaţii pe care ţi-l poate oferi ca artist, ca spectator, ca fiinţă ce posedã un corp, ca observator al propriului corp.

de Adriana Vîlcu 13

TeA 14

TRU 15

De Dragobete vom fi „Doi dintre noi”

În luna februarie, totul se învârte în jurul cuvântului dragoste. Multe inimioare, mulți trandafiri roșii. Mă întreb totuși de ce. Dragostea trebuie sărbătorită în fiecare lună din an. Asta ne învață Ana și Paul, actori ai Companiei Passe Partout/Dan Puric. De 5 ani, ei le vorbesc oamenilor despre iubire, entuziasm, fluturi

în stomac, lacrimi. Piesa lor, „Doi dintre noi”, a făcut înconjurul lumii și a participat la festivaluri de teatru din Macedonia, Belarus, Finlanda, Germania, Portugalia, Ungaria, Spania, Austria, Cehia. În Rusia au luat premiu pentru cel mai bun spectacol, în Serbia au primit medalia de aur, iar la noi TVR Cultural le-a acordat în

1.Cum ați ajuns în lumea teatrului? ANA PEPINE: Pe mine m-a dus viața, cumva surprinzător, de neașteptat, exact ca în Alice in Țara Minunilor. Am fugit după un iepuraș și m-am trezit în teatru. Am văzut în copilărie o piesă la televizor și am spus că nu voi face teatru în viaţa mea pentru că mi se păruse îngrozitor ceea ce vedeam: haine negre, zbierete, intonații de teatru care răsunau fals şi înfundat, atmosfera de “o nenorocire a vieții”. Poate dacă m-ar fi adus viața în fața porților Teatrului, nu aș fi vrut să intru sub niciun chip, dar cumva am ajuns la o portiță mică, minunată, pe care am intrat de curiozitate și de bucurie după ceva ce mă atrăgea. După câțiva ani, mi-am dat seama nu numai că am intrat în lumea teatrului, dar și că nu mă mai pot întoarce. În copilărie, trăind într-o familie de artiști (părinți pictori) și alături de trei surori și un frate, viața mea se desfășura organic într-un stil artistic: pereții în casa noastră erau desenați, colorați, era o nebunie. Într-o mare sărăcie materială, fremăta o mare bucurie creatoare: pictam, ne construiam singuri jucării, înregistram povești, am

2012 premiul pentru „Teatru-verite”. Și anul 2013 se anunță bogat: tocmai s-au întors din India, unde au fost așteptați, aplaudați, iubiți. I-am rugat să-mi vorbească despre piesă, despre iubirea lor pentru teatru, despre dragoste și despre experiența din India.

montat și spectacole cu teatru, muzică, dans, toate inventate, jucate în grădina de la țară unde chemam toți vecinii. În liceu a apărut „iepurașul”, când am văzut prima oară un spectacol de teatru al trupei liceului, am simțit ceva atât de minunat încât mi-am dorit de-atunci necontenit să fiu și eu cu ei. Era o piesa lucrată de actorul Andrei Vasluianu, pe atunci încă membru al companiei dl-lui Dan Puric. Piesa nu era de teatru clasic, era pur și simplu o expresie atât de frumoasă a jocului, a bucuriei, a creației, o bucurie a actorilor. De atunci am fost „pescuită” și viața mea s-a schimbat uluitor. Am simțit că așa pot avea libertatea și puterea de a exprima toate fericirile din sufletul meu. Și dincolo de greutățile care au apărut în contextul vieții, eu nu m-am mai desprins, ci m-am legat din ce în ce mai tare. PAUL CIMPOIERU: ...în lumea teatrului. Poate e mult spus. Știu doar că la un moment dat, în viața mea, am simţit că pot spune mai mult, că pot vorbi lumii. Nu ştiam cum, care va fi vectorul de comunicare, canalul. Restul, adică intrarea în lumea teatrului, a fost o „întâmplare” din voia Domnului. Şi cum toate cele

din voia Lui sunt miraculoase, aşa a fost și pentru mine. Am renunţat la tot ce aveam, ce eram până în momentul acela, alegând o cale nebătută, dar a mea. Pe care şi acum merg: descopăr, mă minunez, învăţ, urc, cobor, ocolesc, urc... 2. Jucați piesa din 2007. Cum a apărut ideea și a cui a fost? S-a schimbat ceva de la prima reprezentație și până acum?

un moment de 15-20 minute, noi am legat aproape 45 de minute de spectacol. În decursul a cinci ani, spectacolul a crescut și s-a schimbat exact așa cum crește un copil. Au existat multe căutări, încercări, momente sau melodii schimbate, care astăzi nu mai sunt aceleași. În ceea ce privește partea tehnică (light designul), spectacolul a evoluat foarte mult datorită posibilităților: de unde îl jucam în grădină cu un singur urmăritor, astăzi îl jucăm pe scenă cu peste 30 de proiectoare. Și este loc de mai mult. Spectacolul este cumva felul în care ne-am născut noi, este tot începutul nostru, toată copilăria noastră artistică, și am pus în el tot ce aveam noi mai drag. PAUL: Premiera „Spectacolului Doi dintre Noi” a avut loc pe 20 decembrie 2007. Fix! Atunci Dl. Puric ne-a spus: “Spectacolul ăsta are viaţă lungă, o să-l jucaţi şi peste 20 de ani!” Şi iată-ne la primul cincinal. Adevărul este ca nu ne-am propus nimic. Munceam, repetam, cream în „atelier” de ceva timp. Jucam în spectacolele Companiei. Iar în momentul în care Dl. Puric ne-a aruncat în foc, spectacolul a venit de la sine, cumva s-au purificat munca şi căutarile noastre anterioare, exact ca în alchimie. „Doi dintre Noi” fiindcă e al nostru, fiindcă noi doi, eu şi Ana, l-am creat împreună: fără (de)limitari, fără orgolii, fără pretenţia al cui e sau cine a pus mai mult. Aproape ca un concert la pian la patru mâini. Şi de atunci am rămas aşa, „Ilf şi Petrov” ai propriei noastre „lumi de teatru” în teatru. Unde fiecare vine cu propria sa lume interioară care o completează – contrariază – recompune – îmbogăţeşte pe a celuilalt. Desigur, munca, cultura se fac pe cont propriu, dar aici e locul unde ne întâlnim şi ne înhămăm caii.

„...era pur și simplu o expresie atât de frumoasă a jocului, a bucuriei, a creației, o bucurie a actorilor.”

ANA: Când am intrat în trupă, eram neobosită și veșnic în căutare. Dan Puric ne-a dăruit un câmp imens de creație și libertate, ne-a învățat cum să ne jucăm, apoi ne-a dat drumul să urcăm muntele. Stăteam ore în șir în teatru, în laborator, căutând, jucându-mă, pe lângă orele de antrenament cu toată trupa și cu maestrul. În orele acestea, am întâlnit înca un suflet căutător ca și mine, fericit de experiența aceasta a vieții; aici ne-am întâlnit în creație, în bucurie, în vise, în ambiții, eu și Paul, partenerul meu de scenă, prietenul, colegul și fratele meu sufletesc. Lucrasem deja de doi ani când am primit invitația de a construi un scurt moment de teatru pentru ultima seară în cadrul unei tabere de pictură din Râmnicu Vâlcea. Pictorița Tina Popa, inițiatoarea și susținătoarea taberei, este nașa „Doi dintre noi”. Spectacolul, pe fondul celor doi ani de lucru și căutări, s-a născut în trei zile. Am făcut amândoi câte un desfășurător de scenariu acasă și când ne-am întâlnit, era aproape identic. Restul a venit pe loc. Deși trebuia să facem

3. Știu că participați la festivaluri peste tot în lume. Cum vă primește publicul de acasă și cum sunteți primiți acolo? ANA: În București nu avem ocazia să jucăm prea des, iar un spectacol doar așa trăiește - jucând cât mai des- așa că ne luptăm singuri să găsim oportu-

nități, festivaluri, teatre, să mergem oriunde în țară și în lume să jucăm. Dacă cauți, găsești sau esti găsitaşa reușim să plecăm, totuși nu atat de des pe cât ne dorim. Publicul de acasă este și el cald și emoționat, dar în număr mai restrâns. În străinătate reacţia a fost mult mai puternică, spectacolul a fost mai înțeles și mai apreciat, poate pentru ei e ceva nou și surprinzător, e suflarea unui popor străin, e un aer nou. PAUL: În afara ţării, după ce că ne-au primit şi înţeles, ne-au mai dat şi premii... Glumesc şi o spun nu ca o laudă, ci mai degrabă cu ironie, căci îmi place să mă joc şi să spun că afară ne primesc ca pe nişte „vedete” (interviuri, camere de filmat, reportaje, afişe mari, apariţii TV, o zi din viaţa starului, etc.). Aici suntem nişte „faimoşi anonimi”. Dacă aş fi indian (în România) mi-aş lua numele de „cel fără de nume”. Şi asta nu e cu supărare – căci nu faima, gloria sunt cele pe care le căutăm - ci e doar o constatare. Dar peste tot suntem iubiţi. Şi ce vreau să spun: că deşi publicul, în funcţie de arealul cultural, are diferite reacţii faţă de spectacol, toţi – fie că sunt din România sau de oriunde – au o inteligenţă maximă la nivelul receptării. Este o inteligenţă a emoţiei, a inimii, care reuşeşte să decodifice semnele teatrale şi poveştile pe care noi le împărtăşim. E incredibil. Asta da! Limbajul teatral pe care Dl. Puric l-a descoperit şi cizelat și pe care apoi, cu dărnicia unui mare maestru, ni l-a împărtăşit, ne-a permis să mergem şi să vorbim lu-

te de public în toate locurile în care am fost. 4. Tocmai v-aţi întors din India. Cum ați fost primiți acolo? Cum e lumea de acolo? Știind că ei au o cultură diferită, credeți că le este greu să surprindă esența unei piese de teatru din Europa?

ANA: Ce frumos a fost în India! Am fost primiți cu cea mai mare deschidere sufletească, cu o bucurie de copil aproape. Oamenii din Kerala sunt foarte curați sufletește, sunt deschiși, sunt calzi, sunt prietenoși, săritori, vin sute, chiar mii la teatru; sunt foarte săraci material, dar plini de suflet și de spiritualitate. Ne-am simțit ca acasă, ne-am simțit iubiți, ne-am simțit ca și când apărusem într-un tărâm imaginar. Paradoxal îl simțeam asemeni nouă și totodată foarte diferit. Iar limbajul nostru teatral s-a dovedit a fi cu adevărat universal, ei au văzut și au înțeles mai multe decât unii spectatori de acasă. Până și cei mai simpli oameni acolo par să aibă o bună cultură, înțeleg extrem de multe și parcă nu au atâtea prejudecăți, poate de aceea au și loc să înțeleagă și să primescă atâtea. PAUL: De departe cea mai incredibilă experienţă, atât din punct de vedere artistic cât şi cultural a fost India. Acolo am fost „imaginea festivalului, cel mai aşteptat spectacol și de departe cel mai iubit de către public”. Astea sunt spuse de ei, de ziarele lor, de oamenii de acolo. Asta a fost India! Iniţial te întrebi: ce festival poate fi în sudul Indiei (chiar dacă e capitala lor culturală), ce oameni vor veni să ne vadă spectacolele!? Ei bine, acolo am descoperit oameni de o calitate artistică impresionantă şi foarte spirituali prin natura religiei lor hinduse și prin prisma educaţiei lor. Oameni cu o „foame“ grozavă spre alte forme de artă, de cultură, oameni culţi. Aproape toţi cei pe care i-am întâlnit în cadrul festivalului erau poeţi, sau scriau. E ceva acolo, o taină. Indienii, prin structura lor, sunt un popor muzical și dansator. Ei bine, dacă mai au şi cultură sunt încântători! Dar ce m-a frapat: noi românii (şi asta o spun fie ca primă impresie, dar şi ca analiză) suntem foarte asemănători sufleteşte, spiritual cu ei. Ne-am simţit ca acasă. Le-o mii întregi. Am avut parte atât de lumea europeană, şi mărturiseam: „în aparență suntem total diferiţi, în dar şi de culturi și civilizaţii diferite, ca Siberia sau In- esenţă suntem la fel!”. Unde mai pui că ştiau de „podia. Fiecare loc are amprenta şi particularitatea sa. Şi etul nostru naţional Mihai Eminescu”, de Mircea Elilecţia sa. Nu pot uita experienţa pe care am trăit-o ade sau de lotul nostru de gimnastică. Credeţi că nu la Caraorman în Delta Dunării unde am jucat în faţa şi-au luat „hrana” din teatru contemporan European oamenilor de acolo. A fost egalul Indiei. De multe (asta era tema festivalului)!? Păi altfel nu-mi explic ori mă gândesc: „Doi dintre Noi” are un destin al său! audienţa din spaţiul festivalului. India e ţara sărăciei, Este un spectacol „născut, nu făcut” – şi am avut par- a contrastelor, a culorilor, a armoniei – dar e şi mult

mai mult decât atât!

ba creației. Nu încape într-un spectacol să foloșesti tot materialul tău sufletesc. „Doi dintre noi”, având o 5. În România, este publicul educat spre teatru? Cum îi poveste universală și nu atât particulară, conține o faceti voi, ca actori, pe oameni să vină la teatru? Care paletă foarte largă de sentimente (despre dragoste, este rolul vostru? furie, bucurie, fantezie, tristețe, durere, luptă, credință, fericire - într-un cuvânt: Viață). Oricum totul pe ANA: Față de Rusia, publicul nostru este atât de pământ se învârte în jurul dragostei. Nu știu ce poate puțin educat spre teatru... Până și în India, datorită fi mai mult în viață decât dragostea. deschiderii sufletești, a curiozității, oamenii par PAUL: Dragostea…Să mă ajute Zeul Amor! Drasă aibă această educație. La noi există, dar nu su- gostea înseamnă Viaţă! Personajele sunt carne din ficient, și parcă s-ar diminua pe an ce trece. Mereu carnea noastră. Dar e şi multă nălucire în jurul lor. am impresia că pe măsură ce se îngreunează viața, se micșorează și publicul. 7. Încadrați cumva poveNoi credem în „medicina” stea de dragoste în conteatrului, în medicamentextul societății actuale, tul sufletesc. În România care pune din ce în ce mai pare că oamenii își domulte piedici. În viziunea resc să râdă sau să vină voastră, își poate găsi locul la ceva ușor, care să-i dragostea absolută astăzi? relaxeze, să-i delecteze, nu să le scormonească ANA: Povestea spectacoprin suflet sau să le dea lului nostru este făcută de gândit, să-i pună săperfect pentru societatea și caute devenirea, îmactuală și cred că pentru plinirea, libertatea. Dar orice timp și generație. noi le putem da ceva de Noi povestim despre orcare să se minuneze, să icare doi dintre noi, care se bucure, să vadă ceva frumos și îmbucurător ca ne îndrăgostim, ne iubim, ne certăm, ne căutăm, să capete credință. Publicul astăzi crede în tine ca ne rupem și ne adunăm, devenim unul prin celalalt, artist daca simte excepționalul (ca performanță, ca ne regăsim sau ne rătăcim, dar nu rămânem singuri dăruire și emoție, ca muncă investită), aici trebuie niciodată, căci întotdeauna și dincolo de cele mai noi să căutăm să urcăm tot mai mult. Suntem pe adânci răni este cineva care ne poartă, fie și doar scenă pentru oameni în primul rând. Dumnezeu. Dragostea absolută nu știu să fie decât PAUL: Întrebări esenţiale... Ne întrebăm uneori care cea a lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. Iar dacă mai e rostul nostru aici. Dar îl ştim bine. Aş vrea să-l este să ne referim la dragostea de cuplu, una cât mai citez pe Dl. Puric: „în lume sunt meserii şi misiuni. absolută, eu cred că dacă este să fie dată cuiva pe Preotul, învăţătorul şi artistul au misiuni!”. Rostul pământul acesta, sigur are loc și astăzi și întotdeaunostru e să mărturisim. Despre viaţă, despre lume, na. Privind la orizont pare greu de găsit, nu e la îndespre noi. Publicul din România e ceva aparte. demână, dar există în taină undeva. Când mă autoironizam cu premii, mă refeream la PAUL: Dl. Puric, când a vizionat prima dată spec„system”, dar publicul român este marele nostru pre- tacolul, s-a gândit la titlul: „Ascunşi în lume”, cumva miu! Şi suntem ceea ce suntem datorită lui. Publicul foarte apropiat de întrebarea ta. Spectacolul nostru român n-are nevoie de o educaţie specială, el are o nu este doar despre dragoste. El spune povestea a structură sufletească deschisă spre emoţie şi spre doi oameni normali (oricare doi dintre noi!) priviţi înţelegerea vieţii. prin „lupa” dragostei. Așadar contextul nu este foarte important, esenţială este manifestarea dragostei. De 6. Ce este dragostea pentru voi? Cât din experiența per- om, de viaţă! Dragostea, absolută sau... nu poate fi sonală ați folosit pentru a da viață personajelor? altfel, nu!?, căci spre ea tindem, a avut mereu piedici, indiferent de timpul istoric sau social. Răspunsul ANA: Toată experiența, toată viața, o punem în sluj- meu este: Da!

8. Cum e dragostea în India? Și nu mă refer aici neapărat de asta, poate pentru că nu am copilărit deloc prinla dragostea dintre un bărbat și o femeie. Ati simtit ceva tre ele. diferit? PAUL: Câteodată mă revolt pe marginea discuţiilor despre tradițiile și obiceiurile din Romania, despre ANA: Cum am mai spus, pare să fie foarte multă căl- promovare. Ele sunt parte din fiinţa noastră, din dură sufletească în India. Și sunt oameni destul de lumea nostră. Ele nu sunt subiect de marketing. Asta sentimentali, emoționali, înclinați către partea dra- nu întâlneai în India. Trăiai după datină. Lumea anormatică (sentimentală) a vieții, nu spre ironie. Un pri- mală de azi (a comercialului, a brandului) încearcă eten indian, care ne-a ajutat pe scenă în timpul spec- să vândă orice. Şi dragostea. Iar obiceiurile noastre, tacolului, ne-a îndrăgit foarte mult, ne trimite mesaje săracele, s-au pomenit scoase la mezat, trebuind să în fiecare zi și ne reproșează că l-am uitat. Aproape ţină pasul cu moda. Mai în glumă, mai în serios: ştiu că nu facem față intensității și căldurii lui sufletești. că de Dragobete noi, băieţii, făceam strigături fetelor Așa sunt și personajele lor din filme (călătorind cu dragi nouă. Aşa era datina. Aşa e şi acum! Dar dacă avionul multe ore, am mai tras cu ochiul la filmele e pe luptă, atunci hai la luptă: „Iată ca Sf. Valentine e indiene), mai ales în dragoste (uneori chiar posesivi foarte bla-bla…. Da?!? Stai să-l vezi pe Dragobetele și pasionali). nostru!” – poate aşa ar trebui să ne vindem! PAUL: Mi-ar trebui o viaţă trăită acolo ca să ajung să spun... Dragostea în India este încastrată în cu- 10. Ce planuri de viitor aveți? Unde vedeți spectacolul tumele culturii lor. Natura relaţiilor dintre bărbaţi şi peste câțiva ani? femei este cu totul alta faţă de Europa. Total diferită. S-au scris tratate de sociologie și antropologie de- PAUL: Planuri de viitor... Avem, dar dacă le spun cu spre asta. Și romane ca „Maytrei” sau „Dragostea din „voce” tare se sperie îngerii (aşa spunea cineva drag Cer”, care poate spun mai multe despre dragoste în India. Și poate că o înţelegi, dar nu o împărtăşeşti. India este un continent, cu diferenţe de limba, obiceiuri, religii de la regiune la regiune. Şi totuşi, nu poţi decât să nu-i admiri. Dar chiar aşa diferiţi puteai să simţi afecţiunea reciprocă şi aproape instantanee ce a fost între ei, indienii, şi echipa noastră românească. Poate ţine de o anumită deschidere. Cum s-ar zice, am fost „in the mood for India”. 9. Fiind Dragobetele, ce părere aveți voi despre tradițiile și obiceiurile din România? Ne mândrim cu ele? Ar trebui să le folosim ca stâlp de susținere în viața de zi cu zi și ca principal mijloc de promovare?

mie). Mai bine le şoptesc în suflet să le audă doar ANA: Poate e deja prea târziu să visăm la o tradiție zânele. Spectacolul “Doi dintre Noi” îşi va urma desputernică așa cum o au alte popoare. India de sud tinul, continuând să vorbească lumii despre Viaţă, de exemplu încă trăiește tradițional, nici urma de Eu- Dragoste, Inimă pe înţelesul Inimii. Căci „Doi dintre ropa. Noi ne-am cam amestecat, am renunțat la ale Noi” este o poveste fără de sfârşit! noastre doar pentru occidentalizare, nu prețuim nici măcar pământul. Avem totuși câteva lucruri rămase, De Dragobete, Ana și Paul o să sărbătorească dar am impresia că deja sunt percepute ca fiind ceva pe scenă. Așa că dacă sunteți in București, merită să depășit și demodat când vine vorba de a te promova vă petreceți seara alături de ei: pe 24 februarie, la ora prin acestea. Îmi plac tradițiile și obiceiurile noastre, 19:00, la Sala Rapsodia, pe Lipscani. atât cât le cunosc. Nu le cunosc pe toate și nici nu le dau o importanță atât de mare, le-am cunoscut cumva mai de la distanta și exterior, recunosc ca sunt puțin detașată și nu am o vibrație reală vis-a-vis

de Silvana Dulamă

MUZ 22

ICA 23

Mindblow De pe la începutul liceului am ieşit în oraş, cel puţin de 3 ori pe săptămână (să nu mai zic de weekend). Pot spune că mă număr printre acei tineri care nu ies în club să danseze, ci ‘la o cântare’ aka muzică bună live sub toate formele: concerte underground, festivaluri outdoor, şi topicul de azi, serile acustice.

Top 4 sfaturi pentru o seară faină:

1. Faci rost de gaşcă. 2. Ocheşti o masă cu vedere la podium 3. Strigi BIS. 4. Te simţi bine. 24

Din punctul de vedere al simplului spectator, să ieşi la o seară acustică nu e numai distracţie pentru ficat; te unge pe suflet vorba vine. Spectatorii sunt prieteni cu artistul, se formează legătura pe care n-o

Emoţii, fluturi în stomac, extaz, emoţii, noduri peste noduri în gât et cetera, et cetera. poţi forma la un concert la scară largă sau când asculţi un vinil. E cel mai live live. Însă, recent, am reuşit să experimentez perspectiva artistului. Adică am cântat în Funky Bar de pe Piezişa noastră dragă a Clujului Aici e altfel. Nu mai eram eu, cea care avea o legătură cu artistul de pe scenă şi cu lumea din sală. Eram cea care făcea legăturile. Nu-mi venea să cred că ceva ce eu creez stârneşte aplauze, râsete şi voie bună. Cam asta a şi fost scopul meu în seara aceea şi cred că ăsta e scopul celui care stă pe scenă: ca la sfârşitul zilei să ştie că o luat stresu de pe o mână de oameni.

de Iulia Bianca 25

Interviu Norzeatic Anul 2012 nu a reprezentat nimic nou pentru mine. Adică, vreau să zic, ca am mai supraviețuit unui “sfârșitul lumii” și prin anul 2000(circa.), iar de sindromul alegeri democratice am mai suferit si in trecut, iar simptomatica este aceeași - greața de a doua zi . Așa că dezamăgit de prorogarea termenului apocaliptic pentru o dată ulterioară, dar și a celui pentru o viață și un trai mai bun, nu-mi rămâne decât să vă mărturisesc unul dintre puținele lucruri autentice pe care le-am experimentat in precedentul an. Găsiți mai jos un scurt interviu cu artistul autohton care pe mine m-a impresionat cel mai mult undeva pe la sfârșitul lui 2012. Nu vă lăsați păcăliți, nu este vorba despre o apariție de debut, ci mai degrabă de un rebranding. Unii dintre voi poate au mai avut plăcerea sa îl asculte și în trecut. Dacă îți place muzica hip-hop, sau poate jazz-ul, electro sau funk-ul cu siguranță ai vrea să încerci ceva care să le conțină pe toate patru. Când mai adaugi peste niște versuri care țintesc idealuri ecologiste sau spirituale, demne de încununat minți lucide, obții un stil eclectic care combină decade de istorie muzicală.

1) Pentru început și pentru cei care nu au mai auzit de Norzeatic, te-aș ruga să prezinți, omul, în câteva vorbe introspective.

A se servi live!

Salut, sunt Andrei Ricinean aka Norzeatic, activez în zona Gării de Nord – sector 1 Bucureşti, cu deplasări la nivel naţional, sunt maestru de ceremonii în grupul de hip hop-jazz-electronica Norzeatic şi Khidja şi de asemenea în proiectul solo de hip hop-spoken word – Norzeatic. 2) Deși nu voi pretinde că sunt un foarte bun cunoscător al mișcării hip-hop, pot spune că nu am fost surprins când am auzit că Norzeatic este alias Vexxatu’ Vexx. Vorbește-ne pe scurt despre traseul tău muzical. Am debutat în ’95 sub numele Vexx. A urmat o serie de colaborări, pe scenă şi în studio, cu o bună parte din exponenţii hip hop underground autohtoni ai acelei perioade, iar acoperirea şi potenţialul au crescut. Fiindcă multe din acţiunile, mesajele şi piesele din acea perioadă au ajuns să nu mă mai reprezinte, am de

cis la un moment dat să-mi schimb numele, devenind Norzeatic, şi abandonând trecutul. De aceea, din punctul de vedere al lui Norzeatic, traseul muzical începe undeva prin 2004-2005, când alături de Khidja am format Khidja Clouds Society aka Norzeatic şi Khidja. Am susţinut mai multe concerte în această formulă, şi în cea extinsă – Norzeatic şi Khidja Live Band – cu invitaţi din zona new jazzului indigen. În 2010 am scos primul album Norzeatic şi Khidja – Aici acum, iar în 2012 l-am lansat pe cel de-al doilea – Caravana PM-AM. În paralel cu colaborarea cu Khidja, am dezvoltat un proiect solo şi am lansat, în noiembrie, albumul “de debut” – Exerciţii pe ritm de pace. 3) Acum 20 de ani când genul acesta de muzică făcea ochi la noi în țară, totul se petrecea “după blocurile” cartierelor bucureștene și era o muzică tenebroasă și pentru puțini accesibilă. Între timp curentul hip-hop pare să fi escaladat culmile popularității, dar mai mult pare să se fi elevat pe sine, metamorfozându-se dintr-o muzică golănească într-una plină de spiritualitate cu mesaje bine țintite și percutante. Care consideri tu să fi fost momentul critic pentru hip-hop-ul românesc, momentul când a început să iasă din subterane(dacă a existat așa ceva)<< o formație, un artist sau un album>>? Pentru tine a existat un astfel de moment crucial, de make or break? Da, este acea transformare care m-a determinat şi pe mine să-mi schimb numele şi să pornesc pe un drum nou. Hip hop-ul românesc ieşise deja de câţiva ani din subterane, dar cred că adevărata ieşire, din subteranele unei conştiinţe limitate, s-a petrecut în jurul anului 2000. Vorbesc şi din proprie experienţă, dar şi gândindu-mă la alţi MCi pe care-i ştiu – în perioada aceea se acumulase multă energie şi a urmat un boom, o evoluţie. Rapperii nu mai erau neapărat în căutări, ci stăpâneau mai bine materialul, tehnica, repertoriul, începuseră să vadă dincolo de cartierul lor, apăruseră diverse direcţii, substiluri, oameni care începeau să lucreze instrumentale care să sune bine, deci a evoluat mult şi sound-ul. Dar ce e interesant e că rapperii au

început să citească, să se documenteze, să aibă trăiri spirituale, să încerce să evolueze ca persoane prin muzica lor şi să-i mobilizeze şi pe ceilalţi, pe prieteni, pe ascultători. Nu cred că o formaţie sau un album a determinat asta – a fost sensul lucrurilor, ce trebuia să se întâmple. Eu personal am căutat, începând cu acea perioadă, o nouă direcţie de sound şi mesaj, şi, când am simţit o schimbare interioară reală, am decis să marchez asta, tranşant – de aici schimbarea de nume şi abandonarea trecutului. 4) Am remarcat influențe jazz, funk și electro în muzica pe care o faci. Care este filozofia ta muzicală în prezent și încotro încerci să te orientezi? În aceeaşi perioadă de care vorbeam am început să ascult mai mult decât “strict hip hop”. Muzica hip hop e oricum un melanj de stiluri, pornind de la funk, jazz, disco, reggae şi până la orice stil cu care s-a aliat, combinat sau a polenizat. Dar în acei ani am conştientizat această legătură, mergeam în cluburi la seri de muzică electronică, la concerte de jazz, şi am început să-mi expandez orizonturile. Uitaţi-vă la ce se întâmplă azi pe Mtv – legătura hip hop-ului cu popul n-a fost niciodată mai prolifică! Din punctul ăsta de vedere eu încerc să mă conectez la rădăcinile curentului – mă interesează mult old school hip hop-ul, funk-ul, jazz-ul şi în general muzica autentică, sinceră, nu cea apărută din raţiuni comerciale. 5) În 2012 ai lansat și promovat printr-un turneu “Exerciții pe ritm de pace”. Ce ai în agendă pentru 2013? Va fi un an cu mai multe apariții în cluburile de profil? 2012 a fost pentru mine un an-record ca apariţii, atât pe scenă cât şi pe CD – 2 albume, câteva colaborări interesante şi câteva zeci de showuri – ceea ce pentru mine e un lucru rar – nu încerc să apar neapărat mai des, fiindcă vreau ca fiecare show să fie unic, şi trebuie timp ca muzica să se se decanteze. Deci n-am forţat-o – pur şi simplu 2012 a fost un an bun. Nu ştiu ce va urma, dar încerc să menţin şi să cresc nivelul calitativ, asta e prioritar. 6) Îmi imaginez că un bun MC este o persoană cu mare deschidere către viață în general. Căror altor pasiuni le aloci din timpul tău? Muzica înseamnă mult pentru mine, petrec mult timp ascultând muzică sau documentându-mă, mergând la concerte sau la vânătoare de idei. Aşa că în rest încerc să mai şi tac, să inchid muzica şi să mă plimb, să privesc natura, să ascult cerul, să privesc copacii, să hrănesc câinii bagabonţi… Să fac mişcare – şi alte asemenea acţiuni (sau non-acţiuni) de care

avem cu toţii nevoie ca să ne conectăm cu Sursa lucrurilor! 7) Pentru iubitorii de cărți: ce citești și ce recomanzi spre a fi citit? În general citesc literatură japoneză, poezie cu rime sau fără, diverse scrieri mai mult ştiinţifice decât fantastice şi manuale de sintetizatoare! Am diverse trimiteri în texte aşa că – pentru recomandări, trebuie să-mi ascultaţi albumele. Acum tocmai am început să citesc Gil Scott-Heron – The Last Holiday, v-o recomand cu căldură. 8) Numărul acesta al revistei ARTe va apărea, online, in jurul datei de 24 februarie. Crezi că ar cam fi timpul să ne descotorosim de balastul acesta tradițional și să ne potrivim ceasurile după fusul orar occidental sau dimpotrivă? [Te referi la Dragobete/Valentine’s Day?] Mărturisesc că eu unul nu ţin Valentine’s Day iar despre Dragobete nu prea ştiu mare lucru. Urmează oricum 1 şi 8 martie care sunt pe aceeaşi zonă cumva şi cu care re-zonez bine. Nu-s genul player-hater aşa că, din partea mea – cine se bucură de sărbătorile noi să fie sănătos. Şiaşa e prea multă muncă şi lumea se ia prea în serios, aşa că un party-n plus e cu folos. Pe de altă party, sărbătorile vechi care pierd din însemnătate ar trebui să ne preocupe deopotrivă. Deci concluzia ar fi – nu trebuie să ne descotorosim şi nici să ne agăţăm exclusiv de ceva – important e echilibrul. 9) Pentru cei care vor să rămână la curent cu ceea ce faci, unde pot afla noutățile? norzeatic.ro, facebook.com/pages/Norzeatic, soundcloud.com/norzeatic, iar albumele se gasesc pe rapmusicstore.hiphopnews.ro, hiphopkulture.ro şi în magazinele Cărtureşti din toată ţara. 10) Dacă dorești să transmiți un mesaj tinerilor, admiratorilor și românilor în general . Pace şi prietenie, ţineţi steagul independeţei sus (specială pentru piaţa/viaţa muzicală), veniţi la concerte, fiindcă nu-s două la fel; pentru mai multe mesaje – ascultaţi albumele; iar dacă vă place – încercaţi să aplicaţi, şi fiţi artişti voi înşivă – incercaţi să creaţi, şi să trăiţi pentru şi prin sentimente. Cam asta e.

de Sebastian Barac 29

Steampunk anime: Misterioasele Explorări Geografice ale lui Jasper Morello

Prima călătorie – Jasper Morello şi pierduta navă

Termenul Steampunk este folosit astăzi pentru a desemna un stil artistic dar şi design. Artistul steampunk este, în parte, inventator, în parte inginer şi în parte om de ştiinţă. Mulţi se descriu pe sine ca inventatori şi gânditori. Arta steampunk are o înfăţişare foarte industrială. Unii cred că folosirea materialelor precum metalul sau lemnul fac obiectele să pară mai durabile decât cele făcute din plastic sau din alte materiale moderne. Mulţi artişti steampunk sunt autodidacţi şi lucrează în garaje. Mulţi tratează propria artă ca pe un hobby. Timpul şi efortul depus, investite în crearea unei singure piese de artă steampunk, fac greu momentul în care aceasta trebuie vândută pentru a asigura traiul zilnic. Filmul începe în oraşul Gothia, un oraş industrial plin de fum unde dirijabilele pe bază de abur sunt principala sursă de transport şi unde o teribilă ciumă decimează populaţia. Personajul principal, navigatorul regal Jasper Morello, este însărcinat de guvern la început să distribuie faruri mobile de-a lungul rutei viitoarei sale expediţii. Are dificultăţi de concentrare asupra sarcinii, fiindcă este lovit de vina simţită faţă de moartea recentă a unuia dintre membrii echipajului, cauzată de o eroare a calculelor sale. Situaţia se complică din cauza faptului că liderul celei mai noi expediţii ale lui Jasper, căpitanul Griswald, încă îi mai poartă pică lui Jasper pentru eroarea sa, iar relaţia dintre cei doi este tensionată. Dirijabilul lor, Resolution, este condus de Kemp, un technician, Kovacs, un picher, şi Emile LeBrun, bucătarul navei. De asemenea, lor li se alătură excentricul Dr. Belgon, un fizician al Academiei Regale, căutând un leac pentru ciumă. Curând după decolare, Resolution este prinsă într-o furtună şi strivită într-o coliziune cu o navă abandonată, Hieronymous. Personalul navei îşi mută imediat echipamentul şi se pregătesc să-şi continue drumul cu noua navă. Jasper pune în funcţiune echipamentul navigaţional, dar află printr-o transmisie că soţia sa Amelia, pe care a lăsat-o acasă, a contractat boala. Din cauza panicii, încearcă să întoarcă nava, iar ceilalţi sunt nevoiţi să se lupte cu el şi este sedat de Dr. Belgon. După ce Jasper se trezeşte, păşeşte pe puntea navei, unde îl găseşte pe Kovacs şi Kemp observând o

mare concentrare de raze luminoase, cu mici particule de lumină plutind în aer. Kovacs identifică razele ca fiind borealis, dar Kemp crede că luminile sunt „sufletele morţilor”. În curând, LeBrun este infectat cu boală. Căpitanul decide să se întoarcă şi să se îndrepte spre casă, dar aceştia întâmpină o insulă ce pare pustie. După ce aterizează pe insulă, Jasper este atacat de o creatură uriaşă, căreia reuşesc să-i vină de hac, spre marea nemulţumire a lui Dr. Belgon, care voia să păstreze specimenul în original, în ciuda pericolului acesteia. În timp ce mâncau rămăşiţele monstrului, echipajul observă că sângele fiert al creaturii îl vindecă pe LeBrun. Belgon insistă să aducă nişte coconi ai creaturii pe Gothia, pentru a stabili o colonie. Coconii sunt izolaţi într-o cameră separată a navei. După ce Jasper descoperă că unul dintre camarazi a fost ciopârţit, Dr. Belgon îi revelă că a descoperit că acea creatură trăieşte cu sânge uman, cealaltă creatură neacceptând mâncare, mărturie fiind cadavrele uscate. Belgon explică faptul că a hrănit creatura cu propriul său sânge. Jasper insistă să îi spună căpitanului Griswald, dar Belgon îl convinge că dacă echipajul află, vor ucide creatura, şi cu ea, leacul pentru soţia sa. În timpul nopţii, membrii echipajului se reunesc după ce Kovacs prinde un delicat peşte-porc. Jasper observă că Belgon se alătură desfrâului, deşi nu l-a văzut niciodată bând. Echipajul se trezeşte, observând lipsa lui Kovacs. Concluzionează că a căzut peste bord, beat, şi îl plâng. Dar după ce LeBrun lipseşte, Jasper devine suspicios şi priveşte în camera creaturii, unde găseşte monstrul devorând bucătarul. Este apoi prins şi sedat de Dr. Belgon. Se trezeşte în lanţuri. Belgon, obsedat de planul său, sedează restul echipajului şi plănuieşte să îi transforme în hrană pentru creatură, deoarece vede în asta singura cale pentru a o păstra. Îl păstrează pe Jasper în viaţă pentru a duce nava acasă. Jasper, cunoscând faptul

că se află în pericol iminent din cauza creaturii şi nebunului Dr. Belgon, şi că soţia sa este în pericol, ghidează nava spre casă. Când Belgon sugerează că îl va ucide pe Jasper, înainte de a ajunge acasă, acesta din urmă îndreaptă nava spre un aisberg din apropiere. Belgon cade peste bord, dar se prinde de margine, şi îl imploră pe Jasper să îl salveze, pentru a-şi salva conştiinţa sa vinovată. Totuşi, Jasper este încă înlănţuit de punte şi nu poate ajunge la el. Dr. Belgon este strivit când partea navei se loveşte de aisberg. Jasper este în măsură de a se elibera, folosind cheile lui Belgon. Filmul se sfârşeşte cu Jasper, singur, ataşat la o maşină sugătoare de sânge prinsă de braţul său pentru a hrăni creatura. Ştiind că e posibil să nu supravieţuiască, iar prioritară este ajungerea acasă, Jasper o asigură pe soţia sa că va fi „Marea companie a sufletelor, conducând borealis spre eternitate” (referire la anterioarele observaţii de acest gen). „Poate”, bâiguie el, „vor avea nevoie de un navigator”. Filmuleţul se plasează într-o lume stilizată după Anglia victoriană cu dirijabile de fier şi computere pe bază de abur, unde gigantice aeronave mecanice sunt principalele modalităţi de transport. Personajele sunt create în stilul Wayang (păpuşi indoneziene de umbre, descrise ca siluete). Stilul este similar celui folosit de filmul din 1926, The adventures of Prince Achmed (Aventurile Prinţului Ahmed, n.tr.), unul dintre cele mai vechi filme de animaţie. Jasper Morello a fost creat şi produs în asociere cu Australian Film Comission; cu ajutorul Film Victoria şi produs în asociere cu SBS Independent.

de Ioana Baciu

The Mistress of Spices Categoria: Dragoste, Dramă Durata: 92 minute Regia: Paul Mayeda Berges Distribuţie: Aishwarya Rai Dylan McDermoll

Dacă v-aţi întrebat vreodată ce este o stăpână a mirodeniilor şi după ce reguli îşi trăieşte aceasta viaţa, filmul creat după cartea cu acelaşi nume, scrisă de Chitra Banerjee Divakaruni , vine să răspundă acestor întrebări. În ciuda faptului că nu a primit critici favorabile, mulţi privind filmul ca pe o poveste simplă a vieţii lui Tilo (Aishwaria Ray), acesta reuşeşte să aducă în atenţia privitorului o poveste de dragoste plasată între Orient şi Occident, între tradiţie şi multiculturalitate, între sacru şi profan. Încă de la început suntem introduşi într-o lume magică, a ritualurilor. Prima Mamă, cea care le iniţiază pe stăpâne în tainele plantelor și care le transformă în adevărate cunoscătoare ale sufletului omenesc, le expune regulile stricte pe care acestea vor trebui să le urmeze. Fiecare stăpână are o misiune, îşi pune viaţa în slujba dorinţelor altora şi va merge acolo unde prezenţa ei va fi necesară. Stăpânei îi este prins un lanţ în talie – simbol al legământului faţă de mirodenii şi este supusă probei focului, care purifică şi transformă, stăpâna fiind liberă de toate dorinţele rele. Mirodeniile fiind mai presus de orice, stăpâna va fi pedepsită dacă nu îşi va îndeplini datoria. Filmul impresionează prin felul în care aduce în prim plan rolul dragostei şi al compasiunii faţă de semeni într-o societate multiculturală, a ispitelor care pândesc la tot pasul. Relaţia de dragoste dintre Tilo şi Doug (Dylan McDermoll) o plasează pe aceasta între două lumi, o lume sacră pe care a ales să o apere mai presus de orice şi una profană în care propriile dorinţe se pot materializa. Va renunţa Tilo la dragoste în favoarea împlinirii misiunii ei? Finalul filmului vine să confirme spusele lui Tilo: Dragostea nu poate fi greşită. Ca şi pasărea Phoenix, aceasta renaşte din propria-i cenuşă, în, şi prin iubire.

„Îmi place să fiu o stăpână a mirodeniilor, Mirodeniile sunt dragostea mea. Le știu originile…Culorile, mirosurile lor și puterile lor magice. Da, toate au puteri magice”.

de Iuliana Raluca Nicola

LIT tU 38

ERA RA 39

POVEȘTI DIN STRADA BROCA

Pierre Gripari

Sub titlul original de Contes de la Rue Broca, scriitorul francez Pierre Gripari (1925 -1990) publică, în 1967, 15 poveşti moderne şi amuzante dedicate copiilor, cu o prefaţă în care îşi justifică alegerea şi în faţa adulţilor care le vor citi. După cum el însuşi afirma în repetate rânduri, primeşte o educaţie în spiritul ateist, datorită tatălui de origine greacă, dar mai ales mamei, care prin puterile sale paranormale (era medium!), îi insuflă pasiunea pentru poveşti paradoxale. Înlocuind personajele stereotip din poveştile clasice ale folclorului literar naţional, cu cele din realitatea pe care o trăieşte, atât el cât şi copiii care îl ajută să creioneze mai bine eroii imaginaţiei sale, Gripari încearcă totuşi să redea caracterul moral pe care ar trebui să-l conţină lumea în care trăim, în ciuda parodiilor prezente în operele sale (Pierrot la Lune – 1957, Lieutenant tenant – 1962, Contes de la Rue Broca – 1967 etc). Poate o să vi se pară ciudat ca am ales să vă prezint un volum pentru copii însă, vă asigur că fiecare poveste din cartea lui Pierre Gripari vă va face să surâzi și să regăsești câte o fărâmă din tine, oricât de om mare ai fi. Și dacă tot sărbătorim luna iubirii, m-am gândit că Perechea de pantofi, Romanul de dragoste al Domnișoarei Cartof sau Uriașul cu șosete roșii sunt doar câteva exemple de iubire sinceră, îmbrăcată într-un caracter ludic, amuzant. Cu o fantezie specifică copilăriei, poznașă dar în același timp candidă, Gripari plăsmuiește, ajutat fiind de câțiva micuți din strada Broca, numărul 69, câteva întâmplări inedite prin care trec personajele sale, care mai de care mai anapoda: o domnișoară Cartof a cărui vis măreț este să devină cartof prăjit, dar care ajunge să fie iubită de un sultan ce o ia de soție sau, un uriaș care poartă șosete roșii și care trece prin nenumărate aventuri doar pentru a deveni mic, la fel ca oamenii, pentru a putea intra in biserică la propria nuntă cu Mireille, iubita sa. Doar cu ajutorul Papei de la Roma, care-i va pune o vorbă bună la S.F.M. (Sfânta Fecioară Maria), uriașul nostru își vede visul împlinit. În Povești din Strada Broca dragostea este naivă dar puternică, zămislită întotdeauna de un suflet veritabil, chiar și atunci când acesta este al unui pantof. Nicolas este perechea dreaptă a unor pantofi și o iubește la nebunie pe Tina: “A fost odată o pereche de pantofi care erau soț și soție.” Atașamentul sufletesc pe care-l manifestă față de soția sa este emoționant în ciuda faptului că Nicolas este doar un obiect de încălțăminte. Cu toate astea, senzația sfâșietoare care îl încearcă la gândul că nu-și va mai vedea niciodată perechea este de înțeles chiar și pentru un biet pantof îndrăgostit. Cum numai o minte de copil ar putea înțelege o astfel de dragoste, Nicolas și Tina vor reuși să-și petreacă restul vieții împreună datorită unei fetițe și al unui băiețel care-i vor trimite într-o lună de miere. Unit pe vecie prin nodurile de la șireturi, neobișnuitul cuplu va pluti pe mare, mișcându-se lin într-un spațiu imaginar, în care iubirea se realizează întotdeauna. (Fragmentul a fost luat din: Pierre Gripari, Povești din strada Broca, București, Aramis, 2008.

de Mihaela TivdÄ&#x192; 41

EROSUL ÎN ALB ŞI NEGRU

FOTOGRAFIA EROTICĂ ŞI ROLUL ACESTEIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Având ca punct declanşator anul 1839, când François Arago prezenta procedeul fotografiei lui Jacques Daguerre la Academia de Stiinţe şi Arte Frumoase, arta fotografică a fost repede văzută ca suport pentru pictori, în special în ceea ce priveşte studiul nudului. Însă, realismul fotografiei superior celui picturii i-a conferit acestei noi tehnici un statut intrinsec erotic. Evoluând de la imaginea unicat, nereproductibilă a dagherotipului, la cea tridimensională a stereoscopului până la calotipie, primul procedeu care permitea obţinerea negativului şi astfel posibilitatea de a multiplica imaginile, fotografia de nud şi-a pierdut deja în 1855 dimensiunea academică, devenind simbolul pornografiei accesibilă acum maselor. La scurt timp, fotografiile îşi gasesc locul în revistele erotice, sub pretext artistic, celebrând cultul naturismului. Printre principalele titluri ale epocii se numară: Photo Bits, Body in Art, Figure Photography, Nude Living şi Modern Art for Men. Anii ’40 aduc cu sine naşterea conceptului de ,,pin-up girls’’ reprezentat de fotografii cu nuduri, cadre surprinzând eleganţa actriţelor sau Rita Hayworth, dansatoare şi actriţă.c a modelelor apărute în revistele sau calendarele epocii, pe care soldaţii americani le rupeau şi le agăţau pe pereţi sau le purtauKeep smiling my boy - such sweet girls în buzunar. Printre iconurile frumuseţiias this one you can only have on paper. anilor ’40 se numără: Veronica Lake, Rita Hayworth, Lauren Bacall, dar şi bine-Cut her out and pin her to the wall, so cunoscutele pin-up girls Marilyn Mon-that at least your tired eyes may have roe şi Betty Grable. Arta se mulează şi ea după gusturile epocii. Don Allen este unsomething to feast on….Keep smiling my celebru artist de război, cunoscut pentruboy - the “gold-bricks” are doing all “Nose art”- picturi de siluete feminine pe fuselajul avioanelor de război. În generalthis for you. reprezentând picturi ale iubitelor sau ale actriţelor şi personalităţilor feminine ale epocii, acestea aveau Margie Darling, ,,nose art’’a devenit parte a istoriei scopul de a ajuta soldaţii să-şi păstreze moralul în celui de-al Doilea Război Mondial. Exemple ale acestei arte sunt expuse la 100th Bomb Group Memorial timpul atacurilor împotriva germanilor. De la pin-upurile ca Blondie, până la iubite şi soţii Museum din Thorpe Abbotts. Cei mai

George Petty, Billy Devorss. Imaginile create de ei sunt adesea folosite în reclame, apar pe afişele de promovare a filmelor sau spectacolelor, uneori ironice, acestea populează vizualurile tuturor revistelor, devenind totodată principala unealtă de advertising. O altă dimensiune pe care o capătă fotografia erotică în timpul celui De-al Doilea Război Mondial este aceea de imagine de propagandă. Oferind masei de bărbaţi aflaţi în slujba armatei acelaşi ludic pe care aceştia îl căutau în imaginea erotică, campania de propaganda a Axei a luat o turnură către obscen când forţele Japoniei şi Germaniei au început să distribuie pamflete pornografice printre trupele de Aliaţi. Cea mai celebră este propagandă din revista Life (o serie formată din 16 fotografii-copertă) reprezentând nuduri de femeie ce atrag atentia soldaţilor în timp ce pe spate apare reprezentat un cap de mort cu o cască britanică. Principalul mesaj era că este Aprilie 1945 – Americanul Pfc. Robert L. Brestow mult mai bine să stai acasă şi să beneficiezi alături de un zid acoperit de frumosele pin up, pe de amorul doamnelor decât să-ţi rişti viaţa luptând în război. Pe toate copertele, alăfrontul Italian din Munţii Apenini. — Margaret turi de fotografia cu nudul feminin apare Bourke-White, LIFE Archive data noiembrie 1944 în timp ce pe spate, alături de imaginea capului de mort apare scris ,,Ziua judecăţii de apoi, 1944’’. De asemenea circulau şi aşa zisele handmade antihitleristefotografii reprezentându-l pe dictator în proximitatea unor busturi de femei. Au existat zvonuri că acestea erau operaţiuni guvernamentale, dar probabil sunt doar fotografii realizate manual de cetăţenii patrioţi, ca semn personal de a ataca Axa. Fotografia erotică ca element al istoriei şi a realităţilor acesteia apare şi în Copertă faţă verso revista Life cartea lui Patrick Buisson ,,1940-1945, Années éro cunoscuţi artişti de pin-up sunt Zoe Mozert, Al Buell,

Van Nuys, CA– (Original caption) Jane Russell, care este cunocută fanilor săi prin acest viitor afiş pentru singurul film în care a jucat şi care nu a ajuns însă niciodată pe marele ecrane. Fotografia o reprezintă pe artista Zoe Mozert făcând desenul în cretă pentru posterul publicitar. -Image by © Bettmann/CORBIS

Saipan, Insulele Mariana, Februarie 1945 — Randall Sprenger terminând de pictat “Little Gem”, o mascotă pin-up de pe fuselajul unui B-29 . — LIFE Archive

Un alt exemplu ar fi acest bilet Japonez care promitea viaţa şi prietenia în schimbul predării.

tiques’’. Aceasta cuprinde, pe lângă o fină analiză a societăţii franceze din timpul rezistenţei germane, o colecţie de fotografii, refugii ale unei istorii dezolante şi a unui razboi în care erosul capată un rol la fel de important ca strategia militară. Patrick Buisson prezintă propria viziunea a istoriei în imagini a unei Franţe care se razbună pentru învingerea sa printr-o sexualitate tămăduitoare. Prezenţa soldaţilor germani în Paris a schimbat sexualitatea şi sentimentalitatea francezilor. Sub controlul armatei germane, casele de toleranţă care erau interzise în Germania şi-au dechis uşile. Femeile beneficiau de îngrijire medicală ţinând cont de faptul că posibila îmbolnăvire a unui soldat german era considerat un act de sabotaj. În cartea sa, Buisson dărâmă mitul popular al unui Paris în timpul invaziei germane, deprimat, persecutat şi aflat într-un continuu proces de rezistenţă. Bordelurile erau patronate de cele mai importante figuri ale celui de-al treilea Reich cât şi de alte sute de ofiţeri tineri. Acest lucru însemna imense injecţii de cash pe pieţele negre (comandanţii de armată plăteau taxe autorităţilor franceze colaboraţioniste),

făcând chiar şi donaţii considerabile către artă şi cultură. În schimb, femeile învăţau germana, îşi vopseau părul brunet pentru a contrasta cu cel al rasei ariene, organizau spectacole cu muzica lor favorită, orice pentru ai face să se simtă ca acasă, deviza acestei perioade devenind următoarea: ,, dacă inima mi-e franceză, fundul meu este internaţional!’’. Fotografia erotică a căpătat în acest context o dimensiune de suvenir. Aceste femeii grăbite să-şi încheie destinul lugubru, pozează pentru fotografiile-suvenir la braţele unui ofiţer sau soldat german în speranţa că aceştia nu le vor uita. Corpul ,,femeilor de război’’ nu ţine cont de culorile steagului, erotismul e neutru politic. După retragerea trupelor, Franţa umilită a rămas într-o stare de ,,şoc erotic’’ după cum spune Buisson. Cocotele supuse mulţimilor pariziene erau aduse cu forţa în pieţele orasului, părul le era ras şi în semn de ruşine li se gravau zvastici pe frunte, înainte de a fi bătute. Pornind de la pin-up, trecând prin propagandă şi devenind suvenir, erosul fotografiat în alb şi negru a mizat în perioada 1940-1945 pe dimensiunea sa ludică, pe capacitatea sa de destindere a unei lumi aflată în profundă criză identitară. Femeile de hârtie au călătorit dintr-o ţară în alta purtate de buzunarele acelora care au schimbat istoria, devenind simbolul unui eros neutru politic, generos prin capacitatea sa de mulare pe fanteziile oricărui bărbat îi aducea omagii.

de Adriana Vîlcu 47

Foto sursÄ&#x192;: 1. http://theselvedgeyard.wordpress.com/2010/07/19/how-to-motivate-the-male-morale-the-persuasivepower-of-the-pinup/ 2. http://theselvedgeyard.wordpress.com/2010/07/19/how-to-motivate-the-male-morale-the-persuasivepower-of-the-pinup 3. http://theselvedgeyard.wordpress.com/2010/07/19/how-to-motivate-the-male-morale-the-persuasivepower-of-the-pinup/ 4 . h t t p : / / w w w. g o t h i c s t a m p s . c o m / p h p / s e a r c h v i e w p a g e . p h p ? c o u n t r y _ s p e c = C o l l e c t i ble&pagenum=0&pageitems=300&orderby=5&invstatus=AV& 5. http://www.psywarrior.com/sexandprop.html 6. http://www.t411.me/torrents/2012-amour-et-sex-sous-loccupation-pal-retail-french-nl-subs 7. unblogpentrusuflet.blogspot.ro 8. http://www.tumblr.com/tagged/rirkrit%20tiravanija?before=60 9.http://www.foodcrypt.com/2009/06/rirkrit-tiravanija/ 10. http://gierschickwork.blogspot.ro/2009/12/investigating-art-and-spiritual-week-10.html 11.http://www.we-find-wildness.com/2011/03/rirkrit-tiravanija/ 12.http://think-work-play.com/seen/wide-open-school-southbank-centre/rirkrit-tiravanija/ 13. http://culturepush.org/culturepush.org/drupal-5.5/files/image/annetteaurell.preview.jpg 14. unblogpentrusuflet.blogspot.ro 15.http://mettreenvaleur.blogspot.ro/ 16. http://patriciaschappler.blogspot.ro/2012/11/figures-in-space-narrative.html 17. dli.ro 18. http://www.fanpop.com/clubs/aishwarya-rai 19. http://www.veronikabromova.cz/english/instalace_zemzoo.html 20. http://www.priestor.org/en/106-dorota-sadovska/ 21. http://www.saatchi-gallery.co.uk/artists/berlinde_debruyckere.htm 22. http://www.yayoi-kusama.jp/e/information/index.html 23. http://iwanttobeapinup.wordpress.com/tag/brunette-pin-up/