Page 1

8-9

8-9

Periodic de cultură şi artă  Anul IV, Nr. 8-9, 2018  ISSN 2415-6604

Editat de Cercul Cultural Româno-Austriac „UNIREA” Wiener Neustadt Austria  Preşedinte: Ioan Godja  Redactor şef: Adriana Weimer

1


8-9

2


8-9

Ioan Godja “Centenarul Marii Uniri” la Viena - 25-27 mai 2018 În acest an, 2018, sărbătorim 100 de ani de la Marea Unire – 1 Decembrie 1918-2018 – Centenarul Marii Uniri. Deşi România a obţinut recunoaşterea definitivă a Marii Uniri abia după doi ani, când noile sale graniţe au fost recunoscute prin Tratatul de la Trianon, de la 4 iunie, 1920, abia pe 15 octombrie, 1922, Marea Unire a primit recunoaşterea pe care o merita, atunci când Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost încoronaţi, în noua catedrală de la Alba Iulia. În acest context aniversar, Cercul Cultural Româno-Austriac „UNIREA” şi RadioTV „Unirea” – organizatori, în colaborare cu Asociaţia Svabilor Bănăţeni din Viena (preşedinte: Mag. Dr. Hans Dama), Asociaţia „Renaşterea şişeşteană” din Maramureş (preşedinte: Col. Gavril Babiciu), Asociaţia Jurnaliştilor Români de Pretutindeni, din Canada (preşedinte: Cristian Bucur) – coorganizatori, Ambasada României în Republica Austria (Ambasador, E. S. dl. Bogdan Mazuru), (Agenţia de Presă Naţională „AGERPRES”, din România (director: Alexandru Giboi), Agenţia de Presă „Aşii Români” din Nurnberg, Germania (preşedinte: Ionela van RessZota), Asociaţia Austro-Română din Viena/ Österreichisch-Rumänischen Gesellschaft – Austrom (secretar general: Mag. Lukas Marcel Vosicky), Asociaţia „Unirea”, Freunde Rumäniens in Österreich e. V. Wien (preşedinte: dipl. ing. mag. arh. Marius Lebada), Asociaţia „Hora” din Viena (preşedinte: Sifora Sava), Asociaţia „Românca”, din Londra (preşedinte: dr. Ionela Flood), TV „Porţile Nordului” Maramureş (dr. Mihai Ganea şi prof. Virginia Paraschiv),Centrul Cultural “George Coşbuc” Bistriţa Năsăud (director: prof. dr. Dorel Cosma), Uniunea Artiştilor Plastici, Filiala Vâlcea (preşedinte: George Puiu

Răducan) – parteneri, Ansamblul „Gura Izvorului”, din Vatra Moldoviţei, Suceava (coordonatori: prof. Ilaria şi Traian Puşcă), Ansamblul „Muguri şi Mlădiţe de Tezaur” al Casei de Cultură „Ioan Ciorda’” din Beiuş, jud. Bihor (coordonator: Anca Banda), Primăria Siseşti, jud. Maramureş (primar: Ioan Mircea Tentiş) – colaboratori, am sărbătorit, în perioada 2527 mai 2018, „Centenarul Marii Uniri” la Viena, Austria. Programul după care s-a desfăşurat „Centenarul Marii Uniri” la Viena a fost: Vineri, 25 mai 2018: în Sala Festivă a Primăriei Vechi din Viena (Altes Rathaus, din Strada Wipplinger 6-8, sector 1, Viena): – ora 10.00-12.30: Evenimentul a început cu un cuvânt de bunvenit din partea organizatorilor, dar şi din partea autorităţilor austriece, prin reprezentantul sectorului 1 din Viena, viceprimarul Magister Isabelle Jungnickel E. S. Bogdan Mazuru, Ambasadorul României a salutat la rândul său această iniţiativă, aducându-le felicitări organizatorilor. 3


8-9

– conferinţă pe teme istorice – susţinută de Col. Gavril Babiciu, Mag. Lukas Marcel Vosicky, prof. dr. Mircea Gheorghe Abrudan şi prof. dr. Iosef Neuwirth, filosof, istoric şi sociolog – Viena. – ora 15.00-18.00: – lansarea volumului bilingv (german-român) de versuri „TU, ...FELIX AUSTRIA”, semnat de Mag. Dr. Hans Dama (traducerea din germană a fost realizată de prof. Simion Dănilă); – lansarea revistei „Conexiuni” şi monografia „De la Gewerbeverein la Palatul Culturii Bistriţa”, a fost făcută de către cei doi reprezentanţi ai oraşului Bistriţa, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bistriţa, Elena M. Cîmpan şi Menuţ Maximilian. Domniile lor au vorbit despre volumele proprii, despre revistele şi antologiile de literatură şi teatru, dar şi despre întreaga activitate culturală realizată la Palatul Culturii Bistriţa; – lansarea volumului de poezie „Cuvântul din cuvânt”, semnat de Adriana Weimer, şi prezentarea revistei periodice de artă şi cultură „Unirea” din Viena, Austria – Adriana Weimer; – lansarea volumului „Acrostihuri Portrete în Timp” – compozitorul basarabean prof. Univ. Constantin Rusnac; – Col.(r) dr. ing. Constantin Avădanei, preşedintele Grupului de Iniţiativă Centenar – Marea Unire –Alba Iulia 2018, a prezentat mesajul grupului din Alba Iulia; – Prof. Daniela Cetean a subliniat câteva date concrete, legate de Unire, Centenar şi Alba Iulia; – Dr. Ionela Flood din Londra, fiind şi vicepreşedintă a Ligii Românilor de Pretutindeni, a vorbit pe scurt şi despre Congresul Spiritualităţii, eveniment care se desfăşoară an de an la Alba Iulia; – expoziţia de fotografie a Agenţiei de Presă Naţionale AGERPRES, „România: Evoluţie – 100 de ani” – director: Alexandru Giboi; – expoziţia de fotografie, cărţi poştale, ilustrate şi alte materiale, realizată de Dorel T. Uşvad, din Viena, mare filatelist, cartofil, numismat, promotor al românismului; – ora 18.00-20.00: – dialog jurnalistic cu: AJRP – Canada, AGERPRES – România, ASII ROMÂNI – Germania şi alţi jurnalişti din ţară şi străinătate; – conferinţe istorice: 1) Formarea comunităţii româneşti din Viena în perioada Imperiului Habsburgic şi Austro-Ungar; 2) Tezaurul de la Sânnicolaul Mare; 3) Depunerea jurământului militar faţă de Transilvania a ostaşilor români, veniţi de pe fronturile

Primului Război Mondial, la Cazarma Franz Josef I, din Viena (rolul lui Iuliu Maniu); 4) 1 Decembrie, 1918 – Marea Unire, Făurirea României Mari; 5) Cine a înfăptuit Marea Unire la 1 Decembrie 1918; 6) Pe urmele Întregitorilor de ţară; 7) Personalităţi de origine română, care au studiat ’i s-au evidenţiat la Viena; 8) Simboluri româneşti şi plachete comemorative, aflate în Viena; – dialog jurnalistic: 1) CUVÂNTUL – forţă militantă împotriva celor ce tulbură, manipulează şi scindează omenirea; 2) Arta cuvântului în slujba demnităţii şi siguranţei omului prin: creativitate, inteligenţă, voinţă, persuasiune, consecvenţă; 3) Promovarea informaţiilor adevărate şi pacea, prin scrierea jurnalistică; 4) ROLUL BISERICII: Educarea tinerei generaţii, pentru unitatea familiei şi solidaritatea lumii; 5) ROLUL ŞCOLII: Educarea pentru eliminarea discriminării de orice fel, a fanatismului, a individualităţii egoiste şi lacome; 6) UNITATEA ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI: 2500 de ani în Europa, 100 de ani de la MAREA UNIRE; 7) SĂRBĂTORIREA CENTENARULUI – COMEMORĂM ISTORIA EROICĂ, NE SĂRBĂTORIM PE NOI ÎNŞINE, PROMOVĂM FRĂŢIA ŞI PACEA, PROMOVĂM DREPTURILE NOASTRE. Sâmbătă, 26 mai 2018: – „Uniţi prin Cântec şi Iubire de ţară”: Sfinţirea drapelului adus din Alba Iulia, în Catedrala Dom din Wiener Neustadt, Parada portului Popular traversând centrul oraşului până la Academia Militară din Wiener Neustadt, cântând tot grupul şi fiind acompaniaţi de orchestra de la Vatra Moldoviţei. – festivitate dedicată „Centenarului Marii Uniri” şi românilor de pretutindeni (locaţia: Insula Lichtenwörth-Wiener Neustadt, Insel in der Nadelburg, Fabriksgasse 5/Teichweg, 2493 Lichtenwörth); – Artă şi cultură românească în Austria: expoziţie de carte: Tabăra prieteniei literare: Scriitori români contemporani, ediţia 2018 – antologie “Clepsidra cu Sentimente” – coordonator: Mariana 4


8-9

Moga, pictură – Carmen Florian, sculptură – Iulian Radu (Julian), meşteşug – Oanca Brânduşă, parada portului popular, cântece şi dansuri populare din mai multe zone ale României, şi nu numai, prezentate pe scenă la acest eveniment, pe Insula LichtenwörthWiener Neustadt. – Au concertat: – Ansamblul „Gura Izvorului” din Vatra Moldoviţei, Suceava – coordonatori: prof. Ilaria şi Traian Puşcă; profesori: Ilaria Puşcă, Traian Alin Puşcă, Simona Ionela Gherasim, Ioana Coca, Laura Trufan, Victoria Macovei, Cerasela Ciornei, inspector general adjunct profesor doctor Cristian Cuciurean, deputat în Parlamentul României, ing. Emanuel Havrici, comisar Ionu Iepurean. – Ansamblul „MUGURI SI MLĂDITE DE TEZAUR”, al Casei de Cultură „Ioan Ciorda’” din BEIUS, jud. Bihor; Grup Vocal – Primăria Sişeşti Maramureş – primar: Ioan Mircea Tentiş. – lansarea Filmului Documentar AGERPRES “Marea Unire – România, la 100 de ani”.

Presă „Aşii Români”, din Nuernberg, Germania – preşedinte: Ionela Van Ress Zota; Agenţia de Presă Naţională din România, AGERPRES – director general: Alexandru Giboi; Asociaţia Jurnaliştilor Români de Pretutindeni, AJRP din Canada – preşedinte: Cristian Bucur – jurnalişti din diferite ţări; Ionela Flood (RTV Unirea, AJRP); Puiu Răducan; Elena Cîmpan şi Menuţ Maximinian („Răsunetul”) – Bistriţa Năsăud; Mag. Dr. Hans Dama (colaborator la mai multe redacţii) – Austria; Adriana Weimer (RTV Unirea, revistele „Unirea”, „Actualitatea literară” şi „Sintagme literare”) – Lugoj; Simion Dănilă (colaborează la: „Analele Banatului”, „Astra”, „Cercetări de lingvistică”, „Contemporanul”, „Echinox”, „Familia”, „Luceafărul”, „Limba română”, „Limbă şi literatură”, „Orizont”,„Actualitatea literară”, „Neue Banater Zeitung”, „Orient Latin”, „Reflex”, etc.); Doina Iovinean Spineanu (RTV Unirea, AJRP, etc.) – Timişoara,

Duminică, 27 mai 2018: – Participarea la Sf. Liturghie în Biserica Ortodoxă Română din acest oraş, ocazie cu care grupul din Suceava a cadorisit Bisericii „Sfânta Cuvioasa Paraschieva” din Wiener Neustadt o toacă. – Conferinţă de presă: concluzii despre desfăşurarea festivităţilor pe durata celor două zile, respectiv 25 şi 26 mai 2018. La sărbătoarea „Centenarul Marii Uniri” de la Viena, Austria, au fost prezenţi jurnaliştii: Agenţia de

Cercul Cultural Româno-Austriac UNIREA / Rumänisch - Österreichischer Kulturkreis UNIREA, Pottendorfer Straße 268 A - 2700 Wiener Neustadt; E-Mail: unirea@hotmail.com; Telefon: +43(0)2622-82154; Fax: +43(0) 2622 / 82154; Telefon mobil: +43(0)664 3419664; Home Page: www.radiotvunirea.com. 5


8-9

Cetean Daniela

Centenarul Marii Uniri sărbătorit la Viena, în perioada 25-27 mai 2018 În perioada 25-27 mai 2018, la Viena au fost organizate evenimente de înaltă ţinută intelectuală prin care s-a celebrat împlinirea a 100 de ani de la cea mai complexă realizare istorică a neamului românesc, Marea Unire a tuturor românilor, desăvârşită prin exprimarea voinţei colective a românilor la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918. În organizarea acestui eveniment şi-au dat concursul instituţii din Viena (Cercul Cultural Româno-Austriac din Austria, Ambasada României în Austria, RTV „Unirea” din Wiener Neuerstadt, Primăria Veche a oraşului Viena, Asociaţia AustroRomână din Viena, Asociaţiile „Unirea” şi „Hora” din Viena), precum şi asociaţii culturale din România (Asociaţia „Renaşterea sişeşteană” din Maramureş, AGERPRES din România, Grupul de Iniţiativă „Centenar - Marea Unire - Alba Iulia 2018”, ansamblurile

culturale „Gura Izvorului” din Vatra Moldoviţei - Suceava şi „Muguri şi mlădiţe de tezaur” din Beiuş, corurile bărbăteşti din Chechiş şi Sişeşti - Maramureş). Pe parcursul zilelor de 25, 26 şi 27 mai 2018, la Viena au avut loc dezbateri, conferinţe, lansări de carte, programe artistice, expoziţii de artă, proiecţie de film documentar şi spectacole de dans popular. Toţi cei care au participat la acest eveniment dedicat Centenarului Marii Uniri la Viena au fost impresionaţi îndeosebi de prestaţia ansamblurilor folclorice, care au avut menirea de a afirma, prin cântec, poezie şi dans popular, tocmai esenţa românismului. Identitatea noastră naţională a fost regăsită cel mai plenar în aceste manifestări culturale şi, trebuie să recunoaştem, că am simţit cu mai multă putere

6


8-9

conştiinţa a ceea ce suntem. Poate părea exagerat, dar am simţit că suntem mai români în afara României tocmai pentru că aici, la Viena, am conştientizat cât de mult am uitat să ne gândim la ceea ce ne defineşte, la ceea ce este înrădăcinat adânc în sufletul nostru şi la adevăratele valori ale neamului românesc. Mulţumim în acest sens tuturor celor care s-au implicat, astfel încât în ziua de 27 mai, Ziua Românilor de Pretutindeni, să simţim cu adevărat româneşte.

Doamna Jungnickel a făcut câteva precizări referitoare la istoricul Sălii Festive a Primăriei Vechi, care a fost construită în 1851-1853 şi care a funcţionat, timp de 32 de ani, ca Sală Festivă şi în care s-au luat decizii esenţiale referitoare la administrarea

Mai ales că am îmbinat cultura populară, limba română şi credinţa ortodoxă într-o superbă activitate desfăşurată în Biserica Ortodoxă din Wiener Neuestadt în Sfânta zi de Rusalii! În 25 mai 2018, în jurul orei 10, în amfiteatrul Primăriei Vechi din Viena au început activităţile efective cu intonarea Imnului de Stat al României, urmat de cel al Austriei, şi cu un cuvânt de bun-venit din partea autorităţilor austriece, exprimat de Magister Isabelle Jungnickel. Activitatea s-a desfăşurat într-un loc cu o semnificaţie copleşitoare pentru românii ardeleni - Sala de Festivităţi a Primăriei Vechi din Viena, acolo unde, în luna mai a anului 1892, a fost adus Memorandumul Partidului Naţional Român din Transilvania, document de însemnătate uriaşă în condamnarea sistemului dualist şi în solicitarea de drepturi pentru românii deznaţionalizaţi de autorităţile maghiare.

Vienei. Sala impresionantă este realizată în cel mai clar stil baroc cu ornamente care te încântă, dar te şi copleşesc, şi în care am regăsit multe dintre simbolurile Casei de Habsburg, pe care le întâlnim şi în cetatea Alba Carolina (cetate construită de austrieci în prima jumătate a secolului XVIII în Alba Iulia). Ambasadorul României, E. S. Bogdan Mazuru, a fost şi el prezent la eveniment şi a ţinut să salute această iniţiativă, felicitându-i pe organizatori şi exprimându-şi mulţumirea pentru numărul mare de participanţi; apoi a ţinut să reamintească de acţiunea din anul 2017, în care a fost celebrată acţiunea memorandistă. I-a felicitat pe cei veniţi din Maramureş, „o regiune care a făcut atât de mult pentru demnitatea şi cultura română”. Într-o perioadă în care România este parte a Europei, astfel de evenimente celebrează identitatea noastră naţională, demnitatea şi unitatea românilor. 7


8-9

Totodată, faptul că România este astăzi membră a Uniunii Europene li se datorează şi eforturilor românilor din 1892 şi 1918. Vorbind de rolul oamenilor politici de astăzi, E. S. Bogdan Mazuru a subliniat că aceştia ar trebui să fie preocupaţi de modul în care vor fi percepuţi de istorici având ca barometru modul în care şi-au făcut datoria faţă de ţară! Momentele artistice au fost inserate între prezentările ştiinţifice şi i-a încântat pe toţi cei prezenţi. Corurile bărbăteşti din Maramureş au făcut să vibreze întreaga sală şi să cânte împreună cântece patriotice, care au subliniat încă o dată dragostea noastră pentru tot ceea ce este mai pur, mai adevărat şi mai frumos în sufletul nostru de români. Profesorul Iosef Neuwirth, filosof, istoric şi sociolog, a prezentat un material extraordinar despre comunitatea românilor din Viena. Dânsul a trecut în revistă numele importante ale oamenilor de cultură români care au studiat şi au activat la Viena, de la Mihai Emminescu, la Titu Maiorescu, George Enescu, Lucian Blaga şi Emil Cioran. Aceştia au îmbogăţit cultura austriacă şi a întregii lumi. Un moment important a fost reprezentat de conferinţa Mag. Lucas Vosicky, secretarul general al Societăţii Austro-Române din Viena care a vorbit în limba română şi a prezentat corelaţia istorică asemănătoare între celebrarea Centenarului României şi al Austriei. Ambele state celebrează 100 de ani de la constituirea lor ca state independente şi împărtăşesc

acum aceleaşi valori democratice ca state membre ale Uniunii Europene. Împreună sărbătorim libertatea şi pacea într-o Europă comună la care participă deopotrivă România şi Austria! Ne-a invitat să sărbătorim împreună aceste evenimente şi a mulţumit organizatorilor pentru implicare. Domnul Ioan Godja, alături de col. Gavril Babiciu din Maramureş, au fost cei care au venit cu ideea organizării la Viena a Centenarului Marii Uniri, fapt care s-a şi concretizat. Aceştia au mulţumit celor implicaţi, românilor care au făcut drum lung până la Viena doar pentru a sărbători româneşte, celor din Bucovina, Maramureş, Beiuş, Lugoj şi Alba Iulia. Unul dintre cele mai emoţionante momente a fost acela al ansamblului „Gura Izvorului” din Vatra Moldoviţei, coordonat de doamna Ilaria Puşcă, un om dedicat, demn şi cu un suflet uriaş de român adevărat! După momentul de început, cel al Oraţiei rostite de una dintre eleve, a fost adus Colacul Prieteniei şi împărţit celor prezenţi, iar mulţimea de copii frumoşi, cu chipuri de îngeri şi voci de heruvimi, au cântat cu emoţie, transformând sala într-o adevărată capelă. Pentru ca emoţia să fie desăvârşită, corurile din Maramureş cu cântat Doina lui Lucaciu, care a

8


8-9

fost intonată şi de participanţi. Lumea cânta printre lacrimi, iar Sala Festivă a Primăriei Vechi din Viena era străbătută de un fior magic. Mesajul celor din Maramureş către cei prezenţi a întregit această atmosferă. Domnul colonel Gavril Babiciu l-a citit cu pasiune şi dragoste deplină faţă de ţară, cerând ca toţi românii să fie laolaltă păstrând patria, pământul, cultura şi credinţa şi a încheiat profetic cu cuvintele Am fo’ şi-om fi!!! O promisiune şi, în acelaşi timp, o certitudine a vieţuirii noastre pe meleagurile natale şi în lume! Momentul maramureşean a fost completat de intervenţia scurtă a unui român austriac, Dorel Usvad, mare filatelist, bibliofil, numismat, pasionat de istorie şi un patriot autentic, care a donat Primăriei din Siseşti câteva imagini de epocă cu Vasile Lucaciu pentru a completa zestrea Muzeului Memorial din Siseşti. Partea istorico-ştiinţifică a activităţilor de la Viena a fost asigurată de dr. Mircea Abrudan de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, care a subliniat, chiar de la început, că „mare parte din ceea ce s-a construit în Viena s-a datorat înaintaşilor noştri”. Ideile esenţiale ale alocuţiunii istoricului clujean au surprins implicarea bisericii în realizarea unităţii naţionale şi ceea ce defineşte identitatea noastră naţională. Pe linia discursului istoric susţinut şi de preşedintele Academiei Române, prof. univ. dr. Ion Aurel Pop, dl. Abrudan susţine că trei aspecte definesc foarte bine identitatea noastră de români: statalitatea, neîntreruptă din 1330, latinitatea (indubitabilă şi recunoscută pe baza numeroaselor dovezi istorice) şi ortodoxia (Biserica ortodoxă a fost singura instituţie românească ce a existat continuu!). Faptul că sărbătorim Centenarul Marii Uniri subliniază cu tărie faptul că aceasta a fost rezultatul voinţei românilor exprimat în adunările plebiscitare de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, şi nu a vreunei decizii luată la masa tratativelor de către Marile Puteri. Într-un moment în care mulţi dintre români nu cred în viitorul nostru, dl. Abrudan a încurajat românii să creadă în acesta, pentru că avem mulţi oameni valoroşi, nu numai în ţară, ci în întreaga lume, şi că avem mult mai multe posibilităţi acum, comparativ cu anul 1918. Din partea grupului nostru de la Alba Iulia, col.(r) dr. ing. Const. Avădanei, preşedintele Grupului de Iniţiativă Centenar - Marea Unire - Alba Iulia 2018, a prezentat Mesajul nostru către participanţi, subliniind importanţa oraşului Alba Iulia în înfăptuirea visului secular de Unire, „oraş binecuvân-

tat al istoriei noastre, oraş sfânt prin acel unic 1 Decembrie 1918”. Românii de peste Prut, fraţii noştri întru credinţă, limbă şi cultură, au fost reprezentaţi de către compozitorul Constantin Rusnac, care a recitat câteva poezii compuse de dânsul în cinstea sărbătoririi Zilei Românilor de Pretutindeni. Intervenţia dânsului a fost de mare emoţie, fiind invocat numele marelui nostru poet naţional Mihai Eminescu, căruia i-a dedicat o poezie. Dânsul a subliniat importanţa rememorării momentelor importante din istoria neamului nostru, pentru că memoria este cea mai frumoasă trăsătură de caracter a omului!!! Avem, prin urmare, datoria esenţială de a nu uita nimic din ceea ce ne defineşte istoria şi cultura, pentru că altfel ne-am uita rădăcinile şi ne-am pierde în negura vremurilor. Prima parte a zilei de 25 mai 2018 a continuat cu expoziţia de fotografie a Agenţiei de Presă Naţionale AGERPRES, intitulată „România: Evoluţie - 100 de ani”. Dl. Alexandru Ioan Giboi, preşedintele acestei instituţii, i-a felicitat pe organizatori şi pe cei prezenţi şi a amintit faptul că noi putem să-i celebrăm pe eroii noştri nu doar amintindu-le acţiunile trecute, ci privind cu speranţă spre viitor, pentru că trecutul trebuie să ne înveţe să privim spre viitor! De aceea, cuvântul Evoluţie trebuie să ne impulsioneze, să ne motiveze şi să ne dea încredere! Momentele artistice au încheiat activităţile dimineţii ale evenimentului dedicat Centenarului Marii Uniri la Viena. După ora 15.00 a zilei de 25 mai 2018 (ziua de Rusalii), în aceeaşi Sală Festivă a Primăriei Vechi din Viena, a avut loc cea de-a doua parte a evenimentului Centenarul Marii Uniri la Viena, ocazie cu care s-a lansat cartea de poezii, în ediţie bilingvă (românăgermană), intitulată Tu Felix Austria, aparţinând dlui Mag. dr. Hans Dama din Viena, în traducerea dlui prof. Simion Dănilă, amândoi fiind membri al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Timişoara. Lansarea de carte a fost completată cu un moment poetic, cu recitarea unor poezii din volumul Tu Felix Austria, de către poeta Sifora Sava, preşedinta Asociatiei „Hora” din Viena, şi poeta şi jurnalista Adriana Weimer (din Lugoj), redactor-sef al revistei de cultură „Unirea” din Viena, membră a Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Timişoara. Tot în acest cadru, a fost prezentată o expoziţie de pictură realizată de doamna Alina Deică. 9


8-9

Din partea oraşului Bistriţa au fost prezenţi doi membri ai Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Bistriţa, Elena M. Câmpan şi Menuţ Maximilian, care au vorbit despre revista „Conexiuni” şi despre activităţile culturale desfăşurate la Bistriţa. De fapt, oraşul Bistriţa a fost dat ca exemplu de spaţiu comunitar în care se organizează nenumărate evenimente culturale de cel mai înalt nivel, care celebrează românismul în cea mai curată manieră. Cei doi scriitori s-au prezentat a fi reprezentanţi ai oraşului Bistriţa, dar şi ai ţării, neamului şi limbii române! Din partea românilor din Londra a fost adus personal salutul acestora de către doamna Ionela Flood, preşedinta Societăţii „Românca” din Londra şi colaborator al postului de Radio-TV Unirea din Viena. Toti cei prezenti au avut parte de o prezentare elogioasă din partea domnului Ioan Godja, directorul postului de Radio-TV şi al revistei de cultură „Unirea” din Viena, coordonatorul evenimentului Centenarul Marii Uniri la Viena. În jurul orei 17.00, grupul nostru de la Alba Iulia a avut un moment special, de aproximativ o jumătate de oră, în care a fost prezentat un mesaj către românii din Austria, s-a vorbit despre implicarea ASTREI în realizarea Marii Uniri şi despre identitatea noastră naţională. Totodată, în cursul zilei, dl. col.(r) Const. Avădanei a oferit diplome aniversare organizatorilor, Ambasadorului României în Austria, oficialităţilor austrice şi participanţilor din Maramureş, Suceava şi Beiuş. Acestea au fost completate cu materiale promoţionale legate de celebrarea Centenarului Unirii la Alba Iulia. A doua zi, 26 mai 2018, a fost dedicată activităţilor cultural-artistice. În jurul orei 10.00, am vizitat Domul din Wiener Neustadt, construcţie impozantă în stil neogotic, a doua ca mărime din Austria după Catedrala Sf. Ştefan din Viena. Delegaţia noastră de la Alba Iulia a reuşit să ducă la bun sfârşit o misiune importantă pentru noi, sfinţirea drapelului tricolor. În Domul din Wiener Neustadt, părintele Florin Răzvan Gască a sfinţit steagul tricolor al României care marchează 100 de ani de la sfinţirea primului tricolor românesc de către gen. Boieriu şi locotenentul Iuliu Maniu, reprezentantul Consiliului Naţional Român de la Viena la sfârşitul acţiunilor de restaurare a ordinii în oraş şi a acţiunilor premergătoare Marii Adunări de la 1 Decembrie 1918. În cursul acestei dimineţi a avut loc şi Parada Portului Popular prezentată în centrul oraşului Wiener Neustadt pe traseul de la Dom până la Academia Militară Thereziană. Timp de aproximativ o oră tre-

cătorii şi-au umplut privirile cu frumuseţile româneşti, de la figurile gingaşe ale copiilor din Bucovina, la splendidele costume populare din Maramureş, Suceava, zona Apusenilor şi a Olteniei. Un efect extraordinar l-a avut asupra turiştilor momentul în care au fost îmbiaţi cu bunătăţi tradiţionale româneşti aduse din zona Bucovinei – gogoşi, cozonaci, plăcinte şi brânzoici (numitepoale-n brâu!) O parte dintre cei prezenţi au avut posibilitatea să viziteze şi Academia Thereziană, fost castel transformat de împărăteasa Maria Thereza, în anul 1752, în instituţie de pregătire a ofiţerilor, destinaţie care şi-a păstrat-o până azi. După orele 17.00, s-a desfăşurat festivitatea dedicată Centenarului Unirii şi Zilei Românilor de Pretutindeni - „Uniţi prin Cântec şi Iubire de Tară” – organizat într-o locaţie minunată, pe Insula Lichtenworth din Wiener Neustad. Aici au avut loc expoziţii de produse de artizanat, tablouri, păpuşi, costume populare. Alte momente artistice în prezenţa românilor austrieci, precum şi o masă câmpenească susţinută prin bunăvoinţa şi truda ansamblului din Vatra Moldoviţei au venit să întregească o zi minunată. Tot ceea ce se putea mai bun, mai gustos şi mai reprezentativ pentru Bucovina a fost pus pe masă. S-au ciocnit şi ouă roşii, pentru că a doua zi am sărbătorit Rusaliile. Toată lumea s-a înfruptat din aceste bucate alese. Cât despre suflet… el a fost mângâiat şi emoţionat prin activităţile copiilor din Vatra Moldoviţei care au readus în faţa noastră Jocurile copilăriei! Doamnă Ilaria Puşcă, vă rămânem etern recunoscători şi îndatoraţi pentru ceea ce aţi scos la suprafaţă din sufletele noastre - exact bucuria şi nostalgia după ce este mai curat în inima noastră românească! Amintesc faptul că Ansamblul de la Vatra Moldoviţei este coordonat de familia Ilaria şi Traian Puşcă, ambii reuşind să creeze o adevărată familie în care şi copiii şi tinerii au roluri clar stabilite - unii se joacă, alţii muncesc, cântă şi joacă! O Românie la o scară mai mică, dar cu toate valorile identităţii noastre naţionale în ea! Ne-au încântat privirile şi sufletul şi tinerii din Beiuş, jud. Bihor, care au ajuns, în jurul orei 16.00, pe Insula din Lichtenworth. Ei aparţin Ansamblului Muguri şi mlădiţe de tezaur al Casei de Cultură Ioan Ciordaş din Beiuş, coordonat de doamna Anca Bandea. Seara s-a încheiat cu prezentarea filmului documentar al Agenţiei AGERPRES Marea Unire10


8-9

România la 100 de ani despre centenar şi oamenii care au făcut Marea Unire, un film impresionant şi emoţionant. Ziua de duminică, 27 mai 2018, a fost Ziua Rusaliilor. Fiind ziua de bilanţ, Conferinţa de Presă cu participanţii a avut meritul de a formula concluziile desfăşurării festivităţilor. Aceasta s-a desfăşurat în sediul Bisericii Ortodoxe din Wiener Neustadt, unde am fost aşteptaţi cu mare căldură de membrii comunităţii. Slujba de Rusalii ne-a adus din nou împreună pe cei care am venit la Viena să simţim româneşte. Iar unul dintre factorii care au făcut posibil acest lucru au fost membrii Ansamblului Gura Izvorului din Vatra Moldoviţei, care au pregătit un program deosebit şi ne-au făcut să „plângem româneşte”, după ce-am trăit la cea mai mare intensitate bucuria de a ne regăsi ca români! Şi am putut să fim uniţi în credinţa noastră

străbună prin frumoasa urare creştin-ortodoxă „Hristos s-a înălţat!” Pentru noi, cei care am avut bucuria şi onoarea de a fi împreună pe meleaguri străine, „Cu adevărat s-a înălţat!” Şi astfel, sub ocrotirea dumnezeiască am săvârşit minunea de a fi împreună!!! Vă mulţumim tuturor. La mulţi ani români de pretutindeni! Toţi cei care au participat la acest minunat eveniment organizat la Viena - Centenarul Marii Uniri la Viena au plecat spre casă convinşi că nu se putea petrece mai frumos Ziua Românilor de Pretutindeni şi nici să se marcheze 100 de ani de la Unirea tuturor românilor. Mai ales că am fost cu toţii uniţi în cuget şi-n simţiri!

11


8-9

12


8-9

AGERPRES a prezentat la Viena filmul „Marea Unire - România, la 100 de ani” şi expoziţia de fotografie România: Evoluţie

Despre filmul „Marea Unire - România, la 100 de ani” Documentarul „Marea Unire - România, la 100 de ani” este o invitaţie la o călătorie emoţionantă şi captivantă, trăită şi nu doar povestită de oameni pentru care România înseamnă şi o colecţie de momente istorice importante în naşterea acestui stat. Practic, AGERPRES a mers pe urmele celor care au înfăptuit Unirea: în Basarabia, Bucovina de Nord şi Transilvania, iar urmaşii celor care au pus umărul la reîntregirea ţării deschid culisele celui mai important moment istoric. Prin vocea celor care povestesc, descoperim că suntem o naţiune fără graniţe. România, la 100 de ani aduce cu sine o istorie care continuă să se scrie.

Agenţia Naţională de Presă AGERPRES a prezentat, la Viena, documentarul video „Marea Unire - România, la 100 de ani” şi expoziţia de fotografie România: Evoluţie, cu ocazia evenimentului „Viena - Centenarul Marii Uniri 2018”, desfăşurat în perioada 25-27 mai 2018. Expoziţia AGERPRES a fost apreciată de peste 100 de participanţi, iar publicul a avut ocazia de a primi şi albumul fotografic realizat de Agenţie, o ediţie specială pentru Centenarul Marii Uniri, care conţine 100 de imagini din România, grupate în trei capitole: Arhivă, Revoluţie, Evoluţie. „Filmul documentar Marea Unire - România, la 100 de ani, albumul şi expoziţia de fotografie România: Evoluţie reprezintă cele mai importante proiecte ale AGERPRES dedicate Centenarului. Prin acestea am încercat să redescoperim trecutul atât de important pentru ceea ce suntem noi astăzi, ca români, dar şi să deschidem o portiţă spre evoluţia naţiunii române în cei 100 de ani de la Marea Unire, şi, mai ales, spre viitor”, a declarat Alexandru Giboi, directorul general al AGERPRES, în cadrul evenimentelor de la Viena. Pe parcursul celor trei zile, au avut loc, în prezenţa a numeroase personalităţi, simpozioane, conferinţe, lansări de carte, expoziţii de fotografie şi de pictură, concerte şi proiecţii în aer liber. În cadrul acestora s-au purtat discuţii şi despre rolul mass-media în evoluţia societăţii şi în păstrarea legăturilor dintre diaspora română şi ţară. Evenimentul a fost organizat de Cercul Cultural Româno-Austriac şi RTV „Unirea”, din Wiener Neustadt – Austria, în colaborare cu Asociaţia Şvabilor Bănăţeni din Viena, Asociaţia „Renaşterea şişeşteană” din Maramureş, Asociaţia Jurnaliştilor Români de Pretutindeni, din Canada.

Despre expoziţia România: Evoluţie Expoziţia de fotografie România: Evoluţie, cuprinde imagini ce fac parte din arhiva AGERPRES, care reflectă viaţa cultural-artistică, politică şi sportivă a ţării, dar şi câteva fotografii din arhiva Associated Press. Expoziţia cuprinde şi cele mai bune fotografii realizate în ultimul timp de către fotoreporterii AGERPRES, care ilustrează evoluţia României. Totodată, AGERPRES a realizat şi un album cu acelaşi nume, o ediţie specială pentru Centenarul Marii Uniri, care conţine 100 de fotografii din România, grupate în trei capitole: Arhivă, Revoluţie, Evoluţie. Parteneri: Associated Press; susţinut de Centenarul Filmului Românesc, Institutul Cultural Român; văzut de Radio Guerrilla; parteneri media: Antena 3, Europa FM, Radio România, TVR.

Despre AGERPRES Fondată în 1889, AGERPRES este Agenţia Naţională de Presă a României. Aceasta are rolul de a oferi informaţii echilibrate, cu caracter imparţial, şi de a fi principala sursă de informare pentru cetăţenii şi instituţiile din ţară, dar şi cea mai importantă sursă de ştiri despre România, în exterior. Din 1921, agenţia a avut o transmisie neîntreruptă de ştiri şi informaţii. Printre serviciile AGERPRES se regăsesc: fluxurile de ştiri tematice, fluxurile de limbă engleză şi maghiară, serviciile şi arhiva de fotografie de presă, monitorizarea de presă, serviciile video şi multimedia, fluxul documentare, precum şi servicii de imprimare. 13


8-9

Nicolae Băciuţ

Români din Canada: Veronica Pavel Lerner

Cărţile viitorului puneau lecturi zilnice. Acasă aveam câteva biblioteci: unele cu uşi de sticlă, altele adânci cu cărţi pe două rânduri şi în cele din urmă altele cu vitrină. Ele adăposteau o mare diversitate de cărţi: de la literatură, artă şi filosofie, până la tratate de drept sau cărţi de critică literară. Nu era nici pe departe o ordine perfectă printre cărţi, ceea ce avea un anumit farmec atunci când îmi petreceam timpul uitându-mă la titluri şi amuzându-mă să răsfoiesc vreo carte <…> Cărţile erau pe atunci parte integrantă a vieţii mele, le aveam la dispoziţie şi le îndrăgeam ca decor al casei, chiar fără să le citesc. Cu colegii de la Mississauga Writers Group

- Noi, cei crescuţi cu cartea tipărită, privim altfel viitorul cărţii, chiar dacă ne-am adaptat, unii cu uşurinţă, la ofertele virtuale. Cum vă raportaţi la cartea tipărită, ce şanse mai are ea pe termen lung, vor lua bibliotecile virtuale locul bibliotecii tradiţionale, va supravieţui cartea tipărită? - Îmi voi permite să citez fragmente din textul meu “Dispărea-vor cărţile?”, apărut în volumul “Gânduri printre rânduri” în 2001. Deşi au trecut 17 ani de când lam scris, el con-ţine o parte din răspunsul la între-barea dumneavoastră. «Cu câteva zile în urmă am citit în România literară (via Internet) un articol de Gabriel Liiceanu publicat în luna mai a acestui an (2001, n.m.) şi intitulat “Dans cu o carte “. Articolul m-a emoţionat profund şi am vibrat ca şi cum cartea ar fi fost iubirea mea lentă şi continuă de o viaţă; şi ca şi când Gabriel Liiceanu mi-ar fi luat ideea mea de a dansa cu cărţile, preluând-o într-un balet de vorbe cu mult mai graţios decât l-aş fi putut crea eu însămi. Copil fiind, nu am manifestat o pasiune pentru cărţi. Ba dimpotrivă, trăgeam chiulul când mama şi fratele meu îmi im14


8-9

Îmi plăcea colecţia violet a “Classiques Larousse“-ului, în care am găsit “Maximele” lui La Rochefoucauld, “Caracterele“ lui La Bruyere şi câteva piese de Moilere, sau colecţia în care aveam romanele lui Victor Hugo, sau vechea “Biblioteca pentru toţi “ cu coperţi de foiţă cărămizie, devenite mai târziu coperţi roşii pentru literatura română sau bleu pentru cea universală şi câte altele! <…> Iată-mă, astăzi, iubitoare de cărţi în forma lor actuală, de hârtie, în faţa dilemei care-l frământă pe orice intelectual: oare vor dispărea cărţile? Gabriel Liiceanu îşi încheie sus-menţionatul articol într-o notă oarecum nostalgică: “Îmi dau seama, recitind aceste note, că am vorbit despre o vreme când cărţile creşteau oamenii. Epoca aceasta a trecut. “ Îndrăznesc, cu timiditate şi respect, să am o altă părere decât cea a eruditului şi talentatului filosof <…>. Mai mult chiar, mulţi dintre cei pe care i-am întrebat mi-au răspuns cu convingere că niciodată cărţile nu vor dispărea. Chiar dacă li se va schimba formatul, conceptul de carte va ramâne. <…> Până când nu va apărea o alternativă valabilă a lecturii în pat seara înainte de culcare, este absolut sigur că, pe lânga magazinele de computere, vor exista şi librării cu cărţi pe care să le putem purta în braţe şi iubi ca pe nişte fiinţe. <…> Cât despre mine, cum să nu mă fi ataşat încetul cu încetul de internet, când el este acela care îmi furnizează articolele literare şi filozofice interesante? Ba mai mult: cum articolul lui Gabriel Liiceanu m-a mişcat, am simţit dorinţa de a revedea România literară pe hârtie. Când mi-a căzut întâmplător în mână un număr, m-a surprins reacţia mea de a fi preferat varianta electronică a revistei. Dar, să ne fie cu iertare, era vorba de o revistă. La cărţi nu cedez!»1) Astăzi, în 2018, cred că tirajele cărţilor în formă tipărită vor fi mai mici, ele se vor scumpi, devenind un lux, dar vor mai exista. Pe termen lung însă, probabil că bibliotecile virtuale le vor înlocui pe cele tradiţionale. - Cum vedeţi bibliotecile viitorului? Ce se va alege de cele de acum? Vor deveni muzee? - Cărţile deja tipărite nu vor fi distruse, bibliotecile de pe tot globul, care conţin milioane de volume, vor mai funcţiona multă vreme. Sunt proiecte pentru arhivarea cărţilor existente, din toate domeniile, în variantă digitală, dar chiar când acest proces, care va dura ani buni, va fi completat, cărţile în bună stare vor putea fi consultate în biblioteci. Nu m-aş grăbi să fac pronosticuri atât de îndepărtate! - Cum se va raporta scriitorul la aşteptările cititorului viitorului? - Aşa cum există - dintotdeauna - o diversitate în gusturile cititorilor, aşa va fi şi în viitor situaţia cu cititorii, dar şi cu ceea ce vor oferi scriitorii. Întrebarea dv. mă pune pe gânduri: oare scriitorii de meserie

crează la comandă? Nu se apleacă, fiecare scriitor, asupra temei care îl interesează? Desigur, evoluţia tehnicii şi psibilitatea de a se documenta pe internet vor schimba priorităţile de lectură ale oamenilor, dar va exista întotdeauna un evantai de oferte - mai mult sau mai puţin literare - pentru gusturile fiecăruia! - Ce aşteptări va putea avea cititorul într-un mâine mai mult sau mai puţin îndepărtat? - Nu sunt sigură că cititorul are aşteptări, el alege, din ce e disponibil pe piaţă, lecturile care îl atrag. Nu scrie autorul litarar din dorinţa de a comunica celorlalţi ideile, părerile, emoţiile lui? Cu excepţia lucrărilor istorice sau documentare, care i se pot comanda unui scriitor, nu e el însuşi cel care scrie pentru că are ceva de spus? şi atunci, ce importanţă mai au sau vor avea, pentru scriitor, aşteptările cititorilor? Vorbim de marketing? Astăzi, best-sellerurile, pe care le poţi cumpăra la toate standurile din aeroporturi, se vând cel mai bine, dar sunt ele valoroase din punct de vedere literar? - Ce teme vor interesa pe cititor, ce formule ar putea fi cele mai potrivite pentru ca să se menţină legătura cu cartea, cu lectura? - Dacă ne gândim la piesele lui Shakespeare, care atrag şi astăzi, după sute de ani de când au fost scrise, publicul de pe tot globul, ne dăm seama de atemporalitatea problemelor umane. Iubirea, ura, dorinţa de răzbunare, setea de bogăţie şi putere (să nu uităm că ele merg împreună!), naşterea, moartea, toate acestea vor rămâne în continuare temele principale în toate formele de artă, deci şi în literatură. Poate că atributele umanităţii vor fi prezentate, în viitor, prin tehnici diferite de cele de astăzi, dar temele de interes, în esenţă, vor rămâne aceleaşi, atâta timp cât, genetic, omul va rămâne încă cel pe care-l cunoaştem astăzi. La acestea se vor adăuga, precum s-a întâmplat în toate epocile, aspectele specifice ale vieţii generaţiilor viitoare, pe care scriitorii şi cititorii le vor trăi simultan şi care, de aceea, îi va conecta în mod direct. - Va dispărea scrisul „de mână“? Îl va îngropa definitiv tehnologia de acum şi cea care va veni? În ce fel va schimba standardizarea reperele pe care le oferea scrisul „de mână“? Marca de identitate? - Scrisul de mâna poate că va dispărea, dar nu şi “marca de identitate!” Există, pentru cei care ştiu să vadă şi să audă, o caligrafie şi în mesajele electronice. Caligrafia şi scrisul de mână oglindesc acel ce-va, pe care marii caligrafi ai timpurilor ni l-au transmis prin operele lăsate de ei. Scriitorul turc Omar Pamuk - laureat al Premiului Nobel în 2006 - a descris superb, în romanul “Mă numesc Roşu”, munca minia15


8-9

turiştilor şi a caligrafilor de pe vremea când tiparul încă nu exista. Am prins, la serviciu, perioada în care scriam rapoartele ştiinţifice fie de mâna, fie chiar la computer, dar o secretară mi le formata şi întotdeauna - fără excepţie - trebuia să corectez o mulţime de greşeli. Am fost fericită când am avut acces la programele de computer care permiteau formatarea rapoartelor ştiinţifice. Din motive practice şi în virtutea obişnuinţei de a scrie la computer, am început să scriu şi scrisorile la fel, mi se părea mai simplu. Se pare că organul principal al omului, creierul, se poate adapta la schimbări chiar fundamentale. Recuperările pe care creierul le poate face sunt uluitoare şi, dacă o funcţie a lui e diminuată din cauza unei leziuni pe creier, acea funcţie poate fi preluată de o altă regiune a creierului. Mă întrebam, acum câţiva ani, dacă nu cumva tocmai acest fel de recuperare s-a petrecut şi în cazul modului în care eu îmi citeam emailurile. Înainte, când primeam scrisori, cum mă obişnuiesem deja să aud tonul comunicării în scris, asociam şi grafica expeditorului cu imaginea lui. Nu două scrisuri erau la fel, deci nu existau persoane identice, nici în realitate, dar nici în relaţia afectivă cu mine. Şi, deodată, când prin folosirea computerului scrisurile, indiferent de provenienţă, s-au uniformizat, toate caligrafiile au devenit identice. Primeam emailuri de la diverse persoane, dar toate aveau acelaşi format. Şi totuşi, printr-un miracol, poate pentru că funcţia creierului de a deosebi caligrafiile în funcţie de persoană a trecut de la zona vizuală la cea - să zicem - emoţională, am început, încetul cu încetul să văd caligrafii diferite chiar şi în emailuri. Nu exagerez. Mi-aduc aminte că am corespondat multă vreme cu un prieten; noi ajutam computerul intercalând cu text colorat răspunsurile fiecăruia printre rândurile celuilalt. Era un fel simplificat, dar real, de caligrafie: câteva semne grafice ca “italic”, “bold” sau de culoare nu schimbau prea mult, dar această particularitate se traducea, în percepţia mea, în acelaşi răspuns afectiv pe care l-aş fi avut dacă mi s-ar fi scris de mână. Sigur, scrierea cu tocul sau pixul este, aşa cum spun toţi, o prelungire a mâinii. Dar şi scrisul la computer e tot o prelungire, chiar a ambelor mâini! Am cântat ani de zile la pian şi pentru mine, atingerea tastelor de calculator nu e un simplu mecanism, ci e muzică, e suflu, e legătura corporală cu scrisul ca şi în cazul caligrafei. Atunci când primesc un mesaj electronic, aud vocea celui care mi l-a trimis, îi simt participarea, am reacţia emoţională pe care aş avea-o şi în faţa unui bileţel scris de mână. Pe cei care azi regretă scrisul de mâna, i-aş îndemna să aibă răbdare, pentru că, încetul cu încetul,

vor vedea şi în scrisul electronic acea caligrafie oglindă sufletească - pe care fiecare dintre noi o caută în rândurile primite de la un prieten. Pentru că, poate şi tinerii care-şi trimit scurte misive pe telefoanele celulare, de genul: “Vb dsr, te iub” (vorbim diseară, te iubesc) reacţionează emoţional la fel ca îndrăgostiţii care, pe vremuri, primeau o misivă frumos caligrafiată, în versuri... - Dincolo de preocupările literare, cum vedeţi modificările registrului epistolar? Luând în calcul nu doar facilităţile tehnologiei, ci şi sfânta... comoditate! Mai scrieţi „de mână “? - Mi-ai pus o întrebare care mă atinge direct şi cu forţă. Spuneam, în răspunsurile anterioare, că începutul scrisului meu s-a manifestat prin scrisori. Pentru mine, deci, epistolele au fost şi sunt, în continuare, purtătorii trăirilor mele, dăruite sau primite. Ce înseamnă epistolele, de fapt? Un mijloc de comunicare. Iar acum, când mijloacele de comunicare sunt atât de numeroase şi diferite de cele din trecut, epistolele lungi nu se mai practică. Comunicările scurte şi la obiect se fac rapid. Dar cele care includ dialogul de idei şi transmiterea emoţiilor, şi ele tot epistole, nu şi-au modificat registrul de loc! Oamenii sunt tot oameni, emoţiile, tot emoţii, iar transmiterea lor, indiferent de cât de lungi sau de scurte vor fi, vor depinde de capacitatea celui care le scrie de a transmite celuilalt dorul, iubirea, neputinţa, preaplinul sufletului sau orice altceva. Genul epistolar nu va dispărea niciodată, indiferent de tehnica folosită, pentru că întotdeauna vor exista oameni care vor dori să poarte, cu un partener valabil, un dialog de opinii, idei, sentimente. N-aş acuza pe nimeni de comoditate, fiecare îşi alege mijloacele care-i sunt la îndemână. Mulţi preferă dialogul direct. Profesorul meu de armonie, regretatul Friedrich Wanek, îmi spunea că e important creionul pentru rezolvarea exerciţiilor de armonie, dar mult mai importantă este guma! Câtă dreptate avea! Computerul are facilitatea de a fi simultan şi creion şi gumă. Nu mai scriu “de mână”, în sensul de a folosi creionul sau pixul, dar, pentru mine, scrisul la computer nu e doar cu degetele care tastează pe claviatura computerului, ci cu tot trupul, mintea şi sufletul care coboară în cuvintele născute prin atingerea, cu grijă, a fiecărei litere, virgule, linioare… __________ 1) Gânduri printre rânduri (Ed. Arhaeus 2001), pg. 61 16


8-9

Avădanei Constantin Drapelul tricolor „CENTENARMAREA UNIRE-ALBA IULIA-2018"

Ne-am adunat la Viena români de pretutindeni, pentru a sărbători împreună 100 de ani de la marele eveniment sfânt al poporului român: „Marea Unire de la 1 Decembrie 1918”! Nicicând nu am văzut atâţia români cu feţele luminate de bucurie purtând cu mândrie şi demnitate tricolorul românesc, roşu-galben-albastru. Tricolorul i-au însoţit peste tot, în sălile de conferinţe, la parada portului popular, la festivalul folcloric, când s-a dansat „Hora Unirii”, la slujbele de pomenire din biserici. Pe timpul desfăşurării acestui eveniment, 2527 mai 2018, tricolorul românesc a fluturat în faţa Primăriei Vechi din Viena, locul de desfăşurare a acestei mari sărbători. Tricolorul românesc l-am văzut în drapelele delegaţiilor prezente, pe eşarfe, insigne, dar şi pe frumoasele costume popolare ale românilor din Suceava, Maramureş, Bihor. Delegaţia din Alba Iulia, formată din reprezentanţi ai Grupului de Iniţiativă „CENTENAR-MAREA UNIRE-ALBA IULIA-2018”, condusă de preşedintele acestuia col(r)dr.ing. Constantin Avădanei, a luat parte ca invitată de onoare a organizatorilor. În organizarea acestui eveniment şi-au dat concursul instituţii din Viena (Cercul Cultural Româ-

no-Austriac din Austria, Ambasada României la Viena, RTV „Unirea” din Wiener Neuerstadt, în frunte cu managerul Ioan Godja, Primăria oraşului Viena, Asociaţia Austro-Română din Viena, Asociaţiile „Unirea” şi „Hora” din Viena), precum şi asociaţii culturale din România (Asociaţia „Renaşterea sişeşteană” din Maramureş, AGERPRES din România, Grupul de Iniţiativă „Centenar-Marea Unire-Alba Iulia 2018”, ansamblurile culturale „Gura Izvorului” din Vatra Moldoviţei- Suceava şi „Muguri şi mlădiţe de tezaur” din Beiuş, corurile bărbăteşti din Chechiş şi SişeştiMaramureş). Am dus mesajul nostru de la Alba Iulia - Capitala Marii Uniri - de unitate între toţi românii care trăiesc pe aceste meleaguri, gândurile bune către fraţii noştri de pretutindeni şi bucuria de a fi gazde la sărbătorirea Centenarului Marii Uniri, la 1 Decembrie 2018. Am purtat cu demnitate tricolorul românesc în deplasarea noastră la Viena, având ca principal obiectiv sfinţirea acestuia, marcând astfel 100 de ani de la sfinţirea primului tricolor românesc pe teritoriul Austro-Ungariei, drapel purtat de generalul Ioan Boeriu şi Iuliu Maniu. În vara şi toamna anului 1918, în tot Imperiul Austro-Ungar, aflat în dezmembrare, 17


8-9

s-a instalat haosul. Pe acest fond s-a încercat instaurarea unei republici bolşevice la Viena. Trupele române se aflau într-o escală la Viena, retrăgându-se de pe frontul de sud către Transilvania. La rugămintea autorităilor din Viena trupele române, în frunte cu generalul Ioan Boeriu au acţionat hotărât, reuşind în scurt timp să reinstaureze ordinea în oraş şi să predea autorităţilor austriece conducerea administrativă. Pe timpul acţiunilor din Viena trupele române avea în frunte tricolorul românesc, sfinţit în curtea unei unităţi militare din Viena. Tricolorul purtat de noi a fost confecţionat cu mare grijă şi cu mare iubire de neam şi ţară, am reuşit să înmagazinăm în acesta tot ceea ce este mai bun pentru veşnicia unităţii şi trăirii românilor pe aceste meleaguri. La acest drapel am ataşat o eşerfă pe care am încrustat, cu mari emoţii patriotice, acele figuri legendare care au făcut paşi hotărâţi pentru înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, generalul Ioan Boeriu şi Iuliu Maniu. În dimineaţa zilei de 26 mai 2018 trăiam cu toţii mari emoţii, pentru că organizatorii au dorit să facă o mare surpriză tuturor participanţilor la sărbătoarea Centenarului Marii Uniri de la Viena: sfinţirea drapelului tricolor la Catedrala din Viena Nouă, nu departe de Academia Militară Tereziană. Slujba religioasă a fost oficiată de preotul paroh ortodox Florin Răzvan Gască. După acest moment solemn, drapelul sfinţit a fost cerut de organizatori să fie aşezat în fruntea coloanei paradei portului popular de pestrăzile Vienei,

apoi la vizita de la Academia Militară Tereziană şi la celelalte evenimente care au urmat. Acest moment solemn a făcut înconjorul lumii, drapelul stătea alături de formaţiile folclorice prezente, pe fondul muzical al cântecului „Cântă cucu-n Bucovina”, şi această asociere de simboluri a făcut să verse lacrimi de emoţie şi bărbaţii români prezenţi; şi astfel, acest drapel a devenit „DRAPELUL CENTENAR-MAREA UNIRE-ALBA IULIA-2018”, un drapel al tuturor românilor. Toate aceste realizări pentru delegaţia de la Alba Iulia s-au datorat eforturilor membrilor acestui Grup de Iniţiativă: profesor Daniela Cetean, reprezentantul Liceului „Horia, Cloşca şi Crişan”, primul liceu cu predare în limba română din Transilvania, înfiinţat în anul 1919, profesor Maria Cioica, reprezentantul Despărţământului ASTRAAlba, prof. Sabin Cioica, reprezentantul Societăţii „Avram Iancu”-Filiala Alba, Vasile Opruţa, reprezentantul Filialei „Gemina” a rezerviştilor militari şi Filialei Judeţene Cultul Eroilor, Ciontu Ştefan şi Ciontu Minerva. O parte dintre aceştia au reprezentat şi Fundaţia „1 Decembrie 1918 pentru integritatea şi suveranitatea României”, redacţia revistei „Dacoromânia”. Ne-am întors acasă încărcaţi de mult patriotism şi cu convingeri că românii, acolo unde s-ar afla, simt că au o ţară a lor, numită ROMÂNIA.

18


8-9

Gabriela Adina Marco Acum, la Centenar – Remember 1 Decembrie 1918 – pajurei perfide, puneau tricolorul nostru, iar gulerul de la tunică era împodobit cu panglică tricolor. Cazărmile de honvezi (armata ungurească) erau ocupate acuma de flăcăii noştri, care de data aceasta serveau cauza neamului lor, iar deasupra cazărmilor, foste ungureşti, falnic fâlfâia acum drapelul românesc. Garda naţională odată formată, împreună cu comandanţii ei, depuneau următorul jurământ în faţa Consiliului Naţional: „Jurăm […] că vom păzi disciplina şi ordinea bună, că vom împlini fără şovăire toate poruncile Consiliul Naţional Român. Ne supunem numai poruncilor comandanţilor şi ofiţerilor noştri români, numiţi din partea Consiliului Naţional Român. Numai acestui Consiliu îi recunoaştem dreptul de a ne da porunci în numele naţiunii române. Poruncile Consiliului nostru Naţional le vom împlini cu cea mai mare însufleţire ziua şi noaptea, pe orice vreme şi în orice împrejurări, ca fii credincioşi şi cinstiţi ai naţiunii române!”3.” La şedinţa din 15 noiembrie 1918 a CNRC, evaluând situaţia, arădeanul Justin Marşieu cere proclamarea imediată a Unirii Transilvaniei cu România4. Vasile Goldiş răspunde că o asemenea hotărâre trebuia luată în cadrul unei mari adunări naţionale la care să participe reprezentanţi ai tuturor cercurilor electorale româneşti din Transilvania şi din toate categoriile sociale. La şedinţa care s-a desfăşurat în data de 16 noiembrie 1918 la şcoala de băieţi din Arad, unde îşi avea sediul Comanda supremă a GNR Arad, au participat reprezentanţi ai gărzii şi ai studenţimii arădene. Cu această ocazie s-a hotărât ca data la care va avea loc Adunarea Naţională în cadrul căreia să se hotărască viitorul provinciei să fie „ziua de 1 Decembrie stil nou” 1918. Cu acelaşi prilej s-a stabilit locul unde se va desfăşura Adunarea5. Participanţii au sugerat oraşele Arad, Sibiu şi Cluj, dar, din diferite motive, propunerile au fost respinse. În discuţie au mai rămas Blaj – unde avusese loc, pe Câmpia Libertăţii, Marea Adunare Naţională din 3/15 mai 1848 şi Alba Iulia.

Actul1 de la 1 Decembrie 1918, a fost un act politic, dar nu care nu a fost pregătit doar de elemente politice din Transilvania. Unirea a fost pregătită din punct de vedere cultural de către biserică, şcoală, dar şi de asociaţii culturale şi economice. Prin unirea culturală a tuturor românilor s-a creat o premisă pentru unirea politică. Încă de la trezirea vieţii politice româneşti din Transilvania şi Banat s-a acţionat pe două planuri: încercarea de a păstra fiinţa naţională şi realizarea visului de veacuri – Unirea tuturor românilor în aceleaşi graniţe politice şi geografice. După ce, la data de 12 octombrie 1918, în cadrul Conferinţei de la Oradea a Partidului Naţional Român (PNR) s-a proclamat autodeterminarea românilor transilvăneni, în 30 ale aceleiaşi luni a luat fiinţă Consiliul Naţional Român Central (CNRC). Acest organism de conducere al românilor transilvăneni a avut sediul în oraşul Arad. În componenţa CNRC au intrat şase membri ai PNR, şi anume: Aurel Vlad, Teodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Alexandru Vaida-Voievod, Ştefan Cicio-Pop, precum şi şase membri ai secţiei române a Partidului Social-Democrat din Ungaria, şi anume: Ioan Fluieraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu, Basil Surdu, Tiron Albani2. Organul de presă al CNRC a devenit ziarul „Românul”. Din redacţia sa făceau parte personalităţi ale vieţii politice şi culturale arădene: profesorul Teodor Botiş, L. Iacob, Sabin Evuţianu sau Vasile Goldiş (în calitate de preşedinte). În paginile ziarului vor apărea numeroase articole în favoarea Unirii Transilvaniei cu România şi care criticau politica dusă de statul austro-ungar contra românilor. Odată cu înfiinţarea CNRC, a luat fiinţă şi un organism militar care avea ca principal obiectiv menţinerea ordinii publice din Transilvania. Este vorba de Garda Naţională Românească (GNR): „Cătanele întoarse de pe fronturi intrau în Gărzile Naţionale. Păstrându-şi uniforma, în locul 19


8-9

Alegerea oraşului Alba Iulia a avut o valoare simbolică, din cauza unor evenimente care au influenţat de-a lungul timpului istoria românilor şi care au avut loc în această urbe. Aici s-a încoronat Mihai Viteazul ca Principe al Transilvaniei şi Domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei în anul 1601. În acelaşi oraş au fost întemniţaţi şi ucişi în chip barbar Horea şi Cloşca – doi dintre conducătorii răscoalei ţărăneşti transilvănene desfăşurate în anii 1874-1875. Un alt conducător de Revoluţie (cea din 1848) – „Crăişorul munţilor”, Avram Iancu – a fost întemniţat la Alba Iulia. Prin Marea Unire din 1 Decembrie 1918, oraşul Alba Iulia rămâne veşnic în conştiinţa poporului român ca fiind oraşul în care i s-a îndeplinit visul secular. În ziua de 1 Decembrie 1918, duminica, la orele 10, s-a convocat Marea Adunare Naţională în cetatea Alba Iulia. Ioan Suciu a fost însărcinat oficial de către CNRC să organizeze adunarea. Convocatorul Marii Adunări Naţionale a fost redactat de Vasile Goldiş şi semnat de către preşedintele CNRC – Ştefan Cicio-Pop şi de secretarul Consiliului – Gheorghe Crişan. A fost publicat de toate ziarele româneşti care apăreau la acea dată în Transilvania. În „Convocare” se spunea: „În numele dreptăţii eterne şi a principiului liberei dispoziţii a naţiunilor – principiul consacrat acum prin evoluţia istoriei, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania vrea să-şi hotărască însăşi soarta sa de acum înainte… Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă”. „La adunare vor lua parte: 1. Episcopii români din Ungaria şi Transilvania; 2. Toţi protopopii în funcţie ai celor două confesiuni româneşti; 3. Câte un exmis (delegat) al fiecărui consistor şi capitlu; 4. Câte 2 exmişi ai societăţilor culturale (Asociaţiune, Fondul de teatru, Asociaţiunea Arădeană etc.) 5. Câte 2 exmişi din partea fiecărei reuniuni femeieşti; 6. De la fiecare şcoală medie (gimnaziu, şcoală reală), apoi de la fiecare institut teologic, pedagogic şi şcoală civilă, câte un reprezentant al colegiului profesoral; 7. Câte 2 delegaţi de la fiecare reuniune învăţătorească; 8. Garda Naţională va fi reprezentată prin câte un ofiţer şi un soldat din fiecare secţie comitatensă; 9. Câte 2 delegaţi de la fiecare reuniune de meseriaşi; 10. Delegaţii Partidului Social-Democrat Român, ca reprezentanţi ai muncitorimii organizate;

ai săi;

11. Tinerimea universitară, prin câte 2 exmişi

12. Fiecare cerc electoral în care locuiesc români va trimite câte 5 reprezentanţi (delegaţi). Suntem convinşi că afară de cei care vor reprezenta chipul arătat mai sus, toate păturile sociale ale naţiunii noastre la această istorică adunare unde se va hotărî soarta neamului nostru pe vecie, se va prezenta însuşi poporul românesc în număr vrednic de cauza mare şi sfântă”6. În ziarul „Românul”7, într-un articol intitulat „Toată suflarea românească să grăbească la Alba Iulia”, se afirma: „români din patru unghiuri, bărbaţi şi bătrâni şi tineri, învăţători, preoţi şi ţărani, grăbiţi la Alba Iulia, la marele praznic naţional unde se pecetluieşte soarta neamului. Sufletele voastre să fie pătrunse de amintirile cetăţii mari. Vorbiţi cu curaj, căci dacă nu veţi îndrăzni nici acum, pietrele vor grăi!”. Spiritul unionist al acelor zile a fost întreţinut de către delegaţi ai CNRC care s-au deplasat în teritoriu pentru a explica sau a da informaţii populaţiei despre alegerile ce se făceau pentru Marea Adunare Naţională. Şi prin viu grai se făceau apeluri pentru participarea unui număr cât mai însemnat de români la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. În toate localităţile din întreaga Transilvanie s-au desfăşurat alegeri de delegaţi care au fost mandataţi să participe la momentul istoric de la Alba Iulia. Alegerile s-au bucurat de un entuziasm general din partea românilor. În fiecare localitate s-a desfăşurat câte o adunare a tuturor românilor, de obicei în faţa bisericilor şi a şcolilor. De asemenea, s-a organizat o vie propagandă ca la Alba Iulia, pe lângă delegaţi, să fie prezenţi cât mai mulţi români. Roman Ciorogariu – unul dintre participanţii direcţi la evenimentele anului 1918, relatează drumul de la Arad la Alba Iulia: „de la Arad am plecat a doua zi [29 noiembrie] dimineaţa cu mare alaiu, eu un modest uspătoiu între atâtea celebrităţi răsărite sub soarele libertăţii. Trenul împodobit cu tricolor şi ticsit de imensa lume ca s-a adunat. În definitiv, am plecat câţi am încăput în tren. Un ofiţer de gardă, nepotul meu Eugen Ciorogariu, cu un pluton însăţeşte trenul; podurile şi linia de cale ferată păzite de gardele noastre. La gările pavoazate ovaţionează satele venite să facă onorurile, şoselele de-a lungul trenului sunt traversate de parcurile vehiculelor lui Mackensen. Cu un cuvânt, mers triumfal la Alba Iulia.”8 „Entuziasmul maselor era de nedescris. Coloanele de români, îmbrăcaţi în straiele de sărbătoare şi unele cu muzici în frunte, dădeau un colorit inedit 20


8-9

Bălgadului, care, în decursul celor două mii de ani de existenţă, n-a primit o masă de oameni atât de mândră şi de satisfăcută între zidurile sale”. De acestea îşi amintea un martor al evenimentelor9. Programul complet al desfăşurării Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia îl găsim în ziarul „Românul”10: „1. La orele 7 dimineaţa serviciul divin celebrat de arhierei în bisericile protopopeşti. 2. La orele 10 dimineaţa, deschiderea adunării, în sala casinei militare din cetate. 3. Citirea rezoluţiei, votată şi propusă prin conferinţa prealabilă a marelui sfat naţional. Se va explica poporului de pe 4 tribune însemnătatea istorică a zilei, iar de pe tribuna prezidenţială din centru se va citi Rezoluţia Constituantei.” Şi cu ocazia publicării acestui program, în articolul ce îl însoţeşte, se face apel ca la Alba Iulia să participe cât mai mulţi români. „Locul cel mai istoric al neamului vă aşteaptă cu braţele deschise”, iar ziua de 1 Decembrie 1918 este caracterizată astfel: „cea mai senină zi a neamului românesc”. În cadrul şedinţei delegaţilor s-a adoptat Rezoluţia potrivit căreia „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungu-

rească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 Decembrie 1918 decretează Unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România…”11. La această Rezoluţie, citită de Vasile Goldiş în faţa mulţimii, au aderat numeroşii participanţi la Adunarea de la Alba Iulia. A fost primită cu urale şi strigăte de „Trăiască România Mare!” Note: 1 Fragment din volumul Paşi spre Unire…, Nădlac, Editura Ivan Krasko, 2006, 115 p., ISBN 973-832487-4. 2 Alexandru Roz, „Consiliul Naţional Român Central şi acţiunea sa pentru Unirea Transilvaniei cu România”, în Magazin Istoric (Bucureşti), anul XXII, nr. 12 (261), decembrie 1988, pp. 15-22. 3 Ioan Scurtu, Alba Iulia 1 Decembrie 1918, Bucureşti, edit. Sport-Turism, 1988, p. 114. 4 APORN, fond OPOR, dos. 18 (1919), pag. 180. 5 Al. Roz, op. cit., pp. 15-22. 6 Românul (Arad), nr. 11, 8/21 noiembrie 1918, p. 1. 7 Românul (Arad), nr. 12, 10/23 noiembrie 1918, p. 1. 8 I. Scurtu, op. cit., p. 132. 9 V. Popeangă, Aradul – centru politic al luptei naţio-nale din perioada Dualismului (1867-1918), Timişoara, edit. Facla, 1978, p. 273. 10 Românul (Arad), nr. 15, din 14/27 noiembrie 1918, p. 1. 11 Biserica şi Şcoala (Arad), anul XLII, nr. 47, 18 noiembrie/1 decembrie 1918, p. 1; Românul (Arad), nr. 20, 20 noiembrie/3 decembrie 1918, p. 1.

Pictură de: Doina Iovănel Spineanu 21


8-9

Doina Iovănel Spineanu

100 de ani de demnitate naţională În destinul fiecărui popor, există cruci şi răscruci... în destinul fiecărui om, există suişuri şi coborâşuri... în destinul fiecărei istorii, există culmi şi prăpăstii... Pe toate însă le leagă acelaşi fir călăuzitor, nevăzut şi nesfârşit, al speranţei eterne că Dumnezeu nu ne-a spus încă ultimul Său Cuvânt, ci, dimpotrivă, ne-a lăsat în ”ograda” Universului să fim stăpâni peste timp şi să-l prefacem în eternitate, prin faptele noastre, prin felul în care vom şti să ne împlinim datoria sacră, pentru care am fost zămisliţi! Şi asta ne face puternici, ne dă încrederea că putem fi învingători, chiar şi atunci când totul, în jurul nostru, ne este potrivnic, ne dă tăria să ne ridicăm mereu... şi mereu... şi mereu, şi s-o luăm de la capăt! Şi nu vom găsi o istorie mai elocventă, în această privinţă, precum este istoria noastră, a românilor, poporul care şi-a sfidat moartea, de atâtea ori, chiar azvârlit în genunchi, care şi-a luminat temniţa, cu făclia credinţei, care s-a ridicat din noroiul înrobirilor, mai curat la suflet şi la cuget, care s-a hrănit, uneori, doar cu speranţa zilei de mâine, a ”trezirii” din noaptea uitării şi umilinţei nedrepte! Când îţi iei, ca tovarăşi de drum, demnitatea, curajul, adevărul şi dreptatea, să fii sigur că nu te va clinti nicio furtună, din mersul tău, din ţelul tău, din visul tău! Nu trebuie să vrei să fii erou, ca să ajungi erou! Va avea grijă de asta Cel care i-a pus în mâna ”armele” cugetului drept, ale spiritului înalt, ale dorinţei de a sluji Binelui, până la capăt! Aş spune că dragostea de rădăcini şi de ramuri, dă tărie trunchiului, îl face să reziste oricărui tăiş de secure... Aşa rămân, în picioare, pădurile şi devin seculare, aşa nu au moarte arborii adevăraţi! Noi, românii, suntem fraţi cu stejarii şi brazii, şi nimeni nu ne va putea preschimba în ierburi târâtoare şi nevolnice! Îmi place să cred că toate aceste cuvinte, pe care le-am scris spre dreapta cinstire a strămoşilor noştri, ce s-au jertfit pentru noi, mai pot fi încă atribuite şi multor altora, dintre urmaşi! Îmi place să cred că noi, românii de astăzi, vom merge pe urmele lor, străduindu-ne să nu le nesocotim zbaterea, sacrificiul, jertfa supremă! Îmi place să cred că vom putea fi drepţi, buni şi viteji, asemeni lor, desăvârşindu-le truda sau,

măcar, respectând-o cu sfinţenie! Ei ne-au dat o ţară întregită, împlinită în hotarele sale, unită şi înfrăţită cu icoanele şi îngerii, o ţară ca un cer rotund şi limpede, răsfrânt în câmpie şi-n cărările lungi, de la miazăzi, la miazănoapte... – cărările ţării, ”palmele” sfinţilor, peste care trec paşii noştri, uneori neştiutori, alteori nepăsători... De prea puţine ori, tălpile noastre simt bătăile inimilor acoperite de ţărână; de prea puţine ori, tălpile noastre simt zvâcnetul sângelui scurs într-un şuvoi fierbinte, în bătăliile pentru neatârnarea neamului! Ar trebui, poate, să ne închinăm la fiecare pas, pentru că, sub fiecare palmă de pământ, odihneşte un sfânt! Trupul omului trece în trupul pământului, se preface în lut, apoi, în iarbă şi flori şi arbori... şi, din ele, mai departe, în cântecul păsărilor.

Pictură de: Doina Iovănel Spineanu 22


8-9

În fiecare primăvară, morţii noştri, martirii şi eroii noştri, se preschimbă în lumina ierburilor vii, în lacrimile sfinte, ale pământului... Dacă fiecare fir de iarbă ar putea vorbi, am auzi toate istoriile străvechi, ale descătuşării şi înălţării noastre, ale neatârnării şi sanctificării trupului de neam şi de ţară! Doamne, cât suntem de orbi, dacă nu vedem toate astea, cât suntem de împietriţi, dacă nu le simim! „Ţară, ţară, ţărişoară,/ Câte pluguri te mai ară, la-nceput de primăvară?/Câte brazde să mai fie, prin trudita noastră glie,/ Pentru a-ţi simţi fiorul şi oftatul, dar şi dorul/ După zborul nesfâşit, către-un cer de sfinţi cuminţi,/ În care se prefăcură rugile de la părinţi?!/ Cum să-ţi alinăm durerea, pentru fiii strămutaţi,/ Sub o stâncă din Carpaţi, sub o palmă de pământ,/ Sub o gură de izvor, rămasă fară descânt?!/ Ca să se-mplinească vrerea de-ntregire şi unire,/ Între sfintele hotare, am dat jertfă, fiecare,/ De străbuni neînfricaţi, de martiri şi de eroi, de români adevăraţi,/ Ce-şi făcură trupul-prag, pentru românesc meleag,/ Pentru noi, urmaşii lor, izbăvirea tuturor!/ Între Tisa şi-ntre Prut, între Dunăre şi Mare,/ Multe trupuri au căzut, prefăcându-se în flori,/ Multe suflete-au plecat, să se culce printre nori.../ Şi, de-acolo, lăcrimează, uneori, spre zori de zi,/ Încât roua parcă-ar fi sângerată de lumină,/ Din privirea lor, senină.../ Doamne, ţine ţara-n palme şi ne apără de rău,/ Şi preschimb-o-ntr-o grădină de-nflorită primăvară,/ Unde, doar Cuvântul Tău, semănat să fie, iară,/ Cum a fost întâia oară, spre iubirea tuturor!/ Ţară, ţară, ţărişoară,/ Te-am încins cu brâu de sori, ca pe-o inimă-fecioară,/ Românie, sfântă vatră, sfânt izvor, săpat în piatră,/ Sfânt izvor de apă vie, Românie, Românie! (”Doină pentru Întregire”, de DIS). Nu întâmplător, am făcut acest scurt preambul de suflet, care să definească, într-un anume fel, ce înseamnă Marea Unire, ce înseamnă sărbătorirea Centenarului Marii Uniri, pentru mine, pentru oricare dintre noi, cred eu. Omul de rând este cel care se situează în chiar inima istoriei, pentru a o face să bată perpetuu! Fără interesul pe care sunt datoare să-l arate generaţiile prezente şi cele ce vor urma, faptelor trecutului, fără înţelesul profund, complet şi complex, în numele sfânt, al adevărului, al tuturor lucrurilor care se însumează, pentru a constitui un eveniment istoric major (dar şi a acelora ce ”gravitează” în jurul lui, contribuind la împlinirea ţelurilor propuse), istoria nu ar mai fi un organism viu şi peren, ci doar o înşiruire de date, o cronologie stearpă şi repede trecătoare. Prezentul şi viitorul certifică existenţa trecutului şi-i deschid ”Porţile eternităţii”.

Iar când prezentul va deveni trecut şi viitorul va deveni prezent, totdeauna se vor găsi oameni care să preia ştafeta timpului istoriei, a faptului istoric, a adevărului istoric, pentru a o duce mai departe! Asta înseamnă, cu adevărat, conştiinţa naţională – să devii trup comun cu istoria neamului tău, până când conştiinţa de sine devine conştiinţa tuturor, devine conştiinţa naţiunii din care faci parte, şi tu, omule de rând, ai datoria sfântă s-o duci mai departe, să urci pe treptele istoriei, până pe culmi, pentru a o arăta lumii întregi, universului întreg, cu mândria demnităţii naţionale, împlinite şi legitime!

Climatul istorico-politic, premergător Marii Uniri Voi începe expunerea acestor date importante pentru înţelegerea momentului unic, al Marii Uniri, cu rememorarea unui text magistral, preluat dintr-un discurs rostit la Ploieşti la 4 mai 1915, de către tânărul om politic Nicolae Titulescu, Primului Război Mondial începuse, dar România era încă în stare de neutralitate, când acest mare intelectual şi politician al vremii, rezuma gândul tuturor românilor privitor la Ardealul care lipsea, atât de mult, ţării: „Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă şi mare. România nu poate fi întreagă fără Ardeal. România nu poate fi mare fără jertfă! Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care strigă răzbunare, e făţărnicia care cheamă pedeapsa, e sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea care depărtează vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţă! Ne trebuie Ardealul! Nu putem trăi fără el! Vom şti să-l luăm şi mai ales să-l merităm!“. De fapt, referirea la Ardealul drag poate fi extinsă la toate celelalte teritorii româneşti, răpite nedrept din trupul ţării! Marea Unire a românilor, din anul 1918, reprezintă, poate, cel mai important eveniment din istoria României, realizându-se prin Unirea Provinciilor Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Sătmar, cu Regatul României, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Era firesc ca acea zi, atât de important pentru neamul nostru, să devină Ziua Naţională a României (lucru întâmplat în anul 1990). Măreţul eveniment, al Unirii, a fost precedat de numeroase alte fapte is23


8-9

torice, naţionale şi internaţionale, unele determinate de voinţa noastră, a românilor, a politicienilor români însemnaţi, altele, petrecute independent de voinţa noastră, dar în care am fost implicai nemijlocit. În 1906, cercetătorul român Aurel Popovici elaborează un plan prin care propune crearea Statelor Unite ale Austriei Mari. Astfel, arhiducele austriac Franz Ferdinand urma să devină împărat, iar Imperiul Austro-Ungar devenea o Federaţie de 15 state autonome. Însă în luna iunie, 1914, Arhiducele Franz Ferdinand este asasinat în Saraievo – Serbia, ţară administrată chiar de către Austria. Drept urmare a acestui asasinat, Austro-Ungaria declară război Serbiei şi, în acelaşi an, se va declanşa Primul Război Mondial. Regatul României îşi declară neutralitatea, în urma hotărârii Consiliului de Coroană, de la Sinaia, convocat de către regele Carol I. Evenimentele ulterioare iau însă o altă turnură, prin moartea, în toamna aceluiaşi an, a regelui Carol I, succedat la tron de Ferdinand I. Astfel, Guvernul, avându-l în frunte pe Ion I. C. Brătianu, semnează, cu Puterile Antantei, în vara anului 1916, Convenţia de la Bucureşti. Noul Tratat cosfiinţeşte drepturile României asupra tuturor teritoriilor din Austro-Ungaria, locuite de români – Transilvania, Banatul, Bucovina, Crişana şi Maramureş (Partium), care urma să fie integrate României, dacă aceasta accepta să intre în război. Victorii şi înfrângeri succesive, evenimente neaşteptate (precum moartea împăratului Franz Joseph, al Austriei, urmat la tron de împăratul Carol I, al Austriei), ocuparea Bucureştiului de către forţele germano-austro-ungare, mutarea temporară, a capitalei noastre la Iaşi, retragerea autorităţilor şi a armatei în Moldova, formarea unui Guvern de Uniune Naţională, din liberali şi conservatori, condus tot de Ion I. C. Brătianu, sunt puncte de interes istoric, concentrate într-o perioadă scurtă (din vara, până în iarna anului 1916), ce vor determina climatul politic, din România acelor timpuri. Ofensiva germană este oprită pe linia frontului Mărăşeşti-Galaţi, dar Guvernul ia, totuşi, decizia transferării Tezaurului României în Rusia, pentru depozitare. În 1917, izbucneşte Revoluţia din Rusia, eveniment ce va împiedica România să-şi valorifice victoriile anterioare, obţinute cu atâtea sacrificii, cu atâtea pierderi de vieţi omeneşti. SUA va intra în război, de partea Antantei, iar trupele româneşti, prin victoriile de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, opresc ofensiva germană, desfăşurată pentru cucerirea Moldovei. În perioada imediat următoare, la Focşani se va semna un armistiţiu între România şi Puterile Centrale, influenţat de evenimentele recente,

din Rusia, a cărei ieşire din arena de luptă va fi consemnată prin semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk. În primăvara anului 1918, are loc, la Roma, Congresul Naţionalităţilor din Austro-Ungaria, adoptându-se o Moţiune prin care se cerea „recunoaşterea dreptului fiecărei naţiuni să se constituie într-un stat naţional, care va rămâne independent sau se va uni cu statul naţional, deja existent”. La 27 martie 1918, Basarabia, îşi proclamă Unirea cu Regatul României, printr-o Declaraţie semnată de către Alexandru Marghiloman, prim-ministru al Guvernului român, la acea dată (rolul Organului Legislativ, al Basarabiei, ”Sfatul ţării”, este considerabil, în realizarea acestei importante etape, în calea spre Marea Unire). Tratatul de Pace de la Bucureşti, semnat de România şi de Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Bulgaria), prin care se consfinţeşte, pentru ţara noastră, revenirea la vechile graniţe, anterioare războiului (dar, prin care ni se impun şi alte cerinţe, de natură politicoeconomică), va înlocui Armistiţiul semnat la Focşani (însă nu va fi ratificat niciodată de către Parlamentul României sau promulgat de Regele României). În conformitate cu respectivul Tratat, Puterile Centrale au început să-şi retragă trupele de pe teritorul României. La sfârşitul verii anului 1918, la Paris, se constituie Comitetul Naţional Român, condus de Take Ionescu, recunoscut fiind de cele 4 Mari Puteri, ale Antantei – Franţa, SUA, Marea Britanie şi Italia, ca “exponentul intereselor naţiunii române din Austro-Ungaria”. La începutul toamnei, are loc, la New York, un Congres al românilor, rutenilor, polonezilor, cehilor, slovacilor, croaţilor şi sârbilor din Austro-Ungaria, la care este adoptată o Rezoluţie, ce solicita divizarea acestui stat şi eliberarea naţiilor străine. Partidul majoritar în Transilvania – Partidul Naţional Român (sau partida Naţională, cum mai era numit), prin Comitetul său, Executiv, adoptă, la Oradea, o Declaraţie a unui Consiliu Român Naţional Central (Organism provizoriu, de guvernare a Transilvaniei) “în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni să-şi decidă propria soartă” (scop în care se înfiinţează la Arad un Comitet de acţiune, prezidat de Vasile Goldiş). Un important politician român, din AustroUngaria, Alexandru Vaida-Voievod, va citi Declaraţia de Auto-Determinare, chiar în Parlamentul Maghiar de la Budapesta, provocând reacţia de respingere din partea parlamentarilor ma24


8-9

ghiari. Tardiv, împăratul Carol I, al Austriei, încearcă (dar fără vreun succes) prin aşa-numitul „Manifest către popoarele mele credincioase”, o reorganizare a Austro-Ungariei, într-o federaţie de 6 state independente. Manifestul împăratului primeşte un răspuns din partea Corpului voluntarilor în armata AustroUngară din Transilvania şi Bucovina, prin care se solicita unirea teritoriilor locuite de români cu Regatul României. Un alt polician transilvănean, de mare renume – Iuliu Maniu, va aduce, în Transilvania, 70.000 de soldaţi români, din armata austro-ungară, pe care-i adunase la Viena. În aceeaşi perioadă, unele naţionalităţi străine, din Austro-Ungaria, îşi vor declara deja independenţa (ex. - Cehoslovacia, Statul slovenilor, sârbilor şi croaţilor), iar, la Budapesta, se va forma un nou Guvern ungar, ce pune capăt uniunii sale cu Austria, dizolvând, oficial, statul AustroUngar. Un pas important, pentru români, a fost constituirea Consiliului Naţional Român Central, condus de Ştefan Ciceo Pop, recunoscut de guvernele de la Viena şi Budapesta. În perioada imediat următoare, acesta se va muta la Arad, devenind “organismul care a impulsionat energiile majorităţii românilor din Transilvania, spre realizarea idealului Unirii”. Prin Tratatul semnat în Italia, lângă Padova, de către generalul Weber, şeful Comisiei Austro-Ungare, pentru armistiţiu, se stabilesc condiţiile de armistiţiu, decizându-se şi evacuarea/eliberarea tuturor teritoriilor invadate de Austro-Ungaria, pe diverse fronturi; aparatul administrativ ungar se dezintegrează şi Guvernul maghiar începe negocierile cu Consiliul Naţional Român Central. Forţele Antantei domină tot mai mult Frontul de Vest, iar armata generalului Maurice Sarrail înfrânge rezistenţa bulgarilor din Frontul Balcanic. Guvernul român progerman, condus de Alexandru Marghiloman, demisionează şi se înfiinţează un alt Guvern, condus de generalul Constantin Coandă. Se decretează mobilizare generală şi România intră din nou în război, împotriva Puterilor Centrale. Pe Frontul de Vest, în Franţa, se semnează Armistiţiul cu Germania, la 11 noiembrie 1918, şi, în aceeaşi zi, împăratul Carol I, al Austriei, dă o Declaraţie de renunţare la drepturile de stăpânire asupra altor naţii, susţinând că „nu doreşte să fie o piedică pentru viitorul popoarelor sale iubite”; astfel, el îi dezleagă de jurământul de credinţă pe ofiţeri, funcţionari publici şi pe cei asimilaţi acestora. La 12 noiembrie 1918, primele trupe ale armatei române intră în Ungaria, ocupând trecătoarea montană Tulgheş. Pentru Frontul Balcanic, armistiţiul este semnat la Belgrad, Serbia, prin el stabilindu-se şi liniile de frontieră între Ungaria, Serbia

şi România (Banatul era administrat de sârbi, iar Crişana, Maramureş şi centrul Transilvaniei, până la Mureş, sunt lăsate sub administraţie maghiară). Pentru noi, negocierile sunt purtate la Arad, între Guvernul ungar, al lui Károlyi Mihály, şi Consiliul Naţional Român Central, din Transilvania. Acesta din urmă se va retrage de la negocieri, întrucât nu-i este luat în seamă, de către maghiari, mesajul cu caracter ultimativ, prin care se cerea predarea guvernării. În aceste circumstane, Consiliul Naţional Român decide să aibă loc alegeri pentru Marea Adunare Naională a Românilor din Transilvania şi Ungaria, organizate de Marele Sfat al Naţiunii Române. Pentru realizarea acestui deziderat măreţ al românilor se stabileşte durata între 18 noiembrie/ 1 Decembrie 1918: “Cei 1.228 de membri sunt aleşi câte 5 din fiecare district electoral stabilit în 1910 (600 de membri în total), respectiv 628 de reprezentanţi ai diferitelor organizaţii sociale, profesionale şi culturale (cler, uniuni profesorale, armată). Entuziasmul local creşte, pe măsură ce sunt înaintate cereri precum reforma agrară, votul universal şi posibila unire cu România”. Cei 100 de membrii, aleşi în Congresul General al Bucovinei, emit, pe 28 noiembrie, 1918, “o Rezoluţie de Unire necondiţionată cu Regatul României. Deputaţii români (74), germani (7) şi polonezi (6) au votat pentru, în timp ce cei 13 deputaţi ucrainieni s-au retras înaintea votului final”. În acest timp, continuă şi retragerea trupelor ungare din teritoriile româneşti, după cum se stabilise prin Tratatul de la Belgrad, iar trupele române ocupă tot mai mult din spaţiul transilvănean, trecându-l, temporar, sub administraţie românească.

Marea Unire a Românilor Oraşul Alba Iulia, cu impunătoarea sa Cetate Medievală, este ales, de către Consiliul Naţional Român Central, ca loc de adunare a reprezentanţilor poporului român, din două motive istorice: la 1 noiembrie 1599, domnitorul Mihai Viteazul îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia, Cetatea fiind aleasă drept capitală, pe scurta perioadă cât a durat 25


8-9

Unirea celor trei Principate Româneşti - Muntenia, Moldova şi Transilvania; în 1784, pe acelaşi platou al Cetăţii, Horia şi Cloşca erau traşi pe roată, în urma condamnării lor. Cum era de aşteptat, pregătirea politică a Adunării, ce a durat două zile, nu a fost lipsită de unele dificultăţi, părerile fiind, uneori, diferite, dar, până la urmă, interesul comun şi importanţa faptului politico-istoric, în sine, au prevalat asupra altor gândiri, trăiri şi determinări.

Era 1 Decembrie 1918, Ziua în care ne-am recâştigat dreptul la Demnitate Naţională! În timp ce poporul aştepta, în câmpie, ”răsăritul” unui altfel de soare, în sala “Cazinei” militare (a clubului militar) din Alba Iulia, avea loc Marea Adunare Naţională, a celor 1228 de delegaţi, condusă de Gheorghe Pop de Băseşti.

Adunarea de la Alba Iulia s-a desfăşurat într-o impresionantă atmosferă sărbătorească. Delegaţii oficiali, în număr de 1228, reprezentând 130 de cercuri electorale, din cele 27 comitate româneşti, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare, episcopii, oameni obişnuiţi, din toate păturile sociale, din ramuri de activitate diversă, erau prezenţi la Alba Iulia, în numele aceluiaşi interes, în numele aceluiaşi nobil el suprem – Unirea Naţiei Române. Aşadar, în afara delegaţilor oficiali, care dădeau Adunării înfăţişarea unui ”mare plebiscit popular”, era prezent poporul român, în sine, venit acolo, din toate colţurile ţărilor române de peste Carpaţi, fie cu trenul, fie cu căruţele, călări ori pe jos. Peste o sută de mii de oameni, se adunaseră acolo, spre a fi de faţă la actul cel mai măre, din istoria lor, cântându-şi bucuria şi speranţa; erau românii unii în acelaşi spirit înalt, în aceeaşi sfântă dorinţă, purtând pe trup haine de sărbătoare, iar, în suflet, iubire de ţară. Unii duceau, în mâini, steaguri tricolore, alţii table indicatoare a locurilor pe care le reprezentau… şi, ca într-o imagine-simbol, a destinului ce-şi face lucrarea, în numele adevărului şi al dreptăţii, drumul lor, către locul Unirii, se încrucişa, vremelnic, cu drumul coloanelor armatei generalului Mackensen, care se întorceau, înfrânte, spre Germania. Înşiruirea nesfârşită, a celor care tot veneau, s-a îndreptat spre Cetăţuie printre cei ajunşi mai devreme acolo – o masă de oameni, imensă, vie, fremătătoare, purtând veşmântul popular, tradiţional, singurul care putea personaliza prezenţa sufletului românesc, într-un moment definitoriu, al istoriei noastre! Sumanul de pătură albă şi căciula, pe care le purtaseră oştenii lui Mihai Viteazul, ”răsăreau”, din nou, pe Câmpul lui Horea, trecând, într-o înşiruire nesfârşită, pe sub poarta domnitorului de odinioară. De pe opt tribune înalte, oameni importanţi ai vremii expuneau, în faţa celor veniţi, importanţa şi măreţia momentului istoric, pe care îl trăiau.

Cei aleşi pe baza votului universal, au decis Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Regatul României. Delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, au adus salutul ”ţărilor surori”, intrate deja în ”marea familie a statului român”. Ştefan Cicio Pop, preşedintele Consiliului Naţional Român Central, a prezentat împrejurările care au făcut posibil acel eveniment, Vasile Goldiş a vorbit despre trecutul românilor, în general, şi a adus argumente solide, pentru a susţine necesitatea actului Unirii, iar Iuliu Maniu a explicat realităţile şi condiţiile unei asemenea înfăptuiri; el susţinuse, şi în discuţiile din zilele premergătoare, că este necesară o epocă de tranziţie, fiindcă „nu se poate ca într-o singură zi, sau într-o singură oră, sau într-un moment dat, să punem la o parte o stare de lucruri veche şi să înfăptuim una nouă”. Episcopul Iuliu Hossu a citit Rezoluţia de la Alba Iulia, având ca articol principal – Declaraţia de la Alba Iulia, în care se prevedea: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Tara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi, la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie / 1 Decembrie 1918, decretează Unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii, cu România”. Restul Rezoluţiei cuprindea programul de aplicare a unor cerinţe imperioase, pentru realizarea, în fapt, a Unirii românilor: ”autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplină libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională pentru minorităţile din Transilvania, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea Naţională doreşte ca Congresul de Pace să asigure dreptatea şi libertatea, atât pentru naţiunile mari, cât şi pentru cele mici, şi să elimine războiul ca 26


8-9

mijloc pentru reglementare a raporturilor internaţionale”. Sunt salutaţi fraţii din Bucovina, ca şi alte naiuni (cehoslovacă, austro-germană, sârbă, polonă şi ruteană) ce-şi câştigaseră libertatea mai dinainte. Întreaga naţiune trebuie să se ”închine cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române”; reprezentanţii tuturor românilor au transmis gândurile de mulţumire şi de admiraţie, ale naţiei noastre, puterilor aliate care, prin lupta dusă împotriva duşmanului comun, ”au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei”. La ora 12:00, din ziua de 1 Decembri 1918, ”prin votarea unanimă a Rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită, iar rezultatul acelui vot a fost anunţat de Gheorghe Pop de Băseşti: “Adunarea Naţională a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungurene a primit rezoluţiunea prezentată prin Vasile Goldiş în întregimea ei şi astfel unirea acestei provincii româneşti cu ţara mamă este pentru toate veacurile decisă.” Pentru a se coordona, conduce şi realiza dezideratele Unirii, s-au constituit Marele Sfat Naţional, ca organ legislativ, şi Consiliul Dirigent (cu sediul la Sibiu, până în 1919), ca instrument executiv, avându-l drept preşedinte pe Iuliu Maniu.

Ne vom lua fiecare bucată de pământ, o vom apăra, o vom iubi, pentru a o merita! Noi, românii, am învăţat să ne luăm ţara în suflet ’i să mergem oriunde cu ea, pentru a rămâne împreună, unii întru eternitate! Iubirea noastră, de Neam şi de ţară, este hrana spirituală a devenirii şi demnităţii naţionale, pentru întreg poporul român!

Imn pentru Marea Unire Îşi deschisese cerul porţile de-argint, Ca să-şi purceadă lin, ninsorile virgine, Cu trupuri de fecioare şi degete de-alint, Să înfioare lutul străbunelor suspine. Aici, sub talpa ţării, muşcată de îngheţ, Se hodinesc, de-a pururi, nenumăraţi, martirii, Cei care-şi închinară, în visul lor semeţ, Însângerata frunte, pe-altarul întregirii. Acum, veneau să-i cânte feciorii şi nepoţii, Din văi şi munţi, asemeni, din gurile de plai, S-atingă doar cu plânsul, cu gândul, urma roţii, Care-l zdrobise-amarnic pe nesupusul Crai; Pe Horea, ce horise toţi codrii seculari, Pe Horea, truditorul la coarnele de plug, Coborâtor din munţi şi din bărbaţii mari, Ce nu şi-au pus grumazul şi sufletul în jug. Pe Cloşca, pe Crişanul, pe-atâţia nenumiţi, Români cu-acelaşi dor înalt, de libertate, Ce stau la tâmpla ţării, ca brazii auriţi, Să ne lumine timpul, cu rosturi de dreptate. Nu i-am uitat, îi ştim şi îi cinstim mereu, În ziua cea dintâi, a iernii şi-a Unirii, Când, peste pragul nostru, păşeşte Dumnezeu, Să ne înveţe drumul înalt, al nemuririi!

Prin Legea nr. 10, din 31 iulie, 1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 95, din 1 august, 1990, ziua de 1 Decembrie a fost adoptată ca Zi Naţională a României. Această prevedere a fost reluată de Constituţia României, din 1991, în alineatul 2, al articolului 12. România nu poate trăi divizată, împărţită, furată! Ea poate exista, ea poate respira doar prin toate părţile trupului său, unite, vindecate de răni şi de durerea înstrăinării nedrepte! Acest adevăr este vital, pentru noi, toţi românii care ne simţim puternic rădăcinile înfipte în glia străbună, indiferent în ce colţ de lume am fi! Parafrazându-l pe Nicolae Titulescu, voi spune şi eu, acum: noi, românii, nu putem trăi fără fiecare parte a trupului ării, a României întregite deplin!

(Din volumul de versuri ”Strigătul din tăcere”, de Doina Iovănel Spineanu)

27


8-9

Ioan Baba Ioan Baba, (n. Ion, la Seleuş, 25 noiembrie1951, P. A. Voivodina, Serbia). Poet, jurnalist, publicist, istoric literar, lexicograf, traducător, editor. A publicat 45 de volume de poezie, istorie literară şi lexicografie, monografii, antologii şi traduceri din limba sârbă în limba română şi invers. În peste 120 de reviste din ţară şi străinătate, a publicat 1300 de unităţi bibliografice, iar poeziile i-au fost traduse în limba sârbă, maghiară, slovacă, ruteană, engleză, franceză, italiană, spaniolă, rusă, suedeză şi poloneză. Este inclus în peste 60 de antologii publicate în ţară şi străinătate. Despre opera sa poetică, în enciclopedii, dicţionare, bibliografii şi alte cărţi, sunt publicate peste 120 de prezentări critice şi eseuri, iar, în periodice, câteva sute. A publicat peste 130 de lucrări, comunicări, foiletoane şi alte contribuţii din domeniul tradiţiei istorice şi culturale, istoriei literare, filozofiei politice şi sociologiei culturale. În Serbia, România şi Republica Moldova i-au fost decernate 62 de premii (13 medalii, 9 plachete, busturi şi alte obiecte artistice), majoritatea pentru poezie, apoi traduceri literare, jurnalistică şi filme documentare TV. Este membru al Societăţii Scriitorilor din Voivodina şi al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Timişoara. Trăieşte la Novi Sad.

La masa lui Ştefan cel Mare

Şi viaţa se ridică-n sus

Lui Adrian Dinu Rachieru şi Livius Lăpădat

E o carte a vieţii această Masă a tăcerii La care de pe palma stângă Citesc 81 de nume Şi încă 18 de pe dreapta La împreunare Palmele Fac suta castă

Suntem la Înălţarea Sfintei Cruci Lămurindu-mă îmi spune Dinu Într-o clipă de străluminare şi sublimă Ca Galbenul de Pătrăuţi Întrebările se deschid fără oprire Vorbele răsună-n nouă ceruri Bucovina cu nesaţ răspunde Tocmai aci unde stătea Brâncuşi

Urmează rugăciunea noastră-nfiorată Ca părintele Dumitru Apetrii Să ne aducă pe masa legendară Fabuloasa aurita carte Cu impresia semnată de Brâncuşi

Lâng prima biseric a lui Ştefan cel Mare Ne aşezăm la Masa timpului Încremeniţi într-o poză dacică

Gluma şi banchetul de la Viena Omagiu Poetului Mihai Eminescu şi pietate fiului de preot Lucian Marina

Admirăm parcă un zel auroral Transpus cu energie magică Inelele scaunelor în adâncime Ca veacurile ne-nconjoară

La Viena mergi cu istoria la braţ Prin strada lui Beethoven 28


8-9

Prin locurile junilor români Din toamna anului 1870 Prin Dianagasse Îţi imaginezi episodul Poetului Cu tandreţea derulată pentru Veronica Micle Şi-ntrezăreşti clipe înseninate Şi anii de exuberanţă

Tot aşa se cheamă În năprasnica vreme şi nesăbuire A crescut printre semeni la Torac şi Sân Mihai Invocând divinitatea şi cugetul La Biserica din Dobrica pictată de Constantin Daniel

În serile sinistre Când n-avusese nici-o piţulă Pe Mihai l-a cuprins senzaţia să fie darnic Îşi invitase prietenii calici şi lihniţi de foame La restaurantul Bischoff Din Wipplinger-strasse Lăsându-i apoi la o masă copioasă cu gulaş

După deceniile încolăcite cu lanţuri de liane L-a regăsit pe octogenarul tată În gara de la Roşiori de Vede Şi-au îmbrăţişat anii de absenţă Iar lacrimile s-au prelins pe ridurile vieţii Anihilând durerea mensurabilă a timpului pierdut

Revenind într-un târziu Juca festa şi comanda felul doi Un Frankfurter preferat cu varză Şi mai apoi o ciotă cu bere Pentru buna dispoziţie

Trecutau anii de crezare Când mi-a destinuit povestea Că el nu este decât pictorul Vladimir Aleksandrov

Prietenii îi admirau generozitatea Şi toată noaptea le cânta cu tandreţe “Eu sunt Barbul lăutarul” şi “Dragi boieri din lumea nouă” Le vorbea apoi ca un amorez Despre actriţa Eufrosina Popescu Iar după ce plătise banchetul Cu banii de pe pantalonii vânduţi Ai prietenului Teodor V. Stefanelli Râdeau cu lacrimi de se prăpădeau Fiindcă Eminescu a jertfit pantalonii camaradului Într-o glumă cu isteţime nebună

O viaţă de pe ruguri într-o levitaţie Cu drama senectuţii Şi pruncul din Soroca La născare botezat Vasile Rug

Amintire din Europa nevizată Prietenilor mei Ion şi Lucian Berlovan - Belca şi Ion Smil - Piru

La Viena tata îmi cumpărase de la Prater Un aparat de radio japonez cu tranzistori şi patefon În jurul căruia se amuzau fetele Sub cortul din pânză albă Pe care l-am ridicat cu prietenii de cataramă Pe Plaja Muncitorească din Constanţa

Viaţa ca pe ruguri Cu pietate lui Vasile Rug, n. Soroca, Basarabia 1926 – d. Vladimir Aleksandrov, Dobrica, Serbia 2003)

Când s-a năpustit vânzoleala de la răsărit Apucaseră calea fără re/întoarcere Pe drumul cel pierdut

Ne îndulceam cu ritmurile cadenţate De pe discurile singl ale Mondial-ilor Pro Arte Phoenix The Bee Gees Demis Roussos Jimi Hendrix Şi cu libertatea de mişcare Şi cu melodiile Beat expresului Din anii şaptezeci ai secolului trecut

Sosind din Basarabia la Cladova în Serbia Mama şi-a rebotezat pruncul Cu numele de fiu ucis al unui rus De taică-su nici urmă Teroarea de orice culoare Groaza de azi şi din trecut

Extaziaţi cu „Atât de fraged” 29


8-9

„Departe sunt de tine” şi „De va veni la tine vântul” Încă atuncea ca nişte prinţi libertini Ne-am huzurit parcă împănaţi Cu stema-n frunte Cu făcliile aurite de pe paşaportul ex-YU castaniu Şi navigam desfrânaţi ca un ecou „Pe harta Europei”

Imagine divină La Orşova se profila ca un mister Chipul lui Emin în ochiul unui nor de stele Imaginea părea de la Uzdin De fapt nici nu mai ştiu de la Coştei Eu o priveam din pragul unui val În ritualul Unei sute Trei

Toate cele ca o faleză izbit de valuri Şi ţara risipită-n ţăndări Ne-au rămas în dosul frunţii de insulari Precum o scumpă amintire muzeală

O fee dintre pământeni cu voaletă L-a tălmăcit ca un îndemn Spre un sărut gerunzial de gradul cinci Să o ridic apoi spre norul sidefiu Ca să devină liră în eden Cu sufletul cel nobil de Valahă Să-şi reverse aripile graţioase Peste şapte doruri şi iubiri

Erată la o fotografie O tradiţie care dispare – scria în ziar. În trecut, în timpul iernii când lucrările de câmp erau terminate iar caii odihniţi şi bine hrăniţi, ţăranii practicau obiceiul de a-i călării. Pe urmă, odată cu intensificarea şi mecanizarea producţiei agricole, au dispărut treptat şi animalele, respectiv caii. Totodată şi obiceiul amintit. În fotografie: şase călăreţi, toţi cu căciula cârnă, pe trei cai albi şi trei cai negri, cu zvonice la copite. După munca istovitoare la abatorul din Detroit savurând o bere şi noutăţile din săptămânalul „Libertatea”, cu gândul spre Banat, tata s-a fotografiat în faţa casei din strada Hendrie numărul 2648 din îndepărtata metropolă a statului Michigan. Dorind să ne înfăţişeze ocupaţia sa din orele libere ne scria că s-a văzut bucuros în imagine călare pe cel mai drag cal. Surprins şi emoţionat ne mărturisea din America – că momentul obiceiului s-a numit prin o mie nouăsute cincizeci şi cinci - cavalcadă de Crăciun. Vremurile s-au cam întortocheat, Dar vor veni la locul lor, Precum o Dezlegare la toate. _________ Zvonic(e) (bn.) – prapor(i), clopot(e) mic(i)

De-atunci cu trupul ei luxură E cumpănă E vis şi peste Dunăre se-ntinde Ca lacrima supremă şi dulceagă ce răsună La poarta lumii noi în noul paradis Ca o icoană cu chipul afrodin De fapt abia acuma ştiu Imaginea e din Coştei sau din Uzdin Sau poate chiar din Bucureşti din Iaşi sau Chişinău Ea stăruie tacit în minte şi-n mileniu Cu noi oglindă în oglinde În poarta cerului suprem Şi mai aproape de departe din lanuri bănăţene Imaginea-i divină pe creasta unei stele

Colind pentru mileniul trei Parcă aud tălăngi purtate-n mâini în depărtare Colinzi pe la ferestre şi-n pridvoare În jurul focului de veghe Printre stele În zori şi pocnete din armele de vânătoare Şi Cântece de Dor De bar De Pahare Eram ştrengari neastâmpăraţi şi îndrăzneţi Cu un raport angelic şi socratic În cunoaşterea de sine Către etern manifestaţi şi fructele divine Prin Anno Dómini Una Mie Nou Sute ^aizeci şi Opt 30


8-9

O noapte-ntreagă noi ne plimbam prin Satul Alb Ca o Colonană infinită printre stele Căutând o stea izvor de apă vie Vasile Pavel Nicolae Grigore Maria şi Ioan Şi undeva se fierbe iarăşi ţuica pe meridiane În vreun Anno Dómini de prin mileniul trei Rădăcinile se vor lega de un pământ anume Bătrâni ne-om întâlni din nou Să nu murim şi să mai fim copii Să colindăm pe Bulevardul aştrilor

Credeam că toate fiinţele umane se nasc Egale-n drepturi Zburătoare Coborând în chip de porumbel Cu bunul simţ şi lumânări aprinse falnic Dar pentru gândurile înzestrate Cu toţii am fost luaţi la întrebare - Staţi jos! spuneau În spiritul fraternităţii Cu Doi din Drepturile Omului

O noapte-ntreagă să ne plimbăm prin Satul Alb Ca o Coloană infinită printre stele Traian Mihai Costache Gheorghe Cezar şi cu Ioan

Şi-acum e noapte ca atunci şi Bobotează Şi azi din Sfântul Ion din tată-n fiu în devenire Aud tălăngi purtate-n mâini în depărtare Şi Cântece de Dor De bar De Pahare Parcă palpit în bătăile de inimă

Parcă aud tălăngi purtate-n mâini în depărtare Colinzi pe la ferestre şi-n pridvoare În jurul focului de veghe Printre stele În zări şi pocnete din armele de vântoare Şi Cântece de Dor De bar De Pahare

Pictură de: Doina Iovănel Spineanu

31


8-9

Răzvan Ducan

Vasile Berbecar Muntenescu, un preot cu „crucea-n frunte” pentru idealul Unirii Românilor! pentru idealuri culturale şi de cunoaştere pentru poporul său. După studii primare în satul natal (Fântâniţa, fost Chibulcut, în jud. Bistriţa Năsăud), secundare şi cele ale Seminarului domestic (Institutul Teologic Arhidiecezan) din Blaj, acesta din urmă absolvit în 1881, este pentru un an învăţător la Tulgheş (jud. Harghita). Ca preot este hirotonit în 1883. Între 1883 şi 1888 este preot la Dateş, iar din 1888 până în 1903 la Boziaş, în apropiere de Târnăveni (azi cartier al Târnăveniului), administrând interimar şi parohia Adămuş. Pentru scurte perioade de timp activează şi la Bistriţa şi Dumbrăveni, fiind chiar şi învăţător. La Boziaş îl cunoaşte pe Vasile Moldovan, Prefect al Legiunii a III-a şi colaborator apropiat al lui Avram Iancu, în timpul Revoluţiei de la 1848-1849, ce-şi trăia în acest sat, într-un mare respect dat de locuitorii de pe Târnava Mică, şi nu numai, ultimii ani de viaţă. Vasile Berbecar Muntenescu a fost o prezenţă permanentă în casa acestuia, nutrind aceleaşi sentimente de revoltă faţă de asuprirea maghiară nemiloasă, în acei ani de după instaurarea imperiului dualist, dar şi cu o dorinţă mare de libertate pentru neamul românesc. Astfel, Vasile Berbecar Muntenescu devine, în scurt timp, un adevărat discipol al acestuia, continuându-i, într-un fel, lupta. De altfel, la moartea mai vârstnicului său amic, luptător paşoptist de frunte, survenită la 1 ianuarie 1895, Vasile Berbecar Muntenescu, în calitate de preot şi de confesor devotat, este cel care ţine, în faţa miilor de ţărani români, veniţi de pe întreaga vale a Târnavei Mici, dar şi de pe Mureş, un discurs funerar de o adâncă simţire. Activează pe mai multe planuri, pentru acelaşi ideal: libertate pentru românii din Transilvania şi apoi, într-un firesc, pentru Unirea cu Patria Mamă a Transilvaniei. În acest sens, militează sub idealurile protestatare ale mişcării memorandiste,

„Preoţi, cu cruce-n frunte!, căci oastea e creştină,…”, spune un vers din poezia “Un răsunet”, scrisă în 1842 de Andrei Mureşanu, devenită astăzi, cu versurile ei înălţătoare, Imnulul Naţional al României, “Deşteaptă-te române”. Este bine, zic eu, ca din când în când să ne aducem aminte şi de jertfele celor în straie preoţeşti, ortodoxi şi greco-catolici, mai ales în aceste timpuri când asistăm prea des parcă la “lovire cu piatra”, când nu a mai rămas, practic, categorie socială şi profesională, să nu fie bălăcărită, nedrept, „en gros”, pentru posibile “devieri” individuale, fiindcă, nu-i aşa, „orice pădure are şi uscăciuni”. Vasile Berbecar Muntenescu (1858-1942) este un astfel de preot, care şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu şi idealurilor de unire ale românilor, militând şi 32


8-9

alăturându-se şi luptei politice ale Partidului Naţional Român. În Despărţământul Târnăveni al Astrei găseşte un alt cadru de manifestare. Stările sale de indignare, pentru ceea ce trebuiau să suporte românii, iau diferite forme. Astfel, pe când era la Boziaş, a informat Protopopiatul său greco-catolic că unele foruri maghiare fac presiuni ca în matricola parohiei, foarte numeroasele nume de Ioan Popa, din localitate, să fie trecute ca… Pap Ianoş!!! Pentru sufletul său şi pentru însufleţirea celor din jur scrie poezii patriotice, dar şi poezii cu tentă bisericerscă, sau de uimire în faţa puterii de renaştere a naturii. Între 1903 şi anii Primului Război Mondial este preot (ca urmare a unui transfer?!) la Solovăstru, lângă Reghin, activând şi aici exemplar, în cadrul Despărţământului Reghin al Astrei, confererenţiind în Reghin, Solovăstru şi în satele de români din jur, pe diverse teme: “Economia naţională”, ”Despre hărnicie şi cruţare”, etc. De altfel, perioada de la Solovăstru a fost una dintre cele mai fertile şi intens trăite, din viaţa lui. Sub oblăduirea sa se construieşte o casă parohială (la fel a făcut şi la Boziaş), o şcoală, punându-se piatra de temelie şi pentru o nouă biserică. Poemele scrise şi recitate cu diverse prilejuri şi chiar publicate în gazetele vremii: “Unirea” şi “Filomela” din Blaj, “Familia” lui Iosif Vulcan, “Cărţile săteanului român” şi “Noua bibliotecă română” de la Braşov, “Minerva” de la Bistriţa, “Lumea literară” de la Gherla, “Rândunica” din Sibiu etc. au fost cele care l-au ajutat sufleteşte, spiritual, în lupta sa. Intrat în vizorul autorităţilor, pentru activitatea sa politică, în data de 3 septembrie 1916, a fost alungat din comună de către jandarmii unguri, escortat până la Tg. Mureş, de unde, după ce a stat opt zile în închisoare, a fost deportat în Ungaria, în zona oraşului Sopron, în lagărul de la Fertomegyes. Acasă, familia ”i-a fost despuiată de tot avutul” şi lăsată “în mijlocul câmpului”. Ca să-şi menţină moralul ridicat scrie încontinuare poezii şi chiar reuşeşte să publice câteva “sub proprie subscriere” în “Drapelul”, “Unirea” şi chiar în “Foaia poporului” din Budapesta. Eliberat la 18 mai 1918, Vasile Berbecar Muntenescu se întoarce la Solovăstru, luând parte activă la mişcarea de mobilizare a românilor pentru înfăptuirea visului lor de aur, înfăptuirea unităţii naţionale. E numit preşedinte al Consiliului Naţional Român din comună, este ales delegat de unul din cele două cercuri electorale din Reghin şi participă la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918. A urmat apoi o perioadă de consolidare

a Unirii, căreia preotul poet (dar şi traducător!) Vasile Berbecar Muntenescu i s-a alăturat cu bucurie. Anii de început al celui de al II-lea război mondial, cu infamul Dictat de la Viena din 1940, îl obligă să părăsească Solovăstru şi să se refugieze la Târnăveni ( care era în zona necedată din Ardeal ), unde moare la 14 mai 1942. Plachetele de versuri rămase după Vasile Berbecar Muntenescu: “Carmen” (1909), “De la noi din sat” (1909), “Din temniţă şi exil” (1930), “Blajul nostru” (1930), îl recomandă şi ca om sensibil, prins de patima scrisului. Din volumul “Din temniţă şi exil”, scris între anii de grea încercare, 1916- 1918, redau un poem.

Temniţă din Târgul-Mureş Temniţă din Târgul-Mureş, Cum eşti azi plină, plinuţă, De preoţi români şi dascăli, Semeni cu-o bisericuţă. Rugăciuni, râuri de lacrimi, Te-au sfinţit de orice rele, Peste zidurile-ţi negre Strălucesc mândrele stele M-am trezit în zori de ziuă, M-am spălat cu lacrimi multe, Şi-n genunchi am rugat Cerul, Dorul meu ca să-l asculte. Să sosească-odată ziua, Cea dorită de-o vecie, Şi sub mândra ta cupolă Să slujesc o liturghie. Şi-n piaţă-ţi să se-ntindă, Hora noastră cea măreaţă, Doamne, dă ca l-acel praznic Să pot fi şi eu de faţă. Pr. Vasile Berbecar Muntenescu

33


8-9

Hans Dama

dialog germano-român/ româno-german (coord. împreună cu A. Corbea-Hoişie, 2016) şi Limite în gândirea Europei. Perspective din Europa Centrală şi de Est (coord. împreună cu B. Boteva-Richter, 2017). În expunerea ei, conferenţiara s-a ocupat de aşanumita „tânără generaţie” a filosofilor români cu reprezentanţii ei de seamă Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica, care, în cadrul acţiunilor din anii 1932-1934 din aşa-numitul grup „Criterion”, ca ultimul forum liber înaintea radicalizării României, au influenţat considerabil dezvoltarea (evoluţia) filosofiei româneşti a secolului 20. În anul 1932 s-au numărat printre fondatorii grupului Criterion personalităţi din viaţa culturală,

Expunere despre filozofi români ai secolului XX la Viena La 7 februarie 2018, a avut loc, la Institut für Österreichkunde din Viena, în cadrul ciclului de conferinţe Introducere în istoria ideilor din România. Reprezentanţi, curente, impact social, conferinţa Dilemele „tinerei generaţii”: Eliade, Vulcănescu, Noica. Expunerea a fost prezentată de conf. univ. dr. Mădălina Diaconu, în faţa unui numeros auditoriu foarte interesat. Acţiunea a fost organiztată de către Academia Română (Fundaţia Familiei Menachem H. Elias), în colaborare cu Societatea Austro-Română, Institutul für Österreichkunde şi Institutul Cultural Român (ICR) din Viena. Mădălina Diaconu funcţionează în calitate de conferenţiară (docentă) la Institutul de Filosofie şi de lector la Institutul de Romanistică al Universităţii din Viena, deţinătoare de doctorate în filosofie la Universitatea din Bucureşti (1996) şi Viena (1998). Lucrarea de docenţă/ habilitare pentru obiectul filosofie la Universitatea din Viena a fost prezentată în 2005. A publicat nouă monografii, printre care Bucureşti-Viena, o lucrare despre Turismul istoricocultural la marginile Europei (împreună cu Lukas Marcel Vosicky, 2007), 12 lucrări semnate în calitate de coordonatoare – printre care Constantin Noica, De dignitate Europae (2012), Ştiinţele umane în

ca Petru Comarnescu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Haig Acterian, H. H. Stahl, Ionel D. Gherea, Constantin Floru, Nicolae Bagdasar, Dan Botta, Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, Sandu Tudor, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Paul Sterian, Margareta Sterian, Marcel Iancu, Victor Brauner, Flora Capsali, care, între 1932 şi 1934, au oganizat simpozioane, conferinţe, lecturi din opere filozoficoculturale şi printre altele seria de conferinţe intitulată “Idoli”, despre Lenin, Freud, Chaplin, Gide, Mussolini, Bergson, Proust, Gandhi, Valéry. În cadrul dezbaterilor, accentele principale le-au revenit culturii româneşti contemporane, precum şi problemelor politice ale timpului. Unii reprezentanţi de seamă ai acestei generaţii au ajuns, în perioada postbelică, la reputaţie mondială, ca de ex. Mircea Eliade şi alţii, cum ar fi Mircea Vulcănescu, au căzut victimă represaliilor comuniste în ţară, iar Constantin Noica a elaborat, prin şcoala sa, Teoria rezisteneţei prin cultură. Abia după 1989, s-au cristalizat dilemele acestor intelectuali, prin descoperirea opţiunilor lor politice – în anii tinereţii –, conflictele lor lăuntrice oscilând între naţionalism, chiar cu tente fasciste, şi umanismul 34


8-9

cultural, între activităţi culturale şi politică, ştiinţă şi literatură, plăcerea de a experimenta şi datoria colectivă, revoluţia prin aprecierea (evaluarea) tradiţiei ş.a. Îmbucurător este faptul că printre participanţi au fost mulţi tineri…

Vortrag über rumänische Philosophen des 20 Jahrhunderts in Wien Am 7. Februar fand am Wiener Institut für Österreichkunde im Rahmen der Vortragsreihe Ideengeschichte Rumäniens Hauptakteure, Denkschulen, Wirkungen der Vortrag Die Dilemmata der »jungen Generation«: Eliade, Vulcănescu, Noica von Univ.- Doz. DDr. Mădălina Diaconu unter großer Beteiligung interessierter Zuhörer statt. Als Veranstalter dieses Abends zeichneten, die Academia Română (Rumänische Akademie der Wissenschaften – Stiftung der Familie Menachem H. Elias) mit den Kooperationspartnern: ÖsterreichischRumänische Gesellschaft, Institut für Österreichkunde und das Rumänische Kulturinstitut Wien. Mădălina Diaconu ist Dozentin am Institut für Philosophie und Lektorin am Institut für Romanistik (Rumänistik) der Universität Wien. Doktorate in Philosophie an der Universität Bukarest (1996) und Wien (1998). Habilitation für das Fach Philosophie an der Universität Wien (2005). Neun selbstständige Monographien, darunter Bukarest – Wien. Eine kulturhistorische Touristik an Europas Rändern (gem. mit L. M. Vosicky; 2007), zwölf Herausgeber-schaften, u.a. von Constantin Noica, De dignitate Europae (2012), Geisteswissenschaften im Dialog. Deutsch-Rumänisch/ Rumänisch-Deutsch (hg. mit A. Corbea-Hoişie; 2016) und Grenzen im Denken Europas. Mittel - und osteuropäische Ansichten (hg. mit B. Boteva-Richter, 2017). In ihrem Vortrag beleuchtete die Referentin die sogenannte „junge Generation“ der rumänischen Philosophie mit ihren bedeutendsten Vertretern Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu und Constantin Noica, die in/ mit den Veranstaltungen von „Criterion” 1933-34 als das letzte freie Forum vor der

politischen Radikalisierung Rumäniens einen wesentlichen Einfluss auf die Entwicklung der rumänischen Philosophie bewirkt hatten. 1932 gehörten zur Gründung der CriterionGruppe auch Persönlichkeiten wie Petru Comarnescu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Haig Acterian, H.H. Stahl, Ionel D. Gherea, Constantin Floru, Nicolae Bagdasar, Dan Botta, Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, Sandu Tudor, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Paul Sterian,Margareta Sterian, Marcel Iancu, Victor Brauner, Flora Capsali, die zwischen 1932-1934 Symposien, Vorträge, Lesungen veranstalteten; zu ihren historischen „Idolen” gehörten Lenin, Freud, Chaplin, Gide, Mussolini, Bergson, Proust, Gandhi, Valéry. Erörtert wurden Fragen der zeitgenössischen rumänischen Kultur sowie politische Fragen. Vertreter dieser Generation erlangten in der Nachkriegszeit im Exil Weltruf, wie z.B. Mircea Eliade, während Mircea Vulcănescu in Rumänien der kommunistischen Repression zum Opfer fiel. Constantin Noica wiederum machte mit seiner Theorie des Widerstands durch Kultur in Rumänien Schule. Erst nach 1989 wurden die Dilemmata dieser intellektuellen Vorbilder durch die Aufdeckung ihrer politischen Verstrickungen “ in jungen Jahren “ von ihrer inneren Zerrissenheit zwischen Nationalismus, dem rumänischen Faschismus und einem kulturellen Humanismus, zwischen Kulturschaffen und Politik, Wissenschaft und Literatur, Experimentierlust und kollektivem Pflichtbewusstsein, Revolution durch eine Neubewertung der Tradition usw. deutlich. Erfreulich, dass diesem Vortrag viele jugendliche Zuhörer beiwohnten… 35


8-9

Maria Niţu

Hans Dama între pastel şi manifest social * Hans (Johann) Dama, bănăţeanul de etnie germană (născut în 1944, Sânnicolau Mare), transplantat în 1974, la 30 de ani, din cetatea Timişoarei „mica Vienă”, în Austria, la Viena, este emblemă a unităţii multiculturale (cu atât mai pregnant în acest an al Centenarului Marii Uniri). Prin întreaga activitate de om de cultură complex, de lingvist (specialist în romanistică, în dialectologie – cu studii despre dialectul şvabilor dunăreni - chiar întemeietor al Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni din Austria), poet, traducător, eseist, autor de proză memorialistică şi de călătorie, promotor cultural pe axa

36


8-9

Timişoara –Viena, împlineşte un rol pontifical (în sensul originar, de creator de punţi), de configurare întru temeinicie a unei autostrăzi în acest spaţiu de geografie literară Mitelleuropa. Volumele apărute în ediţie bilingvă românăgermană, revenirea lui periodică în România, în locurile natale, arată că sentinţa limba e patria mea nu are valabilitate absolută, căci bănăţeanul nu s-a implementat definitiv în patria limbii germane. Heimatul, acel dulce „acasă”, „sweet home” este în fapt locul natal şi al copilăriei, cu oamenii săi, în acea comunitate a afinităţilor de cultură şi civilizaţie, întemeiate de la naştere, când, la Freud, elemente din copilărie îţi marchează personalitatea pentru întreaga viaţă. Este, totodată, ca reîntoarcerea la cuib, precum păsările migratoare revenite din ţările calde. Ca poet, Hans Dama este încadrat în lirica bănăţeană de expresie germană. Vechiul premiat pentru poezie, încă din 1963, din studenţie (când a obţinut Premiul pentru Poezie al revistei „Viaţa studenţească”), deşi acaparat apoi de cercetări ştiinţifice, rămâne fidel pasiunii pentru poezie, împletind traducerile din poezia română, cu creaţia proprie. Traduce mai ales din Blaga (fiind şi premiat la Festivalul „Lucian Blaga” de la Sebeş-Alba), simţindu-l afin pe poetul şi filosoful care a locuit la Lugoj, în „Casa de la Vie” şi în „Casa Bredicenilor”, deci apropiat de plaiul natal, şi care, în timpul studenţiei, a locuit şi la Viena. În diverse cronici (Zenovie Cârlugea, L. Bagiu etc.) chiar s-a observat şi analizat filonul expresionist din poezia sa, de factură blagiană. Sensibilizat de natură, dar în aceeaşi măsură şi de aspecte sociale, de suferinţele oamenilor sub vremi şi vremuri, dezvoltă, ca teme centrale, timpul şi destinul, etern universale. Această dominantă este devoalată şi în titluri de volume: „Tăvălugul destinului” (1993), „Capriciile destinului” (2006), „Răstimp” (2008), „În umbra timpului” (2011), „În devenire trecerea se coace” (2013). În privinţa traducătorului, pentru o poezie a esenţelor, nu se putea o alegere mai bună decât prof. Simion Dănilă, „gânditorul de la Belinţ”, traducătorul en tittre în română al operei antume integrale a lui Nietzsche (la editura Hestia, Timişoara) şi, mai ales, începând din studenţie, a versurilor filosofului. Tandemul s-a cimentat şi prin mai multe afinităţi: legătura afectivă - ca fii de onoare ai aceleeaşi regiuni natale, formaţia intelectuală comună de filologi, cu preocupări de dialectologie, traduceri în spaţiul comun al convergenţelor culturale româno-germane, pasiuni în atingeri similare filosofico-poetice prin Blaga şi Nietszche etc.

Într-un interviu, Simion Dănilă arăta cum formaţia de lingvist şi chiar de dialectolog îl ajută să înţeleagă subtilităţile, nuanţele limbii, cu atât mai necesare în traducerea de poezie, care este atât de delicată, pe muchia de cuţit a sensurilor figurate, în glisarea rafinată şi inefabilă între conotativ şi denotativ, text şi subtext etc. Într-o astfel de formulă, volumul Tu Felix Austria: Gedichte, ins Rumänische von Simion Dănilă, Verlag Pollischansky, Wien, 2018 (ca şi altele bilingve, tot în traducerea lui Simion Dănilă) se impunea anlizată ca o carte scrisă la patru mâini, cu doi autori, prin simbioza indestructibilă între cei doi. Tandemul de prietenie e pecetluit şi prin deschiderea cărţii cu o poezie dedicată lui Simion Dănilă, în care autorul îi realizează portretul cu sensibilitate, cu veridicitate psihologică şi cu căldură prietenească prin adresare familiară directă, la persoana a doua singular. Îi surprinde elementele definitorii ale personalităţii: pasiunea vieţii, „ce ţi-ar fi viaţa fără Nietzsche”, alteţea intelectuală „măreţe gînduri”, munca susţinută pe măsura titanului, „neobosit şi pururi truditor”. Întru complexitate, este în acelaşi timp tăcut, însingurat, ca un pustnic retras din mondenitate, „în odaia-i pustnicească”, departe de vacarmul social şi în acelaşi timp modest peste măsură, generos, darnic în prietenie, „tăcut“ cu prietenie,/ înconjurat de o aureolă vie/ ce veşnic îi emană modestie”. Preţuind aceasta, însuşi poetul se defineşte prin vocaţia prieteniei. Coroborat este poemul dedicat lui Rudi Röhrich din copilărie, la 70 de ani de prietenie, „prin timp şi zări nu ne-am pierdut/ fidelitatea sfântă”, citând ca reper definiţia dintr-o baladă a lui Schiller „fidelitatea nu-i o goală amăgire”. Predilecţia este pentru versul clasic, aducând peisajelor muzicalitatea cadenţei versurilor în ritm şi rimă, o muzicalitate a naturii îmbinată cu eufonia versurilor. Simion Dănilă, prin măiestria sa, a păstrat notele armonice ale prozodiei, în versuri cantabile şi chiar a îmbogăţit-o prin rime rare, cu migală de orfevrier: „Cercul meu din jur de ce/ se-nchide, nu deschide-se?/ De ce prin hopuri ne târâm/ în drumul spre acest tărâm?” Volumul „Tu, Felix Austria” preia în titlu o parte dintr-un vehiculat distih din secolul al XVII-lea „…tu, Felix Austria, nube“ („tu, fericită Austrie, căsătoreşte-te“) din politica fructuoasă a căsătoriilor 37


8-9

din epoca imperială. Cuprinde poeme adunate şi din alte volume, cu datări diferite, între 2011 -2017, pentru un ciclu compact, separat, unitar, explică autorul, ca un omagiu într-o imagine panoramică şi coerentă, completă, de anvergură, a patriei mame adoptive în evantaiul frumuseţilor sale alpine. Opul se constituie într-un pandant la cartea Banat. Gedichte (Banat. Poezii), 2015, ca omagiu naturii celor două ţări-mame (una biologică, cealaltă adoptivă), în versuri scrise cu afecţiune şi admiraţie. Hans Dama devine peisagistul de suflet a două lumi. Această tandreţe generează imagini de pastel bucolice, idilice, o poezie peisagistică romantică, visătoare. Idilismul este încrustat chiar în titluri, „idilă serală”, „idilă de vară”. Este o poezie de atmosferă - o atmosferă vrăjită, prinsă în „vrăji astrale”, ca un „miraj”, una romantică, prin momentul zilei predilect al serii, spre nocturn, învăluind în umbre realul, generator de mister (firesc, căci după distincţia lui Călinescu de teorie literară, spiritul romantic este nocturne, selenar - al nopţii, al lunii, singuratic, pe când cel clasic este solar, diurn - al soarelui, al miezului zilei, explozie de vitalitate, social). Momentul predilect „soarele-n apus” predispune la „visări elegiace” în „răcoarea serii”.Este chiar o terapie revigorantă, de gândire pozitivă, în „liniştea serii”, uitand de griji, cu optimismul unei noi zile mai bune. Se ilustrează afirmaţia lui Amiel, că toujour natura este «un état d’âme», o stare de suflet, imaginea sa are chipul stării noastre sufleteşti. Starea de tihnă, dominantă, de odihnă binefăcătoare, se opune disconfortului din forfota metropolei. Este momentul de răgaz ce „deschide lumi de visuri”, într-un peisaj cu ecouri din Eminescu, vegheat de luceafărul de seară, fidel şi liniştitor, acel astru nemuritor care ştie ale noastre depărtări de muritori, o idilă între „Pădurea Vieneză şi Luceafărul”. Imaginile auditive sunt în surdină, discrete, piano pianisimo, silenioase, chiar întru adormire. Mircea Popa, exegetul clujean, în prezentarea antologiei „Ecouri răzleţe”, analizându-i discursul liric, îi defineşte creaţia o „poezie intelectualistă”, „tinzând spre abstractizarea expresiei şi reducerea la maximum a bagajului emoţional”. Aici, poetul fie porneşte de la o stare emoţională reflectată într-un peisaj căruia în final îi găseşte un corespondent ideatic, fie este invers, oricum, mereu miza este emoţională, nimic nu rămâne în abstractul ideatic. E drept că intervine o luciditate poetică în organizarea materialului artistic, dar totul se carnalizează prin tensiunea poetică a implicării emoţionale, a trăirii ideii. Implicarea lucidă este pentru a găsi ima-

ginea ideală întru esenţializare, a stăpâni materia şi nu a fi stăpânit de ea, „maîtriser”, nu „ętre maîtrisé”. Pandant la localizările din Banat (unele reluate şi aici în a doua parte a volumului, de diverse, „Vermischte”: „Dealul ţiganilor din Recaş”), de astă dată, peisajul este particularizat prin toponime germane, „Dimineaţă de iulie în Jassing”, „Toamnă pe Lamingbachtal din Tragöss”, Ţara Şvabilor de Sus - Hochschwabland etc. Pădurea este centrul gravitaţional, elementul central în peisaj, ca un simbol arhetipal „Cabana din pădurea alpină”, „Gânduri în pădurea hibernală”, „Plimbare prin pădure”, eminescian („fiind băiet păduri cutreieram”). Suzerană este „Pădurea vieneză” cu împrejurimile sale, devenită loc poetic, simbol cultural, prin valsul clasic al lui Strauss, „Povestiri din Pădurea vieneză”, volumul iradiind ca o replică omagiu, variaţiuni simfonice în versuri. Irumpe un regal de imagini vizuale (pastelul fiind de fapt un termen preluat din pictură), într-un evantai de nuanţe coloristice, prin schimbarea de culori a peisajului după diferite momente ale zilei şi ale anului,„După amiază de vară în Pădurea Vieneză”, „Apus de soare în Pădurea Vieneză” etc. Trecând peisajele prin toate anotimpurile, de la iarnă, la vară, primăvară, toamnă, poemele sunt o variantă sui generis la Anotimpurile lui Vivaldi. Cum „ut pictura poesis”, imaginile delicate ce combină belşug de lumini, cu pete de umbre, într-o atmosferă de intimitate caldă, te transpun în lucrările piesagiştilor, la impresioniştii cu imagini de pe podul Londrei, Sena, ori la fineţea vedutelor lui Canaletto. Nu sunt pasteluri pure, doar în sine, ci suport pentru gânduri de filosofie existenţială, fiecare imagine având un echivalent de meditaţie. Natura personificată alină, ascunde în noapte deznădejdile şi deschide lumi de visuri. La polul opus, „prăpădul “ apocaliptic, vijelia cu aspru-i chip dărâmă totul şi moartea chiuie biruitoare. A doua parte, „Vermischte Gedichte”, cuprinde poeme în diversitate tematică. Dacă în prima parte era natura şi omul, acum, în prim plan este omul, cu tot arsenalul de luptă, chiar pe viaţă şi moarte. Aparent diverse, poemele reiau de fapt, nuanţat, temele fundamentale, timpul şi destinul. Vectorul se inversează, se porneşte de la gândul poetic, ideea meditativă, cu funcţie educaţională, poemele sunt seminarii de educaţie morală, împărtă38


8-9

şire de înţelepciune, la divan, sfătos, sub forma unui dialog socratic, ori de poeme interogative, cu întrebări retorice: „Iar modestia? - Un nimic/ e important să strigi un pic”. Apar versuri libere, fără corsetul de ritm şi rimă, pentru mai multă libertate impusă de desfăşurarea densă a ideilor. Titlurile exprimă motivele, ideile meditative. Scrie despre „timpul vieţii” când viaţa e transformată în destin, notând „fundamentele vieţii” cu plecări, cu „grijile de fiecare zi”, cu îndoieli, „falsă conştiinţă de sine”, sub „vălul deşertăciunii”… Este angajant, ia atitudine, din responsabilitate civică, pe acel „drum pavat cu spini”, în versuri de manifest social. Ecourile eminesciene de data aceasta sunt din „Împărat şi proletar”, contra celor proşti de la conducere, impostori, care se cred deştepţi şi ne pot manipula cu minciuni, ne pot transforma în „perdanţii cei molâi”. Prin avertismentul „Să n-alergaţi orbiu prin hăuri!” induce parcă o trimitere la „Parabola orbilor” a bătrânului Pieter Bruegel, când cei orbi îi conduc pe ceilalţi, care se ţin, în şir indian, unul de altul, solidari, spre groapă. Este un îndemn, scris în 2017, ca ecou la zilnicul imn naţional „Deşteaptă-te, române”!, continuu actual după atâţia ani postdecembrişti, când, trist, e nevoie de rebelii unei noi revoluţii, „Piaţa Universităţii” redivivus.

Această atitudine vine şi dintr-o hipersensibilitate a emigrantului, acutizare a simţului dreptăţii şi revoltei contra injustiţiei, a militării pentru respectarea libertăţii şi a demnităţii omului, rezultantă dintr-un lanţ de frustrări şi umiliri istorice şi sociale. O nesiguranţă şi vulnerabilitate a peregrinului între margine şi centru de imperiu, de civilizaţie şi cultură. Este o glisare între persoana întâi şi a doua plural, voi/ noi, prin asumare, implicare, solidaritate, împărtăşind aceeaşi soartă, nedelimitat de destinul colectiv, eu şi tu „ca stânca vom sta”. Tonalitatea este înverşunată, deloc optimistă, disperată, torturat de îndoieli. Adresarea directă este din asumarea disperată a rolului de îndrumător şi învăţător, ghid de supravieţuire într-o lume confuză, dar ghid şi de luptă, ca învăţăturile unui Neagoe Basarab către fiii patriei sale. În acest buruieniş însă, crede tonifiant în „fundamentele vieţii” care înving cenuşiul cotidian, „asemeni licuricilor în noaptea de vară”. În spaţiul fragil şi accidentat al diasporei româneşti, Hans Dama este ataşatul nostru cultural, în sine o instituţie de reper, întru susţinere şi respect. *Hans Dama, Tu, Felix Austria: Gedichte, ins Rumänische von Simion Dănilă, Verlag Pollischansky, Wien, 2018.

Hans Dama şi Simion Dănilă la „Casa Bredicenilor” din Lugoj, 23 aprilie 2018 (foto: Adriana Weimer)

39


8-9

Ilinca Anton

Lucian Blaga: “România dodoloaţă” Cu o lună înainte de 1 Decembrie 1918, studentul Lucian Blaga se afla la Universitatea din Viena (s-a înscris la cursurile universitare în octombrie 1917) şi se gândea la elaborarea tezei de doctorat pentru finalizarea studiilor de filosofie. Începerea anului universitar a fost amprentată de “o atmosferă generală de nervozitate”, determinată de incertitudine şi poate de presimţirea sfârşitului simbolurilor imperiale ale Curţii de la Viena. În sala bibliotecii universitare se ridica vreun student nemulţumit şi ţinea discursuri ”incendiare”. De afară, prin geamurile universităţii vieneze răzbătea zgomotul manifestaţiilor populare, iar foile volante “vesteau revoluţia”: “de un roşu înflăcarat erau şi manifestele, şi frunzele”. Alături de Cornelia, fermecătoarea studentă lugojeană, numită în urbe “bujorul negru”, asistă înmărmuriţi la schimbarea lumilor. În tinerii îndrăgostiţi adie speranţa unui nou timp: ”vedeam apropiindu-se ziua în care Transilvania va fi a noastră, scăpată de ocolul vulturului heraldic”. Şederea în Viena devine nesigură, fiind zgândărită de ”puteri descătuşate”, imposibil de ponderat. Vestea că susţinătorul maghiar al monarhiei (Tisza Istvan) a fost împuşcat chiar în propria casă de un grup revoluţionar grăbeşte şi mai mult plecarea spre acasă a tinerilor. Ideea de imperiu se destructurează. În geamul librăriei universitare (şi peste tot), era afişat un manifest al Împăratului, adresat popoarelor din monarhie, cum că au dreptul de a se organiza în “state naţionale”. În 30 octombrie 1918, Lucian Blaga decide să plece acasă, la Lancrăm, satul său natal, orânduit de vremuri a fi localizat la vreo câţiva kilometri de Bălgrad. Trenurile civile au fost suspendate, dar studenţii – era însoţit de D. D. Roşca, viitorul filosof – fură îndrumaţi de un hamal binevoitor spre un tren militar cu destinaţia Budapesta. În schimbul unui bacşiş, se ascund în întunecimea unui vagon. Curând vagonul se umple de soldaţi zgomotoşi, sosiţi de pe frontul sudic, entuziasmându-se în chiote ungureşti de susţinere a ”republicii maghiare”. Spre dimineaţă, trenul ajunge în Budapesta, unde un

alt tren era pregătit să plece spre Arad şi mai apoi spre Braşov. După ”o călătorie îngrozitoare”, studenţii Lucian şi Roşca ajung la Vinţul de Jos, singura posibilitate de a părăsi vagonul înţesat de militari fiind prin spargerea geamului. Drumul până la Sebeş, locul unde s-a stabilit familia Blaga, după moartea preotului Izidor Blaga, din Lancrăm, este prea scurt spre a nu fi parcurs pe jos. Acasă, este întâmpinat de fratele său mai mare, Lionel, îmbrăcat în uniformă de locotenent austriac. Deja ştirea schimbărilor a cuprins liniştitul orăşel săsesc, care devine dintr-odată convulsionat: ”toţi jandarmii unguri, deghizaţi în popi valahi, în ţărani cu iţari şi în ciobani cu cojoace, au părăsit oraşul…” Dimineaţa, comunitatea îi oferă lui Lionel postul de primar, iar în 3 octombrie, populaţia românească din Sebeş se adună în centrul oraşului arătând ca ”românii din Transilvania doresc alipirea la Regatul României”. Toate cele de mai sus sunt relatate de Lucian Blaga în volumul memorialistic “Hronicul şi cântecul vârstelor”, o carte de amintiri, scrisă la Căpâlna, în Munţii Parâng, unde s-a retras în vremea următorului război mondial. Era, după mărturisirile sale autobiografice prin anii 1945 – 1946. Amintirile reconstituie, poate romanţat, viaţa sa de până la 1919, când se încheie epoca de formare a autorului Poemelor luminii. E nevoie să dăm informaţia că tânărul Lucian Blaga a debutat la Arad, în ziarul „Tribuna” cu două lirice – Pe ţărm şi Noapte (1910), precum şi în eseu, în ziarul „Românul” cu textul “Reflecţii asupra filosofiei lui Bergson” (1914). Ce e cu “ROMÂNIA DODOLOAŢĂ”? Cuvântul ”dodoloţ” înseamnă în limbaj regional ”rotund, gras, (de)plin”. Lionel, primarul de SebeşAlba, primeşte credenţional, adică împuternicire, pentru a participa oficial la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, iar tânărul student îl va însoţi, deşi, la 1 Decembrie 1918, ”ca la un semnal lumea românească a pur-ces spre Alba-Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu nume vechi) pe jos şi cu căruţele”. 40


8-9

aşteptate şi-au făcut intrarea în sufletul cetăţii. Entuziasmul şi bucuria populaţiei s-au manifestat printr-o horă uriaşă, ce-şi spărgea cercul încolăcindu-se în spirală, după modelul nebuloaselor cereşti ce încearcă o nouă închegare şi un nou echilibru”, după cum îşi aminteşte şi relatează în Hronicul şi cântecul vârstelor, volum publicat postum (1965). Între timp, Lucian Blaga debutează cu Poemele luminii, prin grija viitorului său naş, Sextil Puşcariu, volum pe care istoricul Nicolae Iorga îl salută în publicaţia Neamul românesc, apreciind că poemele sunt ”bucăţi de suflet” ale unui tânăr ”ce întinde braţele de energie către tainele lumii”. Alte publicaţii bucureştene le consideră ”un dar pe care Ardealul îl face României în ziua marei uniri”. Înainte de a se reîntoarce la Viena pentru desăvârşirea studiilor filosofice, călătoreşte la Bucureşti, unde este întâmpinat cu specială simpatie de Iorga, Vlahuţă, Regina Maria etc. După obţinerea paşaportului – se afla acum într-o altă ţară - în septembrie 1919, se îndreaptă spre Viena, deşi cursurile universitare încep abia în 8 octombrie. Avea speranţa că o va întâlni pe Cornelia Brediceanu, frumoasa studentă la medicină. Întâlnirea avea să fie începutul unei căsnicii care a durat până ce moartea i-a despărţit. În Poemele luminii, dedicate Corneliei, publică şi această superbă idilă modernă, din care preiau câteva versete: “Setos îi beau mireasma şi-i cuprind obrajii cu palmele-amândouă, cum cuprinzi în suflet o minune…” (Dorul). În anul 1920, Lucian Blaga obţine titlul de doctor în filosofie la Universitatea din Viena, cu teza “Kultur und Erkenntnis”, după care revine în ţară pentru căsătoria cu Cornelia Brediceanu, stabilindu-se la Cluj. De pe acum începe aventura intelectuală a scrierilor literare, teatrale şi filosofice, îmbogăţind cultura românească cu concepţia spaţiului mioritic şi cu teatrul expresionist, precum şi cu lirica modernă a unui tânăr ”căruia i s-a iertat îndrăzneala de a scrie versuri albe”. Creaţia şi gândirea lui Lucian Blaga constituie o arcadă fundamentală de susţinere a spiritualităţii naţionale româneşti.

Statuia lui Lucian Blaga din Lancrăm (foto: Adriana Weimer) Iată descrierea zilei, în amintirea din Hronic: “Era o dimineaţă rece de iarnă. Respiraţia se întrupa în invizibile cristale. Pe de o parte a şoselei se duceau spre Alba-Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii căruţele româneşti, buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur şir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. (…) ”nu s-a produs nici un incident”, mărturiseşte Lucian Blaga. Ajuns la locul unde se aduna poporul, tânărul de 23 de ani dă ”peste o roire de necrezut”: ”pe câmp, se înălţau ici-acolo tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei”. În tot acest timp, în sala Unirii, fratele său, primarul, alături de cei peste o mie de împuterniciţi ai naţiei votează Unirea Transilvaniei pentru totdeauna cu Regatul României. S-a săvârşit Unirea prin voinţa poporului. Obosiţi, cei doi se reîntorc cu trăsura, iar în Lancrăm, satul natal, din întunericul nopţii, lângă cimitirul un strigăt de copil: “Trăiască România dodoloaţă!”. Populaţia Transilvaniei aşteaptă sosirea armatei regulate din România să intre în cetatea Bălgradului: ”într-o seară de decembrie, trupele mult 41


8-9

Adriana Weimer La Lugoj, între anii 1924 - 1926, Lucian Blaga şi Cornelia Blaga Brediceanu, soţia sa, au găsit o binemeritată linişte creatoare

iată pe frunte/ întâia lumină te-a uns!/ Pe noi repede soarta ne mână -/ tu fără pas ne-ai ajuns.// Făptură de nicăiri coborâtă-n/ imperiul mumei,/ auriu, tânăr, proaspăt ulcior/ rupt din coastele humei!”. Existenţa însăşi, condiţia umană îi apar poetului ca o călătorie creatoare printre obiecte şi fenomene: „Drumurile pe care nu le umblăm,/ drumurile ce rămân în noi,/ ne duc şi ele, fără număr, undeva./ Cuvintele pe care nu le rostim,/ cuvintele ce rămân în noi,/ descoperă şi ele, fără de margini, făptura./ Luptele ce nu le dăm,/ luptele ce rămân în noi,/ ne lărgesc şi ele în taină patria./ Sămânţa pe care n-o dăruim,/ sămânţa ce rămâne în noi,/ multiplică şi ea fără capăt viaţa./ Moartea de care nu murim,/ moartea ce rămâne în noi,/ ne adânceşte şi ea tăcerea./ Şi pretutindeni prin toate/ îşi pune temei poezia.” (Inscripţie, din volumul Vârsta de fier). În lungile lui călătorii prin lume, aflat la Viena, Lucian Blaga îşi găseşte, ca loc de refugiu, Biblioteca Universităţii, unde o reîntâlneşte pe Cornelia Brediceanu, lugojeancă, studentă la Medicină. Începutul unui basm se înfiripă odată cu apropierea de Cornelia Brediceanu; dincolo de cuvinte ia naştere o dragoste ce se va dovedi, în timp, profundă. Într-un octombrie auriu, Blaga îşi petrece după-amiezele împreună cu Cornelia; plimbări pe străzile Vienei, în muzee, în teatre şi, mai cu seamă, în peisajul pitoresc al Pădurii Vieneze. Despre acest moment existenţial, despre drumeţiile studenţeşti vieneze, din care nu lipsea Cornelia, poetul mărturiseşte: „Umblam în tineresc extaz ca printr-o lume de cristal [...]. Căutam să descoperim tot alte şi alte păduri şi văi. [...] Mă plimbam

În acest an, 2018, al Centenarului Marii Uniri s-au împlinit 123 ani de la naşterea, în 9 mai 1895, la Lancrăm – Sebeş-Alba, a poetului Lucian Blaga. În perioada 1914-1916, Lucian Blaga a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu şi Oradea, pe care le-a finalizat cu licenţă în 1917. A studiat filosofia şi biologia la Universitatea din Viena, între anii 19161920, obţinând titlul de doctor în filosofie. Poet, filosof, dramaturg, jurnalist, traducător, profesor universitar şi diplomat român, personalitate culturală majoră a României interbelice, Lucian Blaga este, poate, cel mai complet şi cel mai universal gânditor român. Ca o recunoaştere deplină a valorii lui culturale, în anul 1936 Lucian Blaga a fost numit membru titular al Academiei Române. Lucian Blaga, acest om tăcut, „mut ca o lebădă”, cum singur se definea privindu-şi copilăria, a purtat, în toate înfăţişările ei, marca poetică, începând de la miracolul însuşi al vieţii, în poezia Naştere (din volumul La cumpăna apelor, 1933): „Făptură nouă, 42


8-9

cu Cornelia. Eram prea tineri, poate, ca să fi putut prevedea liniile istorice mari, ce încercau să se nască sub ochii noştri.” (Hronicul şi cântecul vârstelor). În timpul plimbărilor prin Viena, cei doi tineri îndrăgostiţi îşi făureau visuri de viitor. În această lume mirifică, Lucian Blaga oscilează într-o nedefinită senzaţie poetică: „Cum stăm în faţa toamnei, muţi,/ sporeşte-mi inima c-o ardere, cu-un gând.” (Vară de noiembrie). Viena studenţiei, a poeziei, a iubirii şi a tinereţii a fost pentru Lucian Blaga un timp al acumulărilor spre împlinirea creaţiei de mai târziu. În perioada 1918-1919, la vârsta când nu a putut simţi şi trăi cu jumătăţi de măsură, îi scrie Corneliei Brediceanu rânduri de dragoste şi multe poezii: „[...] ţi-am trimis un poem. [...] Cum ne-adânceam în umbrele de noapte... Curgea în calea ta şi-a mea lumina. [...] Şi totuşi, totuşi, s-a-ntâmplat minunea...” (Hronicul şi cântecul vârstelor). În 1919, la Viena, Cornelia Brediceanu şi Lucian Blaga decid să se căsătorească. Liniştea şi plenitudinea sufletească au fost sentimente pe care Blaga le-a trăit în acea perioadă intens. Dragostea a fost pentru Blaga un impuls al creaţiei poetice şi filosofice. Toate trăirile strânse atunci au dat rod; astfel, în 1919 îi apar două volume: Poemele luminii (volum de poezii, reeditat în acelaşi an la Editura Cartea Românească, în Bucureşti; manuscrisul volumului a fost trimis de Cornelia Brediceanu lui Sextil Puşcariu, la Cernăuţi) şi Pietre pentru templul meu (volum de aforisme). În toamna anului 1919, Lucian Blaga era un nume deja cunoscut, un poet recunoscut. La 16 decembrie 1920 are loc căsătoria lui Lucian Blaga cu Cornelia Brediceanu.

Între anii 1917-1918, în perioada studenţiei lui Luccian Blaga şi a Corneliei Brediceanu la Universitatea din Viena, o fostă colegă, Silvia T. Bălan, îşi aminteşte: „La acest tânăr înalt, cu părul bogat şi uşor buclat, m-a impresionat fruntea înaltă, bombată, privirea scrutătoare şi totuşi de o vagă melancolie, expresivitatea figurii sale, care denota o personalitate aparte. Blaga rămânea gânditor şi tăcut; nu bănuiam că în el se plămădeau atunci poemele viitorului”. Iar, în 1919, Ion Agârbiceanu nota, plin de încredere în poetul şi filosoful Lucian Blaga: „Un tânăr înalt, palid, cu părul negru, creţ, cu o înfăţişare de o înaltă distincţie, tăcut şi liniştit. Din întreaga lui fiinţă radiază ceva imaterial, parcă o viaţă de vis, o lumină discretă, binefăcătoare. De la întâiul contact cu el, o taină în care crede, pe care o înţelege, în care trăieşte”.

Lucian Blaga şi Cornelia Blaga Brediceanu la Lugoj, imagine din perioada 1924-1926, când cei doi soţi au locuit în casa familiei Brediceanu din Lugoj, familiei Corneliei, casă care, din 12 mai 2016, a fost redată patrimoniului cultural al Lugojului sub denumirea de „Casa Bredicenilor” din Lugoj 43

Anul 1921 este pentru poetul Lucian Blaga un an plin de realizări literare: astfel, în februarie 1921 Blaga devine membru al Asociaţiei „Viaţa românească”; în aceeaşi lună vede lumina tiparului al doilea volum de poezii semnat de Lucian Blaga, Paşii profetului. La 1 mai 1921, apare la Cluj primul număr al revistei „Gândirea”, printre fondatorii căreia se numără şi poetul Lucian Blaga, detaşându-se, însă, de gruparea „Gândirii”, atât ca poet, cât şi ca gânditor. Tot în 1921, Academia Română îi decernează Premiul „Adamachi” pentru Debut, pentru volumele Poemele luminii (poezii) şi Pietre pentru templul meu (aforisme), Lucian Blaga devenind acum şi membru al Societăţii Scrii-


8-9

Lucian Blaga împreună cu fiica sa Dorli Blaga

tomimă în patru tablouri) şi Fapta (joc dramatic). În 1926 apare volumul Ferestre colorate (însemnări şi fragmente). Tot în 1926, la Lugoj gândeşte şi scrie drama Meşterul Manole (dramă în cinci acte), pe care o definitivează şi o tipăreşte abia în 1927. Soţia lui Lucian Blaga, Cornelia Blaga Brediceanu (părinţii doamnei Dorli Blaga), a mărturisit: „În anii petrecuţi la Lugoj (1924-1926), Lucian Blaga a trăit trei ani de tăcere meditativă, schiţându-şi un program de plăsmuiri pentru următorii treizeci”. În „Casa Bredicenilor” şi în „Casa de la vie” din Lugoj, Lucian Blaga a găsit o binemeritată linişte creatoare, concentrându-se în această zare a biografiei lui asupra zidirii operei, făcând un uriaş pas spre autodepăşire. Acest cadru a fost pentru poetul, filosoful şi dramaturgul Lucian Blaga un anotimp sufletesc al efervescenţei şi echilibrului lăuntric, temelia construcţiei viitoarei opere, într-un cadru deopotrivă real şi mirific, dar şi poetic. Din marea călătorie creatoare, Lucian Blaga îşi surprinde, admirabil, propria existenţă în poezia Biografie (din volumul Lauda somnului, 1929): „Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,/ din umbră mă ispitesc singur să cred/ că lumea e o cântare./ Străin zâmbind, vrăjit suind,/ în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare./ Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind,/ câteodată iubesc lucruri care nu-mi răspund./ De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt/ ochii plini,/ de umblat umblu ca fiecare:/ când vinovat pe coperişele iadului,/ când fără păcat pe muntele cu crini./ Închis în cercul aceleiaşi vetre/ fac schimb de taine cu strămoşii,/ norodul spălat de ape subt pietre./ Seara se-ntâmplă molcom s-ascult/ în mine cum se tot revarsă/ poveştile sângelui uitat de mult./ Binecuvânt pâinea şi luna./ Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.// Cu cuvinte stinse în gură/ am cântat şi mai cânt marea trecere,/ somnul lumii, îngerii de ceară./ De pe-un umăr pe altul/ tăcând îmi trec steaua ca o povară”. Lucian Blaga reprezintă una dintre cele mai complexe personalităţi poetice ale literaturii interbelice, fiind un caz unic în literatura română care s-a afirmat în poezie, dramaturgie, estetică, publicistică, memorialistică, filosofie, fiind un mare gânditor care şi-a elaborat un propriu sistem filosofic coerent: în studiul Trilogia culturii, Blaga explică ideile de Geneză, esenţa şi sensul culturii în conformitate cu ceea ce caracterizează în mod esenţial fiinţa umană: cultura. Studiul Orizont şi stil reprezintă prima parte a Trilogiei culturii, precedând Spaţiul mioritic şi Geneza metaforei şi sensul culturii.

torilor Români. În 1921, lui Blaga îi apare şi drama Zamolxe. În 1923 îi apare drama Tulburarea apelor. Anul 1924 este pentru Lucian Blaga un nod existenţial, dar şi un pas important al marii călătorii creatoare. În luna mai a anului 1924, Lucian Blaga publică la Cluj volumul de poezii În marea trecere, volum în care poezia este o revelaţie interioară, o translaţie între întuneric şi lumină în spaţiul subconştientului, întunericul punând în evidenţă lumina, pentru că, în esenţă, poemele lui Lucian Blaga rămân „poeme ale luminii”. Cele trei volume de poezii scrise până în acest moment marchează o certă evoluţie în viziunea poetică a lui Blaga. În vara acestui an 1924, Lucian Blaga se stabileşte la Lugoj, împreună soţia sa, Cornelia Blaga Brediceanu, în „Casa Bredicenilor” şi, pe timp de vară, aceştia locuiesc în „Casa de la vie” sau „Casa de la grădină”, casa de vară din Lugoj a familiei Corneliei, distinsa familie a Bredicenilor (Coriolan Brediceanu, Tiberiu Brediceanu, Caius Brediceanu, Mihai Brediceanu). Pentru Lucian Blaga, „Casa Bredicenilor” din Lugoj şi „Casa de la vie”, aflată la ieşirea din Lugoj, la poalele Dealului Viilor, a fost un loc pitoresc, unde: „lumina atinge cu puteri mediteraneene globul solar al boabei de strugure şi unde seara coboară boarea răcoroasă a pădurilor de stejar.” (Hronicul şi cântecul vârstelor). Acest loc minunat – Lugojul – a fost pentru poetul şi filosoful Lucian Blaga un loc de taină, un popas la poarta câmpiei fără sfârşit a Banatului şi un izvor de energii creatoare; aici se întâlnesc nostalgiile muntelui şi ale câmpiei. În tihna „Casei Bredicenilor” şi a „Casei de la vie” inspiraţia poetului Lucian Blaga a excelat, această perioadă fiind un moment-cheie în evoluţia lui Blaga ca dramaturg, poetul mărturisind: „[...] în teatrul pe care-l scriu mă preocupă îndeosebi problema psihanalitică. Ea oferă un imens material, cu extraordinare efecte dramatice”. Astfel, în 1925 văd lumina tiparului nu mai puţin de patru drame: Daria (dramă în patru acte), Ivanca, Învierea (pan44


8-9

Adriana Weimer

Mihai Eminescu la Lugoj – (4-28 iulie 1868), la aniversarea a 150 de ani – În acest an, 2018, al Centenarului Marii Uniri, se împlinesc 150 de ani de la acest deosebit eveniment din viaţa Lugojului. „Lugoj sau în oraşul celor mai înflăcăraţi iubitori de teatru”, acesta este oraşul Lugoj în viziunea lui Gellu Dorian şi a lui Emil Iordache, autorii volumului Paşii Poetului (Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1989), o carte despre locurile unde a poposit Mihai Eminescu cu trupa de teatru a lui Pascaly; aceasta este, poate, cea mai frumoasă şi mai potrivită caracterizare a lugojenilor iubitori de cultură, de literatură, de muzică, de teatru, de artă – într-un cuvânt: de frumos. În acest sens, cei doi autori subliniază: „Dorinţa de a avea o trupă de teatru în oraşul lor măcar pentru câteva zile, lugojenii şi-o manifestă printr-un apel de dincolo încă din 1865; cereau, cu toată simţirea lor sufletească, ca trupele de teatru să vină şi în «România veche», aşa cum le plăcea să spună oraşului lor. Nu există nici un document care să ateste sosirea în Lugoj a unei trupe dramatice mai curând de vara anului 1868. Ceea ce înseamnă că Pascaly a ţinut seama de apelul locuitorilor de pe malul Timişului. Şi, mult doritori de spectacole în limba română, acei bănăţeni de mare suflet au făcut eforturi deosebite pentru a-i primi cum se cuvine pe actorii trupei lui Pascaly, printre care se număra şi Eminescu. […] Prezenţa actorilor la Lugoj era aşteptată cu dragoste […]. În aceste condiţii, bucurându-se de o atât de bună primire, trupa românească îşi prelungeşte contractul de şase spectacole, dând până la urmă zece. La care dintre fruntaşii oraşului va fi stat Mihai Eminescu, nu se mai ştie, dar casa respectivului lugojean se bănuie a fi pe undeva pe lângă Hotelul „Dacia”, fostul „Vulturul negru”, în actualul Centru vechi. […] Rămânând în Lugoj de la 4 iulie până la 28 (26) iulie 1868, actorii români şi-au rulat cam întreg repertoriul […]. Din locul său de sub avanscenă, Poetul Mihai Eminescu asculta freamătul entuziast al spectatorilor, se simţea şi el părtaş la bucuria actorilor asupra cărora se revărsau talazuri de aplauze şi flori.

Printre personalităţile proeminente care au poposit pentru o vreme în municipiul Lugoj, alături de poetul şi filozoful Lucian Blaga, de compozitorul şi dirijorul George Enescu, de domnitorul Alexandru Ioan Cuza (primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România) şi mulţi alţii, poetul de geniu Mihai Eminescu a făcut, cu prezenţa sa la Lugoj, alături de trupa de teatru a lui Mihai Pascaly, în perioada 4 - 26 (28) iulie 1868 (la doar 18 ani), o deosebită onoare lugojenilor, oraşului de pe Timiş. 45


8-9

[…] Încheindu-şi seria de spectacole […], trupa se îndreaptă spre Timişoara, după ce strătuse 25 de zile în oraşul de pe malul râului Timiş. […] Eminescu nu avea să mai revadă aceste locuri”. Aceasta este mărturia impresionantă a autorilor volumului Paşii Poetului. La Lugoj, spectacolele trupei de teatru a lui Mihai Pascaly, din vara anului 1868, se desfăşurau pe scena vechii clădiri a Teatrului Orăşenesc (clădirea dintre Biserica RomanoCatolică „Sfânta Treime” şi fosta Cofetărie „Liliacul”, acum sediu de bancă), de pe Str. Bucegi. În semn de mare preţuire şi admiraţie faţă de marele poet Mihai Eminescu, lugojenii au marcat la Lugoj importanţa şi ineditul evenimentului din 1868 prin dezvelirea unei Plăci Comemorative „Mihai Eminescu”, din marmură albă, aşezată pe faţada clădirii fostului Teatru Orăşenesc, pe care scrie: „Omagiul luceafărului poeziei româneşti MIHAI EMINESCU care a poposit în Lugoj în perioada 4-26 iulie 1868 cu trupa de teatru a lui Pascaly.” Tot ca un omagiu al lugojenilor adus poetului Mihai Eminescu, în anul 1993 s-a dezvelit la Lugoj, în părculeţul dintre Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, Colegiul Naţional „Iulia Hasdeu”, Primăria Municipiului Lugoj şi Biblioteca Municipală Lugoj, pe Str. 20 Decembrie 1989 (ziua Revoluţiei Române de la Lugoj, acum „Ziua Lugojului”), înconjurat de brazi şi arbori ornamentali, Bustul lui Mihai Eminescu (1850 - 1889); turnat în bronz, aşezat pe un soclu înalt de aproximativ 2 metri şi placat cu gresie de culoare gri, Bustul lui Mihai Eminescu este opera sculptorului aromân Passima; această lucrare trebuia să fie expusă la Viena, dar, cu sprijinul fostului ministru al culturii Andrei Pleşu şi al fostului primar Virgil Turcan, acest bust al lui Mihai Eminescu a fost amplasat în Lugoj. Mai mult decât atât, o stradă din Lugoj poartă numele Poetului: strada Mihai Eminescu, care leagă splaiul Coriolan Brediceanu de strada Bucegi (strada vechiului Teatru Orăşenesc din Lugoj), pe lângă actualul Teatru Municipal „Traian Grozăvescu” din Lugoj (teatru inaugurat în anul 1901, pe malul stâng al râului Timiş, ce împărţea cândva Lugojul în două: Lugojul Român şi Lugojul German) şi fosta Casă Cultural Expoziţională a Personalităţilor din Lugoj.

Teatrul Municipal „Traian Grozăvescu” din Lugoj a purtat, pentru o perioadă scurtă de timp, numele poetului nostru naţional Mihai Eminescu. Prin aceste modeste simboluri de recunoaştere a valoarii spirituale şi de mare preţuire, trecerea marelui poet Mihai Eminescu prin Lugoj va rămâne în nemurire, în conştiinţa şi în sufletul lugojenilor. Pornind de la această perioadă a existenţei lui Mihai Eminescu, anul 1868, anul în care, alături de trupa de teatru a lui Mihai Pascaly, poetul a poposit la Lugoj, mă voi opri la câteva crâmpeie memorabile din creaţia poetică a lui Mihai Eminescu, din care transpare ideea nemuririi: la doar 18 ani, în 1868, Mihai Eminescu scrie poezia Numai poetul, intuind puterea sufletului de a deveni nemuritor prin poezie, prin artă: „Lumea toată-i trecătoare./ Oamenii se trec şi mor/ Ca şi miile de unde,/ Ce un suflet le pătrunde,/ Treierând necontenit/ Sânul mărei infinit.// Numai poetul,/ Ca pasări ce zboară/ Deasupra valurilor,/ Trece peste nemărginirea timpului […]”.” Mai târziu, Mihai Eminescu reia ideea nemuririi sufletului în una din variantele poeziei Scrisoarea I, intitulată Moarte, tu îmi pari: „[…] Spre-a pricepe-a tale visuri omul mic se întreţine,/ Nesimţind c-a lui viaţă e-orologiu pentru tine. […]/ Orce pas îl face-n lume, e un pas înspre mormânt.// Dar în noi este un ceva, care-adânc samănă ţie,/ Ca şi tine a lui spaţiu se întinde-n vecinicie/ Şi în marginile noastre el icoană este a ta/ Sufletul. El ne consumă în folosul tău şi ţie/ El îţi arde gata vecinic de-a lăsa a lui chilie/ Numai spre a te-nţelege, se coboară-n noi câtva.// […] Când ca o pană în aer, ne simţim suspinşi în timp/ Îndărăt o veşnicie şi-nainte-o veşnicie […]”.” După 15 ani de la poezia Numai poetul, 1868 - 1883, Mihai Eminescu, trăindu-şi propria 46


8-9

experienţă sufletească, scrie poezia Odă – în metru antic (varianta finală), care este, mai mult decât oricare dintre poeziile eminesciene, o odă a suferinţei, dar o odă către propriul său spirit, înţeles ca spirit poetic, pentru că moartea lui este doar o aparenţă, iar destinul lui este nemurirea. În propriul său destin Mihai Eminescu se cunoaşte doar prin poezie, artă sau iubire, doar prin creaţie sau prin dăruire, dar se cunoaşte doar în măsura în care „învaţă” să moară (vers care este de o rară profunzime): „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”. Elegia Odă – în metru antic este oda fiinţei, a risipirii propriei fiinţe în timp, dar mai ales o rugăciune pentru reîntregirea fiinţei prin moarte şi, asemeni destinului Păsării Phoenix, o eliberare prin suferinţă a existentului, o eliberare a spiritului de trup prin purificare: „Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări/

Pot să mai renviu luminos din el/ Ca Pasărea Phoenix?”. Văzută ca expresie a condiţiei umane, ideea din Odă – în metru antic este o treaptă prin care sufletul pornit în lume trebuie să treacă, înainte de a redeveni pur, de a se regăsi pe sine în identitatea din începuturile lui; este o reîntoarcere a spiritului în sine, o refacere a eului risipit în lume: „Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă !”. La Mihai Eminescu, sentimentul nemuririi sufletului, în toate poeziile în care se regăseşte, s-a născut din sentimentul negaţiei clipei, din sentimentul celor care rămân veşnice: nemurirea din care s-a întrupat sufletul este nemurirea la care poetul a aspirat să se întoarcă şi la care s-a şi întors prin toată creaţia sa.

Ziua Naţională a Culturii Române – 15 ianuarie – Ziua „Mihai Eminescu”, identitate, unitate, valoare naţională – În acest an, 1918, prin deosebita însemnătate a sărbătoririi Centenarului Marii Uniri (1918-2018), Ziua Naţională a Culturii Române şi Ziua „Mihai Eminescu”, din 15 ianuarie – ziua naşterii poetului naţional de geniu Mihai Eminescu –, au fost aniversate în toată ţara, dar şi în majoritatea comunităţilor româneşti din lume, aceasta fiind sărbătoarea care pune în valoare graiul românesc şi, implicit, identitatea naţiunii române. Evenimentele culturale dedicate Zilei Naţionale a Culturii Române şi Ziua „Mihai Eminescu” exprimă, în primul rând, valoarea supremă prin care se identifică identitatea poporului român, limba română fiind vorbită de 28 de milioane de oameni din întreaga lume, dintre care aproximativ 24 de milioane de oameni

o consideră ca fiind limba lor maternă. Ziua Naţională a Culturii Române şi Ziua „Mihai Eminescu” contribuie la valorificarea şi menţinerea culturii naţionale, la dezvoltarea valorilor materiale şi spirituale necesare unei societăţi, reprezintă o oportunitate de a marca, în ţară şi în străinătate, un element fundamental al profilului nostru identitar, o reflecţie asupra istoriei şi culturii române şi asupra contribuţiei importante a limbii române la patrimoniul cultural european şi universal, un bun prilej pentru a sublinia caracterul unitar al limbii, culturii şi civilizaţiei româneşti, statutul limbii române ca limbă oficială a Uniunii Europene şi răspândirea utilizării limbii române în Europa şi în întreaga lume, unde trăiesc importante comunităţi etnice româneşti sau cetăţeni români.

47


8-9

Constantin Avădanei Nevoia de BLAGA pentru români

putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribună”. Era nevoie de un român ca Lucian Blaga pentru a sintetiza şi înţelege trecutul, prezentul şi a oferi o viziune către viitor spre dezvoltarea civilizaţiei româneşti pentru un popor reunit într-o ţară, România Mare. Scriitorul, filosoful şi profesorul Lucian Blaga a fost una dintre cele mai importante figuri ale culturii româneşti contemporane. Sistemul său filosofic este comparabil, ca anvergură şi ca arhitectură, cu ideile lui Hegel, iar, ca expresie literară, cu opera lui Nietzsche sau Bergson. Filosoful şi poetul Lucian Blaga şi-a ordonat creaţia filosofică în trei trilogii: 1943 - Trilogia cunoaşterii în trei volume: Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică, Cenzura transcendentă; 1944 - Trilogia culturii în trei volume: Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Geneza metaforei şi sensul culturii; 1946 - Trilogia valorilor, ştiinţă şi creaţie, Gândire magică şi religie, Artă şi valoare; cea de-a patra, Trilogia cosmologică, a rămas în stadiu de proiect. Într-un concept original autorul explică relativitatea existenţei şi a cunoaşterii, acesta fiind creatorul unui sistem filosofic propriu şi considera că „prin artă, religie şi filosofie, omul năzuieşte spre relevarea misterului, dar intervine cenzura transcedentă, care, aşezată de Marele Anonim între el şi omenire, împiedică cunoaşterea esenţei existenţei”. Atmosfera din familie, dar şi şcolile în care a învăţat i-a format modul de gândire şi abordare filosofică, lirică a problemelor existenţei umane pe pământ şi în Univers. Ca să înţelegem mesajul operei sale, este necesar să-i înţelegem personalitatea, deoarece prin aceasta şi-a manifestat reacţia la problemele existenţei umane. Experienţele personale îi creează anumite structuri spirituale care vor deveni permanenţe în opera sa. Procesul său de formare este unul extrem de original.

Ne aflăm în anul 2018 şi încă mai reverberează prezenţa pe pământ românesc a acestui mare filosof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician şi diplomat român. Personalitate impunătoare şi polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în universalitate. În acest demers al urmaşilor acestor buni români, care au luptat pentru reîntregirea neamului, ne alăturăm celor care luptă pentru neuitarea trecutului nostru de cultură şi civilizaţie. Să nu-l uităm pe Blaga în anul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, care a fost prezent şi a trăit emoţiile înfăptuirii actului Unirii, la Marea Adunare de pe Câmpul lui Horea de la Alba Iulia. Iată mărturiile poetului, care au rămas memorabile în timp: „Era o dimineaţă rece, de iarnă. Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. La Alba Iulia, nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Aveam în schimb avantajul de a 48


8-9

Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895, în localitatea Lancrăm, lângă Sebeş, şi a decedat la 6 mai 1961, la Cluj, fiind înmormântat în satul său natal chiar în ziua când trebuia să-şi serbeze ziua de naştere. A urmat cursurile liceale la Braşov şi a făcut trei ani de teologie la Sibiu. Studiile filosofice le-a făcut la Universitatea din Viena, unde a obţinut şi titlul de doctor, cu teza „Kultur und Erkenntnis” (1920). Între anii 1926 -1939 a îndeplinit diferite funcţii în diplomaţie (Varşovia, Praga, Viena, Berna, Lisabona). A fost numit profesor la Universitate din Cluj la o catedră creată în mod special pentru el (Filosofia culturii). Deşi a avut probleme de vorbire la începutul vieţii, Lucian Blaga era înzestrat cu un extraordinar spirit al percepţiei lumii înconjurătoare, cu o capacitate deosebită în prelucarea intensă a impresiilor în adâncul sufletului său, şi din care a rezultat o exprimare pe măsură în operele sale. Blaga a fost pasionat de astronomie şi îi abordează în operele lui pe: Goethe, Schiller, Alecsandri, Eminescu, Caragiale. Elementele de filosofie din care se inspiră le găseşte în operele lui: Spinoza, Conta, Schopenhauer sau Platon. Îl interesează, de asemenea, darwinismul şi psihologia. Îl influenţează operele lui Kant, în raport cu care îşi va dezvolta propriul sistem de gândire. Debutul în filosofie îl va face cu eseul “Reflexii asupra intuiţiei lui Bergson”, publicat în 1914. Ca poet debutează în 1910 cu poeziile Pe ţărm şi Noapte, publicate în “Tribuna” din Arad. Datorită sănătăţii sale precare, sentimentul fragilităţii vieţii, izolarea şi interiorizarea ocupă un loc important în opera sa. Activitatea publicistică o începe după terminarea liceului, când publică în „Gazeta Transilvaniei” şi „Românul” eseuri, precum Câte ceva despre filosofia lui Bergson, Mister, Criticism istoric, Eroism în gândire, Concepţia despre lume şi ştiinţa. În plan literar Lucian Blaga preferă poezia clasică şi romantică. În 1919 apare volumul Poemele luminii. Apreciat de Vianu, Iorga şi Agârbiceanu, cucereşte de la bun început lumea literară. În 1921, după publicarea volumului Paşii profetului şi a piesei Zamolxe, primeşte Premiul Academiei şi Premiul Universităţii din Cluj. Creaţia lui Blaga se produce între cele două războaie, o epocă de criză a lumii care îşi va găsi reflexia într-o operă care depăşeşte cu mult biografia sa. În 1920 se căsătoreşte cu Cornelia Brediceanu şi se mută la Cluj, unde publică la „Voinţa”, „Patria”, „Gândirea”, „Adevărul literar”, etc. În 1926 devine funcţionar al ministerului de externe şi e trimis, ca ataşat de presă, la Legaţia Română din Varşovia, apoi la Praga şi Berna. Este consilier de Legaţie la Viena.

Când este ales membru al Academiei Române, în 1936, ţine un discurs cu tema „Elogiul satului românesc”. Din 1938 este profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj. În 1956 este propus pentru Premiul Nobel, dar obţine cu câteva voturi mai puţin decât J. R. Jimenez. Poeziile sale poartă un mesaj tulburător de trăiri intense, de înţelegere a sensului lumii în intuiţii metafizice, cosmice şi globale. Opera sa este un tot organic, armonios, dinamic, pe de o parte o lamentaţie aproape tragică, o izolare, o putere covârşitoare a timpului, iar pe de alta un sentiment al unirii desăvârşite cu universul în tot ce are el mai frumos. Lucian Blaga dă un sens filosofic în poeziile sale asupra trecerii timpului: timpul devorează, iar existenţa este o mare trecere, de aceea este definit ca un poet extraordinar al timpului: „încă un an, o zi, un ceas/ şi drumuri toate s-au retras/ de sub picioare, de sub pas./ Încă un an, şi-un vis, şi-un somn/ şi-oi fi pe sub pământuri domn/ al oaselor ce drepte dorm”. În poezia sa găsim şi abordări despre sensul iubirii. Dragostea devine o posibilitate de integrare în viaţa universală. Iubirea poate invada fiinţa umană ca un flux cosmic, o lumină primordială. Abordarea trecerii timpului apare şi în contemplarea satului românesc: „eu cred că veşnicia s-a năcut la sat/ aici orice gând e mai încet/ şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva” (Sufletul satului). Lucian Blaga a desluşit la poporul său de români sensul existenţei milenare pe acest pământ, a aflat misterul rezistenţei peste timp, care la bază are doi piloni: limba şi credinţa. Tudor Vianu spunea despre poet şi poezia sa: „…şi dacă poezia sa nu cucereşte prin senzualitatea ei, ea vorbeşte puternic printr-o substanţă făcută din cele mai înalte nelinişti din câte pot atinge sufletul omenesc”. Poetul şi filosoful Lucian Blaga a înţeles trecutul şi prezentul, pe care le-a proiectat într-un mers al civilizaţiei româneşti spre viitor, în acest sens fiind edificator Cântecul pentru anul 2000: „Vulturul ce roteşte sus/ va fi atunci de mult apus./ Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci/ numai stejarii vor mai fi şi atunci./ Mai aminti-mă-va un trecător/ vreunui străin, sub ceasul lor?/ Nu cred să mă vestească cineva/ căci basmul ar începe-aşa:/ Pe-aici umblă şi el şi se-ntorcea mereu,/ contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.”. Acum, în anul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, se cuvine ca toţi românii să se apropie de opera lui Lucian Blaga, să o cunoască şi să o înţeleagă ca pe un fundament al unităţii de neam şi ţară, care este ca un far în luminarea mersului poporului spre viitor. 49


8-9

Angela Burtea

alte şi alte visuri, mulţumind divinităţii pentru darurile trecutului! Că se vor realiza ori nu, rămâne de văzut pentru fiecare. Alergăm adesea după câştiguri sentimentale sau băneşti obţinute facil, uitând că zilele trec în defavoarea noastră. Copilul uită că nu va mai fi copil şi vrea să poarte pantofii cu toc ai mamei/ cravata cusută în fir de mătase a tatălui; tânărul vrea să câştige bani, uitând că nu va mai avea timp să iubească din toată puterea fiinţei lui, adultul începe să aibă regrete şi-şi frânge mâinile, văzând că inima intră în fibrilaţii şi nu în palpitaţiile iubirii; doar bătrânul se-nchină cu gândul la ziua de mâine, de care nu mai este atât de sigur. Nici eu nu mai râd cu gura până la urechi, aşa cum făceam odinioară, şi privesc anost prin juru-mi, printre secundele timpului, căutând miracolul poeziei de altădată. ...Înflorise macul, iar sângele se scurgea printre galbenul firelor de grâu şi-mi zâmbeai şăgalnic din spatele buchetului adunat cu sfială. Mi-ai aşezat la încheietura mâinii drepte brăţara iubirii, maci sângerii împletiţi cu spicul plin de boabe. Era rodul iubirii cu care m-ai împresurat în ziua aceea. Apoi, ca şi când nu era suficient, ai îngenuncheat frumosului din tine, mi-ai luat mâna şi-ai lipit-o de arşiţa buzelor tale. Şi-am simţit dorul năpraznic, arderea interioară şi valul plutirii în doi. Nu te cunoşteam de mult, dar te ştiam dintotdeauna. Mă jucasem adesea cu sentimentele tale, cu privirea maiestuoasă transformată adesea în atracţia irezistibilă a firii din noi, mă luasem adesea la trântă cu pornirile mele, cu impulsivitatea de-a te cuceri ca pe-o redută. Şi-atunci, în ziua aceea, mi-ai împletit zâmbetul în brăţara florilor şi te-ai făcut stăpân peste fiinţa mea. Voiai să scrii încă o filă cu puterea ta de seducţie. Voiai să-mi aşezi la picioare lumina nepătrunsă, pe care doar Soarele o cunoştea. Aveai ce dărui! Şi ţi-ai întins frumuseţea sufletului ca pe-un lăicer peste peretele îngheat al inimii mele, încălzindu-l. Răbdător şi plin de încredere, ai aşteptat ca aşchii fine de gheaţă să se dezlipească, sorbindu-le lacrimile, întru iubire. Şi nu te-ai lăsat până n-ai sărutat ultima picătură din căldura inimii, care îţi aparţinea deja. Ai transformat tăcutul în cuvânt, întunericul în lumină, resentimentul în sentiment, urâtul în frumos, neputinţa în iubire. Şi ai turnat găleţi de împlinire peste clipele nemuririi, strigând în largul lumii că nimeni nu

Iubirea din noi! Sfârşitul unui an nu aduce nicio încheiere şi nici un început, ci o continuare! îmi mângâia auzul remarca unui om bun şi drag. Acum, număr ultimele clipe dintr-un alt an, care a trecut mişeleşte prin firea mea năpădită de griji, de speranţe şi dezamăgiri, de împliniri şi aşteptări. Au trecut sărbătorile, amăgiri ocazionale, fiindcă omul nu învaţă nimic din opulenţa manifestată făţiş. Şi-au etalat doamnele nurii prin ţinute vestimentare, iar domnii şarmul cuceritor, întru bucuria clipelor de smarald, când inimile prind culori vrăjite, iar vocile, sugrumate de emoţia apropierii umane, se amestecă în Univers clădind sărăcia sau bunăstarea. Au încercat copiii să ne aducă în case bucuriile sărbătorilor creştine, iar uşile s-au deschis tot mai puţin, fiindcă mercantilul s-a infiltrat cu dibăcie şi-n bucuria şi naivitatea de altădată. Au răsunat bisericile de predici şi colinde, plecând mulţimea capetele întru credinţă, apoi s-au făurit 50


8-9

te va opri să clădeşti poezia vieţii prin sărutul cuvântului şi-a faptei. Iar eu am crezut în dulceaţa fiecărei lacrimi, lăsându-mă mângâiată de frumuseţea îmbrăţişărilor. Din tot buchetul am ales culoarea ochilor tăi, nedescoperită până atunci. Şi-am plecat cu ea în depărtatea lumii, împrăştiind-o în larg, pentru a scrie, fără sfială, cu roşul macilor: am redescoperit iubirea!

roadele muncii mele, întocmai cum oamenii culeg cu nesaţ fructele pomului aflat la maturitate. Mi-am făurit visuri dimpreună cu tine, acolo, în casa speranţei, aşezată strategic sub poala albă a cireşului. A venit ziua în care ai rupt nemilos din crengile protectoare, rupând totodată din speranţele mele, distrugând cu dibăcie o parte din lucrul mâinilor şi-a minţii mele. Le-ai tocat cu gânduri diabolice, măcinându-le cu toată răutatea pământului, apoi ai aruncat praful lor peste pragul casei. De-atunci, niciodată, mireasma florilor de cireş n-a mai pătruns atât de misterios ca altădată. Acum, privesc spre mugurii pomului nostru şi plâng de mila lor. Într-o zi, gerul nemilos al iernii va complota cu vitregia Crivăţului şi vor ucide cu bestialitate inocenţa şi bucuria mugurilor. După baia de lumină şi căldură, în care au zâmbit lumii, se vor strânge în cămaşa vremii, apoi vor agoniza sub imperiul gheţurilor. Cum natura ştie întotdeauna ce face, va elibera curenţi reci, şi-n libertatea lor îşi vor pune la bătaie puterile nebănuite ale distrugerii. Frumuseţea mugurilor va muri sub privirile noastre. Gerul şi vântul nu stau la poveşti, n-au stat niciodată să soarbă aburii cănilor cu vin, n-au ştiut să privească galeş spre lucrarea magică a omenirii. Gerul şi vântul ucid, iar mugurii vor cădea săgetaţi la pământ şi se vor lăsa călcaţi de bocancii nemiloşi ai omenilor, inclusiv ai noştri. Nimeni nu le va auzi strigătul, nici măcar tu, deoarece glasul lor a fost înăbuşit din timp şi nu trebuia auzit, nici salvat. Iar tu nu ştii a iubi, n-ai ştiut niciodată. Doar ai mimat! Prost şi nefast exerciţiu! Voit sau nu, ai împrumutat din tăria gerului şi-a vântului şi-ai omorât speranţe, visuri şi crâmpeie de viaţă. Ai lăsat în urmă micimea faptelor tale, împroşcând cu dibăcie creaţia visului de odinioară. Păcat! Azi, n-adun între palmele reci decât restul mugurilor îngheţaţi. Ei nu mai simt durerea, eu... da! Cine i-o fi pus, Doamne, să se scalde în strălucirea înşelătoare a lui Gerar?

Durerea mugurilor de cireş Plesnesc mugurii cireşului în toiul iernii! Stau aliniaţi pe crengile obosite, rânduiţi după tainice reguli, cum numai natura le gândeşte pe toate. Strălucesc în bătaia soarelui, mângâiaţi de razele dulci, care şi-au înmuiat trupul în nectarul luminii. Razele amăgitoare ştiu ce fac! Acum, zâmbesc şi-şi rotesc chipul după mişcarea molcomă sau vijelioasă a pomului, neştiind că gerul imprevizibil îi va strânge cât de curând în chingile sale. Îi priveam în dimineaţa acelei zile, altfel decât până atunci, şi-mi aminteam de primăverile noastre, când lacrima florilor înmiresmate ajungea tainic în camera inimilor îndrăgostite de frumosul din noi. Se adăpostea sub geana somnului, ne alinta cu sărutul cel dintâi al zilei, gâdilând ca un ghiduş simţurile olfactive. Aşa ne trezeam, sub auspiciul bucuriei şi-a tinereţii, căci doar floarea cireşului cunoştea povestea începutului. Sub faldurile lui, brodate cu albul sidefat al florilor, mi-am închinat restul zilelor, sperând ca ele să strălucească de-a pururi, asemenea luminii înfăşurată printre ramuri şi falduri. Nu era dimineaţă în care să nu-mi botez gândurile cu aroma speranţei venită de departe şi să nu-mi scriu pe răvaşul clipelor ţelurile vieţii. Erau măreţe şi încrezătoare, ca anii cei tineri şi frumoşi, şi nu îndrăzneau niciodată să se lase îngenuncheate. Păreau smulse din taina marilor cuceriri şi zămisleau de fiecare dată alte şi alte visuri. Împrumutasem curajul din îndrăzneala şi gingăşia florilor de cireş şi-mi repetam întruna că va sosi ziua în care frumuseţea creaţiei mele va fi asemuită cu minunea pomului înflorit, iar eu voi culege

9 ianuarie 2018

51


8-9

Angela Elania Cristea

Timp minimalist singurătatea mea are porii deschişi încă îi aud urletul când o aşez printre cărţi copertele lor se contaminează şi încep să tacă absurd niciun cititor nu acceptă singurătăţi care se scurg precum un fluid galben în venele subţiate şi îţi schimbă metabolismul te fac să citeşti cu led-ul aprins partea de întuneric a sufletelor eu nu scriu cuvinte scriu vii scriu naşteri scriu fii dar fiii vii au naşteri zidite în cuvânt din care flamingo cel roşu al singurătăţii înghite silabe decadente pietre rotunjind în mustul însingurării iar eu mor a mia oară printre coloane ale lumilor de dincolo de zicere om prea simplu sfâşiat de clipe-lycantrop

Origami

Bicolor

plouă adânc pământul îşi întoarce obrazul este atât de obtuz oraşul ce nu primeşte lacrimi ploaia de azi împarte metasentimente se scurg culori de ape pe trotuarul fad iar eu ascult larma ploii cu zimţii ei de piatră înfipţi prea tandru în asfalt

pot să tac cu silabe de alabastru pot să zornăi liniştea sau să împodobesc liniile destinului cu berze bicolore iubesc coloana infinitului aroma ei de cedru dar cuţitul cu care sculptez nori miroase alb de parcă aş tăia felii din zăpada cailor pagi

de s-ar sfârşi timpul cu trunchiul lui falnic m-aş ridica din nopţi cu ploi acide în palme şi fiecărei zile i-aş desena crochiul din câte sorţi poţi tu reînoda tăcerile din origami? dar plouă ca la început de vieţi miroase a suflet aburit voi trage în piept lumina altor lumi coloană spre un aspru infinit

când vor începe cu adevărat să se balanseze dumnezei minusculi peste catastrofa de a fi înger un minut lung cât un ţipar ?

Aritmie

mă retrag între valuri şi întind furtuni peste marea simplă unde oamenii nu pot auzi proteste doar vieţii pedalând

toate au tăceri puse pe şotii clipele acestea plane cu vârfuri de aiceberg dintre păsări au învăţat să înţelepţească şoimii cu un singur ochi 52


8-9

ciclopţi ai înălţimilor caste nu îmi număr rebuturile marginile şterse ale vidului unde castani pletoşi par să vieţuiască cu armoniile mele logica îmi spune că perfect cu mai mult ca perfect dă imperfect şi de aici deduc cum îmi vor creşte aritmiile

ţin de ipohondru până ies din bloc apoi cald cuvântez de aici lumea mirobolantă îşi deschide umbrela violacee cu dinţi de cetaceu prinsă în cercul liniar al respiraţiei care sufocă

tu miroşi straniu a vecinătăţi nemăsurate ai încă degetele încleştate pe scoarţa copacului care vinde omizi frunze devorate de spaimă caută toamne nu mai glumi cu timpul ce nu se poate destinde decât în vitralii

Staccato miros a măslini dungile cerului tu vii cu mâini lungi

Requiem respiram sare apa învolburată camufla sentimente era rece până dincolo de cer nu-mi ajungeai mie cea cu ponei jucăuşi cu umeri mirosind a nopţi asudate parcă ieri trezeam cocoşi aurii sinceri şi tineri/ internauţi elegiaci

îţi tac pe umeri risipindu-mă repede înapoi pasăre colibri

mi-ai întrebat mâna stângă unde se sparg valurile pietre crestează orizontul cu singurătatea lor romboidală aici poţi sta la rând doar ca să ţipi nu e timp pentru requiem!

mai vei veni cu lumea ta amforă cu dumnezei vii?

ca nişte bărci fosforescente clipele se scurg în amurg

Ţie din oraşul meu îţi zic nimic nu seamănă a moarte precum seamănă picioarele mele a dragoste dezlegate de lut

apele lumii irup precum falii ale timpului viu

Catacombă

gura de aer care îmi zboară din piept îţi intră în pori te dilată încât ocupi universe pari a pătrunde din niciodată în niciunde oraş în oraş dragoste fără de dragoste iubit de cuvânt ca un zid

drama vecinului ipohondru pare de o sută de ori mai uşor de spus el îşi asumă boli de care visează că se va îmbolnăvi îşi asumă rectiliniu trecerea de la starea de aproape la cea de mai departe împărtăşeşte cuvinte minate un fel de zona zoster a colii albe

mă aşez la vest de umbra ta peste mine trec nori albi de sori parcă moartea seamănă a viu taci şi îmi trimiţi elefanţi roz dragoste cu o sută de minusuri mai aproape de somnul meu

numai eu nu mimez cad platonic în râpe număr clipe irelevante scad tributul morilor cu miros de amoniac şi îi facilitez vecinului pensia pe caz de boală scrisă cu o mie de cuvinte roşii deztrupate

53


8-9

Creuzet lumea pare cu un număr mai mică decât trollerul unde îţi reaşezi priorităţile poţi omite sincerităţi dimineţi blurate cafele scurte dar visul de-a egreta stupii de pe deal mâinile bunicii nu le poţi aşeza decât până la refuz într-un alandala din care ies doar cei ce ca nişte pietre se rotunjesc porţionând singurătăţi

Angela Mihai

cuvintele se rotesc peste creuzetul lumii într-un limbaj infernal despre tactica de a fi oglindă sau ochi opac în păduri cu drujbe pornite precum malaxorul de amestecat vii cu mai vii însetaţi cu prea însetaţi culmi creste cinteze copaci carnivori cai cilibii case coarne cuvântări cireşe catetere conabii

Şoapte dragostea ta urcă până la şolduri cu albi incisivi cu braţe de lemurian dragostea ce mă înlănuţie între ape care îmi curg pe coapse ca vorbele-nopţi vorbele-viile vorbele-şoapte

Vino

din albastrul cu irizări roşietice văd inima ta pulsând /flamingo cu ciocul înfipt între coaste/ şi nu mai aud decât vocile singurătăţii isihaste de aici limanul îmi pare o dragoste aproape cât o depărtare de dincolo tu îmi pari un ţipar prelung cât un râu şerpuind printre ierburi jilave niciodată mai iubit ca acum niciodată mai scrum mai mări mai sare mai zbor cu oase firave osie a lumilor viitoare

Vreau, iubite, să te chem În adâncul meu fierbinte, Să te las să îmi cunoşti Patima ce-mi zace-n minte. Vino-n lumea mea profundă Să ne-ascundem în iubire, Să te-nlănţui printre şoapte, Să rămâi a mea privire. Vino, prin sărutu-mi cald Să te sorb în veşnicie, Prin lăuntru-mi să te slobod, Trupu-ţi... taină să îmi fie. Vino-n codru ruginiu S-adormim sub toamna udă, Numai galbenul din frunză Geamătul să ni-l audă. Vino-n dor să te cuprind Şi-n alint de şoaptă dulce, 54


8-9

Sufletul să îţi sărut Cu-ale sufletului buze. Cu o pajişte întinsă Am să te cuprind iubite, Cu săruturi verzi de iarbă Te-oi păstra printre cuvinte.

Vreau să sufăr şi rănită În genunchi să-mi plâng dureri Şi să zbor când fericită M-oi topi, sub mângâieri.

Pe aripi de frunze-n rouă Gândul fiinţei mele-ascuns Te-o purta să afli taina Dorului nicicând pătruns.

Şi prin şoapte de iubire Şi-n extazuri lungi şi-astrale, Să îmi tremur contopirea Prin plutiri năucitoare.

Cu miresmele pădurii Ne-om îmbălsăma fiinţa, Când sfârşi-vom ne rămână Dâra vieţii şi dorinţa.

Vreau să gust plăceri nebune, Să cutreier infinitul Şi-n fiorii mei de lună Vreau să-mi ţes, cu dor, iubitul.

Durerea lunii

Şi cu sânii-mi feciorelnici Să-i stârnesc plăceri albastre, Să plutim prin cer sălbatici Şi prin lumea unei astre.

Într-un lac, un colţ de Lună Oglindindu-se-ndelung, Se-ntreba ca o nebună: “Eu sunt dată doar să plâng?”

Şi prin pântecu-mi în freamăt Să îl simt cutreierând, Să îl sorb în al meu geamăt Şi-n al meu extaz, vibrând.

De ce viaţa mi-e sortită S-o trăiesc în veşnicie, Când sunt singură şi tristă Şi n-am nici o bucurie?

Între palme să îi tremur, C-un sărut să mă topească, Pieptu-n val să îl cutremur Cu căldura mea cerească.

De ce sub privirea-mi mută Îmi e dat să văd iubiri Şi sub clarul meu de lună Să gust numai amăgiri?

Cu şirag din stele-albastre Să-ngrădesc nemărginirea, S-o adun şi printre astre Să îi las ei nemurirea.

De ce muritorii-şi plâng, Sub a mea privire, dorul? De ce îmi e dat să-mi frâng, Printre lacrimi reci, amorul?

Vreau să fiu o pământeană, Să-mi sărut dorul cu-n nufăr, Palma lui să mi-o aştearnă Peste suflet, de-o să sufăr.

De ce-n noapte când zăresc, Pe sub palida-mi lumină, Un sărut, mă prăvălesc Şi topesc, fără să am vină?

Să m-aşez pe-un mal de lac S-am şi dorul lângă mine, Sub descul apei să-i fac Mii de unde din suspine.

Vreau să fiu o muritoare, Veşnicia-mi este seacă, Pribegesc doar pe-o cărare, Printre lacrimi ce mă-neacă.

Cu-al meu pas de muritoare Prin păduri să ţes umblări, Să-mi croiesc din dor cărare Pe sub cele patru zări.

Vreau să simt că-s muritoare, Să iubesc în patimi grele, Vreau să mor, dar grăitoare Fie-mi dorurile grele! 55


8-9

S-ajung şi pe pajişti crude Să le sorb roua cu dorul, Stând sub palma ierbii ude, Susurând s-aud izvorul. “Eu sunt dată doar să plâng?”

Tolănită-n sânul toamnei, Să îmi fac veşmânt din frunze Şi să plâng în poala ei Verzi priviri din ochi de muze.

Decât să vărs lacrimi grele Înspre moarte alergând, Am să plâng cu praf de stele, Noaptea veşnic luminând.

Iarna să mă-ngheţe-n flori Şi-n petale mii din stele, Fulgilor să plâng candori De prin cerurile mele.

De vor curge-n toi de noapte Din viori lacrimi pe strună, Simfonii vor fi din şoapte Plânse de un Colţ de Lună.

Şi din moartea mea de lună Devenită pământeană, Să-mi port dâra de lumină, Prin ispite ce mă-ndeamnă.

Valsul tăcerii Haide, iubite, să valsăm peste glasul tăcerii Şi să zburăm printre ploi de lacrimi doar noi, Ne poarte la cer ceasul trist şi clipa durerii, Apoi cuprinşi de văzduh să murim amândoi.

Să smulg primăverii line Adieri ce mă dezgheaţă, Nu-nspre vara care vine, Ci-nspre lumea mea de gheaţă.

Să valsăm pe melodia asurzitoare-a tăcerii, Să plângem de dor şi să vorbim de iubire, Să umplem tăcerea apăsătoare de-o viaţă, Să dăm pentru o clipă destinului altă menire.

Pribegind întreg pământul, Alergând după iubiri Şi de la un dor la altul Am născut dezamăgiri.

Ameţiţi vreau să atingem cerul cu valsul Şi să plutim fericiţi prin praful de stele, Sub paşi s-adunăm visele noastre pierdute, Cu fir de lună să-mi ţeşi şirag de mărgele.

Pe sub umblet muritor Şi în sufletu-mi ce plânge Îneca-voi şi-al meu dor, Printre lacrime de sânge.

Să ne iubim încleştaţi în durerea din doruri Şi printre lacrimi reci curse în hohot şi jale, Dezveliţi de noi extazul ne-arunce departe Sub tăcerea profundă din zbucium de mare.

Lacrimile-mi reci şi seci Îngropa-mi-or clipa-n care Eu dorit-am al meu veci Să îl dau pe-o muritoare.

Din adânc de adâncuri tăcerea ne-arunce Pe vârfuri sumbre de vals din viori gârbovite, Să presărăm rugina plânsă a triştilor paşi Peste dâra vieţii trecute prin negrăite cuvinte.

Pe cărări cu noapte plină Când plecasem de nebună, Înţeles-am că-i divină Raza-mi palidă de Lună.

Să ne împăcăm cu noi înainte de moarte, Să rămânem iubiţii tăcuţi şi-n valsul din cer, Tăcerea să cearnă peste noi potop de cuvinte, Rămână, iubite, valsul tăcerii un vals efemer.

Nu mai vreau să rătăcesc Prin iubiri amăgitoare, Vreau să-mi iau locul ceresc, Să rămân nemuritoare.

Apoi peste noi plângă cerul şi lacul cu nuferi Şi codrul cu lacrimi roşii din frunze de toamnă, În hohot plângă şi roua din iarbă şi lacrime şi zarea Peste valsul tăcerii cu care plătim, azi, vieţii vamă.

Într-un lac, un Colţ de Lună, Oglindindu-se-ndelung, Se-ntreba ca o nebună: 56


8-9

Constantin Avădanei

Mărăşti - Mărăşeşti - Oituz, 1917: ,,Pe aici nu se trece!” Peste cei 100 de ani străbat ecourile marilor încleştări de forţe, ale luptelor crâncene pentru neatârnarea neamului românesc, pentru reîntregire şi libertate. Acest măreţ eveniment îndeamnă la rememorarea câtorva aspecte legate de contextul intern şi internaţional cu privire la aceste mari bătălii.

Bat clopotele la Mărăşeşti, prevestind marea sărbătoare de la 6 august, când românii se vor aduna pentru a-şi comemora eroii.

57


8-9

Ceea ce a dat însă proporţii catastrofale situaţiei a fost influenţa ruşilor. Aproape un milion de ruşi au pătruns în Moldova pentru a întări frontul în zona sudică, impunând autorităţilor române o aprovizionare corespunzătoare cu toate resursele necesare frontului. Pe lângă toate acestea, a acţionat ca un blestem asupra populaţiei, un nou flagel, mai teribil ca toate celelalte, tifosul exantematic, care a răpus mii şi mii de vieţi omeneşti. Totuşi, în aceste condiţii grele guvernul şi celelalte instituţii ale statului român retrase la Iaşi au reuşit să întocmescă planuri eficiente de ameliorare a situaţiei. Căci, prin toate vicisitudinile prin care treceau şi prin toate suerinţele ce le îndurau, fiecare român, de la suveran până la cel din urmă sătean, era conştient că principala sforţare, către care se îndreptau toate energiile şi în vederea căreia trebuiau să se facă toate sacrificiile, era reorganizarea armatei, renaşterea din dezastru a puterii noastre militare. Resturile armatei de operaţii din Muntenia, retrase în Moldova, au fost împărţite în două. O parte, aproximativ şase divizii, constituind Armata a II-a, a rămas pe frontul de luptă, în regiunea Vrancei, intercalată între unităţile ruseşti, care ocupau tot restul frontului român. Cealaltă parte, formată din restul diviziilor celor mai dezorganizate, a fost scoasă cu totul din luptă şi transportată în nordul Moldovei, în zonele de refacere. Ea a constituit Armata I. Principiile după care s-a condus comandamentul român în reorganizarea armatei, au fost următoarele: efectivul armatei a fost micşorat la cifra pe care o îngăduiau resursele ţării, pentru o campanie de lungă durată. De aceea, s-a redus numărul diviziilor de infanterie la 15 unităţi şi două de cavalerie, câte au fost la începutul războiului. Astfel, diviziile au devenit unităţi omogene ca efectiv, încadrare şi armament, iar acestea au format corpurile de armată, considerate unităţi de comandament, putând fi formate dintr-un număr mai mare sau mai mic de divizii, după necesităţile operative. Astfel, au fost reorganizate artileria de câmp, cavaleria, aeronautica. Totalul forţelor combatante ale armatei române se ridica la aproape 400000 de oameni.

Începutul anului 1917 găsea linia frontului în sudul Moldovei, singurul petec de pământ care mai constituia ţara românească independentă. În această Moldovă, ştirbită şi ea în partea de sud-vest, se concentrase toată puterea statului român: suveranul, guvernul, parlamentul, autorităţile, armata. Iaşul, vechea capitală a Moldovei, devenise inima rezistenţei româneşti. Toată activitatea guvernului, toate preocupările naţiunii, toată viaţa care pulsa, agitată şi febrilă, în bătrânul oraş, erau îndreptate în acest timp de grea încercare spre un singur ţel: reorganizarea armatei, punerea acesteia din nou în stare de luptă, pentru apărare mai întâi şi apoi pentru ofensivă, în vederea eliberării întregului pământ românesc. Trei erau greutăţile cele mai considerabile cu care se confruntau autorităţile pentru restabilirea unei vieţi normale: problema alimentării cu hrană şi materiale, dificultatea organizării transporturilor şi lipsa combustibililor. Pe măsură ce trupele române, decimate, obosite şi dezorganizate, soseau în Moldova dinspre sud, în aceeaşi măsură soseau dinspre nord şi est trupele ruseşti, coborându-se spre miazăzi, ca să întărească frontul şi să oprească inamicul. Căile ferate erau blocate, gările aglomerate, locuinţele ocupate, astfel că trupele române au fost nevoite să se retragă în Moldova pe jos, în condiţii de iarnă cumplite, care au echivalat doar cu retragerea armatelor lui Napoleon de la Moscova şi Berezina. Moldova se aglomeraseră cu trupe şi populaţie civilă şi greu se făcea faţă aprovizionării cu cele necesare traiului. În multe localităţi se instalaseră panica de foamete şi boli. 58


8-9

Datorită sprijinului Franţei, armata a fost dotată cu tehnică de luptă modernă şi echipată cu haine, mijloace antiglonţ, căşti de protecţie, măşti de gaze. Cum s-a transformat ostaşul român dintr-un individ înfrânt, decăzut moral după retragerea în Moldova, prost echipat şi hrănit? Ostaşul român se supunea cu tragere de inimă la munca de refacere a armatei. El căpătase, prin propria intuiţie, convingerea că rezultatul dezastruos al campaniei precedente se datora inferiorităţii armamentului şi ignoranţei lui în metodele de luptă. Treptat, treptat, cu reorganizarea unităţilor, cu completarea echipamentului şi a armamentului, cu apropierea unor metode de luptă, pe care inteligenţa lui simplă, dar robustă, i le arăta ca avantajoase, încrederea îi revenea. Cuprins de dorul de acasă, care pentru cei mai mulţi era dincolo de linia inamicului, îmbărbătat de siguranţa succesului, sentimentul său ostăşesc se exaltase şi un patriotism instinctiv, clădit pe dragostea pentru ogorul lui părăsit, de vatra lui spulberată, de ura împotriva cotropitorului, de încrederea în biruinţă, transformase pe ostaşul resemnat şi umilit al retragerii, într-un voinic dârz şi războinic, a cărui dorinţă arzătoare era reînceperea luptei pe viaţă şi pe moarte împotriva duşmanului. Regele ţării vizitase însuşi, rând pe rând, centrele de refacere, trecea în revistă trupele, îi îmbărbăta pe soldaţi, îi răsplătea pe viteji, iar cuvântul său, grav şi cald, toarnă balsam în suflete şi deschide perspective măreţe: ,,...Vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că, pe lîngă răsplata cea mare a izbânzii, care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul, pe care v-aţi luptat. Vi se va da pământ. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da şi o largă participare la trebile statului.....”. Reorganizarea armatei a fost însoţită şi de o schimbare importantă în compunerea comandamentului. Regele Ferdinand al României era conducătorul de căpetenie al ,,frontului român” al armatelor aliate, cuprinzând sub această titulatură totalitatea forţelor ruse şi române de la Bucovina până la Marea Neagră. Conducătorul de căpetenie avea două ajutoare: un general rus (Zaharov, schimbat apoi cu Leciţki) şi un general român (Prezan). Generalul Prezan era un militar care făcuse proba calităţilor sale eminente

de comandant al Armatei de Nord şi apoi al grupului armatelor de sud, în timpul marilor bătălii de pe Neajlov şi Argeş. Ziua de 10 mai 1917 a fost una din zilele cele mai înălţătoare din viaţa capitalei pribegiei şi a durerilor, Iaşiul. A fost ziua când armata română a prezentat raportul suveranului şi reprezentanţilor poporului român, că este gata de luptă, bine pregătită şi echipată. Era armata nouă care purta în raniţă cinstea, soarta şi nădejdea ţării. Era 10 mai al războiului, sărbătoarea jertfelor şi a vitejiei. Trupele au defilat cu însufleţire şi bărbăţie, lumea privea şi plângea. Regele decora steagurile eroicelor regimente 4 şi 9 de de vânători şi pe bravii lor comandanţi. Generalul Berthelot împarte şi el decoraţii, iar pe câmpul imens al Copoului se ridică accentele măreţe ale imnului ,,La arme!”, ieşit din şapte mii de piepturi de soldaţi şi din instrumentele de metal ale celor patru muzici militare. În luna iunie 1917 au început să soseacă primii voluntari români din Ardeal şi Bucovina de nord, mulţi provenind din cei 120000 de prizonieri deţinuţi în diferite lagăre ruseşti. Generalul Prezan i-a salutat pe noii veniţi iar pe platoul Şorogari, de lângă Iaşi, regele a primit jurământul de credinţă şi i-a salutat pe cei dintâi soli ai unirii neamului: ,,Pe voi, regele, căruia i-aţi jurat credinţă, vă priveşte cu dragoste şi cu încredere, căci sosirea voastră salută chezăşia cea mai puternică că visul atâtor veacuri se va înfăptui, că dorul unui neam, în sfârşit, se va stinge”. În primele şase luni ale anului 1917, Armata a II-a română, care rămăsese pe lnia frontului, împreună cu trupele ruseşti au menţinut vigilenţa faţă de inamic, desfăşurând lupte deosebit de înverşunate în zona localităţii Momîia, considerată o zonă deosebit de importantă din punct de vedere tactic. Generalul Averescu reuşise să păstreze cu sfinţenie postul de santinelă la porţile Moldovei refugiului, refacerii şi revanşei, organizând frontul de rezistenţă şi de aşteptare. Între timp, în luna iulie Armata I română, sfârşindu-şi pregătirile, porneşte din zonele de refacere din nordul Moldovei ca să-şi ocupe sectorul de luptă pe malul Siretului. Marşurile trupelor Armatei I s-au făcut în cea mai mare parte pe jos şi noaptea, spre a nu fi observate de avioanele inamice. 59


8-9

În aşteptarea clipei supreme, cei doi adversari îşi măreau vigilenţa, îşi îndeseau încercările de a surprinde pe duşman şi a afla pregătirile pe care le făcea. La 23 iulie dimineţa, pe toată linia frontului Armatei I, aproape şase sute de guri de tun trimiteau duşmanului, în liniile sale, salutul zgomotos al armatei române, reintrate în luptă după şase luni de tăcere. Pregătirea de artilerie durase trei zile şi a fost cea mai mare acţiune de acest fel de pe frontul românesc. Asaltul infanteriei fusese fixat, la început pentru ziua de 25 iulie, la ora 5 dimineaţa, pe tot frontul armatelor IV, VI ruse şi I română. Până la urmă s-a lăsat la înţelegerea între comandanţi momentul începerii asaltului pentru a permite o sincronizare cât mai eficientă a acţiunilor. Aşa că s-a amânat momentul pentru 26 iulie. Dar, în după-amiaza zilei de 25 iulie, pe când ofiţerii şi trupa se găseau în cea mai înaltă dispoziţie sufletească, în aşteptarea mult doritei zile a asaltului, comandantul Armatei I române primeşte copiile telegramelor adresate de generalul Şterbacev armatelor ruse de pe frontul român. Amata a VI-a care trebuia să coopereze cu Armata I română la atac, a primit ordin să oprească pregătirea de artilerie, până la noi ordine. A fost cea mai mare lovitură morală dată de comandamentul rusesc armatei române, care se văzuse nevoită să renunţe la ofensivă. În Rusia revoluţia începuse iar reverberaţiile se transmiteau pe front, conducând la panică şi dezordine pe întreg frontul rusesc, de la Baltica la Marea Neagră. Comandamentul Armatei I române a renunţat în aceste condiţii la ofensivă, concomitent cu comandamentul german, datorită evenimentelor deosebite petrecute în alt sector de front, acolo unde Armata a II-a română obţinea succese răsunătoare, reuşind să străpungă frontul în zona Mărăşti. Linia pe care se oprise Armata a II-a română şi pe care se menţinea de şase luni, avea o direcţie generală nord-vest-sud-est, urmând înălţimile platoului cuprins între râurile Zăbrăuţi şi Şuşiţa şi paralel cu cursul lor. Terenul era foarte accidentat, nu era potrivit pentru dezvoltarea unor operaţii de mare amploare. Aproape de extremitatea sud-estică a platoului, la cota 500, se găsea satul Mărăşti care, aşezat la centrul tactic al teatrului de operaţii, a dat numele său bătăliei.

Situaţia frontului se poate vedea şi în schiţa de mai jos, aşa cum se prezenta în vara anului 1917 Armata I a luat poziţie între armatele a IV-a şi a VI-a ruse, adică sectorul de front cuprins între Siret şi Prut. Inamicul îşi fortificase foarte puternic poziţiile, dirijat de feldmareşalul Mackensen, generalii Bahr, von Morgen, ş.a. Ziua marii ofensive era aşteptată cu nerăbdare. Ţara întreagă îşi pusese încrederea în frumoasa armată şi în destoinicii ei comandanţi. Planul de atac al armatei române prevedea ca întâiul obiectiv atins în sectorul Corpului III armată era cucerirea primei linii inamice pe un front de 6 km, de la Podu-Huroaia la Crângeni. Al doilea obiectiv era linia intermediară Măicăneşti-Olăneasca, la 3 km adâncime. Al treilea obiectiv era a doua linie inamică, Râmniceni-Gulianca, la 5-6 km adâncime. Din comparaţia forţelor rezulta o superioritate a forţelor noastre faţă de cele ale adversarului, o divizie română pentru fiecare 5 km, faţă de inamic care avea o divizie la 9 km. Situaţia a devenit complicată când s-a constatat că inamicul pregătea o ofensivă pe acelaşi sector de front. Decada a doua a lunii iulie a fost trăită cu deosebită încordare pe amândouă fronturile adverse. 60


8-9

Inamicul organizase puternic frontul său cu lucrări de apărare. La 14 iulie toate unităţile române erau la postul de luptă. Armata a II-a era organizată pe două corpuri de armată: Corpul IV, sub comanda generalului Văleanu şi Corpul I, sub comanda generalului Arthur Văitoianu. Trupele acţionau sub imboldul dat de generalul Averescu prin ordinul de zi acesta făcea apelul suprem la încordarea tuturor puterilor pentru ,,cea mai dreaptă şi mai sfântă cauză-izgonirea cotropitorului din căminele noastre”. În după-amiaza zilei de 22 iulie artileria Armatei a II-a a început să verse foc din cele 228 de guri de tun. În noaptea de 23-24 iulie trupele Diviziei a 3-a au luat cu asalt tranşeele inamice iar în seara zilei de 24 iulie linia înaintării române era lângă valea Şuşiţei şi se pregătea asaltul asupra satului Mărăşti, puternic fortificat de inamic. Brigada a 6-a din Divizia a 3-a avea însărcinarea să atace şi să cucerească acest sat. Şi, astfel în dimineaţa zilei de 25 iulie satul Mărăşti a trecut în mâinile trupelor române. Armata a II-a română repurtase o biruinţă strălucită. Frontul duşman fusese sfărâmat pe o lungime de 30 de km şi împins pe o adâncime de 20 km. Zguduirea puternică a frontului rus, produsă de înfrângerea din Galiţia a oprit în mers victorios ofensiva Armatei a II-a la Mărăşti şi a înăbuşit-o din faşă. La 3 august Bucovina era din nou în mâna austrogermanilor, linia duşmană cea mai înaintată atingea frontiera rusă şi română. Planul german prevedea atacarea Moldovei din două părţi: arhiducele Iosif trebuia să continue ofensiva dinspre Bucovina înspre nordul Moldovei, iar Mackensen primi ordinul să pregătească marea ofensivă de la Siret. Atacul german trebuia să se dea în regiunea Fundeni-Nămoloasa. Morgen trebuia să forţeze trecerea peste Siret cu cinci divizii şi să învăluie, de la sud la nord, trupele noastre. Însă planul a fost dat peste cap datorită ofensivei victorioase a Armatei a II-a de la Mărăşti. Pentru apărarea nordului Moldovei, comandamentul româno-rus decisese formarea unei armate de manevră care se aduna la Roman. Germanii aveau în plan străpungerea frontului în sectorul ocupat de trupele ruşeşti. Ştiau că ruşii dispun de doar trei divizii care se opuneau la şapte divizii germane. În noaptea de 6-7 august trebuia să aibă loc o mişcare de înlocuire a trupelor ruseşti de pe malul drept al Siretului, cu trupe din Armata I română.

Astfel duşmanul a trecut la ofensivă şi a lovit un front în transformare, neorganizat. Bătălia de la Mărăşeşti au început-o germanii împotriva ruşilor şi au sfârşit-o, luptând pe acelaşi front cu trupele române. Bătălia de la Mărăşeşti s-a desfăşurat pe parcursul a 14 zile, cu jertfe mari de ambele părţi, cu forme de luptă dintre cele mai diverse: acţiuni în ofensivă şi defensivă, asalturi pe diferite aliniamente ale inamicului, atacuri la baionetă, manevre de inducere în eroare a inamicului, focuri puternice de artilerie, etc. Pentru a revitaliza acţiunile Armatei I în câmpul tactic şi ai conferi o viteză de reacţie potrivit condiţiilor impuse de vigoarea inamicului, pentru a face faţă riscului crescut ca armata germană să treacă la o ofensivă generală şi să cucerească Moldova, Înaltul Comandament român a luat o hotărâre gravă, înlocuirea generalului Christescu, prea prudent în asemenea situaţii, cu generalul Eremia Grigorescu, eroul de pe frontul de la Oituz. Generalul Eremia Grigorescu era o figură emblematică şi interesantă a războiului nostru. Era întruparea chipului clasic al soldatului de rasă, mândru ca un muşchetar, viteaz ca un cavaler medieval. Pe lângă acestea, o solidă educaţie militară şi tehnică, un ochi sigur şi o energie de fier. Optimismul său robust îşi găsea expresia în formule romantice, ce deveneau populare, impresionau corpul ofiţeresc şi masele soldăţimii şi le ridica moralul. Deviza lui ,,pe aici nu se trece!” devenise celebră: cu faima ei trecuse generalul de pe frontul Oituzului pe acela al Mărăşeştilor. Domina cele mai grele situaţii printr-o netulburată încredere în sine şi în puterea împrejurărilor, declarând de nenumărate ori că acel obuz care să-l ucidă încă nu a fost turnat. Într-un moment de acalmie generalul a explicat înaltului Comandament român situaţia critică din sectorul frontului Panciu-Mărăşeşti şi a propus şi soluţii pentru rezolvare. Eremia Grigorescu era hotărât să menţină linia frontului la sud de Mărăşeşti şi pregătirea noilor atacuri de pe acest aliniament, inclusiv relocarea în noaptea de 13-14 august a unor divizii române de o parte şi de cealaltă a râului Siret. La cererea generalului Prezan, generalul rus a ridicat comanda armatelor ruso-române generalului rus Ragoza şi a încredinţat-o generalului român Grigorescu. 61


8-9

Luptele au continuat cu înverşunare până în ziua de 22 august, când trupele române , întărite cu forţe din stânga Siretului şi cu unităţi refăcute în nordul Moldovei, resping ultimul atac al inamicului la Târgu Ocna. Bătălia de la Coşna, ultim ecou al marii bătălii de la Oituz, se încheia la lumina sinistră a incendiului oraşului pustiit. Dar cu ea, se stinsese definitiv şi nădejdea străpungerii frontului românesc din Munţii Oituzului şi a cuceririi Văii Trotuşului. Generalul Rohr trebuia să imite gestul prietenului său, Mackensen de a renunţa definitiv la ofensiva pe Valea Oituzului. Marele plan strategic a lui Ludendorff se prăbuşise în cel mai complet eşec. Cleştele celor două armate austro-germane, care trebuia să opereze dea lungul Trotuşului şi de-a lungul Siretului, zăcea la pământ cu braţele sfărâmate. Bătălia de la Oituz e o izbândă a puterii de rezistenţă a soldatului român. În strânsă legătură cu bătălia de la Mărăşeşti, ea a reuşit să zădărnicească marele plan strategic al duşmanului, a salvat Moldova de catastrofa invaziei şi a ocupaţiei inamice. Campania română din 1917 ţinuse cicizeci de zile. Ea începuse pe 22 iulie în bombardamentul năpraznic de la Nămoloasa şi Mărăşti, pentru ca să-şi dea sufletul înaintea reţelelor de sârmă de la Cireşoaia. Din punct de vedere strategic, campania din 1917 a fost o dublă izbândă a românilor: una ofensivă la început, când ne-a dat admirabila victorie de la Mărăşti, iar a doua în defensivă când armatele române au fost nevoite să pareze loviturile inamicului. Oţelit trupeşte şi sufleteşte, soldatul român era acum un luptător conştient şi viteaz, înflăcărat pentru apărarea patriei lui, dispreţuitor al oricărui pericol, gata la orice jertfă. Este marea biruinţă a sufletului românesc în campania anului 1917.

România putea să respire uşurată; apărarea pământului strămoşesc încăpuse pe mâini sigure. Bătălia de la Mărăşeşti a fost, prin durata, proporţiile şi intensitatea ei, cea mai mare bătălie care s-a dat pe frontul românesc în decursul Războiului Mondial. Aceasta s-a dat pe un front complet închegat, fără nici o soluţie de continuitate şi de divizii proaspăt refăcute de o parte şi de alta, cu efective şi armament pus la punct, ridicate la maximum de putere combativă. Caracteristica desfăşurării tactice a bătăliei o formează substituirea trupelor ruseşti de pe linia frontului cu trupe române, datorită dezordinii instaurate în rândurile armatei ruse. Mărăşeştii au venit, după Mărăşti, ca să facă dovada că vigoarea sufletului românesc nu se alterase şi că se putea lua iarăşi un loc, cu fruntea sus, în rândul prietenilor şi aliaţilor. Concomitent cu ostilităţile de la Mărăşeşti, la Oituz începuseră pe 8 august loviturile de artilerie, pregătind ofensiva trupelor austro-germane conduse de generalul Rohr, cu planuri de a face joncţiunea către Mărăşeşti cu trupele conduse de generalul Mackensen. Se manifesta şi pe acest front, unde era dislocată Armata a II-a română, indisciplina forţelor ruseşti, dornice de abandonare a frontului. Se creau mereu goluri în liniile de apărare ale trupelor româno-ruse, prin retragerea ruşilor, fapt care crea dificultăţi suplimentare în organizarea apărării. Din nenorocire pentru planurile comandamentului german, pe Rohr îl aştepta la Oituz aceeaşi neplăcere, pe care o avusese cu două zile înainte Mackensen pe malul Siretului. În locul rusului, plictisit de luptă, el va găsi pe românul dârz, care ştia că nimeni nu-şi apără mai bine poarta casei lui, decât stăpânul însuşi.

Col(r) dr.ing. Constantin Avădanei Preşedintele cercului ,,ASTRA” Cugir, Vicepreşedinte, Filiala judeţului Alba a ANCE- ,,Regina Maria”, Vicepreşedinte, Filiala Judeţeană,,Gemina” a ANCMRR Alba Iulia, iunie 2017

62


8-9

Sifora Sava efemer. Cât să fie ceasul, Doamne ?

19.08.2017, Viena

Mamă Cu reverenţă... cu bucurie-ţi dăruiesc, mănunchiul de cuvinte. „Eternă Mamă” !!! Din toate aducerile aminte. Din lacrima ta tăinuită... am să-ţi brodez o mantie, de fericită. Ale tale perle învăţăminte... le-am înşirat în minte. În loc de supărare..., am să-ţi anin în păr o floare! Şi toate zâmbetele-n pas de sărbătoare. Azi vom ierta... uita... neînţelegeri, lacrimi, probleme... iertate şi uitate... se vor prelinge-n marea de păcate. S-au adunat iubiţii, tăticii, copiii şi bunicii „La cea mai mare sărbătoare” Cu vuietul etern al vieţii... Îţi mulţumim ! Şi întotdeauna te iubim, Mamă, dar Dumnezeiesc !!!

Efemer Efemeră această clipă reprezintă atât de mult şi este atât de puţin, celulă din infinitul divin. Efemeră Omenirea, între pământ şi cer administratoare de nevoi travestite-n comori, viaţă spre moarte cernute-n a vieţii vâltori. Efemer Am trudit mai mult decât am iubit. Efemeri Iubim, mulţumim şi iertăm acest infinit superb

Perle Am topit covorul de nea şi i-am dăruit ghiocei ! Feciorelnica zestre. Am dăruit parfumul viorelelor… şi te-ai pătat de eterna visare. Eu am aprins focul… Tu ai cusut cruciuliţele în IE, amândoi ne-am jucat de-a iubirea născut-ai viaţa, nemurirea. Au nins în părul tău puzderii de ani… Soţie, Mamă, Bunică harnică, grijulie. Te apleci către glie. Astăzi prelingem o lacrimă a bucuriei ! Respect pe geana mea. 63


8-9

Ţie, DOAMNĂ, Perle-n dar de ziua TA !!!

Psalm

Petale

Adună-mi lacrimile... în ulciorul Tău, Doamne, Tu mi-le numeri, decantezi. Picioarele mele bătătorite... de drumul vieţii, pietrele nu mă ocolesc. Ai milă de mine, Doamne, când energiile mă părăsesc. Ochii mei obosiţi, vălul anilor... străbat orizontul pentru că Tu eşti: Lumina Lumii ce umple Universul !!!

Cuvintele tale, şoapte pe ape, tainic fior, zăpadă albă... alb orbitor, îngemănaţi în eternul dor. Se despleteşte durerea pe drumuri departe, uitarea aleargă mereu, chemarea-ţi târzie te-am pierdut... în haosul meu. Iată, acum, prea târziu petale ale iertării… aştern peste inima ta. Te rog nu refuza !

25.02.2018, Kleinzell

24.02.2018, Kleinzell NÖ

Ionela Flood Economistă, licenţiată la ASE Bucureşti, cu pasiune pentru managementul proiectelor, am primit o bursă în management cultural de la Ministerul Culturii, România, în 1999, pentru a studia în Italia, Grecia, Franţa şi Marea Britanie. Locuiesc la Londra, din 2001, unde am finalizat o cercetare de doctorat cu o bursă de la Ministerul Educaţie şi Cercetării din România, în domeniul Managementului Proiectelor, în timp ce dezvolt voluntar diferite proiecte pentru românii din străinătate. Activitatea mea profesională se derulează în domeniul managementului locativ, în cadrul unei asociaţii de caritate din Londra. Activitatea mea managerială în România, în cadrul Primăriilor sectoarelor 1 si 2 din Bucureşti, mi-a oferit şansa să pot contribui la reformele în domeniile protecţia copilului şi domeniul cultural. Conducând Centrul „Mihai Eminescu” din Bucureşti (1999-2001), am fondat Revista „Enigmaticul”, în 1999, şi am iniţiat Festivalul „Mihai Eminescu”, Festivalul „Generaţia Mileniului III” şi Festivalul de Dans Sportiv. Am devenit preşedinte al Asociaţiei Manager Info, în 2001 (www.asociatiainfomanager.com), vicepreşedintele al Ligii Culturale pentru Unitatea Spirituală a Românilor de Pretutindeni (http://liga-culturala-romanilor.blogspot.com), în 2004, preşedinte al Societăţii „Romanca” (www.romanca.co.uk), în 2006, vicepreşedintele Radio TV „Unirea” (www.rtvu.com), în 2011, promovând dezvoltarea managementului, marketingului şi crearea de reţele de comunicare. Sunt fondator al Federaţiei Românilor de Pretutindeni, înfiinţată în 2018, unde activez ca vicepreşedinte. Cele mai noi proiecte în care am fost implicată în Marea Britanie se încadrează în domeniile culturii, afacerilor şi educaţie: proiecte EU „Grundtvig” şi „Erasmus” (2011-2018), Festivalul de Artă si Muzică cu Fundaţia „Pro Patrimonio”, 2007, Eco Energy Project Europa pentru Aardvark, 2009, QIEI, 2008, cu ASE, Congresul Spiritualităţii Romăneşti (2004-2018), Invitaţia pentru Compozitori cu London Schubert Players Trust, în 2010, Tabăra de Creaţie „Instantaneu”, Mureş (2010-2013), Festivalul „Tradiţii Româneşti 64


8-9

în Mişcare” (2013-2015 ), organizat de care Societatea „Românca”, Ziua Limbii Române, organizată în parteneriat cu STARPPRES (2017-2018), Centenarul Unirii – grupuri statuare “Domnitorii Unirii” (Sărmaşu Mare şi Horezu (2017-2018) şi Charity Spring Ball, 2018. Am dezvoltat mai multe proiecte de lobby pentru drepturile românilor în Marea Britanie prin petiţii şi articole, luări de poziţie, interviuri şi diseminarea informaţiei. În mod similar, am susţinut proiectul de Lege pentru reprezentarea românilor de pretutindeni în Parlamentul României, iniţiat de către Liga Culturală pentru Unitatea Spirituală a Românilor de Pretutindeni. Susţin în continuare orice iniţiativă pozitivă care priveşte soarta românilor de pretutindeni, fiind membră în diferite reţele şi asociaţii europene şi internaţionale ale românilor de pretutindeni. Sunt scriitoare, membră a Ligii Scriitorilor Români, public în volume personale şi volume colective, cooperez cu agenţiile de ştiri şi reviste culturale din România, Marea Britanie, Germania, Israel, Australia, Elveţia, Spania, Franţa. Public constant lucrări în reviste economice şi publicaţii de specialitate din România (PEEC), Austria (QIEI), Grecia (MTC). Între anii 2011-2013, activitatea mea artistică s-a derulat în cadrul Wimbledon Art Studio, Londra, cu expoziţii şi instalaţii de artă vizuală, unde am dezvoltat rezidenţe ale unor artişti români: Adina Romanescu, Cosmin Cociş, George Bodocan, Aurelia Chiriac Carabinieru, Ioan Astaluş şi Adela Ursache. Debut literar: Cenaclul Literar „Amurg Sentimental”, Centrul Cultural „Mihai Eminescu”, 1999. Debut editorial: „Ecou de gând”, volum colectiv, Ed. Prietenii Cărţii, poezie, 1999. Debut cu volum personal: am debutat cu volumul de poezie “Ţărmurile iubirii”, Editura Nicora, 2009, Bucureşti; volumul este câştigătorul Premiului „Grigore Vieru”, 2009, şi al Premiului Prefecturii Alba Iulia, 2009. A urmat volumul de poezie “Parfumul îngerilor”, Ed. Deliana, 2010, Bucureşti. Traducerile trilingve au preluat poezii din aceste prime două volume în plachetele “Şoaptele vântului“, ediţie trilingvă (română - italiană - engleză), Ed. Transylvanian Editions, 2011, Londra, şi “Tranziţii” (română - franceză - engleză), Ed. Transylvanian Editions, 2012, Londra. Volumul de prozopoeme „Scrisori de la poarta nemuririi” a fost publicat în limba română, la Ed. Transylvanian Editions, 2015. Poezii publicate în antologii STARPRESS, 2011-2017, de Ligya Diaconescu. Activitatea mea publicistică include Revista „Enigmaticul” din Bucureşti, în calitate de director, precum şi alte contribuţii în diferite publicaţii: „Turism & Business Zum Zum” - New York, „Lumea sub Lupă”. De câţiva ani cooperez cu agenţiile de ştiri şi reviste culturale din România, Marea Britanie, Germania, Israel, Australia, Elveţia, Spania, Franţa. Public constant lucrări în reviste economice şi publicaţii de specialitate din România (QIEI, 2008, şi PEEC, 2010), Austria (QIEI, 2008), Grecia (MTC, 2009). Am tradus în limba engleză un volum de poezie a lui George Daragiu, “Cocktail Paradise”, în 2006, şi alte publicaţii locale şi de specialitate. Între 1999-2000 am editat şi îngrijit Marele Premiu şi Antologia Festivalului „Mihai Eminescu” (Editura Contrast, 2000, 2001), precum şi antologii literare pentru Festivalul „Generaţia Mileniului III” (Editura Contrast, 2000).

Scânteia

Curcubeul

Priveşte timpul cum mătură popoare de cruzime şi de onoare totul se naşte şi dispare în clipe presărate de acelaşi soare tu creşti şi îţi plăteşti regal o datorie aceea de-a trăi şi îndrăzneala de-a muri.

Amară-i neputinţa în valul nesfârşit al fiecărui răsărit S-au tulburat apele curgând pe geana timpului. Lumina doare în curcubeul răstignit pe fiecare lacrimă prelinsă către cer spre infinit.

De îţi va fi să treci prin nelumină prin coaja sfărâmată a durerii e doar ca să găseşti izvorul fericirii şi să te-opreşti să sorbi scânteia lui divină! 65


8-9

Îndurare Durerea strigă în neştire, căci Adevărul s-a luat la harţă cu Omenirea dusă în ispită pe-ntunecatele cărări.

Transformare Am îmbătrânit să fim cobaii Timpului Cortina lăsată în bătaia vântului

Căci ne-au căzut şi pleoapele şi gândul Când plânsulu-i venise rândul S-adune povara strânsă pe comori S-o curgă în şirurile de cocori.

Deschideţi ferestrele să între iarăţi soare Deschideţi obloanele lăsaţi lumina să zboare.

Câţi îngeri s-au născut pe cale, De nu ajunseră nici aripi nici ninsoare să stingă flacăra aprinsă cu Neîndurare de-atâta Neputinţă, Ură, Înşelare?

Lăsaţi irisul să-ţi ia îmbrăţişare din cupa nesecată de ninsoare.

De-atâta plâns şi gânduri ferecate De-al meu şi-al tău şi al Durerii Pe marea de lacrimi adunate Din cer plouă mărunt şi blând

Colind pentru măicuţa mea Măicuţa mea vin să te colind cu dorul prins într-o boccea.

Cu pace şi mister.

Ruga

Măicuţă dragă vin în prag de an să te colind prin gândul prins într-o basma.

Cu mâinile amândouă căzute peste Mormântul sfânt Ţi-ai ridicat povara neputinţei, căci cu ocara fiecărui veac

Măicuţă, draga mea, colindul meu te aibă-n pază când e vremea rea,

Ochiul străin cu ciudă a adunat nisipuri mişcătoare care-au refuzat

Măicuţă scumpă azi te colind cu raza din steaua neamului în care râde lacrima

să fie aceeaşi stâncă pe care şi Dumnezeu cândva a stat.

Măicuţă, draga mea!

66


8-9

Adriana Weimer Clipe-iubire Sentimentul de tine, sentimentul de-aproape – oriunde în lume aş fi, şi în gând. Ca-ntr-o spirală a timpului, până în veacul din urmă al dragostei noastre, clipe-iubire vom fi.

Steaua Polară Eşti Steaua mea Polară, ţi-am spus într-un vis; după tine îmi rotesc şi viaţa, şi iubirea, şi norocul.

Ceas stelar

La infinit

Despre timpul dragostei noastre îţi şoptesc în taină,

Împărţită în patru, inima stelei – şi a mea – se divide la infinit lumină.

la ceas stelar, cu emoţia sevei la renaşterea-n fruct din sămânţă.

Mereu înspre voi

Mă-ntorc

Port bucuria stelei în noapte:

Dragostea mea, e vremea luminii!

şi-n întuneric, lumina-mi se revarsă-n priviri mereu înspre voi.

Mă-ntorc spre tine mereu cu suflet senin – cum salcâmii în floare, cum clipele-n destin. 67


8-9

În Cuvânt Să încolţesc în Cuvânt, precum grâul în toamnă;

Memorie vie Scriu fiecare clipă şi-n imagini

mai apoi, în soarele verii, în spice-cuvinte rodind.

şi clipa se va rescrie şi dincolo de timp

Talantul primit Am înmulţit înmiit talantul primit la venirea mea-n lume,

şi-această clipă va fi o altă clipă prin retrăire, prin reamintire va dăinui

l-am rescris mereu în lumină de stea

– memorie vie, din memorie vie.

şi dăruindu-l înmiit mi s-a întors înmiit înapoi,

Un cer de cuvinte

cum dar din dar, cum lumină din lumină.

Atât de aproape de tine, Poete!

La masa cuvântului

Între tei şi senin e un cer de albastru, istorie pură, minune, tăcere…;

Poetului Mihai Eminescu

La masa cuvântului mă aşez iar – ca întotdeauna –

între tei şi mirare e un cer de cuvinte;

să împart cu voi hrană de suflet, hrană de spirit.

la picioare-ţi, „Dorinţa” se îngână cu paşii-mi, spre tine, Poete, veşniciei s-o dea!

La masa cuvântului stau!

În lumină de stea Mă scriu pe mine cu fiecare clipă

(la Bustul şi Teiul lui Mihai Eminescu din Grădina “Copou”, Iaşi; la Zilele Revistei „Convorbiri Literare”, mai, 2010)

Echinox

şi fiecare clipă scrisă devine lumină de suflet în lumină de stea

În echilibru cu Universul sufletul meu intră în Echinox ca-ntr-o mănăstire

dăruindu-se.

– cu smerenie. 68


8-9

În lumină Am ales cu sufletul o stea care-mi seamănă;

Dăruim

pe drum de stele paşii au redevenit zbor;

Rând pe rând, fiecare pas făcut împreună e drumul nostru; rând pe rând, fiecare clipă petrecută împreună sunt amintirile noastre; rând pe rând, fiecare drum şi amintire împreună este viaţa noastră; rând pe rând, vieţile noastre împreună ni le dăruim unul altuia, pas cu pas, amintire cu amintire.

am ales cu inima cerul la care să urc în lumină.

Timp al clipei Vine un timp al clipei din urmă când ochii nu vor mai vedea şi buzele nu vor mai spune – clipa-tăcere –. Semn de viaţă şi iubire e lacrima ce-acum curge, cuvintele ce-acum se rostesc şi seninul privirii spre voi;

Dacă plec... Nu voi lua nimic dacă plec, poate numai plecarea...

primiţi-le, ca şi când ar fi revărsarea clipei mele finale spre-apoi.

Voi veni uneori în gând, în suflet, în fapte deja făcute;

O vreme A fost o vreme când ţi-ai deschis timpul înspre mine şi i-ai dat vieţii ce era al vieţii.

voi veni în Cuvânt, alteori în cuvinte... Nu voi lua nimic dacă plec, poate doar neuitarea...

A venit o vreme când ai deschis spre mine cerul dragostei şi i-ai dat iubirii ce era al iubirii.

Vei şti

Va veni o vreme când vei deschide cerul spre mine şi voi da pământului ce e al pământului şi sufletul meu ţie, Doamne.

Îmi pun în suflet sărbătoare

Din lumină

şi vă spun că sunt

Copacii mor în picioare, stelele în lumină!

până vei şti că am fost.

Oamenii retrăiesc din amintiri, stelele din lumină! 69


Gheorghe Hodrea Scrisoarea unui fiu către cei de acasă Vorbele, din spusele specialiştilor, sunt combinaţii de sunete. Când sunt bâlbâite, bolborosite sau înghesuite unele peste altele deranjează auzul şi mai că îţi vine să zici: -”Omule! Fapte nu vorbe!”. Când, însă, sunt folosite cu măiestrie, cu vorbele poţi schimba lumea: înfrunţi duşmanii, alini suferinţe, dai speranţe, uşurezi boli, îi ridici pe cei slabi, îi înmoi pe cei tari, ştergi lacrimi de dor... Şi dacă veni vorba de dor, am să zăbovesc puţin la această vorbă plină de înţelesuri care îl încearcă toată viaţa pe om. Dorul, deşi vorbă mică, nu are echivalent în nicio limbă de pe faţa pământului. Simţământ aflat în om în lipsa unor persoane dragi, locuri iubite sau fel şi fel de lucruri faţă de care există aplecare, dorul ne poartă în trecut aducându-ne în prezent amintirea clipelor frumoase. Şi cum viaţa omului e în fel şi chip şi dorul e la fel. Astfel putem vorbi despre: dorul de copilărie, dorul de anii tiereţii, dorul de cei care s-au dus din astă lume, dorul de dreptate, dorul de libertate, dorul de adevăr, ...şi atâtea altele pe care le purtăm în ascunzişul tainic al sufletelor. Între acestea aş aminti dorul de ducă al tinerilor noştri, cărora societatea nu le dă nicio şansă de supravieţuire, obligându-i astfel să-şi caute de lucru printre străini, acolo unde, cu timpul, alte doruri îi macină zi de zi: dorul de limba română, dorul de biserica satului, dorul de sărbătorile şi tradiţiile strămoşeşti, dorul de ia de acasă, dorul de cei dragi, dorul de un zâmbet şi o vorbă bună, dorul de visurile frumoase, dorul de nunţile şi petrecerile de acasă, dorul de mirosurile mâncărilor şi al plăcintelor de acasă, dorul de ţuica de prune, dorul de slănina cu ceapă... aşa cum reiese şi din rândurile scrisorii în posesia căreia am intrat deunăzi. “Dragii mei, De aici, de la mare depărtare, vă scriu vouă, celor de acasă, încredinţându-vă că sunt bine şi sănătos. În sfârşit m-am hotărât să recunosc totul! Da! A venit momentul să recunosc şi să măr-

8-9

turisesc trăiri la care n-am crezut că voi face referiri nicicând. Pentru început trebuie să vă spun tuturor că mi-e dor de voi, de toţi. Dacă acum 20 de ani am plecat din ţară neţinând cont de nimeni şi de nimic, cu gândul doar la câştig bănesc, cu timpul mi-am dat seama că odată cu bucuria înmulţirii banilor un sentiment nebănuit a început să mă chinuie din ce în ce mai tare şi poartă numele dor. Deşi am maşină scumpă, tată, mi-e dor de Dacia noastră 1300, de acasă, aşa veche cum e ea, de mirosul gazelor de benzină ce inunda interiorul ei când deschideam vreunul dintre geamuri, de patentul decalibrat şi şurubelniţa tocită la vârf de la atâtea reglaje la jigloare. Cu toate că mall-urile «îmi stau la picioare», mi-e dor de bunătăţile gătite în casa noastră, mamă, de mirosul de pâine prăjită şi aburii ceaiului de mentă îndulcit cu miere de albine din stupina unchiului Ionel, de laptele gras şi de gogoşii pufoşi presăraţi din belşug cu zahăr măcinat. Chiar de mi-e plin bufetul cu băuturi scumpe, mi-e dor să beau un pahar de tărie cu bunicul în vreme ce bunica să ne pregătească masa de prânz. Deşi nu mai fumez de mult, mi-e dor de unchiul Vasile cu tot cu trabucul lui din foi de tutun din care pufăia fără încetare. Mi-e dor de vântul ce-mi sufla prin plete, de apa rece de izvor. Mi-e dor de singurul magazin din sat, de mătuşa Florica, vânzătoarea, neînţelegând nici azi cum afla potcoavele de cai cu repeziciune printre saci cu făină, lăzi pline de cuie şi şuruburi, pungi cu orez, cozi de sape, burlane, butoaie cu ulei şi mai te miri câte şi ce. Mi-e dor de tine frate, de zâmbetul tău sincer cu care mă întâmpinai de fiecare dată când mergeam de la oraş acasă, cu plasa plină de cadouri. Mi-e dor de toţi sătenii mei, de neamuri, de prieteni precum şi de toţi cei cu care mă sfădeam pentru fete. Mi-e dor de dascălii mei, care m-au învăţat să-mi iubesc limba maternă şi ţara. 70


8-9

Mi-e dor de fiecare groapă din drumul ce trece prin faţa casei noastre, de telefonul cu disc la care de vorbeai pe timp ploios te puteau auzi toţi ceilalţi abonaţi din sat. Mi-e dor de zilele de vară însorite şi lungi, de nopţile liniştite de iarnă când din înalt cerul presăra peste lume milioane de fulgi de nea. Mi-e dor de tine Alina, de tinereţile noastre şi de perechea minunată ce am fost pe cale să o desăvârşim, mi-e dor de bătrâneţea mea ce aveai s-o alini prin purtarea-mi de grijă. Mi-e dor de sat, mi-e dor de voi, mi-e dor de casă! Aşadar, în sfârşit m-am hotărât! Am recunoscut totul mărturisind trăiri la care n-am crezut că voi face referiri nicicând. Ce m-a îndemnat să vă scriu aceste rânduri? Cu siguranţă hotărârea de a renunţa la mândrie, egoism şi însingu-

rare. Şi toate astea pentru că în cele mai multe cazuri înţelepciunea vine cu vârsta. Ce-mi rămâne de făcut în continuare? Cred că luarea unei anume decizii. Dragii mei, ajutaţi-mă! Aştept sfaturile voastre. Sărut-mâna mamă, tată, bunici, frate. Tuturor, vă doresc toate cele bune. Undeva, în Europa, la... Cu mult drag şi dor. 3 aprilie 201... Nicolae V. În loc de concluzie: dacă, acum, cu dorul nostru cei care ne conduc se pot juca, cu dorul celor plecaţi din ţară nu au a se juca, pentru că dorul lor doare! Şi doare rău!

Ioan Iulian Hotico Mândria Mândria, în limba latină „superbia”, este primul păcat care a apărut după crearea acestei lumi. Dumnezeu crează la început fiinţele spirituale, îngerii, iar, după încheierea actului creator în care apare viaţa pe pământ, purcede la desăvârşirea operei sale, dând viaţă omului din pământ şi oferindu-i din respiraţia sa divină. Pentru ca omul să nu fie singur, Dumnezeu o crează şi pe femeie din trupul lui Adam, pentru ca întotdeuna ea să se întoarcă la el, el să o iubească şi ea să îl asculte. Am ajuns la un cuvânt important, un cuvânt cheie care afectează şi astăzi relaţiile interumane, şi anume „ascultarea”! Pentru ca omul să aibă un călăuzitor care să îl însoţească acolo unde va merge şi să îl îndrepte când greşeşte, Dumnezeu le porunceşte îngerilor din ceruri, conduşi de îngerul Lucifer, să se supună şi să se închine Omului! Adică fiinţele spirituale să slujească unei fiinţe născute, făcute din lut, din pământ! Tradiţia ebraică spune că Lucifer şi îngerii săi erau geloşi, ividioşi pe Adam că lui i s-a dat în stăpânire pământul. Toate acestea sunt doar efecte secundare, derivate ale primului păcat – mândria: “Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.” (Luca, 10, 18).

Din lumea îngerilor acest păcat a ajuns în lumea oamenilor. Fără a face diferenţa de culoare, religie, vârstă, această plagă distruge vieţi, deteriorează relaţii, ruinează cariere şi aduce nebunie pe pământ! În lupta pe care o purtăm nu suntem singuri. Îngerii păzitori sunt alături de noi, mai ales căpeteniile oştirilor cereşti – Sfintii Mihail (Cine este ca Dumnezeu) şi Gavril (Dumnezeu este puterea mea). Cu ocazia Sărbătorii Sfinţilor Mihail şi Gavril urez tuturor care poartă acest nume un “La mulţi ani”! Fie ca bunul Dumnezeu, prin intermediul bunilor îngeri păzitori, să îi ferească de tot răul pentru a ajunge la cununa milostivirii divine. 71


8-9

Constantin Ruscan

Constantin Rusnac s-a născut la 6 februarie 1948, în satul Trebisăuţi, raionul Briceni. A absolvit Şcoala de Muzică Republicană de 11 ani şi Institutul de Arte „G. Musicescu” din Chişinău. A fost profesor de solfegiu, armonie şi teoria muzicii la aceleaşi instituţii, redactor, redactor-şef al Colegiului de repertoriu pentru colectivele artistice din ţară, prim-viceministru al Culturii, rector al Conservatorului Moldovenesc de Stat „G. Musicescu”. A cules mai mult de 2000 de creaţii muzicale folclorice. A compus „Suita” pentru nai, ţimbal, vioară şi orchestră de cameră; „Lacrima” – meditaţie pentru voce, clavecin şi orchestră; „Moldova” – tablou muzical ş.a. A publicat culegerea de folclor instrumental „Ca la noi în sat”; „Oda muncii” pentru cor mixt şi orchestră; a scris muzică pentru spectacolul „Sânzeana şi Pepelea”; „Cantată de sărbătoare”; a publicat diferite culegeri de cântece pentru voce, pian şi cor; poemul vocal-simfonic „Zorile”; piese pentru diferite instrumente; „Steaua limbii noastre” – imn pe versuri de Grigore Vieru; a alcătuit două volume de „Folclor din Moldova”; a compus multe cântece pentru copii: „Iepuraşul”, „Anişoara”, „Pomul”, „Pisicul la şcoală” etc. În 2008 a editat CD-ul „Folclor instrumental românesc de pretutindeni”, care include notele a 3600 de melodii, în 2012 – cartea „Acrostihuri. Portrete în timp”, şi în 2013 – volumul „101 poeme”, în colecţia „Ideal”. Din 1993 este secretar general al Comisiei Naţionale a Republicii Moldova pentru UNESCO şi din 2000 – preşedinte al Consiliului Naţional Delfic. În 1976 a fost distins cu Premiul de Stat pentru lucrarea „Sărbătoreasca”, în 1984 – cu titlul „Maestru al Artei”, şi în 1998 – cu ordinul „Gloria Muncii”. La 20 decembrie 2016 Titlul onorific de Doctor Honoris Causa al AŞM i-a fost acordat lui Constantin Rusnac, în semn de preţuire şi recunoaştere a meritelor culturale, didactice şi artistice, de apreciere a contribuţiei sale originale la promovarea şi sporirea prestigiului artei muzicale naţionale pe meridianele lumii.

Balada frunzei

De greaţă şi dezgust, De neam nevrând s-o ştie Pe cea ce-n iarbă zace Şi ca chiticul tace: – Vai, ce obrăznicie Să crezi c-am fi de-o baie, Să n-ai pic de mândrie, Să cazi atât de jos, Pe mine, tandră, gingaşă, Să mă numeşti tu soră, Când o făcui de oaie?... Şi zi de zi, mereu, Se repeta povestea, Crezând chiar ca în basm:

O frunză verde, firavă, Din mugure abia ieşită, Văzu jos, pe pământ, Pe iarbă tolănită, Pe sora ei mai mare Zbârcită şi urâtă. – Vai, ce ruşine e Să ai neamuri ca ea, Te râde şi un câine, Te râde toată lumea. Şi în fiecare dimineaţă Ea se schimba la faţă 72


8-9

– Înainte mult mai este. Aşa dură o vară Şi-n toamnă, Până când Căzu şi frunza noastră Doar la o adiere A unui fugar vânt. O frică o cuprinse, Ea toată tremurând, Când se văzu culcată, Alături de cealaltă, Pe recele pământ Şi numai domnul ştie Ce-i mai trecea prin gând. Iar după iarna grea, Când se topi zăpada, Zbârcită cum era, Lihnită, ca o iască, Îşi ridică-n sus ochii La creanga părintească: O frunzuliţă verde Ce-abia-abia din mugure Tocmai se desfăcea, În raze dulci de soare La cald se lefăia Şi cu vădit dispreţ La ea se tot uita.

Şi-l văd pe tata, Cum inima în piept îi creşte. Mă uit la deal, pădure, glie, La stele, lună, La bolta sinilie Şi-l văd mereu pe tata, Al vieţii temelie.

Tristeţe Dangătul Căuta clopotul Care l-a născut. Clopotul, Topit în tun, Ţintea în Clopotniţă. Îndurerat, A plecat La orfelinat Unde se aflau Şi alte Dangăte.

Temelie

Univers

Mă uit la un bulgăre De ţărână Şi-l văd pe tata Cu sapa în mână.

Învăţ a păşi, Caut un sprijin: – Mama! Prind a bâigui. Focul mă frige, Îngheţ de frig: – Mama! Strig. Sufăr, sunt trădat, Mă dezamăgesc: – Mama! Şoptesc.

Mă uit la fântâna Cu cristalina-i apă Şi-l văd pe tata Cum o sapă. Mă uit la cireşul din ogradă – Ce mândru-nfloreşte! Şi-l văd pe tata Cum îl sădeşte.

Durerea mă sfarmă, Greul mă frânge: – Mama! Rostesc – În două silabe încape Un întreg Univers.

Mă uit la casa noastră Care în singurătate-mbătrâneşte Şi-l văd pe tata Cum o clădeşte. Mă uit la fiul nostru Cum sigur pe drumul vieţii păşeşte 73


8-9

Corina Dimitriu

Numele meu este CORINA DIMITRIU, locuiesc în BÂRLAD. Am debutat în anul 2013, cu un grupaj de poeme în revista „PLUMB”, din Bacău. În 2014, am debutat în volum cu cartea „ÎN PREATÂRZIUL CLIPEI”, volum de poeme apărut la editura ROVIMED PUBLISHER, Bacău. Am avut poeme în antologiile: „TATA” - realizată de poetul PUIU RĂDUCAN, în 2014; „DOISPREZECE” - realizată de poetul George Tei, în 2015; „DESCHIDE-MI, DORULE, POARTA” realizată de MARIN TOMA, în antologia „eCREATOR - PRIETENII POETICE şi DAMELE METAFOREI” şi în selecţia de poezie editată de Art Creativ, „JURNALUL UNUI CÂMP DE ARIPI”. Public, de asemenea, în revistele literare (ediţii online) „CONFLUENŢE LITERARE”, „LITERATURA DE AZI”, căt şi pe site-ul QPOEM. Colaborez, în continuare, cu revista „PLUMB”, Bacău.

Târziu…

din negru-culoare, tăcere în fiece şoaptă şi murmur de lacrimă în lumină arzând.

Am învăţat cum se moare de la pasărea călătoare rămasă să sfârşească împreună cu puiul ei rănit. De la căprioara ce-a ales să se lase ucisă de plumbul destinat micului căprior. Am învăţat cum se moare de la floarea ucisă de brumă adunată cunună încercând să-şi ocrotească bobocii-neînfloriţi încă. Abia acum, când am învăţat cum se moare, voi sti să trăiesc şi cum!… Căprioară, floare, pasăre călătoare, surâzând prin ninsoare, un pas spre soare, o privire spre mare, viaţă născută din moarte,

Şi ninge... E ora când ziua apune... Se nasc mii de vise în dansul de nea. Răsăre-o poveste sub pleoapele serii şi dragostea plânge în inima mea. E chiot şi vaiet prin ramuri. E viscol ce şuieră jalnic nămeţii săltând. Îmi par artificii cu flăcări de gheaţă sfioşii fulgi albi pe umerii negri ai nopţii căzând... 74


8-9

Neuitare Mi-ai fost în noapte stea şi vis şi-adesea gândul abia scris în palma vremii… şi alint cum nimeni altul nu mi-a fost şi pentru suflet adăpost… Mi-ai fost speranţă, râs şi cer, încredere mi-ai fost şi zbor… Mi-eşti lacrimă, acum, mi-eşti dor!

Ca să pleci mai în grabă, În vise mi-apari Pe-un peron, într-o gară Cu braţe de flori Cu surâs şi cu soare Ma-ntâmpini, eşti tandru Mă iubeşti şi pleci iară Când zorii grăbiţi Intră-n casă şi-n şoapte… Îmi spui c-ai să vii iar la mine în noapte; Vreau ziua să treacă mai iute şi-aş vrea prin doruri, prin şoapte să plutim spre o stea. Si-acolo-n lumină de inimi şi Lună de-a pururi, de-a pururi! Sa fim împreună!

Rugă Fă-mi din braţe, Doamne, rădăcini! Din cuvinte-rugă fă-mi descântec, să-mi păstrez iubitul prin senin, prin albastre zări în dulce cântec. Fă-mă, Doamne, murmur lin de stea să-mi alint iubitul, înger, până-n zori. Să-l adorm, copil, în poala mea, pe-un altar de vis înmiresmat cu flori.

Nostalgie Trăiesc într-un timp Al amintirilor… Miroase a noapte, A floare de tei, Surâd mii de stele, Visez ochii tăi Şi-adesea-n răstimpuri Mă cred fericită, Sunt singură-n noapte Şi nu sunt iubită; În grabă revii,

Pictură de: Doina Iovănel Spineanu 75


8-9

Eugeniu Criste

Manifestul Consiliului Naţional Român al Comitatului Maramureş (11 noiembrie 1918) La Arhivele Naţionale Istorice Centrale, în fondul Nitreanu Nicolae (dosar nr. 112, fila 17) se află un document intitulat „Manifestul Consiliului Naţional Român din Maramureş”. Manifestul, dat la 11 noiembrie 1918, la Sighet, de către membrii Consiliului Naţional Român al comitatului Maramureş, afiliat Sfatului Naţional Central, cu sediul la Arad. Sfatul Naţional Român Central, cu sediul la Arad a fost, de fapt, Consiliul Naţional Român Central, organ politic al românilor din Transilvania, care a desfăşurat o dublă activitate, politică şi administrativă, având funcţiile unui organism statal central. Consiliul Naţional Român Central se formează ca o etapă, necesară, următoare de organizare a luptei naţionale a românilor din Transilvania în toamna anului 1918.1 Consiliul Naţional Român Central se formează la începutul lunii octombrie 1918, după o întâlnire la Budapesta a reprezentanţilor Partidului Naţional Român şi reprezentanţii mişcării social-democrate din Transilvania în care, şi unii, şi alţii s-au pronunţat pentru o colaborare în cadrul unui consiliu comun. Înfiinţarea consiliului are loc la Budapesta, la 31 octombrie 1918, având în componenţă şase naţionali: Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu şi Baziliu Surdu.2 Consiliul Naţional Român Central îşi începe activitatea la Arad, la 2 noiembrie 1918, în casa lui Ştefan Cicio Pop, care este numit preşedintele consiliului. De la această dată, consiliul a început formarea organizaţiilor teritoriale, comitatense, cercuale şi comunale, prin intermediul cărora consiliul nu doar a orientat, ci a condus efectiv viaţa politică din Transilvania. La data de 9 noiembrie 1918, consiliul ia decizia de a trimite o notă diplomatică guvernului maghiar, prin care solicită preluarea puterii depline de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească.3

Nota diplomatică, redactată de către Vasile Goldiş, solicita guvernului maghiar să-i transmită consiliului autoritatea politică, administrativă şi militară a celor 23 de comitate din Transilvania şi părţilor româneşti din comitatele Bichiş, Cenad şi Ugocea şi a fost trimisă la 10 noiembrie 1918, termenul de îndeplinire fiind fixat la 12 noiembrie 1918, ora 18. Guvernul maghiar răspunde solicitând o amânare de 12 ore, iar apoi trimite o delegaţie condusă de Oszkár Jászi, ministru al naţionalităţilor, pentru tratative. Dar condiţiile prezentate de guvernul maghiar la 13 noiembrie 1918 sunt respinse după două zile de negocieri, iar, în seara zilei de 14 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central a transmis poporului român din Transilvania un comunicat prin care anunţa că tratativele purtate cu delegaţia maghiară nu au dus la niciun rezultat, deoarece intenţia românilor era Desfacerea totală.4 A doua zi, după eşecul tratativelor cu delegaţia maghairă condusă de ministrul Jászi, la 15 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central ia hotărârea de a declara Unirea românilor transilvăneni, crişeni, bănăţeni şi maramureşeni cu Regatul României într-o Mare Adunare Naţională. Hotărârea este cuprinsă în Regulamentul pentru alegerea deputaţilor care urmau să voteze Unirea ce Mare. Alegerea deputaţilor urma să se facă în următoarele 10 zile, în conformitate cu Legea electorală din 1910, pe circumscripţii, în toate localităţile desemnate a fi centre electorale. Numărul deputaţilor aleşi s-a decis a fi cinci pe circumscripţie electorală, aleşi prin vot universal deschis. Este pentru prima dată când bărbaţii şi femeile aveau dreptul de a-şi exprima votul direct.5 La 20 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central anunţă convocarea Marii Adunări Naţionale la Alba Iulia. În discuţie au mai fost luate oraşele Blaj sau Sibiu, dar s-a optat pentru Alba Iulia, datorită faptei lui Mihai Viteazul de la 1600 şi a supliciului conducătorilor Revoluţiei de la 1784 în 76


8-9

cetatea oraşului, Alba Iulia fiind numită în Actul Convocării, cetatea istorică a neamului nostru.6 Astfel, ca urmare a eforturilor Consiliului Naţional Român Central, într-o zi de duminică la 1 Decembrie 1918, a avut loc Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a celor 1228 de deputaţi, în Sala Cazinoului, care votează în unanimitate Hotărârea de la Alba Iulia a Unirii Transilvaniei cu Regatul Român. Consiliile naţionale româneşti locale, care au activat sub conducerea Consiliului Naţional Român Central, şi-au încetat activitatea la 6 februarie 1919. Consiliul Dirigent7, organismul legislativ şi executiv al Transilvaniei, şi-a continuat activitatea până în data de 4 aprilie 1920, când a fost dizolvat de către Guvernul României. Mai jos, redăm, cu limbajul epocii, manifestul amintit anterior: Fraţi Români Maramurăşani! Au căzut lanţurile robiei de veacuri. A sosit ceasul măreţ al eliberării. O lume nouă îşi ia astăzi fiinţă din ruinele trecutului şi soarele dreptăţii a răsărit biruitor pe ceriul nostru. Pătrunşi şi noi în toată fiinţa noastră de dreptul sfânt de a ne ferici singuri pe noi înşine, subsemnaţii, în ziua de 11 Noemvrie 1918, ne-am constituit în un Sfat naţional român provizor al comitatului Maramurăş, ca afiliat al Sfatului naţional român central cu sediul în Arad. Provocăm toate comunele româneşti din comitatul Maramurăş să aleagă şi trimită o delegaţie de cel puţin trei membrii la adunarea de constituire ce se va ţinea în ziua de Vineri, 22 Noemvrie a.c. la 11 oare a.m., în Sighet, în localul Băncii „Maramurăşana” (Erzsébet fötér 25) cu următorul program: 1. Constituirea Sfatului naţional român definitiv al comitatului Maramurăş. 2. Decis cu privire la organizarea secţiilor rurale ale Sfatului naţional român al comitatului Maramurăş şi a gardei naţionale române, pentru susţinerea ordinei şi ajutorare reciprocă. Inteligenţa română, mai ales preoţii şi învăţătorii români maramurăşăni, să-şi ia de datorinţa patriotică a corespunde chemării lor, în vremurile aceste de mare însemnătate pentru viitorul neamului şi să se prezinte în fruntea delegaţiilor la adunarea de mai sus. Să ne arătăm vrednici de mărimea vremurilor ce trăim! Sighet la 11 Noemvrie 1918

Ioan Balya de Jőd (ilizibil) Simion Balya de Jőd, preot gr. cat. Ioan Biltz Dancuş, învăţător Florentin Biltz Dancuş, notar la jud. cerc. Vasile Cziple, preot gr. cat. Augustin Darabanţ, preot gr. cat. Nicolau Doroş, preot gr. cat. Dr. Titu Doroş, advocat Demetriu Kiss, cassar învăţător penz. Georgiu Németh, învăţător Dimitrie Ponoran, judeţ de tribunal Dr. Iosif Pap, advocat Iuliu Rednic, preot gr. cat. Mihail Sabadiş, econom Emil Stoica, contabil Vasile Timiş Filipan, contabil Membrii provizorii ai Consiliului Naţional Român al Comitatului Maramurăş. Documentul de mai sus atestă, în acele vremuri premergătoare Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, actul de naştere a Consiliului Naţional Român al comitatului Maramurăş, care a activat sub conducerea Consiliului Naţional Român Central cu sediul la Arad. Note: 1 http://ro.wikipedia.org.wiki/Consiliul_Na%C8% Bional_Rom%C3%A2n_Central. 2 Idem. 3 Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Bucureşti, 1943, p. 33. 4 V. Netea, O zi din istoria Transilvaniei, 1 Decembrie 1918, p. 34-38. 5 http://ro.wikipedia.org.wiki/Consiliul_Na%C8% Bional_ Rom%C3%A2n_Central. 6 Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Bucureşti, 1943, p. 49-51. 7 Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria a fost un organism politic provizoriu, cu atribuţii legislative, executive şi administrative limitate, al Transilvaniei, în perioada 2 decembrie 1918 şi 4 aprilie 1920. Pe durata funcţionării, între 2 decembrie 1918 şi 10 aprilie 1920, Consiliul Dirigent a ţinut 256 de şedinţe cu 3234 de problem înscrise la ordinea de zi; şedinţele Consiliului Dirigent s-au ţinut la Alba Iulia (2, 3, 4 decembrie 1918), Sibiu (9 decembrie 1918 - 18 noiembrie 1919), în trenul care-i ducea spre Bucureşti pe cei aleşi în circumscripţiile electorale ale Transilvaniei (18 noiembrie 1919), Bucureşti (21, 25 noiembrie, 3 decembrie 1919), Cluj (17 decembrie 1919-10 aprilie 1920). Consiliul Dirigent a emis 24 de decrete, iar acţiunea de legiferare a încetat o dată cu întrunirea Parlamentului ţării, la 20 noiembrie 1919.

77


8-9

Augustin Jianu Sit venia verbo Sunt nesătul, cu prea multe dorinţi, Şi simt iubirea ca pe-o sete-amară, Sau ca o foame de covrigi fierbinţi, De cerşetor cu palma veşnic goală. Dar sunt mult prea pornit, prea visceral, Şi prea hulpav să mă dezic de toate, Iar gândul meu ades subliminal, Se-ascunde-n argumente asumate. Sunt încăpăţânat şi nu cedez Nimic din lăcomia blestemată, Ca un chinez din pumnul de orez, Ca un berber din apa nestricată. Te am pe tine să îmi potoleşti, În ultime zvâcniri nedrămuite, Aroma de covrigi fierbinţi regeşti Şi setea de naiade neiubite. Să nu mă cerţi de voi pleca grăbit, Că vor fi nopţi în care-mi va fi teamă, De vreun infarct cu ritmul poticnit, Pe-un monitor fără cardiogramă. Iar de mai poţi să mă priveşti în ochi, Să nu mă cerţi şi să mă ţii în braţe Şi-o cruce să închini ca de deochi, Cu-arnici adus de coţofene hoaţe.

Psalmul meu de sihastru.

Vouă! Voi muri fără voi, vei muri fără mine, Cine ştie de-i rău, cine ştie de-i bine ? Exponat ruginit, rătăcit printre zile, Nu e loc în muzeu, doar umile azile. Mă mai mint că nu-i rău, mă mai mint că-i mai bine, Şi zâmbesc incolor spre copilul din mine. Din bilanţ în bilanţ mai întârzii totalul, Ce-a fost bun, ce-am greşit, unde-i, Doamne, finalul ? Vă salut şi vă iert, dar iertaţi-mi şi mie, Eu spre ultima zi, voi spre ce va să vie, Uneori se-ntâlnesc printre drumuri destine, Şi aflăm prea târziu ce e rău, ce e bine. În lumină pe rând şi pe rând în finaluri, Singuraticii zei pe-ale vieţilor maluri, V-am iubit, m-aţi iubit, să ne fie de bine, Acest ultim nonsens fără noimă ne ţine.

Doină de dor Tu îmi cânţi uneori, Cu o voce aparte, Stranii doine prin flori, Dorul tău să îl poarte. Şi te simt uneori, Ca pe-o ciută speriată, Ca un lup deseori, Pe la stâni fără vatră. Dând târcoale hoţeşti, La izvor cu băiere, În gheţarii lumeşti, Să schimbi fierea în miere. Şi din tot ce mi-e drag, Şi din tot ce mă frânge, Numai tu-mi stai pe prag, Numai tu ştii a plânge. Iar prin lacrimi ce curg Doina ta sună aspru, Răscolind în amurg,

Primăvară fără cuci Mai rătăcesc prin ultima zăpadă, Şi simt singurătatea mai acut, Iar geana-mi este lacrimii obadă, Deşi a-nmuguri a început. Ce primăvară plină de hachie, Zăpezi încă răzbat prin trecători, 78


8-9

Iar caişii înfloriţi sunt doar o schiţă De simfonie cu bondari rătăcitori. Sunt lipsă cuci din primăveri trecute, Când te absolv de ultima absenţă, Petale în livezi se-aştern tăcute, Iar albul radiază emergenţă. Un an impar cu primăvară şuie, Când zilele nebune pe răboj, Duc aburi din cafeaua amăruie, Prin nopţile cu frigul pe daiboj. Tânjesc după un zâmbet iluzoriu, Cu berze ce se-ntorc la cuibul vechi, Şi-acuz un sentiment premonitoriu, De neperechi ce-au fost cândva perechi.

Încă mai vin, încă mai plec Eu plec cum vin, firesc şi demodat, C-un “ne sait quoi“ miop, dus în privire, Şi împrumut iubire-n comodat, Cu false clauze de prelungire. În scurtele momente mă dedic, Timid, evlavios, ca mântuire, Acelora ce nu mai au nimic, Şi mai disting păcatul de iubire. Prin ceţuri dese rătăcesc hoinar, În ploi de-Apollinaire peste Paris, Caleştii mele propriu-mi birjar, Sunt Sacre-Coeur-ul unui paradis. Încă mai vin... şi uneori mai plec, Cu vers şi-amprentă pusă la vedere, Prin alt Montmartre pasul îmi petrec, Şi nu spun nimănui la revedere.

Făuritorilor de poezie E-atât de simplu şi firesc să făuriţi în vis comori, Chiar dacă vă-ndoiţi de har şi gândul seacă uneori, Să scrieţi, dar, c-acest popor este născut în poezie, Iar versul nostru mult trudit balsamul rănilor să fie...! E timpul nostru, eu c-un vers, tu c-un crâmpei de poezie, Să ne-ngrijim să adăugăm la a culturii temelie, Nu suntem mulţi, o mâna doar, şi asta e menirea noastră, E har din cer, blestem şi rug, plătit c-o inimă sihastră.. Mă bucur mult să vă citesc şi lângă voi sufletu-mi saltă, Prin vers vom mângâia români, să treacă mai uşor prin soartă, Cu asta ne-am ţinut prin timp, când liftele dădeau năvală, Cu doina, versul şi cu jocul, şi cu mândria naţională..!

Eu mai visez în verde Mor azi copacii lumii de moarte prematură, Se tulbură pâraie prin brâna ancestrală, Mor păsările lumii în marea tevatură, Şi doina pastorală devine orchestrală. De verde crud ne-ascundem, punând piatră pe piatră, Pe roua alungată din sufletele noastre, Pe siliştea albită ce-am izgonit din vatră, A ielelor fantasme vor dănui măiastre.

Să nu uiţi!

Întâi ni s-au dus caii, apoi Codrii Vlasiei, Au luat-o urşi la vale pe ultime poteci, Se-ascunde de orgolii şi umbra omeniei, Vestigii de dezastru sunt prundurile seci.

Să nu uiţi ce ţi-am spus în nopţi cu lună şuie, Chiar şi iubirea moare, firesc, de bătrâneţe, Să-i dai un ceai fierbinte, cu-aromă de gutuie, Şi-acoper-o, femeie, cu cerga de blândeţe ! Cândva vom fi străini, străin ne va fi gândul, Vom sângera prin iarna măceşilor sălbatici, Când spinii remuşcării ne vor cresta cu rândul, Prin zgomotul prea surd al anilor apatici. Eu n-oi mai fi demult, tu gata de plecare, De-oi trage lanţuri grele prin lumile fantaste, Vom fi iarăşi de mâna, prin gerul de uitare, Te-oi săruta frenetic..., dar nu mă vei cunoaşte. Tu să nu uiţi nimic, prin vremuri de restrişte, Din tot ce eu ţi-am dat, din dragostea fugară, Fiorul nebuniei năvalnic să te mişte, Ca-n ziua cea dintâi pe un peron de gară.

Umanităţii crude îi mai lăsăm dovadă, Din verdele de codru, din iarba cea de cai, Şi urmele de lup prin pini ce stau să cadă, Şi ţipăt de cocoş cu coada evantai. Eu mai visez în verde păstrând copilăria, Când lumea muribundă ridică eşafoade,

Eu mai visez în verde (continuare)

Iubirilor de verde revendicând magia, Mă scutur de oprobiu cu râsuri în cascade. 79


8-9

Octombrie paradoxal De toamnă moare frunza că e timpul, Se sinucid iubiri în avanpost, Suspină verbul la perfectul simplu, Sublimul prea meschin şi fără rost.

Cătălin Drăgan

Te-nchini la zei netrebnici ai iubirii, Când zeul tău aicea-i pe pământ, Şi rang de lege dai închipuirii, Iar vorbele ţi-s piatră de mormânt.

Întoarcere

Se moare şi-n octombrie de boală, Se moare-agonizând sau deodată, Dispare pe o ploaie infernală, Şi timpul de pe axa ordonată.

Bună seara, tată, sărut mâna, mamă! Am găsit răgazul să vă aflu-n vis, M-au lăsat din ceruri pentru o secundă, Pentru mine,-o clipă, cerul s-a deschis.

Trăieşti periculos în miez de toamnă, Octombrie un paradox pervers, Când nici un doctor nu are reţete, La arderi de simţiri în univers.

Azi, de bună seamă, ştiţi deja de mine, V-au trimis vreo veste de la regiment Ori poate că mama a simţit, săraca, Întrebând în vise, că-i răspund absent.

Nu-i aerul suprema terapie, Iubirea-i antidot şi legământ, Un Eros mort invoci cu nostalgie, Când zeul tău e încă pe pământ.

Câtă frumuseţe pe aicea, mamă! Şi ce linişti, tată, unde sunt acum!... Îmi e ca un cântec între ceru-albastru Şi macul cel roşu crescut lângă drum.

Madrigal

Mi-a luat un înger puşca de pe umăr, Pieptul plin de sânge blând mi l-a spălat, Iar altul mi-a scurs untdelemn pe rană Şi-ntr-o haină albă, de in, m-a-mbrăcat.

Mă-ntrebi direct şi fără ocolişuri, De colţul meu de lume-n primăvară ? Văd spini fără de floare-n rămurişuri, Şi-mi bat în geamuri degete de ceară. Mi-e sufletul cernit şi peremptoriu, Văd zbateri ce sunt broşe pe destine, Şi exilat pe-un ultim promontoriu, La mine-n gând mai este loc de tine.

De aici, în toate sfintele duminici Ne poartă acasă îngeri aripaţi, Dumnezeu Înaltul a dat dezlegare Pentru toţi soldaţii, deci mă aşteptaţi.

Ninsoare-n primăvara toamnei tale, Aromă amară de flori de cireş, Un anotimp pierdut stupid pe cale, Zăpada mieilor în ultimul acces,

Ochii mamei, scumpii, nu se mai usucă Şi îşi poartă dorul tot înlăcrimaţi, Însă eu cu tine n-om mai plânge, tată, Aminteşte-ţi, tată, noi suntem bărbaţi.

Aşa mă simt când iau un pled pe mine, Şi linii trag pe aburul din geam, Şi mă gândesc de oare va fi bine Să dau tristeţii un nou vot de blam. În colţul meu de lume-n primăvară, Prin gândul meu adesea te petreci, Şi-mi spui cum îmi spuneai odinioară, - Iubitul meu cu degetele reci.

80


8-9

Doina Iovănel Spineanu

Eram copil. Mă jucam./ Săream pe o scară de iarbă./ Fluturi aveam peste umeri,/ Cântece peste obraji./ Treceam cu palmele peste lacrimile părinţilor,/ Le uscam cu un zâmbet;/ Nu ştiam că, sub ele, Durerile erau şanţul dintre două lumi:/ A mea, şi a lor - cea a tristeţii.../ Eu nu învăţasem tristeţea, încă!/ Cineva le luase timpul, Cineva nu-i lăsase să vorbească,/ Cineva începuse să crească Arbori străini în grădina lor./ Casa ni s-a prefăcut în stâncă;/ Într-o noapte, toate cărţile au ars.../ Soarele nostru s-a strâns în lacrima neputinţei./ Bunicii au suferit, apoi au plecat,/ Departe au plecat bunii!/ Tata a plâns.../ S-a mai stins o lumină,/ O lumină-ntr-o carte!/ Mama a rămas să vegheze întunericul,/ Întunericul de la marginea lumii.../ Pământul livezii s-a ascuns printre mere,/ Ca să-şi mângâie morţii dragi, pe furiş.../ Era atâta durere, încât am fi putut înălţa un munte, din ea./ Mă trezeam încet,/ Şi dimineaţa aspră, de iarnă, mă durea/ Ca o gheară înfiptă în gât.../ Aş fi vrut să-i am înapoi pe toţi ai mei,/ Să am, din nou, primăvara,/ Scara de iarbă, fluturii, cântecul,/ Pământul, livada cu meri…/ Să am, înapoi, lumea mea... şi atât! („Cine mi-a furat copilăria?”) Pentru mine, în ograda nedreptului timp al neîntoarcerii, stau, de-o veşnicie, nemişcate, câteva „umbre”, de care nu m-am putut apropia niciodată prea mult, atunci când am încercat să le ating, dar nici nu m-am putut rupe de ele... Fiindcă şi-au avut viaţa lor şi ne-moartea lor şi neîmpăcarea lor cu lumea aceasta, căutându-şi adăpostul şi rostul doar în mine. Iar cugetul meu a rămas, cumva, agăţat parcă între două lumi, prizonier între ce a fost, şi între ce avea să fie; a rămas, ca un călător ostenit, la o răspântie de cărări şi de întrebări ale nimănui. Unde trebuia să caut leacul, alinarea trecutelor răni? Pe cine trebuia să învinovăţesc de toate durerile timpului? La cine trebuia să găsesc fărâma de copilărie furată? Unde ţi-a rămas bucuria,/ Copilule, atât de bătrân?/ Nu ţi-a fost de ajuns credinţa în basme şi-n sfinţi?/ Parcă mai ieri sădeai o grădină de flori,/ Iar astăzi, sub petalele lor,/ E un strai de lumină În care dorm, înveliţi, osteniţii părinţi.../ Unde ţi-a rămas bucuria curată,/ Bătrânule, veşnic copil? (“Timpul în care…”) A fost o vreme când sufletul meu s-a luptat cu restul lumii, pentru un strop de lumină, s-a luptat şi cu sinele său, a învăţat înfrângerea şi neîmpăcarea şi

Teofan O carte, pentru toţi nedreptăţiţii acestui pământ! Volumul I:

Remember! - eseuri Motto: Dacă uitarea îşi are rosturile ei, atunci de ce nu putem uita? - Fragment Sunt unele imagini, unele amintiri rămase din copilărie, care ne urmăresc mereu, ascunse în faldurile viclenei, înşelătoarei uitări, şi care ne revin în memorie, ori de câte ori soarta vrea să ne arunce în leagănul trecutului, al uimirilor şi ne-răspunsurile de atunci... 81


8-9

neputinţa şi tristeţea neiertării şi nesfârşitul durerii nedrepte. …Nimeni nu-mi va cunoaşte/ Zeii de suflet, vreodată, Fiindcă eu mi-am învăţat toată durerea,/ Înainte, chiar, de-a mă naşte! (“Timpul în care…”) Dar, poate numai aşa, el, sufletul, a învăţat să culeagă şi sămânţa binelui, ascunsă în otrăvitele pământuri ale răului, a învăţat să se împace cu durerea şi cu lumea potrivnică; şi, mai presus de toate, a învăţat iertarea, ca pe un dar al dumnezeirii din noi! De ce, oare, m-ai făcut cu trup,/ Să simt săgeţile durerilor toate?/ De ce m-ai făcut cu inimă şi cu plâns/ Şi cu drumuri, atât de lungi,/ În sângele meu însetat,/ Neîncăput în dreptate?/ De ce m-ai răsărit din atâţia de “Nu”?/ De ce nu m-ai iscat, şi pe mine,/ Din nemurire şi nemărginire,/ La fel cum eşti Tu? (“Dezamăgire”)

Şi am simţit că nu trebuie să scriu neapărat pentru oamenii care vor citi această carte, ci pentru oamenii care sunt în această carte; să scriu pentru împăcarea lor târzie, chiar dacă scrisul meu n-ar primi laude şi preamăriri. O rugăciune nu poate fi frumoasă, ori urâtă; ea rămâne mereu o rugăciune şi… doar atât. Cartea mea este o rugăciune, un Recviem pentru toţi nedreptăţiţii acestei lumi, pentru toţi morţii neamului meu, dar şi pentru martirii, mulţi şi neştiuţi, ai unui pământ bogat în oseminte şi-n inimi alese; un pământ peste care s-ar putea ridica, de la un capăt la altul, un altar de neuitare şi de iubire sfântă… şi tot nu ar fi îndeajuns! Din necuvintele rămase, toate,/ După plecarea Ta grăbită, spre lumini,/ Am întocmit tăgada morţii, poate,/ Şi semnul Tău, între cununi de spini./ Cu semnul Tău, am scris, am scrijelit cuvinte,/ În lacrimă şi-n strigăt, rând pe rând,/ Şi te-am căutat mereu, prin sacrele morminte,/ “Cu moartea, pre moarte, călcând”! („Semne pe cruce”) E ca şi cum am atinge o icoană cu o mână sfârtecată, ciungită, şi mâna s-ar întregi, şi cu ea ne-am închina larg, neajuns, până la marginea pământului şi până la colţurile însângerate ale răstignirii Christice; iar mâna noastră ar deveni, în clipa aceea, aripă vie, ar deveni fior, toată, şi ar mângâia cerul! Orice neputinţă devine putere şi neîngrădire, dacă ştii cum să-ţi alegi cărarea şi să te închini la stropul de lumină care ţi s-a dat să-l “respiri” cu sufletul, numai o singură dată… Dacă nu ai văzut ce trebuia văzut, dacă ai trecut orb, mai departe, dacă nu ai vrut să vezi şi să înţelegi adevărurile vieţii, nimeni nu te va mai întoarce la ele şi nu te va mai îndumnezeii vreodată. Un singur ceas, o singură clipă, un singur semn - pot fi miezul, esenţa şi taina vieţii tale, întregi… Nu-ţi acoperi ochii, când trebuie să priveşti, nu-ţi închide gura, când trebuie să cânţi ori să strigi, nu uita, când trebuie să-ţi aminteşti! Cineva vine pe urmele tale şi-ţi culege gândurile şi-ţi ascultă bătăile inimii, potrivindu-şi paşii după ai tăi, şi-ţi învaţă sufletul, ca pe o carte a iubirii… Să nu uiţi vreodată că, mereu, pe urmele tale va fi cineva, care va sădi poate flori, în acele urme, poate doar vânt ori furtună; să-ţi laşi „casa sufletului” deschisă şi plină de Dumnezeu, pentru el, urmaşul tău, pentru toţi copiii, pentru binecuvântare! Există un spaţiu, un univers paralel, care-ţi păstrează toate trăirile, pentru

Confesiuni, ca un Recviem …Psalmi vor mai fi, şi credinţă târzie,/ Scrisă pe-un colţ nesfinţit de hârtie;/ Şi toamnă va fi, când cerul va fi/ Acoperit cu frunze/ Şi cu morţi argintii… (“Psalm” ) Când am început cartea aceasta am gândit-o ca pe o reluare a poveştilor mamei, o relatare sensibilă, a întâmplărilor de demult, pe care şi le mai amintea ea - o carte a amintirilor mamei, care să reînvie şi să cinstească memoria fratelui său, Teofan. Dar încet, încet, cu fiecare pagină scrisă, am simţit că ceva se petrece în sinele meu, că nu mai stăpânesc scrisul, ci el, scrisul, mă stăpâneşte pe mine. De multe ori, gândeam să scriu ceva, dar scriam altceva, de parcă cineva îmi şoptea cuvintele, şi cuvintele se aşezau singure în straiul alb, al hârtiei. Era ca o primenire a scrisului meu, devenit fiinţă vie, ce-şi trăia viaţa sa aşa cum ştia, după alte reguli şi legi, după alte voinţe, decât ale minţii mele. Şi inima întreagă mi-a năvălit în carte şi a pornit să curgă, să curgă împreună cu scrisul, cu toate cuvintele, cu lacrimile şi umbrele de demult! Şi, sub ochii mei, creştea o altă lume, lumea unui univers alăturat universului ştiut, un univers unde aceia, care au trăit odată, demult, puteau să trăiască din nou, prin puterea unui suflet ce-i chemase, se rugase pentru ei, se închinase destinului lor. 82


8-9

o „istorie” paralelă, aceea doar a spiritului, unde eul tău se duce solitar, despovărat de „cărnuri” inutile, să-şi afle definirea sacră, de nepătruns aici, în lumea ştiută. E un spaţiu pustiu, într-o lume străină,/ Între noi, neştiuţii, fără chip, fără glas/ E un secol ori, poate, e numai un pas…/ Semnul Tău care vine la sorocul venirii/ E chiar semnul rămas/ Să aprindă, în bezna dintre noi, o lumină! („Spaţiu sacru”) Omul se zbate din toate puterile, într-un univers prea mic, neînţelegând că fiinţa sa, lăuntrică, îşi caută şi îşi află liniştea doar în marele Univers, unde este, cu adevărat, puternic; pentru că, doar acolo, fiinţa lui lăuntrică se întâlneşte cu Creatorul, în orişicare fărâmă de infinit. “Niciodată”-i cuvântul în care apun/ Şi “niciunde” e cel cu care răsar…/ Ca o pasăre-n laţ,/ Între ramuri de cer, mă tot zbat/ Şi încerc, de o viaţă,/ Dintre ramuri să scap,/ Să mă înalţ, către Tine, Cu capul plecat! (“Golgotă”) Lumea noastră poate să devină, oricând, un „Imperiu al haosului”, „organizat” după legi pe care oamenii le cred fără cusur, drepte, adevărate şi de folos; naivi şi orbi, îşi imaginează că, astfel, au devenit stăpânii lumii. Dar… ai cărei lumi? Cea în care „Răul”, cu atâtea feţe (cele mai multe, ascunse) s-a furişat viclean şi creşte, creşte, hrănindu-se din inconştienţa şi indiferenţa noastră, din semeţia lacomă şi fără temei, din tot ce preface sufletul în cenuşă. Când ai uitat că trupul tău nu e decât „templul” sufletului, vei fi doar stăpânul acelui Imperiu al haosului, ruinat de propria sa iluzie absurdă - aceea că se poate trăi şi fără Dumnezeu. Mi-e greu şi mi-e parcă târziu/ Şi ostenită de lumini şi-ntrebări/ Purced „desculţă” de lume,-n pustiu,/ Cu umbra zdrenţuită pe neumblate cărări…/ Voi coborî ori, poate, voi urca, Pe drumul răsucit, întors în răscruce,/ Cu trupul răzvrătit în cochilia grea,/ Înăuntru sângerând, voi zbura/ Spre palmele Lui, aşezate pe cruce! („Pustiu”) Nu întâmplător „locuim” într-o viaţă plină de capcane şi de întrebări, de suişuri şi de coborâşuri; şi nu întâmplător avem toţi acelaşi pământ, sub picioare, şi acelaşi cer, deasupra capului; şi semănăm unii cu alţii, fiindcă ne leagă, ne uneşte pe toţi o fărâmă de dumnezeire. Cine îi face rău, cu bună ştiinţă, semenului său, se leapădă de acea picătură de Dumnezeu, carel face să fie om; dar fiecare om, în parte, înseamnă omenirea din jurul tău! Să nu uităm că fiecare om cu sufletul pierdut, înseamnă o „gaură neagră” în preaplinul omenirii. Orice gest pe care-l faci, orice faptă de-a ta, înseamnă ceva şi pentru ceilalţi, pentru destinul tuturor. Atunci când dărui o bucată de pâine, se satură o lume întreagă; când te apleci să săruţi o frunte

de copil, o lume întreagă învaţă să iubească; când te închini în faţa unei icoane, un neam întreg tresare de fiorul lacrimii Lui Iisus... Dar, şi atunci, când sub mâna ta se deschide o rană de moarte, un „lan” întreg, de oameni, cade secerat, şi spini se înfig în fruntea copilului, pe care l-ai sărutat mai devreme... Cu câtă vinovăţie te încarci, făcând un rău oricât de mic! Am locuit, un timp, fără de mine,/ Şi mi-am călcat în picioare umerii căzuţi/ M-am târât printre şerpi şi printre jivine/ Şi m-am ruinat în ruine,/ Şi mi-am ascuns umbra bolnavă,/Printre îngerii neştiuţi… (“Identităţi”) Când am fost făcuţi oameni, ni s-a dat omenia ca pe un fel de haină a sufletului, care să-l apere de frig, de întuneric şi de moarte. Cel care şi-a lepădat omenia, şi-a azvârlit, de fapt, haina sufletului, la margine de drum, şi a rămas dezgolit în faţa frigului, a întunericului şi-a morţii; doar ele îi vor fi, de aici înainte, învelişul, veşmântul, şi le va duce cu el mereu, pretutindeni, printre ceilalţi, ca pe plagă, ca pe o boală îngrozitoare; şi va rămâne singur, ca un ciumat, ocolit de toţi, cu boala lui, cu moartea lui, cu viaţa lui, fără rost şi fără veşnicie. Cine nu crede că a greşit vreodată, şi nu învaţă ceva din greşelile sale şi nu se apleacă umil în faţa destinului, pentru a fi iertat, înseamnă că nu-şi cunoaşte limitele omeneşti, că nu vede „povara” pe care Dumnezeu o pune în spatele fiecăruia, „crucea” pe care trebuie s-o ducă; înseamnă că nu-şi „citeşte” propria conştiinţă! Iisus va rămâne doar un vis, atunci; iar asta va fi cea mai mare pedeapsă a noastră, va fi ca o crucificare a sufletelor, de vii! Vom mai visa la Iisus,/ Doar când ne vor sângera prea tare Ochii crucificaţi…/ Eu voi rămâne fără tine,/ Tu vei rămâne fără trecut;/ Ne vom privi ca nişte orbi,/ Căci grădinile fără soare/ Vor creşte, între noi,/ Stoluri de corbi-împăraţi./ Şi-n pustiul rămas fără sfintele oaze,/ Ne vom lăsa ciuguliţi, împăiaţi,/ Aşezaţi la răscruce, Ca un scut Kamikaze… („Scut K.”) Ni se pun în faţă piedici şi îndoieli, uşi închise şi ferestre bătute în cuie. Nimeni nu ne spune ce trebuie să facem, pentru a merge înainte. Doar viaţa însăşi, aşa cum ne-o trăim, cum înţelegem să ne-o trăim, poate să ne aducă iertarea şi mângâierea, să ne aducă vindecarea sufletului. Şi niciodată nu e prea târziu pentru asta; niciodată, o faptă frumoasă, un lucru bun, nu este prea mult, nu este în plus. E mai bine să-ţi cauţi singur pedeapsa, decât să ţi-o dea alţii! 83


8-9

E mai bine să vezi singur adevărul, decât să ţi-l arate alţii! Şi chiar dacă o să te loveşti de el, tot n-o să te doară la fel de tare, ca minciuna şi nedreptatea! Fără veşminte ori suflete de schimb,/ Am colindat prin voi, doar cu tăcerea,/ Voind să mă scutur de bravură şi nimb,/ Să-mi învăţ, înainte de toate, durerea…// Pedeapsă am luat din ceilalţi, Cât să-mi ajungă pentru vieţile toate/ Şi-am urcat, şi-am zburat, spre Capricornii înalţi,/ Cu povara multomenească, în spate…/ Uneori, am căzut, şi-am strigat a dreptate,/ Şi cerul tot m-a durut,/ De la un capăt, la altul, al gândului mut… (“Identităţi”) De ce mă abat de la firul firesc al povestirii, doar pentru gândurile mele neîmpăcate? Pentru că mi se pare îngrozitor tot ce s-a întâmplat atunci, în trecutul mamei şi al fratelui său, în trecutul nostru, în trecutul atâtor martiri. Este atât de nedrept să furi oamenilor liniştea, pământul, dreptul la viaţă, la iubire, încât nu pot să nu fiu o parte din ei, să nu simt ce au simţit ei atunci, să nu retrăiesc, şi eu, acele întâmplări, într-o repetabilă trudă a sufletului. Mă pierd printre clipele singurătăţii,/ Precum păsările, arzând printre nori,/ Păsările, care ştiu cât de greu se ajunge/ La Dumnezeu, uneori…/ Cât de greu e să porţi/ Povara timpului neîmplinit,/ Şi neuitarea uitării de ieri,/ Povara arşiţei, din lacrimi ascunse,/ Neînţelesele noastre tăceri… (“Golgotă”) Nu numai că, prin tot ce mi-a povestit mama, am simţit mereu durerea tuturor nedreptăţilor de atunci; dar umbra morţii timpurii, a unchiului Teofan, am văzut-o mereu, în privirile sale, înceţoşate de plâns. Ea a fost povara uimirilor mele de copil, povara unei familii, nobilă prin tot ce a făcut pentru neam, dar care trebuia să-şi poarte această nobleţe, cu vinovăţie, pe sub „zidurile” ignoranţei şi nemerniciei acelei dictaturi „de tristă amintire”, ce-şi înveşmântase timpul în culoarea sângelui... Era sângele unei generaţii întregi, de oameni tineri, neînfricaţi, cu destin eroic, tineri care au murit pentru un ideal, de multe ori uitat, de multe ori călcat în picioare, de multe ori înfierat de criminalii săi; au murit pentru ca, cei ce vor veni după ei, să fie „copiii libertăţii”, copiii unui timp al iubirii şi adevărului. Dar oare a fost aşa? E atâta tristeţe pe lume,/ Încât am putea să îngropăm/ Toate bucuriile-n ea;/ E atâta dragoste irosită/ Fără vreun rost anume, E-atâta aşteptare, în tot ce n-aşteptăm/ Şi-n orice dorinţă, se naşte-o ispită…// Copiii singuri ar vrea/ Să-i

bage cineva-n seamă,/ Dar timp nu mai e,/ Nici speranţă nu e/ Să ne vindecăm de ură şi teamă… („Jumătăţi de suflet”) Iar eu, un copil oarecare (dar un copil al aceluiaşi Dumnezeu, care a lăsat copilăria, pe pământ, ca pe-un tărâm al bucuriei) am trăit, prin cele povestite de mama, destinul neîmplinit, al unui timp îndepărtat, în care viaţa şi moartea nu şi-au mai avut, de multe ori, rostul lor firesc; am trăit odată cu ea, cea de atunci, cu dragul Teofan, cu toţi copiii de demult, le-am simţit bucuriile şi tristeţile, le-am învăţat jocurile, le-am trăit netrăirile... Câteodată, aş fi vrut să fac orice, doar ca să şterg lacrimile mamei, s-o văd iarăşi fericită, ca pe fetiţa năstruşnică, fără griji, ce ţopăia pe o punte în balans... Puntea vieţii şi a morţii, într-un tărâm al frunzelor de vânt! Să văd fericiţi acei copii, pe care suferinţa prea timpurie i-a prefăcut, de multe ori, în îngeri (şi, de la care, oamenii mari puteau învăţa atâtea!). Copiii, care cred în îngeri,/ Pot să ne vindece de sfârşituri, Numai ei pot să ne înveţe nemurirea,/ Prefăcându-ne iubirile-n mituri…// Şi, ca s-avem cărările mai drepte,/ Şi să ne fie-nvinşii tot mai rari,/ Iar Dumnezeu, în praguri, să ne-aştepte,/ Copiii, care cred în îngeri,/ Ar trebui să fie oameni mari! („Copiii care cred în îngeri”) Aş vrea să citesc în „amintirile” mamei, ca într-o carte cu file imaculate, clare, peste care scrisul se unduie uşor, ca o aripă de pasăre legănată în zbor lin. Unele amintiri se apropie de mine, mi se dezvăluie neîngrădit, îmi vorbesc parcă aievea; altele însă par a se îndepărta, se înceţoşează şi mai mult, când vreau să le „luminez”, se ascund, ca şi când nici n-ar fi fost… Unele sunt ample, nemărginite, precum nişte câmpuri strălucind curat sub soarele verii, încât le vezi fiecare fir de iarbă, fiecare culoare, fiecare înfiorare. Altele se fărâmiţează în întâmplări mărunte şi fără înţeles uneori, se împotrivesc parcă mersului firesc, adevărat, al timpului ce a trecut şi al lumii ce a fost. Iar eu trebuie să rămân, neclintită, în răscrucea asta, a amintirilor mamei, să nu mă las înfrântă ori alungată de întuneric, şi nici orbită de prea multă lumină. Eu trebuie să aleg, să aşez, să rânduiesc, să întrepătrund, să înţeleg totul, să mă leg cu sufletul de tot, să recompun, să realcătuiesc o lume şi un suflet de om. Este ca o naştere trudnică, în care pruncul se alcătuieşte singur, născânduse… În care pruncul se întrupează din chiar durerile facerii! 84


8-9

Aceasta, este cartea mea: o întrupare din durerile unei faceri - dureri de ieri, şi de azi… şi, poate, de mâine! Atâta timp cât va dăinui lumea, vor fi şi dureri… vor fi şi faceri… Iar noi, cei care le trăim, vom fi pătimiţi şi încercaţi, dar şi fericiţi că am trecut prin ele, şi dincolo de ele. Dacă nu simţi niciodată durerea facerii, a oricărei faceri, înseamnă că viaţa nu te-a “locuit” niciodată cu adevărat. A stat alături de tine, a mers alături de tine, dar niciodată nu şi-a făcut templu din trupul tău şi nici cer, din sufletul tău. Viaţa ţi-a fost tovarăş, dar nu te-a trăit, nu te-a muncit, nu te-a trudit, nu te-a sfinţit! Şi truda ţi-o sfinţeşte numai Dumnezeu, Cel care s-a dăruit pe Sine tuturor, fără să ceară ceva în schimb. Te-aş coborî, Doamne, de pe cruce,/ Să-ţi învălui rănile cu ierburi de leac,/ În grădini înflorite te-aş duce,/ Pentru o zi, ori pentru un veac./ Şi ţi-aş spăla cu apă întoarsă,/ Privirea bolnavă, închisă-n durere,/ Inima sfâşiată şi arsă,/ Trupul împuţinat, răscolit de otravă…/ Timpul meu ţi l-aş da, de L-ai cere! („Sacrificiu”) Orice trudă e sfântă, numai dacă îţi laşi măcar un dram de suflet în ea; aşa rămâne în urma ta o culoare, şi nu doar un gol întunecat. Să fii sigur că, astfel, umbra ta devine lumină, iar cei care vor trece pe acolo, pe lângă umbra ta, luminată, vor zice: “În locul ăsta ai păşit şi Tu, Doamne!” …Lacrima Ta, trecând prin lacrima mea, lumina! („Variaţiuni pe tema plângerii”)

Simt că, dacă o las singură, depărtarea, golul dintre noi, o să devină eternitate!” - îşi zise, simţindu-şi iar sufletul săgetat de o presimţire dureroasă, fără înţeles şi rost, în clipa aceea. Steluţa nu ştiu, nu simţi nimic din zbaterea asta, de gânduri; ea dansa şi cânta fericită, în noaptea întreagă, care făcea ca întunericul de pe dealurile din preajmă să pară capătul lumii… Peste toate, erau stăpâni doar ei doi, şi nimeni nu le putea răpi bogăţia şi frumuseţea acelor ceasuri, de noapte magică. “Cine poate să-mi ia aerul din jur, chiar dacă cuprinde tot universul? Şi urmele paşilor, chiar dacă se pierd în nesfârşirea pământului? Cine poate să-mi ia iubirea fratelui meu? Cine poate să mi-l ia pe Teofan?” - dansară gândurile ei, parcă prea pline de fericite. - Nimeni, nimeni… nimeni…! - strigă deodată, din toate puterile, făcându-l pe Teofan să tresară. Printre dealurile ostenite de atâta întuneric parfumat, ecoul alergă hai-hui, în toate părţile, îndepărtându-se înspre muntele abia „ghicit” în depărtare. - …Nimeni… imeni… eni… Apoi, sunetele se izbiră cu fruntea de cer, care nu-şi deschise nicio poartă; pentru că doar el, însinguratul cer, ştia cine o să-l ia pe Teofan. Cât timp mai fu din vara aceea, vizitele celor doi fraţi, la conacul boierului Ioanid, deveniră obişnuite, fireşti, asemeni întâlnirilor dintre cei mai buni prieteni. Teofan nu se ducea niciodată singur, fără sora sa, deşi fata încercase de câteva ori să-şi găsească motive, ca să rămână acasă, crezând că-i mai bine să nu-i mai stingherească cu prezenţa sa, când aveau atâtea de vorbit. Părea că nu vor reuşi niciodată să termine ce aveau a-şi spune, fiindcă timpul ar fi trebuit să fie unul anume făcut pentru două minţi şi suflete, ca ale lor. Steluţa părea să sufere cel mai tare, dintre toţi, gândindu-se cât de repede se apropia toamna, deci şi plecarea fratelui său la Cluj. Teofan însă, de când aflase „micul univers” de cultură, din casa doamnei Ioanid, se lăsase prins în mrejele lui, şi părea că vrea să se gândească doar la clipele prezentului (care, ştia bine, nu se vor mai întoarce). Se crease între el şi marea doamnă o punte spirituală atât de înaltă, încât erau siguri că vor trece cu gândul, peste depărtări şi ceasuri, oriunde s-ar fi aflat. Nu mai avea însemnătate acum timpul şi spaţiul; amândoi ştiau că spiritele alese, care se aseamănă, se vor întâlni în „lumea nevăzută”, de dincolo de lume.

Volumul II - roman -

Recviem! „Unde ne duci, Doamne?” - Fragment ...Sub lumina lunii, ce se răsfăţa pe cerul nopţii acelui sfârşit de vară, Steluţa părea, dansând şi alegând pe drumul pustiu, printre câmpii şi dealuri, o mică zână a locului, care alungă gândurile şi spiritele rele şi le ocroteşte pe cele bune. Teofan o privi, zâmbind, cu o bucurie şi o dragoste atât de mari, încât uneori semănau a tristeţe. “Doamne, cât aş vrea să fie fericită, ca acum, toată viaţa! Dacă eu n-o să-i mai fiu alături, ce-o să se întâmple? Cine o s-o ocrotească, să-i păzească zâmbetul din ochi şi lumina din suflet? Cine o s-o ajute să fie fericită? 85


8-9

Şi, poate, chiar aşa a fost, cu adevărat; fiindcă, între manuscrisele care au rămas în urma lui Teofan (adunate cu grijă, într-un cufăr de lemn - singurul obiect nepreţuit, cu care s-a întors Gheorghie Lavric de la Cluj, după moartea băiatului său drag), Steluţa a găsit un pachet de scrisori, legat cu un şnur de mătase. Nu l-a deschis niciodată, nu a îndrăznit să citească nici măcar un rând din acele scrisori, care trebuia să rămână o taină pentru oricine. În ele era închisă o părticică din viaţa şi din sufletul lui Teofan… şi aşa trebuia să rămână. Atât au putut zări ochii ei, înecaţi în lacrimi, pe una dintre file, ce rămăsese mai în afara unui plic: câteva cuvinte franţuzeşti, scrise puţin tremurat, de parcă peste ele trecuse boarea unei aripi de fluture. Imaginaţia Steluţei putea spune multe…, dar certitudini nu a avut niciodată, legate de acele scrisori. Ele puteau fi de la oricine, pentru că Teofan era admirat şi iubit de multă lume, de multe femei; iar limba franceză era foarte la modă, printre doamnele şi domnişoarele din înalta societate, pe care le cunoscuse aici (printre ele, numărându-se şi „mademoiselle Colette Marinescu”, boieroaica de la Ciovârnăşani). Însă oricine ar fi scris cuvintele acelea, numele său trebuia să rămână, pentru totdeauna, în spatele plicului violet, cu parfum stins, de toamnă. Cuvintele, unduindu-se lin, a cântec, pe filele albe, iubirile înfiorate şi tainice, melancoliile şi poate neîmplinirile, au fost îngropate sub un strat gros, de pământ înflorit; au fost îngropate ca nişte suflete firave, de petale, de ierburi şi frunze… şi, peste ele, au crescut alte suflete verzi, cu parfumuri tainice… şi apoi s-au aşternut alte, şi alte „covoare” de foşnete, coborând înspre toamnă… unele după altele, troienindu-se a plâns neîngrădit şi etern, într-o perpetuă plecare din lume. Şi gândurile dragului Teofan, şi cuvintele lui, cântătoare, şi lumina cugetului său, s-au îndepărtat tot mai mult de noi, ascunzându-se mai adânc, sub veşmântul viu, al pământului; şi toate trăirile unui suflet rar, au rămas ca o taină a veşniciei… Un cufăr de lemn nu prea mare, un cufăr umil, în care fusese închisă o avuţie fără preţ (manuscrisele, însemnările, scrisorile - gândurile, simţirile, şi iubirile lui Teofan) a fost îngropat într-un colţ de grădină, sub o tufă de măceş, ori sub un tei, ori sub un braţ de gherghine, în culori stinse de tristeţile toamnei. Şi lemnul s-a prefăcut în pământ, şi filele s-au prefăcut în pământ, şi toate cuvintele s-au prefăcut în pământ… la fel cum viaţa se preface în moarte şi ia chipul pământului. Dar, întro primăvară anume, dintr-un sâmbure de lut, a răsărit un fir de iarbă… şi apoi altul, şi altul… şi a crescut o firavă tulpină de floare, şi apoi alta, şi alta… Şi, astfel, din toate cuvintele lui Teofan, strânse între pereţii de

lemn, a crescut o grădină: toate cuvintele lui au devenit tulpinile vii ale pământului. Şi aşa vor fi ajuns şi la mine… Nu le ştiu, dar le simt… şi încă le caut! Am fost la Şişeşti, pe urmele unui drum care s-a pierdut demult. L-am „mers”, fără să-l văd; am ajuns, poate, chiar în colţul acela, de grădină înflorită, unde pământul mai păstrează o fărâmă din spiritul, din harul unchiului Teofan; şi mi s-a părut că aud şoapte... Un foşnet, ca un suspin, ca un plâns al timpului de odinioară, a trecut printre ierburi şi flori, a trecut pe lângă mine şi m-a atins… şi s-a furişat mai departe, umil şi neîmpăcat, s-a prelins, precum o lacrimă, către nicăieri. Şi atingerea aceea a fost ca un semn, ca o minune! Poate regăsisem cântecul lui, poate lumina, poate doar plânsul… Dar mie mi-a fost îndeajuns! Anul 1944 a trecut, pentru ei, foarte iute, pentru că totul era nou în viaţa lor - oamenii, locurile, timpurile şi întâmplările… Nimic, din ce era azi, nu semăna cu ce era mâine; învăţau să trăiască, parcă, din nou, alături de altfel de lume. În vara aceea, nu au prea ştiut cum trece timpul, cum s-ar spune, pentru că mereu apăreau evenimente noi, în viaţa tuturor (nu numai în a refugiaţilor). De fapt, toată lumea înţelesese că bombardamentele acelea (începute în primăvară, şi continuate, cu scurte momente de tihnă, până în toamnă) încheiau un război lung şi chinuitor, fără miză prea mare pentru noi. Acum, speranţa tuturor era ca pacea să se aştearnă încet, încet, până în ultimul colţişor al ţării; dar al unei ţări ciuntite, rămase fără o parte din fruntea ei însorită şi binecuvântată: Basarabia şi Bucovina de Nord. Oamenii încercau să se împace cu starea aceea de lucruri, cu faptul că o putere nouă, cu o stea roşie în frunte, cu o seceră şi un ciocan în mână, lua locul altei puteri, încărcată de nobleţe şi luminare spirituală: comunismul înlocuia monarhia. Şi cât de repede a venit miezul acelei toamne, a anului 1944! Şi a venit şi ziua plecării la Cluj, a dragului Teofan. L-au condus la gară, fericiţi că va studia la o facultate înaltă, pe măsura minţii sale. Trenul a intrat greoi, în gara aproape pustie. În ziua aceea, nu pleca foarte multă lume, din micuţa gară; în ziua aceea, pleca parcă doar Teofan al lor… În clipa când a trebuit să-şi ia rămas-bun, nau mai fost la fel de fericiţi, ci stingheriţi de ceva neînţeles - deodată, parcă nu mai ştiau, nu mai puteau să-şi ia rămas-bun, să se despartă, să-l lase să plece singur… 86


8-9

Steluţa ar fi vrut să fie doar ea acolo, pentru a vorbi numai, şi numai, ei doi, pentru a-şi spune, în câteva vorbe, o veşnicie întreagă, de gânduri… Îmbrăcat în costumul cel nou, de stofă englezească, Teofan urcă repede în tren, stânjenit de toate privirile care se strângeau asupra sa, într-o iubire tăcută şi grea, care-l împovăra cu vinovăţia plecării dintre ai lui. Îl făceau să se simtă vinovat că-i lasă acolo, unde nu aveau un rost al lor. Se simţea vinovat mai ales faţă de Steluţa, care-şi aflase totdeauna sprijinul doar în el. - Peste doi ani, o să te iau şi pe tine la Cluj, la Facultatea de Litere, să fii sigură de asta! Trebuie doar să-ţi termini liceul, iar eu să-mi fac acolo un rost, cât de mic… O să găsesc o locuinţă, şi-o să lucrez seara, după cursuri, ca să ne fie mai uşor cu banii... Dar nu putea, nici ea nu înţelegea de ce nu se bucura, de ce era atât de tristă şi goală pe dinăuntru, de parcă tot sufletul i se scursese în afară, ca un sânge fără culoare. Rămăsese parcă singură pe lume, cu o rană înlăuntru, o rană ce nu avea să se mai vindece, de atunci înainte. Pentru că, în plecarea aceea, ca oricare alta din lume, Steluţa presimţise veşnicia plecării înspre nicăieri, a fratelui său, atât de drag! Şi-n gara pustie, în care doar o familie de refugiaţi mai rămăsese, ţintuită pe peron, cu privirile aninate de trenul greoi, se făcu deodată parcă mai frig, un frig ciudat, duşmănos, venit din alte vremuiri potrivnice. Se zgribuliră, se strânseră unul în altul, simţind că e mai uşor aşa, umăr lângă umăr, să treacă prin tristeţe şi frig. Mult timp, după plecarea lui Teofan la Cluj, mama mea nu şi-a putut reveni din starea aceea, de goliciune sufletească, care o cuprinsese pe peronul gării. Se afla într-o permanentă stare de aşteptare, voia să creadă că,-n fiecare clipă, el ar putea intra pe uşă, cu zâmbetul său cald, copleşitor de bun, luminându-i, nu doar faţa, ci întreaga fiinţă - zâmbetul acela, care te făcea să-ţi pară orice greu, mult mai uşor. Era apatică, fără chef de nimic, închisă într-o tăcere nefirească pentru o fire veselă, ca a ei. N-o mai încântau nici plimbările lungi, pe dealurile din jurul conacului, nici cărţile, pe care le mai avea necitite încă, de la doamna Elena Ioanid. Înaintea plecării la Paris, ea îi spusese Steluţei, cu un zâmbet melancolic, când îşi luaseră rămas-bun: - Cărţile astea vreau să-ţi rămână ţie, ca amintire; vreau să-ţi amintească de mine şi de puţinul timp, atât de frumos, pe care l-am petrecut aici, la conac, toţi trei. Oricum, pentru mine, va fi de neuitat… Steluţa zărise în ochii ei umbra unei lacrimi, chiar dacă femeia se întorsese înspre apusul de toam-

nă, ce încălzea, cu zgârcenie de bătrân, pământul. „Uite, până şi o doamnă frumoasă şi bogată, care ar trebui să cunoască doar fericirea, are tristeţile ei!” îşi spuse cu uimire Steluţa. Şi, dintr-o dată, fetei nu i se mai părură atât de prietenoase dealurile arămii din jur, şi nici crizantemele, aţipite deja, în grădină. Şi nici cerul, pe sub care un vânt străin chema stolurile de cocori departe… Era ca un semn al plecării, în toate răspântiile pământului! Şi acesta nu putea fi un prilej de bucurie, pentru toate sufletele sensibile, care simt cum se spulberă şi ceva din ele, odată cu plecările toamnei. Ea avea un asemenea suflet! Şi i se părea că toate drumurile acestor plecări treceau acum prin el, ca nişte herghelii sălbatice, de vânturi pustiitoare, luându-i, în „copitele” lor, bruma de linişte şi de fericire, destrămându-l, ca pe un înveliş de ceaţă. Coborî treptele conacului, aproape nevăzându-le, şi ieşi pe poartă, fără s-o mai închidă în urma sa. Zgomotul metalic, al ivărului de aramă, i s-ar fi părut că-i retează ultima fâşie de lumină, care-i mai înveşmânta, temătoare, toate simţirile. Nimic nu mai era ca înainte, nici pentru ea, nici pentru frumoasa stăpână a conacului. O rugase pe doamna Ioanid să n-o conducă până la poartă, fiindcă o văzuse, şi pe ea, prea înfiorată de o emoţie tristă. Mergea pe poteca înconjurată de ierburi ofilite, cu capul plecat, ţinând strâns, la piept, cele câteva cărţi, legate în piele şi aurite la colţuri... cărţi alese, de la o fiinţă aleasă. De departe, silueta ei părea cea a unei fetiţe, ce se întoarce de la şcoală, ostenită de multa învăţătură, poate prea grea pentru vârsta ei. Nu se mai îmbrăcase elegant, nu-şi mai pusese flori pe guler, sau la corsaj, cum făcea de obicei, nu-şi mai înălţase cozile groase, „încoronându-şi” capul cu ele. Părul negru şi lung îi flutura în vânt, ca o aripă desprinsă de trupul păsării. Apoi, vântul se înteţi tot mai mult, învârtoşind praful, de pe miriştile pustii, din jur, ridicându-l în aer, împreună cu frunze şi petale uscate. Palele lungi, mişcătoare, învăluitoare, o înconjurară din toate părţile, părând că vor s-o ademenească, să-i vrăjească minţile, s-o cheme cu ele, pe cărările rătăcitoare, ale văzduhului. Doar câţiva grauri zburătăceau din loc în loc, ciugulind seminţe rămase pe câmp. Toamna stăpânea acum deplin locurile şi oamenii… şi aducea umbre pe faţa pământului şi a sufletelor. Când vântul se mai liniştea, un cântec abia auzit, ciudat şi monoton, ca un descântec, ca o litanie, „izvora” domol, din toate şi din nimic; „…un greier 87


8-9

de argint cântă în miezul pământului…” Auzise, oare, asta, într-o poveste? Ori povestea se ţesea chiar în clipa aceea? Povestea sfârşitului de drum… Vântul o înconjură iarăşi, mai aprig, şoptindu-i ceva la ureche, şuierând, bolborosind, înecându-i auzul, într-o chemare de neînţeles, înspre nefiinţă. “Vinooo… vinooo cu noi… să uiţi… să nu mai ştii ce e tristeţea…” Şi Steluţei i se părea că vântul acela, de toamnă, cu miezul pustiu, e chiar tristeţea însăşi. “Aşa o fi, cum spune vântul: să scap de tristeţe, intrând în tristeţe…” Acela a fost ultimul drum pe care l-a făcut Steluţa, de la Şişeşti, la Ilovăţ; pentru că, de fapt, ajunsese la un capăt de drum, la un capăt de vară şi de bucurie. De aici încolo, începea altceva, alt anotimp şi altă cărare a vieţii sale şi altă poveste. Peste doar câteva zile, Steluţa plecă la Turnu Severin, pentru că începeau cursurile şi trebuia să-şi găsească o gazdă, la care să stea. Era foarte greu, pe timpul acela, să mergi dintr-o localitate în alta, mai ales când distanţa dintre ele era destul de mare, iar banii tăi, cam puţini (încât ţi-i numărai mai cu grijă, decât zilele din calendar). Toate astea o făcură să uite, oarecum, de plecările, de despărţirile şi tristeţile din viaţa sa… Dar abia vara următoare, a anului 1945, a fost ultimul lor timp petrecut alături, în zile de lumină, ce nu aveau să se mai întoarcă vreodată! Viitorul avea să le întunece vieţile, mai tare chiar decât o făcuseră refugiile şi războiul! Însă, în clipele acelea, de viaţă firească şi frumoasă (atât cât se putea pentru nişte refugiaţi), nimeni nu bănuia cât de multă şi grea suferinţă îi mai aştepta. ...După moartea lui Teofan, familia Lavric, atât cât rămăsese din ea, împuţinată şi neîmpăcată, a plecat în Moldova, la rudele de acolo. Gheorghie şi Olimpiada s-au aşezat la casa din Rădăuţi, cumpărată din banii strânşi cu atâta trudă, iar fetele şi-au găsit câte un serviciu. Boierului Drugă şi ceilorlalţi boieri li s-au luat proprietăţile, li s-au naţionalizat conacele, care au fost transformate în sedii de “cooperative”, de consilii, în şcoli, în dispensare, ori în cine mai ştie ce instituţii. Mama nu a mai continuat studiile şi, atunci când Vladimir, tatăl meu, a venit s-o ceară în căsătorie, a acceptat să plece cu el, în Oltenia, la Padeş, unde era casa bunicilor mei, din neamul Spineanu. Acolo m-am născut şi eu, într-o dimineaţă de iarnă, cu soarele aburit de ger, ieşind din cornul „Capricornului” înalt. În jurul casei, zăpada crescuse ca un mal de flori albe şi cărări nu mai erau, decât înspre cer… şi, de acolo, a coborât lumina, care mi-a dat rostul…! Steluţa avea o nouă familie acum - o familie în care venise cu toate amintirile ei dragi, despre Teofan, cu

toate speranţele ei, de fată cu multe „daruri” de la Dumnezeu, dornică să se împlinească prin ceva frumos, prin iubire... Şi s-a împlinit doar prin noi, copiii… Dar niciodată nu l-a uitat, nu l-a „părăsit” în gânduri, pe alesul şi bunul Teofan! Şi nici el cred că n-a părăsito pe sora sa, atât de dragă! Mama mea a rămas să-şi trăiască durerea, mult timp după ce fratele său plecase în altă lume; a rămas să trăiască, ducând mereu, cu ea, povara acelei dureri crâncene. Parcă niciodată, de atunci înainte, mama mea nu s-a mai despărţit de această povară. Şi eu ştiu lucrul ăsta, pentru că am văzut, cu ochii minţii mele de copil, umbra acelei dureri, şi am înţeleso, încât aş fi putut s-o desenez şi s-o povestesc: era ca o trenă de frunze veştede, târându-se după sufletul ei, neîmpăcat. Cred că, dintotdeauna, am vrut să scriu despre această tristeţe a mamei mele, despre “prinţul” Teofan, unchiul meu, despre chipul lui frumos, aşternut pe o hârtie oarecare, neînsemnată pentru alţii, nepreţuită pentru mine; am vrut să scriu despre eternitatea destinului său efemer, despre ce ar fi putut să fie, dar nu a fost, despre ce a însemnat harul lui, pentru noi, cei rămaşi să-i veghem odihna din urmă (şi, poate, pentru cei ce vor veni după noi, în alte vremuri, şi în alte vieţi). O fotografie este, de multe ori, puntea care leagă generaţii întregi, destine, suflete, amintiri şi iubiri… Eu nu am amintiri despre unchiul Teofan, dar am amintiri despre mama, despre amintirile mamei mele, despre gândurile şi trăirile ei, despre sufletul ei, pe care l-am văzut păşind peste treptele timpului, trecând printre umbre şi lumini, lăsându-şi urmele în destinele şi-n sufletele noastre, ale copiilor. Asta înseamnă că unchiul Teofan a trăit şi pentru mine puţin, că mi-a dăruit o fărâmă din viaţa sa… din scurta sa viaţă, precum parfumul ascuns, al florilor târzii, de toamnă, muşcate de ger. De atâta vreme vreau să scriu despre toate acestea, încât abia acum, când scriu cu adevărat, înţeleg că mi-a fost, de fapt, teamă să tulbur lumea amintirilor sfinte… Mi-a fost teamă să pătrund în lumea acelor amintiri, lumini şi umbre ale trecutului ne-trecut, ca atunci când ţi-e teamă să destrami o vrajă, o pânză nevăzută, de păianjen, ce acopere o altă lume. E o lume care nu-ţi aparţine, dar pe care o simţi, totuşi, ca fiind şi a ta, prin tot ce a însemnat odinioară, prin tot ce înseamnă, şi acum, pentru tine. Fiindcă ceva din acele destine, duse demult, a trecut 88


8-9

şi în destinul tău; nimic nu trece spre veşnicie, fără să lase ceva în urmă! Un crâmpei de gând, o fărâmă de iubire, un strop de minune, de har - atât e destul ca să te simţi legat de trecut, de timpul altcuiva, de drumurile şi visele sale. Şi atunci ştii că trebuie să faci, şi tu, ceva, pentru cel plecat, să deschizi o poartă nevăzută, prin care el să ne poată privi, să ne poată vorbi, să ne poată iubi mai departe, de acolo, de unde este… Unchiul Teofan a trăit, parcă mereu, prin amintirile mamei, prin ochii şi prin poveştile ei. De multe ori, când o priveam pe mama, zăream parcă umbra lui, alături, veghind precum un înger păzitor, pe care-l pot vedea doar copiii. Acum, când încerc să ţes o lume trecută, un timp ce a fost, când îmi imaginez fapte şi vorbe şi chipuri, când adun amintiri, când încerc să ţes, să încheg o lume, din toate poveştile pe care le-am ascultat de atâtea ori, mi se pare că trăiesc un destin care nu este al meu, dar pe care trebuie săl simt, ca să-l pot “scrie” şi rescrie. Pentru mama, viaţa a fost împărţită în două: cea dinainte de moartea lui Teofan, şi cea de după moartea lui. La mijlocul celor două jumătăţi, a rămas o prăpastie, a rămas un gol, un hău de netrecut. Din întunericul acestui hău, s-a înălţat, ca un abur de lumină caldă, sufletul lui ales, care a vegheat-o mereu, a ocrotit-o, în multele încercări ce au urmat. Atâtea poveşti ar trebui spuse, atâtea tăceri ar trebui vorbite, încât nu ne-ar mai rămâne timp pentru durere… Iar amintirile ar trăi odată cu noi, căci viaţa lor s-ar contopi cu viaţa noastră. Doar aşa ne-am putea câştiga dreptul la eternitate, la eternitatea sufletului. În fiecare zi a sfântului Ştefan, în casa noastră se vor aprinde două lumânări: una pentru Sfântul ucis cu pietre, şi una pentru tine, unchiule Teofan, ce ai fost ucis de minciună şi ignoranţă. Şi amintirile mamei se vor aşterne frumos şi cald, pe hârtia atât de îngăduitoare, prin gândul şi sufletul meu, prin cuvintele mele, să fie spre citirea celor de acum şi de mai târziu; să fie spre înţelegerea unor timpuri, trecute prea uşor în uitare, şi a unor destine înalte, ce şi-au trăit calvarul, de multe ori, cu zâmbetul iertării pe buze. Unchiul Teofan a murit poate zâmbind, poate iertându-şi duşmanii, călăii, poate ştiind că iubirea sa va învinge ura lor, ştiind că ei, mişeii ascunşi, mişeii fără nume, vor fi îngropaţi, mai târziu, în uitare, iar el se va înălţa spre lumină, spre Dumnezeu şi spre iubirea noastră, spre eternitate. Acesta este preţul unei vieţi demne, semeţe, chiar dacă a fost mult prea scurtă… nedrept de scurtă! Printr-un dar divin, viaţa lui a dăinuit mai departe, în amintirile şi vorbele mamei, într-o făclie aprinsă de ziua Sfântului Ştefan şi în cuvintele mele, de acum.

Şi chiar dacă hârtia se va destrăma, se va pierde, în veacurile ce au să vină, urma cuvintelor va rămâne mereu, în conştiinţa oamenilor şi-n suflete, pentru că urma cuvintelor nu poate fi ştearsă vreodată. Ea rămâne ca o entitate spirituală, aparte de toţi şi de toate, ca o lume de lângă lume. În ea ne ducem, ne ascundem mereu, când vrem să ne odihnim iubirile trudite de tot răul, de toate furtunile, din lumea aceasta. Nu sunt foarte multe şi nici nu sunt, poate, depline, amintirile despre unchiul Teofan, aşa cum le-am auzit eu de la mama; dar din ele, din crâmpeiele astea de amintiri, eu am încercat să-l cunosc, să-l văd, să-l ştiu şi să-l reîntrupez, în cuvinte. Am vrut mereu să scriu despre el, despre viaţa şi despre moartea lui, despre cum au trăit doi oameni, un frate şi o soră, într-un timp al binecuvântării şi-ntr-un timp al calvarului. Şi, chiar dacă nu s-a născut o poveste de viaţă, în adevăratul sens al cuvântului, eu am vrut să reînvii aici un destin de timp, un destin de om, un destin de iubire şi de conştiinţă înaltă, într-o lume careşi uită, prea ades, rostul său, pe acest pământ: acela de a-şi alege oamenii cei mai buni, pentru a le face altare, pentru a-i face sfinţi şi a învăţa, de la ei, cum trebuie să trăiască şi să iubească, înalt şi curat. Dacă viaţa oricui e un dar fără preţ, dacă drumul fiecăruia e o punte către Dumnezeu, peste vâltorile păcatelor şi iertărilor, nimeni nu trebuie să uite că, sub fiecare pas al său, poate fi un grăunte de suflet, gata să încolţească. Păşiţi, aşadar, cu sfială, ca şi când aţi păşi cu aripile, să nu ucideţi sufletul cuiva; numai atunci, dragostea va creşte în jurul vostru, mereu! Pe el, cel ales, îl vom căuta mereu, într-un cer de iubire, printre aripile de ceaţă, aşternute peste pământ, în fiecare început de primăvară… Eu ştiu că, acum, el este un înger... Şi mai ştiu că îngerilor le înmuguresc aripile, primăvara! Şi, din ele, din aripile îngerilor, cresc flori, multe flori albe… Iar florile albe sunt sufletul de lumină, al pământului! În care colţ de primăvară, te vom găsi, unchiule Teofan?! …Şi te voi plânge, cu plânsul de cer,/ Şi te voi plânge, cântând, înspre seară…/ Şi te voi plânge cu toată lumina,/ Când, înspre zorii de zi,/ Va fi, din nou, primăvară! …Plecând din nemurirea lui Hristos, mereu,/ N-am învăţat nimic, din nemurire! („Zile martire”, din vol. de versuri “Variaţiuni pe tema plângerii”) (Versurile inserate sunt din volumele de poezie ale autoarei – ”Variaţiuni pe tema plângerii”, ”Graffiti”, ”Învăţarea iubirii”, ”Flacăra frigului”, ”Strigătul din tăcere”, ”Eternitatea dorului”, ).

89


8-9

Ioan Godja - RTV „Unirea” -

Absolventă a Facultăţii de Filologie, la Universitatea de Vest din Timişoara, ea şi-a împlinit, nu numai destinul de profesor, dar şi pe acela de scriitor, publicând, până în prezent, 46 de cărţi şi devenind membră a Uniunii Scriitorilor din România, în anul 2000. În aceeaşi perioadă de timp, a înfiinţat Fundaţia Culturală, Creştină şi Umanitară “Vladimir N. Spineanu” (în memoria tatălui său, Vladimir Spineanu, un apreciat profesor de limba română) şi două edituri – Editura ”Alter Ego” şi Editura “Germinal” (aceasta din urmă funcţionând în cadrul mai sus amintitei Fundaţii Culturale). Cărţile publicate sunt din toate genurile literare (liric, epic, dramatic, memorialistic, eseistic, dar şi critică literară). La toate cărţile publicate şi-a realizat grafica, desenele şi copertele. Ca redactor literar, a contribuit la infiinţarea revistei ”Cultură şi Credinţă”, a Consiliului Judeţean de Cultură din Drobeta Turnu Severin, şi ”Didahia”, revista Episcopiei Severinului şi Strehaiei, ca şi la realizarea revistei ”Răstimp”, a Centrului de Tradiţie şi Folclor, Mehedinţi. Ca pictor, a avut mai multe expoziţii de grup şi personale, în Bucureşti (două la Palatul Parlamentului, două la Biblioteca Metropolitană, una la Muzeul Naţional ”Dimitrie Gusti”), dar şi în alte oraşe din România. A lucrat în presă, a colaborat cu reviste literare, cu posturi de Radio şi TV. A rămas mereu o adevărată prietenă a copiilor, organizând ori doar participând, prin Fundaţia sa, la foarte multe acţiuni, din diverse şcoli, în întreaga ţara. Astfel, în colaborare cu Inspectoratul Şcolar şi cu avizul Ministerului Învăţământului, a iniţiat un concurs literar, interşcolar, la nivel naţional, care s-a bucurat de foarte mult succes şi de o amplă participare. Prin Editura “Germinal”, a publicat creaţiile unor elevi talentaţi în culegeri literare, făcând şi partea de grafică a acestora. A realizat o diplomă a Fundaţiei pentru elevii cu merite deosebite la învăţătură, donând şi numeroase cărţi din ale sale, cu ocazia serbărilor de premiere ori a Zilei Copilului (inclusiv copiilor români din Viena şi din Majdanpek), dar şi pentru a îmbogăţi fondul de carte al unor biblioteci. În spirit umanitar, a făcut donaţii, tot din cărţile proprii, pentru copiii bolnavi din spitale (la Secţia de oncologie infantilă a Spitalului ”Marie Curie” din Bucureşti şi la Secţia de Pediatrie a Spitalului Ju-

Doina Iovănel Spineanu Am cunoscut-o pe Doina Iovănel Spineanu acum caţiva ani, la un eveniment cultural desfăşurat în Viena, unde participam ca invitaţi. Atunci am aflat că este profesoară de limba română, scriitoare, editoare, redactor literar, pictoriţă şi preşedinta fondatoare a unei Fundaţii Culturale, Creştine şi Umanitare, implicându-se în nenumărate acţiuni din această sferă de interes. Din acel moment, a început colaborarea noastră, care, pe măsura trecerii timpului, a devenit tot mai importantă şi mai valoroasă. Cum era şi normal, ulterior acelei date, am aflat mai multe lucruri despre Doina Iovănel Spineanu, despre activitatea şi opera ei, mai ales când a devenit membră în Cercul Cultural Româno-Austriac şi RadioTV Unirea. 90


8-9

deţean din Dr. Tr. Severin). În anul 2012, a fost contactată, prin Internet, de către cunoscuta şi apreciata scriitoare şi ziaristă Michell Sponden, din America, pentru un interviu, publicat în “Journal of Humanitarian Affairs News” - link-ul respectiv fiind: http:// www.recoveringself.com/tag/doina-iovanel-spineanu În anul 2015, Doina Iovănel Spineanu a fost desemnată, de către domnul Filipe Larsen, personalitate culturală din Portugalia, să-l reprezinte, ca directoare a Festivalului ”6 Continente”, în România (Festivalul, cu tradiţie veche pe plan mondial, se desfăşoară în peste 30 de ţări şi mai mult de 100 de oraşe importante, ale mapamondului): http://ofestival.blogspot. ro/2015/09/doina-iovanel-spineanu-artista.html În 2017, a făcut parte din juriul Concursului de Jurnalism ”Tinere talente”, cu tema ”Românii din comunităţile istorice”, organizat de către Instituţia Media „Jurnalromanesc.ro”, cu sprijinul Ministerului Românilor de Pretutindeni. Cel mai recent roman scris de Doina Iovănel Spineanu, având titlul „Teofan”, este un roman în două volume, cuprinzând aproape 700 de pagini, bazat pe o tragică istorie a familiei sale, din parte maternă, inclusă însă în marea tragedie naţională a poporului român – cele două refugii, din Basarabia şi Bucovina –, cauzate de pierderea nedreaptă, a acestor teritorii româneşti. Prefaţa acestui roman este scrisă de maestrul Dan Puric, cel care a organizat şi lansarea respectivei cărţi, la sala sa de teatru din Bucureşti. Acesta a fost un moment de profundă emoţie şi de nesfârşită recunoştinţă pentru Doina Iovănel Spineanu, alături de alte două momente cruciale din viaţa sa de scriitor: primirea unei scrisori de felicitare şi binecuvântare de la Vatican, din partea Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea, pentru cartea de debut, ”Variaţiuni pe tema plângerii”, şi primirea unei scrisori de felicitare şi mulţumire din partea Regelui Mihai I al României, pentru cartea ”Monografie sentimentală”. Voi încheia această prezentare a Doinei Iovănel Spineanu cu un foarte scurt fragment, din prefaţa scrisă de maestrul Dan Puric, la romanul „Teofan”: ”… văzută din afară, Doina merge deasupra noastră cu o tulburătoare seninătate, ce umileşte curajul, pe un fir subţire, ca o coardă-ntinsă deasupra unei prăpastii, de unde oamenii curaţi sufleteşte o vor privi cu dragoste şi admiraţie, ca pe un îndemn la demnitate, iar cei ticăloşiţi, cu frică şi ură, ca pe un pericol ce le tulbură ereditatea răului.” Alte informaţii despre Doina Iovănel Spineanu le vei putea găsi pe Internet – Google şi Youtube. 28.02.2018

Dan Puric

Doina Iovănel Spineanu Prefaţă la volumul „Teofan” „Teofan” nu este o carte, ci o chemare ascunsă, tainică, în care lacrima înăbuşită se transformă în cuvânt, iar cuvântul, la rândul lui, nemaiputând duce atâta durere, dar şi iubire străpunsă de dor, se transformă în suspin sau, câteodată, într-un vers ce ascunde-n el un bocet zguduitor, ce adună, ca-ntr-o apă curată, ţâşnită de sub pământ, toată suferinţa încă neascultată a acestui neam. Căci Teofan nu este numai numele ce-l purta destinul unui om frumos şi profund nevinovat, ci însuşi simbolul unei întregi „generaţiiscut” ce s-a sacrificat pe sine, ca răul să nu poată pătrunde în această ţară. Este strigătul de durere, neauzit încă, a tot ceea ce am avut mai bun şi mai curat în acest neam şi care trebuia ucis mişeleşte, ca şi cum cei care au făcut-o intuiau că în el, ca şi în mulţi alţii ca el, stătea neclintită veşnicia luminoasă a acestui popor. Şi, de aceea, orice încercare de a situa stilistic scrisul Doinei-Iovănel Spineanu devine o eluare şi, de ce nu, în ultimă instanţă, o impietate. Vulnerabilitatea unei tristeţi imposibil de vindecat nu poate să se ofere fără un risc cumplit scalpelului critic. Rănile acestea, veşnic deschise, nici timpul nu le mai vindecă şi, de aceea, nu-i mai rămâne 91


8-9

decât să-ngenuncheze discret în faţa lor. Cuvintele răsărite pe hârtie nu au contur literar, ci cad pe foaia albă ca nişte lacrimi de neşters. Iar Doina abia îşi ţine condeiul drept printre lacrimile sufleteşti ce o înconjoară. Îl ţine cu acea demnitate venită din adâncurile ei strămoşeşti, unde tăria ţăranului român se-ntretaie cu demnitatea boierului ce şi-a iubit glia, precum şi cu privirea lucidă, cinstită şi limpede a nobilului bavarez, ce îi străbate neamul. Prin ea, nu vorbeşte scriitoarea, ci durerea unei ţări întregi, ce şi-a găsit omul care s-o spună. Căci familia curată, cinstită, harnică, a Doinei Iovănel Spineanu, este o Românie, o bucată de pâine ruptă din pâinea mare care a fost această ţară. Scrisul ţâşneşte dintr-un prea-plin sufletesc ce nu mai putea fi ţinut în baierele unei simple inimi de om. Prea puternică este pânza durerii ce-nfăşoară fiecare cuvânt ca-ntr-un cocon, din care răsar fluturii adevărului, ce zboară înnebuniţi de singurătate, aşteptând parcă să fie ucişi pe rând, oare pentru a câta oară, de laşitatea şi ignoranţa noastră. Şi, de aceea, aceste două cărţi nu sunt memoriile scrise, ale unui om, menite să cadă într-un trecut ireversibil, ci sunt chiar strigătul memoriei însăşi, ce-ncearcă să trezească la viaţă prezentul ucis de uitare. Doina-Iovănel Spineanu nu scrie pentru a face literatură, ci pentru a aşeza un mare adevăr la locul lui. Iar pentru asta porneşte la drum singură, aruncându-şi cât colo centura de siguranţă, păşind desculţă, ca pe un drum larg de ţară, unde fiecare pas lasă o urmă-n pământ, dezlipindu-se din el ca dintr-un sărut. Dar, văzută din afară, Doina merge deasupra noastră cu o tulburătoare seninătate, ce umileşte curajul, pe un fir subţire, ca o coardă-ntinsă deasupra unei prăpăstii, de unde oamenii curaţi sufleteşte o vor privi cu

dragoste şi admiraţie, ca pe un îndemn la demnitate, iar cei ticăloşiţi, cu frică şi ură, ca pe un pericol ce le tulbură ereditatea răului. Are această femeie ceva din tenacitatea Vitoriei Lipan, ce-şi căuta soţul ucis, pe care-l iubise atât de mult, dar şi pe făptaşul ce-l avea pe conştiinţă. Căci aşa cum ţăranca tenace porneşte la un drum imposibil pentru omul speriat de lume, tot aşa şi Doina o ia înapoi în istorie, dând la o parte din calea, ei cu fiecare pas, brusturii minciunii, ce au crescut obraznic pe această ţară. Şi mai are ceva! Acea neclintire a iubirii absolute, pe care numai mironosiţele, în drumul lor spre Sfântul Mormânt, au avut-o! Căci şi mormântul necunoscut al lui Teofan este, şi el, un mormânt sfânt, unde a fost îngropată neştiută de nimeni, fără de rugă şi fără de lumânare, tinereţea cinstită şi curată, a acestui neam, jertfa lui tăcută şi credinţa lui nestrămutată. Înarmată cu o simplă lumânare sufletească, Doina Iovănel Spineanu o ia pe cont propriu prin ceaţa lumii, ce ne-nconjoară, şi prin bezna celei ce tocmai ne-a ucis, nu ca să afle adevărul pe care-l ştie, ci ca să-l mărturisească la fiecare pas. Şi care este acest adevăr? Că neamul acesta are sufletul făcut dintr-o ţesătură atât de curată, de parcă nicio mizerie a istoriei n-a reuşit să-l întineze. Aşa credea şi Eminescu! Şi nu e de mirare, căci Doina vine din ţara sufletească a acestei mari şi tragice conştiinţe, căreia noi îi datorăm demnitatea de a fi români. Iar Doina a mai scris, şi ea, încă o carte despre această sublimă demnitate!

92


8-9

George Ioniţă ... se scurge zăpada ca o lacrimă peste întâiul fir de iarbă răsărit şi cerul se deschide raiul să coboare în înfloritul măr în neasemuita floare punându-mi in suflet atâta mirare atâta fior iar eu am uitat să-mi număr anii când din înalturi se-aud venind obosiţi cocorii... e primăvară... e primăvară...

... ai luat cu tine doar amintirile câte au mai rămas lăsând aici scăunelul cu trei picioare nu îţi va mai fi de folos şi oricum el trebuia să rămână aici apoi ai încuiat încet uşa trăgând parcă de timp o dată... de două ori... şi ai pus cheia cu grijă sub preşul ţesut din cârpe colorate ai inspirat adânc din aerul acesta de toamnă târzie şi m-ai întrebat „acum, încotro mergem fiule?”

... (tatălui meu) mă întreb uneori unde este lumina din privirea ta de ce ea se opreşte în gol sau poate dincolo de el de ce amintirile tale au devenit de nepătruns iar lumea ta nu mai este şi a mea de ce mă întrebi de prea multe ori „pe fiul meu l-ai mai văzut?”...

... de aici totul se vede printre zăbrele cerul iarba valul... de aici totul se simte printre zăbrele golul speranţa coşmarul... de aici nu poţi evada decât într-o lume în care nimeni timpul nu mai măsoară căci totul e cerul şi noaptea şi golul...

... se-adună anii împovăraţi de zări pe frunzele-arămii lumina cade cenuşie în cerul răscolit de nori şi atât de-aproape copacii parcă şi-au înfipt ca nişte rădăcini vârfurile lor mă simt străin şi fără rost şi-acea oglindă caut cu chipul care-a fost...

... toamnă atârnând în această frunză arămie bătută de vânt şi nori alergând peste zări de plumb în a timpului clipă târzie cât mai eşti tu vie până când?...

nisipul în clepsidră grăbit se scurge tot mai anost iar clipa ce se naşte e deja târzie... 93


8-9

Augustin Mureşan

O reprezentare heraldică deosebită: Stema Arhiepiscopiei Aradului metal cu iniţialele majuscule: AA - Arhiepiscopia Aradului, - redate prin litere negre, adosate. În dreapta şi stânga edificiului religios este redată câte o ghirlandă identică formată din două spice de grâu de aur, un strugure de viţă-de-vie cu boabe roşii din a cărui codiţă ies cârcei şi două frunze de culoare verde; în partea inferioară sunt redate două brâuri11 albastre, undate, simbolizînd râurile (Crişul Alb şi Mureşul) care străbat teritoriul pe care se întinde jurisdicţia Arhiepiscopiei Aradului. De pe flancurile dextru-senestru12 ale scutului atârnă un sirag de mătănii negre, ce se termină în partea inferioară cu o cruce de aceeaşi culoare. Scutul aşezat peste însemnele Episcopatului, crucea şi cârja arhierească de aur -, încrucişate, şi timbrat de o mitră de culoare roşu-închis13 pe care se disting în medalioane icoana Mântuitorului Iisus şi a Maicii Domnului este susţinut de doi lei care stau fiecare pe un ornament în formă de arabescuri. Două omofoare albastre dotate cu trei cruci de aur ies de sub scut de o parte şi de alta a mitrei sub formă ondulată redate stilizate de o parte şi de alta a acestuia. Semnificaţia: Construcţia religioasă reprezintă Catedrala „Sfânta Treime” din municipiul Arad. Monograma Mântuitorului Iisus Hristos evocă dezvoltarea creştinismului pe aceste meleaguri străbune. Spicele şi strugurii semnifică bogăţia zonei peste care se întinde teritoriul acestei eparhii, recunoscut pentru cultura cerealelor şi viţei-de-vie. Cei doi lei ce susţin scutul sunt preluaţi din armele Principatului Transilvaniei. Compoziţia heraldică asigură concordanţa elementelor acesteia cu caracterul religios şi tradiţia istorică a instituţiei, respectând heraldica bisericească, legile ştiinţei şi artei heraldicii.

Între stemele instituţiilor religioase aprobate după anul 1989 de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române se află şi stema Arhiepiscopiei Aradului1, proiectul2 acesteia fiind elaborat la Arad. Această lucrare pregătitoare a instituirii stemei eparhiale înfăţişează elemente caracteristice heraldicii bisericeşti ortodoxe, majoritatea cu o semnificaţie istorică locală. Stema Arhiepiscopiei este un însemn heraldic ecleziastic nou, alături de altele instituite de Biserica Ortodoxă Română pentru diferitele instituţii bisericeşti. Prezentăm mai jos, acest important însemn heraldic ecleziastic aprobat3, care are următoarea înfăţişare: În scut4 cu marginea inferioară ascuţită, pe fond albastru5, o construcţie religioasă monumentală de argint6, privită din faţă, cu trei turle cu cupole terminate fiecare cu câte o cruce de aur7 (reprezentând Catedrala Eparhială din Arad8 pe care broşează9, în centru, reprezentarea icoanei hramului: „Sfânta Treime”, mozaic); în colţul din dreapta sus se află un medalion de aur cu monograma lui Iisus Hristos10 cu litere negre, iar în stânga sus, un medalion de acelaşi

Note: 1 Episcopia Aradului înfiinţată în anul 1706 (vezi Pr. dr. Pavel Vesa, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură.

94


8-9

Mentalităţi (1706-1918), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006, p. 50-62) a fost ridicată în 2009 la rangul de Arhiepiscopie. Jurisdicţia Arhiepiscopiei se întinde din acel an numai asupra judeţului Arad. Eparhiile vecine din afara frontierelor ţării - Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria şi Episcopia Dacia Felix a Vârşeţului (Serbia şi Muntenegru) sunt afiliate Arhiepiscopiei Aradului. 2 În şedinţa sa de lucru din 7 iulie 2010, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a luat în examinare şi Adresa Arhiepiscopiei Aradului, nr. 150-C/2010, conţinând solicitarea acesteia de a se aproba proiectul de stemă a eparhiei. 3 În conformitate cu prevederile art. 196 din Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Sinod a aprobat proiectul de stemă a Arhiepiscopiei Aradului şi a îndrumat Centrul Eparhial la punerea de acord a sigiliilor eparhiei, la Centrul Eparhial, protopopiate, parohii şi mănăstiri cu elemente de conţinut şi dimensiunile stabilite de către Sfântul Sinod. Hotărârea sinodală a fost transmisă Sfintei Arhiepiscopii a Aradului prin actul Cancelariei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, nr. 858/2010. 4 Scut heraldic = partea centrală a unei steme, simbolizând arma de apărare a cavalerilor medievali, pe care aceştia îşi reprezentau blazonul. Scutul are forme variate după epocă şi aria geografică în care a apărut. După formă poate fi triunghiular, rotunjit, dreptunghiular, rococo (cu marginile neregulate) etc., vezi Dicţionar al al ştiinţelor speciale ale istoriei, Arhivistică, cronologie, diplomatică, genealogie, heraldică, paleografie, sigilografie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 211. 5 Albastru = azur, culoare utilizată în heraldică la alcătuirea stemelor, reprezentată, convenţional, prin linii orizontale plasate la egală distanţă. Semnifică speranţă, sinceritate, seninătate, credinţă, vezi Ibidem, p. 19. 6 Argint (alb) = metal utilizat în alcătuirea stemelor, reprezentat convenţional prin câmp alb, respectiv suprafaţă liberă. Simbolizează puritate, nevinovăţie, sinceritate, vezi Ibidem, p. 31. 7 Aur (galben) = metal utilizat în alcătuirea stemelor. Simbolizează putere, suveranitate, fertilitate, dreptate, cumpătare, slavă, vezi Ibidem, p. 49. 8 Piatra de temelie a catedralei arădene a fost aşezată în anul 1991 de către dr. Timotei Seviciu, episcopul Aradului. 9 Broşare = termen folosit în heraldică care indică poziţia de suprapunee a unor piese heraldice sau mobile, vezi Ibidem, p. 56. 10 Monograma lui Iisus Hristos este cunoscută şi ca semnul XP (se pronunţă hi-ro) reprezentând un simbol creştin timpuriu, constând din cele două litere greceşti ale numelui Hristos. În greacă X este H, iar P este R. În vremea începutului creştinismului prin folosirea acestor litere, persoana în cauză îşi afirma identitatea de creştin. După tradiţie, acest simbol ar fi fost visat de Constantin cel Mare înaintea luptei cu Maxen-

ţiu, de la Pons Milvius, fiind denumit de aceea şi Crucea Constantină. 11 Brâu = piesă onorabilă a scutului, reprezentând o fâşie care desparte pe orizontal câmpul acestuia. După modul de realizare, brâul poate fi drept sau orizontal. Sinonim, fascie, faşă, vezi Ibidem, p. 56. 12 Dextra - senestra = termen prin care se indică poziţia unei mobile în scut, la dreapta, sau la stânga. În heraldică, noţiunea de dreapta şi stânga se referă la scut şi nu la privitor (deci invers decât în accepţiunea obişnuită), sinonim, dreapta-stânga, ibidem, p. 10 şi p. 212. 13 Roşu = în heraldică este simbolul măririi, puterii, bravurii, îndrăznelii, generozităţii şi al dragostei, vezi Marcel Sturdza-Săuceşti, Heraldica, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 40 şi Maria Dogaru, Din heraldica României, Edit. Jif, Bucureşti, 1994, p. 30.

Pictură de: Doina Iovănel Spineanu 95


8-9

Ana Ardeleanu Gesturile care strică armonia Deosebirea între cei ce vânează idealul Cu săgeţi otrăvite Şi cei ce potrivesc piesele pe tabla conştiinţei E pasul făcut peste ere Felul cum privesc fluturele Ce-şi tremură aripile Pe floarea de iris Unii îl vânează Iar alţii îl poartă pe frac Ca pe un blazon Străbătând aceeaşi înserare Adiaţi de acelaşi vânt Ce a aşternut cenuşa păcatului Peste Sodoma şi Gomora Adevărul e precum parfumul Îl ia cine poate Din dreptul florii Pe haina fiinţei Unii îl smulg petală cu petală Stricând rotundul perfecţiunea Atitudinea vinovată Rămâne cu scalpul în mână

Desculţe şi dezbrăcate Rănindu-şi tălpile De unde îşi ia sufletul belşugul legendei Spectacolele istoriei Sângele prelins pe săbiile încrucişate Care cândva au purtat pe mâner ca simbol Ramura de măslin

Dintre faptele aflate Dincolo de spaţiul tău de respirare Puţine aşează ceaunul pe focul încins Pentru a răspunde iluziei de foame Nevoi de vânătoare Restul alungă bâzâitul de viespe Al celor care trag cu săgeata În lucrul etern

Poţi adula sau poţi răni porumbelul Blândeţea lui rămâne aceeaşi Vorba rămâne aceeaşi în gura înţeleptului La fiecare îndoială a ta Doar albul mai alb se înfierbântă Pe imaginea sfântă Cu cât mai aproape de sufletul tău Se întâmplă

Am smuls din perete tabloul Ce nu a cunosut iubirea Doar a imitat a mimat gesturile cu simţire de floare Era ora de vârf a marilor trăiri Care nu-şi găseau locul potrivit pentru procreere Toate fiinţele cereau drept la existenţă Doreau să-şi pună papioane să intre în saloane Să fie primite pe covorul roşu Dar nimeni nu se întreba De unde atâta cerneală Atâta sânge nobil prelins din cuvânt De unde atâta sacrificiu şi în baza cărui ideal Când lucrurile bune parcurg saharele

Răspunsurile venite pe ape Lumânarea pare să se termine Şi nu e nimeni să o schimbe Să-i însoţească jertfa Toţi cei blocaţi în imaginaţia mea Se tem să intre în acţiune Pentru a nu pune în primejdie memoria Secolele de existenţă în care s-a exersat 96


8-9

A dăruit şi a primit A urmărit întâlnirile şi despărţirile Comploturile puse la cale decapitările Naşterea imperatorilor Toate iluziile şi deziluziile Care şi-au făcut cuib de barză Pe acoperişul lumii

Unde peştii îşi depun icrele apoi mor Cântecele pescarilor te inspiră Carnea dulce a iluziilor Te hrăneşte în fiecare zi Fără de saţiu şi fără odihnă este inima mea Multe toamne şi balade poposesc în ea Pentru o cană cu vin

Răspunsurile venite pe ape Au coarne de cerbi trup de sirenă Ochi de vultur În timp ce disperarea se calcă în picioare pe mal Nu-i alt semn care să cultive spiritul Pe un sol mai bun Din care numai îngeri să crească

Vai vai străine Cum îmi ocupi camerele inimii Bagajele şi mandolina poartă iniţiale focului sacru Nu ştiu încotro să privesc Pentru a le feri de impostori Ca nişte insecte aşezaţi pe dulcele florii

Hopa sus viaţă Te simţi în lanul vieţii un bob singutatic Oare cine ar putea fi morarul care să te păzească Pentru ca nimeni să nu te fure la cântar Măsurătoarea să-ţi fie dreaptă Mâna care dăruieşte să fie generoasă

Strigătul ce-l auzi atât de aproape E al mesagerului Care-ţi aduce un dar (cu valoare sentimentală) Primul păcat al omului pe pământ Numele neamului Ce l-a cântat cel dintâi În cântece de dragoste

Strigi şi strigătul se preface în săgeată Ţinta se preface în pasăre Pasărea într-un pol îndepărtat Însoţitoarele de bord în picături de ploaie Cine să şteargă bordul cu o năframă de stele

Plouă Inima mea stă în casă şi tricotează După ce a măturat a făcut un ceai englezesc S-a rugat în bula aceea albastră Care apoi a şi pocnit de saţietate Împrăştiind în jur câteva steluţe După ce a strălucit suficient pentru sine

Cel ce dă exemplul poate fi eminenţa căutată sau nu Acul indicator cade fără vlagă Urmăritorii aproape urăsc gestul Îi fac respiraţie gură la gură Pentru a trasmite gena unei speranţe Aprinzând o scânteie de intenţie masculină În sufletul neîmpăcat Pe stâncă o urmă de vânător Iar după stâncă un un cerc sub formă de soare Care te poate apune Fără a-ţi mai calcula ultima rază

Plouă şi gândul urcă în pat Pentru a îmbrăţişa un alt gând Copiii lor vor ieşi pe uşa principală victorioşi Imposibil de ghicit care dintre ei Le va duce neamul şi numele în viitor Pentru recunoaşterea secretă a genei Care şi acum are dubii Despre felul de a gândi A celor ce au lăsat bileţelul de dragoste În bolul mâinii Plouă popular în cartiere mărginaşe Plouă de lux peste vilele celor ce au impresia Că nu vor muri niciodată Plouă deşănţat plouă elegant Plouă în rate lunare Printre impulsurile solare Plouă în lire şi yeni

Cu pasărea amintirii pe umăr Mă simt ca o peşteră Unde generaţii de sentimente Precum liliecii Se adăpostesc Lăsând pe umezi pereţi Semnele unor poeme nemuritoare E greu să-ţi înalţi casă Deasupra unui fluviu 97


8-9

Plouă-n poieni Plouă la nord şi la sud Însuşi Dumnezeu e în sufletul meu ud Iar îngerul nud Încât nu ai de unde să-l apuci Nu poţi improviza nu poţi promite Pentru că nu ai de unde să dai Iar promisiunea neonorată Te caută printre datornici Şi după trei vieţi Rudele se îngrijorează Aduci în discuţie primăvara vinovată Înţelegi rostul germinaţiei Faptul erotic Dar nu poţi protesta numai în octave Fenomenul muzical îţi inundă inima Ce şi-a uitat parola În buzunarul de schimb Înţelepciunea se opreşte la semafor Simpatizând întotdeauna cu cei slabi A căror mână nu se desprinde de mâna ei Trecătorii întreabă De ce strigătul de îmbujorare Nu ruşinează moartea Încât rămâne mereu agăţată De pălăria vieţii Precum o pânză de păianjen

Ana, după cum ştim Era nevasta lui Ion Femeia pe care o lauda tot satul O râvneau toţi bărbaţii Ion o punea la muncă Uneori o îmbrăţişa Pentru că îşi dorea de la ea copii Frumoşi şi deştepti Buni pentru a pleca în Spania La Nasa ori la pescuit în Finlanda Idealul omului nou Ce-şi serveşte cu furculiţa şi cuţiţul rostul Pentru a-i ajunge direct în sânge Precum un drog Despre care Ana nu a auzit Nu i-a folosit aromele Astfel încât să-l stârnească pe Ion În momentul lui de concentrare Când îşi aliniază în minte viitorii copii Pentru a face exerciţii de inteligenţă cu ei Pe Ana o poartă în gând ca pe o idee lăuză Orice bărbat adevărat ar fi dispus S-o întremeze s-o îmbrăţişeze Numai că Ion îi priveşte cu o faţă încruntată şi gravă Precum vocea baritonului Ce ţine pe umeri aşa cum ţinea Atlas O întreagă boltă cerească de subiecţi melomani Numindu-i pierde-vară Iar pe copii îi scoate Din portofelul burduşit Al creaţiei sale Numărându-i în fise de aur Bune de susţinut Banca Naţională A României

Zbor de lumină spre marea întâlnire Top of Form O, Patrie a inimii mele, observi În lanul mănos cantitatea de negară Puii zborului găsiţi la numărătoare Cu aripi căzute şi trişti Doamne, al tuturor iubirilor Aşază-mi Patria la sânu-Ţi drept Cruce-nzorită pe albul Tău piept Rătăcirilor mele Dă-le cocori de-nsoţire

Buzunarul de schimb

Nu privi tardiv frunzişul căzut În aburul pădurii păsările-s rare Iar pietrele străin îmi poartă paşii Când tu fuior de raze împleteşti La căpătâi de zare

Întâmplările fericite Stau ascunse în propria sământă Nu doresc să germineze Nu devin nici plantă nici copac Stau în trupul de fecioară al liniştii Al cărui veşmânt nu poate fi străpuns Nici cu gândul nici cu fapta nici cu ziua de mâine E atât de rotund misterul

Doamne, umple-i, Patriei mele, seninul Cu-argintul de pază al voinţelor Tale Să-I fie trăitul cafigrafia izbânzii În cărţi milenare 98


8-9

Annya Ana

99


8-9

100


8-9

Florica Ranta Cândea

Domn şi ţăran şi Părinte Pe cărarea sufletului Şi-n cotloane de Uliţi cereşti Tu Neamule de Centenar încă păşeşti Decembrie Nemurire Fier de plug Tăvălug Peste Crezul de inimi Învinge Roata Marii Uniri cu Nimb de Biruinţi Decembrie Cântec Horia Avram Iancu de Neam Alba Iulia Cetate cu Spice pe Plai transilvan

Poem alegoric De-un veac, şi frunzele înfloare La Simfonia dinspre Apuseni Din coaja norilor răsare Zenitul moţilor, eterni

Decembrie Efigie în Timp Portrete în Sânge de Lumină Mantii pe sănii durute în Alegorice Care peste nedurute

Decembrie Bucium Vis Legendă Scut Lumină ca o blândă întrecere de cai

Decembrie Dincolo de Amintiri e ţara ce-a fost Unită sub Cer de Cetini Iarnă Dor Arderi Vieţi

Decembrie Colind Doină Aspre palme bătute în lut Ninsori râzânde pe coame de copaci blânde Decembrie Tors Fire 101


8-9

pe prispa Casei unde Maica ară nice plânge nice un amurg nu frânge

Un clopot centenar

La Centenar şi coruri se înalţă Ca un Ecou sau ca muşcate-n glastră Şi Mureşul îmi este Vatră, Casă Dintotdeauna, cu limpeziri de ape. De Acasă!

La Alba-Iulia îngheaţă Focul din Purgatoriul zalelor de fier E Noapte-acum în Zorii dimineţii Iar eu Măicuţă-un dram de Soare-ţi cer

Netimp Se-aude muget de sonete pe creasta dealurilor ninse dinspre zăbava clipei se-mpresoară amurg de zi dorinţi nestinse

Rostesc în palma frântă de durere O Rugăciune cât batista lacrimei... o poate duce Stai... Un clopot bate la Răscruce Unirea Una e a noastră Sfântă

Sosesc călări pe caii ninşi asemeni goarnelor ce sună ţăranii vetrelor-căpestre cu Steagul din câmpii rupestre

De Centenar Tu Fiule înstrăinat ori nu te gată în Pragul caselor şi Iarba e curată Şi Tu Române unde eşti o altă Casă nu-ţi mai cată...

De-acum din Candela suitului Netimp mai picură şuvoaie-ncremenite-n lespezi Tu, Maică Preacurată din Unire Nenăscută Adună-ne Acum Cu Vocea Mută!

102


8-9

Florica Ranta Cândea

Bunăvestirea la românii din Uzdin, Voivodina de un Consiliu organizatoric, poetul, publicistul şi neobositul român Vasile Barbu a urat un Bun Venit, în dulcele grai bănăţean, parafrazându-l pe poetul Grigore Vieru: „Patria noastră comună este Limba română, pe care azi o slujim, prin Frăţietate!”. Salutul pecicanilor, bodrogani sau invers, a fost rostit prin cuvintele domnului Gheoghe Rancu, Cetăţean de Onoare al Uzdinului, iar domnul viceprimar Miodrag Stanoiov, care a însoţit delegaţia pecicană, a spus: „Vă aduc Salutul pecicanilor din oraşul multicultural şi bogat în ceea ce înseamnă spice cu gust de Pită de Pecica, minorităţi care trăiesc armonios şi cultural, după cum se poate vedea prin cei prezenţi aici, astfel voi duce în ţară o veste bună! Mi-e greu să rostesc o Formulă de adresare, geografic suntem la Uzdin, sufleteşte suntem Acasă! Iată, şi recitând poeme, Limba Română devine Buletinul de Identitate, la cel mai înalt nivel organizatoric, aici, şi, felicitându-vă, la anul vă rog să mă consideraţi prezent”, a spus Excelenţa Sa, domnul consul Gheorghe Dinu. Şi, cum doar în limba ta poţi râde singur, şi doar în limba ta te poţi opri din plâns (Anişoara Ţăran), iată rezultatele juriului pentru recitatorii din Pecica: pentru categoria Recitatori Literatură Cultă, adulţi, Menţiuni au fost acordate pentru: Eugenia Ponta Pete (director Casa de Cultură Pecica), Blazena Karkus (director adj. şcoala Pecica) şi Ioan Vasile Marcu, toţi membri ai Cenaclului „Lucian Emandi” şi care şi-au declamat propriile creaţii. La Categoria Adulţi, Poezie cu substrat religios, poetul Ioan Vasile Marcu a obţinut Menţiune pentru poemul La nord de Infinit. Poezia în grai bănăţean a adus la Pecica Premiul al III-lea prin Bianca Alessandra Baciş şi Miss Boboc Liceu şi acum, iată, după modernism trece la tradiţionalism..., care şi-a invocat Ursâtu prin poemul semnat de Eugenia Ponta Pete!

Sărbătoare cât o oază de întărire sufletească, chiar în Ajun de Bunavestire, ne-am însurăşit cu un Grup Recitatori, vestitori, cântători, seminţii de copii, de la Pecica şi ne-am adunat pe Ogor de Răzor la Uzdin. Concursul, numărând a nouăsprezecea ediţie, a reunit peste nouăzeci de concurenţi, de la preşcolari la adulţi, sau de la trei ani ...la şaptezeci şi trei... Înfruntând neaua, pe care, conform tradiţiei, o strângeam în poală, boabă cu boabă, să ne fie faţa pregătită pentru întâlnirea cu Fraţii uzdineni, am parcurs drumul Zilei Poeziei, curat şi nepătat, astfel că la Şcoala Generală „Sfântul Gheorghe”, director prof. Octavian Creţu, am fost găzduiţi vreme de aproape patru ceasuri. În deschiderea Concursului de Recitatori* „Bunavestire”*, artizanul şi amfitrionul nostru, alături

103


8-9

Locul I a revenit tot la Pecica! Însoţindu-şi graiul pe glas de doină buciumată într-un splendid costum local, mai vechi decât Unirea, doamna profesor Delia Chevereşan, având în mâini o cotăriţă cu pocăraie ...de pe Murăş; Murăş, locul de unde a plecat Petre Ugliş Delapecica, a readus în memoria noastră nu numai faptul că Literatura populară nu dispare, ci reapare, dar şi faptul că, indiferent de vârstă, vibrează în fiecare dintre noi, ca o flacără, Măria Sa, Poezia! Nu vom emite, la final de cortină, idei sau opinii, ci doar mirări! E aproape încântător de real să audiezi

Bunavestire ca praznic al poeziei

poeziile copilăriei noastre, îngânate şi de bunici-mămici, tocmai la Uzdin - ţinut al Românismului! Sau, cum afirma distinsa noastră gazdă - domnul Vasile Barbu, Baronul: „Prin Poezie, ne naştem ...Români!”. Români de la Uzdin care nu au uitat de Mama - G. Coşbuc, Revedere - M. Eminescu, Puişorul moţat - E. Farago, Vestitorii primăverii - G. Coşbuc, La oglindă - G. Coşbuc, Gândăcelul - E. Farago, Limba românească - G. Sion, Acceleratul - G.Topârceanu, Zdreanţă - T. Arghezi ş.a. Nu întrebăm, în Anul George Coşbuc, dacă în manulale şcolare se studiază Clasicii, autori pentru copii sau Autorii canonici, dar o felicităm pe dobân104


8-9

ditoarea Marelui Premiu al Bunăvestirei uzdinene, Amalia Băbuţ (SLA „Tibiscus” Uzdin), pentru acurateţe şi delicateţe, cât şi pentru faptul că poemul ales, Trei Doamne şi toi trei, a fost ales tot din reper-

recitatorilor în grai aromânean care au deschis momentul literar, organizatorilor, prezentatorilor care au lansat nu mai puţin de şapte cărţi sau reviste culturale, le dăm întâlnire la Ediţia - Jubileu 20! Numai aşa putem împlini dorinţi cuminţi, de sfinţi, ale cântătorilor sau orfanilor de ţară: „Ajunşi acasă, eu, te rog,/ fă-mi cel din urmă bine/ pământul ţării să-l săruţi/ şi pentru mine”. ...Coşbuciană invocare, pe care, iată, am îndeplinit-o!

toriul coşbucian pe pământ românesc, ...uzdinean, şi pentru că, dintru început, ne însurăşisem cu Frumosul, invocând împrimăvărarea la drum. Am dori şi noi să oferim un ...Premiu de fidelitate, aşa, ad hoc, pe hârtia de scris, domnului Pavel Sinka, pentru minunatele şi, la ...concret, imaginile foto din acest reportaj, şi nu numai! Tuturor, Înalte Feţe Bisericeşti, cadre didactice, săteni cu zecile, români din toate zonele voivodinene, dar şi din Arad, Timiş, Caraş, organizatori neostoiţi,

105


8-9

Dan Şalapă Ca o sabie de mâna cavalerului-gardă, Ca un har de mantra Maestrului, suspinată... O, Limba Română, dusu-s-au, tristeţe, Blestem şi ură, şi gând, şi minte ne-ntreagă, Toate topite-n urzeala cea repede-a firii, Aur alb scos din fierberea-aceasta a vremii, Cânt şi rugăciune, rădăcini şi fluturi, Dulce echinox sub aştrii fierbând În străfunduri de cosmos nuntit de Zamolxe...

Ziua ca o naştere de prunc Scoateţi-vă cuvintele limbii naşterii voaste, români, la soare, dis-de-dimineaţă, înaintea răsăritului de soare, chiar, şi rostiţi rugăciunile luminii astfel: Doamne, Dumnezeul nostru, Ziditor de Cuvânt, şi Ctitor de neamuri şi graiuri, dă-ne, nouă, astăzi, Limba noastră cea de toate zilele, şi ne îmbracă sufletul cu ea, şi ne curăţă inima de noapte şi putregai cu ea, şi ne-o ascute nouă, precum şi noi ascuţim mintea copiilor noştri cu ea, şi nu ne lăsa-n ispita stâlcirilor snoabe, şi ne izbăveşte de gustul vorbelor prea dulci de strâmbe, că a ta, şi mai ales a noastră este limba pe care ne încuviinţaşi s-o alăturăm Cuvântului tău, şi să facem din ea miere, şi aer, şi sabie, şi pomadă de răni, şi literă de slavă pentru Tine, pentru neam, pentru glie, şi de urgie pentru cei care ne bat la poartă cu viforu-n desagă... Scoate-ţi-vă, spun, cuvintele limbii naşterii, la poartă, români, şi dăruiţi-le celor ce trec pe drum, ca pe pâinea lui Hrist, la Cina cea mai cunoscută ca Taină, ca pe merele din Pomul Dintâi, dăruiţi-le, dar nu v-aşteptaţi să fiţi lăudaţi pentru dărnicia voastră, luaţi ocara lumii de fi-va să vă fie aruncată în faţă, şi faceţi din ea poleială de aur, şi smirnă, şi tămâie Zilei acesteia ca o naştere de prunc, Ziua Limbii Române...

Grupajul “La Limba Română – CENTENAR” Echinox cu Zamolxe Tristeţile toate le făceam snop Şi le ardeam cu focul din Iad, Şi ele nu plecau de pe buzele mele... Blestemele le adunam în coş, Le aruncam în spinarea dragonilor roşii, Dar se-ntorceau pe spezele mele... Ura mi-o storceam din braţele dragostei Şi o fierbeam în lacrimile ielelor, Iar ea se-ncolăcea iar pe grumazul iubitei... Gândul scoteam din mintea-mi beteagă, Şi-l uitam pe un peron nou, în lumea buluc, Dar el făcea cale întoarsă, Să mă bântuie, slugă... Luam Limba Română şi-o legam la poartă, Năframă albă, şi plecau tristeţile-n surghiun, Şi se zburătăceau blestemele-ielele-belelele, Şi ura se-nlăpta cu albul de flamură, şi murea, Gândul se făcea poem, Şi mă urca-n trenul cu fantasme... O, Limba Română, ce năframă dulce Mă leagă de tine ca o ţâţână de poartă, Ca un tunet de fulgerul său de dinainte, Ca un rost de un prunc nenăscut, 106


8-9

La limba română Timp regăsit în obadele cerului, suflu de mag răsucind dârele stelelor, miraj altoit pe brazdele firii; Oh, limba mea română, pâinea mea de cuvinte, cea de toate rostirile şi zilele urcate în cuibul de vultur, Oh, limba mea cea mai frumoasă dintre frumoasele nuntite cu zarea, dă-mi mie, astăzi, nectarul nemuririi tale, aghiasma rostirii prea-înalte şi drepte, dă-mi tânguirea de trestie a verbelor tale, şi viforul, dă-mi-l, cel de tăiere a balaurului, rogu-te! Oh, limba mea cea de toate speranţele, şi de toate vieţile trăite şi netrăite, încă, oh, tu, viaţa mea nemurită şi-albastră, lutul meu în care îmi voi hodini lacrimile negăsirii potrivitelor vorbe, clepsidra orizonturilor mele viitoare, amforă păstrându-mi oasele-mi silabisite! Oh, limba mea cea dulce ca zicerea de Văcărescu, cea de prooroc de Eminescu şi de Scrisorile lui, Tu, sfântă lumină de lună bătând

la fereastra lui Blaga, ori căprioară murind-înviind hipnotic dintre mălini însetaţi, ce măr rotund şi roşu de margine de drum, mi tearăţi când colind regate nordice, după melci matematici, şi ce mistreţ cu colţi de vis văd sunând din cornul ce ne-adună pe toţi la Hanul de taină al Ancuţei, şi-al Şoimăreştilor, şi-al gliei lui Ion, răscolită de patimi, şi-n jurul lui Moromete, cel cu adieri de salcâm secerat, ori îngânând mantre cu Maitreyi, mă-nchipui, pe maluri mirate de Gange, sau rostuind, mai ales, din dor şi frunză verde, din arnici şi cosiţe suflete de nor şi gânduri de cocor, zbor de călimări şi margini de mări; Oh, tu, limba mea română-stăpână, umbrar sub soarele urcat în abecedare, literă sfântă săpată-n izvoare de glas, apă în fântânile răscrucilor şerpuind peste veacuri...

Pictură de: Doina Iovănel Spineanu 107


8-9

Elena Oprescu (Kessy Ellys Nycollas)

Cunoscută în lumea virtuală sub pseudonimul de mai sus, am decis să îl păstrez şi să mă fac cunoscută şi în lumea condeierilor cu acelaşi nume. Sunt născută la 14.01.1955, în satul Răsimnicea, Comuna Răduleşti, Judeţul Ialomiţa, comună care, în timpul comunismului, a purtat denumirea de Brazii, revenind de câţiva ani din nou la vechea denumire. Absolventă a şcolii medii din comuna natală, în anul 1970, apoi urmând studiile Şcolii de Industrie alimentară (MIA – Galaţi). Am activat: în calitate de laborantă, la „Vinalcool” Bucureşti Obor şi Bariera Vergului. Şef Fabrică de băuturi răcoritoare – Petroşani. Şef formaţie de lucru – Fabrica ,,Spicul’’ Petroşani. Tehnician tehnolog produse alimentare. Şef fabrică Morărit şi Panificaţie Petroşani. Director general (patron) SNC –ELMI – Petroşani. Autoarea a două volume de poezie: Toate iubirile mor şi Dana, îngerul meu. Am în lucru alte două volume de poezie, unul de proză, unul de maxime şi cugetări, unul de poezii satirice. Pictez şi lucrez quilling. Sunt fondatoarea şi redactorul şef al revistei „LUCEAFĂRUL DIN VALE”, 2018. Numele meu apare în: Ediţia a VII-a, Un dicţionar al scriitorilor români contemporani – Colecţia OPERA OMNIA DICŢIONAR; Caietele Columna – cronici – versuri - grafică; Revista „Amprentele sufletului”; revista „Confluente literare”; revista „Luceafărul din vale”; ziarul „Gorjeanul”; calendarul „Valsând prin anotimpuri’’; o altfel de antologie „Amprentele sufletului” – Editura Editgraph, Buzău, 2017; în diverse site-uri şi reviste online. Premii: Premiul de Excelenţă pentru cele mai frumoase poezii legate de sărbătorile de iarnă, 2017. Participări: Invitată la TV - Teleuniversitaria Craiova – Emisiunea „Conexiuni”. Expoziţii de pictură şi quilling – Drobeta Turnul Severin – iunie, 2017. Organizatoarea evenimentului cultural „EMINESCU’’ – Bumbeşti Jiu – ianuarie, 2018. Membră a UAP, Sucursala Vâlcea, din 2017. Sunt o fire foarte creativă. De mic copil am avut această pasiune a artelor şi artizanatului. Sunt mamă a trei fete şi bunică a doi nepoţi şi o nepoţică.

Vinovaţi de iubire

Şi priveam din urmă-ţi pasul, Mă simţeam că mă topesc, Că nu-ţi mai auzeam glasul! Vântul seri învolbura, Marea şi-mi răvăşea părul... Lumea-n jur mi se părea, Că ne simte adevărul! Taina nopţii fără tine, Nu puteam s-o înţeleg, ‘Mi era rău, deloc prea bine Ne ştiind ce să aleg! Mi-ai apărut... o nălucă, Dar ştiam că te-aştept… Domnul, drumul ni-l încurcă Şi n-aş vrea să suferim!

Înflorit-au în priviri... Vrei nu vrei, pe negândite! Sentimente şi trăiri, Numai de noi doi simţite! Rasfătându-mă în taină, Din priviri, fără cuvinte, Mi-ai pus iar venin pe rană Răscolindu-mi taine sfinte! Şi îmi amintesc şi-acum, Cât eram de tulburată, Când privirea ne-o-ntâlneam Simţindu-mă vinovată! Dar şi când te-ndepartai 108


8-9

Războiul minţii Îmi este mintea într-un război continuu! Aş vrea să o înţeleg şi să îi dau dreptate... Dar dacă sufletul te vrea!... Cum pot să fac? Cum ar putea să meargă mai departe?

un vals al amintirilor fugare… iar sentimentele înstrăinării transformă totul intr-o licoare ucigătoare... atunci când din cea fost n-a mai rămas nimic altceva, decât un dor ce doare foarte tare! ... care încet dispare…

Am mintea în război, dar sufletul în pace... Habar nu am cine va câştiga! Nu ştiu! ... să-i spun minţii că regret? Deşi îmi place! Ori sufletului să îi spun să fie conştient... Că iar va regreta?

Apoi se aşterne o linişte adâncă, năucitoare şi un fâlfâit de aripi încearcă să mă atingă în zborul lor năuc... Aş vrea să pot uita tot ce a fost dar aripile frânte îmi împiedică zborul pe care îl visez de mult... Timpul însă va fi vraciul divin, ajutându-mi sufletul să îşi închidă porţile iar subconştientul să îmi spună într-o bună zi: Cine? Cum? Unde? Ne decide sorţile!

Pe chip se vede un amestec clar De bucurii dar şi tristeţe! Sufletului însă nu pot să-i impun (nimic) Atâta timp cât mă refuza (şi nu vrea să-nveţe)... Un gând se răzvrăteşte-n minete... Iar altul tace mâlc... Nu înţeleg de fapt ce vor să-mi spună Şi-n gânduri mă încurc!

Suflet răzvrătit

Aş vrea să văd peste tot locul frumuseţe... Dar mă izbesc aproape,, obsesiv’’ de ura... Ce îmi apare pe neveste, pe chipurile voastre... Pictate în amestec de culoare ca într-o pictură!

Sufletul meu e răzvrătit! Se-ntreabă iar unde-a greşit? Pe acest Pământ de ce-a venit? Ca să trăiască chinuit!?

Aş vrea să pot ca să pictez şi eu (Nu în tablouri) în suflet ,FRUMUSETEA... Dar altfel decât face pictorul care acoperă O pânză albă... dându-i frumuseţe şi culoare... Aş vrea să pot spăla ,,umbra’’ urii sufleteşti... Să pun apoi, pictura dragostei pe faţă, si-n sufletul ce doare….atunci cand il rănesti …tu Om lipsit de fericire si de ,,viata’’!...

Unde n-a înţeles ce trebuia? Ce misiune de îndeplinit avea? Unde a încurcat destinul, căile? Cui trebuie să-i facă voile? Sufletul meu e răzvrătit Se pare că greşit a nimerit!.. Şi se învârte buimăcit! Căci destinaţia corectă nu a nimerit!

Subconştientul Subconştientul ştie ce mintea nu poate înţelege! Inima simte că subconştientul are taine ascunse... Trupul doreşte ceea ce mintea detestă! Aşa se ajunge ca într-o bună zi, iubirea să rămână o amintire care va tulbura uneori liniştea şi va readuce dorul...

Şi i se-nvârt toate în jur Ca-ntr-un tablou fără contur... Se simte trist şi imatur! Ne pricepând nimic... din împrejur!!! Sufletul meu se răzvrăteşte, Simte că cineva-l iubeşte, În mod ciudat şi nebuneşte Şi asta îl nelinişteşte!

Furtuni se iscă în suflet atunci când dorul, doare… Dorinţele aprind În nopţi de veghe,, felinare’’! Cuvintele dansează în ureche

Un sentiment ciudat se-nvârte împrejur! Nu înţeleg ce este şi mă jur Că am nevoie de un strop de linişte, atât Dar n-o găsesc nici unde pe Pământ! 109


8-9

Răzvan Ducan

A avut Mihai Eminescu copii? A se vedea cazurile ziaristului Dumitru Tinu (1940-2003), (cu „fiul” - cu sau fără ghilimele - său Andrei Tinu), de la ziarul „Adevărul”, a poetului Adrian Păunescu (1943-2010), (cu fiica Andreea Mihaela Bârlea), sau a Majestăţii Sale, Regele Mihai (cu fiul, cetăţean german, Dieter Stanzeleit) etc.! Sunt cercetători care vin cu argumente, pentru probarea unor fapte, dar şi oameni oneşti, zeloşi, dar ale căror argumente nu rezistă în faţa unor probe serioase. Unul dintre cei care susţin existenţa unui urmaş biologic al lui Eminescu este şi reputatul eminescolog Augustin Z. N. Pop, concluzie la care a ajuns în urma unei deplasări de câteva zile „pe teren”, la Ipoteşti, în anul 1955. Povestea tuturor celor care susţin această teorie este cam aceiaşi. Copilul lui Eminescu, făcut cu o frumoasă fetişcană blondă, de 25 de ani, fiică a morarului din Cucorăni, pe nume Ileana, s-a născut la 19 iunie 1877, la Ipoteşti (conf. cert. naşt. nr 38/1877, Primăria Cucorăni). Datorită unor aranjamente tacite, unde Gheorghe Eminovici a avut un rol important, tânăra mamă se va căsători cu un pădurar de 32 de ani, pe nume Ion Lăzăreanu, ca va accepta situaţia, mai ales că tatăl lui Eminescu acţionase în favoarea noii familii şi cu angajamente de ordin financiar. Copilul, cu prenumele de Ilie, va fi botezat de sora lui Eminescu, Harieta. Acesta îi va da la botez numele de Mihai. În anul 1927, la o vârstă a maturităţii depline, Ilie Lăzăreanu a cerut instanţei judecătoreşti din Botoşani să i se recunoască numele real, însă i s-a acceptat ca doar prenumele de Ilie să îi fie schimbat cu cel de Mihai, dar nu şi, cel mai important, numele de Eminescu!

O verificare în timp, deloc ieşită din comun, m-a dus la concluzia perversităţii fiinţei umane, luată în general, dorinţa ei de a scoate câştig din orice. Pragmatism, ar spune unii, instinct de conservare, ar spune alţii. Sau, cei mai mulţi, dorinţă înnăscută de a „cădea mereu în picioare”. Aşa se face că, în general, după moartea unor personalităţi, din diverse domenii de activitate, sau, pur şi simplu, după moartea unor oameni bogaţi, încep să apară, din neant, odrasle, făcute la momente de rătăcire sau de extaz, ale defuncţilor, din iubire sau din demersuri instinctuale, secrete sau mai puţin secrete „ochilor vigilenţi” ai semenilor. Aceşti copii din flori, din flori cunoscute, de cele mai multe ori, revendică ulterior tot, sau aproape tot: bani, averi imobiliare, alte bunuri, dar şi numele celui dispărut, pentru a trăi apoi „în conuri de lumină”, pentru a se vedea în „reflectoarele” interesului public, satisfăcându-şi vanităţi, ducând vieţi pe care, probabil, n-ar fi reuşit să le ducă, prin forţe proprii. Nu am spus că unii nu pot fi de facto urmaşi biologici, cu veleităţi şi talente, dar prezenţa celor mai mulţi este discretă în timpul vieţii părinţilor celebri, ca doar apoi să exacerbeze. Ce să fie? Dorinţă reieşită din respect sau chiar adorare, dorinţa de a-şi proteja părintele, care are o „viaţă legală”, în canoanele acceptată de societate, sau teama că aceştia vor riposta prin negare, cu suficiente argumente de a proba impostura?

110


8-9

Acest copil, Ilie Lăzăreanu, a fost conceput, după spusele celor care au susţinut şi susţin această teorie, la vârsta de 27-28 de ani, la 2 ani după venirea de la Berlin, în timpul uneia din vizitele poetului, făcute în satul copilăriei. Ilie Lăzăreanu ar fi locuit pe str. Lascăr Catargiu nr.16, în Botoşani, şi a murit în 1944, la vârsta de 67 de ani, „într-o căsuţă ce abia şi-o construise pe Calea Naţională nr. 270”. A fost funcţionar fiscal, având o viaţă destul de ştearsă. Cei care l-au cunoscut fizic, ar fi spus că semăna destul de bine cu tatăl său, Mihai Eminescu, al cărui fiu spunea că este. Era, asemeni acestuia, un visător, dar şi un însingurat, necăsătorindu-se niciodată, dar având mândria, vehiculată permanent, de a fi avut un tată atât de celebru. După cercetările lui Augustin Z. N. Pop, acesta ar fi zis: „Contra voinţei mele, soarta mi-a fost ca până în prezent să-mi petrec viaţa necăsătorit, singur ca un pustnic!” (Arhivele Statului, Botoşani, Dept. nr. 1, Dos. 153/1944, fila 320). “În cererea din 7 aug. 1942, către Primăria Botoşanilor, înregistrată sub nr.18095 / 11 aug. 1942, prin care Lăzăreanu îşi retrage o petiţie, se vede că scrisul îi seamănă izbitor de mult cu scrisul lui Eminescu”, consemnează acelaşi reputat eminescolog. Respect convingerea acestui, dar am mari rezerve privind părintele real, pe linie paternă. Dând înapoi timpul, dacă Ilie Mihai Lăzăreanu s-a născut la 9 luni, procreerea lui ar fi trebuit să aibă loc undeva în jurul datei de 19 septembrie 1876. Pe atunci Eminescu lucra la “Curierul de Iaşi”. Din date pe care le-am cules, în anul 1876 Eminescu venise doar de două ori la Ipoteşti, odată în ianuarie, când îşi luase concediu 10 zile şi venise fiindcă mama lui (“dulcea mamă”) îi era bolnavă, pentru ca apoi să vină la înmormântarea acesteia, din 15 august 1876 (murise la 13 august 1876). Oricum, din iunie 1876, când fusese nevoit să părăseasă revizoratul şcolar, Eminescu îşi continuă, cu speranţe şi dezamăgiri, viaţa la Iaşi. Totuşi, datele privind acest aşa-zis, urmaş a lui Eminescu nu sunt suficient de solide, zic eu, să certifice realitatea faptului. De ce ar fi fiul lui Eminescu? Doar că l-a botezat Harieta? Se ştie că Harieta, sora lui Eminescu, cea care avea un handicap fizic de la 5 ani, dar şi complexe de ordin psihic, nu a fost căsătorită niciodată. Faptul că l-a botezat pe acel copil poate fi interpretat şi ca o posibilă declanşare a unui instinct matern, de ataşament faţă de un copil în care a văzut propriul… copil, cu trăsături specific Eminovicilor, deci şi ale lui Eminescu, frate la care ţinea mult (şi invers)!

De ce ar fi acest Ilie Lăzărescu copilul biologic al lui Eminescu? Doar că era visător, şi ar fi avut unele trăsături asemănătoare poetului? Dar câte asemănări, între persone, între adulţi şi copii nu sunt în lume? Că era mândru de aşa-zisul tată biologic? Dar câţi n-ar fi fost mândri, fie numai în inchipuire, de a avea un asemenea părinte? Câţi n-ar specula favorabil, o asemenea asemănare de fapte şi date! Deci, ce stă cert “în picioare” privind acest fiu? Nimic! După moartea poetului, ar fi fost firesc să fie o anumită empatie, o anumită strângere a legăturilor cu acesta (chiar cu urmări materiale) din partea familiei Eminovicilor, ale surorilor poetului, mai ales. Dar nu a fost aşa, acest Ilie Lăzăreanu rămânând ca şi inexistent pentru familia Eminovicilor, existenţa sa rămânând în anonimat mult timp. Şi doar după mult timp, după cei care puteau să confirme adevărul, n-au mai fost, a fost semnalată şi prezenţa sa. Şi atunci, într-o manieră destul de speculativă. Dar cine ştie! Să lăsăm “porţile deschise” celor care vor putea în viitor, dezlega cu adevărat misterul. Informaţia privind un copil mort pe care Veronica Micle i l-a născut lui Eminescu a început să circule mai pregnant după 1989, deşi informaţia era cunoscută de eminescologi. Şi aici, după părerea mea, există o oarecare incertitudine, lăsându-se vehiculate idei, de dragul ineditului şi spectacularului şi mai puţin al faptelor concrete. Totuşi, comparativ cu cazul anterior, cazul copilului mort a lui Eminescu este cu mult mai credibil. Veronica l-a cunoscut pe Eminescu, în 1872, la Viena, când a mers să se “caute” pentru o boală de piele, întâlnirea lor având loc la gazda Veronicăi, d-na Lowenbach. Deşi istoria literară nu vehiculează prea multe informaţii pe acestă temă, personal cred că Veronica este cea care a întrebat, şi ulterior l-a căutat (desigur cu discreţie, fiind o femeie măritată) pe Eminescu. Pasionată de poezie, ea însăşi poetă (dar şi nuvelistă), după cum se va vedea mai târziu, aceasta ştia de Eminescu din Convorbirile literare, la care şi ea aspirase să publice şi va publica ulterior. Îi ştia de acolo poeziile, dar şi ecoul stârnit de acestea (mai ales “Venere şi Madonă”). Ca poetă (sau ca poetă în devenire) simţea forma versurilor acestui tânăr ce promitea încă de la 111


8-9

primele poezii publicate în revista ieşeană, să-l detroneze chiar şi pe “inegalabilul” Alecsandri. Mai târziu, în poezia din 1883, “M-am gândit…”, Veronica Micle va recunoaşte acest lucru: „M-am gândit cu drag la tine până nu team cunoscut,/ Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut!/ Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu”. Acolo, departe de ochii răuvoitori, s-au pus bazele iubirii pătimaşe de mai târziu. Unii istoriografi sunt de părere că iubirea lor a fost una castă, până la moartea profesorului Ştefan Micle, la 4 august 1879, deşi, la fel de bine ar fi putut fi una discretă. Întâlnirile lor publice, cele care menţineau, într-un joc de-a “şoarecele şi pisica” aprinsă flacăra amorului, erau “legitimate” de întâlniri obiective precum cea a depunerii jurâmîntul de către Eminescu (la 30 august 1874) în faţa rectorului Ştefan Micle, la luarea în primire, ca director, a Bibliotecii Centrale din Iaşi, dar şi de seratele literare găzduite de familia Micle (la stăruinţele Veronicăi) în locuinţa acesteia (între anii 1874-1877), serate la concurenţă tacită cu cele ale Matildei Cugler-Poni, o altă poetesă cu pretenţii. Perioada anilor de creaţie 1874-1877 este numită, de specialiştii eminescologi, ca fiind “perioada veroniană”, Eminescu având poeme de dragoste de o anumită factură. Din 1876, lirica lui Eminescu este marcată de o poezie a extazului dragostei, depăşind stadiul anterior de aspiraţie, de vise neîmplinite. În însemnările sale Eminescu recunoaşte “pe fila 82 verso a textului poporan religios Amartolon sotiria” clipa (o clipă) de extaz avută: “Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieii mele. Eu am inut pe Veronica în brae, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ine toată viaa mea.”. Să fi fost momentul în care Veronica i-a cedat??!! Aceasta-i întrebarea! Aceste rânduri nu arată, totuşi, dacă sunt simple îmbrăţişări …adolescentice, sau preludiul unui amor dus până la capăt!!.

Astfel, iubirea le-a devenit singurul bun rămas. Însă, iubirea nu le-a fost una liniară, constantă şi fructificatoare de tihne, ci una sinusoidală cu amplitudini şi deasupra şi dedesubtul liniei “izo electrice”. Una plină cu promisiuni, cu iluzii, cu speranţe, cu decepţii. Au fost prinşi şi în jocul bârfelor, intereselor şi invidiilor celor din jur. Acestora li s-au adăugat propriile jocuri, inconsecvenţe şi neşanse. Virginia Micle (n.1868), profesoară de matematică, una din cele două fete ale Veronicăi, mărturiseşte, peste ani, că mama ei, prin mai-iunie a anului 1880, are un copil de la Eminescu, care se naşte mort. Dacă acest copil a existat cu adevărat, şi eu cred că da, este posibil ca acesta să fi fost conceput în lunile septembrie sau octombrie a anului 1879, la Bucureşti, când Eminescu şi Veronica trăiesc o adevărată lună de miere, “lună de miere” care se prelungeşte apoi, prin întâlniri periodice până în primăvara anului 1880. Marcată de momentele de dragoste, Veronica Micle va scrie (la 7 septembrie 1879): “Scumpul meu drag, nu ştiu cum să încep, cum vei găsi aceastră lettra rosa! Nu mă mai recunosc după noaptea noastră împreună. Inima buna, garoafe sîngerii iubire şi numai iubire, scumpul meu drag! Ce-ai visat? Mă vei ierta? Un echo răspunde inimilor noastre în auz de dimineaţă . Scumpul meu Emin, să-l ascultam mărit în noi. Cu totul, de-acum, cu totul a ta. Veronica “. Apoi, relaţia lor se răceşte, pentru ca apoi aceştia să-şi reia jurămintele şi intenţiile de căsătorie şi în perioada decembrie 1881-august 1882. Într-un moment de sinceritate, pe când relaţia lor era din nou încordată, Veronica Micle se destăinuie unui amic, care o curta: “Era vorba să devin soţia Dlui E.”. Întradevăr, acest fapt se putea întâmpla dacă nu ar fi fost atmosfera de incertitudine, de bărfă răutăcioasă şi de atitudini conspiraţioniste din jurul lor, orchestrate sau nu de membrii “Junimii”, în frunte cu Titu Maiorescu. O iubire imposibilă, s-ar spune, la care a contribuit şi capriciile lor, şi lumea din jurul lor, dar şi precaritatea stării materiale.

După moartea profesorului Micle, iubirea lor a devenit mult mai vizibilă, datorită îndepărtării voite a discreţiei, aceasta ne mai având sens. Situaţia financiară problematică a Veronicăi, de după moartea soţului ei (acesta lăsând-o fără nici un mijloc de trai şi fără pensie după soţ) s-a pliat perfect peste situaţia financiară a lui Eminescu, iubirea lor căpătând şi greutatea unei solidarităţi la greu, reciproc înţelese.

112


8-9

Răzvan Ducan

Răzvan Ducan (n.1957) este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. A publicat 35 de cărţi, în principal de poezie, dar şi cărţi de publicistică, de cronici de carte, de aforisme, de cercetare literară, istorică, sportivă, religioasă, etc. S-au scris mai multe cărţi despre el, apărându-i inclusiv un album fotografic dedicat acestuia cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. Cu acelaşi prilej, revista literară ”Vatra veche” i-a dedicat un număr special (iunie 2017). De-a lungul timpului a fost colaborator, redactor, redactor-şef sau redactor-şef adjunct la diverse publicaţii: cotidiane, săptămânale sau lunare. Din 2009 este redactor la revista de cultură “Vatra veche”, din Târgu-Mureş. A fost distins cu numeroase premii pentru poezie şi pentru reuşitele culturale. Este prezent în numeroase volume colective şi dicţionare literare, antologii şi reviste literare din ţară şi străinătate. A activat şi activează în asociaţiile culturale “Vatra Românească” şi “ASTRA”. E-mail: ducanrazvan@yahoo.com

Poeţii

decât puterea de-nţelegere a oamenilor mari, de aceea el nu încape în acceptul de conjunctură al acestora. Singuri, copiii, au suflete fertile, unde el creşte pe măsura inocenţei lor.

Poeţii sunt cei care zboară mai sus decât avioanele şi se scufundă mai jos decât submarinele. Partea lor de îngăduinţă este mai mare decât partea de neîngăduinţă, de aceea şi Dumnezeu îi vrea mâna lui dreaptă, cea care spală mâna stângă. Poeţii au amontele şi avalul clipei mai mari decât îngăduinţa judecăţii. Ei sunt mai înalţi în uimire decât distanţa de la care stelele nopţii trimit bezele de lumină. Ei sunt mai laţi ca linia orizontului, ”acolo unde ni se pare că cerul se uneşte cu pământul”. Când cad în ei înşişi poeţii îşi frâng toate proptelele ponderabilităţii şi le cresc înfrângeri ale trupului material. Atunci ei se poziţionează în lumi unde la cei 65% apă se adaugă un rest unde bucuria inundă. Atunci ei sunt cu adevărat motivul de a fi şi nu acela de a fi din cauza unui motiv.

Acolo ei îl îngrijesc ca pe un animăluş de companie, cu care ies la plimbare, ţinându-l în lesa bucuriei începutului de primăvară. Îi mângâie blana imaculată a petalelor şi-l caută la miros, care nu-i. Îi dau să mănânce priviri gingaşe şi să bea tandreţuri la dungă. Şi totuşi ghiocelul se hrăneşte şi cu aritmiile şi nevrozele celor mari, dar aceştia nu vor să recunoască. Copiii îi duc în buchet mamelor, ca să le-arate că le-a încolţit recunoştiinţa. Alteori îl desenează pe hârtie cu creioane colorate. Grijulii, mamele iau aceste desene, le lasă să îngălbenească, pregătindu-le copiilor, dreptul de a avea nostalgii.

Ghiocel, redivivus Ghiocelul este mult mai mare 113


8-9

Bucuraţi-vă de puţinul timp de pace rămas! Bucuraţi-vă de puţinul timp de pace rămas. Tinerilor, pregătiţi-vă să muriţi, iar voi, părinţilor, să vă plângeţi fiii morţi. Copii, pregătiţi-vă să deveniţi orfani şi voi, femeilor, să deveniţi văduve. Pregătiţi-vă oraşelor să fiţi transformate în ruine, şi voi, satelor, să fiţi pustiite. Pregăteşte-te aerul să fii îmbâcsit de dinamită şi fum, şi tu, apă, să fii otrăvită, şi tu, pâmântule, să fii scormonit de obuze. Pregătiţi-vă de foamete şi sete. Pregăteşte-te sânge să-ţi părăseşti venele şi arterele. Pregăşte-te corp să fi sfârtecat,rupt şi străpuns. Pregăteşte-te piele să arzi. Pregăteşte-te suflete să suferi de neîndurare. Pregăteşte-te timp să te dilaţi aşa de mult încât să devi de nesuportat. Pregăteşte-te pai să se prindă de tine milioane de înecaţi în disperare. Pregăteşte-te gaură de şarpe să fii cel mai mult căutată . Pregăteşte-te Dumnezeule să fii invocat la tot pasul şi să fii ultimul refugiu, tu, cel care până atunci nu erai pe lista de priorităţi.

Martie, peltic Se simte nevoia unor scuturări: de îngheţ pământuri, păsări de nezbor, fulgii de pe vânturi. Se simte nevoia de a căuta: grădini ca atare, cerul la decopertări, stările la agregare. Se simte nevoia de remăsurări: văzduhul cu înaltul, drumul cu pasul, frigul cu caldul. Se simte nevoia de eliberare: fluturând claxoane, descheind la nasturi, deschizând obloane. Se simte nevoia de ducă: nepăsări în strună, poate singur cuc, poate împreună. Se simte nevoia de lumină: lăuntrică chemare, mustăţi de verde viu, tumult în capilare. Se simte nevoia de resetare: iarna tace chitic, primăvara logopedă, martie, peltic.

Pictură de: Doina Iovănel Spineanu 114


8-9

Virginia Paraschiv

Personal am perceput, să zicem, la prima strigare a identificării, mai degrabă o pânză de păianjen, cu ţesătura ireproşabil sterilizată. Actorii, sub bagheta regizorală bine arcuită, joacă frenetic, alert, până la uitare de sine. Vrând, nevrând actorii îşi stăvilesc dorinţa de a se situa în ipostaza de protagonist. Cine să fie într-un azil al dezumanizării, mai presus de şefi şi de autoritatea oficială, alţii decât subalternii de la baza ierarhiei instituţionale? Infirmierii- brancardierii Tibor Szekely – Cristian But – cărăuşii vieţilor în agonie şi ai morţii triumfale. Un cuplu a la Stan şi Bran, unul complet lipsit de cutele gândirii, şi celălalt ceva mai viu, adică înzestrat cu câteva instincte primare ale lăcomiei primitive. Unul cu ochii căscaţi şi goi, celălalt cu privire vicleană şi iscoditoare, chipurile mai ager şi mai rapid în reacţiile de obedienţă, un exemplar eşantion de doi în unu şi, la nevoie, viceversa. Un alt cuplu în acţiune şi reacţiune complementară: călugăriţa – Roxana Fânaţă – şi măicuţa superioară – Alina Negrau. Urmărind alternativ cele două personaje, până la un punct, purtătoarele de straie monahale par a se situa într-o fundamentală

Nebunia normativă * - cronica de teatru Regizorul Vadas László propune la Teatrul de Nord din Satu Mare, Sala Studio, o punere în scena provocatoare, Nebunul şi călugăriţa a dramaturgului polonez Stanisław Ignacy Witkiewicz (n. 24 februarie 1885; d. 18 septembrie 1939). Premiera spectacolului a avut loc pe 4 februarie 2018. Scenograful Albert Alpár, în deplin acord şi empatie cu voinţa regizorală, organizează spaţiul scenic intr-un stil minimalist, simbolic, în care recunoaştem răceala clinică a unui spaţiu semicarceral, cu inevitabila gresie şi faianţă într-o cromatică oarecum slinoasă. Dai cu mopul şi tot pustiu uman este tot ce se întrevede. Spectatorul e nevoit a se strecura prin vaga reţelistică a unor circuite neuronale cam sărăcuţe.

antinomie: una tânără, milostivă şi gracilă, cealaltă, autoritară, inflexibilă şi dură. În fapt ambele personaje sunt dotate cu un virus ucigaş la purtător, patologia unor secrete morbide, conştiente sau bine îngropate în memoria castrată. Uniforma smereniei ascunde câte o biografie otrăvită. Moarte – violenţă, crimă. suicid şi obsedanta erotomanie. Şi dacă suntem la un spital de boli mentale, îi vom cunoaşte, de ce nu, şi pe corifeii ştiinţei medicale. Un profesor – Radu Botar – apariţie de senil grotesc sincronizat cu scleroza artei medicale psihiatrice. Un psihiatru – Cătălin Mareş – troglodit, feroce şi dezabuzat. O brută zgomotoasă care şi-a epuizat tot arsenalul de fetişuri «medicale». Are în gândirea sa de ratat şi de prim captiv al terapiei 115


8-9

psihiatrice, o unică şi aproape de neclintit certitudine: nebunul e nebun, ireversibil. În contrapartidă, aşa-zis ştiinţific profesională, se iţeşte, cu ifose emfatice, psihanalistul – Stelian Roşian. Dubitaţia lui fatală, parafrazăm: „Nebunul criminal a murit vindecat sau a murit nebun?” Această dilemă tragicomică poate fi cheia lecturii regizorale la Vadas László. Aproape toate replicile şi comportamentul interactiv al personajelor parcă gravitează în jurul frământării dilematice. E momentul să facem acum şi scurte trimiteri la dramaturgul polonez: Textul Nebunul şi Călugăriţa a fost redactat în anul de graţie 1923. Autorul, beneficiar al unei educaţii calofile, elitiste, s-a trezit în faţa monstruoaselor schimbări de început de secol XX, schimbări ce prefigurau un veac sumbru, experiment al răului istoric absolut. S-a pierdut în propria tragedie a eşecurilor din viaţa privată şi socială, martor, dar şi participant debusolat la asediul bolşevismului în Rusia. S-a rătăcit în propriile spaime şi nelinişti, într-o nouă eră pe care nu o înţelege. S-a salvat prin propria educaţie, inteligenţă şi creativitate artistică. Un spectator blazat, dar şi grăbit, la punerea în scenă de la Teatrul de Nord, de la Satu Mare, nu are cum să nu facă, fulgerător, analogie cu celebrul Zbor deasupra unui cuib de cuci. Stanisław Ignacy Witkiewicz îl devansează însă cu aproape 4 decenii pe Ken Kesey. Regizorii subtili optează pentru textul polonez nu din motivul lesnicios al primatului tematic. Nebunul şi călugăriţa nu distinge etic între rău şi bine. Cele două categorii se întrepătrund osmotic. Poetul criminalităţii „justiţiare” pendulează între discursul diafan şi răgetul de fiară. Lirismul poetic nu este decât un ambalaj înşelător al descătuşării liberului arbitru. Poetul, demiurg dement al bunului său plac. Lirismul, un cântec de sirenă ademenitor pentru instinctul ucigaş. Pe bună dreptate s-a remarcat jocul de scenă al actorului Ciprian Vultur. Zbaterea lui în cămaşa de forţă, nuanţat, cu insistenţă dramaticpersuasivă, induce, din când în când, un sentiment de culpă şi de solidaritate cu „prometeul imaginarului demonic încătuşat”. Toate personajele din cercul vicios al luptei pentru putere, se raportează la nebunul de serviciu, nebunul oficial.

Cât despre contaminare, despre contopirea osmotică a nevolniciei cu ferocitatea, este imposibil de surprins cine e factor de cataliză, cine e sursă şi cine e victima contaminării. Partiturile actorilor au individualitate, nuanţe. Şi totuşi... Şi totuşi există difuz percepţia unor păpuşi mecanice care au luat-o razna, dezarticulate, fiecare se visează păpuşarul şef. Condiţia umană în deriva atrocităţii consensuale, nebunia înţeleasă ca alibi, considerată circumstanţă atenuantă. Cât despre opoziţia între psihiatria primitivă, tradiţională şi psihanaliza, cu prospecţiile sale abisale, putem trece nestingheriţi, dacă ieşim, ca profani, din spaţiul strict profesional, al medicinii, şi ne adresăm realului cotidian. M-am gândit la forţa şi insistenţa interogaţiei deliberative, dacă nebunul a murit vindecat sau nu. Dincolo de expresionismul gestualităţii, cu accente bufe, insinunate sau chiar stridente, Vadas László se preocupă şi sugerează, spectatorului, o temă de reflexie de o gravitate maximă. Psihiatria, ca ştiinţă, s-a descurcat cu mijloacele din dotare, specifice progresului conceptual şi tehnologic. Psihanaliza, însă, a devenit spectaculos, cu multă repeziciune, ceea ce vedem că se perindă prin saloanele snobilor şi ale semidocţilor. Un fel de psihanaliza vulgată. Tot codul penal este inhibat de motivaţiile subconştientului morbid, cu plecare din copilărie. Freud să trăiască, e un plasture universal. Ironia regizorală este împărtăşită cu fineţe sadic voioasă şi de actori şi de spectatori. Vadas László defineşte şi redefineşte, într-o trepidaţie devorantă, conceptul unei spiritualităţi bolnave, nebunia normativă. * Nebunul şi călugăriţa, de Stanisław Ignacy Witkiewicz Regia: Vadas László Premieră: Satu Mare, Teatrul de Nord, Sala Studio, 4 februarie 2018

116


8-9

Domnica Florescu Alexandru Mocioni Mocioni şi primul ministru maghiar I. Andrassy, care îl acuza pe deputatul român că îl pune în încurcătură faţă de deputaţii maghiari, Alexandru Mocioni i-ar fi răspuns: ,,Anexaţi la România cele trei milioane de români transilvăneni şi scăpaţi de necaz!” În 1872, Alexandru Mocioni a fost reales în Parlament, dar a renunţat la mandatul său, neretrăgându-se însă din viaţa politică. Alexandru Mocioni era de o inteligenţă sclipitoare, marele istoric Nicolae Iorga spunând că ,,este un om cu a cărui minte ne mândrim”. La 27 de ani, a fost ales preşedintele Partidului Naţional al Românilor Transilvăneni. Programul partidului a fost elaborat cu ajutorul lui Vincenţiu Babeş. Printre cele mai importante puncte din program s-au numărat: recâştigarea autonomiei Transilvaniei şi folosirea limbii române în administraţie şi justiţie. În vara anului 1892, Alexandru Mocioni a fost invitat personal şi primit în Castelul Peleş de către regele Carol I, discutând despre problemele românilor din Transilvania şi despre căile de soluţionare a lor. În anul 1893, Alexandru Mocioni a subvenţionat ziarul „Dreptatea” din Timişoara, condus de Cornel Daicoviciu şi Valeriu Branişte (directorul ziarului „Drapelul” din Lugoj); cel din urmă a fost condamnat la 2 ani de închisoare pentru articole antiguvernamentale. Deşi era mare moşier, Alexandru Mocioni, cu întreaga sa familie, a contribuit cu sume importante la ajutorarea celor lipsiţi, în special a tineretului, pentru studii. Astfel, în anii 1865-1866 a întreţinut 36 de studenţi la universităţi din Viena şi Budapesta, printre care Victor Babeş şi Coriolan Brediceanu, fiind studenţi de excepţie. În 1870, a contribuit la înfiinţarea Societăţii pentru fond de teatru român, donând 1850 de florini, fiind, pe rând, vicepreşedinte, preşedinte şi preşedinte de onoare pe viaţă. A subvenţionat şi revista „Luceafărul”, în anul 1902, scoasă de un grup de studenţi, printre care se afla şi Octavian Goga. Împreună cu unchiul său, Antoniu Mocioni, a înfiinţat, în anul 1872, Banca „Albina” din Sibiu.

Familia Mocioni se numără printre familiile de frunte macedo-române din Ungaria. Prin activitatea lor, membrii familiei au intrat în istoria naţional-politică a Banatului. Timp de opt decenii ei au condus viaţa politică şi culturală a românilor din această regiune. Cea mai reprezentativă personalitate din viaţa publică a românilor din Ungaria şi Transilvania, din secolul XIX, a fost Alexandru Mocioni. S-a născut în 4 noiembrie 1841, la Pesta, şi a crescut sub supravegherea mamei sale Ecaterina, primind o educaţie românească-ortodoxă. Atanasie Marienescu, academician şi doctor în drept, a fost îndrumătorul său de studii. Studiile secundare le-a facut la Pesta, apoi s-a înscris la Universitatea de Drept. Şi-a continuat studiile la Viena (3 ani). La Universitatea din Gratz şi-a susţinut doctoratul în drept. La scurt timp după ce şi-a terminat studiile, şi-a început activitatea politică. A studiat legislaţia cu privire la egalitatea în drepturi a naţionalităţilor conlocuitoare în Elveţia şi Belgia. S-a documentat serios pentru a putea susţine cauza drepturilor românilor din Transilvania. La vârsta de 24 de ani a devenit unul dintre cei mai tineri deputaţi din Camera ungară. Primele sale discursuri l-au făcut faimos şi un redutabil adversar politic. Primul său proiect de Lege a vizat protejarea drepturilor românilor din Transilvania. În 1867, Alexandru Mocioni şi-a făcut campanie publicistică în ziarul „Albina”, dar şi în ziare străine din Praga şi Viena. În 1868, Alexandru Mocioni a luat parte la discuţiile privind proiectul de Lege al naţionalităţilor conlocuitoare, alături de Vincenţiu Babeş. În al doilea ciclu parlamentar, 1869-1872, Alexandru Mocioni a câştigat şi şi-a continuat munca începută. Intervenţiile lui Alexandru Mocioni în Parlamentul de la Budapesta erau critice faţă de politica pe care au adoptat-o guvernanţii faţă de minorităţi. Se spune că într-o discuţie purtată pe holurile Parlamentului de la Budapesta între Alexandru 117


8-9

Între anii 1901-1905, a contribuit la realizarea Muzeului „Astra” din Sibiu, fiind ales în funcţia de preşedinte. A donat 24000 de coroane pentru realizarea acestui muzeu. A fost un apărător al cauzei bisericii ortodoxe române din vestul Carpaţilor şi un colaborator apropiat al mitropolitului Andrei Şaguna. În ultima parte a vieţii, Academia Romînă l-a înştiinţat că doreşte să-l primească în rândurile sale. A refuzat, fiind bolnav. Nu putea să meargă la Bucureşti pentru dezbateri. Alexandru Mocioni a fost şi un bun compozitor şi un pianist desăvârşit. A moştenit de la mama sa, Ecaterina, firea de artist. A avut parte de o educaţie muzicală îngrijită. A studiat pianul şi compoziţia la Budapesta şi Viena. A studiat pianul şi violoncelul cu profesori renumiţi. Muzica era la loc de cinste în Familia Mocioni. A fost prieten cu Franz Liszt, cântănd împreună în casa de la Budapesta. Organiza serate muzicale, la care participau celebrităţi, precum: Franz Liszt, Vilmos Deutch, Dragomir Krancservics. S-au interpretat piese celebre sau creaţii personale. Pasiunea pentru muzică s-a manifestat şi la conacurile de la ţară ale familiei Mocioni, în Castelul de la Căpâlnaş, reşedinţa lui Eugen Mocioni. Alexandru Mocioni s-a stabilit, în 1890, la Conacul solitar de la Birchiş, când s-a căsătorit cu văduva Elena Mocioni de Foen. Acolo a mutat o parte din bibliotecă. Majoritatea documentelor, manuscriselor, scrisorilor şi cărţilor au ars o dată cu conacul, în anul 1918. A murit la Conacul de la Birchiş, la 1 aprilie 1909, într-o cameră cu mobilier din lemn simplu de brad, două sofale, câteva fotolii, o oglindă mare, un birou, două mese şi un lavabou. Simplitatea încăperii demonstrează caracterul deosebit al acestui om.

Florin Anghel Vedeanu Semn de gând Ca o adăstare târzie ne sprijinim pe umbrele noastre la lumina lumânării Întrebând: E seară?... Apoi, Capetele se eliberează de povară…

Constanta unei dualităţi Întunericul domină… şi exultă!... Lumina îi aduce aminte Că nu e singur… Noi, Trecem de la Întuneric La Întuneric… Dar ce bucurie Lumina!...

De ce doar drumul… Omul nu are decât o constantă: Superficialitatea cunoaşterii… Mărginirea este o sferă ţesută harnic-arhaică din întuneric Ca o stavilă, Ca un Nu ocrotit de trăire, Ca o renunţare La depărtarea ascunsă În sfera Cea Mare a tot ce se ştie… Marea piersică Şi-a ascuns sâmburul În Noi… Cât o grijă…

Prof. înv. primar, Şcoala Gimnazială „Alexandru Mocioni” Birchiş

118


8-9

Cât o speranţă… Cât o cunoaştere aşteptată!...

Să credem în lumină De înserare… Cenuşa focului din Noi… se pare…

Lumina din oglindă nu este adevărată! Ochiul se bucură obosit de iluzie Ca o iubită înşelată De barbarul Cu părul de întuneric răvăşit Când şi când… De râsul stelelor căzătoare Se agaţă orizontul… Lumina din oglindă este doar O solie trimisă din altă lumină Să ne spună Că vine spre Noi cu armate Barbarul, Cuceritorul… Întunericul care nu râde Niciodată!...

Suntem trimişi să ardem la lumină Doar nunţi vom fi pe Valsul unui cer… Cad stele totuşi …şi balul poate fi-ntrerupt oricând… sub focul arderii totale cenuşa florilor de lotuşi se-adună-n diamante delirând… Peste alt cer aruncă triumfale inele de logodnă ancestrale Din spaţii valsurile vin cântând… … de viaţă, de lumină, de-ntuneric… şi Mister!... Din ceruri nesfârşite cad petale…

Monologul tăcerii

Un joc de-a tatăl şi copiii

Umbra este adevărul. Lumina s-a obişnuit a fi confirmarea Din amfiteatrul rămas fără margini Asistă curios Întunericul cu aplauze chemătoare În cabina de evaluare A Regizorului… Umbra şi Lumina Dictează, pe rând, textul Tăcerii…

Scărpinam cerul cu privirea, cu gândul, cu credinţa şi necredinţa, cu smerenia şi tăinuirea cu nevrednic răbdătorul de sub tălpi, Pământul… aruncându-l! Din zări Tuna… Râdea în hohot Dumnezeu! Se gâdila şi fulgera a mulţumire… Umărul Lui ţinea atâtea jucării de mucava Cu mări şi visuri… Îmbătrâneşte Dumnezeu de-atâta plictiseală… şi se joacă De-a Lumea care ar mai vrea ceva… Nu-l mai interesează credinţa-necredinţă, Smerenia sau grea-hulirea… Azi Dumnezeu se gâdilă… ce dacă?! Nechează sub zări ne-nşeuaţi Caii furtunilor noastre în lumea de îngeri săracă… E vesel astăzi Dumnezeu… se joacă!...

Complicaţii intraductibile Stăm la un loc cu Dumnezeu De aceea nu ne e frică unde stăm… Aprindem focul În mijlocul A Toate să pară lumina Venită de la Noi… Stăm singuri aparent… De aceea n-o să ştim vreodată Că Susul şi Josul Sunt doar jucăriile noastre De copii obişnuiţi Să ne jucăm cu focul Luminii artificiale… Al, de fapt, Dualităţii Care stă în Centrul A Toate!... Urme. Urme. Urme şterse 119


8-9

Geneza ca o compilaţie Şi a zis: „Să se facă Lumină!” Şi s-a făcut. Dar nu peste tot… Au rămas păsările de noapte… În noapte să care visele înspre oameni… …aşchii nestăpânite, grăbite! …fiori de teamă! Şi iarăşi a zis… şi a zis… şi a zis! Şi s-a făcut! S-a făcut! S-a făcut! Au mai rămas unele nezise, şi… picură… picură de acolo pedepse ca ploaia de vară nimerindu-i pe oameni… Trimite Doamne!... Sau nu mai trimite… Lasă-ne să mai credem odaia Ferită de coşmaruri noptoase… Închide uşile acolo-n Rai, şi taci… Unii încearcă disperaţi să Te imite!...

râzând… Primeşte în Înaltul Dedesubtului Tău!... O altă naştere! râzând!...

Elementul de dincolo de Tabelul lui Mendeleev Noi Florin Vedeanu priveam uimiţi spre bucurie… …se-mprăştia precum argintul viu, mici picuri… apoi se căutau unindu-se grăbiţi în hohote… Noi nu ştim să inventăm bucuria… Căutăm o pictură răzleţită pe care să ne-o închidem în zâmbet ca pe o floare la butoniera hainei de purtare… Noi vrem să trăim bucuria dincolo de Balul Reginei… Noi Florin Vedeanu copilul unui vis neîmplinit am pierdut locul căutării…

…Cumpene şi… rostogoliri Cât plumb să punem de picioare pentru a ne obişnui cu profunzimea, cu dedesubtul, cu acel jos care este deasupra susului în sfera cu rostogolire cu centrele pe margini… unde ilogicul logicului grăbit să dea roade dintr-o cunoaştere ascunsă nouă… râde… Cât trup să pierdem fiecare pentru a ne obişnui cu înălţimea, cu eterul, cu acel sus care se află dedesubt în sfera cu rostogolire cu marginile-n centru… unde logicul ilogicului grăbit să soarbă acea cunoaştere destinată nouă… râde… Ai făcut Doamne totul atât de rotund şi de mişcător încât murim sufocaţi de perfecţiune admirându-i grija numărării zilelor noastre; …de cunoştere şi necunoaştere…

Dreptatea noastră doarme-n Prut Priviţi acolo, Malurile-s verzi la fel… Prutul de-o vreme clocoteşte! Oricât am vrea să-l împărţim frăţeşte Amestec iubirile Române ducându-le cu el… Ceasul verdeţei şade de veghe pentru cel Care cu sângele Român iubeşte Neamul acesta răstignit pe maluri jumătăţi… Curate mame Sub candele închină creştineşte Pâinea acelei clipe când Marile Cetăţi Vor sta în cumpănă să se destrame… Tată a Toate câte sunt, Ai grijă… copiii Tăi cei răi de-o vreme Bat cuie în cer peste inimi creştine de mame… …Cui ne laşi Doamne, Cine ne păzeşte?!

120


8-9

Florin Anghel Vedeanu Dica

Aşa e lumea. Când pune ochii pe cineva, îl priveşte până îl topeşte ca pe un bulgăre de seu la foc mic. Toate acestea au îndemnat-o la pasul cel mare: Bucureşti. E greu să laşi în urmă totul, chiar dacă acel ”tot” este doar un ghem de tristeţe, ce se deşiră greu de pe trupul trist şi el, cu aceeaşi consistenţă. Să mergi la Bucureşti, s-o rupi cu lumea ta, să vrei să te stabileşti şi să nu cunoşti pe nimeni, se numeşte curaj, în anumite contexte chiar disperare…, mai ales pentru cei cu călcâiele crăpate… O sută şi ceva de kilometri… tot atâta depărtare de necazuri, gândea Dica. O fi lume mai bună, că sunt mulţi din toată lumea, or fi şi buni printre ei, o fi loc şi pentru… Să-i fi fost Florea aproape, aşa ciung şi cu părul albit de câte i se întâmplaseră, ar fi stat în coşmelia ei… aşa îşi lua ochi de fiare… pe undeva, pe acolo, poate va călca în mila lui Dumnezeu… că cine ştie… îşi cată omu’ codru’ pe unde poate… Dica nu era altfel, avea şi ea călcâiele crăpate. În Bucureşti se intra de regulă cu stagiu pe la periferie, pentru cei mai mulţi; aşa că s-a oprit la autogară şi a întrebat un domn cu cravată dacă ştie pe cineva să-i dea ceva de lucru şi un colţişor unde să pună capul jos. Domnul a privit-o de sus şi a plecat fumând tăcut. Dica se tot învârtea neştiind încotro s-o apuce. Iaca, zice ea, dacă-i p-aşa, o să iau RATA invers şi mă duc să mor pe câlţii mei; şi aici oamenii erau grăbiţi şi neprietenoşi, treceau pe lângă ea de parcă n-ar fi fost… O să cadă dărăpănătura pe ea într-o zi şi gata, n-o s-o plângă nimeni… cum o fi scris… Dar nu a fost să fie aşa. Dumnezeu face altfel decât poate gândi omul!... A venit domnul cu cravată şi i-a luat paporniţa, a urcat-o într-o maşină mică, nici cu gândul nu gândea să se plimbe cu maşină mică, doamne, doamne, mare eşti! Ce lume bună la suflet! auzi, nici să nu te cunoască şi să te ia cu maşina mică! Pune Doamne sare pe norocul meu să nu se strice! Maică Precistă candela care i-a luminat chipul venea cu rugăciunile mele la Tine! Tu m-ai găsit aici la ceas de cumpănă!..., ţine-mă-n grija Ta! - Te-nchini? E bine… ascultă bătrânico, am vorbit la telefon cu cineva, să nu mă faci de râs, da?! O să ai serviciu, ştii să mături? Nu e cine ştie ce, dar pentru o gură, scoţi dumicatul… - Cum doamne fereşte să nu ştiu? păi m-ar mai răbda pământu’?! Iaca Dica a păşit cu dreptul în capitală.

Viaţa face ca fiecare să aibă o traiectorie şi o experienţă proprie, să fie unic. Atât de diferite sunt trăirile… câte persoane sunt. Atât de cuprinzătoare plaja, încât se includ toate situaţiile ca într-un cerc desăvârşit care încinge lumea. Şi iată că, la jumătate de viaţă, Dica, s-a trezit că de fapt nu a realizat nimic. Singură. Câteva clase. O căsuţă ţinută cu greu… Bărbatul îi murise înainte de vreme şi ea rămăsese lângă bătrâni, îngrijindu-i, chinuindu-se cu toate grijile casei, până s-au stins şi aceştia. Uitase să râdă. Nu ştia nici măcar să mai zâmbească. Umbla numai în negru. Totul în jurul ei parcă se năruia. Lumea o evita şi începuse şi ea să ocolească lumea. Neamurile? o vorbă goală… se simţea mai străină ca străinii, ar fi plecat în marele oraş, dar nu cunoştea pe nimeni acolo… ei, şi aici dacă îi ştia pe toţi, ce?! Tot singură era… şi culmea, o găină neagră începuse să-i cânte cocoşeşte pe bătătură! Bătătorise poteca cimitirului… plângea crucile de lemn tăcute… Rugina tăbărâse pe fierul casei, gardurile din an în an erau mai aplecate şi mai rare, pătuţul abia se mai ţinea proptit cu o furcă de răposatu’… oborul parcă plângea de pustietate; mai avea câteva păsări… dar nu avea rost de masă… nu-i mai ardea de nimic… Când era fată, băiatul morarului, a lu’ Isac, Florea, se tot ţinea după ea, chiar o pupase… şi încă ar mai fi vrut, dar de… era fată! Poteca aceea care ducea la gârlă ţinea pe ea cea mai frumoasă amintire… şi Dica mai trecea…, în locul cu pricina se oprea şi închidea ochii înfiorându-se de plăcerea celui mai adevărat sărut… timpul nu putea şterge amintirea singurului vis frumos; arboretul verde de-o parte şi de alta foşnea îmbietor când venea Dica aducându-şi cu ea, bucuria, unica ei bucurie… Apoi, Florea avusese un necaz, îl prinsese cureaua morii de o mână şi i-o smulsese… aşa ciung se însurase, dar îi murise nevasta la naştere odată cu copilul. Uite că acuma nici Florea n-o mai băga în seamă! Devenise ,,amărâta aia de Dica”… şi pentru el?... În afară de o milă sterilă, n-avea nimeni de vorbă cu ea. Se simţea ca un câine de pripas, dar într-un câine mai dai cu un bolovan, îi mai dai cu ,,huuuoo!...”, în cazul ei auzeai doar: ,,săraca!...” O ocoleau de parcă avea ciumă. 121


8-9

Avea serviciu, başca o cămăruă cu chirie, e drept cam ma-gherniă, dar la ce-i trebuia ei era tocmai bună. Băbuţa, Doamna, Coana Beleja, ,,propietăreasa” avea un şir lung de odăie una lângă alta, parcă, speciale pentru cei ca ea. Vecinii erau cam ciudaţi, dubioşi, majoritatea tineri, unii munceau zilnic, alţii, cioflingari filfizonii… şui căutaţi de lege, săltaţi duminica de dimineaţă; femei găsite de foştii bărbaţi şi pedepsite în public cu bătăi crunte în curte şi pe stradă!... dar, Doamne-ajută!... Ea o să-şi vadă de-ale ei… că ştie să tacă zile întregi dacă trebuie. Măcar aici n-o ştie nici vântu’ nici pă-mântu’… Îşi trăia nevoia, nu dragu’!... Singurătatea o luase în braţe… cine altcineva?! A început cu mătu-ratul străzilor de la periferie, noaptea. Numai noaptea. Cât timp? Ce mai contează timpul! Era colegă cu Baica, colegă de tomberon. O oacheşă bolnavă de piept care fuma, pe noapte, două pachete de ,,mără-şeşti”, fuma şi drăcuia, fuma şi blestema… şi cu Mau era colegă, tot oacheş şi el, dar şi beţiv, beţiv înrăit. Bea până se tăvălea ca un porc în propriul pişat… ce-l mai căra Baica în tomberon noaptea pe la două-trei dinspre ziuă, ce-l mai blestema Baica! Îi era bărbat Mau. Bărbat, dar şi blestem!... şi povară… săraca Baica, ofticoasa… toată lumea îndură, peste tot sunt amărâţi… Această lume o atrăgea pe Dica precum un magnet puternic ciurucul… oamenii sunt făcuţi din necazuri, mai mici sau mai mari. Oameni, de! Amarul din suflet era prezent şi în gură. Tăcerea îi amăra gura… dar sufletul?... de ce să fie mereu amar? Au mai trecut nişte ani şi Dica era şi mai bătrână; şi nici amor nu mai făcea demult Dica. Nu-i mai ardea. Florea lu Isac moraru’ era icoana gândului frumos pe care îl ducea cu ea, uita de necazuri în serile frumoase când i se părea că Florea merge râzând înaintea tomberonului ca într-o joacă pe malul gârlei printre tufişuri primăvăratice cu flori de gheorghinari şi măceşi… dar pierea nu-l putea atinge! Îi reparase Bucureştiul călcâiele, îi mutase crăpăturile în palme. Pentru Dica atâta făcuse Bucureştiul, nouă ani! În luna mai, venise Mau singur la lucru, dar şi mai beat ca de obicei, se îmbătase mai devreme. Dica nu l-a încărcat în tomberon. L-a întrebat de Baica… - Ce făcuşi mă, te turtişi decuseară? Unde e Baica, vine mai târziu, sau e bolnavă, îîîîîăăi? Mau s-a împleticit până a găsit să se sprijine de un pom şi privind-o de parcă ar fi căutat un sprijin şi pentru privire a bolborosit bălăbănindu-se; - Am scos-o la pensie… dă-o dracu dă hârcă… chiar azi am scos-o!... chiar azi, de dimineaţă am scos-o!... şi ca să te minunezi… auzi tu?! de a dracu’ ce a fost, a murit de necaz!... Schiloada dracu, dar n-a murit până n-a făcut gunoi!... De-a dracu’, zice Mau, şi-a vărsat plămânii în pat peste mine… Acu… s-a dus, s-a duuuus!... O să lucrăm amândoi,

şîîî… te muţi cu mineee că eu singur… să-ţi fie clar…! nu stau nici de-al dracu!… bine că s-a dus… cale bătută… era nesuferită şi mă certa mereu… cotoroanţa dracu proastă-n gură… ceşci, ăăăă?! mai faci şi tu o mâncare… alea-alea… mare lucru mâna dă femeie, mie-mi spui?! Sunt lucid… eu sunt numai creier… n-am avut noroc dă femeie… Baica?... Etena! Am dus-o după mine… cât am putut şi eu… m-a golit de zile vrăjitoarea dracu!... N-a putut să mai rabde Dica. A plecat la ţară chiar în acea dimineaţă, la o soră. Tot singură şi ea şi tot fără copii, dar cu casă. Se gândise ea bine, putea să încerce să-şi plombeze viaţa asta găunoasă cu un om nici bun nici rău. O să vadă mai întâi ce face Florea… ce dacă au îmbătrânit… nu se putea să nu-şi mai aducă aminte… Numai că, odată ajunsă la ţară, hop şi necazul după ea! Florea cine ar fi crezut, cu casă bună cu acareturi, cu tot rostul, se spânzurase de craca unui dud de la poarta mare din faţa casei… Se săturase de singurătate, şi trimisese vorbă unei văduve, mai tânără ca el cu cinşpe ani… treaba era ca şi făcută, numai că ducându-se Florea să-i ducă nişte cadouri luate de la oraş femeii iubite, a găsit-o cu băiatul sifonarului la finalizarea unui act amoros cu strigături… N-a durat mult şi craca dudului îl ţinea cu o funie ridicat la înălţimea unui scaun… Păcatul se lăsa discutat de tot satul în fel şi chip… Al cui păcatul? Uite cum cade focul! Dica a mai stat o vreme pe la sora Anica. S-a dus la locul unde era îngropat Florea, mai la marginea cimitirului… să vorbească cu el, să-i spună ce are pe suflet. Tot ducându-se, a vorbit cu nişte văduve cernite şi ele, şi din vorbă în vorbă a aflat că şi paznicul de la orezărie pe care gândise ea că… poate… se înecase într-o tablă de orez! avea Dica un noroc… se gândise la aceşti oameni ca la o ultimă posibilitate de a-şi reface restul de viaţă… spera şi ea cu Florea, sau cu Fane Măngescu paznicu’, şi uite, se grăbi Dumnezeu să-i ia la El… poate că oamenii mai trăiau dacă nu se gândea ea la ei. Florea să se fi omorât din dragoste? Dica n-o ştia pe femeia aia… dar mai ştii mintea omului? Măngescu, era chiar aşa beţiv?… un pic, da, aşa ca tot omu’ acolo…, dar dacă n-a avut cine să aibă grijă să-l ţină din scurt, s-a dus! Arsese şi rădăcina speranţei… Aici rămăsese cenuşa a ceea ce căuta… liniştea unei familii. Dica s-a întors la Bucureşti cu o maşină de ocazie. Tot ca ocazie, da! mereu vin ocaziile să rezolve probleme ce par complicate, a intrat femeie de serviciu la o fabrică. Rai, nu altceva! Să mături birouri, să speli pe jos, să cumperi ţigări… ehe! Aşa ceva, da!... 122


8-9

- Stai dom’le! Ce vă-mpingeţi, ce, nu mai e tramvaie? - Palule, ai grijă de Manica, că vă ia dracu’! Mâncaţi plămânii omului!... Ea se gândea la plămânii pe care i-a aruncat Baica peste Mau, în pat. Tramvaiul merge zgâlţâit, ca viaţa, şi ea se gândeşte la Mau, îl vedea aievea stând în tomberon, un om mic, scheletic, oacheş cu mustaţa neîngrijită, el însuşi şifonat de cât îl călcase viaţa în picioare. Beţiv. Înrăit! Scurgea sticlele aruncate care mai aveau câţiva stropi… fuma chiştoace… pe lângă trotuare, în staţiile de tramvai, era raiul şi iadul lu’ Mau, covor de “sergenţi” pe care îi aduna umplându-şi buzunarele ca rezervă de a doua zi. Dica ştie să trezească oamenii beţi, ştie dar nu mai vrea. Prea a trezit mulţi, de nouă ani îi tot trezea şi ei se îmbătau iar. Parcă veneau să-i trezească Dica. Nemernicii cădeau şi adormeau mereu cam în aceleaşi locuri. Dica era miloasă; şi-apoi, cum să mai pună şi ea mâna pe-un bărbat, dacă nici când era beat… Închidea ochii a descântec, dar de fapt se gândea ce-ar fi fost să aibă şi ea omul ei, să-l dezmierde şi ea şi el să o mângâie, chiar dacă ar mai fi luat şi bătaie, dar să fi avut şi vreo doi-trei copii, cum are lumea… Dar aşa? Îi freciona pe ceafă, pe vinele gâtului, uşor îi masa pe aceşti nerecunoscători care atunci când îşi reveneau îi mulţumeau de cele mai multe ori… cu înjurături… şi câteodată, nici atât… Acum Dica nu-şi mai pierde vremea cu niciunul. Nouă ani i-a ajutat să-şi revină. Vara şi iarna. Doar sufletul ei ştia… ştia dar nici perinei nu-i spunea tristeţile, alea mari, care se consumau în singurătatea ei, în tăcere… trăia visul ca pe o poză îngălbenită cu zâmbete ofilite care riscau să fie arse de uitare… Aşa face Dumnezeu, aduce uitarea..., altfel omul ar cădea doborât de povara amintirilor…, ştie Dica! Să ai zece degete la mâini, e mare lucru. Dica are numai nouă. De asta nu este ea fericită. Când e nor, o doare ciotul, până şi ciotul o doare şi încheieturile o dor. Dar şi sufletul o doare! Dica se uită la cer şi blesteamă. Soarta ei o blesteamă. A avut ochii mari şi negri Dica. De asta n-a avut noroc! Îi ghicise ei o ţigancă cu ghiocul că ochii negri nu sunt făcuţi pentru noroc, pentru dragoste sunt ei făcuţi… când n-au noroc de dragoste, nu văd bine lucrurile şi nici oamenii, de mare patimă neconsumată ce au… nici cu ochelari… nici cerul nu-l vedea Dica, dar nu de patimă… De obicei se uita în jos după gunoaie. Când se uita în sus, se uita numai să-şi blesteme soarta, dar şi atunci privirea ei nimerea pe vreo gaură din cer. Asta e. Dica nu vede nici cerul. Numai gunoaiele le vede, să vadă alţii cerul! Cine nu vede gunoaie, să vadă cer! Dica zice că cine nu vede cerul, n-are ce pierde, dar cine nu vede gunoaiele se-mpiedică-n ele…

În cer cine se împiedică? Dumnezeu poate, dar El nu se împiedică, pentru că Dumnezeu zboară. Aşa crede Dica, Dumnezeu a făcut aripi îngerilor, şi sunt mulţi, şi păsărilor le-a făcut aripi, se poate tocmai El să nu aibă? N-are cum! Ea mătură. Ăsta este serviciul, dar şi acasă mătură; se-ntreabă Dica, dacă în cer o mătura cineva… Se mai duce şi ea pe la biserică, o să-l întrebe pe părintele. Părintele ştie precis cum e în Rai, cică sunt unii în dreapta Tatălui, alţii în stânga, ditamai şirul… n-or mai fi şi pe ici, pe colo? Dar unde? Dacă stai în spate, e ca şi cum L-ai vorbi de rău, i-e teamă să te arăţi… dacă te aşezi în faţă, eşti prea trufaş… sau eşti la judecată! Cum e bine? Că şi aici pe pământ şi nu mai ştii cum să stai că te vede ingineru’... Da, ingineru’ ăsta vede tot! Gunoaiele şi pe Dica. Oricum ar sta, o şi vede! Ar face Dica orice, numai în Iad să nu se ducă. A auzit că e mare destrăbălare, decât să mături acolo, mai bine în birou să mături! Păi da, popa nu spune, dar Dica e deşteaptă… bănuieşte că şi-n Rai e gunoi; mai ales că acuşi-acuşi vine sfârşitul lumii. Se schimbă legi şi pe acolo…, se rup foi, se aruncă pe jos şi trebuie măturate… nu? Hârţogăraie peste tot! Câte mături a tocit ea, ehe-he… ştie că n-o să fie uşor nici în Rai, că doar n-o pune pe ea contabilă, sau ingineră, nu, tot femeie de serviciu o să fie…, doar că în Rai nu se fumează, n-o să mai cumpere ţigări toată ziua… poate, numai dacă o fi un sfânt mai mare, Doamne fereşte, n-are cum pe furiş… Uite ce a ajuns să-i treacă prin gând! Doamne ia-mi gândurile rele! zice şi închină trupul ofilit cu mâna dreaptă căreia îi lipseşte degetul mare. Cine ştie, poate nici popa nu ştie! Oricum în Iad nu se duce! Orice-o fi! Nu-i mai trage pe beţivi pe vinele gâtului, gata! O mai fi acolo şi periferie… numai lichele la periferie… O fi cum o fi, toate ca toate… dar pe poarta Ăluia, nu intră!... În Rai s-ar putea să n-o s-o cheme, că de… atunci o să stea pe drumul dintre cele două împărăţii, o să-şi ia şi mătura cu ea. N-are cum să nu mai fie şi alţii pe acolo. De măturat o fi, slavă Domnului, că unde e lume… şi la mătură nu prea se înghesuie… de!... deştepţii, de!... Mereu îi dă în cărţi Granda. Mare mincinoasă Granda. Dar face cafea bună şi lichior bun face, îi zice, ,,vişenată de caise”, aşa-i zice Dica. Prietene când au timp… Beau şi ele ca fetele… Îi tot spune Granda că se mărită cu un crai de tobă. O ţine una şi bună! Crai de tobă pe dracu’! Pe dracu’ crai, o fi tobă, da’ nu crai! ştie ea, e pensionar. Îi face ea curat de două ori pe săptămână. E adevărat că a cam pus el mâna, nu părea curajos încât să se facă de râs, cam bătrâior, totuşi parcă vrea… dar… 123


8-9

Atât! Nu mai este Dica proastă. Şi Granda tot de la ea ştie. Se mai spovedeşte şi ea la Granda, cui să-i spună? Când îi dă în cărţi, Granda face ce face, le suceşte şi gata: craiul cade la pat! Cade de beteag ce e, aşa e, de beteag cade! E hodorogit rău săracu’! Dar băiat bun, mai câştigă un ban vânzând iconiţe prin tramvai ba mai una, ba mai alta, are şi bani puşi de-o parte, cine ştie… Dacă o fi o vorbă mai serioasă, mai ştii?! Că tot omu’ are porţia lui, aia de-o merită! Doar că trebuie să se mulţumească cu ce e al lui, şi-apoi râvnitul la bunul altuia… e păcat mare! Oricum nimeni nu scapă viu din lumea asta… lasă ce-a făcut, îşi ia păcatele, şi aşteaptă judecata… Mare! - Palule, ai grijă de Manica! Lua-v-ar dracu să vă ia! Mâncaţi plămânii omului! Iar se gândeşte la Baica şi la plămânii ei aruncaţi peste Mau! Asta e viaţa… Ca tramvaiul merge, hurducăit ca şi tomberonul, ,,limuzina luxe”, cum îi zicea Mau, sau ,,pătrăţelu”. Ehe, câte nu ştie Dica! Ghiceşte în gunoaie mai bine decât Granda în cafea, sau în cărţi, dar nu umblă cu crai de tobă sau de ghindă sau de… dracu’ să-i ia de crai, ea ştie precis după felul gunoiului, ce şi cum; ştie Dica. Tace. Ca ciotul de la deget tace. Din când în când priveşte la cer, dar nu ca să-l vadă, ci ca să-şi mai uşureze sufletul, să nu mai vadă gunoaie; priveşte pe câte o gaură a cerului, poate că pe gaura aceea s-o nimeri să se uite şi vreun sfânt sau înger, cineva, doar-doar o vedea-o şi pe ea! Poate că îngerii nu văd decât ce le spune Dumnezeu, adică fiecare înger cu omu’ lui…, păi dacă ar vedea şi pe alături ce fac oamenii, cine ştie, se apucă şi ei, aaa?! O fi… Dica este amărâtă că n-are zece degete, are numai nouă. Aşa au femeile de serviciu, nouă degete şi iarna mâinile crăpate… Ca o oală de lut ciobită, aşa se simte Dica. Mai bine ar fi fost chiar oală de lut. S-ar fi odihnit pusă în gard, mai bine; aşa, se roagă de un strop de noroc… şi nu e! Unde pune ea mâna, parcă ia locul foc! Poate acuma cu creştinu’ ăsta de-i face curat. I-o da Dumnezeu în gând omului ăsta să zică vorba care să aducă şi pentru ea liniştea?! Să scape şi ea de of-ul ăsta mare pe care-l scoate din ce în ce mai des din adâncul adâncului, de lângă buric şi-l trece pe lângă casa sufletului încins ca un fier roşu… Dar ce să răcească o gură de oftat? şi-ar dori să aibă acolo înlăuntru un ventilator ca pe biroul inginerului, să sufle, să sufle mereu cu aer rece, un rece d-ăla de răcoare să-i aline… ce să-i mai aline… dorul, durerea, necazurile, neîmplinirile, grijile de azi şi de mâine şi de câte zile o mai vrea Dumnezeu să-i mai pună pe cântarul păcatelor!... Ba nu! Soarta e de vină!... Ea, ursitoarea care i-a spart geamul supărată că a deranjat-o cu venirea ei pe lume noaptea pe la două-trei când începeau să cânte primii cocoşi şi somnul e mai dulce... or fi speriat-o şi afurisiţii de cocoşi şi uite cu ce s-a ales!... Ce să mai… toţi oamenii au necazurile lor; vede Dica, de ce să nu vadă? că şi inginerii cât or fi ei de ingineri,

au şi ei ca toţi oamenii toane, momente, zile întregi chiar când au de-a face cu tristeţea, păi chiar aşa! a auzit-o pe contabilă când îi spunea ingineriei, ăleia mici, cum că pe inginerul ăla tinerel, înalt şi cu ochelari, l-a părăsit nevasta, o profesoară de sport care făcea naveta la Ghimpaţi. Mai aveau şi doi copilaşi micuţi… ce necaz mai mare în viaţa unui om decât pierderea dragostei de mamă?! De aceea contabila îi zicea ingineriei, că, vezi Doamne, să se gândească dacă nu cumva-ceva… observase ea că cea mică îl cam plăcea pe tehnolog… păi şi ce dacă avea copii? Avea şi casă şi maşină, nu era un nimeni în drum, puţină dragoste putea să reverse şi peste nevinovăţia copiilor, chiar dacă nu erau ai ei... Cu timpul totul se aşază. Dica a stat cu chirie până mai an, când s-a îndurat inginerul şi i-a obţinut o garsonieră la căminul fabricii. E mai bine, mult mai bine, dar când vin sărbătorile toată lumea are un rost; ăla cu aia, aia cu ăla, ăia cu ăia şi Dica numai cu singurătatea… A venit Ajunul, a încercat să-şi ţină curajul, să facă una şi alta ca de sărbători. Aici la cămin tot felul de oameni… mulţi tineri şi cu apucături de… iartă-i Doamne! E tristă Dica. Atâta tristeţe… şi pentru ce? A auzit că în primăvară când o scoate la pensie, o să o scoată şi din cămin… singură… singură!... se săturase de singurătatea care o îngreunase, îi împiedeca mişcările, devenise o povară cu ghimpi! Abia se alivănise aici la cămin… Unde să se ducă ea bătrână?... mai vine şi o boală, n-are pe nimeni lângă ea… pe la uşile altora… sărbătorile sunt triste, deznădejdea i se lăsa greu pe piept… lacrimile secaseră şi nu mai veneau s-o uşureze… se vedea neputincioasă, pironită în cine ştie ce izbă întunecoasă aşteptându-şi sfârşitul în întunericul disperării mute… ca o lighioană… Alături, Cel Rău se căznea să scrie pe răbojul izbânzilor Sale încă un nume… Necuratul este mereu acolo unde omul este în nevoie şi profită de moment luându-şi porţia rapid cu vorbe şoptite strecurate pe furiş, meşteşugite, în necazul omului!... ,,Dico! Vezi tu cablulul ăla de la prelungitor? Cum care? ăla lung… aşa, aşaaa!... Leagă-i un cap de calorifer… acolo… acolo între elemenţi, perfect! Capătul celălalt, leagă-ţi-l de gât, aşa, un pic mai strâns, aşaaa! deschide fereastra să intre Ajunul şi la tine! Aşa Dico!… acuma uite şi norocul tău, Florea te aşteaptă să te plimbe cu sania lui Moş Crăciun… urcă-te pe pervaz, uite sania cu moşul… şi cu Florea, da? aşaaa!... stai alături de ei, binişor!... Brava Dicoooo, noroc!... şi, druuuum buuuun!...’’ Abia pe la prânzul Crăciunului, doi beţivi au văzut o babă gătită de sărbătoare, atârnând sub un geam de la etajul trei, cu faţa la zid, cu spatele spre lume!... 124


8-9

Elena Armenescu

Elena Armenescu s-a născut în data de 22 mai 1948, în localitatea Tătărăşti de Sus, Jud. Teleorman, naţionalitatea română. Studii: a) universitare: Institutul de Medicină Timişoara absolvit în 1972. b) postuniversitare (inclusiv practică medicală): specializare în pediatrie şi cardiologie infantilă (1978-1980) în Spitalul Clinic Fundeni, ulterior la Spitalul Clinic Dr. I. Cantacuzino Bucureşti, obţine competenţe în Boli de nutriţie, metabolice şi diabet (1991-1992), acupunctură (1993). Practică medicina în Bucureşti din 1990 până în prezent. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, din anul 1998. Volume publicate: Ferestrele somnului, Editura Info Team, 1995; Regatul ascuns, Ed. Albatros, 1996; Exodul uitării, Ed, Semne, 1998; Dictatura iubirii, Ed. Mirabilis, 2000; Stigăt spre lumină, Ed. Mirabilis, 2002; Memoria statuilor, Ed. Tempus, 2005; Iubirea împărătească, Ed. Mirabilis, 2006; Joc tainic, Ed, Semne, 2011; Cântecul iubirii (sonete), Ed. Mirabilis, 2013; Locul de lumină, Ed. Mirabilis, 2013; De mână cu Orfeu (poezie), 2014; Gânduri de utrenie (proză), 2014; Antologia „Poeţi români slăvind dumnezeirea” (coordonator ediţie), 2014; Insomnia căutării (poezie), 2015; Constelaţia inimii (poezie), 2016; Judecata animalelor şi păsărilor (carte pentru copii), 2017; Livada cuvintelor (carte pentru copii); Gânduri de vecernie (proză), 2018; Cărările sufletului (file de jurnal); Miresme albe (minipoeme); în pregătire: Căutătorii sensului (cronici, evocări); Ieşirea din labirint (proză). Colaborează la ziare, reviste, radio, TV, pe teme literare şi medicale. Colaborări la revistele litrare: Luceafărul, Poesis, Contrapunt, Viaţa Românească, Sfârşit de mileniu, Convorbiri literare. Colaborări on line: colaborează la: ARP, INTERMUNDUS media on line, revistele Epoca, Ecoul, Monitorul cultural, Dacologica, Cetatea lui Bucur, Oglinda literară, Romanian VIP - Australia, Curentul international - Canada, Experesia Australia, Confluente literare, Phoenix mission - USA. Lucrări în colaborare: Antologie de poezie coordonată de Valentina Becart, Editura ARHIP ART, Sibiu, 2010; Antologia “Lira în patru puncte cardinale” - selectie Cristina Stefan, Ed. Rovimed Publishers, 2010; Antologia “Simbioze lirice”, Ed. Anamarol, 2012; Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume, Ed. Starpress Int., 2014. Premii, distinctii: Premiul National de Poezie la concursul de poezie “T. Arghezi” (editiile 1987, 1989). A participat la concursul de poezie “Una favola per la pace” de la Lugo, Italia, organizat sub egida universitătii din Bologna, unde a primit un Atestat de merit. Pentru servicii aduse cauzei progresului a fost distinsă cu Diploma şi Crucea în grad de “Officier” acordate de Regatul Belgiei – Bruxelles 2006. Are o bogată activitate pe plan social: membră fondatoare a Fundaţiei MIRABILIS pentru Medicină Alternativă Transdisciplinară (ONG) şi preşedintă a acesteia, membră şi secretar a UNFR, cu statut consultativ ONU, participant la manifestările internaţionale - Conferinţele de la New York, 2000, şi Bruxelles, 2001; membră şi vicepreşedinta a Academiei Dacoromâne – ONG. Participă cu lucrări la congresele de dacologie. Este prezentă în: Dictionarul Medicilor Scriitori şi Publicişti, Ed. Viata medicală, 2001, reeditat în 2003; O istorie a literaturii române de la origini până în prezent, autor Ion Rotaru, Ed. Tempus, 2006 (referiri la autoare: la pag 959-960) şi în alte enciclopedii.

125


8-9

De n-ar fi iubirea Spune tu, de ce s-ar revărsa Transparenţa zorilor peste uimiri Copacii, florile, iarba, nu s-ar usca De n-ar fi pe lume iubiri?

Ce ne multiplica auzul Ni se înmulţeau ochii, sporea vederea Mâini cu multe degete ne creşteau Pe şolduri, pe coapse Pe spatele gol, arcuit Într-o simfonie adâncă, albastră… Nu ştiam dacă este noapte sau zi Nu ne aminteam punctele cardinale Flâmande se plimbau pe noi Spirale argintii Ne înconjurau ca nişte liane Înlănţuiau Fiecare braţ, fiecare picior Apoi, ne legau unul de altul În veşnicia unei clipe Spre amintirea unei noi trăiri Pentru că ochiul meu drept şi ochiul tău stâng Erau pereche de când lumea şi vedeau printre genele înrourate Cum în jurul nostru Jucau nestingherite curcubee, Vedeau… Dinlăuntru spre înafară Cum devenisem o singură cruce Iar inimile, clopote de catedrală.

Spune tu: trandafirii de ce ar înflori Adunând lumină despletită-n petale Magnoliile de ce-ar îmboboci De n-ar fi iubirea pe cale? Spune tu: privighetorile de ce-ar cânta Sub semnul tainei, la poarta abisului Cuibul? Rândunica de ce l-ar căuta De n-ar fi iubirea puterea visului? Spune: s-ar semna în lume armistiţii Astrele ar lumina ascunsele cărări De n-ar fi pe lume îndrăgostiţii? De n-ar fi iubirea izvor de acceptări? Spune tu...

Migrarea tainelor Ca o barbară, înfiorată de rugul aprins De puterea zeiască Atinsă de fulgere Zămislitoare de şoapte Iubirea Tandru mă cheamă mi-arată cărarea unde cer şi pământ se-ntâlnesc şi fierbinte ca râsul vulcanului focul dansează-n amurguri pe creste-n beţie. Ce ameţeală, ce dulce potop Ce nestăvilire zănatică Ce linii, ce forme alunecă lin Ca într-o migrare de taine Dintr-un basm în alt basm Dintr-un ritm în alt ritm Dintr-o respiraţie în altă respiraţie Cu extatice înfloriri Cuibărite În undele mele barbare.

Înzeire - De ce atâta suferinţă? Am urlat - Din dragoste! a rostit el O, Doamne, ştie cineva pe pământ Ce ai vrut Tu să însemne dragoste? Ştie cineva? Ştie cineva? Răspundeţi-mi! …să fie ca o boare care coboară mai întâi în gând, apoi… se apropie în cercuri concentrice din ce în ce mai aproape, până fulgerător - te prinde, te muşcă aprig cum muşcă şarpele, vipera, te împresoară ca hidra, cu multiple braţe, îţi pătrunde în trup,

Contopire În sfera aceea de cristal 126


8-9

pe nesimţite, dulce otravă! tu nu mai eşti tu, eşti orgă, flaut, harfă, ce abia atinse, stau aproape de gura înfometată de cântec, de vorba şoptită, de răsuflarea care ninge flori de măr. dangăte în clopote de aur înzeiesc ochiul, fluvii ascunse primesc freamătul plopilor slobozind unda înstelată care în biserica trupului devine dans argonautic De ce atâta suferinţă? totuşi...!

Miraj periculos Ce pot răspunde copilei care întreabă: Ce este, cum este iubirea? O dulce vrajă, o iluzie dragă, O invizibilă ademenitoare, Miraj periculos Reflectat în apele dorinţei Din zodia Fermecului, Ori o vrăjitoare Preschimbată în floare, Lotus cu o mie de petale? O recunoşti totuşi uşor Când stai la umbra unui dor deşi eşti în mulţime Ea te face Să nu mai vezi pe nimeni, Doar iubitul prinde formă, nume El este întruparea din poveste A Făt-Frumosului, A eroului viteaz, curajos, Unic... Privirea ta beatificată Împrumutând lumină astrală Străluceşte... Iar în pupila lui Vezi chipul dragostei căprioară zburdând pe câmpul vast, pe strălucirea din smaraldul ierbii cast, aşteptând cerbii... Iar ea, IUBIREA ca în magie - atrăgătoare ca un mister prinde (implicit) întruchiparea mălinului înflorit cu ramurile-i îndreptate spre cer pierzându-se lin, în braţele seninului...

Trăiri La munte, într-o după-amiază târzie Rătăceam în apropierea pădurii Pe cărarea presărată cu melancolie. Universul cu miliardele sale de stele Împreună cu mine se legăna tăcut Lin, rotitor în nevăzute carusele. Pătrunsă de văpaia apusului Mă gândeam la trecut La tot ce s-a petrecut Pe întregul pământ Si pe acest meleag, demult: La Alexandru cel Mare călare pe Ducipal Cum şi de ce s-a sinucis Decebal? Cum de-au fost maziliţi martirii Brâncoveni? Dintr-o dată, plutirea-n neant s-a sfârşit Ca dintr-un somn cenuşiu m-am trezit Când dinspre geana înserării În asfinţit, la poarta înfiorării A apărut el, ca un atlant, Cu ochii căutând spre înalt... Nepăsător în aparenţă, Mi-a ieşit în cale Agale Fără să ştiu, fără să ştie, Că inima îi era plină de poezie... L-a trădat vocea cu vibraţie purpurie Ce invita la intrarea în sfera de cristal... Universul, rotindu-se Ne leagănă pe-amândoi maternal.

Uneori, mâna mea caută somnambulă, în întuneric, Ce a atins cândva în deplină lumină... Iar inima se chirceşte ca o frunză Când pământul este uscat în grădină...

127


8-9

Constantin Avădanei

Eminescu în anul Centenarului Marii Uniri Am păşit cu toţii, cu mare emoţie, pe Aleea scriitorilor din Alba Iulia şi ne-am oprit cu mare plecăciune la statuia marelui Eminescu, pentru a-l comemora în acest an Centenar. Pentru noi, cei care ne-am adunat aici, nu a fost o simplă privire asupra bustului sau a plăcii pe care este gravat numele şi semnătura lui Eminescu. A fost mult mai mult, a fost o intrare pe marele drum spiritual al vieţii şi operei poetului nepereche al româ-nilor. Eminescu este mereu în sufletul nostru, este un ghid în viaţa noastră, în demersurile pe care le facem pentru a găsi răspuns la multiplele frământări zilnice despre starea naţiunii române. Cu ce cuvinte alese şi cu câtă măiestrie poetul Ion Mărgineanu ne-a introdus în lumea operei lui Eminescu! Am încercat să ne apropiem de marea operă a poetului naţional Eminescu, dar aceasta este vastă ’i complexă, cât un univers. Ne-am aflat aici în ziua comemorării dureroasei zile în care, în urmă cu 129 de ani, îşi începea drumul în eternitate cel mai mare dintre români, adevărat spirit tutelar al neamului nostru, sinteză supremă, irepetabilă, a geniului acestui popor. A luat apoi cuvântul col(r) dr. ing. Constantin Avădanei, preşedintele Grupului de Iniţiativă „Centenar - Marea Unire - Alba Iulia - 2018”, care a prezentat aspecte din viaţa şi opera poetului, în contextual în care românii sărbătoresc în acest an Centenarul Marii Uniri de la Alba Iulia. Vorbitorul a scos în evidenă aspecte din viaţa reală a marelui poet, gazetar, om politic, ideolog, adevăratul iniţiator al doctrine naţionale, aşezat trainic pe temelia conştiinţei unităţii de neam şi limbă a trăitorilor în vatra largă a vechii Dacii, pe care a afirmat-o strălucit nu numai în adevăratele jocuri de artificii, sau erupţii vulcanice, cu luciri neuitate de flăcări, de fulgere, ale

articolelor sale, dar şi în nestematele şlefuite ca de nimeni altul aşezate în strofe ale marilor, nemuritoarelor lui poezii, care au clădit şi călit, de peste un secol şi jumătate, caracterele pruncilor neamului, ce au deschis ochii şi au crescut cu nepreţuitul lor elixir, sorbit din gura părinţilor şi a multor generaţii de dascăli dăruiţi cu harul slujirii culturii şi istoriei române, sau din pagina tipărită a zecilor de ediţii care au umplut, de-a lungul vremii, cu milioanele lor de exemplare, rafturile bibliotecilor din toate colţurile de lume în care vieţuieşte un român. Petre Ţuţea, cu sclipitorul spirit care îl caracteriza, afirma că Mihai Eminescu a fost nu numai adevăratul întemeietor al Doctrinei Naţionale, dar a fost şi protocronistul român al geopoliticii, pe care a desenat-o, cu o claritate de cristal, cu argumentele istoriei noastre milenare şi i-a întrevăzut acţiunea cu zeci de ani înainte ca geopolitica să intre oficial, evident cu altă paternitate, în istoria oficială a ştiinţelor şi disciplinelor lumii. Vizionarul EMINESCU, unicul care a avut capacitatea, care nu are cum să nu te uimească până la a-ţi tăia respiraţia, de a vedea, peste timp, magnifica izbândă românească dobândită de-a lungul unui an cu adevărat magic şi încununată în acea zi cu adevărat solară a Neamului Românesc, de 1 Decembrie 1918. Prin articolele sale memorabile, care îşi păstrează valabilitatea şi la aproape 140 de ani de la data la care au fost scrise, Mihai Eminescu încerca să le arate contemporanilor că patria şi istoria ei, aşa cum ni le-au lăsat strămoşii, nu pot fi un dat veşnic, că, dacă vrem să le păstrăm şi, de ce nu, să le mărim strălucirea, trebuie apărate. Trebuie luptat pentru ele. 128


8-9

În primul rând (în cazul oamenilor obişnuiţi), cu cugetul care nu are dreptul să uite trecutul, cu momentele lui de glorie care trebuie cultivate şi transmise cu dragoste şi evlavie generaţiilor următoare, cu eşecurile şi înfrângerile din care trebuie să învăţăm, pentru a nu le mai repeat şi retrăi în viitor. În al doilea rând, elitele intelectuale adevărate au datoria să lupte pentru ele cu cuvântul rostit şi scris, singurele care asigură continuitatea trainică de conştiinţă naţională. Şi, pentru ca acest popor să nu dispară, trebuie să se trezească şi să înţeleagă, inclusiv din şi prin întoarcerea la Eminescu şi la creaţia lui, că nu umilinţa şi sărăcia sunt moştenirea pe care ne-au lăsat-o străbunii. De ce să nu ne reamintim (inclusiv recitind pagini din istoria noastră) că, dacă ne păstrăm conştiinţa unităţii de neam, de limbă, cultură şi teritoriu, nicio forţă străină nu ne va putea abate, cum ziceam, de la drumul cel drept croit de stramoşi şi pe care Eminescu ni l-a reamintit de atătea ori în poezia şi publicistica lui? Şi de ce să nu-i urmăm exemplul, fiind gata, aşa cum a fost el, să ne jerftim chiar viaţa pentru a transmite urmaşilor o Românie mare, liberă, demnă şi prosperă! Poate că azi, într-un moment fast, aniversar dar care este, totodată, un nou moment de răscruce pentru această ţară, Eminescu este mai actual şi mai necesar chiar decât era la vremea lui. Bine ar fi ca adevărata elită românască să fie capabilă în acest moment al istoriei să dea naştere unei clase politice cu adevărat naţională, care să facă posibilă renaşterea României, o renaştere firească şi atât de necesară. Şi să dea bunul Dumnezeu ca aceasta să se poată face cu înţelepciune şi în bună înţelegere. În încheierea intervenţiei, preşedintele Grupului de Iniţiativă a venit şi cu o mare surpriză, a înmânat fiecărui participant la festivitate câte o diplomă comemorativă „Eminescu în Anul Centenarului Marii Uniri”. Au luat apoi cuvântul: doamna prof. Maria Cioica, preşedinta Despărământului Astra „Eugen Hulea” - Alba, poetul şi scriitorul Victor Făt, doamna prof. Georgeta Ciobotă, domnul Străjan Ioan, directorul revistei „Dacoromânia”. S-a cântat pe versurile marelui poet şi s-au recitat versuri memorabile din poeziile acestuia. Coloana sonoră a acestui eveniment a fost asigurată de col(r) Constantin Avădanei.

Maria Filipoiu

Poezii Centenarului Unirii Motto: „Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” (13 02 1882)

Candelă pentru străbuni (sonet de recunoştinţă) Pentru străbuni plecai în veşnicie, Ce s-au rătăcit pe Drumul Robilor, Scriu cu cinstire, din gând preţuitor, Când plânge condeiul în poezie. Moştenindu-le patriotismul lor, Cu raza gândului aprind făclie, Pe Calea Universului să fie Candelă în Regatul Îngerilor. Din caierul privirilor torc fire, Să ţes drapel, de-a fi recunoştinţă Eroilor, pentru sacră jertfire. 129


8-9

Când spiritul părăseşte fiinţă, Rodul gândului va fi moştenire Urmaşilor de neam şi de credinţă.

Eroismul este istorie (sonet patriotismului)

Centenar inundat de lacrimi (rondel pentru Reunire)

Gloria e a istoriei filă Scrisă de eroi cu râuri de sânge, De când Tricolorul în falduri strânge Purpura jertfei din soartă ostilă.

Lacrimi în nori de tristeţi se adună Peste întreaga urbe românească, Să inunde Centenar cu furtună; De opt decenii vrând să răbufnească.

Este spiritul văduvei ce plânge,/ Când dorul în ochi aprinde feştilă Si-n bocetu-i strigă îngeri, de milă; S-audă suflet ce soarta-i deplânge.

De când străini au voit să impună, Românilor, stăpânire rusească, Lacrimi în nori de tristeţi se adună Peste întreaga urbe românească.

Este focul sacru aprins pe drapel,/ Ce-n conştiinţe mocneşte-n tăcere, Dar străluce pe sabie de oţel.

Iar fraţi-români doar plânsul pun pe strună, Din coşmarul ce-ar vrea să se sfârşească; Cu mama-ţară de-a fi împreună Si visul strămoşesc să-i reunească,

Eroismul e a morţii durere,/ Ce duce suflete în etern castel, Când patria, tribut sângeros cere.

Lacrimi în nori de tristeţi se adună.

Tirania din ţara glorioasă (rondel protestelor sociale)

Crucea martirului (rondel jertfirii)

Mă doare tirania/ Clasei de intrigi roasă,/ Când muşcă viclenia Din ţara glorioasă./

Este martir cel ce-şi duce povară Din neam străbun, prin şir de generaţii, Cu sânge spălând drapelul de ţară; Pe frunte să-şi poarte lauri Carpaţii.

De când Democraţia E densă nebuloasă,/ Mă doare tirania/ Clasei de intrigi roasă./

Când plugul străbun în suflete ară,/ Spre a sădi sentimente, confraţii,/ Este martir cel ce-şi duce povară Din neam străbun, prin şir de generaţii./

Domină lăcomia/ Si pentru-o turtă arsă; Că e în România/ Haos de care-mi pasă,/

În Dunăre-i glorie milenară,/ Că-n valuri şoptesc părinţii şi fraţii:/ Din neam românesc, duşmanii să piară!/ Cât strigă de pe front, crucificaţii,

Mă doare tirania./

Este martir cel ce-şi duce povară!

Protestelor sociale din 21.01.2018

130


8-9

Mihaela Oancea mai desenează ogive încrucişate, nervuri prin care cerul încearcă să respire.

În rugăciune ,,Mă voi reclădi!” spune cu siguranţă de sine, deşi se surpă cu fiecare cuvânt pe care-l adaugă; nasturii dăruirii de altădată se nimicesc precum supernovele şi nicio vorbă în plus nu mai găseşte cale de mântuire. Telescopul continua să captureze un ecou luminos, cât timp, în penumbră, un defibrilator refuza cu îndârjire trezirea din somn.

Nod celtic Dintr-un atom se desfac cu repeziciune vaste cercuri concentrice – negură de lăcuste, umbre nedesluşite ce ne răpesc de pe corzile clipei tocmai în sihăstria luceafărului de dimineaţă.

Negru de fildeş Dincolo de gheaţa carbonică, umbrele palpită o vreme inhalând adânc, în plămâni, septicemice scântei de scrum.

Sub secera subire a lunii rămâne nodul fără sfârşit al unui tatuaj celtic.

Degete albe precum fildeşurile Luvrului pictează respiraţia lor negru pe negru.

Pe jumătate Cum e nesfârşit mai dureros să trăieşti pe jumătate fericit, pe jumătate nenorocit, lebedele au cântat şi-au părăsit partea stângă a pieptului –

În stil rococo Într-o legendară sală de aşteptare, aduci în memorie fiecare secundă cu asimetrii căutate,

aici doar fulgii de lumină 131


8-9

şirul de panouri-oglinzi ce ascundeau ferestrele şi conturul coapselor ei. Forma perfectă a tuturor conversaţiilor inutile, surâsul angelic, vitrinele din lemn de trandafir fragmente de puzzle pierdute azi în volutele fumului de ţigară.

Peste întreaga compoziţie, aerograful pulverizează un strat cât mai fin de tăcere.

Nuferi lunari Ivită din adânc, femeia care ţine în frâu fiara stacojie cu şapte capete şi zece coarne se pierde treptat în măruntaiele prăpastiei de antracit.

Contre-emploi Sub plămada straturilor de spaimă, delicata creatură stăpânită de hiperestezii joacă, pentru diversificarea registrelor, un rol de contre-emploi

În urma ei răsar nuferi lunari, conuri de lumină lăptoasă, pulsând fascinant precum un zbor de flamingi în Valea Marelui Rift.

îşi pregăteşte racheta, pantofii pentru squash, loveşte mingea strategic, până când urletul ei plin se izbeşte de pereţi, himera dispărând treptat, cu degetul pe buze.

Vizionarul Vizitat de îngeri şi de spirite, cel ce se desfată cu vinul de Falern amestecat cu analgezice, continuă să aiureze despre vârtejul îndrăgostiţilor şi despre Himera Globulară. Deşi nu conştientizează, mătasea neagră rămâne singurul reazem al surâsului său mistic; cu note de vanilie şi caramel îi stă la căpătâi până când în palmă i se face noapte.

In absentia Ca într-un labirint de oglinzi, placaje pânzate capturează fără odihnă fluturele roşu din puloverul tău, spaimele juxtapuse absurdelor aşteptări şi lecţia pe care n-am s-o deprind niciodată.

132


8-9

Bianca Iuga

fiind educat în şcolile pregătitoare locale din satul Kobylnice, continuând apoi să studieze un an la Seminarul Romano-Catolic din Eperjes. Ulterior, a mers la Seminarul Greco-Catolic Unit din Ujhorod (în maghiară Ungvár) din Maramureşul istoric - azi în Ucraina - unde a studiat timp de trei ani, finalizându-şi apoi studiile la Universitatea din Praga, unde a absolvit Teologia. La 18 aprilie 1878, Alexis Toth s-a căsătorit cu Rosalie Mihaluk - fiica preotului Mihaluk - în decursul aceluiaşi an a fost hirotonit preot de către fratele său Nicolae Toth, Episcopul Greco-Catolic Unit din Prešov (Slovacia de azi). Însă în doar câţiva ani, soţia lui - Rosalie – cât şi singurul lor copil au murit. După hirotonirea sa, părintele Alexis Toth a fost desemnat pentru a servi ca preot asistent în fostul comitat Saros din Ungaria, azi în judeţul Zepes (Szepes) din Slovacia, care se învecina cu fosta Galiţie (azi Ucraina). În continuare, Alexis Toth a fost repartizat ca preot la Biserica Greco-Catolică Unită din Homrogd, azi localitate în Ungaria de nord-est. Apoi, fratele său Episcopul Nicolae Toth, îl numeşte

Alexis Toth - Sfânt al Bisericii Ortodoxe Americane, unchiul memorandistului Vasile Lucaciu Sfântul Alexis Toth s-a născut la 14 martie 1853, în familia preotului George şi Cecilia Toth familie de intelectuali - în satul Kobylnice, din districtul Svidnik, regiunea Prešov, în Slovacia de azi. Acest sat se află în apropiere de localitatea Eperjes, ce a aparţinut fostului comitat Saros din Ungaria, azi aparţinând judeţului Zepes (Szepes) din Slovacia. În familia George şi Cecilia Toth, s-au mai născut încă doi copii: Nicolae şi Iuliana. Nicolae Toth, a urmat în viaţă şi el calea preoţiei, ajungând preot profesor la Universitatea Teologică din Ungvar (azi Ujgorod, Ucraina) şi apoi episcop la Eperjes (azi Slovacia). Iuliana Toth a fost soţia lui Mihai Lucaciu şi mama memorandistului Vasile Lucaciu. Alexis a urmat paşii tatălui său – care a fost decanul Bisericii Unite Greco-Catolice din judeţ -

cancelar, urmând ca în anul 1881, să îl numească director al Seminarului Unit Greco-Catolic din Prešov şi profesor de Drept Canonic şi Istoria Bisericii. Părintele Alexis şi-a continuat activitatea profesională în aceleaşi funcţii şi sub conducerea succesorului Episcopului Nicolae Toth, Episcopul Ioan Valyi. Prin această acţiune, părintele Alexis a câştigat distincţia de a fi primul preot greco-catolic unit din America de Nord, pentru a conduce poporul în reuniune cu Biserica Ortodoxă. În anul 1889, la vârsta de 35 de ani, părintele Alexis Toth a fost trimis în Statele Unite ale Americii, pentru a sluji ca preot misionar, la Biserica GrecoCatolica din Wilkes-Barre, statul Pennsylvania. Credincioşii din parohie erau emigranţi care proveneau mai ales din zona munţilor Carpaţi din 133


8-9

eminenţi şi importanţi bărbaţi din ramura americană a Bisericii Ortodoxe. Înainte să moară cu câţiva ani, a primit o coroană de aur ecleziastică de la ţarul Rusiei Nicolae al II-lea, care i-a fost adusă la Mayfield, de un emisar special al acestuia. A fost un semn de substanţială stimă în care a fost ţinut şi apreciat de către puterile de conducere din Rusia. Alexis Toth a păstrat coroana într-un seif la reşedinţa sa din Mayfield, alături de mai multe scrisori şi autografe primite de la ţar. La acestea se adaugă valoroasele cadouri primite de la marii clerici din Europa şi de la surorile (călugăriţele) uneia dintre măreţele mănăstiri din Rusia. Pentru întreaga activitate religioasă, ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei i-a mai conferit ’i ordinul ,,Sfânta Ana”, iar Sfântul Tihon, arhiepiscopul Americii de Nord, i-a daruit ordinele: ,,Sfântul Vladimir” şi ,,Sfântul Alexandru Nevski”, evenimente similare de cinstire având loc şi în vestul Canadei. La 7 mai 1909, la vârsta de 56 de ani, protopopul Alexis Toth a plecat la cele veşnice şi a fost îngropat la Parohia ,,Sfântul Ioan Botezătorul” de rit ortodox din Mayfield, Pennsylvania. În testamentul său şi-a cerut iertare de la toată lumea, iertându-i în acela’i timp pe cei care i-au făcut vreodată rău. Chiar şi după moartea sa, preotul Alexis Toth a continuat să îi protejeze pe cei vii şi să se roage pentru ei. În anul 1916, Alexis Toth a fost deshumat de oficialii ecleziastici ai Bisericii Ortodoxe din Mayfield, Pennsylvania. Rămăşiţele sale au fost găsite neputrezite, fiind apoi mutate la magnificul mausoleu din spatele altarului de la Mănăstirea ,,Sfântul Tihon”, din South Canaan, Pennsylvania, SUA. În data de 29 mai 1994, după toate minunile săvârşite enoriaşilor, protopopul Alexis Toth a fost canonizat ca Sfântul Alexis de Wilkes-Barre de către Sfântul Sinod al Episcopilor Bisericii Ortodoxe din America, fiind numit mărturisitor şi apărător al Ortodoxiei în Statele Unite ale Americii. Sfântul Alexis Toth a fost un preot misionar, trimis din patria sa, Slovacia – vecină cu Maramureşul istoric - ca un preot unit greco-catolic, care cu ordinul de a-şi servi şi proteja turma de enoriaşi din Statele Unite într-un mediu ostil celui latin, a recunoscut necesitatea de a-i conduce spre o întoar-

Maramureşul istoric, Galiţia, Slovacia şi Ungaria, ortodocşi din naştere, dar forţaţi să accepte Unirea cu Roma, datorită stăpânirii austro-ungare. Preotul Alexis Toth, în noul său rol de misionar, trebuia să-şi îndeplinească destinul de a conduce poporul, de a reveni acasă la biserica mamă, la Biserica Ortodoxă. În decembrie 1892, a început evanghelizarea imigranţilor din Wilkes-Barre, statul Pennsylvania (S.U.A.), predicându-le şi luminându-i spiritual cu privire la viitorul lor social şi religios în America. În anul 1902, primeşte Parohia ,,Sfântul Ioan Botezătorul” de rit ortodox din Mayfield, Pennsylvania. Aici a fost înaintat la demnitatea de protopop. De-a lungul anilor până la moartea sa, părintele Alexis a fost primul în măsură de a primi parohii din Unirea în Ortodoxie. Prin eforturile sale, peste 20.000 de greco-catolici galiţieni, români, slovaci, ucraineni şi unguri au fost re-uniţi cu Biserica Ortodoxă din Statele Unite ale Americii. Astfel că pentru activitatea sa misionară, preotul Alexis Toth a fost numit protoiereu. A călătorit mult, fiind cunoscător a cinci limbi: latină, rusă, maghiară, germană şi engleză. În încheierea studiilor a vizitat câteva dintre universităţile europene, având ocazia să îl cunoască personal şi pe ţarul Rusiei. Despre părintele Alexis Toth, se spunea la un moment dat că ar fi avut o poziţie guvernamentală şi în Rusia, fiind considerat unul dintre cei mai 134


8-9

cere la moştenirea lor strămoşească, creştin - ortodoxă. Citez dintr-un discurs al său: „Mi-am pus în minte să fac ceva ce am purtat în inimă pentru o lungă perioadă de timp, după care sufletul meu tânjea: dorinţa de a deveni ortodox. Şi asta era deci de făcut. Trebuia să fiu foarte precaut. Din nefericita Uniune, sursa declinului nostru şi a tuturor relelelor noastre, au făcut parte oamenii noştri pentru prea mult timp. Am purtat deja acel jug pe umerii noştri timp de 250 ani. M-am rugat din suflet lui Dumnezeu să-mi dea puterea de a le clarifica toate acestea enoriaşilor mei neiluminaţi în istoria religiei.” Prin exemplul său sfânt de umilinţă, caritate, ascultare şi credinţa statornică în faţa opoziţiei vicioase susţinute, Sfântul Alexis a fost un adevărat far de lumină pentru mulţi care au fost în căutarea sferei de siguranţă a credinţei ortodoxe americane, iar lumina lui încă străluceşte pentru enoriaşii americani şi astăzi.

Carina A. Ienăşel

Alexis Toth este considerat în Statele Unite ale Americii „Sfântul emigranţilor” deoarece şi de dincolo de moarte el face minuni pentru cei care se roagă la mormântul lui. Sfântul Alexis Toth, unchiul pe linie maternă a pr. dr. Vasile Lucaciu, apostolul neamului românesc, este sărbătorit de Biserica Ortodoxă din Statele Unite în ziua de 7 mai a fiecărui an. BIANCA-BOGDANA IUGA, Master, anul I, Facultatea de Istorie şi Filosofie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, vicepreşedintă Societatea Culturală Pro Maramureş „Dragoş Vodă” Cluj-Napoca

(în)semn pe o fotografie Bunicului meu, Toader Godja ciocanele cuvintelor se-aud metalic în adn cu urme adânci de dac, mă doare iar brăţara grea din aur, strângând trecutu-n ea ca-n cleşti de rac. coboară soarele în ochii aspri ai lupului – înnobilat însemn, care, fluidizat, îmi curge-n palmă, ca să-mi dispară-n sânge la consemn. cuvintele încep să-mi amiroasă a brazi crescuţi pe culmile din munţi 135


8-9

şi-n glasul lor simt parcă glas de toacă ce strânge-n haită lupii îmblânziţi. e iminentă aducerea-aminte: madlena mea miroase a păduri – timpul îmi curge lin către sorginte, ademenindu-mi dorul de străbuni...

nu aparţine vreunui crunt hazard, trăiesc din plin în fiecare clipă, fiindcă ştiu bine: viaţa e un dar! îmi plouă mocăneşte ploaia-n suflet şi norii-mi adumbresc câte un dor, de aceea-mi place a-mi fi calea nescrisă şi iscălesc cu raze ce nu mor...

însemn pe ziua lui Mercur a-ncremenit în mine-ntreagă vremea, cu tot ce-a fost frumos sau poate trist; mă plimb prin suflet ca pe drumul straniu ce leagă începutul de sfârşit.

şi-n loc de-nsemn la truda mea măruntă pun dragostea întreagă ce o simt, de parc-ar fi de îngeri chiar cerută dovadă clară a trecerii prin timp!

în depărtare se aude vântul în adiere blândă ca un cânt, iar norii albi se-mpotmolesc în jocul sustras cu dibăcie vreunui gând!

the nostalgic dream of childhood

pe undeva,-n cotloane tăinuite, la sfat îmi stau strămoşii - cu folos... din când în când îmi toarnă dor în sânge, drept combustibil pentru-al vieţii rost...

mi se prefac copacii în cuvinte, nemaiputând să ţină pentru ei din tainele-ngropate pe coline, sub rădăcini care cerşesc scântei –

mă văd apoi cum eram altădată: îmblânzind şoimi şi câteodată lei, trecându-mi cu aceştia ziua toată şi prieteni buni dorind să-mi fac din ei...

aşa ar putea să piară pe vecie arzând în foc - un phoenix eşuat ce nu ar vrea nicicând să mai învie, temându-se c-ar fi cumva-nşeuat!

că este bine a trăi în tihnă cu mine însămi şi cu cei din jur, visând rebel, dar fără nicio vină, călătorii-n a lunii pline crug...

vorbesc salcâmii, teii, câte-un nuc despre un leagăn ce-a uitat să plângă de când îi trece câte-un vânt năuc prin funii şi prin scânduri fără vină... e-nsemn al vremii-n care se putea să se-ntrupeze soarele din tină, când râsul inocent se încheia atunci când luna arunca-n lumină

(în)semn pe timp îmi amiroase a cenuşiu acest noiembrie cu zile reci şi oameni ce-au uitat să îi dea sorii-un zâmbet drept simbrie că viaţa să-şi trăiască i-a-nvăţat.

cu câte-o pată de pe chipu-i palid, cu câte-un dor uitat în cercul ei, cu galbenul din puful păpădiei ştiut numai de prunci plini de idei...

îmi amiroase a gutuie coaptă şi-a prieteni ce în taină au plecat: i-o fi-ntristat că-n strune încă-mi cântă potopul meu de visuri, neîncetat... nu mă căiesc, nimic din ce se-ntâmplă 136


8-9

Cristian Ovidiu Dinică

solemn afişate pe trup în lipsa apei ce tulbura liniştea nopţii în care ne scufundam zi de zi sub soare ne îngrijeam de ploaie să ne spălăm păcatele stindard al morţii premature

Manole pentru că se putea construi un oraş s-a construit un oraş de care nimeni nu-şi aduce aminte şi pentru că în oraş se putea construi o şcoală s-a construit o şcoală de care nimeni nu-şi aduce aminte

Comunism tatei i-au legat de perfuzii nacela cu vise zugrăvite în lumina purgatoriului interdicţia de a ieşi din etuvă genera frica ce-l devora pe interior în flagrant funcţiona strada flămândă de somn cu capul plecat pe marmura rece a sondelor ce extrăgeau pulbere de stele din grâu sub tibia perforată circulau dorinţele pe care avea dreptul să le calce în picioare pipăind auzul cu zvonul fericirilor abstracte

şi pentru că lângă şcoală se putea construi un spital s-a construit un spital de care nimeni nu-şi aduce aminte acestea şi altele asemenea se clădeau cu strigăt în ţara lui Manole o ţară de care nimeni nu-şi aduce aminte

Colectiv ultimul Dans tremur într-un colţ cu masca trasă adânc pe suflet curcubeul se ascunde strivit de strigăte reci paşii sunt în cadenţa vântului în scânteieri de o clipă chipul uriaş al mulţimii cântă în nebunia colectivă imnul salvării voite sub braţ de flori să cadă prizonier lucirii şi-n deznădejde să-şi fluture aripile asemeni soarelui ce minte sub arcada timpurilor noi din piepturi pavate cu iubire se desprind glasuri de năluci cu nările supuse transfuziei de otravă

Şantier pe şantier cimentul hrănea plămânii tărcaţi ai stelelor ploile curăţau nările paznicii îşi făceau veacul rumegând buletinul de ştiri fără morţi cu naşteri spectaculoase de oraşe pe malul abrupt al realităţii eram cu toţii fericiţi cu jumătatea de pâine şi visele ce prindeau gustul cărnii iar picioarele ademeneau arderile cu inhalaţii de Rexona 137


Florica R. Cândea 1918 - Anul Centenar! Anul Coşbuc! Consemnări!

8-9

Consideraţii Născut în satul Hordou, Bistriţa Năsăud, la 8 septembrie 1866, George Coşbuc provine dintr-o familie de preoţi, iar atmosfera din sat i-a oferit prilejul de a versifica, în stil propriu, încă de la vârstă fragedă, strigături pentru petrecerile cu iz ţărănesc din sat. Încă din vremea studiilor liceale, dovedeşte o pasiune pentru lectură, fiind interesat de poeţii greci şi latini, de poezia germană şi de cea a lui Ş. Petofi. Remarcăm prezenţa, ca preşedinte al Societăţii Literare a elevilor Virtus Romana Rediviva, dar şi în revista-manuscris „Musa Someşană”. Cu două facultăţi, Teologie şi Filosofie neabsolvite, îşi va trece în palmares cei mai roditori ani ca fiind aceia de redactor sau colaborator la revistele vremii. Astfel, în 1889, pleacă la Bucureşti, remarcat de Titu Maiorescu, unde începe colaborarea la „Convorbiri Literare” şi participă la şedinţele „Junimii”. Între 18941896, editează, împreună cu Ioan Slavici şi I. L. Caragiale, revista ilustrată „Vatra”, apoi, în 1897, redactează „Foaia interesantă”, urmând şi alte colaborări la „Albina”, revistă de iluminare a satelor, „Literatură şi artă română”, „Noua revistă română”, „Flacăra”, „Revista noastră”, „Minerva” ş.a. De fapt, în acest an, 1897, va obţine Premiul Academiei, la popunerea lui Iosif Vulcan, premiu care fusese dobândit până acum de Vasile Alecsandri şi Alexandru Odobescu. În anul 1901 va fi alături de Al. Vlahuă, directorul revistei „Semănătorul”, iar în 1906 va edita o altă revistă de tendinţă semănătoristă, „Viaţa literară”, alături de I. Gorun şi Ilarie Chendi. La propunerea lui Iosif Vulcan devine, în 1900, membru corespondent al Academiei, iar la 2 iunie 1906 va deveni membru activ. La intrarea în Academia Română, Constantin I. Istrate spunea: “V-aţi scoborât prin voinţa voastră la Bucureşti, între noi, de pe înălţimile frumoase şi româneşti ale plaiurilor de la Năsăud”. În anul 1911 a luat parte la Semicentenarul Astrei la Blaj, unde avea să cunoască personalităţi de seamă ale culturii şi literaturii: Şt.

O. Iosif, Aurel Vlaicu, Ion Agârbiceanu, I. L. Caragiale, O. Goga, Nicolae Iorga, Sextil Puşcariu ş.a., iar ca om al satului a rămas, pentru totdeauna, un admirator al acestuia. Ostenit să devină preot, dar cu o concepţie creştină despre viaţă, se va exprima, încă de la debutul consemnat la vârsta de cincisprezece ani, în „Foaia pedagogică”, şcoala practică, având exprimarea în numele unui Ideal al Binelui: „Trăiesc acei care vor să lupte.” (Gazel).

Biografia lui George Coşbuc nu începe în anul naşterii, ci în anul morţii (G. Călinescu) În anul debutului lui Mihai Eminescu, 1866, în revista de la Pesta, „Familia”, condusă de Iosif 138


8-9

Vulcan, se ivea, înspre zorii vieţii, G. Coşbuc, şi se va stinge din viaţă în Anul Unirii, 1918. Remarcat de Titu Maiorescu, tocmai în anul1889, anul morţii lui Eminescu, criticul literar avea să exprime: „Mai presus de toţi stă, incontestabil, marele talent al lui G. Coşbuc”. Cu o notă lirică aparte, nouă, cu o poezie, care, după Ţiganiada lui I. B. Deleanu, avea să deschidă Transilvaniei o cheie înspre poezia naţională cu bucurie de viaţă, cu bucuria de a trăi nu în oraşe obosite şi triste, ci în satele senine de echilibru. Fiu al Bisericii Române Unite cu Roma, Coşbuc oglindea în poezie, apele vuind în vaduri, ca nişte cascade săltând printre sălbatice pietre, poezia coşbuciană lumina! Dinspre înălţimea clasicismului antic, cu imaginea satului ardelenesc în care se-mpletesc cărări ce duc la moară, căntând iubiri şi tristeţi, candori şi sfieli, Cântecul fusului, La oglindă cu Spinul, astfel că poeziile devin Pasteluri rural-sublime cu note de Odă, iar Omul este prezent în toate momentele cruciale ale vieţii. Dar, aşa cum avea să observe D. Micu (1961), Coşbuc nu va rămâne dator pentru reflectarea cu aspect monografic a satului transilvănean, idee ce îi încolţise spre a făuri o Epopee cu un ciclu de poeme cu substanţe extrase din poveştile poporului. De fapt, Coşbuc a călătorit neobosit în spiritualitatea românească şi şi-a aşezat tematica poemelor ca pe un puzzle sau poster, revărsându-se şi azi, la Centenarul Morţii, viu, expresiv, vesel, deopotrivă cu plăcerea autenticului rural, jovial, mustind de relief artistic şi geografia cotidianlui prin imersiuni de vajnic călător-ţăran, sau Poetul ţărănimii!

/ Sire, sunt români” (În spital). Elasticitatea poemelor vibrează de sentimente încărcate de patriotism, iubire de neam, iubire de natură, conferindu-i operei valoare canonică de necontestat: „Tu, mergi şi cată / pe pământ / O casă-n care, niciodat /N-au fost dureri şi nici nu sânt” (Legenda trandafirilor). Tribunistul G. Coşbuc, publicist, editor-critic şi un mare traducător, a lăsat moştenire o operă substanţială de mare sensibilitate. S-a născut în anul 1866, anul în care Carol I venea în Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. Însuşi, poetul mărturisea: „Eu mi-am clădit acest poem al meu / Din tot ce noi mai plin de glorie-avem / Am scos din cronici fapte şi istorii / Şi-am fost oglinda veşnicelor glorii.” (Scrisoarea lui Firdusi către şahul Mahmud). O lucrare mai puţin cunoscută a lui Coşbuc este Povestea unei Coroane de Oţel, cu implicaţii profunde care reies din următoarele constatări coşbuciene: „Neamul românesc a fost şi este neam statornic aşezat / Patria şi Dreptul meu sunt Patru cuvinte”. Povestea Coroanei face parte dintr-o lucrare vastă, Războiul nostru pentru neatârnare, poveşti pe înţelesul tuturor, Bucureşti, Tipografia Gutenberg, Joseph Gobl, 1899. Această carte a fost tipărită în şase ediţii, ultima fiind în 1914. Coşbuc a visat Unirea, dar ultimul strop l-a savurat cu ceva vreme, devreme, adică Momentul Reunirii Basarabiei, 27 martie / 9 aprilie 1918. Marea Unire săvârşindu-se la câteva luni după petrecerea din viaţă a poetului, 9 mai 1918! Azi, în An Centenar, vă invităm să parcurgem geana ochilor în calendar istoric şi să repomenim momentele-conotaţii: 9 mai - Proclamaţia Independenţei României. 9 mai -Victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite în Cel de-al Doilea Război Mondial. 9 mai - Ziua Uniunii Europene. Azi, în An Centenar, nimeni, dar nimeni nu strecoară, în Calendarul Cultural-Literar, ziua de 9 mai comemorarea unui poet al Transilvaniei, cel care ne-a lăsat testamentare versuri: „Scumpă Ţară Românească / Scumpă Ţară Românească / Cuib în care ne-am născut / Câmp pe care s-a văzut / Viteja românească / Scumpă Ţară Românească / Te salut!”. Iată testamentare strigăte ale unui poet care dorea „Frăţie să fie / Ca să poată muri”. Azi, în An Centenar, Poetul ţărănimii nu se poate sau nu s-a putut bucura de un ospăţ european; acum se aude strigătul: „Copilă, tu crede, poeţii ce scriu, / Căci lor li s-a dat o putere / S-audă mai bine / Să simtă mai viu, întreagă / A lumii, durere”.

Anul Unirii 1918 - Anul morţii lui Coşbuc Printre românii exponenţiali din Anul Centenarului, se numără şi George Coşbuc, data morţii fiind 9 mai 1918. Şi Lucian Blaga avea să vadă lumina zilei la data de 9 mai, 1895, această zi fiind cu adâncă rezonanţă în calendarele istorice. Poet, critic şi traducător din Transilvania, Coşbuc a lăsat o versiune completă a operei lui Dante, Divina Comedie, a tradus foarte mult din lirica străină şi a adaptat operele Eneida şi Odiseea. Opera lui Coşbuc aparţine patrimoniului cultural naţional, iar în marea lume literară s-a ridicat cu Istoria în picioare, iar poporul îşi scotea din jug grumazul. Este Întâiul poet pe care ni l-a dat Ardealul, poet al trăirilor neamului, original şi vizionar al spiritului românesc: „Scoborând din munţi / de-a dreptul / par în lupte - oşteni bătrâni /ai văzut cum pun ei pieptul 139


8-9

În aceste momente, de An Centenar, sunt potrivite câteva catrene din Imnul Studentului: „Cântăm libertatea şi numele sfânt / Al ţării străvechi şi-al acestui pământ” sau Strigări strigate: „Uite, de-ar fi lege / Să popim pe toţi aceia /Cari fac vinului ocară / Şi zoresc că-i om nebun / Cine crede-n hori şi fete / Eu, pe cinstea mea vă spun / De m-ai bate toată ziua / Nici de dascăl n-aş fi bun” (Unul, ca o sută). Acum, la 100 de ani fără Coşbuc, sunt mai vii ca oricând spusele scrise călinesciene: „Din tot ce a fost, în 1915, pierzând unicul fiu, Alexandru, devine o Schemă palidă, fugară. Scrisul lui trăieşte, Coşbuc va trăi cât va trăi neamul românesc”.

Geanina Iovănescu

Prezenţa de suflet în Arad George Coşbuc este prezent, sufleteşte, la Arad, dar şi ca Simbol şi Tehnician al prozodiei pe care o folosea în întreaga operă. Dacă azi, o stradă arădeană centrală îi poartă numele, cum de altfel în toată ţara, ne reamintim, din presa vremii, cum îi plăcea să adaste, poposind printre alte nume, la Hotel „Crucea Albă”, azi „Ardealul”. Acest hotel a fost fondat în 1841 şi a fost construit de Franz Mahler pe locul unui fost han din sec. al XVIII-lea. Aici, au concertat Franz Liszt, 1846, Johann Strauss jr., 1847, Johannes Brahms, 1879. La Crucea Albă s-au perindat Octavian Goga, I. L. Caragiale, Ady Endre, George Enescu, Arany Janos ş.a. În rondul de pe partea stângă a intrării în Palatul Cultural, Arad, se află Bustul lui G. Coşbuc, instalat în 1929, operă a sculptorului Gheorghe Groza. Bustul este turnat în bronz, pe un soclu de travertin. Pe Aleea Poeţilor Ardeleni, din comuna Macea, Ansamblu sculptural donat şi semnat Pavel Mercea (perioada anilor de instalare aici, conform surselor, 1990-1997) se află şi George Coşbuc, alături de Andrei Mureşanu, Alexandru Negură, Aron Cotruş, Lucian Blaga, Octavian Goga, Mihai Eminescu. Pe aceste busturi sunt inscripionate datele biografice şi un citat semnificativ din opera poeţilor înşiraţi mai sus. Sunt memorabile versurile coşbuciene: „Din zei de-am fi coborâtori / C-o moarte tot suntem datori... / Dar nu-i totuna leu să mori /Ori câne-nlănţuit!” (cf. Monumente de for public, însemne memoriale, construcţii decorative şi parcuri decorative din judeţul Arad, Horia Truţă, Dan Demşea, Ed. Nigredo, Arad, 2007, pag. 26, respectiv pag.96). Acum în An Centenar, 1918, Anul trecerii în eternitate a celui care a introdus gazelul, ca specie orientală, în literatura română, a celui care a tradus Eneida şi Odiseea, autorului canonic - G. Coşbuc i se cuvine să-i cinstim memoria aşa cum şi-a rostit, sieşi: „Sunt Suflet în sufletul neamului meu / şi-i cânt bucuria şi-amarul.”.

*** Frunzele toamnei se aştern pe sufletele adormite, iar glasul nostalgiilor trecute răsună în adâncuri. *** ne trăim iubirea în clipele singurătăţii omeneşti şi învăţăm să ne iubim împovărarea. Suntem imperfecţii unei lumi perfecte. Suntem cei ce am învăţat să ne iubim şi viaţa, şi visul, şi tăcerea. 140

*** apusul serii ne trezeşte amintirea a ceea ce zace-n noi ... e linişte, e iubire, e trăire, iar noi devenim trecători prin calea vieţii. *** suntem cunoaştere şi devenim cunoscători ai unei lumi apăsătoare, trecem prin nori, prin furtună şi nepătruns, însă nu ieşi curaţi, ci tulburaţi pierzându-ne în zare.


8-9

George Tei

Din această viaţă tristă spre mărita viaţă goală De atâta necredinţă... Ştiu... veţi sparge înc-o oală! Dar, plecat la cele sfinte, nedorind să intru-n carte, Voi rămâne-veţi aceiaşi – umbre ale vieţii moarte. Şi vă las, acuma, noaptea, să petreceţi în tăcere Rămânându-vă în versuri pentru cel care vă cere Ultim gest de împăcare cu visările din mine... Şi acum... luaţi aminte! Va veni un „nu ştiu cine” Să întrebe cine sunteţi? Ce mirări vă poartă roba, Unde vă petreceţi timpul, de ce să mai bateţi toba Că m-am dus?... Mă voi întoarce printre alte zecimale Şi vă voi găsi asemeni – nişte biete animale...

Rondel mioritic Se gudură-nserarea spre ultimele sate Şi tremură cămaşa pe mine ca o apă

Eminesciană

La stâna lor ciobanii ţin stelele sub pleoapă

Trece vara, lumea trece rătăcindu-se în gânduri Şi eu trec la fel ca dânsa păstorind câteva rânduri; Tu, din timp în timp, îmi sprijini fruntea tainic irizată Între norii altor ere şi ideea ce mă-mbată.

Când ugerul luminii e gol pe jumătate Şi totuşi împăcarea doar pe la colţuri sapă Vulcanul unor gânduri în tâmplă mi se zbate, Se gudură-nserarea spre ultimele sate Şi tremură cămaşa pe mine ca o apă

Rătăcind acele versuri care vor să mă distrugă Îmi aluneci între gânduri împlinind o fostă rugă; Te retragi în câte pagini mai doreşti să se citească Despre ultimele-mi clipe când îmi căutai în iască

Pădurile nebune se-ntorc la mine, toate Şi-n fiecare piatră singurătatea crapă Iar visele trecute în vară-s încrustate. Când printre nori apatici deschisă-i câte-o trapă

Urmele acestei zile din nefasta întâmplare Ce rămas-a mult în urmă, dar abia acum mă doare. Voi rămâne, încă, vreme, mi se va mai spune încă Tot ce va rămâne după rătăcirea mea adâncă.

Se gudură-nserarea spre ultimele sate...

Nu mă căutaţi...

Te vor întreba pe unde să mă caute-ntre stele, Alergând de-acolo-ncoace numai printre cele rele; Eu, ascuns între năvoade, voi rămâne o iscoadă, Rătăcită în durere, nedorind să mai mă vadă

... v-am pierdut de mult neimitându-vă nu mă ascund, nu mă trec, nu vă contest mă simt bine în scoarţa mea limitându-mă să vă privesc neliniştile vă întrebaţi de unde am răsărit

Către ultimele clipe rătăcite între plopii Arşi de doruri şi de soare, de lumine şi de popii Ce se-nghesuie să-mi pună lumânări pe-a mele mâne. Nu ştiu unde rătăci-voi, nu ştiu cât îmi mai rămâne 141


8-9

şi cât mă voi înălţa? îmi trag seva din narcisismul vostru şi din credinţa în Dumnezeu

pe care o ştiu numai eu pentru a putea să-ţi văd trupul înainte să se usuce amintirile dacă vei întreba ‘’unde sunt umbrele mele?’’ îţi voi răspunde: umbrele se vor vedea după ce voi pleca eu...

de şi mai mult timp v-am pătruns în ochi... încercaţi a mă scoate... voi pătrunde şi mai adânc în inimile voastre...

Pasărea

Sonet ştiţi că am văzut pasărea?

Cum să mai dai, când toate-s cu măsură Şi cum să umbli printre cei ce mor, Când alte umbre lunecă-n amor Şi-acelaşi Cer nici astăzi nu se-ndură

Cum care pasăre?, corbul lui Edgar Allan Poe!

Să se revolte şi să spună: „or Să ţină cont de vechea mea Scriptură, Negându-şi aplecarea către ură, Sau se vor stinge-n nemurirea lor?”.

Stătea pe marginea blocului vecin şi mă privea atent îmi studia durerea gândindu-mi gândurile

Şi tot gândim că nu avem ce face… E prea târziu să îi întorci, să-şi facă Încă o cruce, chiar de nu le place!

Din când în când se mişca atât de încet spre dreapta sau la stânga pentru ca eu să nu mă rătăcesc apoi revenea cu o precizie milimetrică în acelaşi loc

Să fie pe vecie sau să-şi tacă Ultimul vis… Şi de vor spune: „drace!” Tu să-i asculţi, dar te întreabă: „dacă?”...

Am învăţat să pictez nuduri

Încercam să mă ascund între visuri dar ea mă fixa cu acei ochi mici încât mă întorceam la poziţia iniţială

dacă doreşti să te pictez nud va trebui să-ţi dezbraci cuvintele intime pentru a ne înţelege apoi neliniştea aceea în care te îmbăiezi când nu sunt acasă părinţii

Când nu a mai rezistat privirii mele şi-a întins aripile trezindu-mă ...

vei continua totuşi să porţi lumina 142


8-9

Ion Cuzuioc Şi-o vorbă înţeleasă vrea să-ngâne. Se face linişte şi trece vântul, Lumea e-ntr-o privelişte frumoasă, Şi nu se mai cutremură pământul, Şi câinele-nsoţit de om e-acasă. Morala:

Şi din dragostea de–un câine Poţi vedea ziua de mâine.

La doctor Fabulă Am mers la doctor la consult, Că-l mai cunosc şi omu-i cult, Să mă plâng ce mă mai doare, Să m-aleg cu vreo tratare. Făr’ să-ntrebe dânsul ceva A-nceput a recomanda: - De piper să uite gura, Că te ia la maţe zgura; Şi biscuiţii să-i mai laşi, Că de nu o să te-ngraşi; Ca să nu te balonezi, Fasole să nu-abuzezi; Dacă vreai să n-ai ascită Şi să scapi şi de colită, Să beai apă cu măsură, Tot la fel şi murătură; Oul bate la ficat, Deci să fie el uitat; Untul te va da de gol, Şi-o să ai colesterol; Cartofi prăjiţi vei consuma, Ulcerul te va garanta; Zahărul e diabet, Pentru cei de la bufet; Pepenii sunt cu nitraţi, Şi de ei tot să uitaţi; Sucurile-s cu conservanţi, Bune pentru guvernanţi; Şi-n salam sunt chimicale, Ce te bagă-n grele boale; Sarea e-o problemă mare, Pentru cel ce tensiune are; Şi cafeaua-i fudulie Ce provoacă insomnie; Şi ridichea e-o problemă,

Prietenul câinelui Fabulă Sărmanul patruped pe nume câine, Alungat a fost în stradă de stăpân; Cerşeşte bietul vagabond de-o pâine, Sub fereastra casei omului păgân. Trec oamenii, cu toţii indiferent, De parcă-aşa ar trebui să fie; Din greu oftează un câine vigilent, Plângând sub casa lui cu nostalgie. Lihnit de foame-nstrăinatul câine, Cu nesaţ miroase flori de liliac, Şi-aşteaptă zgribulit ziua de mâine, Cu milă-adăpostit de-un blajin copac. Dar iată ca-nceput să bată vântul, Fulgerând cu foc, cu tunete pe cer, Cu groază se cutremură pământul, Şi liliacul lui e–un fidel străjer. Speriaţii oameni, parcă-ar fi-ntr-un foc, Se-îmbulzesc pe scări, s-o zbughească-afară; Părinţi cu copilaşi au ieşit din bloc, Salvându-şi viaţa ca pe o comoară. În curte tremurând e şi-acel stăpân, Privind cu frică şi cu jind la câine, Dar patrupedul său nu-i un om păgân 143


8-9

Ba chiar e şi o dilemă, Cu gust dulce şi amar, Ce te duce la calvar; De rachiu şi vin să fugi, Că stomacu-o să-ţi distrugi; Frigul când te bate tare Vei răci la mădulare; Soarele şi el când frige Tot în tine se va-a-nfige; Fii atent ce beai, mănânci, Să n-ajungi să mergi în brânci, Ca ieşind din casă-afară, Să n-ai faţa mortuară. Morala:

Oaia candidată Candida o oaie proastă, Şi-a avut mare succes, Căci i-a devenit nevastă Chiar berbecului ales.

Cuibar la Guvern Găinuşa cea sprinţară La guvern e secretară Şi asta-i vestea cea mai nouă: Vor avea miniştrii …ouă.

Dacă vreai să mai trăieşti, Pe doctor să-l ocoleşti.

Parlamentul lui Esop

Ţapul la minister

(Minifabule)

Întră ţapu-n cabinet: - Vreau un loc la minister! - Ce poţi face la concret? - Cum adică? Pot să zbier!

Din epoca evoluţiei De-ar fi ştiut atunci maimuţa Ce zile negre are-un om Punea-n mişcare tărtăcuţa Şi nu mai cobora din pom.

Boul şef Boul îşi dori şefie Şi testat fu la hoţie. - Te primim, de ai cusur. - Fiţi pe pace, ştiu să fur!

Muscoiul remunerat Pentru munca-n parlament, Azi muscoiul deputat A primit apartament Un luxos WC privat.

Iapa în fotoliu Pe-activista de mai ieri A făcut-o demnitar Şeful, dornic de plăceri, Care-i mare armăsar.

Noroc… bovin Vaca într-o sesiune L-a numit pe bou escroc, Deputatul bou îi spune: - Bine că nu-s …dobitoc!

Deputaţii şi imunitatea Ca să-i ajute pe săraci, Sacrificară multe vaci, Însă o bună jumătate Erau de-acuma deputate.

Vulpea în politică Mânată de-un nesaţ etern, Vânează noi dregătorii, Dar şi ajunsă la Guvern, Se ţine de ...găinării.

144


8-9

Lavinia Elena Niculice

mă trece pragul şcolii. La ora de dor mă conjug cu visul şi buchisesc până târziu literele universului scrise în mine. Aş vrea să monopolizez timpul, să revendic toate amintirile cu tine. Viitorul să te păstreze În braţe!... Hai, vino la fereastra cerului şi fă-mi semn cu câteva raze, să pot inventa noi duminici, cu toţii strânşi în jurul zâmbetului tău, la o cafea sau la un ceai verde aburind a vară.

Vis

Radiografia visului

Tată, mi-am înrămat visul în poezie, să-mi zâmbeşti printre cuvinte, să aduci în ochii mei zăpezile de altădată, copilăria să se mai joace pe retina clipei… Pe buze îmi stă o iubire, cerul nu pune nori în calea luminii. Ghiocei i-au răsărit pe tâmple. Rog timpul să-ţi adoarmă moartea, să nu-i mai numere anii. Mi-aduc aminte de o zi, visurile îmi erau crăpate, iar tu mi le-ai lipit cu glumele vieţii. De atunci, tot vreau să glumeşti, tată, poate vei reuşi să rămâi copil al zilei de Mâine…

Amân mereu începutul timpul îmi amână primăvara până voi învăţa să fac echitaţie cu visul. În plânsul iernii aud herghelii de lotuşi ascund sub copite un gram de fericire. Aştept cuvintele să dea ora exactă în iubire. Nu le strivesc veşnicia, accept să-mi bată în piept tainele lumii...

Unirea şi Dorul

La o cafea cu mama

Când nu mai ştii cine eşti, Opreşte-te şi întreabă munţii. Forţa de neînvins în ei găseşti, Culege-le zăpada demnităţii.

Mamă, viaţa mă naşte de mai multe ori, în lipsa ta. Clipa mă-nvaţă a muri şi a învia. Trecutul mă ia de mână,

Când nu mai ştii cum să curgi, Priveşte atent plimbăreţul izvor 145


8-9

Şi învăţa prin dureri să alergi Adâncindu-te în văile de dor... Când tânjeşti după infinit, Du-te şi soarbe în gând marea, Ridică-te pe-un val spre zenit Şi mângâie cerul precum pasărea.

Lucian Gruia

Când nu mai ştii cine eşti, Opreşte-te şi întreabă clipa Vei afla că eşti tot ce iubeşti Eşti zbor şi, în acelaşi timp, aripa. E uşor să vorbeşti despre viaţă, Mult mai greu este să o trăieşti. Nu fă din ea fiere, ci speranţă, Prin fapte bune să te iscăleşti... Basarabie şi Dulce Bucovină! Despărţite fără nicio vină Şi toţi strămoşii care zac în humă Vă aşteaptă la sânul ei, Patria Mumă.

Liliana Ghiţă Boian – Experimente sufleteşti –

Cine eşti tu? Cine sunt eu? Muntele, izvorul, vântul, codrul, De la primul cuvânt rostit de Dumnezeu. Purtăm în sânge Unirea şi Dorul.

Dansând cu cerul Când scriu, dansez cu cerul. Mă simt suspendată între a fi eu şi a fi altcineva. Zâmbetele nu se alterează pentru că port în mine secretul Raiului – bucuria de a crea. Când înserarea cheamă liniştea, sufletul nu mai simte zgomotul durerii, decât ecou de cuvinte – magia de a trăi…

Motto: „Sunt răstignită pe propria-mi cruce în fiecare element existenţial” (Liliana Ghiţă Boian – Nu) Liliana Ghiţă Boian, de profesie economist şi bibliotecar, a lucrat, în perioada 2001-2017, ca director al Bibliotecii “Dumitru Popovici” din Drăgăneşti-Olt. Promovează şi susţine în cadrul cenaclului drăgăneştean talente literare şi artistice. În anul 2012 înfiinţează ziarul local Curierul Drăgăneştiului – apariţie lunară şi revista culturală Câmpia Cuvintelor - apariţie sporadică. Din septembrie 2016, este întreprinzătorul şi directorul Editurii LifeArt. Actualmente este pensionară. Debut literar: revista ,,Ateneu”-1984. A publicat până în present nouă volume de versuri. 146


8-9

Cartea Lilianei Ghiţă Boian, Rugăciuni despletite-n curcubeu (Ed. Life Art, 2017, colecţia ATHOS), pe care o comentăm în continuare, se constituie dintr-o multitudine de experimente sufleteşti, aşa cum ne atenţionează un poem omonim: „În fiecare zi spre asfinţit/ experimentez durerea/ ca o stare nealterată de suferinţă/ în speranţa nedisimulată/ că voi găsi energiile pozitive/ stratificate de memoria afectivă/ în fragmente de fericire” (Satisfacţie motrice). Experimentele acestea, în capitolul Strigăte dispersate în lumină, sunt introspecţii care scot la lumină tristeţi provocate de contactul cu o lume ostilă: „prea tristă sunt acum/ de aceea selectez bagajele emoţionale/ din balastul care invadează/ piaţa bolnavă cu dedicaţii hibernale/ depozitându-le temporar în magazia de sinapse/ a luminii introvertite/ pe care o emană-n treacăt luna/ în fântânile din suflet.” ( Prea tristă). Obosită să lupte, poeta se resemneză uneori în faţa realităţii angoasante: „iau lucrurile aşa cum sunt/ zdrenţuite/ şi acopăr cu ele breşele create/ în zidurile de apărare ale iubirii/ nu pot să pun nimic în locul inimii/ tablourile rămân goale, albe/ au fugit din ele toate culorile/ probabil s-au autodizolvat/ în zăpada pierderii sinelui/ care se aşterne nebuneşte/ pe câmpia devastată de tristeţe.” (Ferestre prăfuite). Iubirea salvează sufletul din această stare depresivă: „şi constat că depăşind orice piedici/ doar iubirea/ înveşmântată în roşu cardinal/ poate domina/ orgolii performanţe stiluri/ orbită de culoarea sa/ am ars eu însămi/ în mări însângerate.” (Roşu cardinal). Reconfortată, poeta îşi impune să gândească pozitiv: „este necesar să găsesc/ strategii zilnice de atac şi de apărare/ pentru ca nimeni niciodată/ să nu-mi violeze/ teritoriul cireşilor înfloriţi.” (Împiedicarea resetării memoriei). În al doilea capitol, Monologuri extravertite, experimentele sufleteşti sunt privite în raport cu lumea exterioară. Realitatea socială este crudă şi zrobitoare: „Doamne,/ zilnic mă aflu sub asediul/ evenimentelor absurde care/ neîndoielnic/ îmi sfârtecă trupul/ cu impulsuri secvenţiale// creierul se răzvrăteşte impetuos/ emiţând perpetuu/ ordine de evacuare/ ale oricărui gând negativ.” (Evaluarea părerilor de rău). Poeta îşi pune o mască aceea a masochistei în numele verticalităţii, în acest pamflet social: „m-am

autoflagelat în pieţele publice/ am mutilat zborul şi martirizat speranţele/ complăcându-mă într-o falsă democraţie/ a demnităţii/ unde mulţi votează şi puţini conduc.” (Licenţă de indulgenţă). Speranţa constă în credinţă: „mă detaşez, Doamne,/ de tot ce este-n jurul meu/ mă refulez în rugăciune/ limanul meu de bucurie/ merg mereu în umilinţă/ cu capu-acoperit/ şi în picioarele goale/ din care picură ca liniştea eternă/ prin rănile reactivate/ mierea din trupul lui Iisus” (Reactivare necesară). Ideea aceasta se materializează în capitolul al treilea, Rugăciuni despletite-n curcubeu. Experimentele sufleteşti devin acum rugăciuni: „Rugăciunile mele/ sunt despletite-n curcubeu/ precum zâmbetul Domnului/ peste creştetul munţilor adormiţi/ în hibernală amintire// Rugăciunile mele/ sunt despletite-n curcubeu/ ca oglinda lumii peste valuri/ şi în răsăritul convergent al iubirii// Rugăciunile mele/ sunt despletite-n curcubeu/ într-o necuprinsă ascultare/ spre un tărâm al neliniştii/ unde doar incurabili visători/ ar mai putea accede.” (Epilog). După ce iubirea sfârtecă sufletul: „... câmpia sufletului meu/ proaspăt arată de explozia iubirii/ care nu-şi poate scoate/ schijele afective împrăştiate/ pe o suprafaţă nelimitată” (Rugăciune violetă), o rugăciune este dedicată îmblânzirii sentimentului: „Doamne, doar Tu mă poţi ajuta/ să smulg cu mâinile goale/ trandafirii roşii din ghimpele iubirii.” (Rugăciune roşie ca o durere). Rămâne ca îndrăgostiţii să ardă ca două torţe aprinse: „îmi apropii mâinile/ într-o atingere sfioasă/ vârfurile degetelor mi se aprind, Doamne/ ca nişte lumânări/ oasele se transformă/ în tăciuni aprinşi/ constituindu-se în rugul/ pe care se mistuie sufletul/ (...)// priveşte iubitul meu cum/ am devenit două torţe de aer/ arzând într-un desen de lumină.” (Rugăciune blondă). Poezia Lilianei Ghiţă Boian este modernă. Realitatea angoasantă produce înstrăinare. Este necesară la construirea de ziduri pentru apărarea integrităţii fiinţei. Este tocmai ceea ce realizează lirica autoarei.

147


8-9

Luminita Potirniche

şi să cruţe toţi arborii. printre ei, ţi-ar fi uşor să te pierzi având un aer de sinceritate şi datorie. femeie, vine iarna, ai fost prea tăcută ca să te poată ninge în zadar un anotimp care oricum dispare.

după fum ţi-ai înfăşurat picioarele în drum, iubita mea, dar eu nu pot să o spun aşa de frumos cum tu o tăceai. şi un tren ajutător într-o gară spectrală se pregătea să mi te ia. uşi ghilotinau metalic amprente de pe bilet, era un anotimp bisect, ziua aceea a rămas în plus, în minus, în absurd. ţi-ai înfăşurat picioarele în drum, iubita mea, dar eu nu pot să o spun atât de frumos precum tu mureai undeva unde niciunul dintre noi nu întâlnise niciodată pe nimeni. ne călăuzisem doar după fum.

femeie, vine iarna femeie, vine iarna, eşti prea osoasă, atârnă gheţurile viitoare prea aproape de carne. şi nici pricepere şi nici vioiciune de mlădiat apusurile cianotice ca să pară mai uşor de trecut. şi nici meşteşug de mâini îngheţate sau naturaleţe cu care să dai sloiurile deoparte şi să te apuci să cânţi despre toate nebuniile pământului, despre văi şi lunci, mult mai aproape de inimă. un frison şi nici acela din dragoste, mai străbate ultimul dram din toamna aceasta frumoasă. un ac de siguranţă închide libertăţile în ele şi nimeni nu cere cu împrumut din ceva ce nu-i trebuie. femeie, unde sunt zilele calme în care să stai neauzită cu capul pe un butuc visând la focul sacru sau la vreo secure care să îndure toate astea

bulă de timp cu încrustaţii o rochie cu buline şi un ceas deşteptător vechi, de tip CFR, din tablă, pe care tata îl vopsea din când în când, verde. o păpuşă rusească îmbrăcată împotriva voinţei ei în ceva ce nu-i vine bine şi nu-i ţine nici de cald. o veioză şleampătă cu tijă luxată care face o lumină câş, înclinaţia camerei roz creştea precum a turnului din pisa, fără a reprezenta vreun pericol. scame pe jos, toţi am descusut câte ceva şi fără răbdare fiind am rupt aţele albe, le-am aruncat peste tot. pe caloriferul din fontă, fierbinte, coatele celui ce priveşte containerul de gunoi, se frig, se scorojesc, devin şi ele fierbinţi. în încăperea asta încap trei vieţi fără a o mai pune la socoteală pe cea a păianjenului care coase şi el la gherghef un destin. ceilalţi şi le mai cârpesc şi ei pe ale lor, 148


8-9

aţă este din belşug. este şi sârmă. şi o secreţie benefică pe care dacă n-o subţii ca s-o foloseşti drept lacrimi e capabilă să devină adeziv, dezinfectant, otravă, agheazmă, apă de flori când se întâmplă să înflorească igrasia, parfum de pulverizat în ochiul crocodilului din cadă, formol pentru când ne va veni timpul.

dar să nu facă arsură, nici o prăpastie prea adâncă în care să nu poată sta în picioare un om simplu, ştii, din acela care vorbeşte, clipeşte, strănută. amintirile aseptice au început să răspândească miros de brad putred şi de nuci seci, zăpada zaharisită în geamuri cu dioptrii de îndepărtat lumea, saci de daruri care s-au stricat, niciun copil dispus să-şi mai joace viaţa, niciun părinte îngrijorat că se răceşte vatra şi casa se va imbolnăvi de absenţe definitive.

imunizare microbul sinucigaş se fortifică sub intemperii, sângele lui devine rece şi blestemat, pe sistemul de ce să te chem dacă tot vii, împinge zăpada asta de la tine că sub ea aerul e stătut şi oboseşte respiraţia pământului cu un plămân în fântână.

sticlă strălucitoare şi plai neted

memorie selectivă

primii care veneau ne cumpărau întotdeauna pe câteva mărgele de sticlă viu colorată, umblau necinstitele fete împodobite foarte frumos, bărbaţii fără viitor aveau brăţări de mână, de picior, meserii mai puţine, fantezii cu sticle verzi. ciorile binecunoscute pentru apetitul lor faţă de tot ceea ce era strălucitor ne ciuguleau podoabele orbitoare şi deveneau grele. se abăteau peste oraş ca o ploaie ucigătoare, neagră, cu miros de carne bătrână. plecau şi darnicii cotropitori, rămâneam să ducem după noi rugina pe care nu ne-o furase nimeni, ca pe o consecinţă a propriei trădări. ciorile deveneau sedentare şi ne schimbau relieful. aveam un câmp de ciori şi cerul ca o baltă în care nimeni nu pescuia, pentru că toţi ne visam luntraşi, scafandri, armatori de vase de cupru. aveam oroare de lucruri ascuţite, privirile ne erau boante, munţii teşiţi, limbile plate. şi când nu ne mai puteam suferi, nu mai aveam nici cu ce, nici ce ne face.

sunt 25 de ani şi un pic. şi eu îmi amintesc doar un nas enorm, acvilin, din care curgea o picătură de apă, ca dintr-un robinet stricat. şchiopătai. ai spus că ai fost împuşcat la televiziune. atunci toţi betegii pretindeau că sunt eroi. afară era o zloată câinoasă. aveai ghete otter, un lux pe vremea aceea. eu căutam cu îndârjire aleea amiral bălescu unde nu mai locuia nimeni. peste drum, copacii erau împuşcaţi în inimă. ei, da, erau. le fâlfâiau zdrenţele, aveau uniforme suprapuse. balcoanele cu uşile date în lături, confuzie. oricine putea spune ca este orice. ciudat să-mi amintesc după 25 de ani doar atât. sau atât de mult. oamenii minţeau ca şi acum. aş fi vrut să nu-mi mai amintesc nimic. în braţe cu moartea ţipă nişte femei. toate îmi născuseră astăzi copilul şi nu se înţelegeau de la împărţirea leagănului. nani, nani, nu adormi, nu arunca din copaie totul. desăvârşeşte taina dăruirii. lasă-mă pe mine să iau moartea în braţe.

amintiri aseptice dacă ar fi o soluţie miraculoasă de ştergere definitivă a sărbătorii din memorie, 149


8-9

Nicolaie T. Dincă

Ei bine, încropeala asta mecanizată avea totuşi ceva cu care ieşea în evidenţă: o ţeavă de eşapament retezată cam de la mijloc, care era pusă pe tractor doar de formă. Scotea ţeava asta retezată un zgomot de era imposibil să nu remarci apropierea tractorului încă de la distanţa de un kilometru. Pe vremea Prea-Ciuruitului erau permise astfel de lucruri conform cutumei: „las-o, bă, că merge şi aşa!” Pe primul plan era realizarea muncilor agricole şi asta excludea grija pentru mijloacele de ducere la îndeplinire a acestei sarcini. Că aşa voia Partidul. Chiar umbla pe vremea aceea un banc – răsuflare de libertate pură – care suna cam aşa: Când se poate sta cu curul pe un arici?, şi avea trei răspunsuri întrebarea respectivă, şi anume: a) când ariciul este ras (bărbierit); b) când stai pe arici cu curul altuia; şi c) când e sarcină de partid!? Acuma nu vă ascund că şi pe vremea aia trebuia să „îl ungi” pe şeful de secţie ca să capeţi o maşinărie mai acătării, fapt arhicunoscut atunci şi universal valabil şi acum. Bine, în cazul lui nea Mărin nici nu se mai punea problema de a-l „unge” pe Lulă, pe şeful de secţie adică, pentru că se îndeletnicise s-o „ungă” – altfel şi suficient – pe nevasta acestuia, într-un mod mult prea evident şi fără perdea, aşa încât cel înşelat aflase. Domnul Lulă era cam băgat la înghesuială. Pe Bica – nevastă-sa – nu se putea răzbuna, pentru că era sora primarului localităţii şi verişoară bună a adjunctului de la Judeţ, aşa – urâtă şi rea de muscă– cum era ea. Prin urmare şi-a canalizat toată ura, pornită din gelozie, către bietul nea Mărin. Si cum sta în puterea sa atribuirea tractoarelor către mecanizatori, i-a dat în gestiune acestuia ultima gioarsă de U 650 pe care o avea la îndemână. Nea Mărin era pe jumătate surd şi, de parcă nu ar fi fost suficient lucrul ăsta, după ce a lucrat aproape o lună pe tractorul descris mai sus, i se înfundaseră urechile, încât nu prea mai auzea mare lucru. Partea bună era că nu-l mai deranja zgomotul făcut de ţeava de eşapament. Partea rea era că trebuia să se întoarcă foarte des către partea din spate a tractorului, să verifice dacă mai are după el plugul sau alte utilaje, altfel riscând să păţească, aşa cum o făcuse cu câteva zile mai în urmă, să piardă plugul în brazdă, deoarece i se rupseseră şi tiranţii, şi tendoanele, fără ca el să audă zgomotul produs de ruperea acestora. A ajuns fără plug la capul ogorului şi nea Lulă era gata să-i dea cu un levier în cap, pe de o parte că îşi bătea joc de „bunul statului”, dar în principal pentru

Născut la 2 iunie 1968, în comuna Morunglav, jud. Olt; domiciliul: municipiul Slatina, jud. Olt; nicolaied@yahoo.com, nicolaied2@gmail.com; membru L.S.R. şi U.A.P.

Bietul Nea Mărin! Tractorul lui nea Mărin era marca U 650, producţie 1979 – un fel de pionier al seriei respective. Bine, din maşinăria iniţială nu se mai păstra decât carcasa. Diferenţialul era de la o altă căzătură, reparată de cel puţin zece ori în zece ani, motorul era o încropeală făcută pe fugă, ca să nu rateze intrarea pe ogor odată cu declanşarea campaniei muncilor de toamnă, roţile erau adunate – toate patru – de la exact atâtea alte tractoare duse la cimitirul secţiei de mecanizare, iar cabina nu mai avea alte geamuri decât parbrizul şi luneta. Despre celelalte dotări... Faruri şterse şi chioare ca lampa lui baba Ioana, oarba satului – unul galben şi celălalt roşu, oglinzi – ioc, lămpi de semnalizare – lipsă... 150


8-9

că aflase de curând că iar i-o cotârcise tractoristul pe Bica. Cu chiu, cu vai a scăpat şi din znamenia asta, dar prinsese – săracul! – un obicei de se uita din cinci-în-cinci minute către partea din spate, aruncând capul către stânga. Trebuie să vă mai spun că nea Mărin, în urma unui alt eveniment neplăcut, rămăsese şi fără dinţii din faţă de pe mandibulă, aşa încât când vorbea stropea în mod obişnuit şi cu scuipat. Unii mai chichiricioşi îmi vor scoate ochii că: „păi cum, băi nene scriitorule, dacă omul era fomf, cum se mai uita coana Bica la el?!” Păi se uita, că avea nenea Mărin – din naştere – un nas de toată frumuseea şi se pare că şi corespondenta nasului, pe care o ţinea îndeobşte în izmene, era la fel de bine dimensionată. Deci – Q.E.D.!!!... Dar să revenim la firul evenimentelor! Într-o seară, în amurgit, aşa – cam când se încaieră ziua cu noaptea, sfădindu-se care să rămână pe pământ, nea Mărin se întorcea cu tărăboanţa lui cea cârpăcită către secţia de mecanizare pe drumul comunal. N-ar fi visat el, în viaţa vieţilor lui, atunci când plecase de pe ogor, că între el şi secţia de mecanizare se putea intercala un miliţian destoinic. Însă când vine vorba de ghinion, tocmai ce-ţi doreşti să nu ţi se întâmple, tocmai aia ţi se întâmplă. Aşa şi cu bietul nea Mărin. Cum mergea el – pâr, pâr, pâr!– cu tractorul statului pe drum, numai ce văzu că din mijlocul străzii i s-a ivit în cale, mândru şi vigilent, plutonierul Pană Gogu, cu palma stângă întinsă orizontal spre lateral, semn clar şi bine stabilit prin lege că mecanizatorul trebuia să oprească neapărat. „Ăsta ce aşa şi pă dâncolo a mă-sii o mai vrea, vere?!” s-a gândit nea Mărin şi a oprit ti-ti-ul pe partea dreaptă a drumului în direcţia de mers. Cum a deschis uşa tractorului, miliţianul l-a şi luat din scurt: — Bună seara! Sunt plutonier de miliţie Pană Gogu de la postul de miliţie din localitate. Vă rog să-mi prezentaţi documentele dumneavosatră şi pe ale tractorului pe care îl conduceţi!... Bietul nea Mărin a încercat să citească ceva de pe buzele miliţianului, dar s-a dovedit a fi o treabă anevoiasă, asta având în vedere mustăţile ţepoase ca un arici mort aruncate pe buza superioară a organului statului, mustăţi care îi acopereau practic şi buza de jos. Aşa că, întrucât nu a auzit ce spune respectivul organ, s-a gândit că îl întreabă cum îl cheamă, motiv pentru care i-a răspuns voios: — Ciuciu, domnu plutonier! — Ce zisăşi, mă?!!!... Buletin de identitate ai la tine? — Ciuciu! i-a răspuns nea Mărin, ceva mai tare, după urechea lui, crezând că tablagiul nu înţelesese.

— Bă tovarăşe mecanizator, te rog nu ridica tonul la mine, că n-ai făcut cu mine plantoane în şcoala de miliţie! Mie îmi spui clar şi răspicat: îmi dai sau nu-mi dai documentele cerute de lege. Ce s-o mai lungim? — Aha!... Mărin... Ciuciu Mărin! i-a răspuns mecanizatorul, întorcându-se de vreo câteva ori către spate, respectându-şi ticul descris mai sus şi stropindu-l pe miliţian cu scuipat. — Ia uite la ăsta, bă! Mă scuipă!!!?... Băi tovarăşe mecanizator, vă invit cu tractor cu tot la post. — Nu sunt prost, domn’e!... Ciu-ciu... Ciuciu! — Băi tovarăşe, păi dumneatale văd că îţi baţi joc de organul statului. Dumneatale înţelegi ce-ţi spui eu? — Aha, vine şi şeful meu – Lulă. E pă urmă, trebuie să vină după mine — Băi tovarăşe mecanizator, pe mine nu mă interesează şeful tău. Mie îmi dai actele sau ne certăm. Vrei să ne ţigănim? — Mărin, da!... Ciuciu Mărin... Spre surprinderea mecanizatorului omul îmbrăcat în albastru din faţa sa începuse să se cotrobăiască prin port-hart după oareşce brăţări metalice, bombănind înfuriat: „ia să-ţi pun eu lu’ matale neşte cătuşe frumoase, ca să văd dacă îţi mai vine să râzi de organul statului după aia!!”. Pilotul ruginiturii se gândea mirat cu ce mama dracului greşise. Norocul lui a fost că în spatele lor a oprit autoturismul Aro 243, din care a coborât Lulă, şeful de secţie. S-a apropiat salutând respectuos, cu mişcări ritmice de aplecare din coloana vertebrală, către nenea miliţianul: — Să trăiţi to’aşu plutonier! Ce probleme are băiatul ăsta? — Ce să aibă, băi tovarăşu Lulă?! Eu îl întreb dacă are buletinul asupra lui şi el îmi spune că are ciuciu, eu îl întreb despre documentele tractorului el îmi spune că are ciuciu. Păi eu sunt prostălăul dumnealui, face băşcălie de mine? Îl iau la post şi gata! — To’aşu plutonier, nu vă supăraţi, el nu face băşcălie dă dumneavoastră. E aproape surd şi nu înţelege ce-i spui, decât dacă-ţi citeşte pe buze. El a crezut că-l întrebaţi cum îl cheamă şi de-aia v-a răspuns aşa. — Păi şi cum îl cheamă? — Ciuciu Marin, îl cheamă, dă-l dreacu. — Cum, tovarăşu Lulă, să-l cheme aşa?!! — Pe cuvântul meu de onoare dacă nu-l cheamă aşa. Uite carnetul de pontaj! 151


8-9

Miliţianul şi-a aruncat ochii pe actul respectiv şi îl privea mirat. Dar nu la fel de mirat ca bietul nea Mărin, care se uita la cei doi care discutau la câţiva metri de el şi ocăra în gând că nu-i poate auzi: „fir-aţi ale dracului de urechi cu mucii timpanului, că rău mai e să nu auzi!!”. Miliţianul s-a mai uitat odată îndelung către nea Mărin şi, vâzându-i moaca inocentă, a zâmbit în mod ciudat: — Adică, tovarăşu Lulă, să înţeleg că eu îl întrebam ceva şi el înţelegea altceva?! — Păi... cam da! — Aoleu, şi eu eram gata să-i administrez câteva pulane pe şoseaua spinării. Dar de ce nu mi-o fi citit pe buze?! — Păi, pentru că aveţi mustaţa prea mare, de-aia! — Aoleu, tovarăşu Lulă, s-ar putea să aveţi dreptate. În concluzie şi drept pentru care, nu am decât să-mi tund mustaţa regulamentar, că poate în exerciţiul funcţiunii o să mai întâlnesc şi alţi oameni surji prin localitate şi s-ar putea să nu mă fac înţeles. Vă salut cu respect, tovarăşu Lulă! L-a salutat milităreşte cu dreapta la caschetă, după care a plecat clătinând din cap şi aranjându-şi din mers ţinuta. După câteva momente, Lulă s-a întors către nea Mărin, privindu-l înţepat. — Lulă, ce zâsă, bă, miliţianul ăla? a îndrăznit mecanizatorul. — Zise că eşti prost, i-a răspuns cel interpelat cu glasul încărcat de obida masculului înşelat, s-a urcat în IMS-u şi a plecat de acolo, lăsându-l pe nea Mărin în norul de praf stârnit de roţile motrice ale maşinii. Acum, nea Mărin, după tot ce auzise, s-a urcat în tractorul lui cârpăcit şi a plecat către secţie, întrebându-se cu voce tare: — Bă, ce-o fi vrut să spună dăşteptul ăsta dă Lulă?! Adică cum vine aia: „e la post cumătra”??!... Vorbea dă cumătra lui sau d-a mea?!... Bietul nea Mărin!

Ca să mă faci acum să bag de seamă Că sunt dintre iubiţi cel mai iubit? Ce lumi văzui în ochii tăi de iazuri, În ce lumină m-ai ademenit, De am uitat aleanuri şi necazuri Si mă simt iar uşor şi împlinit? Azi sufletul îmi cântă a iubire Iar inima se zbate nebuneşte, Si mă cuprinde-un val de fericire Când chipul tău de zână îmi zâmbeşte. Că tu-mi eşti izbăvirea şi-mi eşti leacul Mi-a luat o viaţă să mă dumiresc... Ah, ce n-aş da să pot trăi cât veacul, Să-ţi fiu alături şi să te iubesc!

Echilibru Parcursul vieţii noastre e ponciş – O curbă îndreptată pe furiş, Care îi strâmbă drumul dintr-o parte De la întâiul of până la moarte, Căci nu se naşte nimeni luminat, Nimic să nu mai aibă de-nvăţat, Ci toţi venim pe lume necrescuţi, Loviţi de umbre şi aproape muţi. Vedem în orice oblu un model Si ne dorim să îl urmăm pe el, Dar nu simţim deloc şi nu gândim Dacă e drumul nostru sau greşim. Sculptez cu dalta minţii ochiul drept Să-mi fac din el un dumnezeu deştept, Dar demonul nebun din ochiul stâng Ucide-n mine râsul ca să plâng.

A iubire

Încerc să fac spre soare înc-un pas Si mi se scurg secundele din ceas, Ascunse după cruci de ţintirim– Semnul că toţi ne naştem să murim.

Ce miere mi-ai turnat în clipa vieţii De te iubesc acum ca un nebun Si cum ai alungat norii tristeţii Din sufletu-mi sihastru şi bătrân?

Cu toate astea toţi suntem la fel– Trăim rapid şi mai murim niţel, Iar de ne-ntreabă viaţa cum trăim Zâmbim candid, uman şi... o minţim.

Cu ce pomezi m-ai vindecat de teamă, Cu ce alinturi m-ai doftoricit, 152


8-9

Maria Tomita Corini

Maria Tomia Corini s-a născut în satul Antoneşti, raionul Cantemir Rep. Moldova, la 15 ianuarie 1960. A absolvit şcoala medie din satul natal în anul 1977, apoi studiile la Şcoala Pedagogică “AS Macarenco” din oraşul Cahul, terminând cu menţiune. A activat, în calitate de educatoare, în instituţia de învăţământ din satul vecin Leca; din anul 1993 până în anul 2004, a deţinut funcţia de director al acestei instituţii. Este autoarea unor volume de poezii şi cugetări: „În liniştea gândului”, Editura Pontos, Chişinău, 2006, coperta şi ilustraţiile aparţin autoarei; „Il volto dell’anima”, în limba italiană, Editura Casa Editrice „Vicolo del Pavone”, Piacenza, Italia, 2014, coperta şi ilustraţiile aparţin autoarei; poezii pentru copii: „Snop de raze aurii”, Editura „Elan Poligraf”, Chişinău, 2015, ilustraţii de Cristina Covrig; „Ghicitori”, Editura „Elan Poligraf”, Chişinău, 2016, ilustraţii de Alexandru Plăcintă; poveste în vers: „Şoricelul şi umbrela”, Editura „Elan Poligraf”, 2016, ilustraii Alexandru Plăcintă; cărţulie de buzunar: „Odă iubirii”, Editura „Elan Poligraf”, Chişinău, 2016. Publică în revista online „Luceafărul din vale”, fondatoare: poeta – Nycollas Kessy Ellys, România; debutul literar, în limba italiană, în revista „ Voce del Taro”, în mai multe numere (din 2007); publică în revista literară „Cenaclul”, Craiova, 2016. Este antologată în: antologii ale poeţilor şi scriitorilor italieni; în antologia literară închinată marelui poet Mihail Eminescu, editată în Toronto, Canada, 2016, de Maria Tonu; în Antologia „Carmen”, Bucureşti, Editura „Anamarol”, de Rodica Elena Lupu; în Antologia „Izvor de lumină”, Editura „Izvorul Cuvântului” (vol. 3, pag. 121 – 142), de Caprar Florin. Este membră a Clubului Literar „Pasărea Măiastră”, din Chişinău, Rep. Moldova, înfiinţat şi condus de poetul Mihail Vîlcu; este membră a Cenaclului Literar-Creştin „Cuvântul”, al Mănăstirii „Sf. Ap. Andrei”, din Chişinău, Rep. Moldova, înfiinţat şi condus de poeta Raisa Plăieşu. Pasiunea pentru poezie a avut-o de mic copil. Primele condeieri le-a început prin anul 1980, deseori folosindu-şi poeziile în cadrul activităţilor didactice preşcolare. În anul 1995 a început să dea o atenţie deosebită creaţiilor sale, având acumulate deja câteva sute de poezii; scria pentru sufletul său, anume în lumea poeziei îşi găsise un cuib al refugiului. În anul 2000, când destinul i-a dus paşii departe de ţară, mamă şi copii, scrisul i-a fost lumina ce a combătut umbrele tristeţilor sufleteşti; după un an şi jumătate de străinătate, gândul a început să-i alunece într-o altă limbă, cuibărindu-se în vers, lăsând să se aşeze pe hârtie primele12 poezii; fiind descoperită ca poetă, i s-au publicat unele poezii în Revista „Voce del Taro”, în mai multe numere. Anul 2011 a fost cel al porţilor deschise spre concursurile literare internaţionale şi naţionale de poezie şi proză a ţării în care se afla – Italia. A obţinut multe trofee, diplome şi alte premii. La 25 mai 2017 i s-a oferit Premiul I pentru volumul de versuri în limba italiană „Il volto dell’anima” (Primo Premio Speciale Estero Moldova), Sissa, Italia. Este o fire foarte creativă, de mic copil a avut pasiunea artelor plastice. Este mamă a trei copii şi şase nepoţi.

Două lunci şi multe dealuri...

Se-ntâlnesc Pe două maluri Se privesc în apa rece Prin căuşul care trece.

Două lunci Şi multe dealuri dealuri 153


8-9

Prutul e, Făptură blândă Trupul ţării îl colindă... Fost-a ruptă ţara-n două De-atunci Lacrima tot plouă Peste gândul strămoşesc, Peste plaiul românesc Peste dealuri, văi şi lunci Peste ei, Strămoşi şi Prunci Peste-ntinderea de mână Peste inima română!

A-ndurat, şi-a rezistat. Ca să crească trei copile Pe pământul ei furat! Creştea-n sufletu-i o rană Să fii tu în ţara ta! Şi impusă ca să scrie, Altfel, ce ea nu ştia! Îmi vorbea cu duioşie Despre scrisul său curat, Se simţea analfabetă Pe când carte a-nvăţat!

Plouă-ntruna, cade foc peste brâu de ţară – mamă Peste fetele din joc Şi flăcăii fără vamă, Plouă peste neam român Peste-ntinderea mănoasă Lacrimile mai rămân Peste ţara mea frumoasă

Când venise acasă scrisul Prea târziu, bunica mea Admira de sus din ceruri Latinia mândră stea!

Vin din neam de tricolor El... Tatăl meu purta – albastru Îmbrăcat în cerul sfânt. Avea-n ochii săi lumină Sincer era, în cuvânt! Eu... Între ei creşteam o zână Galbenul, culoarea mea! Mi-o dăduse mândrul soare, Am vopsit cu ea şi-o stea! Ea... Lângă mine mama-n roşu Se-nvelea – frumoasă floare! Tricolor dintotdeauna Am rămas noi fiecare!

Două lunci Şi multe dealuri Se-mpletesc Cu două maluri Punte fac din ochii lor Şi se-nalţă-n tricolor Multe dealuri, sfinte dealuri Tot sărută două maluri, Două lunci, frumoase lunci E pământul pentru prunci! Verde – viu din crâng se lasă Plânge salcia pletoasă În căuşul care trece Apa Prutului cea rece....

Îmi spunea cândva bunica!

Prutule, vorbeşti întruna

Plânge valea, plânge dealul Şi bunica mea-n mormânt, A plecat cu idealul Lacrimile-avea curgând!

Prutule, vorbeşti întruna Despre alta, despre una, Spui poveşti nenumărate Despre soră, despre frate, Despre plaiul care trece Peste apa ta cea rece Despre cele două maluri, Despre cele multe dealuri, Despre două lunci din vale Despre gând ce curge-n cale

Căci pământul său mai frate În care viaţa şi-o ducea, Cuibărit în nedreptate Soarta îi tot strâmtora! A dus foame, a dus nevoi 154


8-9

Despre focul cel cu pară, Cum e ruptă-n două o ţară, Spui poveşti nenumărate Despre sârmele ghimpate Despre cum moldoveneşte În ţara asta se vorbeşte Tu poveri nenumărate Duci de ani mereu în spate Printre valurile tale Trece dor şi trece jale Ce şoptesc fără de seamă Despre neam ce stă la vamă Tu eşti apă curgătoare Şi ţii neamul în picioare Cu-ale tale vorbe dulci Peste apa ta ne culci, Chiar şi-atunci când adormim Glasul ţi-l mai auzim Te îneci într-un oftat Şi respiri prin gând curat Şi ne spui neostenit De unde neamul a venit, Ne vorbeşti din rădăcină Grai frumos – limbă română! Prutule, apă de râu.... Eu povestea ta o ştiu. Cât de bine-ar fi să fie Toată lumea ca să ştie Neam român c-un tricolor Împreună duc un dor Dor de ţara cea română, Dor de-a se ţine de mână Să joace hora frăţiei Pe pământul României!

Să ne spună cine suntem? Noi suntem popor cu nume Rădăcinile-s în hume, Rădăcini de viţă bună Cu istoria străbună Strigă Prutul cu-ndârjire: - Un popor se vrea-n UNIRE!

Prutul Prutul trece în tăcere Peste chipul ţării mele. Taină freamătă în val Despre vale, despre deal Prutul curge lin la vale Tălmăcind în dor şi jale, Un trecut nemuritor Despre-un neam, frumos popor! Prutul susură în taină Un secret în sură haină, Pus de ani, uitat acum Prutul are-un singur drum! Şi-a croit destinul frate Se opreşte doar în carte. Prutul nu-i şovăitor Ţine mult la neam cu dor! Prutul e-mbrăcat în jale Lin se lasă dus în vale Două maluri strâns la piept El le ţine, înţelept!

Plânge Prutul... Plânge Prutul plânge frate, Cine l-aude de departe? Cine sufletul îi simte? Plânge ca şi un părinte! Ce i-a fost tăiată-n două Inima... Din ea tot plouă, Lacrimi de surori şi fraţi De la Nistru spre Carpaţi! Plouă-n suflet de român Lacrimile şi le-adun Le-mpletesc cu apa lui Apa rece-a Prutului Plânge Prutul, strânge spinii, De ce oare vin străinii? Ei de Domnul nu se tem,

Ţară – mamă, te iubesc! Dincolo de pâcla vremii Florile încă vorbesc Şi transmit din dorul verii: - Viaţă dragă, te iubesc! Dincolo de ceaţa serii Stelele se mai zăresc Şi transmit din dorul mării: - Viaţă scumpă, te iubesc! Dincolo de-aripa zării Visele ne înfloresc Şi transmit din dorul vieţii: - Ţară – mamă, te iubesc! 155


Mihai Caba 230 de ani de la naşterea lui Gheorghe Asachi

Aplecaţi cu interes, cercetare şi luare aminte asupra „iluministului şi enciclopedicului” cărturar moldovean Gheorghe Asachi, numeroşii săi exegeţi, mai vechi şi mai noi, conchid „la unison” că: “nu există vreun domeniu al culturii, artei şi tehnicii ieşene şi româneşti care să nu-i revendice, ca iniţiator, numele lui!” Gheorghe Asachi s-a născut la 1 martie 1788, în nordul Moldovei, la Herţa (Ucraina), în familia preotului Lazăr şi Elena Asachi (Asachievici). La 8 ani, urmându-şi familia la Lwov, se instruieşte în limba polonă, latină şi germană, apoi urmează cursurille facultăţii de Filozofie a Universităţii din localitate, studiind: logica, matematica, istoria, fizica, metafizica şi etica, urmând aici şi un curs special de arhitectură. În 1805, familia se mută la Iaşi, de unde, în scurtă vreme, pleacă la Viena spre a studia astronomia, matematica superioară şi... pictura. 156

8-9

Mai departe, în 1808, pleacă în „Cetatea Eternă” a Romei pentru a-şi completa studiile clasice de literatura Renaşterii şi cea italiană, ca şi pictura, sculptura şi arheologia. La 24 de ani, în 1812, revine la Iaşi, cu studiile sale complete, de vastă cultură, animat de dorinţa însufleţitoare de a-şi asuma rolul de „restaurator” al Moldovei, după cum consemnează Gheorghe Gabriel Cărăbuş, în eseul său: Gheorghe Asachi - un separatist „avant la lettre”. Stăpân ca nimeni altul pe cunoaşterea multor limbi: polona, rusa, latina, germana, italiana, franceza şi engleza, este numit “referendar” la Departamentul Afacerilor Externe. Imediat după această „investitură”, luând contact nemijlocit cu situaţia social-politică de atunci a Moldovei, dezbinată şi aservită Imperiului Otoman, coboară din sfera iluziei „visatului regat al întregii Dacii” la realitatea crudă a „luptei pentru afirmarea naţională a românilor”. De aici încolo, de numele lui Gheorghe Asachi sunt legate nemijlocit fapte şi strădanii înfăptuitoare pentru istoria, cultura, ştiinţa şi tehnica românească, dintre care subliniem: - 15 noiembrie 1813 – înfiinţează prima “şcoliţă” de ingineri hotarnici în limba română, ce constituie primul nucleu al învăţământului tehnic superior din Principatul Moldovei; - 27 decembrie 1816 – prima reprezentaţie teatrală în limba română cu piesa pastorală „Mirtil şi Hloe”, a cărei traducere, adaptare şi interpretare a făcut-o în întregime; - 28 martie 1828 – înfiinţează la Trei Ierarhi Şcoala Vasiliană, care poate fi considerat actul de înfiinţare a învăţământului superior în Moldova; - la 1 iunie 1829 - editeză primul număr al Albinei româneşti, „gazetă politico-culturală” marcând „momentul de început al presei scrise în limba română”. Apreciind, la vremea sa, acest unic moment, Eugen Lovinescu avea să declare autorizat că „Albina românească” a fost „întâia trăsură


8-9

de unire în limba patriei a Moldovei cu restul omenirei”; - în 1832 - înfiinţează, la „Institutul Albinei”, prima tipo-litografie din Moldova; - 16 iunie 1835, stăruind pe lângă domnitorul Mihail Sturza, avea să fie înfiinţată Academia Mihăileană („matcă” a viitoarei Universităţi „A. I. Cuza”, prima din România!), la care Asachi a fost „membru fondator” şi profesor de pictură şi arhitectură; - 15 noiembrie 1837, la Iaşi, înfiinţează şi primul Conservator filarmonic-dramatic din Moldova, cu scopul expres de „a învăţa pe elevi muzica vocală şi declamaţia” în limba română. În domeniul literar, scrie poezii, abordând toate speciile cunoscute: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditaţii, balade, versifică legendele istorice: Dochia şi Traian, Ştefan cel Mare înaintea Cetăţii Neamţului, scrie nuvele istorice: Dragoş, Petru Rareş, Rucsandra Doamna, din care s-a inspirat şi C. Negruzzi, scrie piese de teatru: drama Petru Rareş, Ţiganii. În domeniul artelor, desenează şi litografiază stampe din istoria Moldovei, pictează cu talent tablouri în ulei, în special portrete, crează şi execută lucrarea monumentală „Obieliscul cu lei” (1834-1841), cunoscută şi sub denumirea de Monumentul Regulamentului Organic, amplasată în centrul Parcului Copou, întocmeşte planurile statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare (1856), ce vor servi, ulterior, sculptorului francez, Em. Fremiet, în realizarea monumentului, dezvelit în 1883. De numele lui Gheorghe Asachi se leagă şi alte fapte ieşene, „deschizătoare de drumuri”, printre care: Arhivele Statului, Teatrul şi Conservatorul, Muzeul de Artă, Muzeul de Ştiinţe Naturale ş.a. Ca o apreciere asupra vieţii şi activităţii lui Gheorghe Asachi, celui ce istoria, cultura şi tehnica timpului său îi atribuie, cu preţuire, rangul de mare personalitate enciclopedică, iată cum consemnează şi istoriograful N. A. Bogdan în documentata şi aprofundata sa lucrare „Oraşul Iaşi”, apărută în 1904, la capitolul „Oameni de samă”, unde afirmă: „Gheorghe Asaki, un enciclopedist din cei mai de seamă pentru epoca lui, instruit, între cei dintâi ieşeni, în mai multe centruri ale Europei civilizate, revenind în capitala Moldovei, jucă, în ţara şi tîrgul nostru, rolul unui complecs de educatori ai poporului: ca literat, profesor, artist şi publicist, el desvoltă în societatea noastră arta poetică şi cea dramatică, învaţă pe tineri ştiinţele matematice şi filosofice, pictura ca şi arhitectura,

deschide o cale largă şi mănoasă presei şi publicisticei, îmbărbătează pe toţi la muncă şi la iubire de neam şi de progres, de dreptate şi de frumos, răspîndeşte prin scrieri şi stampe cunoştinţa trecutului, chipurile sfinte ale istoriei noastre naţionale...” Recunoaşterea meritelor sale „pentru serviciile aduse ţării, între 1813 şi 1862” are loc abia la începutul anului 1869, când, în semn de preţuire, i se acordă o „recompensă naţională”. Din nefericire, această recunoaştere avea să vină prea târziu, fiindcă, la 12 noiembrie 1869, în vârstă de 81 de ani, Gheorghe Asachi se stinge din viaţă, fiind înmormântat la Biserica 40 de Sfinţi, din dealul Copoului. După moartea sa, Primăria oraşului Iaşi, recunoscătoare faţă de personalitatea marcantă a lui Gheorghe Asachi, cel ce şi-a pus „pecetea sa întemeietoare” pe multiplele ctitorii de cultură, artă şi tehnică ale Cetăţii Iaşilor din prima jumătate a veacului al XIX-lea, la stăruinţa unui grup de iniţiativă, în frunte cu Vasile Alecsandri, a comandat execuţia statuii marelui cărturar sculptorului Jean Georgescu, acelaşi care a executat, în 1886, în Bucureşti, şi statuia lui Gheorghe Lazăr, întemeitorul învăţământului public în limba română din Muntenia. La 14 octombrie 1890, amplasată în apropierea „Şcoliţei” de la Trei Ierarhi, statuia lui Gheorghe Asachi este inaugurată cu mare fast. Ea va fi mutată, apoi, în 1897, în faţa noii clădiri a Teatrului Naţional. De aici, statuia „uşărnică” va fi strămutată, în 1905, în faţa fostei „Şcoli Vasiliene”, recent renovată de Primărie. La baza soclului statuii a fost realizată o criptă funerară în care s-au depus osemintele cărturarului, aduse de la Biserica „40 de Sfinţi” şi ale soţiei sale, Elena Asachi (1789 – 1877), compozitoare şi pianistă, aduse de la cimitirul “Eternitatea”. Foarte puţini dintre ieşeni cunosc faptul că această statuie a lui Gh. Asachi îi este şi „loc de veci”, aşa cum, de altfel, este şi statuia cronicarului Miron Costin. La 230 de ani de la naştere, în semnul înaltei sale cinstiri, numeroase instituţii de învăţământ de toate gradele, de cultură, artă şi de tehnică care au „arborat” pe frontispiciul lor numele lui Gheorghe Asachi, prestigios şi aurit în gloria sa eternă, în rândul cărora se enumără: Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi”, Colegiul Tehnic “Gheorghe Asachi”, Şcoala Generală Nr.1 “Gheorghe Asachi”, Biblioteca Judeţeană “Gheorghe Asachi”, vor rememora cu mândrie strălucita lui personalitate. 157


8-9

Obieliscul cu lei din Copoul ieşean

Statuia necropolă a lui Gh. Asachi de la Iaşi

158


8-9

Nely Bădica lăsându-mi un surâs, sau o lacrimă pe umărul tău!) singura consolare este că am pierdut onorant fără să trişez! cu tine, am învăţat să iubesc şi-a trebuit să-nvăţ să pierd să uit să iert! darul meu pentru tine - aripi născute din suflet zbor lin, iubire!

Dă-mi răgaz... o viaţă! O viaţă nu-i de ajuns să-ţi spun... ori mie nu-mi e timp destul ori tu nu înţelegi mă traversează uitarea călcând sacadat peste amintiri şi inima se strânge din nou de veşnica spaimă - când te-aştept dar nu vii îmi iert un gând care te cheamă, adaug o dorinţă: mai dă-mi răgaz o viaţă să-ţi spun cât te iubesc!

Accident aleatoriu Dacă îţi spui: „n-a fost, decât, un accident aleatoriu!” atunci, lasa-mă aşa cum sunt: îngenuncheată va veni vremea să mă ridic atunci când voi iubi! lasă-mă aşa cum sunt... nu mă striga nu te aud! să nu crezi că nu ştiu ce-nseamnă să-ţi fie dor ...când ţie o să-ţi fie dor, va fi deja prea târziu! Cu fiecare literă adăugată se-ngreunează cuvântul ADIO!

Fantezia destinului Nu cred în întâmplări şi nici în… ultima zi de fericire! când viaţa pare fadă, când totul curge invers, mă abandonez firului de culoare din fanteziile destinului nu cred în întâmplări… cred în puterea dorinţei şi în vise… tu în ce alegi să crezi?

Am învăţat să uit! Adio! rămâi cu bine! uşa sufletului s-a deschis lăsându-te să pleci... (ce bine că în gând, încă te pot îmbrăţişa,

Ieri Inima simte ce trupul nu ştie! când? 159


8-9

...mai ieri parcă te iubeam acum ai devenit poveste! mi-eşti linişte şi dor furtună şi dorinţă îţi caut cuvântul dar vorbele i se transformă într-o băutură malefică, ucigătoare... şi poate neliniştea n-ar fi atât de adâncă dacă nu mi-ai fi atins cu aripile sufletul, rănindu-l, rănindu-te! am gonit noaptea de pe ochi, însă mi-e imposibil să fac asta cu ziua de „ieri”

neştiind că dacă ai fi rămas eu ţi-aş fi cântat o viaţă, simfonii... rătăcind pe incerte cărări, iremedibil te voi iubi şi te voi căuta în fiecare „DO” de sus acolo unde perfectul se îmbină duios cu chemarea!

Meserii riscante

Închis!!!

Bună! Ce mai faci? ce eşti? tot... distribuitor de vise? aaaaa, eu?! eu... cu tălpile goale, pe poteci noroite caut să găsesc un loc unde m-aş putea pierde... un loc nedefrişat, pe unde tu nu ai ajuns să distribui vise! cu mâinile gând încerc să te-alung dar, nefiresc, dorul-cerşetor ţipă mai tare... hai, spune-mi, te rog! ce eşti? tot distribuitor de vise?

Ssttt!! mi-ai ciocănit cumva la uşa sufletului? azi nu deschid! sunt tristă ca un dor ce tulbură culorile toamnei şi mă-nfior la gândul că te-ai putea strecura pe furiş! cum să-ndrăznesc să-ţi întâlnesc privirea când focuri ca-n iad mă ard? şi dacă cer îndurare cine m-aude, cine m-ascultă? Ieri, sau într-o altă viaţă, ma-ş fi dăruit ţie cum se dăruieste pământul arid ploii - avid, cu sete, cu dorinţă azi, nu deschid nici o uşă! nu-mi pasă că pleci de ce mi-ar păsa? eşti doar un gol... şi-atât! mi-e toamnă şi plouă ca-n poeziile lui Bacovia ...dă-mi voie să-mi urlu tăcerea!

Naivă de ce mă întrebi ce-am făcut cu visele? le-am întins la picioare când te plimbai fară să ai habar că treci peste inima mea le-am arvunit plătind în avans amintirile opace străine ţi-aş îmbrăţişa gleznele naivă dar mi-ai sfărâmat mâinile inimii iar eu doar cu inima pot îmbrăţişa!

Iubirea (e)ternă Te îmbrăţişam cu sufletul ca pe o nalucă, iar tu mi-ai răsfirat degetele unul câte unul te-ai strecurat printre ele şi te-ai întors în locul unde ai ascultat ultima sonată, 160


8-9

Nina Gonţa Opreşte-te, omule! Opreşte-te, omule, din mersul tău grăbit, din fuga ta cea... fără de sfârşit, din planurile tale... deşarte şi mărunte, ce viaţa ţi-o cuprinde în toate patru puncte. Opreşte-te şi... simte, sub al tău... picior, şi frunza cea căzută şi acel sublim dor. Opreşte-te, ascultă cum „cântă” broasca-n iaz, cum greierii se-ntrec în triluri, prin copaci. Auzi cum latră un câine după al său stăpân? Cum fiica ta îngână întâiul... cuvânt-suspin? Cum cerul se despică, când ploaia e cât cuprinde, cum soarele răsare frumos, de n-am cuvinte? Cum luna îţi vesteşte... al zodiei... destin...

că trenul ţi-a sosit... Priveşte! Cât e cerul de-azuriu şi cât e de frumoasă ziua, cu al tău râs zglobiu, cu frunza sub picior, ce-ţi cântă în surdină... ...Cât nu-i târziu, tu, omule, opreşte-te... din fuga ta... nebună!

...Cum tu, grăbit, aceste toate... le declini!?

Gând pierdut... (aseară mi-a venit în gând o poezie...)

Învaţă că nimic din tot ce azi tu vezi, un mâine poate face ca... toate să le pierzi. Necazul stă la pândă... să ne ia din tot ce azi, noi... nu suntem în stare... a vedea!

Un vers, o poezie îţi vine pe neaşteptate-n gând... Trebuie să laşi totul, totul... baltă, s-o scrii... rând pe rând, căci mai apoi nu o vei mai „auzi”, în mintea ta... nicicând. Fără întoarcere ea va pleca... E... ca un naufragiat... Ajuns la mal...

Opreşte-te tu, omule, din mersul tău grăbit, socoate c-ai ajuns, 161


8-9

cum îşi revine, pleacă-n lumea sa. şi-aşa rămâne... Pe veci... plecat.

O frunză Norii

Oare ce gândeşte, ce simte frunza, când, toamna târziu, îngălbenită, cade ... jos, la pământ, lin? Că i-a venit sfârşitul sau că va renaşte nouă, verde, mult mai fericită? Nu ştim. Nu vom şti niciodată. Noi gândim că frunza e... moartă... E moartă abia jos sau încă... din momentul căderii? Eu cred: în cădere ... e încă vie... Numai atunci când, fiind la pământ, nemiloşi, o călcăm în picioare, numai atunci moartea o ia în primire.

Norii pe cer se aşează, merg ... ca... în straturi, mai groşi, mai grei... mai uşori, mai negri... mai albi, mai de alte culori... şi gândurile noastre sunt tot ca şi norii, în straturi se-adună, grele, uşoare, de multe culori... Ne apasă, ne-omoară... De nici nu mai ştim pe unde să umblăm, pe ce culoare... ca unul... altuia, să... n-amestecăm... şi-aşa, cam bezmetici, noi trecem prin viaţă, până când ea se rupe... exact... ca o aţă!

Aşa-i şi omul... o frunză în vânt, toamna, învinsă... Căzut la pământ încă nu e mort. Ferice de-acel care are noroc... de o mână... întinsă.

Înşelătoare viaţă Înşelătoare-i viaţa, Doamne! Azi, ce ieri a fost frumos, s-a prăbuşit.. Mâine, poate să revină... cu alt sfârşit... Înşelătoare-s toate, Doamne! Cum să le descifrăm?... Unde se află adevărul adevărat? Cel suprem? Ce azi noi am iubit e... bun plecat, ce mâine vom iubi... mai e de... aşteptat... Nu ne mai descurcăm...

Singurătate Singurătate, tu gând trist, urât. Tu - întuneric, tu - tristeţe. Tu - curgătoare lacrimi, tu - la trezire, aţintiţi ochi în tavan, în dimineţi... răzleţe. Singurătate, tu, ne-acoperi pe parcursul vieţii, ne-acaparezi, ne ţii în mreji. Singurătate, tu,

Înşelătoare-i viaţa asta, Doamne! Nu ne lăsa, orbecăind, să tot umblăm... neputincioşi, prin ea! 162


8-9

cu tine noi ne naştem, cu tine - noi... murim. Singurătate, tu, te-alung, te-alung, tu vii şi vii... şi mintea mi-o învălui în gânduri negre şi pustii. Tu, lasă-mă, hai, lasă-mă! Nu vreau să te mai simt alături! M-am săturat! Vreau ca la trezire, dimineaţa, să exclam: „Ce fericire! De singurătate... eu... am scăpat!”

care, în esenţă, să nu fie decât un copil răsfăţat, căruia trebuie să-i fii o soaţă-mamă, deşi şi tu ai vrea... prin el, să ai şi tată şi... mamă. Femeie, ce soartă... grea!

Despărţirile Despărţirile sunt: coală albă de hârtie, privire tâmpă, cuvinte nescrise, cap fără gânduri, pustiit, Deşert fără pic de apă, buze uscate, nopţi fără somn, nervi, dureri de cap, angoase. Cer fără stele, nori negri, groşi, căzuţi... peste tine. Râu secat, animal înfometat... vapor naufragiat, avion... prăbuşit. Durere acută, lacrimă necontenită, durută, frunză veştejită...

Singurătate! Tu tot singură să fii, să vezi... cum este!

E greu E greu să fii femeie, să porţi povara multor... suferinţi, iar ţie să nu ţi se îndeplinească nici cele mai simple, simple rugăminţi. E greu să fii femeie, când iubeşti... ...E greu să fii femeie... neiubită. să fii în suflet, toată, pustiită, dar sufletul de ură să-l fereşti. E greu să fii femeie: să iubeşti... să ierţi, să ierţi, să ierţi.

Moarte... tăcută... Apoi, când toate trec... c-aşa e firesc: gură de aer, cer înseninat, mână întinsă, speranţă aprinsă!

Nu există bărbat... Nu există bărbat, care să iubească femeia mai mult decât pe el însuşi... prin ea... Nu există bărbat care să vrea... s-o înţeleagă... până la capăt. Nu există bărbat,

Dar... până acolo... mai este! Oare, într-adevăr, timpul pe toate ... le face... uitate? O selecţie de poezii din cartea în curs de apariţie NOCTURNE. Versuri... mai mult triste

163


8-9

Otilia Sîrbu

liric, prin urmare, devine un act al contemplării simultane, lucru ce poate fi consemnat de poezia lui Dorin Croitor. Nu voi recurge în a elimina din versurile acestui volum verbele căutătoare de sensuri, nici adverbele statornice, nici prepoziţiile. Le voi lua cu mine pe toate pentru a potenţa subiectul tuturor trăirilor aflate în lumina sau în umbra sinelui. Poetul Dorin Croitor este un creator al unei lumi aflată la răspântie, între frământările rutinei şi tensiunile lirice căutătoare de sensuri multiple. Poetul bucovinean scrie versuri prin nostalgiile împrăştiate pe oriunde trece trăindu-şi dorul de Voroneţ: „M-a pologit de Bucovina dorul,/ doineşte toamna ei în toamna mea,/ şi pripasul mă suduie/ mă suduie cucul [...]./ Acum trăiesc, poate că ştiu,/ dar tot mi-e dor de Voroneţ,/ să mă împac cu troiţele,/ acolo unde Dumnezeu a desăvârşit,/ ultimul său graffiti.” (Troiţă) „În Bucovina nu e iarnă,/ ci doar un Rai mai răcoros,/

Anii... din garderoba lunii sau Lecţii de zbor de la îngerul păzitor Motto: „Vremurile se petrec, oamenii se întâmplă, lumea există.” Dorin Croitor Sunt poeţi care nu se lasă „corupţi” de poezie pentru a-i construi inefabilul din dragul de a impresiona în numele lui. Acest gen de poeţi este sedus într-o deplinătate anume de „vagabondajul iertat al ploilor” sperând în veştile ce se nasc din iubire: „E ceva în vagabondajul iertat al ploilor/ cât o turmă de melci călătorind/ pervazul răbdării.// Odată îmi aduceau veşti despre tine,/ nemernici menestreli ai fluidităţii,/ eram tânăr, altoit de lumină,/ nici nu iubeam pe întuneric,/ nici nu visam fără să sparg toate becurile/ unui carusel ce mă arunca spre stele.// În vagabondajul iertat al ploilor/ stă siguranţa unei mari prezenţe.” (Lângă samovarul lui Esenin, 10). Pe de o parte! Pe de alta... în aceeaşi ordine de idei, un poet „altoit de lumină”, aşa cum se autodefineşte Dorin Croitor, crede în fericirea ce se poate supune unui pact al veşniciei, sentiment căutat de versurile sale. „Dacă orice lumină, după cum afirma Paul Valéry, îşi intuieşte jumătatea de umbră” actul 164

mai blajin ca să nu crape lemnul în troiţe,/ mai senin dar nu la fel ca albastru/ ca pereţii unei mânăstiri./ În Bucovina nu e iarnă,/doar cerul coboară omăt,/ să se tot bucure îngerii/ bulgărindu-se.” (Lângă samovarul lui Esenin, 23). Poetul Dorin Croitor e un creator de stări unice, lirismul său definindu-se şi prin deconstrucţia rutinei prin refuzul unei normalităţi acceptate estetic. „Nu se face poezie în sânul unei unităţi – spune Gaston Bachelard – unicul nu are proprietate poetică”, lucru demonstrat în poezia lui Dorin Croitor: „Armele ar trebui folosite/ doar pentru a te ameninţa cu sinuciderea,/ ca să nu uiţi ce laş mod de-a muri/ este să negi că trăieşti.// Războaiele nu ar trebui purtate, ci compuse/ pentru chitare convenţionale./ Am pleca la oaste inocenţi/ pentru a ne întoarce frumoşi,/ asta este singura maturizare pe care o recunosc,/ celelalte sunt doar mutilări/ ale demenţei noastre misionare,// biserici amfetaminice/ transformate/ în pioase săli de forţă”. În lucrarea sa „Tratatul despre poezia naivă şi sentimentală” (Tipuri psihologice, Editura Trei, 2004, Bucureşti, trad. Viorica Nişcov, cuvânt înainte


8-9

de Vasile Dem Zamfirescu) C. G. Jung pornind de la consideraţiile lui Schiller - „ poetul sentimental (în raport cu poetul naiv) are totdeauna de-a face cu două forţe opuse, cu două moduri de a-şi reprezenta obiectele şi de a le simţi: cu realitatea, în sensul de limită, şi cu propria idee, în sensul de infinit; iar sentimentul mixt pe care îl deşteaptă va vorbi întotdeauna despre această dualitate originară – le contrazice. C. G. Jung afirmă că „acela care caută sau râvneşte natura ca obiect nu o are; el ar fi deci introvertit, şi invers, acela care este el însuşi natură, deci se află într-o relaţie intimă cu obiectul, ar fi extravertit”. Schiller şi-a dat probabil seama de această dificultate şi de aceea a afirmat că poetul este determinat de epoca sa, în calitate nu de individ, ci de poet. De altfel, el afirmă: „Toţi adevăraţii poeţi vor aparţine, în funcţie de caracterele epocii în care trăiesc sau în funcţie de împrejurările întâmplătoare care exercită o influenţă asupra formării lor generale şi asupra stării lor de spirit momentane, fie celor naivi, fie celor sentimentali”. Pornind de la toate aceste consideraii, revenind la volumul de poezii „Priveghi fără obiect” e de precizat că el aparţine prin autorul său propriului timp, că se lasă influenţat de evenimente pentru a le reinventa mai apoi poetic, conceptual răvăşit de faţetele neverosimilului existenţial al cetăţii. „M-am apucat târziu de poezie,/ Ca şi în iubirile încercate de amurguri,/ ai şansa de-a nu avea timp pentru regrete.// De fapt, a fi poet e ca şi cum ai mai avea o ţară,/ netrecută în paşaport,/ în care cuvintele trăiesc în chibuţuri/ muncind să dea nume lucrurilor/ dar mai ales încercând să îşi descopere/ talentul de a mima.// Astfel, poetul e ambasadorul/ cu două jumătăţi de normă,/ una mai neplătită decât alta,/ a două ţări ce jură fiecare/ utopie.” (Despre timp în limba geneză, 38) Ne putem opri asupra impresiei elegiace ca stare ce poate sublima. Ea se alătură în acest volum bucuriei de a trăi statornicit între nehotarele dorului ca într-o stare de priveghi al cărui obiect de jelanie şi de înmormântare a dispărut: „Dacă e un priveghi fără obiect,/ fără mort pe masă,/ dar cu dezlegare la dulce,/ la tângă./ De la dor ni se trage doina/ şi asta e deja poezie/ deja e o durere a nedefinitului.// Există partea aceea nevăzută şi netăiată/ a cordonului ombilical/ care ne leagă de chiar sufletul nostru.// Ăla-i dorul.” (Priveghi fără obiect). Jelania e şi a prezentului, dar şi a trecutului, încercate deopotrivă de amintirile portretelor ce sunt vii prin iubire: „Cei pe ai căror genunchi/ urcam să găsesc poveşti/ au plecat rând pe rând să nască tăcere.// Cei cărora le-a fost culcuş/ ai mei genunchi de-

prinşi a povesti/ au plecat să-şi hotărască paşii.// Dacă n-ai fi tu,/ cea care încă mai crezi în poveşti,/ m-aş apuca să repar ceasuri,/ începând cu cel al păcatului dintâi/ şi terminând cu cel al ultimei mele faceri// Dar exist,/ până ce primul dintre noi/ va reuşi să-şi aţipească umbra.” (Lângă samovarul lui Esenin). De la titlul volumului - Priveghi fără obiect până la ultima poezie inclusă, fiecare vers este un răsunet al conflictului interior, lucru de înţeles când e vorba de poezie lirică. Traseul iniţiatic al poetului de la idee la obiect nu este deloc uşor de asumat, căci el traversează cunoaşterea pură a ipostazelor inimii timpului personal. Intregul volum de poezii este inclus în lirismul ce interferează. Noi teme de studiu şi de analiză se întrevăd, se impun oferind cititorului o perspectivă interesantă. Începutul poeziei lui Dorin Croitor se află aici prin aşteptarea unei împliniri neaşteptate: „Doar poeţii mai pot opri gripa îngerilor,/ în toamne, la răscruci de ploi misionare,/ în seri când umbrela/ mimează umbre de arhangheli postiţi îndelung.// Doar poeţii mai respiră cald,/ cu plămânii împrumutaţi/ de la cine ştie ce îngeri/ betegiţi// de vătămătura veşniciei.” (Lângă samovarul lui Esenin, 24). Îngerii în poezia lui Dorin Croitor sunt prezenţe des întâlnite, locul cel mai potrivit pentru astfel de circumstanţe fiind... dumbrăvile: „Dumbrăvile acelea făceau din suflet rai,/ sau ştirba coasă a ducerilor.// şi mă tem, şi mă ştiu, şi mă aştept,/ mă mai întâlnesc cu câte un înger,/ izgonit de chemare,/dar îl alung către cerul lui,// pentru mine e deajuns o dumbravă,// în care soarele mă ştie apus.” (Lângă samovarul lui Esenin, 25) „Poeme discrete” ce înţeleg că „întoarcerile din absenţă se numesc trădări” (Lângă samovarul lui Esenin, 36), poeme discrete ce nu vor fi vreodată scrise, „neisprăvitele poeme” ce trăiesc constant, toate prezente în acest volum: „Neisprăvitele poeme,/ cele cu care te aduc mai aproape decât/ m-aş putea suporta pe mine// Neisprăvitele poeme,/ nu anii trag uşa, ci mâna lutului,/ fericită că i-a muiat inima,/ roată de olar priponită./ Neisprăvitele poeme/ zori fără umbră/ desculţe treceri,// cu ce cuvinte să-ţi chem încă o toamnă,/ una ce nu ucide flori,/ ce nu încruntă oameni?” (Lângă samovarul lui Esenin, 28) Aflat la vârsta nevârstei, Dorin Croitor scrie trăindu-şi versurile ca formă de protest, dar şi de împăciuire cu soarta, cu destinul purtat în nenoroc sau 165


8-9

în „taina ce tăinuieşte”: „Cea mai frumoasă vârstă/ este cea pe care nu o vei împlini niciodată,/ cea pe care nu ai de ce s-o regreţi cândva,/ cea pe care i-o visează vremelnicia.// Nesăbuite cheltuieli,/ bordel cu abonament pentru doar o secundă.// Cea mai frumoasă vârstă e cea/ a copilului care nu mai suntem,/ cea a maturităţii care l-a omorât,/ cea care îşi trăieşte zilnica nesfârşire.” (Lângă samovarul lui Esenin, 34). „Priveghi fără obiect” e un volum de poezii dedicat iubirii în tot ce în esenţă e iubire. De la ţipătul lunilor, al anotimpurilor, la cel al amurgurilor galopante, la echinocţiile în care lumina începe să înverzească, la umbrele omătului, la dimineţile sfinte ale rugăciunilor, totul... absolut totul e încărcat de iubire ce duce „în meteahna căutării” regăsite. Drumuri cu sens unic sau nu...: „Octombrie în holograme de ţipenii,/ frunze de păsări în aripi de pom,/ vreascurile veşniciei.// Curând se va numi mai târziu,/ târziu se va numi niciodată,/ niciodată nu-şi va mai pomeni numele.// Doar în tine mai zămisleşte sângele foc,/ damă de verde a toamnei,/ ca joaca în pruncul ridicat mersului.// Si iar calculez distanţa până la tine în ploi,/ ploile în clipe/ clipele în frunze”; „Hai toamnă, ce singură-ţi eşti,/ alungă-ne din noi în ce iubim.” (Lângă samovarul lui Esenin, 13). „Nu e nicio poveste,/ poveştile se neîntâmplă,/ iubirile se nepovestesc,/ dragostea se neînţelege.// Am ajuns la tine citind poteci/ spre însingurare./ Nu eram poet,/ doar un clopotar cu sensibilităţi nemetalice.// Mi-ai deschis/ crezând că sunt doar un zefir cu umbră./ Aşa am ajuns/ Eu stâlpul, Tu pragul/ aceleiaşi porţi.// Nu e nicio poveste,/ poveştile le îmbătrăneşte perfecţiunea.” (Lângă samovarul lui Esenin, 39) Dorin Croitor face un pact cu fericirea prin fiecare vers al său. Dacă o găseşte sau nu, e opţiunea sa. Cert este că îşi lasă cititorul în grija versurilor sale aşa cum se cuvine la orele nespuse ale anotimpurilor: „Viaţa este despre drumuri/ în meteahna căutării,// o răspântie a nerăspântiilor,/ pulberea unui rost ce ne roade răbdarea tălpii,/ ce întinde fântâna pe orizontală.// Nu poţi rătăci decât drumul care pleacă din tine,/ celelalte duc la cei pe care îi vei iubi.” (Despre timp în limba geneză, 4)

Maria Sufană

Colegilor formişti Dragii mei colegi şi fraţi, Oameni de viaţă aleasă, Vreau puţin să m-ascultaţi. Sunt mândră şi bucuroasă, Chiar fericită deplin, Că-n Forum m-aţi acceptat, Cu drag m-aţi încurajat, Şi aici eu m-am format. Vă mulţumesc direct, M-aţi respectat, vă respect, Şi din suflet vă iubesc, Sănătate vă doresc, Alături să-mi fiţi mereu, Şi la bine, şi la greu, Să petrecem împreună Anii care or să vină, Să ne fie tot cu spor, Spre al culturii viitor.

20 ianuarie 2018

Această poezie este scrisă pentru colegii de la Forum. Sunt mândră că sunt Formistă!!

166


8-9

Roberta-Sandra Pilipauteanu Ploaia Plouă în neştire parcă viaţa toată Plouă peste trupurile noastre reci Plouă peste ape, plouă peste zare Plouă... când cu gloanţe, când cu inimi seci Plouă cu perfuzii peste trupul lut Mă-nchin icoană, te salut femeie Peste pianina ultimului surd Te zăresc departe, chipul tău de Zeiţă Plânge despărirea care ne-a durut Plouă peste munte, plouă peste noi Plouă cu durere, cu tristeţi, ş-apoi... Râd decapitaţii, moartea se răzbună Chiar acolo jos pe eşafod lumesc Strigăt de felină, urlet de nebună Cu durerea toată, toate le primesc Plouă la răscruce, ca pe trup căzut În genuni jivine rag şi se asmut Ploaie însingurată, ploaie blestemată Plouă să despartă tot ce-a mai rămas Plouă în rafale, ploaie zbuciumată Plouă pe pământul transformat în ceas Plouă cu săgeţi venine parcă veşnicia Peste noi potopul ultimului vers Plouă cu dezastre, plouă sacadat Plouă peste astre, plouă posedat Plouă fără milă, pe poteci lighioane Se târăsc coloane, unde esti tu, Doamne? Cad din ceruri îngeri, aripi de lumină Se transformă-n vuiet, vuietul ce vine Peste lume Tatăl, totul se termină Te numesc clepsidră, mă numeşti grăunte Timpul a făcut tăcere peste Univers Între cele sfinte plouă cu credinţă Peste iarba crudă ni se-arată un crez Martora iubirii, Dumnezeie, cântă Psalmul veşniciei, peste voi aşez Suflete pereche, mantia de nuntă Peste tot şi toate, peste primul vers Toate adunate au acum un sens.

Doar tu eşti în şi ea-i tot ce-a rămas Pa Calea Lactee te-am tot căutat şi-acum cu ea şi cu tine am plecat. De plouă sau ninge ori este vreme frumoasă Mă-ncearcă ceva, ceva ce nu ştiu a spune E însăşi iubirea ce-adânc mă apasă De noi e un soare ce nu vrea să apună. Eternă călătoare prin gări părăsite Prin trenuri grăbite ce-aleargă spre ieri Te caut mereu şi acum, infinite Sunt şinele moarte rătăcite-ntre seri. Te găsesc aşteptând sprijinit cu palmele-n cer Sub stelele reci o lacrimă nu mai vrea să mai cadă Din ochii ce ne-au plâns de demult, te rog să nu pleci Oglinda iubirii prin răni nu mai vrea să mai vadă. P.S: Eu sunt doar o femeie Tu, o Cale Lactee

Pân‘ la moarte Nici o noapte nu te-mparte Nici o zi nu ne desparte Nici un gând nu mă culege Numai clipa ce te-atinge Mă atinge. Nici un munte nu se-nalţă Nici un râu nu stă s-asculte

Tu şi Calea Lactee Mi-am luat demult tăcerea la braţ 167


8-9

În ecoul de departe Susurul şoptit al apei Nu-mi dă pace. Zbor de păsări mi te cântă Înălţimi ce dor te-ncântă Doar o lacrimă eternă Amintirilor povară Mă omoară.

Te-aş trimite prin lumină Să te-ntorci cu-a sa cunună. Ţi-aş da munţii cei mai-nalţi Să îi ştiu pe toţi curaţi Te-aş trimite peste flori Să-mi aduci mireasma lor.

Dorul inimii se-mparte Între cer, Pământ şi Marte Stihuri noi din vechea carte Mărturia să ne poarte Clipei ce nu ne desparte... şi ne ţine Pân‘ la moarte

Ţi-aş da marea înmiresmată Să te am încă o dată Te-aş trimite după sfinţi Să-i plătesc cu mulţi arginţi. Ţi-aş da luna la culcare Să n-ai visele amare Te-aş trimite până la soare Să înveţi să-mi fii culoare.

Balada sufletului Suflete ce ştii să-mi fii Te-aş robi... precum o ştii Ţi-aş da viaţă nesfârşită Şi o inimă rănită.

Ţi-aş da scrieri printre rânduri Să te am în loc de gânduri Te-aş trimite printre ceruri Să te am în mii de feluri.

Ţi-aş da visele lucide Să nu poţi a mă ucide Te-aş aduce înapoi Să rămânem amândoi.

Ţi-aş da apa din izvoare Să înveţi să-mi fii răcoare Te-aş aşterne pe-o hârtie Să te am o veşnicie.

Ţi-aş da tristul adevăr Că acum nu vreau să mor Te-aş trimite printre lunci Să-mi aduci câteva cruci.

Ţi-aş da întregul meu destin Să te am şi să mă închin Te-aş trimite printre doruri Să mă împodobeşti cu zboruri.

Ţi-aş da clipele eterne Să te ştiu aici o vreme Te-aş aşterne pe pământ Chiar în locul cel mai sfânt.

Testament Cine eşti tu, pribeagule, cel ce mă recunoşti după bătaia aripii unui fluture?.... cel ce-mi iartă orice culoare a florii în care m-am născut? Nu pot să nu mă gândesc la tine acum, când iubirea ne-a hărăzit eternitatea ascunsă între două veşnicii. Când soarele devine darnic şi dragostea noastră străluceşte pe cer; când stelele trezesc spre visare, visurile noatre devin realitate. E vremea, necunoscutule, să te opreşti să-ţi măsori timpul

Ţi-aş da lumea la picioare Să cuprinzi eterna mare Te-aş trimite peste veacuri Să te am în loc de leacuri. Ţi-aş da zilele senine Să îmi cânţi la pianine Te-aş trimite peste clipe Să îţi crească trei aripe. Ţi-aş da toate nopţile Să îmi cânţi cântările 168


8-9

şi să taci, precum tace orologiul între două lumi paralele. Iar eu, salcia aplecată de vânt, să mă-nalţ către cer şi să-i număr, cu degetele frunzelor, razele soarelui şi stelele, ca-ntr-o permanentă căutare de a afla tainele nepătrunsului... Pentru neuitare... Lasă-ţi inima pătrunsă de mugurii primei iubiri descoperindu-ne în fiecare culoare până la venirea iernii, să nu ne mai doară cântecul păsării ucise în zbor în timp ce-ncerca să salveze din văi un ultim ecou... şi, să nu-ţi fie teamă, călătorule, căci eu mereu te voi însoţi: voi fi prezentă în fiecare adiere de vânt care-ţi va mângîia tâmpla obosită de timp; voi exista în fiecare zâmbet ce-ţi va fi oferit; voi fi îmbrăţişarea care te va linişti, când marea-ţi va fi zbuciumată;

mă vei recunoaşte în fiecare lacrimă de iubire care-ţi va fi împărtăşită; îmi vei simţi fiecare atingere, când soarele te va încălzi cu razele lui; mă vei putea vedea în fiecare noapte strălucind pe cerul iubirii noastre. Da, iubirea mea te va cuprinde cu fiecare petală într-o îmbrăţişare eternă. Etern. Aminteşte-ţi: Luminii nu trebuie să-i fie teamă că şi-a pierdut umbra; ea - umbra - a devenit Lumina propriei sale Lumini. Amintirile sunt amprenta eternităţii în inimile noastre. Tu, nepământeanule, vei rămâne o frumoasă eternitate!

Pictură de: Doina Iovănel Spineanu

169


8-9

Traian Vasilcău Dureri n-or mai fi, nici păcate, Nici ură, nici pismă în veac. Va ninge şi-o fi peste toate Tăcerea tăcerii - ca Leac! *** Sub ascultarea Tatălui mi-i rana Din care psalmii Dragostei răsar. Pe ramii lor e-o pasăre, orfana. În faţa ei - dumnezeiesc altar. În strană - îngerii, pe-amvon - Iertarea Şi în genunchi păcatul mult, zăcînd. Deasupra lui Mila deschide zarea, Ochii să-şi vadă sufletul cîntînd. *** Podoaba Vieţii fără de sfîrşit Pentru Diana Suceveanu Pot rîurile multe să mă soarbă. Cu mine, Maică, port a Ta podoabă. Ea nu-i din aur, nu-i nici din mătasă. Podoaba Ta-i din toate mai frumoasă. Pot hăurile multe să mă stingă. Podoaba Ta pe loc o să le-nvingă. Ea nu-i din nici un lemn, ea nu-i din piatră. Podoaba Ta-i din toate cea mai dreaptă. Pot vulturii din munţi să mă sfîşie. Podoaba Ta, Măicuţă, mă învie. Ea-i, dincolo de orişice salvare, Mai grea ca patruzeci de sărindare. Şi-acea podoabă, Maică, plîng şi scriu: “ Cine o are, chiar de-i mort, e viu!”

Leac Cînd nu vei mai fi o să ningă Tăcerile lumii în toţi. Tăcerile, ah, o să-nvingă Ce tu azi să-nvingi nu mai poţi. Va fi un prăpăd pe şosele, Maşinile vor claxona, Nămeţii tăcerilor grele Urcînd pîn-la cerul c-o stea. Şi-aceea, căzînd, ca-n baladă, Să poarte-al tău chip luminat, Pe care-o să ştie să-l vadă Cel peste tăceri împărat. Cînd nu vei mai fi o să cînte Un cor îngeresc de tăceri Şi-o maică preaplînsu-o să-şi zvînte Să-ţi ţină loc de mîngîieri. Atunci, prin ninsoarea tăcerii, Ţinîndu-se tandru de mîini, Doi crini, spre limanu-nvierii, Vor trece, pe taine stăpîni.

*** Norii pe cer mînaţi de vînt, în turmă, Sunt duşi la pămîntescul lor negoţ, Hoţi mi-au furat poemele ca pe-urmă Pe mine însumi să mă facă hoţ. Istoria ne dădăceşte-ntruna Şi ne dă sfaturi fără de folos. Hoţii vînează-n orice noapte luna Şi nimeresc în gîndul lui Christos. Fruntea lui este rană roditoare, În care flori vom semăna în zori. Le vor prăşi în veri privighetori. Domnul va fi ca un ogor în floare, 170


8-9

Trecînd spre amintirea viitoare, Cu o săgeată-n mîini, de-atîtea ori.

Doar Mozart... “Doamne, mă dor versurile Dumneavoastră! De fapt mă doare dorul de dor!”. (Speranţa Miron) Pe Dumnezeu îl am, pe El îl chem. Oricît de mult mi-i Cerul - nu mă frînge! Ce-nmuguresc e-un veşnic recviem, Pe care Mozart doar îl poate plînge.

Şi tocmai cînd gîndeam că nu-i iertare Pentru ce-am risipit fără habar, Îmi vine Tata-ntru întîmpinare Şi fraţii-mi aduc haine de altar. Să tac, nemaiputînd nimic a spune, Şi-n lacrimi sprijinit, şi decăzut, Cu braţele întinse-a rugăciune Să-i strîng pe toţi la piept şi să-i sărut. *** Nu trece-o zi fără de dor de tine. Pe-al vieţii drum merg tot mai abătut Şi întreb pomii dacă te-au văzut Şi ei îşi închid ochii cu suspine. Nu trece-o noapte fără dor de tine, Alerg la geamu-n care inimi ard Şi-ntreb dacă-n al florilor răsad Nu-i faţa ta din zările divine? Oricare glas la vorba mea-i tăcut Şi eu atunci din piept îmi zmulg vioara Şi-n Dumnezeu zburînd, nu-i cer mai mult, Decît să te-acuprind, maică Varvara!

Păcatu-ntreg îl am, deşi nu-l chem. Cît de puţin îl şterg, totuşi, mă frînge! Ce înfloresc e-un veşnic recviem, Pe care Mozart doar îl poate plînge. Între infern şi Rai alerg şi gem! Unu-mi vrea inima, altul mi-o frînge! Tot ce rodesc e-un veşnic recviem, Pe care Mozart doar îl poate plînge. Destinu-aşa mi-l port, ca pe-un blestem: El mă înalţă, el apoi mă frînge! Ce ctitoresc e-un veşnic recviem, Pe care Mozart doar îl poate plînge.

Sfînta din Chişinău

Vă place? Nu vă place? Să mă tem, Cînd cer nu am, cînd lutul carnea-mi frînge? Din tot ce-am fost e-un veşnic recviem, Pe care Mozart doar îl poate plînge.

Lîngă-o biserică din centrul urbei E-un magazin de haine pentru lorzi. În faţa lui, în orice dimineaţă, Pe timp de vînt, de arşiţă ori ceaţă, O sfîntă-şi face loc printre nerozi.

Întoarcerea din nicăIeri

Toţi fumătorii îşi aruncă restul Alăturea de urnă, înadins, Toţi alcoolizaţii de la cramă, Dezmoşteniţi de ceruri, scrişi de dramă, Se-ntorc pe-aici, scuipînd, cu pasul stins.

Am fost pribeag prin lumea nemiloasă, Am argăsit destul pe la străini, Dar azi m-am pregătit să merg Acasă, La Tatăl meu, la fraţii mei blajini. Am căutat să-mi înmulţesc averea, Care-mi putea ajunge pentru-un veac, Dar am pierdut şi banii, şi puterea, Şi-acum, la poarta lacrimilor, tac. Mi-i teamă că n-oi fi-nţeles de Tata Şi fraţii alunga-m-or înapoi. De-aceea stau în drum, de fugă-s gata, În zdrenţe şi desculţ, ca un strigoi. Mi-i teamă c-o să mă înece-o ploaie Şi sunt, preaplin de bube cu puroi, Ca Iov pe o movilă de gunoaie, Eu însumi nefiind decît gunoi.

Toţi trecătorii rîd fără de milă, Toţi n-au habar că-n fiecare zi O sfîntă din icoane scoborîtă, Ninsă de grijuri, dar nedoborîtă, Mătură drumul, fără-a se mîhni. Pe urmă-n alte straie îmbrăcată Se duce lin spre o cocioabă-a ei, Făcînd din cojile de portocale Pe care le-a găsit, zvîrlite-n cale, Fiertură pentru ea şi porumbei. 171


8-9

Femeia asta, Doamne, e o sfîntă, Chiar dacă n-o găsim în calendar, Chiar dacă nimeni mîna nu-i sărută, Chiar dacă are chip de alăută, Chiar dacă lacrima i-i unic Dar!

Valentina Becart

Din cartea despre Sfinţi Slavoslovind pe cruce (Poem-mărturie despre ierodiaconul David Dorimedont, mucenic întru Christos) După protodiaconul Ioan Munteanu De peste Prut veni, plin de Iubire, La mănăstirea Hîncu într-o zi. Ei dărui întreaga-i moştenire Şi pe Christos porni a-l proslăvi. Vorbea puţin, rugîndu-se întruna Şi ruşii cînd s-au reîntors pe-aici Muceniceşte şi-a purtat cununa Cu alţi călugări, printre bolşevici. Odoarele-a ascuns în vechi morminte Şi-a plîns cînd duşmanii, surîzători, Din mănăstire-au făcut grajd de vite Şi-au izgonit pe mărturisitori. L-au arestat apoi, şi-l condamnase La un pătrar de veac, el i-a blamat Şi medicii cu iad îl injectase Şi-n morgă, ca pe-un cîine, l-au lăsat.

Când pustiul îşi devora visătorii

Dar Voia Domnului a fost să-nvie Şi-n zori ierodiaconul stătea Îngenuncheat la slujba de trezvie Şi-n haina lui de lacrimi se ruga. Înfuriaţi, copoii tot atunce, Din cel mai sîngeros şi tragic front,

Te-am închis într-un pumn de frunze când toamna se scălda în lumină şi paşii nu conteneau să strivească amintirea despre noi

L-au dezbrăcat şi l-au întins pe-o cruce Pe-al lui Christos David Dorimedont. Era cumplită iarnă, şi-l scăldase În apă rece, şi a îngheţat În timp ce gura-i rugăciuni cîntase Unuia răstignit şi înviat!

Te-am învăţat tăcerea când înserările se cuibăreau în suflet şi orice depărtare devenea o lacrimă pe lama incitantă a unui strigăt Ţi-am dăruit iubirea când fântânile mureau după un strop de apă şi nimeni nu se încumeta 172


8-9

să mai spere la ceasul când pustiul îşi devora visătorii Te-am îmbrăţişat cu toţi anii mei ocnaş într-o viaţă făurită din foc şi furtună şi când ochii n-au mai putut

în prăbuşiri stelare. Mai scrie-mi... mai scrie-mi înainte să mă sting în orice gând de teamă – cât nu-i târziu – şi vise mai respiră sacadat în călimară, în călimară...

să-ţi cuprindă infinirea te-am închis într-un pumn de frunze – într-o amintire despre noi –

Să-ţi fiu blestemul

iubire şi tristeţe tristeţe şi iubire mereu şi mereu...

Eşti anotimpul ce-a zăbovit într-o privire cu flori, cu crengi uscate, mereu înlăcrimând o frunză o inimă ce bate, o stea ascunsă în gândul unei nopţi.

Mai scrie-mi... Mai scrie-mi la ceasul când anotimpurile se îngână, când – neîncetat răsună clopotele nopţii, la răspântii de mirare şi teamă.

Eşti ruga şoptită la răscruce cu viforul, cu depărtarea întunecată, mereu lăsând orfan un suflet ce-a crezut în semne, un leagăn ce nu mai ştie a spune: mamă, tată...

Las gândurile mele nerostite s-alerge, să suspine, prin viforul atâtor ierni stelare, când universul întreg se scutură de friguri, ca un suflet bolnav, ca o mare albastră – de vise îndrăgostită. Amestec de candoare, rătăcire şi-ntristări fără nume sunt ochii lui şi paşii ce se sting.

Eşti semnul meu din sânge cu oarbe rătăciri, cu praguri interzise. Nu ţi-a păsat de ieri când timpul îţi făcea cu mâna şi oaza de lumină îţi scălda retina; de mâine, eu sunt amintirea din cel mai sfânt blestem...

Opreşte destrămarea

Cum să-nţeleg această pată de-ntuneric lăsată la plecare?

Opreşte destrămarea şi creşte-mi aripi acolo unde erau doar urmele îndoielii. Lasă-mă să-mi adun cerurile mai aproape cu un vis, cu o zbatere de pleoapă.

Mai scrie-mi la ora când orice clipă devine un semn de întrebare, când teama mă cuprinde şi eu te strig, iubite. Dar beznele... beznele mă cuprind cu braţele amândouă şi-ascult, ascult înduioşată, ecouri suferinde ce se îngână,

Opreşte ticăitul inimii la miezul nopţii, când hoţii de buzunare se plimbă senini pe bulevarde; 173


8-9

când secundele trecute-n veşnicie, uită de spaimă şi somn. Să nu te strecori printre fraze când poeţii cad pradă unor stări de reverie, (poate chiar de nebunie), amintindu-le (între două tăceri) de înflorirea rănilor în ceasornice ce adulmecă vânătoarea... Opreşte destrămarea şi lasă-mă să-mi ascult înserările, cu chemările lor languroase, în locuri în care se vinde pământul şi cerul, la un preţ de ocară.

Tu, care ştii să-mi aduni răsuflarea din sânge, prescrie-mi, te rog, fântâni cu apă lină şi vino de-mi alină, visarea cea din urmă, iubirea ne-nţeleasă, făptura mea de fum, tânjind să te-ntâlnească. Tu, care eşti stăpân peste toate, aşază-mi o noapte înstelată între ruga aprinsă şi ultimul cântec al păsării spin.

Şi strig pentru ultima oară: „opreşte prigonirea prin acest labirint al desfătării; opreşte nebunia, ticăitul, furtunile şi visul.” Nu te-avânta în jocul cu urna de cuvinte aruncate în groapa comună; fie-ţi milă de buzele însetate ce ţi-au rostit numele la cumpăna dinspre apusul vieţii şi întâmplarea de a fi lumină peste timp.

Târziu, îngândurat, în linişti mă-nfăşor. În sălaşul meu de taină, nu-mi mai trimite dor, nu-mi mai trimite...

Singurătăţi delirante Tu semeni cu o pasăre bolnavă, dragul meu visător. Te-ai încăierat cu mulţimea de vorbe şi fiecare zi a devenit o ocară, un drum cu metafore furtunoase, decor dezolant, într-o viaţă abuzată de singurătăţi delirante.

Un leac pentru dor Tu, care eşti stăpân peste toate, prescrie-mi, te rog, un leac pentru dor, nu mă lăsa să mor, în plânsul ce se zbate, la marginea privirii.

Cu siguranţă, n-ai trăit până la sânge cruciada verbelor extaziate, asaltate de înverzirea timpurie a tăcutelor înghenuncheri. Sunt nopţi zădărnicite, când rătăceşti prin nebuloasa unui fragment filozofic, şi ai impresia că suspină însuşi Dumnezeu,

Acoperă-mi sufletul cu iarbă şi flori, şi-n fiecare rană mai sădeşte un pridvor însorit, nu mă lăsa nedumerit, când viaţa se împarte între somnul de azi şi tăcerea din ape.

– încrucişâdu-şi braţele a lehamite universală. Tu semeni cu o corabie prăduită, 174


8-9

dragul meu visător. Ai traversat printre iceberguri de gânduri şi fiecare vâslire, pe oceanul de poeme, – ce-au încăierat întreaga simţire –

E ora.. E ora, iubite, când ploile s-au revărsat în noi, secundele de praf au fruntea în noroi. Eu vin din universul ce şi-a păstrat credinţa; tu vii de nicăieri, un fulger.

îţi flutură prin faţa ochilor acelaşi ţărm sugrumat de naufragii, de strigătul lui Munch, o pânză ca o cicatrice, în mulţimea zgomotoasă, zgomotoasă...

Îţi scriu, de dor...

E ora, iubite, când visele s-au prăbuşit în mare, când moare frumuseţea în neculeasă floare.

Îţi scriu, de dor, în iarna asta ce-şi aşterne somnul alb lângă visare. E viscol în fiecare ticăit al orei, în fiecare zbatere de pleoapă, e-o blândă renunţare. Ce albă-i aşteptarea, când nopţile se-adună la poveşti, când stelele înduioşate te caută... să-ţi ducă veşti.

E ora, e gândul, scrisoarea de adio ; e ora... Dar ploile grăbite şi-au dojenit nefastele cuvinte, şi le-au zvârlit în zare, să nu le-aud jelitul; doar muzele senine să-mi stea de veghe, în cărare.

Îţi scriu de dragoste (a câta oară), în iarna asta cuibărită-n suflet. De-ai vrea să vii, voi sta de veghe cum doar zăpezile o ştiu şi cum – luminile de pază –, în suflet rătăcit, în nopţile senine – se strecoară.

Eu vin din umbra aşteptărilor cu ochii plini de soare şi nesomn; tu vii din depărtări, străin de toate...

E viscol în fiecare gând, în fiecare oră de-aşteptare. Eu povestesc iernaticilor flăcări despre tine şi ele îngână într-un târziu:

E ora... Lăsaţi-mă să-mi plâng secundele şi vina, născute într-o noapte de iubire, credinţă şi-nchinare...

„sunt semne ale iubirii pe neaua din cărare, sunt semne”...

175


8-9

Ilie Gorjan

Se organizară, dirijaţi fiind de Doru, care era liderul informal al grupului, şi începu vânătoarea. Doru simţi că-l luaseră puţin apele, dar, pentru a nu se da de gol, înghiţi o pastilă din cele pe care le avea mereu asupra lui şi continuă deplasarea, străduindu-se să nu i se cunoască mersul puţin şerpuit, altfel decât cel normal. Cutreierară pădurea, fără să întâlnească vreo vietate care să poată fi doborâtă cu focul de armă. Se părea că acea zi superbă nu prea le purta noroc şi se gândeau cu ciudă la nişte cunoştinţe comune, care le povestiseră, în urmă cu o săptămână sau două, cum se-ntorseseră încărcaţi din acea pădure cu o pradă demnă de toată lauda. De fapt, atunci li se cuibărise în suflet dorinţa de a realiza şi ei ceea ce obţinuseră amicii lor. Nu mai era mult şi ajungeau la marginea pădurii. Doru privea încordat înainte, cu degetul pe trăgaciul puştii de vânătoare, având parcă pietre pe suflet, când se gândea că partida lor de vânătoare se termina atât de jalnic. Deodată, i se păru că înapoia copacului din faţa sa mişcă ceva. Speriat, ca nu cumva să rateze această ultimă şansă ce se ivise, duse repede puşca la ochi şi trase, făcând un zgomot asurzitor şi trezindu-i pe ceilalţi din amorţeala care-i cuprinsese. Se îndreptă curios spre locul pe care-l avusese în vizor şi, când ajunse, încremeni. Lângă trunchiul copacului zăcea într-o baltă de sânge o căprioară. Împuşcată în picior, încerca să se scoale, se zbătea, dar totul era doar neputinţă. Întoarse capul şi-l privi pe Doru drept în ochi, cu ochii ei blînzi din care curgeau lacrimi. Lacrimi de durere, fără sfârşit, curate ca apa sufletului. Îşi puse capul pe pământ, resemnată, şi începu să scâncească, la fel ca un copil bătut şi alungat de părinţii lui de acasă. Trupul i se zvârcolea încet, scâncetul i se topea în covorul de frunze, udat de roua ochilor ei, limpezi ca cerul. Doru simţi un nod în gât, picioarele i se înmuiară, iar ochii i se umplură de lacrimi, şi un tremur nervos îi cuprinse tot trupul, de parc-ar fi fost bolnav de friguri. Omoar-o, mă, omoar-o, mă! îi strigau prietenii, fără să-şi dea seama ce se petrece în sufletul lui Doru. Lăsă puşca jos, se aplecă, o mângâie pe cap, ştergându-i lacrimile, apoi se întoarse şi porni copleşit către locul unde parcaseră maşinile. Se jură în sinea lui că niciodată în viaţă nu va mai merge la vânătoare, indiferent cine-i va propune şi cât de tentantă va fi invitaţia. Văzuse pe viu ce valoare avea, cu adevărat, capodopera lui Nicolae Labiş „Moartea căprioarei”!

La vânătoare Grijile şi problemele de serviciu, deloc uşoare şi nici puţine la număr, îl făcuseră pe Doru să aştepte cu nerăbdare ziua pe care şi-o propusese drept un moment de relaxare. Hotărâse cu grupul lui de prieteni apropiaţi, mereu aceiaşi, să organizeze o vânătoare în pădurea Dumbrava, situată la câţiva kilometri de oraşul unde locuia. În sfârşit, ziua cea mult aşteptată sosise. Doru se trezi dis de dimineaţă, luă micul dejun, primi şi dădu câteva telefoane, apoi, cu toate cele trebuincioase, se urcă în maşină şi porni către locul stabilit pentru întâlnirea cu prietenii săi. Ajuns primul, se puse pe aşteptat, gândindu-se înfiorat la derularea acelei zile pe care o dorise atât de mult. Părea să fie o zi ca oricare alta, numai că începutul toamnei avusese grijă să-i ofere din prea plinul său într-ale pitorescului ceva mai mult decât sperase. Din locul în care se găsea i se deschidea o privelişte care cu greu putea fi descrisă în cuvinte. Iarba încă verde, datorită ploilor care căzuseră în ultima vreme şi temperaturilor ridicate, era brodată cu frunze de un galben auriu, realizându-se o aşa îmbinare de culori, încât avea impresia că se află pe un imens covor oltenesc, din rândul celor ţesute manual doar de mâini ce dovedeau măiestrie în acest meşteşug, vechi de secole. Pădurea, în coloratura ei variată, părea una dintre celebrele picturi ale nu mai puţin celebrului pictor Nicolae Grigorescu. Încântare era puţin spus pentru a descrie starea sufletească în care se afla Doru, atunci când amicii săi începură să apară, rând pe rând, toţi veseli şi animaţi de dorinţa de a purcede cât mai degrabă la atingerea scopului propus. Dar unde s-a mai pomenit vânătoare, fără ca protagoniştii să guste ceva înainte? Aşa că îşi scoase repede fiecare ce adusese de acasă, întinseră o masă după toate regulile unui ospăţ pe cinste şi trecură gospodăreşte la treabă. Bucuria revederii, calitatea bucatelor, aerul proaspăt şi rece, farmecul locului în care se găseau, starea de entuziasm ce-i cuprinsese pe toţi la gândul celor ce vor urma, le crea o atare dispoziţie, încât unii dintre ei depăşiră puţin măsura la numărul paharelor golite. După ce terminară masa, strânseră totul şi pregătiră instrumentele pentru vânătoare. 176


8-9

Elena Agiu-Neacşu

TABLOUL I Decor: Un tanc aflat pe orizontala scenei. În fundal, blocuri. În stânga, doi revoluţionari ascunşi în spatele unei ferestre cu geamul spart. Împuşcături răzleţe, stigăte, urale de victorie. (Revoluţionar 1 , Revoluţionar 2) Voci: U-raaaaa! Ura! Armata e cu noi! Armata e cu noi! Revoluţionar 1 : I-auzi! Am izbândit...Ţi-am spus eu că nu se poate altfel? Că până la urmă se va face pace? Revoluţionar 2: Uf, ce uşor te-aprinzi! Ce-nseamnă şi tinereţea? Răbdare! Eu nu cred până nu văd! Voci: Ura! Ura! Armata e cu noi! Armata e cu noi! Revoluţionar 2: Şi dacă e o diversiune? Revoluţionar 1 : Tu nu-nţelegi că-mi chiorăie maţele de foame? N-am mâncat ca lumea de-aproape o săptămână. Noroc cu pâinea şi apa, că altfel o mierleam! Revoluţionar 2 : Haide, hai! Te mai şi lauzi! Dracu’ te-o crede, m-auz’? Gogoşi! Ţi-au fost aduse ca să rezişti pe baricade ca un erou şi te văicăreşti ca o babă! Voci: U-raaaaa! Ura! Armata e cu noi!

Companie, înainte, marş!

(apare un grup de revoluţionari în stradă şi nu se mai aud împuşcăturile)

(Piesă în trei tablouri şi un Epilog)

Revoluţionar 2 : Ei, ia’ stai! S-ar putea să ai dreptate! (deschide geamul repede)

Motto: „Oare puterea nu ştie altceva decât să înăbuşe în sânge glasurile pe care ea însăşi le-a stârnit? Dacă aşa stau lucrurile, îneacă în sânge propriile ei nedreptăţi...”. (Antonio Buero Vallejo)

(se aud iarăşi împuşcături) Revoluţionar 2: Când îţi spuneam eu că te grăbeşti !? (închide repede geamul) Revoluţionar 1: Hm… Revoluţionar 2: Aşteaptă! Ai aşteptat ăl mult, aşteaptă şi ăl puţân... Ce dracu’, te-neci ca ţâganu’ la mal? Aoleu!... Revoluţionar 1: Maică-mea crede, cu siguranţă, că am murit. Revoluţionar 2 : Iar începi? N-am mai văzut aşa ceva!

Personajele: Revoluţionar 1, 17 ani Revoluţionar 2 , 40 ani Repezentant Crucea roşie, 35 de ani Cetăţeanul turmentat, 55 de ani Figuranţi de diferite vârste Voci 177


8-9

Revoluţionar 1: Bine, mă, fii tu erou dacă-ţi arde, dar eu m-am săturat! Revoluţionar 2: Erou, pe dracu’! Tre’ să ne apărăm pielea, altfel ne tăbăcesc ăştia cât ai zice peşte! Revoluţionar 1: Da’ de unde-or fi apărut? Că nici n-am avut timp să ?!… Revoluţionar 2 : Şi acum crezi că e momentu’ să afli? Revoluţionar 1: Eu ştiu? Dacă stai şi te gândeşti, nu prea e, da’ nici aşa să trăieşti în nesiguranţă! Revoluţionar 2: Bine, hai, ieşi în stradă şi ia-te de piept, uite, cu tancu’ ăla! “Tu de unde mă-ta ai apărut, mă?” Ia-l de guler să vezi rezultatu’, şi-al dracu’ dacă mă supăr! Că stă aci de-asară şi nici că laie nici bălaie! Revoluţionar 1: Aşteaptă. Revoluţionar 2: Păi vezi? Ai priceput, în sfârşit. Şi, mă rog, ce-aşteaptă? O mişcare greşită, desigur. Eşti dispus să-ţi asumi riscul? Dacă da, eu nu mă supăr, da’ nu răspund pentru tine nici în faţa Curţii Marţiale. Revoluţionar 1: De glume îţi arde-acuma? Ba te superi, ba nu te superi. Revoluţionar 2: Ia şi trage un gât ca să te mai încălzeşti şi ciocu’ mic! (îi dă o sticlă de trei sferturi pe jumătate goală, de bună seamă cu vodcă) Revoluţionar 1: Aşa, pe nemâncate? Revoluţionar 2: Mai faci şi mofturi acuma?! Ăi fi vrând şi-o friptură la proţap, te pomeneşti?! Ieşi în stradă, că ţi-o primeşti pe loc! Voci: U-raaaaa! Ura! Armata e cu noi! Armata e cu noi! Revoluţionar 1: Şi totuşi ceva trebuie să fie. Revoluţionar 2: Păi eu ce-ţi spun? Bea şi taci! Revoluţionar 1: Eu ştiu? Dacă mi se face rău? Revoluţionar 2: Nu-i bai! Cu-atât mai bine! Dacă nu vrei să te-ncălzeşti, las’ pe mine! (trage o duşcă sănătoasă) Revoluţionar 1: Pot să ştiu cât mai avem de stat în frigu’ ăsta? Revoluţionar 2: Asta-i bună?! Nu ţi-am spus remediul? Trage-o duşcă, acuma cât mai este, dacă tot zici că ţi-e frig! Revoluţionar 1: Păi de frig îmi este frig, da’ mi-e frică să nu mă ia cu ameţeală! Revoluţionar 2: Prost sunt eu că-mi prind mintea cu tine! Nici nu v-a căzut caşu’ de la gură şi… Revoluţionar 1: Haideţi, că doar v-am explicat! Vreţi să vă mai repet? Dacă n-aş fi ieşit după tata, n-aş fi păţit una ca asta! Pe unde-o fi acum?

iar?!...

Revoluţionar 2: Să nu-mi spui că te-apucă

Revoluţionar 1: Dacă am fi putut da măcar un telefon acasă. Nu ştiu, stăm aici de atâta vreme. Câte zile-or fi trecut? Revoluţionar 2: Nu te mai obosi degeaba. Dacă ţi-ai pierdut răbdarea, ieşi aşa, de probă, şi, zău, dacă nu fac şi eu la fel! Bineînţeles, dacă nu eşti ciuruit între timp. Pe-ncercatelea! Hai! Revoluţionar 1: Măcar am afla cum stăm. Am vedea cu cine avem de-a face. Revoluţionar 2: Ai curajul să rişti? Cam periculos, totuşi! Voci: U-raaaaa! Ura! Armata e cu noi! Armata e cu noi! Revoluţionar 1: I-auzi, iară strigă. Revoluţionar 2: Asta aud şi eu. Da’ de ce mama dracului nu iese nimeni din bârlog? Se-acund toţi ca şobolanii. S-ar putea ca şi ceilalţi să creadă ca şi noi că e o capcană, ce zici? Nu se poate, trebuie să crăpe vreunul. Crezi că numai tu eşti cu inima la gât şi lihnit de foame?! (apare un individ în cadru şi cade jos secerat de gloanţe) Revoluţionar 2: Poftim! Te-ai lămurit? Revoluţionar 1 (se apropie aplecat, îl târăşte şi îi palpează vena jugulară): Brrrr... Revoluţionar 2: Ăsta e tot un speriat ca tine. N-o fi avut cine să-l tempereze! Revoluţionar 1: Da, da’ cine-o fi tras? Că eu n-am văzut? Revoluţionar 2: Dacă vrei să-ncerci, n-ai decât! Revoluţionar 1: Doamne păzeşte! Revoluţionar 2: Păi vezi?! Sunt în expectativă ca şi noi. Revoluţionar 1: Le-o fi arzând să fie, da’ cu burta goală, nu ştiu... Revoluţionar 2: M-ai mâncat cu-aceeaşi placă! Poftim, ieşi în stradă! Ia batista asta! (îi dă o batistă mototolită) Revoluţionar 1: Şi crezi că n-o să tragă dacă?... Revoluţionar 2: Aşa ar fi normal, da’ poţi să ştii? Revoluţionar 1: Şi mă arunci aşa, în bătaia puştii? 178


8-9

Revoluţionar 2: Adică tot eu sunt de vină? Păi nu tu mă baţi la cap “c-o fi, c-o păţi?…” Voci: U-raaaaa! Ura! Armata e cu noi! Armata e cu noi! Revoluţionar 2: M-au scos din minţi ăştia cu strigătele lor. Armata-n sus, armata-n jos... Revoluţionar 1: Or fi ştiind ei ceva. Revoluţionar 2: Eu cred că nu e cazu’ să-ţi faci iluzii! Parcă ne-am lămurit o dată! N-o luăm da capo, nu?! Revoluţionar 1: Nu, da’ dacă nu mă pierdeam de tata, luaţi de valul mulţimii, ar fi fost altfel! Revoluţionar 2: Dacă şi cu parcă... Despre ce vorbim aici?

Revoluţionar 1: Ei, nu mă puteţi compara cu frate-meu. El abia are 14 ani, pe când eu peste câteva luni voi fi major. Revoluţionar 2: Doamne-ajută! Hai, nu mă-nţelege greşit! Ziceam şi eu aşa… Revoluţionar 1: Fie, dar nu cred că e cazu’ să dăm cu presupusul! Revoluţionar 2: Să dăm mai bine cu banu’, că tot alba-n doi bani. Revoluţionar 1: De băşcălie-ţi arde-acuma? Tot vorbeşti în dodii! Revoluţionar 2: Păi nu ştii?! Haz de necaz. Şi nu-ţi mai face griji degeaba. Cum de m-oi fi ales eu cu tine pe cap, nu ştiu, Doamne! Revoluţionar 1: Chiar, cred că e deja Crăciunul! Am pierdut şi noţiunea timpului. Revoluţionar 2: Păi dacă te-am găsit delirând, cum dracu’ să nu-l pierzi?! Noroc cu trăscău’! (arată sticla) Te-a scos din şoc cât ai zice peşte! Revoluţionar 1: Adică vrei să spui că eu am băut?... Revoluţionar 2: Păi!? Doar nu crezi că ţi-am făcut frecţie cu gaz? Vodca te-a scos din frisoane, aşa c-ar trebui să-i mulţumeşti! (se uită la sticlă) Da’ acuma şi-aşa nu mai e multă. Trebuie să făcem economie, că nu se ştie. Revoluţionar 1: Să sperăm că nu mai durează atâta. Revoluţionar 2: În nădejdea aia, pune mâna şi desfă o cutie de pateu să îmbucăm ceva! Revoluţionar 1: Că bine zici! Şi uitasem… Revoluţionar 2: Mira-m-aş, da’ mai ştii?! Dacă visezi la cai verzi… Revoluţionar 1: Cuţitul! Dă-mi cuţitul! Parcă e la dumneata, nu mai ştiu exact. Revoluţionar 2 (îi întinde un briceag): Ţine-l şi să mi-l dai de îndată ce-ai terminat! Revoluţionar 1: Se-nţelege. Revoluţionar 2: Se-nţelege, pe dracu’! Aia e… Că nu se-nţelege nimic! (încep să mănânce în tăcere) Voci: U-raaaaa! Ura! Armata e cu noi! Armata e cu noi! Revoluţionar 1: Dacă tu nu pricepi nimic, apoi eu sunt bâtă! Revoluţionar 2: Şi mie mi-au degerat picioarele al dracului! Şi nu vine niciunul să ne spună ce şi cum. Cu siguranţă, nimeni nu ştie nimic şi ne suspectăm unii pe alţii. E ca dracu’! Nimeni nu ştie cum stau, de

TABLOUL AL II-LEA Decor: Acelaşi ca in Tabloul I Vine un repezentant de la Crucea Roşie care le aduce pâine, apă şi câteva cutii de pateu. (Revoluţionar 1 , Revoluţionar 2 , Repezentant Crucea roşie ) Repezentant Crucea roşie: Ce fac băieţii? Bravo! Trebuie să cadă nemernicii! Nu mai au mult. Răbdare! Într-o zi-două zboară! Revoluţionar 1 (colegului): N-am înţeles! Ce-a vrut să spună? Revoluţionar 2: Ce-ai auzit! Tre’ să cadă… Revoluţionar 1: Adică n-au cedat încă? Revoluţionar 2: Ce-ai fi vrut? Ţin cu dinţii de ciolan. Unde mai găsesc ei o aşa ţărişoară bogată care să le stea la picioare? Haide, hai… Revoluţionar 1: Ei… Revoluţionar 2: Te îndoieşti de spusele mele? Revoluţionar 1: Nu, da’… Revoluţionar 2: Da’ ce? Revoluţionar 1: Ştiu eu?! Revoluţionar 2: Asta e, nu ştii! Nu ştiţi nimic şi aţi ieşit ca bezmeticii cu pieptul gol în stradă... Auzi la ei, să-şi apere libertatea?! Dar e o necesitate înţeleasă. Teoretic, practic... Revoluţionar 1: Hai că mă băgaşi în ceaţă! Revoluţionar 2: Nu te bag. În ceaţă eşti. Încerc să te luminez. Revoluţionar 1: Ce-o fi făcând mama? Dacă şi Gabi a ieşit după noi, s-a ales prafu’! La cât îl duce mintea… Revoluţionar 2: Că pe tine te duce mult?

179


8-9

fapt, lucrurile. Îţi spun eu, că atunci când vor şti cum stau, o să iasă. Până una-alta, nu suntem proşti ca să-nghiţim gogoaşa asta, înţeles?! Auzi la ei?! “Armata e cu noi!” Normal, aşa ar trebui să fie, da’ ce dracu’ mai e normal acuma. S-au întors toate pe dos şi tare mi-e teamă că n-o să ne-alegem cu nimic din toată povestea asta. Dacă nu ai un program, nu ai un lider care să-l susţină… Revoluţionar 1: Adică vreţi să spuneţi că suntem aşa, de capu’ nostru?! Asta nu se poate! Nici pe dumneavoastră nu v-a chemat nimeni la arme? Revoluţionar 2: Ce vrei să spui? Vezi tu vreo armă la mine? Revoluţionar 1: Vorba vine. Tata a primit un telefon. Mama zicea că de la nea Tase, iar când a văzut la televizor că se trage, nu a mai stat pe gânduri şi m-a trimis la bistrou după tata. L-am găsit, dar am făcut imprudenţa de a ieşi în stradă şi am fost luaţi de puhoi. O clipă i-am văzut şapca roşie, am încercat să mă strecor prin mulţime să-l ajung, dar era cât pe aci să fiu călcat în picioare, aşa că l-am pierdut din vedere. Revoluţionar 2: O clipă! Adică se dă la televizor comedia asta? Revoluţionar 1: Păi cum?! Nu v-am spus încă? Altfel nu mă trimitea mama după tata. I-a fost teamă când a auzit ce se întâmplă, dar nu ne-am gândit că e atât de grav. Adică nici nu am avut timp să reflectăm. Oricum, sper că n-a ieşit şi frate-meu după noi. V-am spus că era foarte nerăbdător să iasă şi să vadă cu ochii lui ce se întâmplă. Nici nu vreau să mă gândesc… Revoluţionar 2: Să sperăm că nu. Şi-apoi ţi-am mai spus-o, nici cu tine nu mi-e ruşine! Revoluţionar 1: Ce-aţi zis? Revoluţionar 2: Nimic… Revoluţionar 1: Oricum, cel mult a trecut! (se uită pe geamul spart) Vedeţi? Nu mai e atâta lume în stradă. Ar fi o idee ca s-o tai printre blocuri şi…. Revoluţionar 2: Nu înţelegi că se trage de pe acoperişuri? Revoluţionar 1: Adică, tancu’ ăla este acolo numai aşa, de formă? Revoluţionar 2: Încearcă şi ieşi în bătaia tunului şi verifică-l! Aşa am afla mai repede ce au în cap canaliile! Revoluţionar 1: Ei, nu ţi se pare că îmi ceri cam mult? Revoluţionar 2: Chiar aşa, nu ştii de glumă? Revoluţionar 1: Că avem şi cadrul favorabil, ce să zic? Revoluţionar 2: Şi dacă ne punem cenuşă-n cap, tot aia!

Voci: Azi în Timişoara! Mâine-n toată ţara! U-raaaaa! Ura! Revoluţionar 1: I-auzi! Iar încep… Cred că ăştia strigă să-şi facă, mai degrabă, curaj! Revoluţionar 2: Sau transmit un mesaj şi aşteaptă răspunsul... Ei?! Revoluţionar 1: Posibil, da’ mi s-a cam luat. Revoluţionar 2 : O luăm de la început? Acuma eşti şi cu burta plină, ce dracu’! Dă-mi şi mie sticla de apă! Hai, că ne-am cinstit cum se cuvine pentru vremuri ca astea! Revoluţionar 1: Când am plecat de-acasă, erau sarmalele pe foc. Revoluţionar 2: Poc cu nuca-n perete! Vezi să nu te fac eu sarma! Mai scoate un porumbel-doi şi ţi-ai dat foc la valiză! Revoluţionar 1: Spuneam şi eu aşa… Că sarmale mâncăm la Crăciun. Revoluţionar 2: Vorbeai ca să nu taci. Normal că la Crăciun. Dacă ai porc, dacă n-ai, te uiţi la stele, bunăoară ca noi acuma. Revoluţionar 1: Ştiu eu ce să zic, s-a înserat, da’ nu văd nicio stea, cred că e nor. Revoluţionar 2: Vorba vine! Revoluţionar 1: Dacă zici?! Revoluţionar 2: Păi zic! Revoluţionar 1: V-am supărat cu ceva? Revoluţionar 2: Nu, nu mai pot de bine şi n-am altceva de făcut decât să mă supăr pe-un ţânc! Revoluţionar 1: Un ce ?... N-am înţeles!

TABLOUL AL III-LEA Decor: Acelaşi ca în Tabloul I Se apropie un cetăţean turmentat, merge în zig-zag pe lângă tanc (Revoluţionar 1 , Revoluţionar 2 , Cetăţeanul turmentat ) Revoluţionar 2: (văzând un cetăţean ce iese dintre blocuri pe trei cărări): Hei! Ăsta şi-a pierdut busola! (se uită la sticlă) Ştiu şi eu?!... (Revoluţionarului1) Ce te uiţi aşa!? N-am făcut abuz! Nici n-aveam cum! Vezi? (îi arată sticla) Tot mai este şi ţine cont, am stricat şi orzul pe gâşte ca să te-aduc în simţiri! Ar trebui să-i fii recunoscător! (sărută sticla) Revoluţionar 1: Ei, nici chiar aşa?! 180


8-9

Revoluţionar 2: Zi Doamne păzeşte, că nici nu mai am cu ce te scula din morţi! Dacă mai ţine mult arţagu’, se-alege prafu’ de noi! Cetăţeanul turmentat (trece în bătaia tunului legănându-se şi scandând abia inteligibil): Azi în Timi-mi-şoara, mâine-n ţa-aara… U-ra! Uuura! Revoluţionar 2: Vezi de-alde cine strigă “Armata e cu noi!”? Şi voiai să… Ia’ stai! Bă, ăştia nu mai trag sau mi se pare mie? Uite! Ăsta nu e zdravăn! Se-apropie de tanc. Vorbeşte cu soldatul. Când îţi spun eu că alcoolul e mană cerească,, nu mă crezi? Revoluţionar 1: Adică, ce vrei să spui? Revoluţionar 2: Cum, nu ţi-e clar nici acuma? Revoluţionar 1: Ştiu eu?! Revoluţionar 2: A, da, tu nu ştii nimic! Revoluţionar 1: Nu e vorba că nu ştiu, da’ nu-mi vine să cred că… Revoluţionar 2: Ia aminte! Şi spune şi copiilor copiilor tăi! Vodca e mană cerească, dom’le!... Voci : O-le! O-le! O-le! Ceauşescu nu mai e!... Revoluţionar 1: I-auzi! Revoluţionar 2: N-o mai fi! Revoluţionar 1: Cum adică “n-o mai fi!”?... Revoluţionar 2: Poţi să ştii cum ne-o bântui?! Revoluţionar 1: Aia da… Doamne fereşte! Revoluţionar 2: Pân’ te nimereşte! Revoluţionar 1: Suntem liberi! Am scăpat de dictator! Ura! Revoluţionar 2: Om fi scăpat, nu zic ba, da’ de-acu-nainte trebuie să fim cu ochii-n patru! Voci: O-le! O-le! O-le! Ceauşescu nu mai e!... Revoluţionar 1: Ce-o fi, o fi, eu ies!... Revoluţionar 2: Dacă te mâncă-n cur, fie! Hai, că te urmez şi eu! Revoluţionar 1: Companie, înainte, marş! (iese cu batista fluturând) Revoluţionar 2: Ei, drăcie, să vezi c-a avut dreptate!... (iese în urma tânarului şi ridicând braţele deasupra capului scandează) O-le, o-le, o-le! Voci : O-le! O-le! O-le! Ceauşescu nu mai e...

dragii?

Revoluţionar 1: Nu-mi tremurau cumva nă-

Revoluţionar 2: Ai fost un adevărat erou. Revoluţionar 1: Că am ieşit cu braţele deasupra capului şi cu batista fluturând, te rog?!... Erou ai fost dumneata! Revoluţionar 2: Am fost amândoi, fiecare în felul lui! Da’ ia’ spune-mi, ce face taică-tău? Revoluţionar 1: Mai bine nu-ţi povestesc. Era să mă rupă-n bătaie. M-a salvat mama din ghearele lui. Revoluţionar 2: Iar tu îi duceai grija! Revoluţionar 1: Când a văzut că se-ngroaşă gluma, a reuşit să se desprindă din mulţime şi a tăiat-o printre blocuri acasă. Revoluţionar 2: Şi când îţi spun că eşti erou, nu mă crezi?! (salută milităreşte şi ies din scenă în şir indian) Companie, înainte, marş! Un-doi, undoi!

CORTINA

EPILOG

(Revoluţionar 1, Revoluţionar 2) Revoluţionar1 şi Revoluţionar2 se întălnesc pe stradă şi îşi strâng mâinile bărbăteşte. Revoluţionar 2: Companie, inainte marş! Haide c-ai fost tare!

Pictură de: Doina Iovănel Spineanu 181


8-9

Smaranda Cazan-Livescu

Conferinţa Internaţională UNIFERO Inc. Ediţia a XI-a, 12-15 iulie 2018, Alba Iulia, ROMÂNIA

Ce este UNIFERO „UNIFERO Inc.” este o platformă şi o portavoce pentru femeile românce şi familiile lor din România şi dinafara ei, o organizaţie în care să se regăsească şi femeile din oricare parte a lumii, indiferent de rezidenţă, grup etnic, poziţie socială, calificare profesională, vârstă, denominaţie religioasă sau preocupări. Organizaţia este înregistrată oficial în Atlanta, Georgia, SUA, şi a activat începând cu data de 9 februarie 2007, fondator şi preşedinte fiind prof. Smaranda CAZAN-LIVESCU (SUA), Secretar General I prof. Paraschiva ABUTNARITEI (RO), Secretar General II Dorina DEUTCH (IS) până în anul 2017. Noul Birou Director poate fi văzut pe website-ul organizaţiei la www.unifero.net . “UNIFERO” se preocupă de promovarea şi realizarea pe plan personal dar şi social a membrilor săi şi de susţinerea legală în faţa forurilor locale şi internaţionale a drepturilor la păstrarea tradiţiilor, a limbii şi culturii române şi pentru relaţii interumane la nivel global, bazate pe respect, realizând acest deziderat atât prin reprezentanţii săi, cât şi prin organizaţiile din network.

Viziunea “UNIFERO”: respectarea femeii românce ca fiinţă demnă, recunoaşterea particularităţilor şi atribuţiilor specifice, includerea ei ca parteneră egală cu bărbatul în toate domeniile societăţii actuale şi viitoare ale Romaniei, ale ţărilor în care trăiesc acestea, ale umanităţii în general. UNIFERO consideră că femeile (împreună cu familiile şi suporterii lor) reprezintă ambasadorii educaţiei şi transmiterii către generaţiile următoare a respectului faţă de limba, cultura, istoria şi ţara mamă, în care au crezut şi pentru a căror păstrare au căzut înaintaşii noştri. Contact: Preşedinte: Prof. Smaranda CAZAN-LIVESCU, worldprofm14@gmail.com . Secretar General I: Prof. Maria VISOSCHI, mariavisoschi@gmail.com. 182


8-9

Argumentul suprem al Păsării Phoenix

şi pentru sănătatea familiei sunt câteva din elementele vieţii UNIFERO. Lor le stau alături participarea la evenimente educaţionale în vederea păstrării culturii, istoriei şi folclorului românesc autentic, pentru dezvoltarea activităţilor de voluntariat şi atragerea de voluntari, pentru realizarea de proiecte locale, dar şi transfrontaliere în acest sens, organizarea de activităţi specifice (proiecte/ lansări de carte/ evenimente culturale), pentru păstrarea identităţii, limbii şi tradiţiilor în rândul tinerilor. Organizarea unor cursuri de Limbă Engleză pentru elevi şi adulţi (business-uri, la locuri de muncă), dar şi de iniţiere în Limba Română prin cursuri rapide pentru refugiai (în conformitate cu aprobările primite din partea INSPECTORATULUI GENERAL PENTRU IMIGRĂRI), fac de asemenea parte din programul nostru la realizarea căruia avem şi parteneri deosebiţi cărora le pasă (REEA, radio TV UNIREA din Austria, Peachtree City, GA, SUA, Radio România Internaţional, TVR Internaţional), ca sã dau doar câteva exemple extrem de importante).

Uniunea Internaţională a Femeilor Românce pentru femei în general, familiile şi suporterii lor, UNIFERO Inc. a fost imaginată de subsemnata ca un altfel de ACASĂ pentru noi, românce sau nu, noi care am fost alese prin datele naturale spre a da exemplu de senin, de curaj, muncă dar şi tandreţe, de a inspira încredere şi conduită, nu doar morale. Completată în permanenţă de colege şi colegi, precum prof. Paraschiva ABUTNĂRITEI (RO) - Secretar General Consilier, Serena ADLER (RO), Dorina DEUTCH (IS), prof. Maria VISOSCHI - Secretar General I şi Ioan VISOSCHI, Monica SCRIDON (PR retired), Alina Ileana POPESCU, Ana NEDELCU, Viorel MAIER - consilier (IS), prof. Lucian LIVESCU - Relaţii Publice, şi mai nou, Rita SEFFER, Maria PETRESCU – Secretar General II Evenimente, Monica SOFRON – Secretar general II persoane cu dizabilităţi şi dezavantajate Norica şi Ioan GODJA, Sifora SAVA (AU), Claudia BOTA, Maria-Magdalena şi Emil-Nicolae MICLEA, Mioara VOICU, Doina TEGAS şi mulţi alţii, UNIFERO Inc., organizaţie non-profit şi non-guvernamentală, înregistrată la Biroul Secretarului de Stat al Georgiei în Statele Unite ale Americii, a încercat în 10 ani şi jumătate de activitate doar voluntară, să împlinească proiecte şi să conceapă, îndrumând prin exemplu, activităţi vizibile deosebite prin care susţine adulţi, tineri şi copii, pentru o viaţă demnă. În fiecare an, organizaţia noastră iniţiază Conferinţe Internaţionale, care s-au desfăşurat atât în România, cât şi în afara ei (SUA, Cehia, Austria). Cu aceste ocazii, în fiecare an sunt deschise Concursuri de Creaţie Literară şi Artă Plastică pentru elevi, clasele III-XII, din oricare parte a lumii se află, dar şi Concursuri de Creaţie Literară pentru adulţi, fiind oferite premii şi Diplome, atât pentru participanţi, cât şi pentru profesorii îndrumători.

De ce existăm? Pentru că noi, femeile tinere, de vârstă medie, adulte sau în plină senioritate, acceptăm viaţa noastră – dantelă ţesută din reuşite, bucurii şi deznădejdi, discriminări, pierderi şi regăsiri, visuri, îndemnuri. Acceptăm ca pe un dat de neschimbat plecări în favoarea unor picioare mai svelte, a unor femei acum tinere şi mai persuasive pentru care vechiul dar statornicul nostru sentiment de dragoste înseamnă nou imediat, chiar dacă fugar. Între pierderi şi speranţe, de câte ori căpătăm statutul Păsării Phoenix, renăscând dintre cenuşile straturi, ca şi când inima ar avea mii de ventricule şi auricule? În călătoria noastră prin această viaţă, găsim o permanentă motivaţie pentru incursiuni în lumea proprie, pentru identificare şi distingere a încrederii şi iubirii, a comunicării drumului către libertate, fie chiar şi aflat într-o fărâmă din mentalul nostru. În ciuda spaimelor de a intra pe uşa deschisă spre o lume limpede, destinsă şi fără abuzuri, împreună putem conştientiza şi reformula o lume în care este loc pentru toate dintre noi, cele învinse şi învingătoare. Pentru că, da, chiar construite din erori infinite şi uitări la fel, credinţe, abdicări, autoflagelări, dar şi mari iubiri, iertări, născociri de zei, ne apropiem de Dumnezeu prin naşterile unei alte lumi, ale altor generaţii. Credibile şi pozitive, suntem deosebite, fie

De patru ani, UNIFERO este şi sponsor pentru adulţi participani şi pentru elevi. Prin decizia unanimă a participanţilor la a X-a Conferinţă care a avut loc anul trecut la Piatra Neamţ, viitorul eveniment anual se va desfăşura la Alba Iulia, ca omagiu adus Marii UNIRI. Constituirea de Cluburi/Filiale UNIFERO, organizarea de activităţi caritabile pentru vârstnici (femei sau/ şi bărbaţi), tineri, copii şi familiile lor, sesiuni de educare - ateliere de consiliere/campanii de informare pentru prevenirea situaţiilor de abuz 183


8-9

şi prin lacrimile cu care în taină îmblânzim perna spre somnuri, pentru ca a doua zi să intrăm în cotidian mai puternice şi astfel mai frumoase, mai ÎNCĂ neştiute, dar FEMEI cu majuscule, planete în galaxia umană.

zaţie recunoscută atât în ţară, cât şi în afara ei. Regăsiţi-vă printre noi pe www.unifero.net . Prof. Smaranda CAZAN-LIVESCU, Preşedinte, şi Fondator Worldprofm14@gmail.com, Fulbright Scholar, English Specialist, Scriitor, Consilier organizaii non-profit.

Motivaia noastră? Dincolo de chimia relaţiilor cosmice şi, mai presus de ele, viaţa generaţiilor viitoare este argumentul nostru suprem de existenţă ca organi-

Conferinţa Internaţională UNIFERO Inc. Ediţia a XI-a, 12-15 iulie 2018, Alba Iulia, ROMÂNIA Organizaţia non-profit şi non-guvernamentală UNIFERO Inc. vă invită să participaţi la Concursul anual de Creaţie Literară pentru elevi din cadrul celei de a XI-a Conferinţe UNIFERO Inc., dedicată Marii UNIRI şi care se va desfăşura între 13-16 iulie 2018 la Alba Iulia, România. Concursul este deschis între 30 ianuarie - 30 mai. Se acordă Diplome pentru locurile I, II, III şi trei menţiuni. Câştigătorilor aflaţi în sală li se vor înmâna şi premii în obiecte. Profesorii îndrumători primesc Certificate de participare luate în considerare pentru Portfoliul personal profesional.

GENERATIA CENTENARULUI MARII UNIRI - Povestiri de iubire PROVOCĂRI Tematici: Societatea imediată şi globală, Educaţia Unirii, Familia Română

Tematica: Cls. III-VI:

Amanunte şi informaţii despre programul acestei Conferinţe Internaţionale, module, teme, invitaţi speciali, spectacol de caritate, concurs gastronomic etnic Iron Chef, alte evenimente şi vizite de lucru, dar şi informaţii legate de Concursurile UNIFERO - creaţie literară şi artă plastică pentru elevi, creaţie literară şi artă plastică pentru adulţi şi oportunitatea de a avea lucrări publicate în volumul UNIFERO - Diamante Spirituale găsiţi pe websiteul nostru la www.unifero.net . Contact: worldprofm14@gmail.com Vă asteptăm! “Românii orişiunde cresc!”

Scrieţi o scrisoare de două pagini adresată unei profesoare/ femei din familie, în care încercaţi să convingeţi de ce aţi vrea să mergeţi să vizitaţi Republica Moldova (RM) şi Nordul Bucovinei. Folosiţi internetul pentru a afla date despre acestea - locuri de vizitat, istoria acestora care au făcut parte din România. Nu copiaţi. Plagiatul se descalifică. Nu uitaţi să adresaţi scrisoarea: Dragă… sau Stimată doamnă profesoară… (nume) şi să vă semnaţi pe final, folosind şi o frază de încheiere (Cu respect/ Cu drag, … nume). Folosiţi font Arial 12, distanţa rânduri 1.5 . Lucrarea trebuie să fie însoţită de o anexă cu următoarele informaţii: Nume, şcoala cu adresa exactă şi completă, clasa, adresa email, foto elev – elevă. Nume, şcoala, adresa email – profesor îndrumător. Profesorii îndrumători trebuie să trimită lucrările elevilor plus anexa până la data de 30 mai, la toate adresele următoare de email: worldprofm14@gmail.com, paraschiva.abutnaritei@yahoo.com,

Concursul de Creaţie Literară pentru elevi, 2018 „Cinstirea trecutului trebuie să fie un punct forte al culturii noastre naţionale.” Acad. Ioan-Aurel Pop – istoric 184


8-9

mariavisoschi@gmail.com, ioanvisoschi@yahoo.com Nu vor fi acceptate lucrări trimise direct de elevi. Juriul va anunţa câ’tigătorii pe www.unifero.net la începutul lunii iulie 2018. International Union of Romanian Women for Women Inc. www.unifero.net, UNIFERO Inc. - Concursul de Creaţie Literară pentru elevi 2018.

CU, figură de bază în realizarea Marii Uniri de acum 100 de ani, sau a oricărei alte femei participante la eveniment sau susţinătoare a acestuia. Lucrarea va avea până în trei pagini, font Arial 12, distanţa rânduri 1.5 . a) Trebuie să cuprindă introducere (numele, vârsta, poziţia socială, perioada şi locul în care a trăit şi prin ce este cunoscută); b) Părerea pe care o aveţi despre ea – daţi cel puţin două exemple care să vă susţină opinia; c) Reacţia pe care aţi fi avut-o dacă eraţi în locul Elenei ALISTAR ROMANESCU în timpul şi situaţia în care a trăit; d) Concluzie. 2. Sau pentru elevi care locuiesc în alte ţări, o poveste adevarată despre femei importante în istoria ţării în care locuiesc acestia. Lucrarile trebuie să fie însoţită de datele informative ca referinţe (autor, titlul cărţii, anul apariţiei şi editura) şi de următoarele informaţii: Anexa: ELEV: Nume, şcoala cu adresa exactă şi completă, clasa, adresa email, foto. Profesor îndrumător: Nume, şcoala, adresa email. Profesorii îndrumători trebuie să trimită lucrările elevilor plus anexa pana la 30 mai 2018 la toate adresele următoare de e-mail: worldprofm14@gmail.com, paraschiva.abutnaritei@yahoo.com, mariavisoschi@gmail.com, ioanvisoschi@yahoo.com Nu vor fi acceptate lucrări trimise direct de elevi. Juriul va anunţa câştigătorii pe www.unifero.net la începutul lunii iulie 2018. Participarea este GRATUITĂ.

Concursul de Creaţie Literară pentru elevi, 2018 Organizaţia non-profit şi non-guvernamentală UNIFERO Inc. vă invită să participaţi la Concursul anual de Creaţie Literară pentru elevi din cadrul celei de a XI-a Conferinţe UNIFERO Inc., dedicată Marii UNIRI şi care se va desfăşura între 13-16 iulie 2018 la Alba Iulia, România. Concursul este deschis între 30 ianuarie - 30 mai. Se acordă Diplome pentru locurile I, II, III şi trei meniuni. Câştigătorilor aflaţi în sală li se vor înmâna şi premii în obiecte. Profesorii îndrumători primesc Certificate de participare care sunt luate în considerare pentru Portfoliul personal profesional.

Cls. VII - VIII:

1. Scrieţi o poveste adevarată spusă de Bunica, Mama sau o doamnă profesoară despre Basarabia şi Nordul Bucovinei; ce a dus la desprinderea acestora de România (eveniment istoric); SAU 2. Pentru elevi care locuiesc în alta ţară, o poveste adevărată despre femei importante în istoria ţării în care locuiesc şi studiază. Consultaţi cărţi şi internetul. Nu plagiaţi (copiaţi); menionaţi sursa de informare completă (pagină carte, autor articol sau link internet). Povestea va avea 2 pagini, font Arial, distanţa între rânduri 1.5 . Lucrarea trebuie să fie însoţită de următoarele informaţii în ANEXĂ: Nume, şcoala cu adresa exactă şi completă, clasa, adresa email, foto elev – elevă. Nume, şcoala, adresa email – profesor îndrumător. Profesorii îndrumători trebuie să trimită lucrările elevilor plus anexa la toate adresele următoare de e-mail: worldprofm14@gmail.com, paraschiva.abutnaritei@yahoo.com, mariavisoschi@gmail.com, ioanvisoschi@yahoo.com Nu vor fi acceptate lucrări trimise direct de elevi. Data limită: 30 mai 2018. Juriul va anunţa câştigătorii pe www.unifero.net la începutul lunii iulie 2018. Participarea este GRATUITĂ.

Concurs Creaţie Literară Adulţi, 2018 Organizaţia non-profit şi non-guvernamentală UNIFERO Inc. vă invită să participaţi la al IV-lea Concurs anual de Creaţie Literară pentru Adulţi, deschis între 30 ianuarie – 30 mai 2018, din cadrul celei de a XI-a Conferinţe Internaţionale UNIFERO Inc., dedicată Marii UNIRI. Se acordă Premii I, II, III şi trei menţiuni. Câştigătorilor aflaţi la Conferinţă li se vor înmâna Diplome şi premii în obiecte. Tematica (la alegere): 1. Povestiri pentru copiii lumii – Istoria la FEMININ - Femei de excepţie din România sau din altă ţară, cunoscute sau mai puţin cunoscute, implicate

Clasele IX-XII:

1. Prezentaţi, sub formă de eseu sau interviu imaginar, povestea Elenei ALISTAR ROMANES185


8-9

în evenimente istorice (ex. Ana Ipătescu, Jean d’Arc, Elena CUZA, Wu Ze Tian, singura împărăteasă în istoria Chinei, Clara Campoamor Rodriguez, luptătoare de frunte pentru drepturile femeilor în Spania, Leonilde Iotti din Italia, etc.). Povestirea pentru copii va avea până în 3 (trei) pagini, cu paragrafe. Textul poate fi însoţit şi de o pagină cu grafică/ desen propriu ca ilustraţie (extra pagină). SAU 2. Pagini de Jurnal - Un eveniment istoric sau social în care a fost implicată o femeie şi care a afectat viaţa locuitorilor/ existenţa României/ sau a omenirii - 3 (trei) pagini. Jurnalul va fi scris la persoana I; se va menţiona Bibliografia în finalul povestirii (cel puţin 2 cărţi şi 2 website-uri/ info de pe net). Pentru oricare dintre cele două teme alese, Juriul va lua în considerare limbajul corect, stilul clar, lipsit de ambiguităţi, atractiv, original, creativitatea şi personalitatea autorului. Regulament concurs: Lucrarea dactilografiată trebuie să aibă un Motto în colţul din dreapta sus pe prima pagină. Un alt word .doc trebuie să includă: Numele exact, profesia, adresa poştală, adresa de email, numărul de telefon, o fotografie inclusă în text, scurt CV literar, dacă există. Se va folosi Times New Roman, mărime 12, distanţa de 1.5 între rânduri. Fiecare participant va trimite lucrarea prin email în acest format (motto, etc.) la adresele: UNIFERO concursuri@gmail.com şi worldprofm14@gmail.com. Data limită de trimitere: 30 mai 2018. Lucrările premiate vor fi tipărite în volumul „UNIFERO - Diamante Spirituale”. Premianţii Concursurilor anterioare UNIFERO pot participa ca oaspeţi de onoare cu lucrări pe una dintre cele două teme. Fără taxă de participare la concurs.

Se acordă Diplome pentru locurile I, II, III şi trei menţiuni. Câştigătorilor aflaţi în sală li se vor înmâna şi premii în obiecte. Profesorii îndrumători primesc Certificate de participare.

Tematica:

1. Clasele III-VI: UNIREA şi simbolurile ei sau Domniţe şi domnitori pentru UNIRE– Desen/ Poster (Creion color, acuarelă sau tuş şi acuarelă) insoţit de explicaţii (nume/ şi locul în care au trăit. 2. Clasele VII-IX: Cetăţi istorice din România şi ţinuturile limitrofe (Basarabia, Nordul Bucovinei şi Tinutul Hertei/ Valea Timocului) legate de Mica şi Marea UNIRE (Compoziţie). Desenul să fie însoţit de un paragraf explicativ - Numele cetăţii, locul în care se află, perioada când a fost ridicată, domnitor în timpul căruia a fost realizat edificiul (Creion color, acuarelă sau tuş şi acuarelă). 3. Clasele X-XII: POSTER / compoziţie - ROMÂNIA, Independenţa, Mica şi Marea UNIRE – Lucrarea să fie însoţită de un paragraf explicativ despre mediul folosit. Profesorii trebuie să anunţe participarea elevilor, trimiţând un mesaj la adresa de e-mail: worldprofm14@gmail.com . Mesajul trebuie să aibă două anexe: (Anexa 1) - lista (Toţi elevii care intră în concurs) cu numele complet şi clasa participanţilor, titlul lucrării, numele şi adresa completă a şcolii. Pentru participanţii din străinătate, adresa poştală (ţara trebuie inclusă). (Anexa 2) - numele şi clasa participantului, profesorul îndrumător, adresele de e-mail – profesor şi elev. Lucrările, pentru toate clasele (Coală bloc desen) trebuie expediate de profesorul îndrumător pentru jurizare până la data de 30 mai, plus listele elevilor participanţi tipărite (cum este indicat în Anexa 1) la adresa: Dna Cazan Anca (Pentru Concurs UNIFERO 2018), Str. Radu Boiangiu 27, sector 1 BUCURESTI, România. Juriul va anunţa câstigătorii pe www.unifero.net la începutul lunii iulie. Participarea este GRATUITĂ.

Concurs ARTĂ PLASTICĂ pentru copii „Cinstirea trecutului trebuie să fie un punct forte al culturii noastre naţionale” Acad. Ioan-Aurel Pop – istoric.

Acuarela/ desen color/ grafica Organizaţia non-profit şi non-guvernamentală UNIFERO Inc. - International Union of Romanian Women for Women Inc. www.unifero.net -, vă invită să participaţi la Concursul anual de Artă Plastică pentru elevi (deschis între 30 ianuarie - 30 mai), din cadrul celei de a XI-a Conferinţe UNIFERO Inc. dedicată Marii UNIRI, şi care se va desfăşura între 12-16 iulie 2018 la Alba Iulia, România.

Concurs ARTĂ PLASTICĂ pentru adulţi Organizaţia non-profit şi non-guvernamentală UNIFERO Inc. vă invită să participaţi la Concursul anual de Artă Plastică pentru Adulţi, deschis între 30 ianuarie – 30 mai 2018, din cadrul celei de a XI186


8-9

a Conferinţe Internaţionale UNIFERO Inc. dedicată Marii UNIRI. Se acordă Premii I, II, III şi trei menţiuni. Participaniţi sunt aşteptaţi la expoziţia de grup (dacă este posibil). Câştigătorilor aflaţi la Conferinţă li se vor înmâna Diplome şi premii în obiecte. Tematica: Centenarul unei Poveşti de iubire – înainte de 2018 şi mai departe: Independenţa, Mica / Marea Unire şi România întreagă. Lucrările trimise prin poştă trebuie să fie însoţite de următoarele informaţii care vor fi trimise şi pe email la worldprofm14@gmail.com. Tot aici se va trimite o fotografie a desenului. Info: mediu folosit, tehnica, dimensiuni lucrare, nume complet al participantului, telefon, adresa poştală şi de email complete (ţara, în cazul în care vă aflaţi în afara României). Lucrările

(Coală bloc desen) trebuie expediate pentru jurizare până la data de 30 mai data poştei la adresa: Cazan Anca (Pentru Concurs UNIFERO 2018), Str. Radu Boiangiu 27, sector 1 BUCURESTI, România. Juriul va anunţa câştigătorii pe www.unifero.net la începutul lunii iulie. Fără taxă de participare la concurs. În fiecare an, UNIFERO tipăreşte un Caiet Program în care îşi găsesc locul lucrări participante. 2018 este şi anul editării volumului de creaţii literare “UNIFERO-Diamante Spirituale” din care aveţi şansa să faceţi parte. Vă aşteptăm!

Puiu Răducan De ce, tată!? Îmi termură-n mâini livretul militar. Te-au luat răcan la vârstă fragedă, exact când a-nceput războiul. Citesc cu lacrimi pe genunchi, că, rănit pe front fiind, te-ai eliberat exact în fatidica zi care a devenit sărbătoare Naţională, 23 august 1944. Se terminase un război, al tău, dar a început un altul, al nostru, care nu se mai termină, tăicuţule. De ce, tată, nu te-oi fi întrebat cum „te-ai distrat” pe la Cotul Donului? De ce nu te-oi fi întrebat, tată, cum ai „făcut rost” de acea rană ce-ai purtat-o toată viaţa, rana care pornea de la gât, umăr stâng şi se oprea la cot? Nu la Cotul Donului, ci la cotul stâng, mâna ta cea bună. Of, tată! Te-ai dus! Ai plecat de peste şaptesprezece ani, iar întrebările nepuse mă forfotesc şi mă agită cumplit. De ce nu te-oi fi întrebat atunci, tată? Ai luat cu tine, tăticule, cuvintele pe care trebuia să mi le dai. Le-aş fi luat din lăzile tale de campanie şi le-aş fi aşezat într-o ladă de zestre să le stivuiesc în gesturi repetate rezemate de lacrimi crude. Acum spun că le-aş fi învelit cu cerga inimii, le-aş fi folosit ca lecţii de binecuvântare. Cum, ce mai este pe la noi? Acelaşi război, tăticule, numai că acum, nu ne mai asaltează nimeni, tată! Acum ne distrug ai noştri! Tot ce tu şi ceilalţi din leatul tău aţi construit, ăştia au fărâmat tot, tată! Nici fier vechi nu mai este! Întreprinzătorii… Cum ce întreprinzători? Cei care s-au ocupat de demolare, de fărâmare, tăticule! Ei, aceşti întreprinzători, şefii noştri aleşi, tată, au făcut ţara un morman de fier vechi, care, nici ăsta nu mai este, l-au vândut, măi tăticule, mă! Oftau şi gemeau tirurile, trenurile cu cârca plină de

fiarele industriei ce voi aţi făcut-o. Plângea Dunărea cu barjele de fier vechi în spinare. Au distrus şi au vândut tot, tăticule, şi pământul au început să-l vândă. Au vândut pădurile, tată! Nu-i mai poate nimeni opri din jaful catastrofal, din ura ce-o au pe trupul NATIONAL. Cum din ce trăim? Din ajutoare sociale şi din împrumuturi, tăicuţule! Niciodată ţara ta, a mea, a noastră n-a avut atâtea datorii. Nu te mira, tată! Din tot ce voi aţi construit, nici ruină nu mai este. Tot ce aţi construit cu muncă grea, migală, sacrificii, lacrimi, s-a terminat, au terminat! Milioane de copii ne-au fost goniţi din ţară, tată! Sunt slugi la străini, ţiganii ne inundă. Aici, acasă, totui-i pârjolit. Au pârjolit totul în calea noastră, măi, tăticule! Copiii mei? Păi… m-au părăsit toţi la terminarea facultăţii… şi Alina şi Dani şi mama lor. M-au „scos vinovat” că i-am făcut doctori. M-au lăsat în datorii cumplite. Cam asta-i situaţia şi starea lucrurilor pe-aici, tată! Cum adică… noi ce facem, tăticule? Noi ne votăm călăii şi… iartă-mă tată al meu pentru asta! 187


8-9

Gheorghe Hodrea Bace Toghiere în Şpania

secunghie, ş-o răghicat clopu’ uşor, cu doauă jejichie, l-o dat cîtă ciafă ş-o zîs: -Apăi, drajii ’mnei cei dă buni, una şi cu una fac doauă, cial mai ‘nalt munchie îi pragu’ căşii, îl treci înenchie, da’ nu să şchi dacă-l treci şi ‘năpoi. Aşe m-am gînghit şi io cînd am mărs, la on anume moment dat, în Şpania. Ie auzîţ’ cum o fost! Zîlile pîn’ la data plecării or trecut iuchie. La momentu’ potrivit am pregăchit doauă cufere: unu’ cu iefecchie personale, în cialalalt am chiscuit: o şoancă dă porc, şasă cîrnaţ’, doauă dăraburi dă clisă, răchişi cu curechi şi on bidon dă zece litre cu răchie. Iacaşe pregăchit, înt-o diminiaţă, m-am luat rămas bun dî la muiere şi vecini. Cu acchile şi cu nişchie banii năcunoscuţ’ în bughielarăş meriam cîtă tolchiş uitîndu-mă ‘năpoi, cîtă cii ci-or rămăs acasă. Le făciam semnie numa’ cu capu’, că aviam în brînci cuferile. Am ajuns cu o măşină Buciagă la Arad, m-am prezentat la ajenţîia dă bilechie dă avion ş-am luat on bilet dus – întors: Arad – Valencia, păntru zîua următoare doaua zî. Am avut noroc că am găsît bilet că m-o şi zîs vînzătoaria: “Unchiule dragă, ai noroc că semeni cu bunu’, fie iertat, c-altfel n-aviai noroc dă bilet!”. M-am închinat şi dus am fost, cîtă carteru” dă blociri pă nume Micălaca, la pruncii mei. Diminiaţa m-am dus cîtă avion cu o măşinuţă dă lux pă care scrie TAXI. M-am băgat cu atenţîie în aieroport, m-am prezentat cu cuferile la on domn ce mi li-o băgat ca înt-o măşină dă vînturat tenchiu’ şi gata o fost baiu’ d-acoalia. O-nceput domnu’ ciala şi zîcă cum că iel veghie c-on apărat drept la minie-n cufere ceva iexplozîbil înt-on bidon. N-am scăpat dă iel pînă nu i-am slobozît dîn bidon răchie în doauă ieji dă litră. Apoi, alţî sclujbaşi m-or făcut şi-m’ dau boconcii dîn picioare, c-or zîs că fluieră cevan ei cînd m-or băgat pînt-o uşe. Apoi m-or pus şim’ pun vizlicu’, clopu’ şi boconcii înt-o tipsie cior băgat-o pîn altă vînturătoare. Eh, da’ curaua n-am vrut ş-o scot dîn păntăloni cu nici on chip. Ce, şi-m’ pice păntălonii? Mă oamini buni! N-am trecut binie pîn uşia dă control c-o şi ieşit unu’ înenchia mia ş-o-nceput şi mă dîgîle pă susuori şi pîn alchie locuri (nu poci spunie p-inghie). Băsamă m-am încruntat rău, că o şi zîs ciala cu dîgîlatu’: -”Control corporal, unchiule!” Eh, da’ dîpă minie so băgat o muiere , aşe mai înfoietă şi cu păru’ vîlvoi. N-o apucat binie ş-o inspecteză corporal o doamnă, c-o-nceput ceia grasă on rîs dă să cutremura tătă. Băsamă iera dîgîloasă rău. La-nceput o rîs şi ceia ci-o inşpecta, apoi şi ciia dî la vînturătoare dîpă care tăţ’ dîn sala dă aşchieptare. Io m-am abţînut pînă la o vreme cînd o-nceput grasa şi rîdă cu sughiţuri subţîri şi-ntră iele horoituri groasă. Atunci şi vez’ rîs prelung! Şi iac-aşe, rîzînd,

Voarbile zîci-să că îs o încîlcitură dă suniechie. Bîlbîichie, bolborosîchie ori nălojichie unile păstă alchile deranjiază ş-ajunji şi zîci – fapchie nu voarbe! Da, da’ cînd îs folosîchie cu măiestrie cu voarbile poţ’ înşchimba lumia: înfrunţ’ duşmanii, alini suferinţe, dai şperanţe, uşurez’ boli, răghici pă cii sclabi, înmoi pă cii tari, şchierji lacrămi dă dor... Şi dacă vini voarba dă dor m-aş opri oliacă la voarba asta plină dă înţălesuri care-l încearcă pă om tătă viaţa. Doru’ voarbă mică, dîn zîsa unui înţălept, n-are iechivalent în nici o limbă dî pă faţa pămîntului. Alţîî zîc că doru’ ar fi on sîmţămînt slobozît în om dîn lipsa unor persoanie draji, locuri iubichie, o’ fel şi fel dă lucruri, faţă dă care iexistă aplecare. Am puchia zîce, apoi, că doru-i o grozăvie care chie poartă-n trecut aducîndu-ţ’ în prezent aminchiria clipilor mîndre. Şi cum viaţa omului îi în fel şi chip şi doru-i la fel. Încă dă mici ni-o chinzuit la grăghiniţă doru’ dă linişchia ocolului. La şcoală, programu’ zîlnic o aprins în noi doru’ dă libertachia avută pîn-acoalia. Apoi, ni-o apucat doru’ dă cei ce ni-or şcolit. În cătănie nie luptam cu doru’ dă părinţ’, dă prechini, dă drăguţă (care avia), dă casă, dă vecini şi dă oaminii dîn sat, că dîn zîsa lu’ unu’: “ş-on cînie dî la noi dîn sat, d-ar fi trecut pîn ‘nenchia căzărmii, cred că tăt l-am fi ţucat”. Păstă ani s-or năpustit păstă noi alchie doruri: doru’ dă copilărie, doru’ dă anii ce pria iuchi-or trecut, doru’ dă zîlile dă 1 mai şi 23 august, doru’ dă cii ci-or mărs pă lumia ceilaltă, doru’ dă dreptachie, doru’ dă libertachie, doru’ dă aghivăr ş-atîchia alchile pă care le purtăm în ascunzîşul tainic al sufletului. Eh, da’ mai îs şi alchie doruri ş-anume: doru’ dă ducă al tînărilor noşchi, cărora societachia nu li-acoardă nici o şansă, musăindu-i şi-şi’ coachie dă lucru pîntră străini, apoi doru’ dă ţară, care-i macină una-ntruna pă cii plecaţ’ păstă ţări şi mări ... Şi dacă vini voarba dă cei duşi pîntră străini, apai ei au şi alchie doruri, zdrobitoare: doru’ dă limba română, doru’ dă biserica satului, doru’ dă sărbătorile şi tradiţîile strămoşeşchi, doru’ dă on zîmbet ş-o voarbă bună, doru’ dă visurile frumoase, doru’ dă amnirosurile mîncărilor şi a plăcinchilor d-acasă, doru’ dă răchia dă prunie, doru’ dă clisă cu ciapă, doru’ dă apa dă izvor... Dacă cu doru’ nost cei ce nie conduc să pot juca, cu doru’ celor plecaţ’ dîn ţară şi n-o facă! Păntru că doru’ lor doare! Şi doare rău! Ieram tăţ’ în uliţă. Bace Toghiere, pă laviţă, o-nchis ochii vo doauă, tri 188


8-9

ni-am înghireptat cîtă on avion ce sămăna cu ceva păsăroi. M-am uitat cîtă pămînt, apoi cîtă cer şi m-am suit în avion. Motoarile meriau la relantiu. Înlontru curat, scaonie ca-n rată, becuri aprinsă, ce mai – ieleganţîiaş! Dîn doauă mişcări m-am aşezat la obloc. Tătă lumia ni-am aşezat în scaonie şi ni-am legat cu ceva centuri. Ciia dîn căbină or început ş-accelereză motoarile şi dîn tri mişcări ni-am dăsprins dă pămînt. Păsăroiu’ ş-o băgat ghierile-n foale şi - numa’ cîtă Şpania! Drumu o fost fain’! Dă vo tri ori ni-or buntuzît ceva zonie făr’ dă aier, da’ păsăroiu nu s-o dăjghinat. Io n-am avut bai, ieram obijnuit dî la mărsu’ cu cocia. Dî la o vreme o mogorocit ceva unu’ pîn tolceră ş-apoi o apărut domnişoara dă servici cu beri în lăcruţe dă tablă, ape şi tăt felu’. Io am băut apă, c-o zîs că n-au bere la halbă... Şi iac-aşe, uitîndu-mă pă oblocuţ’, pîntră nori, nici nu şchiu cum am aterizat la Valencia. Ni-am scoborît uşurel dîn păsăroi, ni-am băgat în aieroport ş-am aşchieptat cuferile. D-a-coalia, cu iele-n brînci, m-am înghireptat cîtă ieşire inghie m-aşchiepta niepotu’Carlos. Mare-o fost bucuria întălnirii! Niepotu’ m-o luat cuferile, ni-am scoborît în ceva podrum plin cu măşini, ni-am suit în măşina niepotului şi duşi am fost - cîtă Mădrid. Pă drum, cu voarba ieram cîtă niepotu’, da’ cu ochii tăt d-a roata! Ş-aviam ce veghia! Livez’ cu măslini, drumuri ca pă masă, făr dă gropi, căşi mulchie şi noi ... Noi, cei ce meriam înculu, n-aviam triabă cu cei ce viniau cîtă noi. Lîngă Mădrid, la niepotu’ acasă, alchie frumusăţ’: muieria lui cu pruncuţu’, camere mulchie, ciupă mare dîn ţiment, în ocol, mai doauă măşini, în uliţă, gard tăt d-a roata dîn verghiaţă ‘naltă... Ce mai? Ca-n stăţîunie! Am predat niamurilor cufăru’ cu alimenchile şi răchia, m-am îmbăiet în camera-n care puşchica apa caldă dînt-on părechie şi m-am prezentat la masă Lungă o fost prima sară! Am povestit mulchie şi mărunchie. Io, dîp-acasă. Niepotu’ Carlos cu frachi-su Raul, dî pî la ei. Le meria binie, aviau firmă dă conştrucţîi ş-aviam şi fiu, d-a doaua zî, şef dă şantier. Amu, ca şef dă şantier mulchi-ar fi dă povestit. Da vă zîc doauă! Înt-o zî ieram cu o echipă dîn doi oamini la o magazîie dă cărnuri. Şpaniolu’, propretaru’ni-o zîs: -”Calamante macos capos, ciala maga baga ... Partir” Amu iel nu asta zîcia, da’ noi asta-m auzît. Ci-am înţăles? Că tria’ şi scochiem cărnurile dî pîn frijidere şi că iel mere. Aşe c-am acţîonat! Cînd o vinit, carnia iera-n măgăzîi, pă păleţ’. No, s-o luat şpaniolu’ dă cap. Carnia trăbuia mutată-n alchie frijideră şi nu dăconjelată. În altă zî, lîngă şantieru’ nost’ iera o postată mare cu iarbă, doi români ş-on şpaniol. Unu’ dăscîlcia voarbile şpăniolului şi le ţîpa cîtă cialalalt care numa’ ce vinisă-n Şpania şi nu-n-ţălejia nimic! Trăbuia cosîtă iarba aşe că nou’ vinit o pus brînca pă coasă şi dăi! Cînd l-o văzut şpaniolu’ cum lucră o vinit înt-on suflet şi io zîs: -”Tranquilo!” Omu’ l-o-ntrebat pă compătriot: -“Ce zîce, mă?” Ciala i-o zîs: -“Zîce că traji chiulu!” No,

atuncia şi veghieţ’ cosît aghivărat! Şpaniolu-ngrozît că are şi crepe cosaşu’ iar-o vinit înt-o fugă, strîgînd: -”Tranquilooo! Tranquilooo!” Cosaşu’iară o-ntreba pă compatriott: -“Ce zîce iară?” Ciala io zîs dîn nou –“Că traji chiulu!”. Şi tăt aşe pînă mam ‘nervat io ş-am strîgat cîtă cosaş: -“Mă, cosaşule! Tranquilo însamnă şi chie linişchieşchi, nu că traji chiulu’ măă!” Io şchiam cuvîntu’, că aşe-ş’ linişchia nievasta niepotului pruncu’, cînd plînjia. No, atunci şi vez’ ce fugă o băgat cosaşu’ dîpă compătriotu’ lui! Noroc că nu l-o prins. Cred că-l belia dă viu. Amu, în Şpania nu num-am lucrat, ni-am şi petrecut, sară dă sară! Treciau mîncările şi beuturile năcunoscuchie dă vai ş-amar! Şi iac-aşe, uşurel, s-o apropiet zîua-ntoarcerii acasă. Cu cuferile plinie dă ieji şi cu tăt felu’ dă cădouri m-am luat la reveghiere dî la niamuri şi prechini ş-am pornit cu niepotu’, cu măşina, cîtă Valencia. La aieroport m-am îmbrăţişet niepotu’ şi m-am suit în acelaş’ păsăroi alb. Cum meriam pîntră norii mînioşi, cînd s-o ţîpat on fuljer drept în plevu’ păsăroiului, am crezut că tăt nie-ngînjeşchie. Avionu’ s-o zdruncinat rău. Lumia o-nceput şi ţîvliască, becurile s-or astîns, în tolceră s-auza on fluierat cu-ntreruperi, unii plînjiau... Numa’ io mă abţîniam. Eh, da’ cînd s-o-nclinat păsăroiu’ ş-o prins viteză-n jos, m-am gînghit: -”No, amu-i baiu’ cît casa!”. Atunci o apărut ca dîn cer domnişoara dă servici strîgînd la minie: -”Nu ne lăsa unchiuleee!” No, cînd am auzît asta dîn doauă mişcări am ajuns în căbina avionului. Am scoborît dîn scaunie piloţîî, leşînaţ’, m-am instalat cu domnişoara la botoanie, ni-am pus ceva tolceruţă pă urechi şi iacaşe, am scoborît păsăroiu’ pă pămînt, la indicaţîile unuia ce-mi şopchia-n urechi şi a domnişoarei. La scoborîre tătă lumia o bătut dîn pălmi iar io m-am închinat în sămn dă mulţam. La scara avionului m-aşchiepta muieria. Cînd am văzut-o am înlemnit! Iera mai tînără cu trizăci dă ani. No, m-am gînghit, gata-i baiu’! Ni-am întors în timp! Numa’ că dîntr-odată s-o făcut întunieric ş-o voce plăcută m-o dîgîlat la urechi: “Unchiuleee! Aterizăm!” Mă, oamini buni! Visasăm cu clopu’ pă ochi. Binie că n-o fost aghivărat! Ce mă făciam c-o muiere aşe tînără? La-ncheieria poveşchii adresăz compătrioţîlor mniei următoru’ mesaj: omule! Oringhi-ai fi, nu uita că ieşchi român! Ş-ar mai fi ceva: viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ şi veghieţ’! Dicţionar: chinzuit – chinuit; chiscuit – îndesat; răchişi cu curechi – plăcintă întinsă, cu varză; bughielarăş – portofel; tolchiş – drum pietruit, între două localităţi; Buciagă - marcă de camion; tenchiu’ – porumbul; viziclu – veston; tipsie – tavă; rată - autobuz rural; buntuzît – scuturat ce provoacă ameţeli; dăjghinat – desfăcut; mogorocit – bolborosit; lăcruţe – cutii; ciupă – piscină; postată – suprafaţă bine delimitată; plevu; - tabla.

189


8-9

Florentin Smarandache Tot pe drum, pe drum, pe drum…

făcut poze îmbrăcat în costum naţional pakistanez, constând din trei piese: şalvari, Kameez (cămaşă, halat lung până la genunchi, purtată de bărbaţii musulmani peste şalvari), Wascat (vestă, în limba urdu), pe care mi-a făcut-o cadou la plecare. * Până seara târziu, la dogoarea încălzitorului electric, am discutat cu Madad: istorie, cultură, lingvistică… un schimb de cunoştinţe pentru a percepe acelaşi fenomen din mai multe unghiuri de vedere; şi ascultăm muzică folclorică Pushto (interpretată de Nazia Iqbal şi Gul Para) şi Urdu (de Rahat Fateh Khan şi Noor Jehan) de pe internet. Noaptea m-a adus cu maşina înapoi în curtea Universităţii, la Guest House. * Azan se numeşte chemarea la rugăciune - în religia islamică. De cinci ori pe zi. Seara, când hogea cântă, îţi dă un sentiment de liniştire şi un puternic iz oriental… Madad a postat în Facebook câteva poze cu noi amândoi în Timeline-ul meu şi al său, şi-am primit sute de like-uri! Se amuză prietenii…

* Ştiam, de când predasem la clase de matematică în Maroc (1982-4), în limba franceză, expresii şi cuvinte arabe: Salam Alekum - Pace ţie (vouă); Walekum Salam - şi ţie (vouă); Shukren – Mulţumesc; devenit în urdu shukriya; In shaa Allah – Dacă o vrea Domnul, Allah!; Yalla – haide, aşa; Safi – s-a terminat, gata; Baba – tata; iar în urdu, tot baba; Aşa că, pe fiecare întâlnit îl salut (Salam), iar la plecare conchid (shukriya) în limba urdu. Se leagă mai uşor relaţiile amicale.

25.12.2017 Astăzi este sărbătoare musulmană, numită Quaid-e-Azam (în traducere – Marele Conducător) şi se referă la Mohammad Ali Jinnah (1876 1948) care a contribuit, în 1947, la fondarea Pakistanului şi a fost guvernator general al ţării după Independenţa de sub britanici. În 1913 formase Liga Musulmanilor din Imperiul Britanic Indian şi a militat pentru un stat separat musulman. Este considerat Părintele Naţiunii Pakistaneze.

26.12.2017 Transmisiune în direct de la Mecca. Pe canalul 2, la TV, transmisiune în direct de la Mecca (Arabia Saudită), locul sfânt al musulmanilor. În limba arabă. Citire din Coran. Fiecare musulman trebuie să se ducă, măcar o dată în viaţă, la Mecca, să se roage. Un cerc masiv de pelerini se învârtesc în jurul monumentului (casa lui Allah) numit khana kaba, cel puţin de şapte ori. {În toată lumea, numerele 3 şi 7 sunt magice…}

* Am sărbătorit Quaid-e-Azam şi Crăciunul la Madad acasă în aceeaşi zi. Madad are o casă (vilă) impunătoare, modernă, cu faianţă, marmură, pe trei nivele, şase camere, sufragerie largă, două bucătării, opt toalete şi un garaj unde încap patru maşini, în Mir Pur (sectorul), Colonia Sarban din Abbottabad. Am 190


8-9

Studenţi în campusul de la COMSATS * Din nou prezentare la Institutul COMSATS din Abbottabad, la clasa Conf. Dr. Madad Khan, de studenţi la masterate şi doctorate în matematică, despre “Applications of Neutrosophic Sets in Image Identification, Medical Diagnosis, Fingerprint and Face Recognitions” and “Neutrosophic Overset, Underset and Offset” (când gradul de apartenenţă al unui element la o mulţime este mai mare ca 1, sau mai mic decât 0). * Se împlineşte un deceniu de când, în 2007, a fost ucisă candidata la preşedinţia Pakistanului şi fosta Prim-Ministru, Benazir Bhutto. Nici până azi nu au fost descoperiţi asasinii. Fuseseră bănuiţi cinci militanţi talibani, dar au fost achitaţi din lipsă de dovezi. Chiar şi fostul preşedinte Musharraf s-a numărat printre suspecţi. După decesul lui Bhutto, soţul ei, Asif Ali Zardari, a fost ales şef al Partidului Poporului şi, apoi, Preşedinte al Pakistanului. În prezent, fiul ei, Bilawal Butto Zardari, a preluat şefia partidului. Precum în India, după Mahatma Ghandi a urmat fiica lui, Indira Ghandi.

Cu doi studenţi la matematică: Zulfiqar şi Mubasher Hussain. Apoi, cu studentul afgan Muhammad Rafi (vorbeşte pushto ca Madad, dar şi persană).

28.12.2017 Cu Saqib Khan, doctorand, autor al unui articol despre mulţimi neutrosofice cubice, pe care mi

191


8-9

l-a arătat pe laptop să-l citesc; şi împreună cu Madad, discutând despre Teoria Neutrosofică a Evoluţiei (grade de evoluţie, grade de involuţie, grade de neutralitate / nedeterminare). Dr. Madad Khan îmi propune să lucrăm la aplicarea logicii neutrosofice în genetică. Un subiect tare! Întâlnit alţi doi studenţi doctoranzi, Shamsul Haq, lucrând în grupoizi neutrosofici Abel Grassmann împreună cu Madad Khan, şi Zeeshan Gul cu cercetări în mulţimi fuzzy.

Cadouri de la COMSATS Islamabad s-a fondat ca oraş în anul 1960 pe un teren viran, pe Platoul Potholar din provincia Punjab, pentru poziţia sa în centrul geografic al ţării. Fosta capitală, metropola Karachi, port la Marea Arabică, putea uşor fi atacată din afară, se situa la extremitatea ţării şi amintea fostul caracter colonial britanic. Până în 1966, administraţia guvernamentală s-a mutat treptat la Islamabad. * Situaţii similare au fost în Brazilia (capitala ridicată în centrul ţării, oraşul Brasilia), şi Nigeria (capitala mutată în centrul ţării, în Abuja). Locuitorii din toate colţurile ţării au migrat în noua capitală Islamabad. Populaţia: 2 milioane. Limbile cele mai răspândite în oraş sunt: urdu, punjabi (de fapt, dialect al limbii urdu), şi pashto (prietenii şi colaboratorii mei Mumtaz Ali şi Madad Khan vorbesc, ca limbă nativă, pashto). * În Pakistan, natalitatea este ridicată, la fel ca şi-n celelalte ţări predominant musulmane. În jur de 40% din populaţie este sub 15 ani.

29.12.2017 Vizitat Moscheea Illyasi din Abbottabad. Mi s-a dat voie să fac poze din afară.

* Dintre instituţiile din Islamabad, am mai colaborat cu Universitatea Quaid-i-Azam, una dintre cele mai mari din ţară, în evaluarea externă a unor teze de doctorat în matematică (statistică şi mulţimi neutrosofice).

* Întrunire la COMSATS, privind plecarea mea de mâine spre Coreea de Sud, cu Directorul Provizoriu Prof. Shahid Khatak (Departamentul de Inginerie), Dr. Aslam Mudasar (Computere), Dr. Madad Khan (Matematică), D-na Zainab Irshad (coordonatoare), Prof. Dr. Nisarur Rehman ş.a. Discutat cu Dr. Ali Ahmed, asistent la Mecanica Fluidelor şi Dr. Izaz, lucrând în Cercetări Operaţionale Fuzzy. Apoi, Ceremonia de la Bibliotecă privind donarea câtorva dintre cărţile mele şi a unui DVD cu 600 e-books, în format .pdf, pentru secţiunea digitală a universităţii.

* Abbottabad este supranumit Oraşul şcolilor – cu cel mai ridicat procent de populaţie educată. Sâmbătă, 30.12.2017

* Mishal Nazeer, studentă la Relaţii Internaţionale la Universitatea NUML, a venit din Islamabad să-mi ia un interviu. Verişoara ei, Laraib Sabir, studentă la masterat în matematică, în Abbottabad, se miră cum de am recunoscut-o, deşi purta niqab (voal, de se văd doar ochii). Am recunoscut-o după sclipirea ochilor, când zâmbea avea o lumină specială, o rază care-i ţâşnea din pupilă… Se interesează amândouă cum să vină în America. 192

Urmează, la miezul nopţii, să plec spre Coreea de Sud, împreună cu Dr. Madad Khan şi familia lui (soţia şi trei copii mici). * Pe renumitul Drum al Mătăsii (Silk Road), foarte aglomerat la ieşirea din Abbottabad, şi analog la intrarea în capitala pakistaneză, spre Aeroportul Internaţional din Islamabad. * O călătorie atrage altă călătorie! Parafrazând un cântec popular vechi românesc: Tot pe drum, pe drum, pe drum, şi ACASĂ nicidecum!


8-9

Echipa Radio TV Unirea şi redactori ai revistei „Unirea”: Doina Craiu, Adriana Weimer, Victoriţa Duţu, Cristina Oprea, Otilia Sîrbu, Gelu Pintea, Puiu Răducanu, Virginia Paraschiv, Mihai Ganea. Redactori corespondenţi şi colaboratori: Ioan Godja, Hans Dama, Gabriela Adina Marco, Doina Iovănel Spineanu, Ioan Baba, Răzvan Ducan, Ilinca Anton, Ana Ardeleanu, Annya Ana, Angela Burtea, Angela Mihai, Angela Elania, Augustin Jianu, Cătălin Drăgan, Augustin Mureşan, Constantin Avădanei, Sifora Sava, Ionela Flood, Dan Şalapă, Constantin Ruscan, Corina Dimitriu, Eugeniu Criste, Dan Puric, Adriana Weimer, Florica Ranta Cândea, George Ionita, Elena Oprescu, Virginia Paraschiv, Domnica Florescu, Florin Anghel Vedeanu, Elena Armenescu, Mihaela Oancea, Florentin Smarandache, Bianca Iuga, Carina A. Ienăşel, Cristian Ovidiu Dinică, Geanina Iovănescu, Gheorghe Hodrea, Ilie Gorjan, Ioan Iulian Hotico, Ion Cuzuioc, Lavinia Elena Niculice, Lucian Gruia, Luminita Potirniche, George Tei, Nicolaie T. Dincă, Maria Tomita Corini, Mihai Caba, Nely Bădică, Otilia Sîrbu, Traian Vasilcău, Valentina Becart, Elena Agiu-Neacsu, Smaranda Cazan-Livescu, Nina Gonta, Roberta-Sandra Pilipauteanu, Maria Sufană, Nicolae Băciuţ, Cetean Daniela, Maria Niţ, Puiu Răducan, Gheorghe Hodrea. Parteneri: Asociaţia “Hora” din Viena, Asociaţia “Şvabilor Bănăţeni” din Viena, Asociaţia “Austro-Română” din Austria, Biserica Ortodoxă Română ”Sfânta Cuviosa Parascheva”, Bisericile Romano-Catolică şi Greco-Catolică din Wiener-Neustadt. e-mail: office@radiotvunirea.com, unirea@hotmail.com telefon: +43(0)664 3419664; +tel. fix/ fax:0043-2622-82154 , www.radiotvunirea.com; www.unirea.at Concepţie grafică, redactare, tehnoredactare: ADRIANA WEIMER Corectare, redactare: NICOLAE BĂCIUŢ Tiparul executat la S.C. Intermedia Group, Târgu-Mureş, str. Revoluţiei nr. 8, România. Nicio parte a materialelor nu poate fi preluată fără acordul editorului. Copyright © Ioan Godja 2017. Adresa redacţiei: Pottendorfer Strasse 268, A-2700 Wiener Neustadt Materialele nepublicate nu se restituie. Responsabilitatea asupra conţinutului textelor revine autorilor. Opiniile reflectă exclusiv punctul de vedere al acestora. 193


8-9

Pictură de: Doina Iovănel Spineanu

194

Revista „UNIREA” Viena, Austria - Nr. 8-9 - 2018  

Revista „UNIREA” Viena, Austria - Nr. 8-9 - 2018

Revista „UNIREA” Viena, Austria - Nr. 8-9 - 2018  

Revista „UNIREA” Viena, Austria - Nr. 8-9 - 2018

Advertisement