Poesis
sintagme literare
MIHAELA GUDANĂ Aromă de toamnă Miroase-a toamnă-n lume și a fluturi Și sentimentele din suflet scuturi Precum o haină veche, ponosită Cuprinsă-n miezul vremii de ispită. Fierbinte-i cerul zilei, doar apusul Se strânge-n zarea roșie cu dusul Spre noaptea-nfrigurată de cuvinte Și azi ca ieri, și mâine… mai-nainte. Miroase-a năucire-n chip de artă Că de mult galben scârțâie la poartă O ploaie ce va stinge mii de fluturi Când de pe tine trupul meu îl scuturi.
Îndrăzneală Cum să-ți curg prin vene în toamna asta? Eu cu ploaia vin, să mă transformi! Stropi de vară-n mine au ucis năpasta, știu că în artere tu cu mine dormi. Vreau să fiu eu sânge, trecere prin gene, vin cu mine toată, cum mă construiești? Dacă trec prin suflet într-un dans alene oare-n vene roșii… goală mă primești?
Despre noi Noi trăiam tineri în carapace de ochi albaștri. Ne împreunam nopțile pe rând fără să numărăm zorile din ultimele gânduri. Aveam atâta respirație de noapte încât răcoarea se făcea miez cald de poveste. Veneau tăcerile printre dinți șuierând de dor.
Definire
Mereu
Atât de-nalt și totuși rădăcină Cu fire sus, desprinse din pământ Parfum de gând și liniște deplină Între un cer și ultimul cuvânt.
Mereu aștept! Și-atâta galben curge Pe fluturii străini ce vor distruge Cântări de aripi peste ploi amare Și strigăte din călimări bizare. Mereu te-aștept! Pe trup rămase urme De ape lungi ce vor priviri să curme, De albastre încântări de miere dulce Ce pleoapa resemnării vor să culce. Mereu mai vreau sticliri din albe palme Lăsate-n mângâieri de doruri calme Cu degete, pe buza iernii grele, Poveștile de toamnă-și pun inele.
Lipit de ochi, cu pleoapa adormită Și vânt căzut într-un văzduh nebun Te-ai așezat pe lumea încâlcită Cu chipul îmbrăcat în alb zăbun. Atât de sus și totuși prins de pântec Rotit în curcubeul mărginit Simt rădăcina smulsă dintr-un cântec Pământul nemuririi răstignit.
Locuire În orașul tău timpul este demult sfânt, generos în mângâieri și secunde. El ne amăgește uneori sufletul cu oglinda spartă în care chipul zilei deja nu mai are formă. Acolo, zeii anotimpurilor stau nemișcați pe drumurile în care ne amestecă plecări și întoarceri. În orașul tău timpul poartă un nume galben, îmbrățișat umed de gândul la ploi. Lemnul trosnește a dor de omăt iar noi înnebunim de atâta toamnă nespusă.
Toamnă fericită Când oscilezi, prin crengi, târziu Tu, vântule de seară, Aș mai putea oare să-ți fiu Descântec de vioară? Tu cântec ai mai fost pe sus, Ai ridicat chiar zmeie Cu vuietul de nepătruns În mintea de femeie. Și înălțate, prinse-n gând, S-au colorat, firește, O toamnă galbenă curgând Pe sticlă la ferestre. Să făurești, din nori, un râu De ploaie împlinită Din ochi albastru rupi un frâu De toamnă fericită.
Fără aer Vreau să respir! În tine-i vreme-nchisă. Doar sub lumină mai găsesc trecut Ascultă-n mine, toamna nu-i convinsă, Că doar cu așteptarea a-nceput. Merg să respir. În mine-i întuneric Demult s-a risipit aerul stâng. Într-o bătaie-n ultimul generic, S-a hotărât în apă să te strâng. Numai în ploi, c-așa e cursul nopții, Cu gene-nlăcrimate mă cununi Și-un ultim aer, scârțâitul sorții, Ne închide-n respirarea de minuni.
Descriere Ziua de azi se gândește la noi: Cum călcăm prima secundă a coborârii din vis, Cum aruncăm tăcerea pe fereastra cuvintelor Ori cum acoperim transparența ființei. Fericirea se îmbracă singură cu noi După primul cântat al sufletului tău. Ea crește mai înaltă decât mine, Decât trupul molatic ales de amiază. Ziua de azi… Azi chipul tău e-n post și fără sens Gândesc câte treceri scăpate, Prinse de vânt ori duse-n jos de apele minții Le pierzi în aval de mine. Mă înserez puțin și te caut dincolo de grimasa plecării. Dar din cauza timpului… Nu auzi cum lumina se schimbă-n oftat.
25