nr.1 n octombrie 2010 Nãscut la 4 decembrie 1956 la Fãget-Timiº (ºi debutat editorial în anul 1979), Nicolae Silade face parte, trupeºte, din generaþia optzeci. Nu însã ºi cu sufletul, cum remarca ºi Gheorghe Grigurcu, cu ani buni în urmã, într-o prezentare fãcutã în revista Luceafãrul - la rubrica Jurnalul lui Alceste - „Un(ui) septet” de poeþi lugojeni. E drept cã o mare parte din provincia literarã de atunci nu se solidariza cu „tiranica generaþie” – cum o numeºte binecunoscutul poet ºi critic. Poezia lugojeanului nostru se detaºeazã net de accentul „stradal”, autoscopic-autoreferenþial, de anecdoticul poeticii optzeciste care tindea sã depãºeascã, ba chiar sã anihileze dominanta metafizicã a poeziei moderne de pânã la ei – a ºaizeciºtilor, „generaþia Nichita”, în mod special. De aceea marele critic de poezie mai sus citat remarca tentaþia metafizicã ºi „foamea de absolut” (o anumitã „ascuþime a privirii” poetice) a grupului poetic bãnãþean, care pe atunci se autoiluziona în speranþa unei „ºcoli de poezie de la Lugoj” care-i cuprindea, în ordinea intrãrii în scenã, pe: Paul Doru Chinezu, Nicolae Silade, Marius Sârbu, Monica Rohan, Dãnuþ Diaconescu, Claudiu Buciu-Bazalt, Remus Valeriu Giorgioni, Constantin Buiciuc, Adriana Weimer, Dimi Mavrodin ºi încã vreo doi-trei, prea puþini, însã – ºi fãrã un program riguros – ca sã justifice o ºcoalã. Cu toate astea, Gh. Grigurcu remarca în 1994-95 prezenþa la Lugoj a unui grup cvasicompact, marcat de o viziune proprie ºi caracteristici distincte: „Cei ºapte… au, ca notã colectivã, o detaºare de poezia „stradalã”… Dacã veºnicia s-a nãscut la sat, cãutarea ei e posibil sã fie favorizatã, în genere, de provincie (evident, în sensul nepervertit al termenului). Sã-i trecem în revistã pe aceºti autori ce formeazã un grup relativ compact” (am citat din numita cronicã a lui Gh. Grigurcu, marele critic de poezie – gurile bune zic cã ar fi cel mai mare! – care ºi-a construit cu migalã ºi obstinaþie, mai ales dupã decembrie 1989, ºi imaginea de remarcabil poet). Revenind acum la obiectul cronicii noastre, Nicolae Silade este un stâlp al grupului lugojean ºi – pe vremuri – al boemei literare timiºene ºi naþionale. Revenind la el, însã, trebuie sã ne exprimãm recurent ºi la Gh. Grigurcu, anume la aprecierile fãcute, cu amintita ocazie, poeziei lui N. Silade: „Cel mai apropiat de mottoul cãrþii, dat de celebra profeþie a lui Malraux, potrivit cãreia „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, ni se pare a fi Nicolae Silade… Autorul se ridicã peste „urgie” ºi „fãrãdelegi”, pentru a celebra, smerit, chipul Creatorului lumii. Limbajul sãu de psalmist e „alb”, mustind, precum un tub de neon, de o luminã a revelaþiei, care împlineºte rolul unei metafore sufleteºti…”: (urmeazã un amplu citat din Poema silvanã IV, pe care nu-l vom da. Dorim sã exemplificãm poezia lui N.S. cu citate ºi decupaje proprii, spre a nu ne împãuna cu meritele altuia. În orice caz, modestele noastre meditaþii asupra poeziei în cauzã nu-ºi propun sã completeze sau sã vinã cumva în rãspãrul acelei admirabile cronici de întâmpinare ºi regretãm cumva cã, în economia ºi intenþionalitatea acestui articol nu se includ ºi spicuri din aprecierile marelui critic vizavi de identitatea vocilor poetice ale celorlalþi ºase lugojeni, printre care ºi semnatarul acestor rânduri!).
* Ne vedem nevoiþi acum sã evocãm gestul temerar al unui (dublu) debut literar. Pe vremea când mulþi dintre noi, poeþii lugojeni, încã ne mai fãceam necesarele „exerciþii de digitaþie” (temele poeziei proprii), Paul Doru Chinezu mai cunoscut la vremea aceea decât noi toþi -, ºi prietenul sãu Nicolae Silade, au purces la drum, predând Editurii Litera fiecare câte un volum: Înaintea ecoului, respectiv,Visul în lucru. Se ºtie cã Litera era singura editurã care publica „în regie proprie” (pe banii autorului), cãrþi la care împricinatul mai putea contribui chiar cu idei despre copertã, tehnoredactare – fãrã a se afla, totuºi, cu totul la adãpost de apriga cenzurã. Nu zicem cã a fost din partea celor doi colegi ai noºtri un gest pripit, dar ºtim cã N. Silade – fãrã sã-ºi renege volumul de debut – a simþit nevoia sã se retragã un an-doi din iureºul ºi din vacarmul cotidianului, spre a petrece un timp de meditaþie asupra paginilor Sfintei Scripturi, timp care se va dovedi cu prisosinþã favorabil descoperirii „glasului propriu” în poezie. Considerând-o ºi noi ca pe un magistral demers cãtre marea Cãutare, nu vom insista asupra acestei cãrþi, publicatã cum spuneam- în 1979. Vom trece ºi peste volumul colectiv analizat impecabil de Gh. Grigurcu, Cartea poeþilor (lugojeni), Ed. Lugojpress, 1994. ªi ne vom opri la adevãratul debut al lui Nicolae Silade (supere-se pe noi cât o vrea poetul!), cel din anul 1997, la aceeaºi editurã: MERGERE ÎNAINTE. El considerã cã
recitiri
actualitatea literarã 11
Casa construitã din biblii (mic eseu asupra poeziei lui Nicolae Silade) este vorba de o înaintare, uitând cã nu orice înaintare înseamnã progres…, noi o considerãm adevãratul început de drum, cu rezerva acelor sclipiri din grupajul inclus în volumul colectiv, reperate de G. Grigurcu.
„Maºina de înrãmat neliniºti”. Un om-pãpãdie „e atât de târziu încât timpul/pare o maºinã de înrãmat neliniºti” (Mergere înainte, „e mult
de când nu ne-am vãzut”). Volumul citat este, ziceam, adevãratul debut poetic al lui N.S., cel care conteazã cu adevãrat pentru criticã, dar ºi pentru cititorul de poezie „versat” ºi este vorba practic de un singur poem, un mare poem fragmentat ºi neintitulat. Care se constituie într-un demers teist cu rezonanþe nichitastãnesciene – fibra religioasã constituind, cum s-a spus în mod repetat, backgroundul poeziei lui Silade: „el nu are nume nici margini nu are/este marele nostru necunoscut marele anonim/este cel care este”. Fãrã a fideus otiosus, Creatorul lumii este un Dumnezeu rezervat, învãluit în nori ºi ceaþã, care nu simte nevoia sã-ºi justifice planurile, hotãrârile, actele: „dar el tace/e un mare singuratic ºi un mare taciturn/uneori leagã un cuvânt de altul/ o frazã de alta/ºi le rosteºte cu intensitatea tunetului”; „tu poate eºti dincolo de aceºti munþi/dincolo de aceastã pâclã/sfâºiatã în zori de un mãnunchi de raze”. Dar acest Dumnezeu a creat ºi alte lumi, universurile paralele – autorul readucând în scenã visul romanticilor, ca metodã de lucru a lui Demiurgos, care trãieºte visul în mod creativ-conºtient: „el este treaz când viseazã/iar când se trezeºte îºi vede visul cu ochii/lumea aceasta e unul din visele lui/cealaltã lume e visul din vis”. Dar ecouri din poezia lui N. Stãnescu sunt de decelat în toatã poetica optzecistã-nouãzecistã; „mi-e dor de alb/de alb albind/mi-e dor de tot/ºi ning ºi ning”, declarã poetul nostru în poemul alb alb alb. În lumea obiºnuitului zilnic („la fel pãtrunde lumina printre jaluzele. ºi pisica/toarce la fel…”; „exist printre lucrurile care sunt… soarele,/ fratele meu se naºte odatã cu mine, apune/ odatã cu mine…”), poetul locuieºte universul lui paralel, cetãþean al Împãrãþiei. Viaþa lui nu e una comunã, cum ºi casa în care stã ºi priveºte stelele este o construcþie celestã: „locuiesc în aceastã casã construitã din biblii”. Biblicã (ºi „bibliofilã”), poezia purtând marca N.S. este ºi una solarã – dar nu în sens vitalist ºi teluric, ci al aspiraþiei cãtre înalturi: „în puterea soarelui suntem cu toþii/ spunea/sfântul francisc d’assisi… de vreme ce soarele nu era pentru el soarele/ci domnul ºi fratele nostru”; „port chipul celui preaînalt. în mine/nu doar mistere vei afla, ci/chiar ºi un adevãr ºi o luminã//zeiþe tinere roiesc în jur/îndrãgostite…” Iar cu aceste zeiþe îndrãgostite pãºim în acel domeniu al cunoaºterii care este poezia de dragoste – laturã dezvoltatã de poetul nostru în cele mai recente producþii poetice, sonetele. Poezia de dragoste coexistã cu sentimentul efemerului, al trecerii, esenþa acestei vieþi, în care clipa de desfãtare este compensatã prin zile (întregi) de durere: „s-au dus s-au dus anotimpurile
inimii/zilele de durere clipa de desfãtare/ºi corbii au vestit plecarea… ºi pãmântul s-a rãsfrânt/ºi marea s-a rãsfrânt/în dragoste”; „o, nimic mai frumos decât cerul… nimic mai curat decât soarele… ºi cântecul lor/ dragoste dragoste/temelie a lumii”. Ajungem acum la acel poem care dã titlul volumului, - iatã-l dând socotealã de toate aspiraþiile ºi tribulaþiile vieþii omeneºti, ca în arhicunoscutul dicton latin care spune: Sunt om, ºi nimic din tot ce este omenesc nu îmi este strãin. Mergerea înainte a lui N. Silade nu este curgerea vremii, panthareicã, ci mai
mea… tot ce bucurã ochii ºi sufletul… oare câtã fericire încape-ntr-un suflet? ºi dacã mã numesc fericit fericirea mea creºte odatã cu voi?... am presãrat câteva bucurii peste zilele ºi nopþile voastre v-am dat sã gustaþi… sunt aici câteva bucurii clare… ce frumos miroase fericirea. o, dacã ai ºti, nou-nãscutule… o sãrbãtoare în care se-ncântã lumina. ºi muzica ei lumineazã… când înfloreºte atât de frumos universul… sã te bucuri de pãmântul pe care calci (iatã ºi elementul cinci: iubirea)… aici e înþelepciunea inocenþei… mai presus decât toate bibliotecile lumii… totul începe acum…
degrabã o împotmolire entropicã, delirantã, în hãþiºurile existenþei: „mergere înainte/ mereu aceastã mergere înainte/pe un drum fãrã capãt fãrã întoarcere/prin sfântã sãlbãticie/ /mereu graba de a ajunge oriunde oricând”. Nostalgia, uitarea, dragostea ºi durerea sunt sângele existenþei: „ºi sângele mãrturisind despre o viaþã/mai presus de viaþã”. Din delir, curgere de neoprit, mergerea înainte a vieþii rezidã-n final în speranþã ºi încredere: „ºi minunea care deodatã ne lumineazã/pe dinãuntru”. În altã parte, din freamãtul vieþii rãzbate „lumina durerii”, „o feerie de culori.//de sunete./de miresme./ºi sufletul care nu ºtiu ce cautã.” În acest iureº delirant, poetul este încercat de sentimentul retragerii/renunþãrii, al contragerii discrete în vegetal: „prin urmare mã voi izola/undeva departe pe un câmp/ºi mã declar pãpãdie/în vântul serii”. Poet al contrastelor existenþiale povestind facerea ºi desfacerea, Nicolae Silade se aratã atras de obsesia mãrii, soarelui, luminii; la el dragostea apare în dublu aspect: eros, cât ºi agape, iar viaþa este vãzutã ca un etern naufragiu individual. Dar corabia-cort (pãmântesc) „naufragiazã” curând în cerescul port…
lumea nouã începe. acum ºi aici. viaþa nouã începe… iar cel ce sunt se bucurã privindumã. în prima dimineaþã de pe pãmânt… în lacrima de fericire prelinsã-n mulþime…” (ºi demonstraþia se poate continua la nesfârºit, demersul ei putându-se constitui într-un nou volum, în care „iatã de ce în scurtele mele digresiuni este abordatã altfel poezia. care nu e poezie. ci viaþa noastrã cea de toate zilele”). „Sãtul de metropole”, poetul se retrage în naturã ºi ne face ºi nouã, oamenilor obiºnuiþi (cititori de rând…) invitaþia aceasta: „ia autobuzul ºi mergi în vizitã la un fir de iarbã. salutã pãsãrile cerului. numãrã crinii de pe câmp. umblã. cântã. strigã. vorbeºte…” Casa poetului e „o rugãciune cu ferestrele spre cer”, iar patria care l-a ales (ea) pe el este „o alta mai înaltã. mai bogatã. mai fericitã. mai înþeleaptã”. Dar sã nu închei aceastã digresiune fãrã sã fac dovada paralelismului dintre cei doi Nicolae: Primul ciclu al volumului lui N. Sava Viaþã publicã (Panteon, 1995) este cel intitulat „Îndeletnicirea de a fi fericit”, la fel se numeºte ºi primul poem : „Trec pe o stradã laolaltã cu ceilalþi ºi sunt fericit cã trec pe stradã laolaltã cu fericirile tuturor uit câteodatã de fericirea mea dar îmi revin pot fi pomenit între cei cu bucurii de rezervã”. Cei doi au în comun nu doar fondul de fericire (al sentimentului existenþei), ci chiar forma de poem în prozã: „Fericiþi poeþii care au inspiraþie aºa din senin cineva la urechea lor ºo-ºo-ºo iar ei abia mai prididesc sã aºtearnã pe hârtie ceea ce li se dicteazã…” (Fericiþi poeþii inspiraþi). „Cineva mã întreabã din spate de ce domnule de ce nu ºtiu zic... cineva va fi fericit mã vor scrie direct pe sufletul celui ce mã va deschide cineva trebuie sã rãmânã fericit” (Fericit precum mirele – vol. Privighetoarea arsã). În toiul tristeþii ºi mizeriei cotidiene, cineva trebuie sã fie ºi sã rãmânã fericit… Cine sã fie acest fericit, cu a lui fericire în absolut (ba chiar în lipsuri, mizerii, boemã), dacã nu Nicolae poetul?
Nicolae & Nicolae: Fericiþi precum mirele Un (re)debut fulminant, care a fãcut valuri albe la vremea lui a fost volumul Fericit precum mirele, al nemþeanului Nicolae Sava. (De fapt, el mai scrisese Despre prietenie - Ed. Albatros, 1983 - iar volumului citat, apãrut la Junimea în 1984 i-a urmat un alt titlul rãsunãtor Privighetoarea (arsã) – 1989. Despre N. Sava ne-am propus sã scriem cu altã ocazie, acum ne oprim la aceastã paralelã). Apropierea dintre cei doi poeþi se realizeazã prin volumul eternelia eternelia, al lui Nicolae Silade, apãrut la Marineasa în 2006, în care cuvântul de ordine este herete (bucurã-te!) Alcãtuitã din mici eseuri lirice de 7 rânduri, digresiuni în registru poetic, am puteao numi Cartea Bucuriei/Fericirii, aceasta fiind indubitabil dominanta volumului; un sentiment care se opreºte din zbor (aproape) pe fiecare filã a cãrþii, bãtând des din aripi – sau din pleoape - ,ca o aripã de înger-colibri. Adunate la un loc, aceste sentinþe fericite s-ar putea constitui într-un poem al bucuriei, de sine stãtãtor: „nãscut sub stele norocoase… rostul meu: sã molipsesc cu fericirea mea aceastã lume… cum nu poþi spune cã eºti fericit când iubeºti. ci numai când eºti iubit… îþi vine… sã-þi declami pe strãzi bucuria… ca un rãsãrit de soare e viaþa
Cea mai tare carte de poezie a tuturor timpurilor… Ultima formã poeticã la care trudeºte Silade în aceastã perioadã este sonetul, cu deplasarea lui fireascã spre eros, dinspre agape. Poetul se laudã cã ne va furniza „cel mai mare volum de poezie”, ºi suntem datori sã-l credem, cel puþin dupã semnele bune pe care ni le-a dat pânã acum. În viaþã e bine sã te compari întotdeauna cu cei mari iar poezia e profesiunea freneticã în care succesul depinde în mare mãsurã de avântul
pe care reuºeºti sã þi-l iei singur (citat din memorie dupã Saul Bellow, Darul lui Humboldt). Sonetul pare a fi genul poetic ideal pentru poezia de dragoste, acesta fiind desigur ºi motivul alegerii sale de cei mai mulþi. Poeme rimate reuºite mai comisese autorul ºi în volumele anterioare, însã în acest nou volum („în pregãtire”) pare cã se întrece pe sine. Dar sã nu vorbim în vânt, ci în cuvânt, adicã din ciclul iubirea de la a la z: „eºti frumoasã ca un mãr de import/dar n-ai gustul merelor coapte în livezile noastre de munte/nici aroma lor însoþind pânã în vale izvoarele/poate ai ºi un vierme pe dinãuntru tot de import”(aa); „dar singurãtatea mea e atât de urâtã/iar tu eºti atât de frumoasã în singurãtatea ta/cã mã înfrumuseþez numai gândindu-mã la tine” (dd); „toamnele mele sunt mai multe decât primãverile tale/…/da eºti frumoasã ca un început de septembrie iubito/stãpânã peste aceastã lumea a mea cu
toate primãverile/ cu toate toamnele cu toate iernile ei…”(gg); „ºi începe sã plouã ºi ochii tãi se înrouã/da e târziu dar dupã atâtea târziuri/se face devreme devremenim”(ii). Se simte clar în acest nou volum o rotire de paradigmã, înrourarea ºi înseninarea celui care a ajuns la liman, pe platoul din vârful muntelui: „în preajma ta sunt omul de zãpadã care iubeºte soarele/ºi eºti femeia de zãpadã care se topeºte brusc”; „am iubit-o cât ºapte ºapte ani dupã aceea/ºi acum parcã iar se reaprinde scânteia”; „unde eºti acum când vorbesc despre tine/unde eºti acum când fãrã tine nu sunt”; „pentru cã vii dupã multele mele înfrângeri dupã marile mele tristeþi/ºi vii când celelalte se pregãtesc de plecare sau au plecat deja/… pentru cã vii în sfârºit ca un nou început/…te voi numi victoria ºi vom reface lumea/vom scrie noi istoria”. Din tot materialul postat pe blogul sãu, Sonete I ºi Sonete II, am remarcat cicluliubire 100% 100%, cuprinzând sonete de la I-L ºi LI-C: „Ca un fluviu mi-ai curs printre degete, Ca un râu, ca un val, ca o undã. Înþelege-mã! ªi înþelege-te! Întoarce-te mãcar o secundã!” Un alt ciclu de sonete de dragoste este preaiubirea ºi alte scrisori de dragoste (urmeazã ºapte zile medievale medievale, un fel de cronicã liricã de cãlãtorie într-un þinut îndepãrtat). Vom încheia aceastã scurtã prezentare a poeziei lui Nicolae Silade fãrã pretenþii de cronicã literarã, cu un poem în care poetul se prezintã singur - adevãratã profesiune de credinþã - , poemul intitulat În primul rând rând, interesant (în primul rând!) pentru critica (ºi istoria) literarã: „vor veni criticii ºi vor spune ãsta care ne dã peste cap toate istoriile literare ãsta care nu se încadreazã în nicio generaþie ºi nicio generaþie nu-l poate ignora ce facem cu ãsta care scrie numai sonete ºi eternelii ºi se filosofeazã în scris pãi domnule ãsta are filosofia în degetul mic ce facem cu ãsta care iatã cã scrie chiar aici despre noi de unde ºtia ãsta în ce dilemã ne pune el ºi cãrþile lui care au schimbat lumea ºi lumea de ce îl adorã…” La toate acestea n-ar mai fi de adãugat decât sã aºteptãm ca volumul sã aparã ºi la vedere . Publicat vasãzicã ºi pe hârtie (suport de celulozã), nu doar pe suport electronic. Fiindcã, deºi devenit public, un asemenea demers se poate pierde uºor în mãrile, pe oceanele de pixeli… Remus V. GIORGIONI