Actualitatea literară 92

actualitatea literară

nr. 92 n mai 2019

actualitatea literară

nr. 92, anul X

mai 2019

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatealiterara.ro n

n Nicolae SILADE:

n George MOTROC:

Interviu cu Igor Bergler, despre cartea-controversă de la Gaudeamus 2018

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Radu CIOBANU, Ovidiu PECICAN, Ion BUZAşI, Mioara BAHNA, Ana DOBRE, Ionel BOTA

P

l u a

r o G

n meridiane n

Dan Floriţa-Seracin

n proză: Florin LOGREşTEANU,

n Magda URSACHE n

O ediţie integrală despre genocid-etnocid

Despre ziua de azi şi locuirea unei mari minuni

n a b

n poezie: Paul GORBAN, Nicolae PANAITE, Flavius SINDIE

Mariela Cordero

prezentare şi traducere: Mircea Dan DUţĂ

José Sarria

prezentare şi traducere: Costel DREJOI

nr. 92 n mai 2019 opiniile noastre Ce să mai vorbim… (sau: „Cine mai ştie/ ce e azi/ Poezie?...”)

2 actualitatea literară

Edi tor ial

„Să nu semeni în via ta două feluri de seminţe, ca nu cumva să nu întinezi şi rodul seminţei pe care ai semănat-o şi rodul viei (...) Să nu porţi o haină ţesută din felurite fire...” (Deuteronom 22:9, 10).

Poezia ca limbaj paralel; „platoul cu platitudini”

Nicolae SILADE

Despre ziua de azi şi locuirea unei mari minuni Cum ar fi să locuiești într-o minune? Pare o

întrebare, dar nu e. E mai degrabă un îndemn la trăire, la existență, la ființare, la locuire în această minune a minunilor care este viața.

Am urmărit într-o filmare time-lapse celebră, „life is so amazing”, cum sămânța pusă în pământ dă naștere plantei din care provine, iar asta în timp ce moare. Dovadă că moartea nu curmă viața, ci dă naștere unei alte vieți. O poți numi înviere. O poți numi cum vrei. Dar e uimitor, de-a dreptul miraculos, să zicem, cum dintr-un bob de grâu întors în pământ, adică mort, se înfiripă rădăcinile și frunzele lanceolate, cu inflorescență în spic lung, îngust, cu mustăți, din lanul de grâu din care ne hrănim. Ca să nu mai vorbesc despre vița de vie. În corespondența din ultima vreme cu Bedros Horasangian, am remarcat că orice mesaj de la domnia sa se încheia așa: „trăim o mare minune!” Nu o minune oarecare, ci o mare minune. Dacă Bedros Horasangian chiar a ajuns la această concluzie, cred că trebuie reconsiderat ca autor și reevaluat ce a scris. Tot așa cum eu îi reconsider pe Florian Pittiș și pe idolul său, Bob Dylan, laureat nu degeaba al Premiului Nobel, după zicerea: „nu ştiu cum se face că în fiecare zi mă scol tot astăzi”. Câți poeți au prins acest miracol în versurile lor? Eminescu scria „Cu mâine zilele-ţi adaogi,/ Cu ieri viaţa ta o scazi/ Şi ai cu toate astea-n faţă/ De-a pururi ziua cea de azi”, iar Nichita Stănescu își data ultimele poeme „astăzi”, ca să nu mai vorbim de Eugenio Montale, care spunea că „trecutul prezentul viitorul sunt doar convenții umane” și că „timpul e reversibibil ca panglicile pentru mașini de scris”. A trăi în prezent nu e ceva ieșit din comun, dar a trăi în prezentul veșnic prezent, fără nostalgii și fără priviri în viitor, e o minune, o mare minune. Am studiat cam tot ce s-a scris important până la mine în materie de poezie, filosofie, psihologie, religie, mitologie, astronomie, dar, cum spune Eclesiastul, „am înţeles că şi aceasta este deșertăciune și goană după vânt”. Iar când totul e deșertăciune și goană după vânt, de ce n-ai rămâne în prezent, să trăiești clipa, clipa eternă, fără să te preocupe înțelegerea ei, să o trăiești ca pe o minune, să o înțelegi ca pe o minune, cea mai mare dintre minuni, fără de care nimic nu există. Să înțelegi că tu ești minunea pe care o locuiești chiar tu.

„Poezia de azi urmează trendul lumii/societăţii de consum şi nu poate exprima decât relativismul, necredinţa, vacuumul existenţial din jur [...] Vinovată e şi critica de tip partizan, laş şi cameleonic, care omologhează producte de calitate îndoielnică, fără a mai fi în stare să imprime vreo direcţie reală în literatura actuală.

Tot la fel vinovat se face şi editorul semialfabetizat care scoate cărţi pe bandă rulantă, fără a mai considera necesară instituţia lectorului/redactorului de carte (de corector nu mai vorbim!)”

n ilustraţiile numărului n Olimpia Zdrenghea

Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Olimpia Zdrenghea, din Gabon, și Lora Levitchi, din SUA

Lora Levitchi

Mi-a atras atenţia în „Cafeneaua literară” pe ianuarie curent un articol polemic (rubrica Polemos) al confratelui Leo Butnaru. Despre poezia contemporană, desigur, una din cestiunile arzătoare şi la ordinea zilei… Prin 1995, Alex Ştefănescu îmi publica în „România literară” un amplu articol de atitudine, intitulat Fenomenul Optzeci sau textul ca gen literar. Dar, totodată, mă avertiza că fac un demers inutil, mă angrenez într-un război gata pierdut. (Iar la ora actuală e şi mai târziu: jocurile sunt de mult făcute, şi la noi şi aiurea. Noi ne vom referi mai cu seamă la ograda proprie.)

Ca orice poet de bună condiţie, bun simţ - şi bune intenţii - Leo Butnaru deplânge oralitatea insipidă, prozaismul generalizat şi insistenţa obositoare a poeţilor fără vocaţie. Poetica artificioasă şi lipsită de fantezie a curentului autenticist (minimalist-şi-biografist) actual. A dispărut din poezie misterul, vraja, magia de altădată. Lumea s-a săturat de lună şi stele, luceferi şi muzici astrale (muzica sferelor) şi vrea altceva… Poetul vorbeşte de-o perturbare a limbii, o învălmăşeală de nedescris, provocată de intruziuni exterioare, cum ar fi poetica străzii, „jurnalismul steril”, o vorbărie indusă de mijloacele mass me-dia.

Dar ar trebui să mergem puţin mai adânc - sau să ne întoarcem în timp - decelând cauzele fenomenului: cum am ajuns aici şi cine de fapt dă „tonul la cântec”? Nu cumva noi, poeţii, suntem cei care am deformat noţiunea de poezie, târând după noi gustul public?...

Dacă este să mă întrebe cineva - de la Centru (dar cată să te întrebe, vezi numai!), eu sunt de părere că Avangarda, în multe din aspectele ei, a indus trendul actual în poezia lumii (iar în domeniul avangardelor, noi, românii, am cam fost pionieri). Cât bine a făcut ca motor de progres artistic - tot atât şi în rău, ca factor perturbator şi demolator: a se vedea curentul numit chiar aşa: deconstructivism. Astfel s-a ajuns la acea „cvasiinepţie cultivată”, „melanj textual” (L.B.) - care a ajuns curând acceptată… (Ar fi interesant de enumerat aici, pentrru sonoritatea lor, multitudinea curentelor actuale, care au venit să ia locul poeziei adevărate, culminând cu poezia vizuală, concretă, - eşapată-şi-reşapată - …culminând cu acel Performance lipsit de performanţe esetetice. Dar n-o mai facem.) În spiritual Avangardei, noi am considerat - ba am şi salutat - orice inovaţie, ca fiind de bun augur, iar această atitudine inerenţială se întoarce acum împotriva noastră: de ce ne mai plângem? Am ridicat în slăvi poeţii blestemaţi, considerându-i binecuvântaţi artistic; iar dacă poezia a fost la început ritualică (făcând parte din actul de cult) în ea şi-a făcut loc, pe nesimţite, elemental malefic. A nu se înţelege din motto-ul pus deasupra că Dumnezeu nu acceptă diversitatea şi înnoirea, dar El urăşte amestecătura; or la noi nu se mai ştie azi ce este po-ezie, proză, eseu, ba ne şi mândrim (prosteşte) cu găselniţe de felul: prozoesem, prozopopee. Înfloresc ca (şi) ciupercile după ploaie titluri bizare, de genul: Maşina meloterap, Bicicleta van Gogh, Goethe cu frişcă, Crucişătorul Poema… (Ba, ăsta parcă sună cumva - „mişto” - că e chiar al meu! Ne batem cu cărămida în piept cu ludicul şi validarea lui artistică, dar când opera devine un simplu text jucăuş?...) …Nu America, ci Poema-Boema e ţara-tuturor-posibilităţilor, pozitive şi negative - ce să mai vorbim.

Acum ne gândim că era bine ca şi poezia americană (bnunăoară) să fi rămas la un Walt Withman, Allen Ginsberg, Carl Sandburg. Dar ea a „evoluat” în continuare şi de aici s-a ajuns rapid la acel „autenticism limbut” (la Edgar Lee Masters, citat de L.B. în text). E drept că un mare rol în inflaţia poetică actuală l-a avut şi critica literară, cât şi tendinţa „completitudinii”: începând cu generaţia optzeci, la noi, poetul n-a mai fost poet, prozatorul nu (doar) prozator, ci… de toate: în mod necesar critic literar!

Dar în deontologia profesiilor şi meseriilor există o vorbă: cine face de toate, nu face nimic!

Dincolo de afişarea unui program, declararea unei profesii de credinţă, literatorul actual consideră că este de datoria lui să-şi dea cu părerea despre confraţi, ba chiar „să-i (re)prezinte”. Nu zic că fenomenul e rău în sine, mulţi scriitori mari ai lumii s-au ilustrat egal în toate domeniile artei literare, ba chiar şi în altele. Dar în ultimul timp fenomenul a devenit endemic, noile poetici ajungând să fie promovate, omologate de… creatorii înşişi, fără amestecul vreunei alte instanţe, superioare - excluzând de la masa bucatelor chiar publicul. (Întreabă-l pe un cititor de pe băncile şcolii sau facultăţii, intelectual în formare - nu de pe stradă - cât de tare îl gustă pe Joyce, sau pe Ezra Pound. Asta nu înseamnă că nu e bine să

existe asemnea autori, pe care noi, „specialiştii”, îi considerăm geniali, dar cititorul...? Dar vor exista în sine şi pentru sine: literatură de uz intern şi cu circuit închis, autenticism autarhic.)

Nepoezia ca gen literar sau despre Arta Înaltă...

Remus V. GIORGIONI

„Singura înţelepciune pe care putem spera că o vom ajunge/ Este înţelepciunea umilinţei: Umilinţa e neţărmurită” (T. S. Eliot, East Cocker – II - ) Nu zic că îmi place la nebunie moda re-evaluărilor cu orice preţ, dar dacă văzui că unii confraţi se apucă să conteste canonul religios, valabil de peste 1.600 de ani, mi-am zis că, atunci, s-ar putea cumva re-discuta şi canonul literar. Am luat din bibliotecă zilele acestea o cărticică din colecţia Cele mai frumoase poezii a Editurii Albatros: Poeme de T.S. Eliot, traduse de Aurel Covaci, ediţie prefaţată de Nichita Stănescu. Şi, pentru că întotdeauna am sărit-o, zic, hai să vedem cum „explică” Nichita-n prefaţă poetica acestui monstru sacru al literaturii universale . (Să ştim şi noi, cititorul onest şi pasionat de literatură, de unde să o apucăm...) Spre a constata că marele nostru poet, încercând să tranziteze spre cititor sensul poeticii unui şi mai mare poet, se cam încurcă în aprecieri... (tot) poetice.

N. S. începe să-şi desfăşoare deducţia critică începând, apofactic, cu ce nu este poezia lui Eliot. Şi constată că nu este cuvânt, nu viziune sau vis - vis frumos, cum eram noi obişnuiţi... Atunci, în disperare de cauză, autorul necuvintelor începe să-l „traducă” pe Eliot pre limba lui poezească: poezia marca TSE nu este stare de graţie, ci de „ingraţie”!

Dar nu e nici antipoezie, nu se poate încadra nici în estetica „urâtului” baudelairiano-arghezian, acestea două fiind „subsumate ideii de viziune în poezie”.

Totuşi, ca pe o precursoare a acestei poetici, vede poezia de idei - ceea ce numim noi acum poezie-eseu: TSE „înmoaie şi neesenţializează cuvintele” (iarăşi un necuvânt! Dar una este să forţezi limba în poezie: vezi găselniţele geniale ale Necuvintelor şi alta să transl(at)ezi această metodă în domneniul critic). Sau: poezia lui TSE este „un sentiment al creierului”; poetul american „pune în faţă nu o limbă cu altă limbă, ci hai să zicem, spre exemplu, o frunză cu un iepure, un fulger, un recif, cu o limbă. Cam aşa ceva”. Cu alte cuvinte: un soi de frunză verde de albastru/ mă doare un cal măiastru. Care sună splendid ca poezie, dar nu ca explicaţie critică.

(Eu mă opresc aici, dragă confrate poet, continuarea în numărul viitor...) În loc de concluzii sau Vorba Poetului ...Dar, hai totuşi să revin, să nu rămân cu (ne) cuvântul în gât. Cauza poeziei (aşa cum o vede Leo Butnaru şi alţi poeţi cu talent şi bun simţ artistic) e oricum pierdută. Poezia de azi urmează trendul lumii/societăţii de consum şi nu poate exprima decât relativismul, necredinţa, vacuumul existenţial din jur (vorba Poetului: „Lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi”). Nu prozaismul sau oralitatea sunt metehnele principale ale poeziei actuale, ci lipsa de cultură poetică, laxitatea intelectuală, deruta generalizată. Aşa că nu putem decât să ne întrebăm poetic: Cine mai ştie/ ce este AZI/ poezie? Vinovată e şi critica de tip partizan, laş şi cameleonic, care omologhează producte de calitate îndoielnică, fără a mai fi în stare să imprime vreo direcţie reală în literatura actuală. Tot la fel vinovat se face şi editorul semialfabetizat care scoate cărţi pe bandă rulantă, fără a mai considera necesară instituţia lectorului/ redactorului de carte (de corector nu mai vorbim!). ...Şi ia să aruncăm, în final, o privire chiar în ograda noastră - considerând că lumea ne mai citeşte şi pe noi: În locul metafizicului transcendent cu care erau cândva obişnuiţi cititorii de poezie, noi înşine am infuzat produsele artistice cu oralitate şi prozaism cât încape. În loc de metafore şi lirism, am ales să le spunem cititorilor poveşti goale, „cogitaţii” şi meditaţii pe toate temele (iar asta nu ţine oare mai mult de proză-eseu-reportaj decât de poezie...? Şi măcar de am face-o cu skepsis!).

Cândva poeţii îşi alegeau cu atenţie temele şi motivele iar poezia, gustată de mulţi, era una cu miză. Astăzi sporovăim de toate şi despre orice - despre nimic - , fără niciun fior existenţial sau vreo trimitere metafizică. Vedeţi... de asta ziceam eu (frate Butnaru) că ne luptăm cu morile de vânt.

Ba, ar mai fi o soluţie: să ne atârnăm lira în cui, ca psalmistul aflat în exil babilonean, acolo unde „şezum şi plânsem”: „În sălciile din ţinutul acela ne atârnaserăm harfele”... Că mediul ostil poeziei, din zilele noastre, seamănă foarte bine cu un Exil!

cronica

nr. 92 n mai 2019

actualitatea literară 3

Pavel Dan, la o nouă înţelegere

Citesc volumul Ursita de Pavel Dan (nuvele, opinii critice, pagini de jurnal, corespondenţă, o cronologie în imagini ediţie îngrijită de Aurel Podaru, prefaţă de Ion Vlad) apărut la editura Mega în 2017. Scriam alătădată că între scriitorii care ar caracteriza „spiritul ardelean” numele lui Liviu Rebreanu este urmat de acela al lui Pavel Dan. Sunt în imediata apropiere. Aproape întotdeuna istoricul literar face precizarea că, dispărut devreme, Pavel Dan nu a dat măsura întregului talent: aşa că după Rebreanu apare – ni se sugerează – o fisură, un hiatus, un loc aproape gol. Iată de ce Ion Vlad (Pavel Dan - zborul frânt al unui destin, Ed. Dacia, 1987) pleacă de la următoarea propoziţie reparatorie: „Lectura nuvelelor şi a fragmentelor scrise pentru un proiect epic neîncheiat nu pretinde, cred, niciun fel de circumstanţe atenuante: opera, atâta câtă este, rezistă în sine şi continuă să comunice cu semnificaţiile ei generoase într-un

discurs original şi inconfundabil…”.

Exegeţii au stăruit asupra proiectului şi a neîmplinirilor sale, Ion Vlad stăruie asupra celor împlinite. E o nouă înţelegere a scriitorului. Să ne oprim şi noi asupra proiectului pentru a sublinia, încă o dată, felul în care, în deceniul imediat următor apariţiei Pădurii spânzuraţilor, apare un nou fel de a gândi literatura. Deceniul 1918-1928 fusese al continuităţii, deceniul 19281938 a fost cel al rupturii. Dacă primul deceniu după Unire fusese, pe de o parte, al Sărbătorilor, pe de altă parte, al dezamăgirilor, al doliului, deceniul al doilea este al proiectelor lansate de tineri. Odată împlinit idealul naţional, tinerii erau liberi să gândească la măreţia înfăptuirii.

Noul este cuvântul de ordine. În acest sens, deceniul este inaugurat de o anchetă a Tiparniţei literare intitulată Noua spiritualitate. Între privirea sceptică a lui Şerban Cioculescu

poeme în proză pixeli (4)

nu reușeam să-mi revin după concertul the skywalkers de la english pub unde robert șerban și tudor șerban au lansat volumul tata eu glumesc serios era într-o sâmbătă într-un 30 de martie cu o zi înainte ca nichita stănescu să sfârșească cu sine la fel cum a început fără să-l vestească vreo aură / fără să-l urmeze vreo coadă de cometă [ei aură ce aură nicio aură sau cometă ce cometă nicio cometă - ca să zic și eu cum spune moldoveanul rachetzul magician cu peste două milioane de vizualizări pe youtube] nu reușeam sămi revin spuneam și în drum spre casă fredonam mercy de duffy ca un orfeu fermecat de propria lui muzică ca un tudor gheorghe după valțul rozelor dar după zaraza sau nabucco de verdi cu nana mouskouri îmi venea să trec pe roșu la semafor era ora pământului era beznă în oraș în lume în univers și singura lumină erai tu iubirea mea notează asta singura lumină iubirea fredonam george baker selection una paloma blanca și sfârșitul nu-i aici ține minte sfârșitul nu-i aici nu nu-i aici nici bob dylan nici florian pittiș rătăceam pe străzi cu gheorghe dinică și fredonam întruna sunt vagabondul vieții mele da muzica te face mai bun mai frumos mai viu și dimineața la răsăritul soarelui când te trezește viața nu poți să nu cânți non je ne regrette rien cu edith piaf și milord nu poți să treci peste simon & garfunkel the sound of silence și el condor pasa chiar dacă la știri se anunță că talibanii mai revendică un atentat iar europa s-a scufundat în islam precum atlantida și fără coran

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

Cum, în loc de o aşteptată şi meritată aniversare „Semenicul”, s-a ajuns la o mistificare şi aproape la o fraudă culturală Atunci când a avut loc festivitatea de lansare a revistei Reşiţa Literară, am găsit că e mai potrivit să mă abţin de la unele observaţii critice. Era o nouă apariţie în peisajul cultural destul de sărac al oraşului, un eveniment de care merita să ne bucurăm şi cei care scriem şi cei care mai citesc încă. Dar la recenta prezentare a publicaţiei în cadrul cenaclului din Timişoara al Filialei Uniunii Scriitorilor am făcut câteva decente precizări, care priveau faptul că trebuie să existe un acord firesc între titlul revistei, conţinutul şi spiritul ei. În sensul strict că din revistă nu pot să lipsească unele nume de rezonanţă naţională ale adevăratei Reşiţe literare. Însă cineva din cei prezenţi - care considera locul acela un „cenaclu de babe”, iar pe cel din Reşiţa un „cenaclu de taici”, adică de moşi, el însuşi nefiind vreun tinerel la şaizeci de ani! m-a ţinut minte şi la prima şedinţă a Semenicului s-a repezit să mă pună la punct. Adică ce treabă am eu cu revista, în care doar întâmplător, prin bunăvoinţa lui, ditamai redactorul-şef, sunt menţionat în colectivul de redacţie. Mai nainte îi spusese acelaşi lucru domnului Gheorghe Jurma, care, deşi director al revistei, nu avea dreptul la niciun fel de observaţie.

Iar unii dintre noi, mai ales din cei cu vechime, care am făcut ceva reviste şi gazete la viaţa noastră, nu vrem să înţelegem, să acceptăm că sumarul e la el, cum e programul de guvernare la Liviu Dragnea. Program din care a îndeplinit aproape nimic. Aşa cum amintitul domn politician era adulat de tovarăşi că România e a lui - şi el chiar aşa crede şi se comportă! - proaspătul autointitulat redactor-şef Constantin Rupa (Radu

(“O spiritualitate nouă? Spuneţi-mi întâi dacă a existat o spiritualitate veche, o nobleţe spirituală a poporului român din clipa deşteptării lui din întuneric? Nu văd altceva decât conştiinţa latinităţii, de la cronicari şi culminând în pragul războiului. Data de 1 Decembrie 1918 lăcătuieşte un trecut încheiat”) şi Lucian Blaga (“Noua spiritualitate există. Aşa de mult încât mă simt existând prin ea.

Sunt în măsura în care există această nouă spiritualitate. Din parte-mi am încercat să-i sporesc mitul şi să-i adâncesc sensul: transfigurarea realităţii în toate poeziile, metafizica somnului din ultimele; orbul din Zamolxe, IsusPământul, anonimatul lui Luca, jertfa lui Manole…”), un număr de autori de primplan ai vieţii culturale afirmă sau contestă. Iorga, Rădulescu-Motru, Goga, Lovinescu, Ionel Jianu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian încearcă a defini întrun fel sau altul o sintagmă alunecoasă care prefaţează o devenire creatoare şi fixează o emblematică a deceniului care va veni. Valul de proiecte de la începutul deceniului al patrulea îşi pune problema cuprinderii întregului, a definirii unei noi lumi româneşti. Descoperirea unei noi profunzimi fixează atât proiectul blagian cât şi al mai tinerilor. În acest sens trebuie să înţelegem proiectul lui Pavel Dan, Ospăţul diavolului; ca o căutare a unui reper spiritual major.

Spre deosebitre de atâţia alţi tineri ai deceniului al patrulea, el îşi propune drept spaţiu al său (de cercetare, de redefinire) Câmpia transilvană. Vrea să vorbească despre acest spaţiu în cadrul unui nou tip de discurs. Într-un important text din Criterion (an I, nr. 3-4, 15 nov-1 dec. 1934) Mircea Vulcănescu emite o serie de idei pe care le subliniem tocmai pentru a ilustra patosul proiectelor - gigantismul lor.

Care ar fi misiunile acestei generaţii? Între altele, acestea ar fi legate de asigurarea unităţii sufleteşti a tuturor românilor, uniţi politiceşte de „generaţia de foc”; să exprime, prin forme universale, sufletul românesc: „Dacă tineretul acestei ţări nu reuşeşte ca, în această generaţie, să reducă idealurile omeneşti centrifugale ale românilor din diferite colţuri ale ţării, într-un singur chip al omului românesc, în care să se recunoască românii de pretutindeni ca într-un bun al lor, dacă tipul dostoievskian şi tolstoian (al

Cornel UNGUREANU ruşilor, n.n.) şi omul latino-kantian al ardelenilor nu reuşesc să dea o sinteză vie cu omul bizantino-francez al celor din Vechiul Regat, sinteza în care tendinţele centrifugale să nu se mai regăsească decât ca tendinţe de universalizare a aceluiaşi om al lui Eminescu şi Ion Creangă - unitatea politică a acestui neam, neam care s-a dorit un mileniu şi care, în clipa în care îşi dă mâinile, nu se mai recunoaşte, mi se pare ameninţată.” În ceea ce ne priveşte, ne interesează aici felul în care tinerii scriitori ai momentului sunt preocupaţi a evita regionalismul excesiv - sunt interesaţi a descoperi în Provincie manifestările aceluiaşi suflet românesc.

Prin descoperirea unui Centru - Câmpia transilvană - , prin afirmarea unei tipologii moderne, Pavel Dan se numără printre autorii care refuză tentaţia centrifugalului. Scriitorul încearcă, în sensul semnalat de Blaga, a spori mitul şi a adânci sensul noii spiritualităţi.

Marile scene ale spectacolului din Înmormântarea lui Urcan Bătrânul sau Priveghiul, de atâtea ori citate, propun un Deus ludens.

Scriitorul ardelean descoperă, prin Deus ludens, un Centru nou într-o literatură ardeleană modernă.

Poate că aşa ne explicăm mai bine interesul pe care Eugen Ionescu i-l purta lui Pavel Dan. Din acest unghi de vedere, comedia înscenată de Pavel Dan se întâlneşte nu doar cu a lui Eugen Ionescu, ci şi cu altele care accentuează, în centrul european, posibilitatea unui univers grotesc. Dar dacă, de pildă - de la Witkiewicz la Gombrowicz - şi ei înstalându-se sub semnul lui Deus ludens au în spate o tradiţie care îi numără, în urma lor pe Rabelais, Shakespeare etc., literatura lui Pavel Dan are în spatele ei spectacolul ţărănesc, dizolvarea spiritualităţii şi a comunităţii tradiţionale. Scriitorul român nu crede necesar a abandona satul, cu atât mai mult cu cât spiritualitatea rurală îi oferă şansa unui demers unitar, neobişnuit prin patosul său „arhetipal”.

Sporind mitul (dar şi prin patosul unei negativităţi destructive), el îşi găseşte puncte de plecare în opera lui Rebreanu (cu figurile fragmentare), dar şi a lui I.L. Caragiale, şi el interesat de figurile divergente ale satului românesc.

Nu, asta nu-i Reşiţa Literară!

Cernătescu) ne dă de înţeles că a luat pe persoană fizică revista „Reşiţa Literară”. Pe care noi degeaba o credem a cenaclului „Semenicul”, din care unii facem parte de vreo cinci decenii.

Vă rog să mă credeţi că n-aş fi vrut să scriu acest articol. Din respect pentru o cauză nobilă, pentru o mişcare literară apreciată în toată ţara, fac un efort deosebit să nu folosesc un ton pamfletar. Aşa cum situaţia de azi l-ar cere peste măsură. Aveam programat şi chiar voi scrie imediat un meritat articol omagial despre cenaclul literar Semenicul, care a împlinit în această primăvară 70 de ani!

Nu întâmplător am folosit aici cuvântul împlinit.

Pentru că, de-a lungul atâtor ani, în condiţii deseori ostile, cenaclul acesta a impresionat, ba chiar a entuziasmat prin seriozitate, prin scriitorii importanţi pe care i-a dat literaturii române. Numai revista proprie, cu improvizatul şi infatuatul ei redactor-şef, nu vrea să ia la cunoştinţă de acest eveniment. Pentru că, aşa cum reiese şi din articolul program al revistei, la care am avut îndrăzneala, Gheorghe Jurma şi eu, să cerem precizări şi unele corecturi, dl Rupa (Radu Cernătescu) nu crede în literatura Reşiţei, dacă nu e semnată de el şi câţiva prieteni. Nu crede nici în tradiţia ei industrială de peste două sute de ani.

Obsesiile lui, pe care vrea să ni le bage şi nouă pe gât, merg înspre alte orizonturi culturale. E treaba lui.

Eu nu discut aici opţiunile, preocupările şi calitatea scriitorului Constantin Rupa (Radu Cernătescu).

Ale cărui cărţi le-am apreciat şi cumpărat, nu leam primit gratis. Căruia i-am organizat cândva o

memorabilă lansare de carte, pe când eram directorul Bibliotecii Judeţene. E dreptul lui să uite şi că i-am dat o recomandare pentru a fi primit în Uniunea Scriitorilor. Aici e vorba de redactorul-şef care vrea să facă abstracţie de adevărata Reşiţă Literară, în chiar revista „Reşiţa Literară”, pe care colegii de la cenaclul „Semenicul” i-au încredinţat-o cu multă şi naivă... încredere. Dovedindu-se şi de astă dată că e destul să le dai unora un pic de putere şi îşi vor arăta destul de repede adevăratul caracter. Cu impulsurile autoritariste refulate până atunci.

Constantin Rupa (Radu Cernătescu) neagă şi chiar dispreţuieşte tradiţiile industriale şi literare ale oraşului în care a crescut şi în care trăieşte. Mă rog, e problema lui de conştiinţă... artistică. Dar e şi datoria noastră de a veghea să nu fie întinat numele Reşiţei, cea Literară, în acest caz. E şi o problemă (i)morală să pretindă a fi redactorul-şef al unei reviste, care devine prin el o formă fără fondul ei specific şi evident. Astfel, datorită felului cum înţelege, sau mai precis cum nu înţelege ce înseamnă să fii şeful unei reviste - care nu e a lui, pe banii lui, în numele lui şi în plus mai şi foloseşte un titlu luat de la cartea lui Gheorghe Jurma!

- asistăm la un fel de diversiune, la o mistificare care compromite deopotrivă ideea generoasă a unei reviste culturale şi aniversarea celor şaptezeci de ani ai cenaclului literar „Semenicul” din Reşiţa. Adică, aproape un fel de regretabilă fraudă culturală.

Nicolae SÂRBU

Reşiţa, 18 mai 2019

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

Cred că cea mai tulburătoare carte pe care am avut privilegiul s-o citesc în ultimii ani este aceasta în care Ana Blandiana trăiește revelația nedespărțirii de omul în intimitatea căruia a străbătut o jumătate de veac, sfârșind prin a deveni o singură făptură. Variațiuni pe o temă dată se cheamă dialogul domniei sale cu Nevăzutul și cu sine însăși, pe teribila temă care tuturor ne este sau ne va fi dată, dar puțini intuim calea care ne-ar putea înălța din profunzimea deznădejdii. Ceea ce e posibil doar cu condiția preexistenței iubirii în viziunea dantescă, absolută, acea iubire care „mișcă soarele și celelalte stele”, ducând la împlinirea celor două individualități într-o singură entitate, incompatibilă cu despărțirea. A comenta acest gen de versuri, care sunt, de fapt, soluția temei date, e oricum o aspirație temerară și delicată. Dificultatea în asemenea situație stă întâi și întâi în dibuirea a ceea ce Marguerite Yourcenar numea „tonul just”, id est acela care să afirme solidaritatea spirituală, fără a derapa în familiaritate sau în încălcarea teritoriului sacru al intimității și discreției celuilalt. Atunci de ce încerc totuși s-o fac? mă întreb. Pentru că „tema dată” e obsedantă și, mai ales, pentru că „mi-a fost dată” și mie și de atunci nu încetez a o explora în adânc, bucurându-mă când constat, ca acum, că nu sunt singurul care trăiește confirmarea adevărului învăluit în Întâia Epistolă către Corinteni (13), că atunci când iubire e, despărțire nu mai poate fi.

Ana Blandiana nu rostește numele omului iubit niciodată, iar noi vom respecta discreția celei care-i vorbește, cu atât mai mult cu cât îl cunoaștem, îl iubim și-l admirăm pentru ceea ce a reprezentat cât a fost între noi. Și încă reprezintă: cred că folosirea timpului prezent când vorbim despre el e întru totul firească. O singură dată apare numele său, în dedicația volumului, și atunci însă, doar ca inițială: „R”. Această simplă dedicație care ar putea trece neobservată, exprimată printr-o prepoziție și o inițială – „Către R.” - este însă chiar codul în care trebuie citit și înțeles tot acest insolit dialog cu Nevăzutul. De obicei, dedicațiile se introduc cu „Lui...” Aici însă, „Lui R”, n-ar fi corespuns noii realități, așa cum o percepe cea care îi dedică gândurile, intuind subtilitatea deosebirii de nuanță dintre „lui” și „către”. „Lui” poartă sugestia unei prezențe concrete, palpabile, în proximitate, în timp ce „către” induce nedeterminarea: destinatarul nevăzut poate fi oriunde, aproape, departe, în respirația unei păduri, într-o oglindă sau într-o galaxie, oricum însă, prezent, inseparabil de conștiința celei rămase, deși e de domeniul stranietății absolute. Să fie doar o speculație hazardată sau o impresie subiectivă? N-aș crede: „Nu reușesc să-nțeleg, / Mai mult: știu că e de neînțeles. / Și totuși prezența ta / Nu se supune îndoielii / ... / Și ca și cum n-ar fi destul de ciudat, / nu te-ntreb cum ai ajuns, / nu știu de-i miracol sau numai păcat, / prezența îmi este de ajuns.”

Prezența, chiar imposibil de localizat, este o certitudine și e suficientă pentru liniștea interioară a celei rămase, ceea ce nu exclude însă nedumeririle, prezumțiile, întrebările, așteptarea vreunei confirmări.

Certitudinea prezenței există, dar o confirmare a ei face totuși bine când, pe domeniul Nevăzutului aflându-ne, ne înconjoară de pretutindeni misterele, nedezlegatele. Și, oricât de certă, prezența Celuilalt La jumătatea lunii mai (în ziua de 14), la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” din municipiul de pe Bârzava, în cadrul ediției a XVII-a a manifestării „Primăvara culturală germană la Reșița”, a avut loc întâlnirea cu dr. Vasile Petrica și cărțile sale. Cu această ocazie a fost lansată a 14-a carte, Făclii nestinse, a celui care timp de 32 de ani a fost protopopul Reșiței. Dar nu despre această carte, scrisă în stil eseistic, cu articole orientate în diferite direcții, voi scrie acum, ci despre omul și cărturaul Vasile Petrica. Lansarea este doar un pretext pentru a „ne recunoaște personalitățile”, cum menționează gazda manifestării, în programul din luna mai al instituției.

Cel sărbătorit cu această ocazie s-a născut în 17 martie 1940, în satul Scăiuș, din Caraș-Severin, și după clasele elementare urmează Seminarul Teologic din Caransebeș, iar între anii 1955-1960 Institutul Teologic din Sibiu. Mai târziu își susține doctoratul la Facultatea Ortodoxă din Preșov (Slovacia). Începe activitatea pastorală în Bătești (Timiș), din 1968 este preot la Reșița, iar din 1978 protopop. Această

nr. 92 n mai 2019

comentariu

Deznădejde răpusă

rămâne un mister: „Nu reușesc să-nțeleg, / Mai mult: știu că e de neînțeles...” Întâmplări, priveliști sau evenimente simple, obișnuite, nasc acum întrebări pe măsură, cu o aură de emoționantă candoare, urmată de câte o reflecție foarte personală chiar pe tema dată, întrucât reflexivitatea Anei Blandiana, despre orice ar scrie, e ireprimabilă: „Cad frunzele... / Sunt și la voi anotimpuri? / Sunt mai frumoase căzute / Decât în pom. / Se luminează / când moartea se aprinde în ele / Ca de flacăra lumânării / un dom.” Sărbătorile sunt și ele un prilej de și mai evidentă confirmare a nedespărțirii,

însoțită totuși de inerenta întrebare-curiozitate, ca în această, poate cea mai frumoasă secvență dintre „Variațiuni”, căreia mă sfiesc să-i umbresc frumusețea deșirând-o și o reproduc în așezarea ei originară: „De sărbători te simt mai aproape.

Sunt și la voi sărbători?

Sau vii pur și simplu Ca să nu mă lași singură Când alții sunt veseli...

Zâmbetul tău se plimbă prin cameră Ca o pată de soare Pe care pisica o urmărește neliniștită Simțind că se întâmplă ceva” [sbl. RC].

Aș zice chiar că acest poem face o figură aparte, de mică bijuterie unicat, în peisajul liricii noastre elegiace.

Deși Ana Blandiana nu este o elegiacă în sensul

Dr. Vasile Petrica o prezență permanentă

activitate o menționez doar prin trei momente deosebite, care îi fac cinste păstorului de suflete: A înființat la Reșița Muzeul de Artă Veche Bisericească și l-a dotat cu lucrrări de patrimoniu; A reactivat, după mulți ani de întrerupere, cunoscuta publicaţie „Foaia diecezană”, a Episcopiei Ortodoxe a Caransebeşului, a cărei apariţie fusese întreruptă din motive binecunoscute anilor în care credinţa în Dumnezeu era adevărată pată la dosar.

Nu mai puţin important este faptul că odată asigurată reapariţia, n-a pregetat să o conducă timp de doi ani; Din inițiativa sa, după 1990, s-au construit cinci biserici în Reșița.

De remarcat este faptul că, odată cu înfiinţarea secţiei de Teologie-Istorie, din cadrul Universităţii „Eftimie Murgu”, îşi asumă şi sarcina de formator al viitorilor teologi, devenind cadru

curent al cuvântului, niciodată nu se lamentează, nu se victimizează. Nu plânge la vedere. Nici nu ține să-i facă pe alții să plângă. Dar poezia d-sale se rostește întotdeauna într-o cheie profund emoțională, fără a-și pierde seninătatea, grație unei acute, funciare sensibilități, vegheată în permanență de o luciditate care o ține departe de patetizările lăcrimoase sau misticoide. „Nu știu să mă rog / Pentru că nu știu să cer / Și nici să laud”, mărturisește perdanta în concret, care reușește să-și dobândească, în schimb, singură, doar cu ajutorul celui plecat, certitudinea nedespărțirii în Nevăzut: „Spune-mi dacă voi putea înțelege vreodată, / Dacă voi fi lăsată / să înțeleg / Că, nevăzându-ne chiar, / Aparținem aceluiași timp, / Aceluiași limb, / Facem parte din același întreg.” Au rămas, altfel zis, o singură făptură, în care văzutul și nevăzutul existenței fac o unică entitate din care nevăzutul nu e perceptibil pentru cei din afară: „>Unde e Domnul?<, mă întrebau la piață băbuțele când eram fără tine, băbuțele de la care cumpărai frunze de mărar, pătrunjel și, când aveau, leuștean. >N-ar trebui să vă lase singură<.”

Dar ea nu era, de fapt, singură nici atunci, cum nu e nici acum, când cealaltă parte a ființei sale a trecut hotarul tărâmului acela pe care, încercând să-l gândim, „...confundăm / Taina cu neantul.” Confuzie care, odată depășită, duce la convingerea că „Abia cu moartea începe totul. Doar că nu știm ce.” Și revenind de unde am plecat, încrederea în prezența Tainelor, printre care și cea a nedespărțirii, își are o singură sursă și resursă: iubirea, așa cum e definită de Ana Blandiana într-o formulare care rămâne, la urma urmelor, centrul incandescent în jurul căruia gravitează toate „variațiunile” acestei cărți a deznădejdii răpuse: „Ce e iubirea, dacă nu imposibilitatea de a fi despărțite două ființe care nu ele au hotărât să fie împreună? [...] totul a fost decis până la moarte. Dar acest ultim cuvânt e doar o convenție, ca orice frontieră” [sbl. RC].

Tentația de a comenta-scormoni fiecare „variațiune”, până la relevarea ultimelor sensuri e mare, dar n-o voi urma. Nu din obișnuitul motiv de spațiu, ci în virtutea salutarului principiu blagian de a nu ucide cu mintea tainele ce le-ntâlnim „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. E mai firesc să le simțim, să le gândim, să le trăim în tăcere, în spiritul comuniunii cu aceea care ni le împărtășește și chiar să le percepem subtila savoare estetică. Și fiindcă veni vorba de estetic, aș remarca în încheierea acestor însemnări că doamna Ana Blandiana e o poetă cu „auz muzical”, care ia în considerare și efectele eufonice ca stimul emoțional.

Ele sunt perfect perceptibile și în aceste „Variațiuni”: în cele, puține, în vers clasic, eufonia e îndeobște, intrinsecă, în cele câteva poeme în proză, își are sursa în fluența și balansul armonios al ritmului interior al frazării, iar în cele concepute în vers liber, eufonia vine ca de undeva un ecou, din rimele dispersate ca din întâmplare, când ici, când dincolo, modalitate care mi se pare a fi cea predilectă în creația poetică a domniei sale. Dar și cartea în sine, ca operă tipografică, e o mică bijuterie, cu titlurile albastre, culoare a speranței, scrise de mână, atât pe copertă cât și în interior, singure pe pagina din stânga, cu grafia originală a autoarei, elegantă, venind de undeva de departe, din illo tempore, când în școala primară deprindeam o „materie”, din perspectiva de azi bizară, care se chema caligrafie. Între aceste coperți însă, totul – literă, text, mesaj – totul e caligrafie... __________________________ Ana Blandiana, Variațiuni pe o temă dată, București, Humanitas, 2018.

didactic, domeniu pe care l-a părăsit cu gradul de conferenţiar, la trecerea pragului pensionării, în 2010. În toți acești ani a scris și publicat articole, în revistele de specialitate ale cultului ortodox și în alte publicații din Banat, scrisul său fiind legat de morala, arta și literatura creștină. Mai târziu, în 1998,a publicat primul volum Reflexii şi paradigme teologice, iar în continuare n-a ezitat să ne aducă la îndemână şi lucrări dedicate unor personalităţi bănăţene, precum au fost: teologul şi juristul dr. Moise Ienciu, istoricul dr. Ion Sârbu, savantul Traian Lalescu și dr. Corneliu Diaconovici enciclopedist și ambasador al culturii române. Dintr-o producție bogată de eseuri, monografii, studii istorice, se vede buna documentare cu bogate trimiteri culturale. Din enumerarea cărților scrise de dr. Vasile Petrica

nu pot lipsi două monografii dedicate unor importante instituții bănățene: Institutul teologic diecezan ortodox român din Caransebeș (1865-1927) și Academia Teologică Ortodoxă Română din Caransebeș (1927-1948).

De asemenea, mai trebuie menționată o carte apropiată de literatură: Titu Maiorescu și Banatul, publicată în 2014. Acesta este și anul în care cărturarului cu mai multe titluri științifice i-au fost recunoscute și cele de mânuitor al condeiului și i-au fost consfinţite, fiind primit ca membru în Uniunea Scriitorilor din România.

Aruncând un ochi în urmă, reuşitele pe planuri atât de diverse presupun o viaţă echilibrată şi capacitatea de a rezista ispitelor diurne, menite să macine în van timpul şi competenţa creatoare ale multora dintre semenii noştri. Acum, aflat de fapt şi de drept, la vremea când s-ar putea bucura în primul rând de culesul roadelor muncii sale, continuă să îmbogăţească zona cunoaşterii trecutului istoric al Banatului, cu noi scrieri pe care le așteptăm cu nerăbdare.

Titus CRIȘCIU

profil

nr. 92 n mai 2019

actualitatea literară 5

Să ne amintim de Sofia Arcan...

„Viața m-a pregătit pentru roman”

A trecut lungă vreme de când Sofia Arcan își tipărea, în paginile săptămânalului Fruncea (debut absolut la 1 iunie 1935), primele schițe.

Ivită în târgușorul Bocșa Română, ea fortifica rândurile literaturii feminine, cea prea „bogată în pene” (cum scria, cu o tușă ironică, Th. Râșcanu, în Acțiunea, 5 ianuarie, 1944), oferind cititorilor pe Iana Hoinara (1943).

O documentare minimală, răscolind colbul arhivelor, probează temeinicia acestor date de istorie literară. Dar Sofia Arcan (Ștefănescu) publica, peste ani, și Joc întrerupt (Editura Facla, 1986), carte – să adaug imediat – de mare succes; să fie autoarea una și aceeași persoană cu „fata” care, în 1943, beneficia de o susținută reclamă pentru a familiariza „timpanul publicului cititor” cu un nou nume?

Fiindcă, să fim drepți, Iana Hoinara era un roman trăit, scris din instinct, exploatând epic tragedia refugiului; iar Joc întrerupt (manuscris de care m-am ocupat în scurta-mi carieră editorială la Facla) este, neîndoielnic, un roman abil construit, fructificând o experiență scriitoricească sedimentată.

Romane ale unui spațiu (e vorba de Banatul de sud, ca provincie imaginară, cvasi-mitică), cărțile Sofiei Arcan – pendulând între invenție și amintire – comunică, alcătuind un lung roman de familie. Erupția autobiografică împinge acest „ciclu” la granița dintre roman și jurnal, deformând memoria afectivă, decupând felii epice, trăind independent.

Neștiutele noastre iubiri (1975) o relansa pe negrăbita romancieră în competiția scrisului, glorificând destinul unei femei dârze, trecută prin experiența maternă, asprită de furtunile vieții. Singură în bătăia lunii (1977) a fost pus în legătură cu resurecția prozei etnografice, recuperând prin ambiguizare, amestecând realul cu magicul, existența „păduratecă”, mentalitatea folclorică, obiceiurile locului. În fine, Vara suferințelor (1980) raportează – tot prin lentila familiei – despre zbaterile unei literate, inhibându-și vocația într-o lume a suferinței (bolile soțului și copiilor fac inutilă literatura; suspendă, elimină chiar problema opțiunii). Existența nomadă, sacrificiul domestic, chinul preocupărilor scriitoricești, efortul „supraviețuirii” (salvându-și ființa „de

hârtie”) fac din Vara suferințelor romanul scrierii unui roman; un roman amânat, un metaroman deci, scris din perspectivă feminină, ritmat de viața interioară a evenimentelor, socialul rezonând discret.

Văd în Joc întrerupt explozia – după îndelungi preparative – a acestui roman amânat. Comentariile care au însoțit acest succes au punctat criza de identitate a personajului central, denumind spațiul labirintic al căutărilor. Dezorientat, șters, pictorul și ceramistul Miron Hergane trece prin încercările vieții (autoconstruindu-se și autodefinindu-se prin opoziție), refuzând – în final – a rămâne doar un „vlăstar firav crescut în umbra Herganilor”. Scenariul romanesc se configurează astfel și ca o parabolă a artistului, contaminat de focul sacru, rătăcirile sale fiind sugerate prin argumente metaforice (ceața obsesivă, cărările pierdute, cuptorul – plasat central, cultul fotografiilor „înghețând trecutul” etc.). Eroul va recunoaște spulberarea unui mit, fragilitatea unei înfrângeri (în cazul întreprinzătoarei Nana, adevărata stăpână a vechii familii, acuzând însă „rana sterilității”). El evoluează înspre limpezire, clarificări (opționale și ideaționale), procesul dramatic al formării permițând autoarei incursiuni în felurite medii (familie, școală, climatul spitalicesc), decupând personaje exponențiale.

Cutreierată ea însăși de frisonul căutărilor, Sofia Arcan traversa o vârstă solară, departe de acreala și contorsiunile intelectualilor scrobiți. Prin vioiciune și seninătate, prin simplitate și prospețime, prin angajament afectiv și grefe moderniste, scrisul ei, decantând experiențele unei vieți, convertea suferința (existențială și scriitoricească) în zborul spre înalt al păsării Infernului (a se citi: Chinul scrisului), înțepând râvnitul azur.

Chiar dacă suferințele ultimilor ani o obligaseră la claustrare și lungi spovedanii telefonice, țintuind-o în lumea apartamentului, vitalitatea Sofiei Arcan (1917-1992) părea neistovită. Și, iată, vestea neagră – deși previzibilă, deși lacompânditoare și inevitabilă pentru fiecare dintre noi – a căzut cu brutalitate. Totuși, încercând să ne consolăm, ne mângâie gândul că rămân cărțile ei; rămân amintirile, atâtea

clipe luminos-șăgalnice care se leagă de verva și generozitatea ei. Și, în plus, un ultim roman! După ce manuscriul, în pofida unor zgomotoase promisiuni, a zăcut la Editura de Vest, după o veritabilă și umilitoare „odisee editorială”, iată că Ora ireală, ultimul roman (din păcate, postum) al Sofiei Arcan s-a ivit, totuși, sub îngrijirea Brândușei Armanca și prin „demersul cordial” al Asociației ALMA la editura faimosului POPA’S (1996). Să reamintim cititorilor că Iana hoinara vestea, prin vocea lui Pompiliu Constantinescu, „un debut remarcabil”, anunțând și o redeșteptare a Provinciei (celebră prin „frământ artistic”).

Dar Sofia Arcan debutase la 17 ani și, curios, până la Neștiutele noastre iubiri, roman încununat, merituos, cu Premiul Asociației Scriitorilor n-a mai scos, vreme de 32 de ani, o carte! Și chiar revenind la „dragostea dintâi”, prozatoarea, înfrângând toate necazurile și complexele care au măcinat-o, nu s-a considerat, neapărat, o profesionistă.

Fire optimistă, tonică, greu încercată, Sofia Arcan a dovedit mereu cordialitate; a fost pentru climatul literar timișorean un factor de echilibru. A dorit, cu ardoare, să se instruiască, să știe, să comunice; a fost, vom fi cu toții de acord, un liant între generații, potolind (cât se putea) canibalismul scriitoricesc.

Permeabilă, prozatoarea (cu șase titluri în palmares), „fixată” romanesc în spațiul banatic, face trecerea de la talentul stihial, captând viața pură, inocentă înspre livresc.

Drept dovadă, în ultima sa carte Paradisul e chiar o bibliotecă! Acest efort de modernizare, favorizând multiperspectivismul (ca strategie epică) și progresia (ca realitate valorică) i-au întreținut, în pofida amintitei fracturi editoriale, înfruntând anii, o salvatoare tinerețe spirituală. Sofia Arcan avea toate vârstele, cum spunea cineva.

Viața, mărturisea deseori prozatoarea, capabilă de mari sincerități și naivități, a pregătit-o pentru roman. Dar romanul nu se putea naște fără o angajare afectivă, fără a plonja în metaromanesc (punând în discuție, dincolo de injecțiile autobiografice, chiar condiția de romancier), fără a face din stenica prezență feminină (nescutită, firește, de bovarisme) o veritabilă mater familias. În fine, ca rețetă (preparată îndelung, testată

Adrian Dinu RACHIERU răbduriu în laboratorul romanesc) alternând jurnalul cu secvențe narative, veritabile insule epice aruncate – printr-o subtilă și trudnică regie – pe țesătura prozastică. Îngemănate, creația și suferința nu anulează falia dintre gând și gestul creator dar îndulcesc popasul la masa de scris; masă care, devine – deopotrivă – loc de bucurie și chin.

Experiența scriitoricească și vitaminizarea culturală, neostoită, au favorizat (și chiar impus) saltul deja invocat: de la romanul trăit, instinctual, la cel construit, livresc, așezat la interferența dintre real și fantastic. Nu trebuie să vedem aici, neapărat, paradigma eliadescă.

Dar Sofia Arcan, asumându-și rolul secund (de scrib), convertește, prin scris, suferința.

Așa fiind, Ora ireală este o descătușare, eliberând „șuvoiul gândurilor claustrate”. La intersecția dintre jurnal și roman, rămânând în știuta-i matrice, invadată de personajele ei obsesive (precum Mărghina), scriitoarea urcă la condiția demiurgică; oferă acestor personaje migratoare „a doua lor viață” și se livrează cu sinceritate.

Nu cred că ar avea rost, aici, discuții care, iubind clasamentele „înghețate”, ar fixa, definitiv, locul acestui ultim roman.

Să fie el cea mai bună carte a autoarei?

Personal, continui să cred că Joc întrerupt ar fi momentul „de vârf” al Sofiei Arcan.

Dar astfel de mărunte și, în fond, subiectivpătimașe dispute își pierd importanța.

Important e că scriitoarea, cum repetat mărturisea, „și-a îndeplinit rostul” prin cărțile sale, bucurându-se de înțelegerea familiei și de prezența aristocratică a unui soț-sfătuitor. Important e că mesajul ei luminos răzbate și, la capăt de drum, trebuie să-i dăm, iarăși, dreptate: da, fără scris, viața i-ar fi fost înjumătățită.

Un roman feminist de acum o sută de ani: Mărgărita Miller-Verghy, Theano Ediția a doua. Ediție, prefață și note de Mihaela Bacali l București, Editura Muzeul Literaturii Române, 2018

Scrisă acum un secol, în 1919, cartea cuprinde și ediția în limba franceză, care, probabil, a precedat-o pe cea în limba română. Din Prefață, cititorul află că autoarea a trăit în perioada 1865-1953, fiind ignorată de istoriile literare și menționată doar în două dicționare relativ recente.

Motivul poate fi faptul că a fost considerată o scriitoare minoră, sau pot fi alte motive, „independente de valoarea operei”. Este menționată opinia Biancăi Burța Cernat, care a scris despre literatura feminină interbelică, în acest sens fiind demn de menționat că de acest domeniu s-a ocupat distinsa profesoară universitară Elena Filipaș, care a avut doctorande înscrise și îndrumate în cercetarea literaturii feminine și a publicat lucrarea de sinteză academică „Studii de literatură feminină”, București, Editura Paideea, 2004.

Pseudonimele cu care a semnat autoarea, conștientă că nu va obține celebritatea, nici că va obține glorie sau bani, sunt: Ariel, Dionis, Mama Lola, Marg. M.V., Marmil, Ion Pravilă, Ilie Cambrea, alteori nesemnând deloc. Romanul „Theano” a fost semnat Dionis. Deși puțin cunoscută, Mărgărita Miller-Verghy a scris mult, adică încă trei romane: „Cealaltă lumină”, 1944, Premiul Academiei, „Prințesa în crinolină”, 1946, și „Blandina”, 1980, apărut postum, o carte de nuvele, „Umbre pe ecran”, 1935, și două cărți pentru tineret: „Copiii lui Răzvan”, 1912, și „Sanda, Anca și Mihai”, 1920. Traduceri din Regina Maria, William Shakespeare, Robert Browning, Rabindranath Tagore, iar din autorii români Mihai Eminescu și Alexandru Vlahuță.În colaborare, a publicat o antologie de literatură feminină, 1935, prefațată de Eugen Lovinescu.

Fiică a fondatoarei învățământului feminin din România, Mărgărita Miller-Verghy obține licența în științe sociale la Geneva, se înscrie la doctorat, apoi lucrează în învățământul românesc, activând ca directoare a Azilului „Elena Doamna” când publică lucrarea cu caracter pedagogic „Organizarea lucrărilor practice în Școala normală din Azilul „Elena Doamna”. Ca și alte scriitoare românce, Dora d’Istria, Iulia Hasdeu, Elena Văcărescu, Martha Bibescu, a scris mai întâi în limba franceză, fiind, pe drept cuvânt, considerată o scriitoare francofonă. În urma unui accident rutier, își pierde vederea, tragicul eveniment fiind transpus cu forță epică în romanul autobiografic publicat în anul 1944.

Care este locul acestei scriitoare, ca reprezentantă a literaturii

Corneliu VASILE

feminine în limba română? Scrie o proză lirică și romantică, dar și de introspecție, pe linia Hortensiei Papadat-Bengescu și a lui Camil Petrescu, reușind totuși să fie o voce originală. Prefațatoarea citează dintr-o scrisoare a Marthei Bibescu, care apreciază romanul „Theano” ca fiind „o operă încântătoare, scăldată de poezie, însufle-țită de inteligență, în egală măsură precisă și vagă, ca un frumos peisaj în stilul lui Da Vinci”.

Eroina romanului, convalescentă, trăiește o suferință din dragoste, cartea având o firavă tramă epică și personaje puțin caracterizate, accentul fiind pus asupra trăirilor interioare, fără o localizare precisă în timp și spațiu a evenimentelor. O femeie paralizată sau, mai bine zis, imobilizată, are simțurile exacerbate, ajungând adesea să-și manifeste sentimentele prin plâns, datorită amestecului de bucurie și tristețe în fața frumuseții și prospețimii unui colț de natură. Doctorul, Sonia, Pictorul, Sonia, Efimia și Englezul sunt personaje puțin creionate, însă de mare importanță pentru eroină. Prefațatoarea aduce în discuție trăsăturile definitorii ale literaturii feminine, enunțate de criticul literar Eugen Lovinescu, studiind opera Hortensiei Papadat-Bengescu: subiectivismul, impresioniosmul, lipsa simțului epic, sentimentalismul, sugerarea, șoapta, misterul, vagul poetic, senzualitatea. Mai observă autoreferențialitatea, asocierea lirismului cu spiritul critic, inserarea fragmentelor de jurnal. În Nota asupra ediției se precizează că romanul a fost scris în limba franceză, fiind ulterior tradus în limba română. Unele arhaisme au fost înlocuite cu elemente lexicale actuale, fiind operate modificări și în transcrierea ortografiei și punctuației. Astfel, s-a tradus moale, în loc de dulce, pentru fr. doux (referitor la o țesătură), s-au aplicat normele ortografice actuale, dar s-au păstrat arhaismele strein, vecinice, luminei, vieței, juvaer. Au fost corectate formele largele, veghia, adequate, îmbarcader, obsesiune. Ghilimelele au fost înlocuite cu liniuța de dialog. Într-o scrisoare din anul 1920, Cella Delavrancea se declară nemulțumită de traducerea din franceză, cu multe stângăcii. Dintre secvențele specifice literaturii feminine, cu sensibilitate, receptivitate față de frumusețile naturii sau corespondențe între peisaj, starea vremii

și starea de spirit, am ales câteva. La pag.44, este o scenă cu cei doi îndrăgostiți: „Amândoi însă știau de minune să treacă pe negândite, în lungile lor convorbiri, printr-o întreagă gamă de nuanțe care mergea de la gluma copilărească până la cea mai pătimașă încordare. După câteva ceasuri astfel petrecute, se regăseau amândoi, covârșiți de fericire, dar istoviți ca după un greu urcuș”. Sau, la pag.46: „Furtuna s-a alinat. Poate că nici el nu știe ce a citit Theano în ochii lui. Ea însă n-are să-l uite. Îi va rămâne din acea clipă amintirea că iubirea are uneori un chip care înspăimântă. Și simte că iubitul, de atunci, e și mai iubit, pentru că îl cunoaște mai bine...” Sentimentul este asociat, în alte secvențe, cu peisajul naturii (p.51), sau cu muzica (p.55). Interesantă este caracterizarea personajului Efimia (p.9495): „Theano nu se mai sătura privind această ființă căreia nu-i fusese hărăzită nicio bucurie și care, totuși, nu cunoștea mâhnirea conștientă. I se părea că pășește într-o lume de minuni când pătrundea în această viață, despuiată de orice podoabă, ca o pădure iarna, fără păsări și fără frunziș.”

Pe alocuri, există o generalizare sau esențializare, precum la pag. 125: „Mila, dragostea, Datoria, Frumusețea, se întrupaseră în tot ce au mai esențial și mai neprețuit; și, luând fiecare obrazul unei ființe trecătoare din calea vieții ei, alcătuiau o serie de medalii vii”. Sonia, Pictorul, dra Efimia, Georgie... Și toate adăugau, pe lângă miresmele întăritoare ale codrilor, ale apelor și ale primăverii balsamul dătător de viață al caldei lor omeniri.

Astfel se deștepta treptat din aromeală sufletul ei stingher și pustiit.”

Pe ultima pagină a romanului, încă un fragment cu un pregnant caracter sentimental, subiectiv: „Dar, văzând-o cum doarme, atât de fragedă, cu un zâmbet fluturând pe buze, abia reîntoarsă la viață, e cuprinsă de o milă adâncă, ce îi sfâșie inima. Fără un cuvânt, dă drumul pe fereastră ziarului purtător de moarte, pe care vântul îl smulge și îl mână ca un vârtej...”

Romanul este reprezentativ pentru literatura scrisă de autoarele românce, cu o mică șansă de a intra în conștiința publică, la o sută de ani de la publicare, când se citește tot mai puțin, însă readucerea acestei opere literare în actualitate încununează eforturile unei cercetătoare serioase a istoriei literaturii române.

Florin LOGREŞTEANU

6 actualitatea literară

Călugărul își făcu de trei ori semnul crucii și se întinse peste pajiștea uscată de la piciorul turnului. Era prea obosit să înceapă imediat urcușul. Plecase de cu seară din sihăstria lui aflată la poalele Ceahlăului însoțit de doi câini pe jumătate sălbăticiți și sprijinind pe spinare o desagă în care înghesuise câteva fructe și bucăți de pâine. La lăsarea întunericului, continuase să urce fiindcă cunoștea potecile. Și mai erau și câinii care-i alergau dinainte, mai familiarizați cu drumurile de munte chiar decât omul lui Dumnezeu.

Omul lui Dumnezeu!... Simți fiorul fricii, privind petecul de cer iluminat puternic de stele, între două culmi. Nu se mai putea numi astfel din momentul în care se hotărâse să-și părăsească firida din stâncă care-i ținuse de adăpost atîția ani; din adolescență sau tinerețe, nu-și mai aducea aminte... N-avea tovarăși. Călugării ceilalți, câți mai rămăseseră, se oploșiseră la mânăstirea din căldarea Ceahlăului, în chilii zidite în pripă. Nu i-a urmat. Auzise că sunt batjocoriți și exploatați de un stareț bătrân, îndemânatic la vorbe și iute la mânie... Preferase să rămână în firida lui, în apropierea stânelor de oi, hrănindu-se cu pâinea căpătată și fructele pădurețe, aflate îndestul. De laptele și brânza dăruite de oieri nu s-a atins niciodată. Omul lui Dumnezeu, cum i spunea și cum credea că este...

Ispita se ivise după mai bine de doi ani de singurătate. Frații săi de la mânăstire încetaseră să-l mai vadă și să încerce să-l determine să li se alăture. Starețul avea toane, dar, până la urmă, te obișnuiești cu toate. Iar zeama caldă cu varză și ceapă – meniul aproape zilnic – nu este de lepădat. Nu l-au convins...

Ispita a coborât la poalele Ceahlăului odată cu turmele. Într-o seară, la una din stâne, oierii povestiră că unul de-al lor, dintr-un sălaș de dincolo de munte, le vorbise despre comoara din turn... Un turn dăinuind de secole și bântuit de diavol – versiunea călugărului. Altfel, de ce nu s-a clintit de pe el nicio piatră ?... De ce, în jurul lui, nu crește iarba și pământul are culoarea cărbunelui ?... Oierii au râs, dar nu l-au luat în batjocură.

Era monah și-l respectau, în felul lor... Și-au văzut de poveștile auzite, ignorându-l... Oierii, vecinii lor de dincolo de munte, își înmulțiseră turmele, înfruptându-se din comoara din turn. Nu conta cine le-o scosese în cale: Dumnezeu sau dracul... În cele din urmă, călugărul hotărî să-și încerce norocul. Iată-l, urcând muntele anevoie; iată-l, făcându-și gânduri că îi va trebui câteva ceasuri bune să reaușească să urce scările prăbușite ale turnului, mai mult târându-se în genunchi printre sfărâmăturile de piatră și țărâna care umplea aerul cu un praf cenușiu la fiecare atingere. Era însă hotărât să nu se dea bătut. Trebuia să urce... Lăsă traista în voia câinilor, care n-așteptară ca el să se îndepărteze. O hărtăniră, în căutarea bucăților de pâine, al căror miros stârnise în ei foamea. Bătrânul călugăr le făcu cu mâna. Poate într-o altă zi le va oferi și altceva în afară de pâine... Începu urcușul... În mod deliberat, până la miezul nopții nu se opri măcar săși tragă răsuflarea. O voință puternică, pe care nu și-o bănuise niciodată pusese stăpânire pe el. Ceva mai presus de credința în Dumnezeu, în singurătate; ceva mai presus de lepădarea de oameni, când alesese pustietatea munților. Visa comoara. Îl aștepta în micul amfiteatru circular din vârful turnului. Habar nu avea în ce consta. Cuvântul, auzit din gura oierilor, născuse în el un fel de magie cu efecte miraculoase și aproape de neînfrânt. Nu ceruse lămuriri. Ar fi trezit suspiciuni, ironii, îndoieli. Învățăturile lui, menite să provoace iluminare sălbaticilor păstori, ar fi fost luate în derâdere. Dar comoara exista. După zile de tăceri și nopți răvășite de vise haotice, el însuși a început să se îndoiască de fantasmele care-l vizitau în pustietate, încurajându-l să creadă în purificarea prin abstinență de la lucrurile lumești. Nu dintr-o dată. La început, a hoinărit fără măsură în sine însuși. Pe urmă, s-a rătăcit. Epuizat de drumul ce-i fusese singura țintă în sihăstrie, s-a decis să nu-l străbată până la capăt...

Se lumina de ziuă. Curând, putu desluși ce cuprindea rotonda din vârful turnului. Observă în milocul încăperii cripta din piatră pe care își întinsese peste noapte mădularele obosite de urcuș. O criptă ?... Nu putea fi un mormânt, turnul nu avea nicio legătură cu sacrul, după cîte știa. Comoara ?... Speranța îi muie picioarele.

Când reuși să deschidă cripta, dezamăgirea aproape îl paraliză.

Scotoci printre gunoaiele dinăuntru, dar în afară de vreascuri, în parte distruse de foc, nu află nimic. Cineva, înaintea lui, își aflase probabil adăpost vremelnic în turn. Tulburat, se gândi să coboare, când descoperi într-o deschidere spre afară a zidului un obiect ciudat. Se apropie și recunoscu un telescop minuscul, asemănător

proza

Misterul comorii din turn

cu acela prin care părintele stareț Isailă de la Ceahlău se jura că vede carele sfinților. O făcea noaptea, când stelele însoțeau carele, ferindu-le de agresiunea Dihorului Diavolului, ce pândea momentul prielnic să le dijmuiască...

Călugărul crezuse și nu crezuse povestea. Acum, umbra Selenei întârzia să dispară. Scălda întinderile de cenușă ale cerului care puteau fi orice: ceea ce mai rămăsese din noaptea abia petrecută sau urzeala norilor, răzbunând-o, amenințând cu ostilitatea lor soarele... Pipăi telescopul pe toate părțile. Întâmplarea îl ajută: o luminiță clipoci, încredințându-l că instrumentul optic fusese reactivat. Își lipi privirile de oglinda concavă pe care se profilaseră primele semne; un desen neclar, în mișcare. Habar n-avea că atinsese băierile cerului... Înconjurat de ecouri, pe care, inexplicabil, nici nu le lua în seamă, călugărul avu revelația unei hierofanii inepuizabile: mișcarea ritmică a aștrilor, norii în continuă agitație, furtunile, trăsnetul, meteorii, curcubeul alcătuiau o lume halucinantă.

Scormonind din memorie învățăturile patristice, avu credința că i se revelează însuși Dumnezeu, blajin, somnolent, adresându-i-se: Pocăiește-te, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor !...

Trupul călugărului se scutură, cuprins de friguri ciudate. Brusc, îi trecu prin minte că s-a lepădat de sihastria căreia îi jurase credință pentru comoara din povestea crescătorilor de mioare și berbecuți sacrificați în ritualurile de împăcare cu Dumnezeu. Revelație neagră... Îi urmă un alt gest necugetat: smulse telescopul din chinga putredă care-l fixa în peretele turnului și-l prăvăli în gol.

Nu auzi bufnitura instrumentului zdrobit la atingerea solului. În schimb, văzu soarele în două culori: partea luminoasă și, suprapusă, jumătatea obturată, întunecată. Nu înțelegea. Și atunci o văzu pe Bendis, zeița dacă, despre care ținutașii profani din văgăunile Ceahlăului credeau că este zeița pădurii, a farmecelor și a lunii, învăluindu-l cu o privire neliniștită. „Îngrozește-te ! râse ea sardonic. Ceea ce ai văzut a fost o eclipsă de soare. Cee ce nu știi este că eclipsele aduc cu ele războaie, cutremure și calamități naturale... Deschide ochii înainte de a judeca ceva ce mintea ta nu poate să priceapă!...”

Călugărul îi ascultă sfatul, precipitat și nesigur... Nu-i fu greu să înțeleagă: visase un vis negru pe care mulți alții îl trăiseră în somnul din turn. Dormise câteva ore bune în țărâna uscată de la poalele turnului și abia acum avea să-i treacă pragul și să urce spre vârf. Dacă era adevărat că în turn se ascunde o comoară, de ce n-ar fi el norocosul ?...

Se hotărî să urce. Se cățără anevoie pe treptele abrupte, ignorând colțarii ieșiți din pereții negri și umeziți de apa ce izvora din porii deschiși ai pietrei. Nu se îndoia că e semn de la Dumnezeu. În pustietățile nebântuite nici de animale ale Ceahlăului, el și frații săi își potoliseră adesea setea din apa cerului ascunsă în frunze, în scorbură de copac și chiar în căușul ars de soare al stâncilor... Între muchiile fostei ferestre, zări luceafărul purtând peste chip o năframă din mătase cenușie, care-i estompa destul de serios strălucirea, și creând o ciudată impresie de agonie. Și totuși, în turn, lumina nu venea de la luceafăr și nici de la stele. Ridică privirile și zări în punctul cel mai îndepărtat o flacără mai strălucitoare decât tot ce văzuse până atunci. Așteptă... Primul gând se opri la o credință mai veche, deprinsă în pustietatea Ceahlăului: comorile sunt păzite de diavol. Demonul iadului le indică locul, te atrage spre el și-ți câștigă sufletul... Călugărul simte în spinare baia de transpirație rece. Părăsindu-și frații pentru comoara din turn, a fost, cu siguranță, părăsit la rându-i de Dumnezeul rasei sale. Cui să se mai roage?... Să coboare?... În același timp, flacăra scăzu, se domoli și continuă să pâlpâie numai pe rotonda din turn. În cadrul de lumină, observă femeia îmbrăcată în negru. O visase cu o noapte înainte și nu se îndoise c-o va întâlni în turnul părăsit de însuși voievodul moldav care-l hărăzise proscrișilor lepădați de legea creștină. Le încredințase o comoară cu poruncă s-o apere de lotrii care s-ar fi aventurat în pustietate. Dacă o vor face bine, cu timpul îi va putea ierta și aduce în cetate. Surghiunit el însuși peste Prut, turnul trecuse în uitare; ca și promisiunea făcută proscrișilor; ca și amenințarea lotrilor cărora nu le trecuse prin minte că vor putea afla comori într-un turn părăsit de oameni...

Călugărul auzise povestea, dar n-o crezuse. Femeia în negru îl vizitase în vis și în sihăstria crucii. Semn bun! interpretase el puținele cuvinte pe care și le mai amintea, trezit din somnul nopții... Înainte ca el s-o ajungă, femeia așeză în cripta de sub cupolă un cufăr din lemn de salcie. Pe urmă, se făcu nevăzută, lăsând în urmă doar o boare rece cu spicuiri de gheață. Semn bun ! gândi călugărul, încercând să-și amintească măcar una dintre semnificațiile favorabile ale arborelui. Femeia dispăruse, dar nu ea îl ispitise. Cu siguranță că și ea îi înțelesese simțurile și se retrăsese, grăbită, în noapte... Se apropie șovăind, încercat de o emoție puternică. Iată cufărul... Nu era lăcătuit, cum bănuise.

Mâinile îi tremurau când îl atinseră. Ridică acoperitoarea din ramuri și frunze tinere și rămase înmărmurit: cufărul era gol. Un damf de aer stătut învălui fața monahului... Gânduri rele îi trecură prin minte... Închise ochii și văzu, sub diferite forme ciudate, suferința, durerea, ura, boala și neputința infirmului; moartea și multe altele ale căror nume nu le putea desluși... Și-n cele din urmă, speranța... Se agăță de ea ca naufragiatul de firul de pai, în mijlocul mării. Înțelesese, în schimb, că speranța și deșertăciunea purtau același chip...

Se afla din nou pe platoul dinaintea turnului străvechi, după o a doua zi de ezitări. Nu renunțase la comoară, chiar dacă nu se încumetase încă să urce treptele până sub cupola unde i se arătase în vis că fusese ascunsă. Dar venea noaptea și trebuia să

nr. 92 n mai 2019 se hotărască. Își simțea trupul greu, ca de plumb, iar în urechi, puiul de vânt coborât din grotele de sus ale Ceahlăului urla tot mai agresiv. În călugărie, le numea simplu: încercările diavolului.

Acum, după ce renunțase la rasa monahală, înțelegea că nu era decât neliniștea încolțită în el ca un pui de cancer, amenințând să i se reverse în tot corpul, imobilizându-l. Așadar, când totul nu era încă pierdut, trebuia să urce...

O făcu anevoie timp de două nopți și tot atâtea zile. Constată că aștrii nu-i mai erau de folos nici ziua și nici noaptea. Pereții turnului, tapetați cu oglinzi minuscule, iradiau propria lumină și de pe trepte dispăruse mâzga rece și alunecoasă care îi primejduiseră înaintarea în încercările precedente. Cu toate astea, înălțarea se prelungi. I se părea că bâjbâie pe linia unui cerc care-l va ține prizonier la nesfâșit, neoferindu-i măcar un reper cât de nesemnificativ. Când disperarea îl cuprinse, surprinzător, fu eliberat. La sfârșitul celei de a doua zile, se afla sub cupola turnului, la un singur pas de comoara așteptată și visată în nopțile anterioare.

Descoperi în cripta de piatră athanorul alchimiștilor, minuscul, înnegrit de timpul reversibil, dar conservându-și nealterată forma și duritatea pereților, grație timpului ireversibil. Conservarea lumii e o perpetuă creație, îi trecură prin minte cuvintele înțeleptului Plotin, dând la spate dezamăgirea de a nu fi aflat în athanorul dinaintea lui nimic prețios în afară de câteva litere din plumb, rătăcite pe fundul acestuia. Păreau că supraviețuiseră dintr-un alfabet necunoscut pe care bătrânul călugăr, apelând la știința sa, încercă să realizeze dacă aparținuse învățăturilor dintâi ale lui Dumnezeu, date oamenilor, ori celor de pe urmă, prin care diavolul îi ispitise pe aceștia. Oricât se strădui, revelația nu-l ajută.

Mireanului i se refuza iluminarea fostului monah.

Nu încercă nici frustrare și nici satisfacție. I se păreau absurde și una și alta. Purta peste chip masca sub care adevărata sa față e mâncată, în aceeași măsură, de lepra îndoielii și dorința de a afla comoara ascunsă în turn. Nu conștientiza ce i se întâmplă, jucându-se, involuntar, cu literele de plumb a căror prezență acolo nu și-o explica. Pătrunse astfel într-un labirint care nu era nici turnul din Ceahlău și nici chilia sa rece ascunsă undeva, în căldările muntelui. În labirint, cauți ieșirea, evadarea sub diferite forme; la întâmplare, fiindcă nici rațiunea și nici imaginația nu te ajută.

Călugărul n-o făcu. Precum odinioară, Dante, bâjbâind prin Infern, își închipuia imagini spectaculoase despre care părintele stareț i-a băgat în cap că sunt pură realitate, de astă dată rătăcește prin labirintul său alături de cel a cărui operă a cititt-o pe ascuns în chilia sa de sub stânca Ceahlăului. Se numește Baudelaire și-i explică de ce a ratat deocamdată descoperirea comorii aflate în turn. Fantezia, ghidată de intelect, este producătoare de ireal și cea mai științifică dintre toate facultățile. Devine agent al realului pe care îl configurează și-l explică în același timp; un mod de-a gândi labirintic. Neinițiații în acest fel de gândire ratează ieșirea din impas. Nici rațiunea și nici fantezia nu devin, fiecare în parte, revelație... „Vreau soluția gândită de tine !” imploră călugărul, în chiar momentul când constată că e singur, nu în labirintul visat, ci pe o lespede de piatră, lângă athanorul alchimiștilor...

Mai trecuse o zi, timp în care el dormise. Trezit brusc și buimac încă, se întreabă ce caută el aici, în acest turn în care, dacă s-ar fi întâmplat să moară, nu l-ar fi aflat nimeni ?... O comoară ascunsă de daci sau de către cei care le-au urmat - se trezi din somnolență. Gândul morții continuă să stăruie în mintea sa încă buimacă. Dacă peste un timp, zece, o sută de ani, cineva ar mai fi urcat în turnul părăsit între pietrele și pădurile Ceahlăului, căutând comoara, n-ar fi aflat decât un schelet, o mână de oase ale altui nebun, prăbușit lângă athanorul alchimiștilor, poate și el în paragină. Și ar fi scuipat cu scârbă peste rămășițele pământești ale necunoscutului și le-ar fi împrăștiat cu picioarele, judecând că semnele trecerii unui om prin turn – o grămadă de oase uscate – nu înseamnă nimic pentru cei în viață, în niciun caz comoara visată... Har Domnului că era încă în viață !...

Se ridică anevoie și bâjbâi spre athanorul aflat la doi pași de locul în care somnul îl prăbușise. Nu-și mai amintea cele câteva litere rigide aflate înăuntru. Căuta aur. Aur, spun textele sfinte, înseamnă nemurire. După mulți ani de călugărie, se simțea pregătit spiritual pentru a i se împlini dorința. Cuvintele lui Angelus Silesius îi rămăseseră în cap ca o dogmă: Plumbul se preschimbă în aur și hazardul dispare când, împreună cu Dumnezeu, eu sunt preschimbat în Dumnezeu de către însuși Dumnezeu... Dezamăgit, constată că aurul alchimiștilor lipsea.

Nemurirea i se refuza de către Dumnezeul pe care-l slujise...

Află, în schimb, o carte neobișnuită: mult mai voluminoasă decât tot ceea ce-i trecuse prin mână în biblioteca sihastrică; și cu coperți plumbuite. O ridică și și-o apropie de ochi, în semiumbrele neîmprăștiate încă de lumina zilei. N-o recunoscu... Și-o sprijini pe genunchi și se grăbi s-o deschidă. Nu reuși. Ascundea, cu siguranță, o taină... Mângâie coperțile rigide cu vârful degetelor, așa cum orbii descifrează semnele recunoscute numai de nevăzători. Nu recunoștea nimic. Abia când lumina dimineții pătrunse deplin în turn, descoperi cele șapte sigilii despre care părinții mânăstirii, petrecuți demult în criptele de sub munte, vorbiseră adesea. Șapte peceți ale Marii Cărți a Naturii, care ascundea în paginile ei revelația științelor profane și pe cea a misterelor sacre...

Pentru bătrânul călugăr, trezia spiritului bântuit de propriile sale lumini înmuguri în subconștientul său vlăstarul vanității: își dorea Cartea numai pentru el, departe de privirile altor posibili norocoși care s-ar fi încumetat să urce în turnul din Ceahlău. Strânse Cartea la piept cu o voluptate pe care el însuși n-o înțelegea. Îi trecu prin minte că se unise cu divinitatea, cu universul. Aruncă o ultimă privire athanorului alchimiștilor și se întoarse la scările în spirală coborâtoare din turn.. Atunci se petrecu ceea ce nu va putea împărtăși nici la ultima spovedanie, dacă uitarea nu se va depune peste anii ce-i mai avea de trăit: scările turnului se prăbușiră la prima atingere și spaima încercată de călugăr luă chipul unui înger care-i anticipa moartea. Urlă, refuzându-și sfârșitul pentru un păcat pe care nu-l înțelegea...

Se trezi în chilia sa din sihăstria Ceahlăului, leoarcă de apă și plângând...

nr. 92 n mai 2019

Ovidiu PECICAN

Norman Manea.

Meditații despre totalitarism

În dialogul purtat de Norman Manea cu prietenul Leon Volovici în cursul anilor 1982 - 1983 (Norman Manea, Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici, Iași, Ed. Polirom, 2008), una dintre surprizele care rămân intacte, chiar și după atâția ani, este analiza lucidă, tăioasă, făcută dictaturii comuniste alunecate către un ultranaționalism cinic și în principiu intransigent (deși, tactic, dispus la tranzacții, de unde și caracterizarea lui de către scriitor ca... bizantin). Cu artă scriitoricească, dar și cu atenția la detaliul relevant și la exprimarea adecvată a artistului, Norman Manea surprinde în flash-uri situația pe care o traversează împreună cu toți românii.

El arată în ce măsură dezastrul din viața curentă se răsfrânge și în plan cultural. „Dificultățile acestei perioade fiind mai ales economice și politice, ele devin însă, inevitabil, și culturale. Treptata îngustare a cîmpului de expresie, presiunea cenzurii, rigidizarea excesivă a structurilor administrative au sporit tensiunea în comunitatea intelectuală.

Unele acțiuni de intimidare recente, de un specific sud-american, arată că nu doar exprimarea unei opinii critice, dar și a ține un jurnal sau, să zicem, a răspunde în scris, fără nici o intenție de publicitate, întrebărilor unui amic poate provoca represiuni dure” (ibidem, p. 36). Trimiterea – transparentă – se face la cazul inginerului Gheorghe Ursu, ucis în bătaie după arestare pentru vina de a fi ținut un jurnal în care realitatea era consemnată nefardat.

Analiza lui Norman Manea vizează însă și distincții de mare însemnătate. Autorul nu confundă credința sinceră în valorile comuniste cu demagogia și oportunismul. „Cetatea nu te oprimă prin fanatismul vreunei credințe pe care ți-ar impune-o, ci prin minciună.

Pe toate zidurile este omagiată duplicitatea, fatalitatea răului. Nici nu mai poate fi vorba de a avea dreptate.

Colectivitatea, Cetatea nu mai sunt tradiționalii adversari ai individului, ci stau sub aceeași lespede” (ibidem, p. 29-30). La gradul radical de oprimare la care s-a ajuns, tradiționala opoziție între ins și mulțime pare anihilată. Toată lumea și în toate formele a căzut victimă ingerinței regimului, astfel încât solidaritatea între individ și cercurile sociale diverse cărora le aparține, fie ea și conjuncturală, anihilează tensiunea tradițională dintre „eu” și „noi”.

Dar Norman Manea știe prea bine că în România vremii populația trăiește sub teroarea supravegherii polițienești ubicue. De aceea el semnalează pericolul ca ambianța generală, marcată de intruziunea nivelului public al existenței în cel mai privat spațiu al intimității, să invadeze ca o maree neagră până și ultimul țărm al regăsirii de sine. „Victoria completă a oprimării este atunci când apatia, suspiciunea, spaima au devenit depline, acoperind totul, totul cum repetă, mereu, președintele țării (Să facem totul!)” (ibidem, p.

27). Stereotipul prezidențial cu caracter mobilizator este aici adus ca mărturie a contrarului său: paralizia socială românească. „Aici, unde se spunea că nici o lege nu durează mai mult de trei zile, aici, la mijloc de bun și rău, mizeria complicitează cu anxietatea, șmecheria cu interdicțiile, apatia cu suspi-ciunea, izolarea cu indiferența” (ibidem, p. 28). În locul fluidității și instabilității s-a instaurat, așadar, abandonul, anticamera morții prin imobilism.

Tabloul este pe cât de succint, pe atât de cutremurător, și poate sluji drept memento celor care între timp, din instinct vital și de supraviețuire, și-au autoindus o aparent benefică amnezie.

Abuzul venit de sus și sprijinit pe forțele coercitive ale țării nu mai reușește să stârnească decât reacții primare. „În situația de la noi, unde o îndelung exersată adaptabilitate a intrat în firea lucrurilor, atitudinea morală isterizează spiritele primare, dar nu mobilizează, în schimb, pe cei care li se opun.

Aceștia se simt mai curând stânjeniți” (ibidem, p.

40-41). Observația este subtilă și explică în parte timiditatea formelor în care, până și cei mai bravi oponenți la ceaușism, s-au exprimat. Rușinea propriei slăbiciuni a creat lehamitea care, ca sindrom al unei

capricorn depresii profunde, a generat, la rândul ei, simptome de stânjeneală. În loc să stimuleze atitudini stoice, eventual chiar eroice, situația a generat reacții dostoievskiene à la „omul din subterană”.

Romancierul nu trece cu vederea abdicările multora dintre cei din jur. Dar ezită să îi arate cu degetul și să se repeadă să arunce în ei cu piatra. „Fără a scuza compromisurile, unele abjecte și criminale, față de totalitarism, nu putem uita că vocația eroismului, cu atât mai mult a martirajului, rămâne o admirabilă excepție doar excepție, totuși în comportamentul uman” (ibidem, p. 13).

Autorul de mai târziu al Întoarcerii huliganului nu subestimează măreția eroicului, dar îi cunoaște prea bine caracterul special, greu sustenabil și repetabil. În calitate de minoritar – și încă aparținând unei minorități asupra căreia ogarii vremii se asmuțeau din nou –, Norman Manea are o reacție de bun simț și de solidaritate aproape neverosimilă, cavalerească. „Când strivirea este generală, decența solidarității îți cere însă să nu te consideri în nici un fel special ... să refuzi a te considera, chiar dacă ești, mai nedreptățit decât ceilalți. De fapt, toți cei rămași fideli lor înșile devin, în asemenea condiții, un fel de evrei. Nu prin sânge sau religie: evrei prin situație” (ibidem, p. 30).

Este o lecție majoră despre felul cum, fără a face necesar un botez religios, opresiunea maximală,

continuă și imposibil de deviat, de stăvilit, te aduce după un timp, în situația de a fi... evreu, conferindu-ți noblețea aureolată a maximei iremediabile expuneri.

Se descifrează aici și un răspuns polemic, deși tacit, la paginile lui N. Steinhardt din Jurnalul fericirii, în care autorul – evreu și el – arăta cum prin botezul creștin își sublimase identitatea evreiască, devenind ceea ce Mihail Sebastian, la vremea lui, dorise și nu izbutise: român.

Pornind de la experiența românească, Norman Manea nu se rezumă la a da o imagine a totalitarismului de extremă stângă așa cum l-a cunoscut în România lui Nicolae Ceaușescu. El duce reflecția mai departe, conferindu-i eleganță filosofică și înscriind-o într-o dezbatere etică mai generală.

Memoriile ca proză artistică

Presupunerile mele lansate într-o cronică literară la Lumea ca literatură. Amintiri (2014) de Ioan Groșan, anume că amintirile pișichere ale umoristului sunt abia o deschidere către spații memorialistice mai ample, s-au adeverit prin publicarea noului volum Lumea ca literatură. Alte amintiri (Iași, Ed. Polirom, 2017, 140 p.). Formula memorialistică reciclată la intersecția cu proza scurtă pare să îi convină de minune povestitorului nonfictiv maramureșean. La fel și textele scurte, cu poantă – modalitate de a împăca gustul amatorilor de literatură cu cel al cititorilor de amintiri literare. Se constată acum că apetența pentru proza de lungimi mai ambițioase capătă, treptat, consistență nu doar prin formula romanului, în care Groșan s-a evidențiat mai ales prin serialele așa-zicând romanești, epopei parodice la adresa unor genuri literare precum romanul istoric (O sută de ani de zile la Porțile Orientului, 1992) sau romanul S.F. (Planeta mediocrilor, 1991; Epopeea spațială 2084, 2002),

actualitatea literară 7 dar și vizând voga paraliteraturii confesive (Jurnal de bordel, 1995; Jurnal de Cotroceni, 1998), sau parodia politică recomandată strategic drept „foileton sciencefiction” (Județul Vaslui în NATO, 2002).

Toate aceste însăilări de episoade satirice, cu trimitere, unele la realitățile socialismului, iar altele la cele din timpul tranziției postcomuniste sunt un soi de corespondente literare ale sitcomurilor de pe canalele de televiziune și nu este de mirare că astăzi ele pot fi citite pe un diapazon ce oscilează între La bloc și Las Fierbinți, oferind o imagine manelizant-folclorică, dezeroizantă, asupra unor realități de gândire, de limbaj și de comportament din lumea românească asupra căreia Groșan mărturisește.

Rizibilul și derizoriul realităților trăite au avut o asemenea forță de amprentare a conștiinței autorului încât volumele lui „serioase” de povestiri, Caravana cinematografică (1985) și Trenul de noapte, proză scurtă (1989), au ajuns într-o inferioritate cantitativă și încep să pară un compartiment oarecum minoritar al creației prozatorului. În sine, ponderea lor rămâne semnificativă, dar tot mai mult ele iau, împreună cu romanul Un om din Est (vol. I: 2010), înfățișarea unui arhipelag în preajma unui continent satiric în expansiune. Nu interesează aici explicațiile sociologice, ci numai înregistrarea unei realități artistice date. În raport cu aceste configurații, cele două volume de amintiri al căror program – enunțat încă din titlu – pare să fie înțelegerea lumii ca literatură se așază mai aproape de Un om din Est decât de prozele scurte din cele două volume „serioase”. Ca acolo, unde ficțiunea își consumă majoritatea episoadelor în convenția mimesis-ului realist, fără a-l submina, totuși, prin soluții parodice și umoristice, și în episoadele, mai lungi sau mai scurte, care alcătuiesc ansamblul memorialistic de până astăzi, parodicul și umoristicul își pun amprenta decisivă. Dacă însă în romanul pomenit convenția era ficțională, Lumea ca literatură, volumele I și II, aduc în prim-plan realitatea nonficțională. De ce, totuși, eroii ficționali seamănă atât de mult cu protagoniștii non-fictivi ai simpaticelor suvenire groșaniene? Desigur, datorită privirii pe care prozatorul o aruncă înspre ambele, învăluindu-le într-o caldă corozivitate sau într-o satiră simpatic ambalată.

Groșan a fost martorul participant la o lume care îi rămâne aproape de inimă, ca unuia care și-a petrecut (sau irosit) tinerețile în ambianța ei, dar căruia nu are cum să îi scape inconsistența acelei lumi, caracterul aberant sau măcar contradictoriu al unora dintre realitățile cele mai flagrante. De aici caracterul dulceamărui, semi-condamnarea și semi-scuza la adresa acestei lumi care, deși nu este deloc idealizată, lasă în urma ei o nostalgie care transpare din pagină. S-ar putea spune despre Ioan Groșan memorialistul ceea ce, cu un prilej, nota Liviu Rebreanu despre Alexandre Dumas-tatăl: „Deviza lui era: ceea ce mă amuză e bun, ceea ce mă plictisește e prost”.

Formula prozastică pe care o testează scriitorul în seria lui memorialistică nu este lipsită de precedente în literatura noastră. Unul dintre acestea îmi pare a fi suita scrisorilor lui Ion Ghica adresate lui Vasile Alecsandri, o capodoperă literară care a folosit convenția epistolară conformându-se unui model din Europa clasică (doamna de Sevigné) de care Ioan Groșan se dispensează. Față de Ghica, pentru care aventura, pitorescul și excepția erau demne de interes, autorul Lumii ca literatură preferă faptul cotidian capabil să evidențieze contexte, subtexte sau pretexte comice și satira blândă. Sunt însă și suprapuneri de interes pentru satira unor moravuri, ca atunci când Ghica evocă pe consulul grec ce îndeplinea și sarcina de reprezentant al turcilor și care, după ce îi întâmpină pe pașoptiștii solicitanți de azil politic, merge în camera alăturată, își pune fesul și ordonă arestarea lor. La fel, Groșan îi prezintă pe satrapii comuniști ca pe niște băieți buni și isteți, nu o dată, iar limba de lemn obligatorie a propagandei de partid – ca pe un bun prilej de amuzament complice, nimic mai mult sau mai puțin. Este vorba, desigur, de un efect al esteticii profesate: comunismul, aici, nu are voie să fie altfel decât amuzant, chiar plăcut la răsfoire. Singura excepție de la regulă în al doilea volum al, deocamdată, dipticului o reprezintă proza Bunicul și americanii, înrudită ca spirit cu unele secvențe memorabile din Moromeții (tăierea salcâmului), cu finalul din filmul Iarba verde de acasă, cu tristețea resemnată că din lume a murit speranța. Asemenea filoane artistice comune disimulează și alte proze ale cărții. Scuze artiștilor plastici! Nu este, dincolo de vagul său pretext umoristic, decât un elaborat pe tema ubi sunt; la fel, de altminteri, precum Cenaclul din cer, textul care încheie cartea cu un catalog al prietenilor plecați într-o altă viață. Cât despre promițătoarele texte pe teme erotice, ele se dovedesc atât de precaute și de atente să nu scape vreo licență taxabilă din punct de vedere moral încât te întrebi dacă nu ar fi putut apărea și pe timpul dictaturii roșii.

Nu în revelațiile pe care le poate aduce pagina stă interesul acestei memorialistici, ci în felul în care ea unifică aripile diferite și complementare ale operei și în modul cum memoriile devin proze artistice, păstrându-și totuși caracterul documentar. La nivelul micilor întâmplări pe care își construiește însă Ioan Groșan eșafodajul, adevărurile țin de atmosferă, de convențiile culturale ale vremii și de nivelul biografic al unui protagonist din mulțime al socialismului real.

8 actualitatea literară

interviu

nr. 92 n mai 2019

Despre cartea-controversă de la Gaudeamus 2018:

Igor Bergler: „6 povestiri cu draci” George Motroc: Domnule Igor Bergler, în primul rând, felicitări pentru noua carte -,,6 povestiri cu draci”, dar şi pentru premiul obţinut la Târgul Gaudeamus 2018!

De fapt, dacă nu greşesc, la fel au stat lucrurile şi în cazul celorlalte două cărţi ale dvs.?

Igor Bergler: Mulţumesc! Intr-adevăr, am cam confiscat cel mai important premiu al celui mai important eveniment editorial din România. E premiul publicului, iar asta e şi mai încântător. Nu există mulţumire mai mare decât să vezi o mare de oameni îmbulzindu-se să îţi cumpere cărţile.

George MOTROC

G. M.: Cartea dvs. a stârnit şi controverse atât prin titlul neobişnuit, copertă, dar şi prin tema aleasă...

Din aceste motive poate fi considerată şi chiar merită titlul de cartea-controversă a anului 2018? Sunteţi de acord cu un asemenea punct de vedere?

Igor Bergler: Controverse? Nu prea văd de ce!

Dacă vă referiţi la cei care îşi fac cruce şi scuipă în sân când văd titlul şi dracul de pe copertă (cineva a zis că seamănă cu Messi), atunci ăia sunt în Evul Mediu şi cartea nu li se adresează. Doar o chestiune de ordin biologic ne face contemporani cu ei. Mental suntem la sute de ani distanţă. În rest nu văd ce controverse să se fi stârnit. Cartea nu e nici măcar blasfemică.

G. M.: La lansare, dl. Pavel Şuşară mărturisea, dacă nu greşesc, că această carte este diferită de celelalte ale dvs... Privind lucrurile dintr-un alt unghi, al scriitorului, aţi avut şi dvs. senzaţia, în timpul realizării ei, că scriitura dvs. s-a schimbat în raport cu celelate două cărţi?

Igor Bergler: Nu cred că a zis Pavel aşa ceva. Ba din contră. A spus că cele şase poveşti sunt construite din şpanul celor două romane şi, ca să îl citez exact, a spus că am reuşit „să fac în proza scurtă exact ce mi-a ieşit şi în epopee”. Cele 6 poveşti cu draci nu numai că au mare legătură cu romanele, dar oferă şi chei de lectură pentru acestea. Atât pentru BIBLIA PIERDUTĂ, cât şi pentru TESTAMENTUL LUI ABRAHAM, dar mai ales pentru MINCIUNA LUI MICHELANGELO, a treia carte din seria Charles Baker, care urmează să apară în această toamnă. Cum ziceam, aveam lucruri nespuse, care au mare legătură cu romanele, dar care, cumva nu şi-au găsit exact locul în acestea. Mai ales pentru trăsăturile lor vădit fantastice, care există în romanele mele, dar sunt pe o tonalitate foarte joasă, şi ele chei pentru înţelegerea intenţiilor autorului. Ar fi tulburat prea mult structura romanelor, aşa că am decis să le trec într-un volum separat.

G. M.: Cu voia dvs., o să vă adresez câte o întrebare legată de fiecare povestire din acest volum, dar fără a avea pretenţia că voi epuiza toate misterele legate de decodarea textelor... Spre exemplu, în prima povestire, „Intrusul” care se poartă „ca o umbră perfectă a bunicului”, prin imitarea fiecărui gest şi conturează ipostaza unui diavol inofensiv care nu pare să vrea să se implice în viaţa oamenilor... Doar la atât să se rezume prezenţa răului în lume - asemenea unui observator tăcut, chiar total neutru...? Ar fi aceasta o situaţie ideală?

Igor Bergler: Aşa credeţi? Că Intrusul reprezintă „răul”? N-aş zice. Mai degrabă, deşi un personaj asociat cu răul, e o victimă. Asupra căruia se transferă întreaga ticăloşie şi ipocrizie a celorlalţi, care au ocazia să îşi liniştească eventualele remuşcări şi asupra cui să îşi transfere întreaga ticăloşie. E un ţap ispăşitor, care uimeşte tocmai prin faptul că nu e deloc ceea ce o cultură întreagă a urii l-a desemnat să fie. Tocmai din acest motiv cei care îl văd fără eforturi sunt copiii, inocenţi prin definiţie, iar cel care nu îl vede deloc e popa, ipocrit prin însăşi natura existenţei sale. De fapt, acest fenomen al scoaterii la iveală, al unui tip de revelaţie, e o unitate de măsură a prezenţei răului în lume, cum aţi spus.

G. M.: În cea de-a doua poveste, „Un detectiv şi nişte tablouri dintr-o expoziţie”, trataţi relaţia diavolului cu arta... Ea conţine o imagine tulburătoare - dracii care fug din tablouri şi care invadează lumea... Este acesta semnul clar al sfârşitului lumii, aşa cum crede unul dintre personaje? Citez: „Femeia, habotnică peste măsură, era convinsă că Sfântul Scaun fusese luat cu asalt de diavoli şi se panicase absolut la ideea că Necuratul se strecurase în catedrală şi că avea să pună stăpânire pe ea, că diavolul însuşi câştigase lupta cu bunul Dumnezeu şi că sfârşitul lumii se apropia.”

Igor Bergler: Da. Sunt foarte interesante observaţiile dumneavoastră. Şi felul în care îmi percepeţi poveştile. Cum zicea o dată Andre Gide, cred, din momentul în care a ajuns la public, cartea nu îi mai aparţine autorului. Iar publicul va descoperi în ea lucruri care, probabil sunt în text, dar de care autorul nici măcar nu e conştient că există. Că scrii ceva, ai ceva destul de precis în cap. Nu e numai expresie, ci şi conţinut (asta e o poveste lungă, împărţirea ţine de o

estetică marxistă în care eu nu cred, convingerea mea e că expresia conţine conţinutul, care, ca să zic aşa, se conţine şi pe sine). Dar, să zicem, convenţional, că cele două noţiuni pot fi despărţite. În acest caz, părerea mea despre ce am scris sau am vrut să spun diferă mult de ceea ce înţeleg o parte dintre cititori. Mulţi dintre ei îmi revelează lucruri foarte interesante care reies din cărţile mele şi la care, mărturisesc, nu m-am gândit niciodată. Dar care, de multe ori, sunt întradevăr acolo. Sau ar putea fi. În felul acesta, cititorul participă la rescrierea cărtii pe care o citeşte. Ceea ce e minunat. În fine, după paranteza aşa lungă şi neclară, să încerc să vă răspund la întrebare. Nu am intenţionat să vorbesc în niciun fel despre relaţia dintre artă şi diavol. Aici e vorba despre prejudecăţi. Povestea e, aşa cum fac adeseori, în marea mea de referinţe culturale, un rapel la „6 personaje în căutarea unui autor” a lui Pirandello. Dracii sunt acolo doar pentru coloratura lor. E vorba mai mult despre altceva. Intenţia mea a fost un fel de polemică estetică - talent versus lipsa lui, est versus vest, arta modernă versus academism. Şi mă opresc aici, penntru că nu e în ordine să îmi explic cărţile. Cititorii trebuie să înţeleagă ce vor şi ce pot.

Am încercat întotdeauna să scriu pentru mai multe tipuri de public, foarte diferite.

G. M.: „Dracopatia”, o povestire în ramă, aminteşte de metamorfoza kafkiană, dar nu în plan animalier, ci într-un plan extrem, malefic... Omul însuşi devine diavol, preluând semnele fizice ale acestuia - coarne şi coadă, iar personajul însuşi se întreabă: „ce fac dracii, care e principala lor preocupare. Singurul răspuns satisfăcător pe care mintea lui reuşi să îl găsească era că îi împiedică pe oameni să ajungă în Rai. Adică îi îndepărtează de calea cea dreaptă şi îi aţâţă la prostii. Le întind provocări, le presară drumul prin viaţă cu tentaţii, îi împing la acţiuni nesăbuite.

Pe cale de consecinţă, probabil că şi el trebuia să facă acelaşi lucru.” Altfel spus, Sartre avea dreptate când spunea că „iadul sunt ceilalţi”?

Igor Bergler: Sartre însuşi era iadul. Un porc şi un mare ticălos. Era tot timpul îmbibat cu absinth şi era mai mereu nespălat. Odată, o curvă la care se dusese l-a rugat să se spele măcar acolo jos. Simone de Beauvoire îi aducea fete de la şcoala la care preda.

Omul a îmbrăţişat, rând pe rând, toate totalitarismele.

Eu nu cred că arta poate fi despărţită de autor. Dar oricum n-ar fi cazul la Sartre, care a fost un filozof de doi bani şi un autor aşijderea. Doar delirul ăsta foarte specific francez al intelectualului implicat l-a împins în faţă. Nu cred că se salvează nimic din ce a scris.

Nici măcar „Greaţa”. Cât despre povestea mea, ea e o parodie la întreaga operă a lui Kafka (veţi găsi în întreaga poveste referiri la Castelul, Procesul, America şi la toate povestirile sale, inclusiv la relaţia cu Max Brod, prietenul său idiot, care i-a salvat cărţile, dar n-a înţeles nimic din ele), nu doar la „Metamorfoza”, povestea în care funcţionarul K se trezeste într-o dimineaţă transformat în gândac. Ca să fac o precizare importantă: mă enervează toţi constipaţii care cred despre Kafka că e un autor de parabole penibile, aşa a la Dan Piţa. Toţi ăştia care folosesc ad nauseam expresiile „univers kafkian”, „o lume kafkiană” etc., în sensul pe care îl ştim, fie (cel mai probabil majoritatea) nu i-au citit cărțile, fie n-au organ pentru el. Kafka e un scriitor imens, printre cei mai mari care au existat vreodată. Dar e eminamente un scriitor comic, de un umor nebun. Nu e personajul constipat pe care îl citează sfertodocţii, nici vreun critic al totalitarismului aşa cum il vede Orson Welles în ecranizarea jenantă a Procesului. Dintre regizori, Soderbergh a înţeles exact cine e Kafka, iar Kundera, praghez şi el, îl explicitează foarte exact în „Testamentele trădate”. Cred că v-am răspuns la întrebare, fără să vă răspund direct. În orice caz, întrebarea pe care o citaţi şi pe care şi-o pune personajul meu e în aceeaşi zonă cu povestea cu intrusul. Omul habar nu are de ce se transformă şi de ce lumea se sperie de el doar pentru că i-au crescut coarne şi coadă, ceea ce echivalează cu a se întreba de ce naiba a fost inventat? Râsul de la final îl retransformă în ce era înainte de dracomorfoză. Râsul e singurul lucru care ne salvează de prostie şi de ridicol.

G. M.: Nu o să vă întreb nimic despre textul propriuzis din cealalaltă metamorfoză, una închipuită şi care are loc doar în ochii celorlalţi piraţi din „A doua moarte a piratului Francis Dracul, Sir, cavaler şi pungaş”... O să mă refer, totuşi, la Nota autorului de la final şi în care sunt amintiţi Borges şi Camus...

Aceşti scriitori dintre care, paradoxal, doar ultimul a primit premiul Nobel, sunt, de fapt, câteva dintre modelele dvs. literare în ceea ce priveşte literatura sec. XX sau, mai mult decât atât, consideraţi că aceste două nume reprezintă nişte modelele indispensabile oricui doreşte să devină scriitor?

Igor Bergler: Păcat că nu o să mă întrebaţi (râde).

Aceasta e, dacă îmi pot permite să spun aşa ceva, povestirea mea favorită. Mă refer la cea cu piratul.

Notele de la final dau seama despre cât de parodic este textul. Camus mi-a plăcut foarte mult în tinereţe.

Borges îmi place acum. Iar motivul dublului, foarte prezent în literatura secolului al XIX-lea, m-a obsedat o bună perioadă de timp. Aşa că am vrut să am şi eu dublul meu, care moare de ruşine la vestea că celălalt „eu” al său, pe care o stranie întâmplare l-a făcut să şi-l asume, a sfârşit cam ruşinos, lăsând în urmă un munte de rahat. N-am modele literare. Am, însă, modele intelectuale. Umberto Eco e primul dintre acestea. În afară de citit, nimic nu e indispensabil pentru un autor. E nevoie să încarci mult soba pentru ca aceasta să producă căldură. Nu cred în autorii care nu citesc „ca să nu se lase influenţaţi”. Asta e o enormitate.

Dupa ce a citit tot ce e important, un autor trebuie să îşi găsească propria voce şi asta nu e niciodată uşor.

G. M.: Chiar dacă, probabil, nu veţi fi de acord, rămân la părerea că penultima poveste, „Cele trei Magdalene”, este cel mai controversat text al volumului dvs.! De aceea vă întreb... A aduce în discuţie o posibilă relaţie cu incubi sau sucubi, chiar şi sub forma indirectă a unui manuscris găsit întâmplător, nu reprezintă şi un act de curaj al scriitorului Igor Bergler? În definitiv, un scriitor ce trebuie să facă mai mult: să rămână fidel unui anumit orizont de aşteptare, specific pentru tipul de cititor care îl citeşte ori să reuşească să îl şocheze şi să îi schimbe acestuia radical modul de gândire sau măcar să îl pună pe gânduri?

Igor Bergler: Cititorii mei au spus că povestirea la care vă referiţi e cea mai asemănătoare cu romanele mele, că aici se vede că e aceeaşi voce, acelaşi autor, acelaşi idiolect estetic. Eu zic că e destul de clar şi pentru celelalte. Faţă de ororile cu care suntem obişnuiţi, sucubii sunt glume, farse, personaje aproape angelice! Şi povestea cu Magdalenele e tot o parodie, deşi povestea e cât se poate de reală. Cel puţin o parte din ea. Aşa cum se întâmplă în toate cărţile mele (poate de asta e considerată în siajul romanelor). Cu draci nedumeriţi şi perplecşi, care umblă în doi precum cuplurile comice de la începuturile cinematografului, ca Stan şi Bran, încercând să corecteze o eroare veche de câteva secole. În rest, habar n-am ce trebuie să facă „scriitorul” ăsta generic la care vă referiţi. Nu cred în vocatia mesianică a artistului. În ceea ce priveşte schimbarea radicală a modului de gândire a cuiva, Doamne fereşte. Asta e imposibil oricum. Devine posibil doar în dictaturi obsedate să îţi invadeze spaţiul interior pentru că nu se mulţumesc doar cu adeziunea exterioară, publică. Unii autori şochează, alţii din contră. Unii îl pun pe cititor pe gânduri, alţii îi dau confortul roz al lucrurilor cunoscute şi aşteptate. În ceea ce mă priveşte, încerc să le ofer cititoriilor mei momente de plăcere, mă joc cu ei, îi iau complice peste picior, le întind capcane de toate felurile, la tot pasul.

De la coduri ascunse, la capcane metatextuale. Şi mă încântă atunci când îmi scriu că s-au prins de unele sau de altele. Mulţi nu sunt interesaţi de jocurile astea narative care mie mi se par destul de sofisticate. Dar fiecare găseşte în cărţile mele ceva ce să-i placă. Unii, de exemplu, îmi sunt recunoscători pentru felul în care prezint, ca într-un sinopsis extins, lucruri istorice pentru care, ca să le ştii, trebuie să citeşti sute de cărţi, manuscrise, să cutreieri arhive şi biblioteci. Îi atrage enciclopedismul lor. Şi asta e iarăşi bine!

G. M.: Chiar dacă lucrurile în lumea în care trăim par să meargă din rău în mai rău de câteva secole, în ultima poveste, spre final, mai exact pe ultima pagină, până şi dracul se gândeşte şi vorbeşte despre fericire...! Este acesta un semn bun pentru lumea noastră post-postmodernă tot mai confuză, dominată de internet şi de televiziunea de divertisment ieftin sau, chiar mai rău, un indiciu că bucuriile simple ale vieţii, includ aici şi lectura cărţilor tipărite, devin pe cale de dispariţie într-un viitor nu foarte îndepărtat...?

Igor Bergler: Cum adică lucrurile merg din rău în mai rău? Din contră, lumea e mai civilizată şi mai bună. Informaţia nu mai este privilegiul unei elite scăpătate şi corupte. Mă refer la Occident acum. Sigur, dacă vă referiţi la sinistrul secol douăzeci (aşa în primii săi cinzeci de ani), am avut parte de monstruozităţi de neimaginat, mai ales prin întinderea lor şi prin inventarea ideologiei (deşi asta începe cu romanticii

nr. 92 n mai 2019

interviu

actualitatea literară 9 Nicoleta Crăete: Femeia cu trupul de ceară

germani şi cu inventarea naţiunilor), care până atunci era avatarul exclusiv al religiei. Dar de atunci, în treimea de lume civilizată, oamenii trăiesc mai bine decât au trăit vreodată. Studenţii mei se miră când le spun că trăim în treimea bună a lumii. Da, lumea e confuză, pentru că accesul la media s-a democratizat. Nu ştim cum o să evolueze asta, dar trebuie să ne amintim că divertismentul ieftin a existat întotdeauna. Nu era atât de vizibil, dar nici kitschul, nici prostul gust, care e altceva, nu sunt invenţii moderne. Atâta că până acum, prostul satului, cum îi zicea Eco, nu avea antenă şi îşi trăia prostia şi lipsa de educaţie şi de gust în lumea lui, fără să agreseze pe toata lumea cu stridenţele sale. Asta e reversul monedei. Cam neplăcut. Dar merită, dacă faţa ei e atât de frumoasă. Ştiţi că dacă o televiziune importantă din lume dă „Hamlet” într-o seară, îl vede într-o singură zi mai multă lume decât în ultimii 400 de ani la un loc? Mie asta mi se pare grozav. Tot aşa cum mi se pare grozav că mandarinii nu ne mai pot impune nici ce să gândim, nici ce să simţim, nici ce să ne placă. Revoluţia franceză, cu sângele ei cu tot, cu episoadele sale sinistre, a schimbat lumea în bine.

Nu există faţă, fără revers, tot aşa cum nu există alb, fără negru. Nostalgicii vor crede întotdeauna că lumea merge într-o direcţie greşită. Poate că ăsta e preţul evoluţiei, dar mie îmi place! Societăţile medievale, cum e a noastră în imensa ei majoritate, favorizează elitele ticăloase şi corupte, dar asta ţine mai degrabă de absenţa modernităţii decât de prezenţa ei. Nu dispar cărţile tipărite. Până acum trei ani a fost consemnată o creştere spectaculoasă a cărţilor în format electronic, care, trebuie spus, nu au atins niciodată volumele la care ajung cărţile tipărite. De trei ani, trendul s-a inversat şi se constată o creştere serioasă şi constantă a cărţilor tipărite în raport cu cele electronice. Dar chiar şi dacă ar fi cum ziceţi, nu văd în ce măsură e atât de important suportul, atâta timp când acum se citeşte mai mult în întreaga lume decât s-a citit în întreaga istorie a omenirii la un loc. Cel mai mult mă enervează postările alea pe net văicăricioase ale celor care căinează lumea prezentă, în detrimentul unui trecut idealizat al tinereţii lor care n-a existat, de fapt... „Vai nu s-e mai citeşte azi ca pe vremea mea”, zice una scriind aşa cum vedeţi aici. Acest „s-e” e paradigmatic pentru ipocrizia acestui fel de bocitori.

G. M.: În loc de orice altă concluzie, pe lângă mulţumiri pentru toate aceste sugestii de lectură adecvată şi decodări ale textelor, vă rog să acceptaţi să ne dezvăluiţi câte ceva despre următorul dvs. proiect literar - „Minciuna lui Michelangelo”, dar şi despre viitorul extern al volumului „6 povestiri cu draci”, mai exact în ce măsură va fi inclus în acel program de traducere în limbile lumii, fără ajutorul statului, aşa cum tot aşteaptă mulţi scriitori români contemporani, dar care a reuşit să vă propulseze, dacă nu greşesc, cu ajutorul celor două cărţi ale dvs. -

„Biblia pierdută” şi „Testamentul lui Abraham”, drept cel mai de succes scriitor român de după 1989...

Igor Bergler: Nu pot da fragmente din motive de copyright, dar pot spune că „Minciuna lui Michelangelo” va fi o surpriză imensă. Este, fără îndoială, cea mai bună carte a mea. Şi va fi şi cea mai controversată.

Este o carte despre cea mai mare conspiraţie care a existat vreodată în istorie şi care, cu mai puţin suflu, e adevărat, ne domină vieţile şi astăzi... Una reală, nu vreo invenţie, nu vreo ficţiune. Povestită în stilul meu, sub forma unui thriller (şi mai thriller decât precedentele) cu multă istorie. În ceea ce priveşte viitorul internaţional al cărţilor mele, vom vedea. Deocamdată BIBLIA PIERDUTĂ se vinde în 31 de ţări, în întreaga lume. Fiecare variantă a fost achiziţionată de edituri de primă mână. Versiunea în spaniolă, de exemplu, a fost cumpărată de cel mai mare grup editorial din lume, Penguin Random House, iar cea în franceză de cel de-al doilea, Grupo Planeta. E deja bestseller în Spania, Italia, Columbia şi alte ţări din America Latină, în statele fostei Yugoslavii şi în fostele Republici Sovietice. Cariera internaţională a „Testamentul lui Abraham” se va decide, cel mai probabil, în toamna asta la Târgul de la Frankfurt.

Despre „6 povesti cu draci” încă nu s-a discutat. Închei cu un lucru pe care l-aţi punctat foarte bine.

Cărţile mele sunt traduse pe banii editurilor străine, fără nicio contribuţie a statului român. E important să se înţeleagă asta, pentru că, de multe ori, cititorii de bună credinţă sunt induşi intenţionat în eroare de către unii autori care se laudă cu variantele în alte limbi ale cărţilor lor. În cele mai multe dintre aceste cazuri, nu în toate, e adevărat, acele cărţi sunt traduse pe banii contribuabilului român, pe care nu îl întreabă nimeni, şi sunt publicate la fel, la edituri marginale, în ediţii mai mult decât confidenţiale. În covârşitoarea majoritate, aceste cărţi plătite din taxele noastre, a căror alegere este făcută de o minicomisie - formată din oameni de care, în afara găştii din care fac parte, n-a auzit nimeni vreodată -, pe criterii politice şi de gaşcă, nu ajung în nicio librărie, nu pot fi cumpărate de niciunde. Nu interesează pe nimeni. Practic nu există. Singura lor utilitate este ca autorul să se laude că e publicat afară.

E important să precizăm cum funcţionează acest tip de impostură. Pentru că ea duce, în formele ei, cele mai comice, la momente din acelea în care un politician român, plângăcios, scriitor şi membru al uneia dintre găşti, a umplut ziarele cu fake news-uri despre el, cum că ar fi favorit la Premiul Nobel. Obsesia asta a medaliilor, a premiilor care să compenseze lipsa de interes a cititorilor e identică cu disperarea politicienilor analfabeţi de a părea altceva decât sunt de fapt, acoperindu-se cu titluri şi doctorate. Cărţile nu se scriu nici pentru autor, nici pentru a fi ţinute în sertar. Ele sunt scrise pentru public. Eu sper că înţeleg ce vor cititorii de la cărţile mele şi încerc să satisfac exigenţele unei categorii cât mai largi de cititori. Şi o fac distrându-mă!

Cartea Femeia cu trupul de ceară, (Editura Grinta, ClujNapoca, 2019), reprezintă debutul poetei Nicoleta Crăete, (născută la 11 septembrie 1980, Motru, Gorj), ca urmare a premiului obținut de autoare la secțiunea „Manuscris” a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, ediția 2018. Nicoleta Crăete ne propune o poezie a introspecției, a unor incizii rapide, scurte și uneori nemiloase în existența sa telurică, pe de o parte și în aspirațiile sale celeste, pe de altă parte. Apelează încă din primul poem la strategia ieșirii voite din sine însăși, situîndu-se în mod strategic în exteriorul propriului corp fizic și spiritual, de unde începe a se autoanaliza. Această detașare este doar aparentă, deoarece autoarea părăsește adesea orbita ce-i oferă o prezumtivă siguranță, reîntorcîndu-se în spațiul supus observației, pentru a retrăi, mai mult sau mai puțin dureros, anumite experiențe limită. Eu nu sunt aici/nu sunt eu întinsă pe masa asta lungă şi albă/…/ nu i-am chemat eu pe toţiaceşti oameni la masă/ şi nu înţeleg/eu nu am mai deschis uşa de zile întregi/ am acoperit toate oglinzile din casă cu mâna/ şi mi-am lipit pe frunte o carte/ care să mă împiedice să cad.(pag.5). Fără îndoială, este o încercare firească de autoprotejare. Însă o astfel de abordare este cu două tăișuri, atunci cînd extragi substanța lirică din interiorul tău, cînd scrisul se identifică periculos cu viața.

Căci, ne previne autoarea-actantă în chiar poemul ce dă titlul cărții, am ales să nu uit ceea ce mi se ceruse să uit.

Dealtfel, acest text, Femeia cu trupul de ceară, pare a fi arta poetică a Nicoletei Crăete. Identificarea, pînă la contopire fizică, cu acest personaj exponențial, este redată vizual prin imaginea găurii din halat, ca loc destinat trecerii dintr-o lume în alta: şi ştiu că am urât-o intens/ din pricina găurii pe care o purta în halat/ deşi părea inofensivă/ apoi nu ştiu cum s-a făcut/ m-am prăbuşit direct prin gaura aia/ într-o poveste care nu era a mea/ era o poveste a unei femei cu trupul de ceară/ şi tristă şi interminabilă.(pag.65).

Poeta a ajuns acum să deschidă ochii și să reacționeze cu o subtilă (auto)ironie: sunt victima perfectă devorez călăi/ pe lacrima lor înghețată fac piruete/ discrete cochete/ cu rochia mea roșie de sîrmă ghimpată (pag. 15) sau: mi-au spus că durerea mea e greșită/ dar eu/ am privit spaima în ochi și i-am aflat punctual g/ lumea e un vărf de cuțit/ în care mă arunc/ e prețul ultimei iluzii. (pag. 36). Astfel, se evită o lirică dulceagă, resentimentară. De asemenea, autoarea ne propune un ludic grav, cu inserții suprarealiste, creionînd imagini șocante, ce țin de o irealitate asumată pînă la capăt. Nu-i este străină nici franchețea expunerii ideii, indiferent de consecințele ulterioare. Uneori, citim aici o poezie sinceră pînă la dezgolire, pînă la transparență. Criza iubirii pendulează între nostalgia amară: jumătatea ta de pat atîrnînd de un fir de păr alb/ frămîntat de absență/ la marginea ei mai exiști în proliferarea obiectelor. (pag. 10) și intenția recompunerii, prin orice mijloace, a binomului erotic inițial: nici rana narcisică pe care mi-ai săpat-o tu/ într-o noapte de iarnă/ atît de asemănătoare cu o masă de operație/ pe care corpul s-a deprins să facă dragoste/ cu lipsa corpului/ ca o capcană/ai alunecat/ ai alunecat și/ ai căzut în ea. (pag. 61). Dinapoia cuvintelor, se întrevăd, întotdeauna, atît fragilitatea vieții, cît mai ales imanența morții, salvarea venind, firește, prin cuvînt. Un exemplu edificator în acest sens, ar fi poemul natură statică, o veritabilă stilizare a Cinei cea de taină: omul care merge pe sub pămînt/ este același de pe pămînt/ ei stau la masa cu vin/ și leagănă cuvintele. (pag. 78). Odată ajunsă în acest punct existențial, ființa își dă seama de efemeritatea ei și se invită la autoreflecție: lîngă această întindere albă/ corpul meu nu mai are nici centru nici margini/ de care să te prinzi/ e doar un aluat deschis/ o coală de hîrtie/ așează-te lîngă mine/și să privim/ ca într-un cer cu stele.(pag. 80). Abia de acum încolo, omul poate scăpa de sub lupa hulpavă a realității și se abandonează absolutului divin. Conturarea celuilalt, (iubit, dar, aș spune eu, în aceeași măsură și posibil alter-ego), se face, deseori, printr-u joc straniu între rememorare și dialog, autoarea dorind să-și recompună universul pierdut ori pe care a fost silită să il abandoneze cîndva, folosindu-se de ceea ce ea numește mecanismul incert al memoriei. Poemele din această carte sînt ținute laolaltă nu atît prin unitatea tematică (destul de bine conturată), cît mai ales prin tensiunea subterană care le străbate. Alături de pagini abstracte, întîlnești și efigii ale spațiului arhaic, redate, evident, în registru modern: la capătul lumii/ cuvintele se înghesuiau în lumina gălbuie a serii/ ca bătăile inimii/ am întrebat-o pe femeia care locuiește în miezul erorii/ unde a pus lampa cu gaz a bunicii/ ca să pot citi mîinile/ mi-a spus că omul ia culoarea pămîntului/ în ultima clipă/ apa izbeşte vîrful lumii/ pînăcînd o auzi cum respiră. (pag. 34). Se simte o luptă permanent cu distanțele, cu comprimarea și dilatarea simultană a spațiului și timpului așa încît, întîmplări vechi par a se petrece chiar acum, sub ochii noștri. De aceea și granița dintre viață și moarte devine incertă, subiectul dîndu-ne senzația că evoluează cînd într-o lume, cînd în cealaltă. Ambiguitatea voită și ruperile frecvente de ritm conferă poeziei sale un incontestabil mister. Cred că poezia Nicoletei Crăete trebuie acceptată așa cum a fost scrisă, orice ai șterge sau adăuga ducînd la mutilarea definitifă a sensurilor acesteia. Autoarea realizează faptul că poezia trebuie să producă un efect liric maxim, utilizînd puține cuvinte și procedează în consecință, majoritatea creațiilor sale fiind concentrate ca formă, dar generoase în conținut. Închei prin a spune că Femeia cu trupul de ceară, cartea de debut a Nicoletei Crăete, este o apariție editorială matură, prevestind o autoare de al cărei parcurs literar vom mai auzi.

Costel STANCU

10 actualitatea literară

dialog

nr. 92 n mai 2019

Dialog cu o traducătoare: Mihaela Pasat

Mihai Posada: Dragă doamnă Mihaela Pasat, ați fost profesor al Universității de Vest din Timișoara.

Dar, ați fost născută și ați crescut la Sibiu. Orașul pe care, înainte de a deveni sibian, Mircea Ivănescu și-l imagina „boltit de ecouri și de sunete ale culturii“; prima Capitală Culturală Europeană din partea României, în 2007 Sibiul este și orașul în care v-ați început studiile, în care v-ați format.

Vă rugăm să ne spuneți care sunt personalitățile, instituțiile din Sibiu și cum v-au influențat ele în alegerea viitoarei profesiuni, fericita vocație!

Mihai POSADA

Mihaela Pasat: Dintâi, dragă domnule Mihai POSADA, un „bun găsit“! în lamura Sibiului nostru, sub semnul gratitudinii pentru onoarea de a fi fost aleasă pentru acest inedit dialog. Da, am venit pe lume în „Oraşul celor o sută de mii de ochi“, nume pe care nu mulţi îl cunosc, dat Sibiului după forma lucarnelor. Dar rădăcinile străbunilor îşi trăgeau seva de pe meleagurile Sângătinului (linia maternă) şi ale satului Pasat (da, de acolo numele de familie, cu „a“!), ţinutul Herţa (linia paternă), ambele localităţi vestite prin bisericile de lemn, prima, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil“ (deşi toponimul trimite la Sfântul Egidiu), ctitorită la 1687, a doua, cu hramul „Buna Vestire“, ctitorită la 1772 (unde a apucat să slujească unul dintre străbunicii mei, preot). Cum spunea Lucian Blaga: Satul… aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor... Slova am deprins-o, oficial, la „Ursuline“ (Şcoala generală nr. 1), spun „oficial“, deoarece am desprins tâlcul literelor din cărţile citite lângă geamul de sub castan, la etajul întâi al imobilului devenit Casa LEVOSLAV (printr-un straniu joc al sorţii, până mai ieri, habar n-am avut că a locuit acolo compozitorul Jan Levoslav Bella, care a stat, totuşi, 40 de ani la Sibiu), cu mult înainte, pe la cinci ani.

Rămânând la formarea mea, îndrăznesc să afirm că atunci, în acei ani, mi s-a decis destinul, nu ştiu unde, nu am habar cum. Într-o cetate multiculturală, nu puteam conturna multilingvismul. Firesc, am pornit la drum cu germana, prinsă din zborul jocurilor cu copiii saşi, în Parcul Harteneck ori la Turnişor, unde mergeam cu buna la familia lui Johann, într-o curte cu „boltă de viţă“, la umbra căreia degustam, între o BabaOarba şi-un şotron, savuroasele bucăţi de „hencleş“ (Hanklich), prin cotloanele străduţelor din jurul Bisericii Franciscane, de pe strada Şelarilor ori în Sub Arini, dar şi, după voia alor mei, de la „Ida tante“, care m-a iniţiat şi în taina scrierii, în nemţeşte, corect. Au venit, aproape simultan, orele de franceză, cu tanti Igriţan, pe care o ştiam de la... balet!, pentru că, da, fetiţele din Sibiu frecventau şcoala de balet unde Eva, o tânără splendidă, pe care o urmăreau fascinate, le mlădia pasul, le îndrepta ţinuta, între un şpagat şi un pas de deux... Puşa, fiica lui tanti Igriţan (devenită şi ea profesoară de franceză) fiind printre purtătoarele de tutu, apropierea a venit de la sine. S-a dovedit că franceza se potrivea cu dansul clasic: greşeai un demi-plié, il refăceai de 5-10 ori; nu-ţi aminteai un cuvânt în franceză, îl scriai de tot atâtea ori! Învăţam, de zor, fabule din La Fontaine, mă „jucam“ cu Roudoudou, cu Riquiqui, cu Pif le Chien şi cu eroii din „Vaillant“, sufeream pentru Roland, răpus la Roncevaux (despre care aveam să aflu că avusese o statuie în Piaţa Mare, păstrată la Muzeul Brukenthal)... şi, în vacanţele de vară (ce nesfârşit de lung era drumul din iunie spre septembrie!) mă aplecam, silitoare, asupra caietului ce trebuia să facă dovada că am tradus - ziua şi pagina - dintr-o carte anume (o am şi acum, aşa cum am şi caietele), oferită de profesoara mea. Adulmec, încă, cerneala pe care o lăsam să alunece lin din peniţele alese cu grijă, într-o caligrafie pe care, vai!, generaţiile din urmă n-au mai deprins-o. Dacă şi astăzi dansez până în zori, iar francezii pe care-i întâlnesc mă plasează în... Anjou, Poitou sau Nièvre este, desigur, pentru că, la zece ani, dansam menuet, vals şi altele, fără să mă împleticesc şi redam poveştile lui Perrault ori conversam dezinvolt cu Nadine Damien şi Mikko Virtanen, vedete ale spectacolului „Parisul pe gheaţă“, găzduit de Sibiu prin anii ’60. Pe poante şi... cu poante (am crescut într-o familie în care umorul se regăsea la fiece întoarcere a privirii), am ajuns în toamna anului 1962, când, în 2 octombrie fix, am descins în Timişoara, urmând destinul profesional al părinţilor. Mă aştepta instituţia de învăţământ care acum se numeşte Liceul Pedagogic „Carmen Sylva“, cu veche tradiţie şi cu mare renume în oraşul de pe Bega, aşezat tot în inima urbei, foarte aproape de locuinţa în care am avut norocul să ne mutăm. De la curtea cu fântână şi clopoţel „adevărat“ a Ursulinelor, la sala festivă cu vitralii a aşezământului timişorean. Din Sibiul cu ochii misterioşi ai acoperişurilor, cu Podul Minciunilor (ca filolog, aveam să descopăr „alunecarea fonetică“ de la Liebes Brücke la Liegen Brücke, oare „de ce“? – dar nu detaliez, acum, legendele), de la aleile din Sub Arini, unde ne „dădeam“ cu bicicletele cu saşii din VII D, noi, dintr-a V-a, de la Biserica Evanghelică, în Piaţa Huet, cu cel mai înalt turn din Transilvania, în jurul căruia erau ţesute poveşti ce incitau imaginaţia copilăriei, unde mergeam la concertele de orgă şi ne minunam să-l vedem pe Iisus după gratii (în fresca lui Johann von Rosenau, „Răstignirea“), de la Dumbrava cu grădina zoologică şi cu lacuri, pe ai căror peşti îi hrăneam cu ce mai rămânea din minunaţii covrigi de 25 de bani, cumpăraţi de pe Bretter, de la podurile peste care treceam Cibinul, în Oraşul de Jos, de la munţii ce formau fundalul panoramei la Hotel „Bulevard“ şi mai încolo, în cimitir, în acea „altă lume“, atât de liniştită şi de desprinsă de acest tărâm (cum numai rareori aveam să mai întâlnesc, la Anvers ori la Nisa, de exemplu), de la dealul Guşteriţei, dincolo de Lazaret, cu monumentul pe colină, unde fusesem în excursie cu tovarăşa învăţătoare, preocupaţi mai mult de neaşteptata mare recreaţie decât de substratul istoric (destul de „subţirel“ şi nu tocmai fast pentru noi), de la... ...ajunsesem în Oraşul Florilor... şi-atât!

Plat, plat! Nimic la orizont. Ba da, parcul ce începea după Casa Pionierilor (undeera„palatul“delaSibiu,găzduitdefostareşedințăamitropolitului?), canalul Bega, mâlos, fără unde (unde... erau unduirile svelte, limpezi, printre pietre cu sclipiri de mică, peste nisip argintiu, ale Cibinului, ale Sevişului, ale Ştezii, ale Rosbachului?), străzi cu imobile mari, frumoase dar cu faţade cam trecute (aveam să descopăr, peste ani, Art-Nouveau / Jugendstil / Secession, care făceau ca Timişoara să fie numită „Mica Vienă“) dar care, pentru sufletul meu de copil în prag de adolescenţă (aveam 12 ani) erau... prea la şes! Şoc intercultural? Cu siguranţă, dar numai datorită atitudinii localnicilor, mult diferiţi, în întinderea

Mihaela Smaranda Pasat, doctor în Filologie al Universității București, titlu obținut sub conducerea profesorului Paul Miclău, este specializată în limbile franceză şi română. Referent de profil în comisii de doctorat, în România și în Franța. Participări la congrese internaționale, cu comunicări publicate în volume, în: Belgia, Franța, Spania, S.U.A., Israel, Italia, Portugalia, Polonia, Cehia, România. Decorată cu „Ordre des Palmes Academiques“ în grad de Cavaler. Intelectual poliglot, Mihaela Pasat a tradus, între altele, și romanul scris în franceză de Vintilă Horia, O femeie pentru Apocalips, în urma unor remarcabile și marcante, pentru traducător, întâlniri cu marele romancier român, rezident în acea vreme la Collado Villalba, în Spania. cosmopolită în care multiculturalismul nu era armonizat la fel ca în cetatea lui Hermann ori în Mărginimea Sibiului. Veneam dintr-un spaţiu multicultural aproximativ la fel de vechi, însă cu o „structură“ aparte, întrucât simţeam că la Sibiu şi-n Mărginime se întemeiase acel altus (etimologic: „înalt şi adânc“), în care rădăcinile se răspândesc în ramurile arborilor. Cum poate fi o identitate restabilită mai elocvent, mai deplin, mai armonic, mai... dăinuitor, dacă nu prin cuvânt (etimologic: „aducere laolaltă“), aşa ca în cântecelul păstrat peste secole, pe care-l intonam la grădiniţa de pe stada Mitropoliei, şi care începea cu „iupaidia, iupaida, / vin saşii (sic!) din Flandăra!“, dezvăluind obârşii ce urcau înspre nordvestul Europei? A trebuit să ajung în Belgia, după ani (în 1976), să descopăr Flandra, ca să realizez că memoria colectivă a răzbit prin veacuri, păstrând vie sorgintea celor ce, alături de localnici, au ctitorit cetatea Sibiului: nu doar de prin Saxonia ori de prin Luxemburg, dar... chiar din Flandra! Să mărturisesc acum că, dintre toate locurile pe care le-am bântuit, numai în Belgia am simţit acel „ca acasă“? Cu lipsa de îngăduinţă a vârstei de atunci (şi cu frustrările dezrădăcinării, pe care nu le-am estompat nici azi), ziceam că Sibiul are o „verticalitate“ aparte, transmisă originarilor. Cu înţelepciunea vârstei de acum... aş fi mai tolerantă. Însă, după o jumătate de veac petrecută „la“ Timişoara, mărturisesc că am rămas cu sufletul „în“ Sibiu! Revenind la parcurs, aduc o nouă mărturisire: în anii liceului, când îmi era recunoscut „standardul“ (şi notele mari pe care le primeam nu mai erau privite cu circumspecţia de la începuturi, când aduceam de la Sibiu un carnet burduşit de note de 10), cucerită de profesoarele de matematici şi de fizică, eram decisă înspre fizica nucleară. A fost o alegere de suflet, greu de făcut de altminteri, deoarece, pe tot parcursul celor doisprezece ani de şcoală (la Sibiu şi la Timişoara) am avut parte de dascăli de excepţie, parcă ar fi fost adunaţi anume, în acele şcoli, întrucât la toate materiile, inclusiv la „dexterităţi“, cum se spunea (desen, muzică, sport, lucru manual) am avut profesori care s-au dăruit cu tot sufletul şi care ne-au dăruit toată ştiinţa lor. Generaţia mea, o spun fără umbră de îndoială, a fost pregătită la nivel de vârf (cred că în mai toate şcolile din ţară erau dascăli cu har) la toate materiile. Toţi acei profesori au fost personalităţi în domeniul lor şi fiecare ar merita să i se închine măcar câteva pagini.

Oricare dintre noi am fi putut urma orice cale. Puteam deveni orice: medici, dascăli, ingineri, artişti plastici, actori dar „meseriaşi“ în varii domenii, creatori de modă/croitori, bucătari renumiţi („cordon bleu“, cum zic eu), întrucât şcoala ne pregătea temeinic, în orele de teorie dar şi de practică (gospodărie, lăcătuşerie, tâmplărie, lucru manual...).

Puteam deveni „orice“ dar nu „oarecare“ ci „de vârf“! Şi, după cum s-a dovedit, fiecare dintre noi a devenit „cineva“ în calea aleasă. Aşadar... eu alesesem fizica nucleară. Dar destinul alesese, probabil cu mult înainte şi m-am văzut întoarsă din drum de o nefericită festă a vieţii. Când eram în clasa a XI-a, profesoara Loziciu, de matematici, a fost răpită dintre noi şi eu am fost atât de marcată de trecerea ei în altă lume, încât mi-am reconsiderat opţiunea şi, cum de o vreme luam în particular ore de engleză şi prindeam din zbor şi italiana, am decis să merg înspre filologie (unde pasiunea pentru matematici s-a transferat în studiul lingvisticii).

Mă chema Ardealul, Clujul (la Sibiu nu era facultate), însă caraterul meu de rac îmi şoptea să rămân în casa mea, cu biblioteca mea la îndemână, unde puteam citi până în zori la lampa „de carte“, sub plapumă, păcălind-o pe mama care-mi stingea lumina la ora menită somnului. Am pornit, aşadar, pregătirea pentru facultate, revenind, pentru franceză, la Sibiu, în vacanţele de iarnă şi primăvară ale ultimului an de liceu (am fost prima generaţie cu douăsprezece clase), unde tot tanti Igriţan m-a şlefuit (cu şi mai multă experienţă de când Puşa, fiica ei, devenise studentă la franceză, la Cluj). Pentru română am adoptat stilul autodidact, cu Gramatica Academiei în braţe, dar având baze solide din liceu. Retrăiesc momentul înscrierii la examenul de admitere. Clădirea Universităţii din Pârvan, poreclită „Sorbona din cucuruz“, întrucât în jurul ei mai erau terenuri virane ori cultivate cu porumb, era construită de curând, iar secţia de „franceză principal“ se afla abia la a doua admitere. Ca să ajungi acolo, dinspre Cetate, trebuia trecut canalul Bega, pe un podeţ din lemn. Abia un an mai târziu s-a construit Podul Michelangelo. Nu aveam „cunoştinţe“ la Universitate, aşa că m-am aşezat cuminte la coadă, pe coridorul de la etajul al II-lea, unde era secretariatul de la „Filo“. Mi-am depus dosarul în ultima zi, ca să văd ce concurenţă era. Am văzut: la franceză-română, unde candidam eu, se întrezăreau 10 şi ceva pe-un loc (la prânz erau înscrişi 207, pe 20 de locuri), în vreme ce la engleză erau abia 2 şi jumătate. În drum spre casă, îmi tot făceam socoteli sub imperiul emoţiilor şi-mi venea să mă întorc, să-mi schimb opţiunea, până ce m-am răzvrătit (de data asta Tigrul de metal, după zodiacul asiatic) şi am decis că sunt în stare să înlătur 9 inşi, că aniversarea mea (10 iulie, ziua când dădeam primul examen, scrisul la franceză) îmi va purta noroc... Aşa a şi fost, am intrat a doua, cu media 9,72 (ah, ce bătăi de cap aveau să-mi dea baremurile alea cu sutimi, peste ani, când, de partea cealaltă a catedrei, eu eram corectorul, ce de nopţi nedormite, ce coşmaruri, nu cumva să fi nedreptăţit pe careva!). Ca studentă, am avut în continuare parte de profesori „unul şi unul“ (mulţi dintre ei apropiaţi ai lui Noica). Ca şi şcoala primară, gimnaziul şi liceul, facultatea a curs firesc, cu prietenii minunate ce dăinuie până azi, cu lacrimi şi râsete în hohote, aşa cum, probabil, e depănarea firească a vieţii. La absolvire, am avut şansa de a fi reţinută la catedra de franceză. Unde am rămas... 42 de ani! Am în minte momentul repartiţiei, la Bucureşti, pe dealul Cotrocenilor, în şoseaua Panduri, la un institut... Listele afişate indicau posturile libere: două-trei în universităţi (destinate deja, cum era

şi cazul meu, celor „reţinuţi la catedră“), câteva în licee din oraşe mari (Cluj, Arad...), restul... în sate mai răsărite, cu gară ori staţie de „rata“, însă multe pierdute pe drumuri unde doar cu căruţa ori cu pasul puteai ajunge. Dar, pentru absolvenţii cu note mari, veneau şi oferte „extra“: de la Ministerul de Externe (traducători, interpreţi), de la O.J.T. Carpaţi (ghizi, recepţioneri la marile hoteluri), de la... Nu m-am lăsat tentată.

Simţeam că destinul meu era exploatarea harului de a dărui altora ceea ce am cuprins, de a sădi, la rându-mi, grăuntele menit să dea rod în alte minţi avide (şi am avut fericirea să trăiesc implinirea rodului, peste ani, prin permanenta revenire, în gratitudine, a celor care mărturiseau că devenirea lor îmi este, în parte, datorată şi că, acolo unde sunt şi îşi desfăşoară profesia, în universitate mulţi, în ţară ori aiurea prin lume majoritatea - trei dintre ei ajunşi ambasadori -, îşi îndreaptă deseori gândul înspre mine). Cu câţiva am legat prietenii trainice, dar şi în întâlnirile cu cei pe care-i văd mai rar răzbate aceeaşi bucurie de demult.

Provocarea era imensă. Înţelesesem că a-mi urma „modelele“ însemna trecerea de la vis la realitate, o cale a apostolatului, deja eram convinsă de asta. Întrucât, a fi dascăl nu se rezumă (cum, din păcate, o cred foarte mulţi) la orele efectiv predate („ce-i aia, trei-patru ore pe zi!!!“) ci la toată truda care le susţine (pregătirea lor, evaluarea elevilor/studenţilor, activităţile extra-şcolare/universitare, autodesăvârşirea..., tot ceea ce duce la o zi de muncă prelungită mai totdeauna îndelung, în noapte).

Dacă îmi este permis, aş dezvolta într-o digresiune mai detaliată această afirmaţie, pe care tinerii din ziua de azi nu o prea cuprind (cum să alegi, cu bună ştiinţă, o cale care nu-ţi aduce un venit substanţial?), dar eu nu avusesem niciodată „simţul banului“ în sensul de a jindui după averi, educată să mă compar, mai degrabă, cu cei mai nevoiaşi decât mine şi să mă bucur de avuţiile pe care le moştenisem: sănătate şi minte, un acoperiş solid deasupra capului, părinţi şi bunici, prieteni de nădejde...

Deja din frageda copilărie, după spusele mamei, îmi împărţeam puţinele jucării copiilor din vecini, care le râvneau (deşi întâmplarea făcea să aibă mai multe decât mine), iar eu stăteam deoparte, „uitată“ de ei, bucurându-mă de bucuria lor. Aşa şi mai târziu. Nu spun că nu am fost fericită ori de câte ori primeam câte ceva (şi ştiu să mă bucur de orice), dar mereu m-am simţit mult mai împlinită când eu eram aceea care dăruiam.Reluând firul dezvăluirilor înspre ceea ce m-a călăuzit în decizia d a fi dascăl (şi nu altceva!), am convingerea că devenirea conştientă s-a produs... inconştient (!), adică a încolţit şi a crescut pe tăcute, aidoma seminţei care nimereşte în pământ fertil, tot în experienţele copilăriei.

Tatăl meu, Leonid (cu toate caracteristicile leului, deşi, ca semn zodiacal era la frontiera dintre Vărsător şi Peşti), avea diplomă de învăţător, dar, avizat foarte curând că acea profesie nu era una lucrativă, s-a convertit rapid în domeniul contabilităţii. N-am prea apucat să surprind „modelul pervertit“, deoarece, când eu aveam vreo şase ani, din motive pe care le-am ferecat într-un cufăraş al memoriei şi am decis să pierd cheia, am rămas doar cu mama. Doi ani mai târziu, îngeraşul meu, căruia îi dezvăluiam toate-toate gândurile mele, l-a adus în viaţa noastră pe Alecuţ (Octavian Mihalache), cel ce avea să devină soţ minunat pentru mama şi tată desăvârşit pentru mine. Aşa s-a întâmplat că vacanţele de vară la nouă, zece şi unsprezece ani, le-am petrecut integral la Vultureni, un sat care-mi părea suspendat într-un colţişor de rai, pe colinele Tutovei, unde se afla gospodăria părinţilor săi, învăţători. Când spun „rai“, dezvălui o realitate. Nu e nicidecum o prezentare idealistă (mai târziu, citindu-l pe Ionel Teodoreanu, am asimilat Vulturenii...

Medelenilor!) Vacanţa, vara, vârsta inocentă creează cert viziuni euforice, dar asta se întâmplă, de obicei, când treci de la lampa cu gaz la lustra de cristal cu becuri în care lumina e dată de electricitate, nu invers! Or, pulsul Vulturenilor se cadenţa în ritm feudal. Eram în anii ’60, practic, în etapa finală a colectivizării, dar poziţia geografică „salvase“ zona şi, acolo, îmi amintesc în detaliu, totul era orânduit pentru o existenţă necomplicată, aproape de natură, într-un spaţiu şi timp cu totul aparte, fără apă curentă, fără gaz, fără curent electric. În acele trei vacanţe, dincolo de experienţele de viaţă legate de tot ce însemna a cultiva pământul, a creşte şi îngriji albine, animale şi păsări de curte, a rândui casa, am descoperit ce înseamnă a fi învăţător. I-am văzut pe bunicii mei adoptivi bântuind casele sătenilor, pentru a-i convinge să-şi lase copiii la şcoală, să nu-i ţină doar la muncile casei. În satul lor, dar şi prin altele, împrejur, nu erau şcoli. Bunica preda jos, în Tăvădăreşti, lângă valea Berheciului, la vreo 3 kilometri distanţă, la clasele I-IV. Bunicul, mai departe, la Dealu Morii şi Lichitişeni, la peste 6 kilometri, unde era şi director, la clasele V-VIII. Drumurile erau neasfaltate, din pământ „bătut“, lutos, care, după ploi, devenea glod alunecos. La vale... te duceai şi te tot duceai! La deal, un pas în sus, trei în jos. Mai mult, pe unul din drumuri, trebuia trecută o râpă, peste... un trunchi de copac, tăiat în două! Poate e destul să spun că, timp de patruzeci de ani, bunica şi bunicul au făcut aproape zilnic acest traseu, în toate anotimpurile, pe arşiţă sau îngheţ, cu lupii la pândă, fără preget, fără să lipsească o zi, ca să se poată înţelege de ce, în momentul în care am „ştiut“ că vreau să fiu dascăl, eram gata să înfrunt orice, numai pentru a vedea ochii celor ce aveau să-mi „soarbă cuvintele“. Prin capriciile hazardului (întâmplare?, coincidenţă?... oh, nu, NU!, AŞA trebuia să fie!) peste ani, când eu eram de bună vreme la catedră, aveam să-l întâlnesc, la Bucureşti, pe unul dintre foştii elevi ai bunicilor mei, ajuns ambasador de carieră şi am avut bucuria să aud că îi purta în suflet şi îşi mai amintea sfaturile primite de la ei. Nu e minunat?

Trecusem pragul, aşadar, în toamna anului 1973, când am devenit asistent universitar, cu exultarea reuşitei, dar şi cu spaima cumplită ivită din imperativul de a „ţine pasul“ cu foştii mei profesori, aflaţi pe piedestal, a căror colegă de catedră devenisem. Calea desăvârşirii universitare trecea prin doctorat, în anii aceia, o noţiune de ficţiune aproape, întrucât conducătorii de lucrări în domeniu nu erau numeroşi, iar locurile erau şi mai puţine. O altă aventură... soldată cu izbândă.

M. Posada: La 16 septembrie 2016, Timișoara a câștigat decizia juriului internațional delegat de Uniunea Europeană, venit la București pentru a stabili care dintre orașele Baia Mare, București, Cluj-Napoca și Timișoara va fi investit cu titlul de Capitală Europeană a Culturii în anul 2021. Portofoliul dumneavoastră de profesor al Universității de Vest din Timișoara precizează că sunteți referent specialist în comisii de doctorat, în România și Franța; că sunteți corespondent al revistei MARGES LINGUISTIQUES din Franța; că ați obținut Diploma de excelență și Medalia de aur - FEEA (Facultatea de Economie și de Administrare a Afacerilor)

nr. 92 n mai 2019

Timișoara; că funcționați ca visiting professor la I.U.F.M. Toulouse; că sunteți distinsă cu Diploma „Le mot d’or“ - pentru limba franceză în afaceri; că ați primit decorația „Ordre des Palmes Academiques“ în grad de Cavaler și sunteți traucător-interpret atestat pentru Regiunea V Vest; că sunteți specialistă în interpretariat (traducere simultană) în conferințe și activități de protocol. Pe Internet ați postat o autocaracterizare care vă prezintă ca o persoană dinamică, gata de fapte: Sunt „omul potrivit, la locul potrivit“: pot valorifica vocaţia de dăruire spirituală şi sufletească, fiind răsplătită prin ecourile armonice izvorâte din rodul trudei mele. Ce reprezintă, pentru dumneavoastră, calitățile enumerate și cum credeți că veți folosi aceste abilități în cadrul noii situații, de Capitală Europeană a Culturii, pe care a dobândit-o Timișoara?

Mihaela Pasat: Iată o întrebare meşteşugită, care mă pune în dificultate oarecum. Motto-ul la care faceţi referire reprezintă, de fapt, „sinteza“ răspunsului dinainte. El dezvăluie în ce măsură devenirea mea nu a fost întâmplătoare, nu m-am... nimerit aleatoriu în sistemul de învăţământ, ci am simţit, am ştiut şi am dorit să-mi exploatez harul, dăruind, în formarea studenţilor şi în cercetare, de-a lungul unei cariere de 42 de ani, încheiată „contractual“ în 10 iulie 2015, tot ceea ce învăţasem în anii de şcoală şi continuam să acumulez... O „patimă“ care nu se va stinge decât la finele existenţei mele, niciodată nu ştim destul, mereu mai este ceva de adăugat. Am avut întotdeauna certitudinea că devenirea mea nu se putea înfăptui decât prin desăvârşirea lor şi, cum vă spuneam, răsplata n-a încetat să vină, în ani, nu doar prin notele pe care le-am primit, la rându-mi, în evaluările studenţilor (o găselniţă menită a amenda calitatea sistemului, dar care, prin maniera de aplicare, nu avea şanse să fie întotdeauna corectă), ci, mai ales, prin afluxul mesajelor de preţuire de la cei ce mărturisesc că-mi continuă zborul, în aripă, în suflu, în capacitatea de a-l susţine prin ceea ce cuprinzi de sus, nu prin „a privi în sus“. Iubirea necondiţionată este impulsul magic. În orice. Revenind la „esenţa portofoliului“ de pe site-ul facultăţii, voi spune că este doar exprimarea succintă a evoluţiei mele profesionale, firească în mediul universitar. Nu cred că ar fi ceva ieşit din comun, AŞA TREBUIE (sau... ar trebui!) să fie şi mulţi înţeleg acest lucru la fel, chiar dacă, din păcate, în România „post“ 1989, din varii motive, pe care nu le comentez acum, sistemul de învăţământ a integrat şi persoane mai puţin motivate.

Simt, cu amărăciune, cum, în ultimii douăzeci şi cinci de ani, structura educaţiei s-a şubrezit, poate în urma aplicării unor modele ex abrupto, fără a gândi adaptarea la dimensiunile culturale ale românilor (prin cultură înţelegând „programarea mentală colectivă care aparţine unui grup sau unei societăţi“, aşa cum este definită de Geert Hofstede), poate în urma schimbărilor socio-economice pe care, personal, le percep cu un ochi extrem de critic. Patima „măririlor“ de tot felul este extrem de nocivă şi ajungem să nu mai ştim în cine putem crede şi de cine să ne ferim. Pentru că nu putem trăi izolaţi. În copilăria sibiană am auzit (şi mi s-a întipărit în minte) că sunt patru moduri de a cunoaşte un om, de a şti cât valorează moral: să mănânci cu el o ferdelă de sare (adică să petreci atâta timp alături de cineva cât să consumi circa 80 de „litre“ de sare, echivalentul a 20 de kilograme, cât ar conţine acea măsură de capacitate), „la drum“ (adică să faceţi împreună o călătorie mai lungă), „la bani“ (respectiv modul de a-şi onora datoriile) şi... dacă-i „pui un scaun sub fund“ (dacă ajunge într-o funcţie importantă). De-a lungul carierei am putut verifica toate aceste variante, cu învăţăminte! În fine... Spicuind, voi detalia puţin, reluând aleatoriu ordinea surprinsă de dumneavoastră.

Până să ajung la a-mi exprima opinia asupra unor lucrări (memorii de licenţă, disertaţii la finalizarea ciclului de masterat, teze de doctorat) am avut a trece eu însămi prin încercări nu tocmai de neglijat. Ceea ce pare tot mai mult a se uita este că, oricât de dotaţi am fi, oricât de sus ar urca în grafic IQ-ul, nu ne naştem „ştiind de-a gata“ totul, e obligatoriu să învăţăm. Nu mă voi sătura să spun că, în orice societate, două îndeletniciri sunt esenţiale: aceea de învăţător, căci de n-ar fi el să ne pună în mână creionul, să ne înveţe să scriem şi să citim, să socotim şi... să cugetăm, n-am mai ajunge nici doctori, nici profesori, nici... şi cea de gunoier, da, auziţi bine, întrucât de n-ar fi aceste persoane care să vegheze la salubritatea noastră, ar fi vai şi amar! Acum, că am stabilit priorităţile, putem reveni la momentul primilor paşi în carieră. Fusesem, aşadar, reţinută la Catedra de Franceză a Universităţii din Timişoara. Era firesc să-mi doresc conturarea unui doctorat şi, cum pasiunea pentru matematici, pomenită deja, m-a ghidat înspre lingvistică, am decis să mă încumet înspre acel domeniu. În anii ’75, conducătorii de doctorat erau foarte rari, iar pentru lingvistică franceză erau numai doi, la Cluj şi la Bucureşti. Întâmplarea a făcut să ajung dintâi în capitală, la o conferinţă, unde, într-o pauză, mi-am luat inima în dinţi şi l-am abordat pe renumitul profesor Paul Miclău, întrebând, timid, dacă ar avea un loc în perspectivă.

Mi-a spus că da, dar... mai aveam de aşteptat, oricum, era clar că mai aveam şi de studiat (în vederea admiterii). M-a pus în legătură cu regretata Teodora Cristea, la vremea aceea conferenţiar la Catedra de franceză, care, după o lungă conversaţie, m-a trimis înapoi la Timişoara cu... un braţ de cărţi!!!, toate „noi“ pentru mine, care mă introduceau în universul cercetărilor de ultimă oră în domeniu (teoria enunţării,

dialog

actualitatea literară 11

presupoziţie, acte de limbaj...), pe care aveam să le devorez şi care aveau să-mi devoreze nopţile (căci ziua trecea într-un iureş, cu orele la facultate, cu activităţile adiacente...). Eram cufundată total într-un univers care mă captiva, dar care, până am ajuns să-l stăpânesc, cât de cât, mi-a trezit nu puţine spaime, mai ales în perioada de încercare a definirii subiectului tezei, pe care-l doream abordat dintr-o perspectivă „absolut“ originală.

Or, cum accesul la bibliografia străină era destul de anevoios, când mi se părea că am descoperit America („gata, iată ideea, n-a mai scris nimeni despre asta“!) dădeam peste un autor care avusese abordări similare, cu ceva vreme în urmă. Eram disperată, mă credeam incapabilă să realizez o teză valoroasă şi, rănită în orgoliul zodiei, l-am căutat pe profesorul Miclău, să-i spun că mă retrag, că nu sunt bună de nimic şi că nu mi-ar fi plăcut să fac numai o compilaţie, doar de dragul de a avea un doctorat.

Cu tactul pe care aveam să-l descopăr tot mai mult, în timp, profesorul mi-a răspuns: „Dacă prin propria cercetare ajungeţi la concluzii asemănătoare ori identice cu ale lui Emile Benveniste, Hélène Gauvenet şi alţii care au scris despre discurs, înseamnă că sunteţi pe calea cea bună. Nu este un «errare». Perseveraţi, în cazul dumneavoastră se va dovedi benefic. Şi aşa a fost. După ce-am asimilat mii de pagini, decantând, am ajuns şi la elementul care se ivise din truda mea şi pe care nu-mi rămânea decât să-l susţin cu argumente. Examenul de admitere a avut loc în 1979. După treceri prin examene în ale căror comisii se aflau nume ce depăşiseră de multă vreme frontierele (Alexandra Cuniţă, Maria Manoliu Manea, Sanda Golopenţia-Eretescu, regretata Mariana Tuţescu), după referate susţinute în faţa colegilor de la Catedra de franceză de pe Edgar Quinet, a venit şi ziua cea mare, 2 iulie 1984, când, în urma susţinerii, mi-a fost acordat titlul de doctor în filologie. „Hopul“ trecuse, dar numai ca moment într-un lung şir de provocări, ce m-au însoţit de-a lungul carierei. Niciodată nu am fost singură, mereu m-am consultat cu colegii apropiaţi teritorial, dar şi cu cei de prin lume, cunoscuţi la diverse congrese, însă este cert că fără imboldul necondiţionat şi permanent al celor ce m-au îndrumat în perioada doctoratului, numiţi mai sus, nu aş fi devenit ceea ce sunt. Sper să simtă, aici sau în lumea de taină, unde au plecat unii dintre ei, recunoştinţa pe care le-o port. După doctorat, cariera a urmat meandrele universitare, înspre portul ştiut. Acum, deschiderea pe care o oferă Timişoara, în calitatea ei de „aleasă“ a fi capitală culturală europeană – în 2021 –, constituie o provocare pe care n-o pot ocoli, evident. În contextul dat, mă simt implicată mai ales ca sibiancă, prin legătura cu Stan Vidrighin (născut în Răşinari) care a obţinut prin concurs realizarea primului proiect de canalizare a Timişoarei, devenind, ulterior şi primul primar român al oraşului. El a activat şi pentru unirea Transilvaniei şi a Banatului cu România şi a înfiinţat, împreună cu Traian Lalescu, Politehnica din Timişoara. Printr-o coincidenţă „bine nimerită“ (le hasard fait bien les choses, spun francezii), unul dintre nepoţii lui Traian Lalescu, numit la fel, mi-a fost student, şi m-am bucurat să mă pot implica atunci când a dorit realizarea unui bust al renumitului matematician de către Peter Jecza. Într-un oraş multicultural cum este Timişoara, deschiderile sunt nelimitate, aşadar orice proiect este binevent. În ce mă priveşte, nu pot decât să rămân ancorată în universul literelor, care străbat frontierele şi poartă cultura pretutindeni. Sloganul „Luminează oraşul prin tine“, aminteşte faptul că Timişoara a fost primul oraş european luminat electric şi proiectează lumina spirituală înspre un orizont sub arc de curcubeu.

M. Posada: Sunteți autorul unic a trei cărți și coautor al altora două, împreună cu Claudia Papay, ați publicat poezii, nuvele, fragmente de roman. Sunteți, de curând, membru al Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România. Ați tradus trei cărți, din franceză în românește.

Despre acestea, vom vorbi ceva mai târziu. Vă rog să precizați natura și importanța cărților scrise de dumneavoastră!

Mihaela Pasat: Iată-mă „încolţită“!!! Chiar fără scăpare, întrucât voi fi nevoită să recunosc, într-o inedită confesiune, că ivirea cuvântului, pe buze, s-a înfăptuit întotdeauna infinit mai lesne decât „aşternerea“ pe hârtie. Pentru că spontaneitatea primei ipostaze nu putea scăpa de cumpănire. Cred că numai în „jurnal“ am scris fără cenzură (et encore!, cum ar spune prietenii noştri francezi), altminteri, până la pagina finalizată, am trecut mereu prin bruioane, mai mult, desigur, în lucrările de cercetare, mai „îngăduitoare“, în creaţiile literare. Având întotdeauna frustrarea pe care o impune tiparul, prin limitarea timpului, întrucât mereu îmi spun că... aş putea găsi o formulă amendată, dacă aş mai avea o zi, o oră... Fiecare volum publicat are propria istorie, cu durată, cu momente de spaimă cumplită, mai ales la scrierile lingvistice, în vremea când nu aveam acces imediat la publicaţiile din alte ţări. Am avut norocul să evoluez într-un mediu de emulaţie intelectuală şi m-am deprins să nu trimit nimic spre tipar, fără a supune paginile unei lecturi avizate, unor „alţi ochi“, neobişnuiţi cu textul meu. Şi m-am bucurat mereu de solicitudinea colegilor, de acasă sau de prin lume (cunoscuţi cu prilejul diferitelor congrese ori stagii universitare). Dacă aveam în vedere un volum dedicat studenţilor, atunci primii „critici“ ai manuscrisului erau chiar ei. Întâi testam la clasă, apoi conturam forma de tipar. Desigur, formula mea nu este printre cele mai „prolifice“, dar nu am avut niciodată tentaţia „hei-rup“-ului. Şi nici în ziua de azi nu sunt dumirită cum se pot scrie patru-cinci cărţi sau zece-cincisprezece articole ştiinţifice pe an! Mă gândesc la creaţiile originale, „trudite“, nu la compilaţii ivite

Lora Levitchi

din cosmetizarea fragmentelor copiate, indiferent de formă. Lucrările de lingvistică au fost construite, într-o primă etapă, la începuturile carierei, pe teoriile structuralismului, evoluând înspre teoria enunţării, acte de limbaj... Într-un stagiu mai lung, la Universitatea din Anvers, am „descoperit“ comunicarea interculturală şi importanţa ei tot mai crescută în lumea actuală şi am decis să propun un alt mod de predare a limbilor străine, îndeobşte la facultăţile nefilologice, schiţând două dintre cărţi : Du courrier... ...au courriel (corespondenţă de afaceri) şi Le monde à l’endroit et à... Anvers (comunicare interculturală). Esenţiale în formarea mea au fost dialogurile, ocazionale ori permanente, cu personalităţi de pretutindeni, în care comunicarea trecea dincolo de pragul strict al „schimbului de idei“, într-o minunată comuniune, de „împărtăşire“ inestimabilă, scăpând total unei evaluări do ut des. Cele şase luni (mai-noiembrie 1992) petrecute la Anvers au fost decisive pentru evoluţia mea ulterioară. Mă aflam într-o dublă cumpănă, în urma trecerii a două praguri însemnate (etimologic!): în plan personal, pierderea mamei, în 22 decembrie 1991 (la orele 22:00!), plecată mult prea devreme (avea doar 63 de ani), care m-a „prădat“ irecuperabil de cel mai temeinic reper şi, în plan profesional, decizia de a participa la formarea Catedrei de Limbi moderne, în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Economice (devenită FEAA), un „alt fel“ de plecare, întrucât părăseam Catedra de Limbi Romanice de la Facultatea de Filologie, din aceeaşi universitate. În ziua de azi, tinerii practică, în mod curent, trecerea de la un post la altul, dar o fac, în general, pentru raţiuni financiare. În situaţia mea... nu era cazul! Posturile carierei didactice universitare erau echivalente, aşadar, nici un confort material nu putea fi luat în calcul.

Mai mult, aşa cum am mai spus-o, când am decis să urmez această profesie, ştiam că nu e una din care să te îmbogăţeşti şi nici n-am avut vreodată înclinare înspre mărire, de orice fel ar fi fost ea. Singura „greutate“ care a atârnat în cumpănă a fost provocarea! De-a lungul anilor, de la începutul carierei, Facultatea de Filologie asigura cursurile de limbi străine pentru toate celelalte facultăţi ale universităţii. Aşa că am predat franceza unor studenţi de la Facultatea de Matematici (primul curs tipărit a fost pentru ei), de economie, de arte, de istorie... Când, după momentul 1989, decanul de atunci al Facultăţii de Ştiinţe economice a decis crearea unei catedre de limbi, întrebându-mă dacă aş fi interesată să trec „cu toată norma“ acolo, am acceptat, întrucât mi s-a părut că puteam fi utilă pentru o sferă de pregătire mult mai largă: nu mă limitam la a forma doar filologi (profesori de limba franceză, traducători etc.), ci puteam dărui un instrument de lucru (comunicare) unor tineri ce aveau să permită României o afirmare internaţională în plan mult mai larg. Poate părea prea „entuziastă“ opţiunea mea, dar intuiam că era una corectă. La Anvers, mi s-a adeverit că alegerea avea să fie rodnică. Am lucrat într-un colectiv de elită, sub îndrumarea unor nume prestigioase: Jef Verschueren, Herman Parret, Paul Verluyten...

Am avut la îndemână o bibliotecă ce mi-a deschis paginile a zeci de cărţi valoroase. Acolo am scris Du courrier... ...au courriel şi am schiţat Le monde à l’endroit et à... Anvers, ce aveau să devină cărţi de referinţă pentru studenţii mei din Timişoara. Cărţile scrise în colaborare sunt rodul unei trude „împreună“ şi s-au ivit mai ales din imboldul pe care doream să-l transmit, la rându-mi, colegilor mai tineri, întru promovare.

Desigur, contribuţia fiecăruia era bine definită, cu aport personal cert, însă „fluiditatea“ volumelor nu şi-a găsit calea decât în matca săpată împreună, în acel fir depănat din fuiorul cugetării noastre îngemănate.

Când scrii singur, ca unic autor, nu ai decât confruntarea subiectivă.

Povara opţiunii (pentru cea mai corectă/potrivită/elocventă variantă) este numai a ta. Frământările sunt infinite, de multe ori sub semnul legendei lui Sisif, aducându-te, când să zici „hop“, la poalele muntelui, de unde se cere reluat urcuşul. La scrierile în colaborare, ştii că poţi miza oricând pe umărul cuiva, care să stăvilescă prăbuşirea. Ceea ce este minunat! Dar trebuie să ajute şi zeii. Care, uneori, au alte planuri ori se lasă distraşi de împrejurări. S-a întâmplat aşa cu un dicţionar francezromân, care nici până în ziua de azi nu a fost finalizat. Proiectul, iniţiat înainte de 1989, gândea realizarea celei mai importante lucrări de acest gen. Colectivul lingviştilor de la Catedra de Franceză a Universităţii din Timişoara a fost antrenat, sub îndrumarea doamnei profesor Maria Iliescu, într-o aventură lexicografică de anvergură. Învăţăcei sârguincioşi, am deprins cu toţii, într-o primă etapă, tainele redactării unui dicţionar.

Adică... ale unei noi profesii. Am pornit, apoi, la atac, asta însemnând să traducem în limba română, nici mai mult, nici mai puţin, decât... dicţionarul Le Petit Robert 1! Ne-am înarmat, într-o a doua etapă, cu munţi de dicţionare bilingve, franceză-altă limbă, pentru variile domenii posibile (tehnică, agricultură, geologie, biologie, artă, muzică etc.), întrucât, să traduci pierre cu piatră, nu era mare filosofie, dar când ajungeai la moie („miez de piatră“)... !? Colectivului nostru îi reveneau literele M-Z. Am pornit la atac, trecând, preţ de câţiva ani, prin extaz şi agonie, după cum reuşeam sau nu să găsim echivalentele. Ajunseserăm la litera „V“ (ca „victorie“, „vis“, dar şi „viraj“, „vai“...), când au venit peste noi evenimentele din decemrie 1989. Năuciţi, am capitulat pe moment. Şi am rămas într-o ecuaţie nerezolvată, până în ziua de azi. Fiecare dintre noi avea mii de fişe rezolvate, gata de tipărit. De ce nu am continuat?

Probabil, pentru că, în Olimp, zeii erau prea ocupaţi cu alte „priorităţi“ în cercetare, iar pământenii, epuizaţi de lupte mai puţin elevate ştiinţific, l-au luat în braţe pe „lasă-mă, să te las!“, copleşiţi de prea multe alte sarcini, cu care erau împovăraţi. PĂCAT! mare păcat! Nu mă voi limita, însă, la această atitudine complezentă, ci voi îndrăzni o posibilă explicaţie, argumentând că, din comoditate ori ignoranţă, cei în drept să decidă „cine“ și „ce“ ar trebui să facă, pentru ca evoluţia evenimentelor să fie coerentă şi corectă, iau decizii inadecvate. Mă voi referi doar la domeniul în care am profesat, ferindu-mă să fac afirmaţii legate de tărâmuri cunoscute mai puţin sau deloc. Am absolvit facultatea cu diploma de filolog, specializarea limba şi literatura franceză-limba şi literatura română. Am ales calea profesiei de dascăl. De atunci încoace, adică de aproape jumătate de secol, am fost confruntată permanent cu „neînţelegeri“, „ambiguităţi“, care au degenerat uneori în „conflicte“, numai şi numai pentru că se persistă în a confunda profesiile de dascăl (educator, învăţător, profesor), traducător, interpret, lexicograf..., pentru care diploma de filolog deschide calea. Că o aceeşi persoană ar putea asimila şi stăpâni mijloacele de performare în toate domeniile de mai sus, e adevărat, dar tot atât de adevărat este că pregătirea temeinică pentru fiecare este diferită şi că rezultatele activităţii nu pot fi la nivel optim dacă se trece, de-a valma, de la „una“ la „alta“. De aici şi... deriva, care poate crea discontinuităţi ori abandon. Ar fi minunat dacă fiecare dintre noi ar reţine din Micul Prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry că „nu vedem bine decât cu inima“ şi că „suntem răspunzători pentru trandafirul nostru“. n Continuare în numărul viitor

12 actualitatea literară

şcoala de poezie

Nicolae Panaite

amprentele tatălui ca o goliciune transfigurată şi vie aceleaşi pâlpâiri ca nişte respirări de pe urmă ca viaţa dintr-o oală spartă şi legată cu sârmă

Carul Carul parcă mergea singur prin ploaia neagră a tatălui meu, care era îmbrăcat cu un costum negru, sticlos ca o apă neagră din urma stingerii unui incendiu şi îngheţată.

O năvălire de nouri şi fulgere deasupra noastră prevesteau pustia cuvintelor, care erau ca nişte urme de omăt într-o mirişte arsă.

La crucea drumurilor şi la fântâni, ascultam desluşirea lor; vedeam rostirile ca într-un uriaş submarin ce înainta prin ploaia neagră cu tot cu bulgării ca de plumb ce cădeau peste tatăl meu.

Sunetele lor erau ca o naştere grea ce se petrece toată viaţa, ca o polenizare între humă, lumină şi noapte.

Carul parcă mergea singur fără tatăl meu; noi, prin ploaia neagră, aduceam ca un deal negru mergător.

Gleznele roşii După ce a deschis fereastra, largul dimineţii l-a luat captiv către ţărmurile unde gleznele roşii, de veacuri, tulbură apele.

insomniile şi-au pus sigiliul în jurul ochilor din care vârfuri de ace parc-au ieşit foamea zilelor o astâmperi cu trupul tău când plită încinsă când schit un jar vorbitor cât o ploaie deasă pe acoperiş îl muţi dintr-o mână în alta îţi atinge şi ochii şi parcă totul e pe furiş năzuieşti spre identitatea unor bulbi în devenire cu ei te amesteci trecând dintr-o absenţă în alta ca într-o somnambulă uimire

şi nopţile prin sahare.

Râvneam să trăim mai mulţi ani într-o noapte; înteţirea ne va năpădi pierderile până la sânge.

Fiinţele noastre: zămisliri şi cazne un singur trup vor ajunge.

Pe drum, anevoios, mai încăpea câte un om; cu trudă înaintam ca un egumen ori ca un prizonier avid; parcă în acelaşi timp eram şi Absalom şi David.

Cuiul Ieşea uneori din grindă fără ajutorul vreo unei mâini ca o izbăvire sau ca o durere în care era şi crucea şi jertfa nu toţi îl vedeau ieşea mai ales când era uitat umbla prin cameră după flanela tatălui meu dar n-o mai găsea se întorcea nespus de singur spre locul din grindă obosit şi cu apele pe el curgând şiroaie în locul flanelei tatălui meu mama punea la uscat iarna flanela fratelui meu mai mare şi a mea cuiul mai e şi azi pe acolo răspândind murmurătoare cumpeni împreună cu duhul locului desţeleneşte un nou vocabular al sării

Ea, ziua întreagă, s-a nevoit a repara lacătul; a scos cuiele în care fecioarele singurătăţii şi-au pus veşmintele, dezbrăcându-se toată noaptea.

fără voia mea casa a fost vândută ar fi trebuit măcar cuiul să-l fi scos cineva să-l avem pentru a pune acum şi de-a pururea ceva în el

Odată cu înserarea, nişte mâini ca de fosfor, parcă ieşeau de sub grinzile casei, purtând în braţe sufletul lui-vraişte.

am fi avut un punct de sprijin în cuiul pe care vorbele rotitoare şi negre vor să-l nămolească pentru hoitarii stihurilor candrii nonşelanţa lui tescuieşte pribegii cu o frageditate de învingător printre argile cerneluri şi sunete albe

Ea luă cearceaful de-abia întins şi-l scutură afară; un nor de scântei vorbitor se lasă peste ogradă.

Cum sunt zilele Ah! ce deal, prin vale, ce dospită clisă! trecuse şi de glezne lutul moale precum acel de sub căprioara ucisă...

Veneam să te mai văd, după clipele de zenit şi de prăpăd, dar şi de secetă şi de răcoare, cum sunt zilele

încerci să aprinzi focul cu un manuscris care îţi toceşte zilele şi duce o parte din tine ce n-ai s-o mai întâlneşti vreodată în plăsmuirea lungului exod dar focul lunecă din vatră rămânând în loc o suire cu naşteri şi eşafod

Împrăştiind scântei o floare de cărbune ce înfloreşte doar o singură dată ţi-am dăruit în ziua în care ne-am întâlnit într-un diluviu de aureole şi promoroacă de-atunci rumoarea unui viscol s-a exilat în casa în care doar tu luminezi ca un vreasc aprins în miez de noapte la lumina lui scriu cu o cerneală a spaimelor acest poem ca o pradă pe o limbă de clopot sonore lacune ale sfâşierii tale răsfoiesc filele cărţii scrisă gură la gură dintr-un sfielnic şi grav pacient am devenit o strajă, un cântec somnambul o apă în formă de cruce şiroindu-ţi toată înfăţişarea trupul tău e un murmur plin de insomnii şi translucide absenţe câini melancolici privesc ca la o mistuire hrana de care nu se ating în ochii lor nu mai încap singurătăţile atâtor aniversări e târziu şi agrafa venită din cer a străbătut fără odihnă timpul până la tine un nou vocabular ar face mult mai bine nopţilor tale reumatice din care îţi tragi gleznele împrăştiind scântei peste mine

nr. 92 n mai 2019 Într-o zi Într-o zi, ca aceasta, de viscol, când picioarele-ţi sunt acoperite de colbul unor lumini apoase şi de-ntunericu-n flăcări şi frunze, într-o zi, când vorbirea, ca o înfrângere binefăcătoare, va pătrunde pustiul şi râul lui ce izvorăşte din lut şi din cer, într-o zi, când totul se va termina de spus încât nici vindecările nu ne vor mai îngădui, te voi chema până strigătul va lua forma chipului tău iar lampa cu sânge va arde.

Versete (3) O iarnă întreagă am săpat un mormânt singurătăţii; pe funii de amurg, încet, parcă să nu se trezească, i-am dat drumul înăuntru.

Coroanele, grele ca un pian, au înverzit de-atâtea ploi.

De atunci, în fiecare noapte, aud pe cineva apăsând pe clanţă.

Cuvântul mă apără de năvălirea apelor negre; Cuvântul mă apără de pământul înălţat până sub geamuri.

Trandafirii Bethleemului tău noapte de noapte aud plesnind mlădiţele întunericului mugurii lor înroşesc scrisu-mi mâna cuprinsă de teamă lasă pe hîrtie însemnele vorbitoare însemnele înfrîngerii morţii însemnele de aur ale durerii mersul tău şi gleznele au topit munţii de plumb valurile îţi aduc la ţărm rugăciunile fiinţe transcendente le murmură le scriu gurile lor însetate albesc petalele roşii îţi cuprind fiinţa şi rămâi în întuneric vorbitoare statuie de fildeş oferind călătorilor trandafirii Bethleemului tău pe rouri de sânge plutesc îmbulzindu-se între ele cuvintele: lebede ce ascultă răsuflarea îngerilor tu de artă te apropii ca un prizonier întors de la război de copilul pe care niciodată nu şi-l văzuse… ca un fluture prin beznă de lumina unei lămpi… şi în întuneric rămâi vorbitoare statuie de fildeş oferind călătorilor trandafirii Bethleemului tău

uneori şi azi iese din grindă urcă dealul veşniciei însoţit de lanţuri, noime şi muzici odată cu sara stelele-l scapără-n cale vindecându-şi autarhicele dureri de şale prin fierării și anticare

Suirea scrum în felinar cu buricele degetelor ating sticla afumată parcă de-o veşnicie încă se mai văd pe ea

Lora Levitchi

nr. 92 n mai 2019 amintirea unei frâne în miezul zilei când umbra ta devine un obiect străin în jurul tău trup lângă trup ca nişte litere de ziar în tramvai corpurile noastre se sugrumă încercând inutil separate să ajungă acolo unde nu mai e nicio legătura cu lumea acolo unde brusc sufletul devine un inamic public

şcoala de poezie

Paul Gorban

un animal nemângâiat din bucătăria de 2 pe 4 metri scriu pe telefon poemul acesta pe care de multă vreme îl văd cum de sub fereastră se târăşte prin casă ca un animal nemângâiat îl văd cum aproape în fiecare noapte când toate organele şi simţurile mele cad pe fundul unei bărci de salvare adulmecă trupul firav al unui nud de cretă care de multă vreme locuieşte cu mine mănâncă cu mine doarme cu mine face baie cu mine şi chiar visează cu mine că într-o zi toate lucrurile şi toate gândurile mele solemne vor fi strânse într-un sac menajer şi vor fi aruncate cu toată singurătatea lor în adâncul unui dulap plin cu elefenţi cu diamante elefanţi care fără să fie ridicoli în câţiva paşi de dans ţin universul într-un perfect echilibru

colonia pe bulevardul din centrul oraşului florile de cireş şi cele de magnolia sunt împinse în gurile de canalizare de apa cu detergent a maşinii de spălat străzi şi în tot acest timp fete şi tot felul de băieţi îndrăgostiţi de imaginea proaspătă a primăverii le fotografiază le postează pe reţelele de socializare fără niciun fel de comentariu ca într-o galerie de artă pe străzile cartierelor mărginaşe florile de cireş cele de măr şi cele de trestie sunt împinse pe la ferestrele blocurilor de vântul şi ploaia care tocmai le scutură şi nu le fotografiază nimeni nu le spală nicio maşină stradală prin aer se invârt şi se adună pe marginea drumurilor exact ca o colonie de insecte

uitaţi pe dinafară cu fiecare zi care trece descopăr tot mai mult că suntem fiecare câte o păpuşă matrioşca de la naştere până la moarte ne înghesuim în fiecare clipă în câte o păpuşă matrioşca şi aşa până când ne obişnuim cu ideea că zilnic singuri ne îngropăm într-o uriaşă păpuşă matrioşca

atât am rămas în satul şi casa aceasta a copilăriei în care de-a dreptul năucit un fluture de granit masiv m-a trezit din somnul în care mă îngropasem cu sufletul plutind aiurea

în trupul meu încărcat de tot soiul de zile creşte continuu un animal domestic şi mulţi vin să îi atingă blana să îi vadă ochii care lucesc precum luna plină

în liniştea stranie a tramvaiului nimeni nu se deplasează nici mai în faţă nici mai în spate toţi încremeniţi devenim călăi şi victime înghesuite ca-ntr-o cămaşă de forţă

într-o coliziune a libertăţilor catastrofale vatmanul transformă spaţiul în carne şi ca un saxofon se aude armonios amintirea unei frâne care în ecou de labirint se înmulţeşte şi pluteşte vag prin aer precum ziua aceasta atinsă de corpul meu

cu iluzii şi nuduri efemere cât să mimez cu o mână de pământ eternitatea trupului acesta

animalul domestic

respirăm proporţional cu forma de trup pe care am luat-o respirăm pe bucăţi să rămânem în viaţă

aflaţi într-o stare fără sfârşit când nu trebuie să ne mai punem în poziţia de aşteptare ne privim ochi în ochi şi citim printre rânduri biografiile noastre absolut necesare ca şi când în sfârşit am citi nişte instantanee de la marginea lumii

actualitatea literară 13

mulţi vin să îi vadă colţii cu care animalul domestic îşi devorează hrana cea de toate zilele hrana dată de dumnezeu păpuşă cu care se joacă până la urmă o fetiţă sau un băiat pe care dumnezeu se face că îi uită pe dinafară

poveste pe tablă de şah ştiam de ceva vreme că Bianca are o inimă albastră în care şi cerul şi apa se amestecă printre globulele ei de sânge ca nişte baloane uriaşe prin care se plimbă tot felul de prinţi şi prinţese şi mai ştiam şi de pisica ei construită la fabrica de confecţii din fel şi fel de resturi de pânze şi dantelării colorate folosite pe diferite rochii de ocazie ştiam de pisica aceasta care cu gura cusută şi ochii negri din nasturi de porţelan în fiecare noapte doarme în podul casei în mijlocul unor păsări răpitoare ştiam chiar şi de elefantul ei de lemn elefantul troian care în rucsacul de grădiniţă stă singur în întuneric şi aşteaptă să fie scos într-un amfiteatru liber de circ aşteaptă să fie atins de mâinile fericite ale copiilor care se prăpădesc de râs atunci când el ca un circar bătrân începe să danseze pe un singur picior dar dintre toate cel mai mult m-a surprins gândacul roşu cu pete negre al Biancăi gândacul care încercând să traverseze tabla japoneză de şah din sufragerie a înfulecat regele şi apoi s-a aruncat la bec în disperarea tuturor

liniştea unei haite de lupi în birou soarele intră prin geam ca o mireasă de aer şi-mi scrijeleşte precum îndrăgostiţii pe mobilierul din lemn fel şi fel de iniţiale şi inimioare îmi scrie poeme şi-mi desenează şoldurile neclintite ale femeilor care lung îşi privesc sufletul în vitrina plină cu cărţi abisale exact ca un soldat aflat în tranşee stau ascuns după birou şi le număr blasfemitoarele riduri smulse din sângele lor seducător le pândesc buzele de argint cum se ating în suflare ca nişte iubiţi înrobiţi de doruri şi dintr-odată toate lucrurile din jurul meu strălucesc intens precum nişte grenade dezamorsate în ultima secundă în care privesc la ele ca şi cum aş privi în mine lumina soarelui ce intră prin geam devine liniştea unei haite de lupi

cu sufletul plutind aiurea o clipă am rămas în satul acesta tăcut cât să despic rubinul ce curge pe răni ca o fiară o clipă diafană cât să-mi golesc câţiva ani

mai sunt unii care vin pur şi simplu şi îi urmăresc respiraţia respiraţia care se transformă într-un act sexual aşa am citit de multe ori la ziar că nu ştiu care făptură deghizată în fel şi fel de chipuri psihiatrice de cele mai multe ori având chip de animal domestic găseşte ceva şi apoi regretă şi jeleşte la un vis risipit

un val viu de uitare la început de fiecare anotimp o pasăre din părţile lumii îndepărtate vine şi intră în casa noastră cu ruine şi dintr-odată trupul ei cu aripi în armură cărămizie se ridică pe cer ca o uriaşă statuie care ne copleşeşte şi ne obligă în braţele ei să intrăm ca într-un mormânt fără margini din camerele noastre cu paturi şi tablouri prăfuite suflăm uşor peste lumânarea care îi face armura să-i strălucească precum un suflet rămas fără respiraţie suflăm până când pasărea îndeasă în ea precum nişte seminţe un val viu de uitare

pisicile intră în pământul de cristal acolo unde corbii învaţă să zboare unde pisicile intră în pământul de cristal unde vânătorii pândesc prin lunetă umbrele pe care vântul le împrăştie o fată ţinând o lumânare aprinsă îşi developează în faţa unui mormânt de granit sufletul care se răspândeşte peste gropile cicatrizate stând acolo ore întregi şi zile întregi săptămâni întregi şi ani de-a rândul încercând să-şi reconstituie clipirile captivă ca într-o sticlă a început în final să plutească prin aer precum un fum gros de ţigară doar vânătorii care pândesc prin lunetă umbrele şi pisicile care intră în pământul de cristal ştiu exact ce a simţit fata care nu a mai apucat să ţipe

nudul de cretă aşa mi-a venit într-o zi [când nu mai aveam linişte când mai multe lucruri mărunte şi scandaloase se ascundeau prin casă respirându-mi pe întuneric pe lumină sentimentele cu care i-am îndopat pe ceilalţi] să desenez pe parchetul negru un nud de cretă un nud graţios ca o păpuşă de porţelan [şi privindu-l mai multe zile cum umbla prin apartamentul meu cum dormea în patul meu cum se bălăcea în ligheanul uriaş de plastic cum strălucea ca fosforul când închideam lumina i-am spus că niciun om nu-i va putea desena chiar şi din mai multe încercări chipul care i se mişcă prin aer chipul care fără îndoială face diferenţa între mine şi el] atunci nudul de cretă a aşteptat încă o zi şi încă o noapte şi cât se poate de tăcut a coborât cu liftul din bloc [de mai multă vreme îl aştept pe furiş să apară în faţa ferestrei mele ca şi când ar veni să îşi privească fratele de dincolo] acum zilele precum o tornadă s-au aşezat între noi [eu o halcă de carne el o nesfârșită urmă de cretă peste amintirile şi lucrurile mele mărunte şi scandaloase]

14 actualitatea literară

nr. 92 n mai 2019

cronici

Revelatoarele finitudini și întâmpinarea poemului Noile rebeliuni ale poeziei lui Robert Șerban

Poemul lui Robert Șerban a îmbrăcat de mult toga imperială a unui destin individual și nu riști deloc eșuarea într-o paradigmă calpă vorbind de un vizionarism tulburător care surprinde prin decantările subtile ale realului resorbit în spectacolul imortel al primordialului, al refugiului egotic în luciditatea experiențelor eliberatoare prin care tocmai ea, formula personală, e în aceeași măsură un construct și un deconstruct, ca eveniment artistic, la brodarea fiecărei reveniri a acestui autor pe scena atât de populată azi de evenimențialul cultural/literar. Discursul liric este unul al confruntărilor, sigur, în veșmânt de-retorizant, cu realitatea întotdeauna prefațată, în antecamera paradisului artistic, de zăbava în purgatoriul fluctuant al atâtor vulnerabilități cărora, vai, puțini le mai fac față azi. Poezia lui Robert Șerban, edificând acest dedicatoriu surghiun la vizitarea ori re-vizitarea imposibilului devenit conciliabil cu sine și a ireconciliabilului devenit posibil cum refugiul spiritului în locanta exoticului diurn („mașina de spălat vase/și mașina de spălat rufe/lucrează și duminica/și iau asupra lor/ păcatul și necurățenia noastră”), deține și performanța, atât de rară azi, a propriei accesibilități. Grundul lirismului său ilustrând evanescențele unei distopii care, am zice iarăși, aduce în prim-plan intempestivul ca soluție ficțională, pare să enumere „gropile infernale” într-o lume devorată, cumva iremediabil, de catastrofic și de fragmentarismul protagoneist al funcției realității duale, constructivă-deconstructivă, într-o proximitate inițiatică a eului auctorial. Straniul și metanoia, ca disjungeri ale decalcului, surpările ființei în decorul interlop al sfidărilor fals eremitice ale moralei, omul între candoare și ipocrizie, maculează premonitoriu strategiile reticențelor, ale măștilor frivole, traficul convertirilor dar și al pervertirilor noului miracol, al lumii tuturor postmodernităților.

Tehnici de camuflaj (București, Editura Tracus Arte, 2018, 88 p., redactor de carte fiind Teodor Dună) e recenta apariție editorială care, la lectură, te mântuie de neîncrederea în forța poeziei de a schimba lumea, oamenii, destinul colectivității. E o carte care te ajută să navighezi într-un tablou realist, cât se poate de realist, acesta, al tragismelor noastre, cu toate fisurile condiționalului. Temele sunt coagulări funambulești și reprimări demistificatoare, autoreferențialitatea însoțește acest story de inițieri în care dansul ceremonialului fetișizant înșurubează în sintagmatic astfel de camuflări ale unui hypostasis dintr-

Mioara BAHNA

Ionel BOTA

un cotidian identificabil cronotopului. Peste tot viața, zâmbetul, bucuria, ironia, jovialul, sunt remediile și numai supraviețuirea în spirit salvează specia: „sunt poeți/care se micesc/de la lună la lună/de la an la an/în timp ce urcă în vârstă/și așa cum ei se împuținează/poezia lor ia/treptat treptat/în greutate//deși au tot mai puține cuvinte/ versuri tot mai scurte/cărțile lor subțiri/la fel de subțiri ca la începuturi/te îndoaie/te cocoșează/și trebuie să le prinzi ca lumea/și să le ții bine/strâns/cu ambele mâini/să nu-ți scape//când citești/pare că tu însuți te îngreunezi/și parcă tălpile tale apasă din ce în ce mai tare/mai puternic/în locul acela//sunt poeți din care/o dată cu vârsta/poezia începe să tragă/ca dintr-o perfuzie/iar în vreme ce se golesc/și se strâng în ei/ca fructele uitate în soare/poezia lor se face dură/se oțelește/iar cu fiecare cuvânt lipsă/cu fiecare vers dispărut/cu fiecare strofă chiuretată/e mai tăioasă și mai grea/tot mai tăioasă și tot mai grea/mai ucigătoare decât bătrânețea” (Bătrânii poeți, p. 72-73).

Fulguranțele discursului, pe alocuri cât se poate de kafkian, ne îmbie să descindem în chiar insolitul acestui tragism denuanțat. Dezinvoltura scrierii și rescrierii realului ține de experiența acelorași strategii dintre care camuflările poveștii-parabolă, lumea și omul subsumărilor paragrafului existențial („Dumnezeu joacă șah/din nou// azi/a ales/negrele”), sunt infuzări emfatic ponderate în aceeași enumerare a instanțelor lirismului. Același discurs „acoperă” ceea ce s-ar putea numi „stridențele” memoriei („cum ar fi/să mergi prin nisip/iar în urma ta/să nu rămână/nimic”), oralitatea acestei poezii vine din modul mai mult decât perfect, de coordonare a interiporității, fiindcă eul umiliațiilor se revoltă dintr-un fel de datorie simbolică și pune ordine în desfășurarea întâmplărilor, în dramele acestor camuflări. Eul întemeietor, cu fireștile lui aroganțe („să dăm drumul sîngelui/să gâlgâie și să țâșnească/prin poeziile noastre/dacă prin venele noastre/ băltește și se-mpute”) execută coincidențele și toposului întâmpinării poemului i se conturează un moment fast, abordările sunt generate de agenți reactivi, între care macabrul miezos față cu „represaliile” lui în imaginar, ori asupra imaginarului, întrerupe moștenirea semnificanților și discursul liric ajunge să dețină, tot el, cheia tuturor imunităților: „noaptea/visez uneori chelnerițe/sute și sute/ toate severe/încruntate/cu buzele țuguiate/frumoase/ dar ale dracului/aprige/de parcă n-aș fi clientul lor/de parcă n-aș avea o lețcaie în buzunar//mă visez la o masă rotundă/de tablă/m-au fixat cu privirea/și vin spre mine hotărâte//mă fac mic/în scaunul de fier forjat/tot mai mic/iar ele vin și vin/sute și sute/în fuste negre și cămăși albe/strâmte/vin/și nu ajung/nu ajung/nu ajung/dar

vin/vin//mă trezesc/ chircit/cu genunchii la gură/ca un fetus ce știe/că dacă s-ar naște/ar avea mamă/ruptă pe din două” (În scaunul de fier, p.13-14).

Cartea lui Robert Șerban respiră lejer și în „subsolurile” vieții, care au nevoie de anticorpi (Înspăimântătoarea poveste de dragoste), eul se află în legitimă apărare și e motivul reînsuflețirii imaginarului, o realitate-rejet va fi și ea transplantul tuturor deparazitărilor. Germenii genezici ai speranței nu sucombă dar își schimbă „armanentul” din dotare, camuflajul inoculând blindaje și prelungind agonia.

Poetul are o viziune de luptător, miza lui e „o simplitate aptroape ascetică”, notează în cuvântul de escortă de pe copertă Octavian Soviany, e un laborator de prelungite frotiuri în adiacențele așteptatelor/invocatelor miracole ale supraviețuirii. Ambiția crudă adaugă la strategii dragostea de celălalt (Tehnici de camuflaj), detronarea gloriolei efemeridelor, detronarea calpului, anostului, arată că rana poeziei și însăși poezia vie invocă un spectacol al smereniei intraductibile. Scrisul-ritual poate fi și aici figura tutelară a acestui lirism decontaminant, multe drumuri sunt ale visului, un vers cuprinde copleșitor pergamente ale memoriei într-un gest, într-un simbol, în penumbra lui dincolo. Șerbanogramele din această colecție de intuiții rebele sunt onorante, acroșante, starea de ludism ne duce spre melancolia de canon a maeștrilor. De-facturată în propriile resorturi intime, poezia lui Robert Șerban are și antidiluanți de forță, ea nu mimează, ea lovește de-a dreptul, are alonja boxerului profesionist într-un ring în care protagonistul cunoaște orice amănunt dintr-un spațiu familiar. Dar ce e mai important de spus, aici, ar fi adevărul că poezia nu este dedicată unui spațiu privat al presupusei sale audiențe, că predicțiile, uneori tragic-fermecătoare în metafizica lor („clopotul morții/și/clopotul sărbătorii/sunt aceleași/dar/niciodată/nu bat/la fel”) sunt generatoarele aparent revelatoarei finitudini. În sanatoriul dependențelor de lirismul maximal, eul e supus stanței eradicărilor, punctul de fugă rămâne reverența orgoliului autodestinal: „stai pe întuneric/tot mai rar găsești un loc/în care să nu intre lumina defel/să nu fie umbre/să nu se vadă la un centimetru/să fie perfect//n-aștepți nimic/și totuși din când în când/întorci capul/ca orice curios//zâmbești/în fond ești un om vesel/sigur pe tine/pe micile ticuri/pe puținele lucruri pe care le-ai învățat prin repetiție/n-ai frici spaime terori//zâmbești din nou/prin manșeta cămășii/fosforul de la ceas/îți răspunde” (Binefacerile întunericului, p. 16) Altminteri, pentru Robert Șerban poezia este o situație trăită, precum viața. În continuare descifrările poeziei lui sunt iminente, dacă vrem o ierarhie cinstită a dinamicilor literaturii noastre post 90.

În căutarea eului - Ioan Barb: Imnul frumoasei Olivetti

De la un capăt la celălalt, poezia lui Ioan Barb, din volumul „Imnul frumoasei Olivetti” – Cartea Românească, 2018 –, este o evaluare lirică a legăturii sinelui artistului cu imediatul, dar și a percepției propriei deveniri, prin surprinderea unor momente ale impactului acesteia în conștiință, într-un fel de jurnal sui-generis, în care poetul reține, din marasmul zilei, nu spectaculosul, ci, mai degrabă, insignifiantul, ridicându-l la rang de sursă pentru creația sa și relevându-i îndreptățirea de a se așeza, firesc, între filele unei cărți, ca latură sine qua non a unui întreg, cu părțile lui bune și mai puțin bune.

Este o poezie ce cuprinde, cu un cuvânt al lui Nichita Stănescu, „respirări”, altfel spus tentative cathartice, de izbăvire, autorul alegând, în același timp, exprimarea gravă, dar și nuanța ludic-ironică, scop în care creația lui Ioan Barb tatonează, concomitent, mai multe direcții de comunicare, în căutarea căii prin care să fie transferat – inclusiv imnic, spre „frumoasa Olivetti” (un fel de subalternă ori parte a mecanismului complex al „galaxiei Guttenberg), personificare, dar și metaforă din nobilul câmp semantic al artei –, spre cititor, aproape tot ce adună din clocotul vieții un spirit frământat de neliniști, în pofida impresiei de calm, de la suprafață. De aceea, poezia lui pune, unele lângă altele, flash-uri din cotidian, elemente livrești, reacții la forme ale vieții și ale gândului, traducând (eliberat, totodată, și de rigorile punctuației și chiar de unele ale ortografiei), combustiile ce le trăiește, așa cum i se întâmplă dese-

ori omului contemporan, căruia formele tradiționale de comunicare nu-i mai sunt suficiente, pentru că viața lui nu mai încape în tiparele pe care acestea le presupun, drept care se vrea dezinhibată și dezmărginită, măcar la nivelul spunerii. În consecință, „frumoasa Olivetti” se zărește ea însăși, asemenea castelanelor medievale, de care amintesc sonoritățile titlului, rămânând în urma timpului, pe care știe că nu-l poate înfrânge, fluturând batista albă a păcii, spre împăcare cu lumea din calea căreia se retrage.

Străbătând, prin urmare, „poteci rătăcite” sau „rănile orașului din trupul tău”, cu ferma convingere / știință că „moartea nu lasă mesaje”, atentul observator al propriei condiții și a celei a semenilor,

în general, poetul încearcă soluții pentru starea de facto, una fiind, de pildă, cea la care ajungea, cândva, tatăl, îngrijind un nuc, după ce, multă vreme, acesta nu crescuse și nu dăduse roade: „pomul are nevoie de fier a zis tata / așa cum omul are nevoie de Duhul Sfânt”.

O alta s-ar găsi în faptul că perimetrul poeziei din acest volum este traversat și de sentimentul iubirii, însă, mai degrabă, ca „obiect” al contemplației. Mai mult, ca într-un examen clinic insolit, ochiul atent remarcă felul cum „ființa ta s-a retras de mult sub arșița cărnii / și mai adânc la rădăcinile oaselor / doar umbra ei îți acoperă însă singurătatea / așa cum ascunde aburul lunii / neliniștea crabilor după reflux”.

Peste toate însă, o stare de încordare continuă (poate fără motiv, fiindcă „poate nu s-a întâmplat nimic”) răzbate din poezii, uneori mărturisită, prin fixarea drumului „în căutarea eului pierdut”, inclusiv prin „locul în care nimeni nu știe nimic”, manifestându-se introspectiv, aproape în întregul volum, care se deschide cu un paradox („Era prea mult să mă gândesc la tine / se murea pe capete / de singurătate”) și continuă asertiv, alcătuind un întreg, în mare parte alegoric, dezvoltat în jurul temei amplu dezbătute, cea a dramatismului condiției omului contemporan, subliniat prin tristețea unei pseudo-libertăți, a responsabilității pentru propriile acte, din moment ce Dumnezeu însuși „s-a săturat să ne mai găsească un sens”, astfel că omul nu mai găsește perspectiva unei prelungiri a existenței și, de aceea, cum „în orașul nostru nimeni nu auzise de eternitate”, absența reperelor transcendenței are urmări pe măsură: „moartea de singurătate se petrecea în sine / fără preludiu și fără prejudecăți”.

O altă imagine relevantă este, în acest sens, de pildă, sondarea „mării”

a cărei trăire este doar aparent dionisiacă, de vreme ce se desfășoară între niște limite: „zidurile mării”. Motivul zidurilor se reiterează însă, fiind aproape omniprezent, atât în afară, în plan mai îndepărtat, cât și în imediata apropiere: „pe mine atârnă / ziduri crengi pânze de păianjen”, sinele observator ipostaziindu-se, între altele, ca un „samson din vis”, victimă a iluziilor pentru care „dinții strălucitori ai vulpilor” „luminează calea”.

Toate pistele pe care se lansează privirea celui ce se confesează trec, pe de altă parte, prin zarea creației, latură, totuși, inalienabilă a ființei în căutarea împlinirii, pentru care datele imediatului se pot metamorfoza în poezie, cu ușurința cu care „dumnezeu așeza dimineața pe stâlpii de curent”. În consecință, melancolie, speranță, mărturisiri cu morfologia unei profesiuni de credință („toată viața/ am evitat/ străzile cu sens unic/ poemele lungi/ rugăciunea de seară/ lectura în tramvai/ așteptarea la dentist/ mersul cu bicicleta/ masa la cantina restaurant/ opritul pe roșu la semafor/ centura de siguranță la volan/ vesta de salvare pe marea uitare”), o tristețe incurabilă, recognoscibilă la orice pas (cum „umbra mă însoțește credincioasă” și „este singurul indiciu că sunt încă viu”), sunt doar câteva dintre componentele poeziei lui Ioan Barb, despre care, pe coperta a IV-a a cărții, Al. Cistelecan afirmă: „Ioan Barb pornește mai de fiecare dată de la acel memento al realului impus ca prag de Camil Petrescu și se lasă apoi dus de un trend parabolic al imaginarului. Pe liniile mai active ale acestuia ajunge ba la o poezie cu priză la concretul cotidi-an (sau anamnetic), ba la o poezie ce se pierde în ritualuri de iluminare, ba - mai adesea - la o țesătură de stări păzi-te de ironie să nu dea în confesiuni sentimentale”.

mozaic

nr. 92 n mai 2019

Mihai Eminescu: 130 de ani de la moarte (Documentar)

Reproducem peste douăzeci de grupaje de ştiri/informaţii/ reportaje/amintiri referitoare la Mihai Eminescu, datând din zilele anului fatidic 1889 al trecerii lui la cele veşnice.

Sunt extrase din coloanele paginilor publicaţiei Românul, subtitrat „Ziar politic, comercial, literar”, având ca moto: Voieşte şi vei putea. Luminează-te şi vei fi, apărută în Bucureşti (9 august 1857 - 2 decembrie 1915), întemeiată de omul politic C. A. Rosetti (2 iunie 1816 - 8 aprilie 1886) al cărei director a fost între 1857-1863, 1884-1885, precum şi fiul său Vintilă C.A. Rosetti (23 ianuarie 1853 - 10 septembrie 1916), între 1885-1901, şi alţi fruntaşi ai Partidului Liberal. Programul politic-literar radical al periodicului a fost trasat de la început de fondator: unirea politică a românilor, răspândirea culturii în popor, apărarea ideilor de naţionalitate, libertatea şi independenţa, aflându-se nu de puţine ori, în conflict cu guvernele liberale şi polemizând non-stop cu Timpul (18761924), organul Partidului Conservator. Precizăm că moartea Poetului Naţional a fost inclusă printre ştirile-eveniment ale anului în toate publicaţiile momentului din ţară şi din străinătate.

Textele redate de noi, în ortografia publicaţiei, sunt nesemnate, cu excepţia Amintirii lui Scipione Bădescu (15 mai 1847 - 4 octombrie 1904), prietenul Poetului. Colecţia integrală a Românului se găseşte, sub cota P. II. IV. 81, la Biblioteca Academiei Române.

Mircea COLOȘENCO

1.

Eri dimineaţă d. judecător Bhisan, însoţit de d. procuror H. Catargiu, au mers la ospiciul d-lui doctor Şuţo şi au vizitat pe nenorocitul Eminescu.

Acésta pentru a i se putea numi un consiliu de familie.

Răspunsurile lui Eminescu au dovedit ăncă uaà dată că starea bólei lui este incurabilă.

Romanulu. XXXIII, joi 27 iunie (15 iunie stil vechi) 1889, p.634, Ediţiunea de seară.

2.

Tribunalul secţia a II a instituit ieri consiliul de familie pentru administrarea pensiei nenorocitului Eminescu.

Consiliul se compune din domnii: Maiorescu, Laurian, Ştefan Mihăilescu, Brâneanu şi D. Cariagdi.

Acest consiliu şi-a depus un avis în privinţa modului cum va administra.

R. XXXIII, vineri 28 iunie (16 iunie s.v.) 1889, p.637, col.6 3.

Ultimele informaţiuni Anunţăm cititorilor noştri, una din veştile cele mai triste şi dureroase.

Eminescu nu mai este!

Aᵭi dimineaţă la orele 4, nenorocitul poet în urma unor lungi suferinţe ş’a dat ultima suflare, în casa de sănătate a d-lui dr. Şuţu.

Poesia românească, prin încetarea din viaţă a lui Eminescu, a încercat una din perderile cele mai adânc zimţite.

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani în anul 1849, împlinea deci 40 de ani.

El îşi făcu primele studii în Cernăuţi, le continuă apoi în Blaj, Viena şi Berlin.

După ce se întârse în téră, ocupa pe rând mai multe funcţiuni. Într-un rând fu numit revisor scolar al judeţelor Iaşi şi Vasluiu.

Altă dată, fu însărcinat cu predarea limbii germane şi geografia la scoala comercială din Iaşi.

Având un capital de cunoscinţe intinse, el se aruncă în ᵭiaristică, unde ocupă locul de prim-redactor al ᵭiarului Timpul, până în momentul fatal al declaràrei bólei séle. În ultimul timp a scris din când în când în România Liberă, Fântâna Blandusiei etc.

Ceia ce va rămâne ènsĕ pentru tot-d’auna de la Eminescu sunt poesiile séle, ce au apărut deja în a treia ediţie, sub îngrijirea d-lui T. Maiorescu.

Astăᵭi la 3 ore p.m., d-nii doctori Şuţu şi Alexianu au făcut autopsia cadavrului lui Eminescu.

R. XXXIII, sâmbătă, 29 iunie (17 iunie s.v.) 1889, p. 643, col.4) 4.

Mórtea lui Eminescu Iată detalii în privinţa morţei nefericitului poet Mihai Eminescu: Cu 15 ᵭile înaintea încetărei lui din viaţă, doctorul Şuţu a început a se îngriji de sănătatea luceafărului poeziei române, căci Eminescu începu a merge din ce în ce mai réu.

Eri diminéţă el ceru să i se dea un pahar cu lapte şi ceru să i se trimită d-rul Şuţu, căci vrea să vorbească cu el. Era în momentu de luciditate; doctorul întrebându-l cum se simte, Eminescu răspunse că are dureri în tot corpul, cari îi cáşunéză mult réu.

Din nenorocire… Aceste momente lucide n-au ţinut mult, căci după uá jumétate de ora, bietul Eminescu începu din nou sé aiureze.

D-rul Şuţu caută sĕ-l liniştească şi poetul se duse sĕ sé culce.

Nu trecu nici uà oră, când d-rul Şuţu intrà din nou la el, de asta datá îl găsi întins… fără nici uà suflare.

Eminescu murise.

Doctorul Şuţu făcu cunoscut acĕstă ştire tuturor prietinilor sĕi şi membrilor consiliului de familie, ce s’a constituit Marţea trecută.

Corpul sĕu a fost îndată transportat la uà altă cameră a ospiciului în apropierea biuroului d-rului Şuţu. Stĕtea întins pe un pat şi era învălit cu un zăbranic.

Faţa-i e forte slăbită şi are mai multe zgârieturi, cari au provenit din causa mâncárimei ce suferea el. În urma dorinţei d-lui Titu Maiorescu, s’au procedat la autopsia cadavrului lui Eminescu.

S’a constatat spune Constituţionalul, că creerii avéu o greutate de 1400 de grame, cu tóte cà eraù în stare de imuere (ramoliţie).

Emisferul stâng singur càntărea 695 de gr. cel drept 555, fără cerebel. Partea psihică a creerilor era apróape total ulcerată, în emisferul stâng chiar şi cea psicho-motrice; membranele creerilor injectate şi aderente. Circumvoluţiunile mult desvoltate şi adânci. Inima în stare de ipertrofie pasivă cu degenerare grásósà a ţesutului muscular; la ràdàcina aortei s’a constatat începutul unui proces aieromatos, ér valvulele inimei erau intacte. Degenerarea grásósà s’a gasit în acelaşi stadiù şi la ţesèturile ficatului care bine inţeles era puţin ipertrofiat. Splina în stare iperemică şi de degeneraţie.

Amicii marelui poet au deschis o listă de subscripţiune pentru înmormèntare. Guvernul ènsé s’a însárcinat cu tote cheltuelile de înmormèntare.

Corpul a fost depus în biserică Sf. Gh. Nou de unde cortegiul funebru va pleca aᵭi pe la 5 ore la cimitirul Şerban-Vodă.

Mórtea poetului Eminescu a produs o impresiune din cele mai dureróse în tóte cercurile.

R. XXXIII, Duminică, 30 iunie (18 iunie s.v.) 1889, p.645, col.6.

5.

Ultimele informaţiuni La înmormàntarea lui Eminescu ce se va face aᵭi, va lua cuvântul din partea presei, d. D.A. Laurian.

Aflăm că studenţii universităţei vor depune o corónă pe carul funebru al lui Eminescu.

De asemenea, aflăm că studenţii au delegat pe un coleg al lor, care sè ţie un discurs la mormȇntul genielului poet.

R. XXXIII, ibidem, p.647, col. 3-4.

6.

Inmormȇntarea lui Eminescu Inmormȇntarea poetului Eminescu s’a făcut eri, dupĕ cum am anunţat.

Dricul era simplu şi tras numai de doui cai.

Lumea începuse a se aduna; pe la orele 5 şi jum., erau deja mulţi. Erau prieteni sĕi, admiratorii sĕi, cunoscuţi şi necunoscuţi, tot tineretul, care se înflacara şi îndumnezeia pe nenorocitul şi marele poet. Într’un cuvènt era de faţă acel strat al societaţei, care citeşte şi care va citi pe Eminescu. Presa mai cu sĕma, şi-a facut datoria ei pe deplin.

Stetea întins, în mijlocul bisericei, pe un catafalc, era acoperit de flori, de frunᵭe şi de ramuri, întocmai cum dorea sèrmanul poet,

Nu’mi trebue flamuri,

Nu voi sicriu bogat

Ci’mi împletiţi un pat

Din tinere ramuri.

De abia se zàrea afarà din frunᵭe şi coróne, cari îl acopereau, între altele am veᵭut urmétórele, dupé cum îmi aduc aminte A Academiei României; A Presei; A societăţei „Tinerimea Románă”; A ᵭiarului „Constituţionalul”; A ᵭiarului „Naţionalul”; A societăţei studenţilor universitari „Unirea”; A ᵭiarului „Fontána Blanduziei”, unde poetul, scrisese cáte ceva în ultimul timp etc., etc.

Am putut distinge printre asistenţi pe d. Mihail Cogălniceanu, delegat din partea Academiei române, d. Titu Maiorescu, fost ministru al instrucţiunei publice, amic intim cu réposatul, d.

Lascăr Catargiu, preşedintele consiliului de miniştri, d. Teodor Rosetti, fost ministru-preşedinte, d. col. Algiu, d. George Lahovary, secretarul societăţei de geografie, d. Ştefan Mihailescu, fost secretar general al ministerului instrucţiunii publice şi profesor, d.

D.A. Laurian, profesor şi amic intim cu poetul, d. N. Mandrea, etc.

Dintre dómne am recunoscut pe d-na Maiorescu, pe d-na Laurian şi uá mulţime de alte dómne şi domnişóre, cari au venit se însoţésca pàná la mormànt ultimele rémáşiţe ale poetului.

La orele 5 începu serviciul funebru. Bàrcánescu, şeful corului de la biserica Domniţa Bălaşa, Bàrcánescu, unul din cei mai buni prietini ai defunctului, a venit însoţit de corul séu, la acestă înmormȇntare. Şi nu erau accente de ocasie ce le canta Bàrcánescu, şi nu era plătit, se vedea după faţa lui cât de mult sufere, pentru perderea unui amic, ca Eminescu.

Notele ce eşeau din gura lui Bàrcánescu te înduioşau şi faceau se’ţi vie lacrimile fárá voie.

Trec la alt-ce-va, mai prozaic în sine. Se ştie că Eminescu era ateu, se ştie că poetul spunea in viaţa că „Religia e uá e o frază inventatà şi că cu umbre cari nu sunt, au întunecat vederea óamenilor” şi cà „minciuni şi farse-i totul” şi bine acelui care ᵭicea şi credea ast-fel, aceluia, ii s-a fàcut uà inmorméntare religiosa, cu popi, cu lumànári şi cu tóte, ca celui mai pravoslavnic creştin.

După ce se ispravi serviciul religios d-nul Grigore Ventura prim redactor al ᵭiarului Adevérul ţinu uà cuvéntare scurtà cautănd a arèta meritele poetului.; apoi cadavrul marelui Eminescu îi ridicat de mai mulţi prietini ai sèi şi suirà pe umere pánà la carul mortuar.

La orele 6 şi jum., cortegiul porni în urma lui veneai mai intèiu: d-nii Lascàr Catargiu, M. Cogàlniceanu, Maiorescu,

actualitatea literară 15 d-na Maiorescu, Th. Rosetti, Stefan Mihàilescu, Laurian, etc.; apoi veneau toţi ᵭiariştii şi cei l’alţi prieteni ai sèi, la urmă un convoi lung de studenţi universitari, tinerimea de prin scoalele secundare, precum şi uà mulţime mare de alte persóne.

Cortegiul traversà stradele: Sf. Gheorghe, Colţea, bulevardul Academiei. Aici in faţa Universitàţii, d. D.A. Laurianu, in numele presei ţinu un discurs bine simţit.

Terminènd d. Laurian ᵭice. «Sè ne descoperim inaintea lui Eminescu, càci el ca poet a fost un titan, iar ca ᵭiarist, un atlet». După ce isprăvi d. Laurian, vorbi Fotografie aproape necunoscută, chiar làngá carul funebru, realizată la Dresden, în 1871, din partea studenţilor pe când Mihai Eminescu avea universitari, d. Calmuschi, 21 de ani (foto: historia.ro) student în litere, d-sa şi-a început cuvèntarea chiar cu cuvintele poetului din Mortua est:

Făclie de veghe pe umeᵭi morminte,

Un sunet de clopot în orele sfinte,

Un vis ce-şi móe aripa’n amar,

Ast-fel ai trecut de al lumei hotar. Şi terminànd: Poţi ᵭidi uà lume’ntrégà, poţi s’o sfarimi, ori ce’ai spune Peste tóate uà lopată de ţărènă se depune.

Dupè acéstà cuvèntare, cortegiul porni din nou trecènd apoi prin calea Victoriei, strada Carol, calea Rahovei şi ajunse pàná la cimitirul Şerban Vodá (Belu).

Ajuns la cimitir, patru elevi ai şcólei normale de institutori, il luară pe umeri şi-l dusèrá pàná la mormént.

Aici dupè ce religia işi mai fàcu ultima ei datorie, d-rul Neagoe, bun prieten cu Eminescu, rosti uà cuvéntare, care stórse lacrimile celor de faţà.

…………………………………………….

Se vorbeşte că prietinii şi adoratorii lui îi vor ridica un monument; n’ar fi réu, ci din contra ar fi prea bine.

Dér pàná atunci:

Al sĕrei rece vànt

De asupra-i teiul sfént

Îşi scuturà creanga. Şi cum n’a mai fi pribeag De acum’nainte.

L’or troeni cu drag Aduceri aminte.

R.XXXIII, Luni, 1 iulie (19 iunie s.v.)1889, p.15, col. 2-4 7.

Ultime informaţiuni Următoarele ᵭiare aŭ subscris suma de 397 lei 70 b., pentru coróna ce a fost depusă pe sicriul lui Eminescu: Adevèrul, Constituţionalul, Curierul financiar, Democraţia, l’Independánce roumaine, Liberté roumaine, Lupta, Naţionalul, Romànul, Rèsboiul, Rèsboiul vechiu, Romània, Romània literară, Telegraful romàn, Universul, Voinţa naţională.

Coróna costând numai 300 lei, mai remâne suma de lei 97, b. 70.

Dupá cât aflăm, d. B.P. Hasdeu, a scris uà scurtă dér pliná de un adevér isbitor şi crud, amintire despre Mihail Eminescu.

Acest articol va apare in numérul viitor al Revistei Nouĭ.

R. XXXIII, Miercuri, 3 iulie (21 iunie s.v.) 1889, p.658, col.1.

8.

In memoria lui Eminescu.

Aflăm din Botoşani că un comitet ar fi pe calea de a se forma, in lăudabilul scop de a ridica, prin subscripţiuni publice, bustul lui Eminescu, in centrul gràdinei primàriei din Botoşani.

R. XXXIII, Vineri, 5 iulie (23 iunie s.v.) 1889, p.667, col.2,4.

9.

Mórtea poetului Eminescu este înregistrată şi în foile maghiare.

Ast-fel Egyetértéz făcénd uă schiţă biografică a lui Eminescu, îl numeşte «Lenau» al Românilor, şi tot uă dată arată pierderea cea mare ce a îndurat literatură română prin mórtea prematură a acestui mare autor.

Idem, col.4, reluare în nr. duminică 7 iulie, p.671, col.5.

10.

Ultimele informaţii

Eminescu.

După cât aflăm eri s’a ţinut în Botoşani uă adunare a admiratorilor lui Eminescu, în salónele redacţiunei ᵭiarului Libertatea. S’a constituit un comitet ad-hoc, care sĕ aibă insărcinarea cu stringerea de fonduri, necesare pentru ridicarea unui bust marelui poet. Corespondentul nostru din Iaşi ne scrie, că mai multe persóne din acel oraş, aŭ luat iniţiativa de a bate uă medalie comemorativă în amintirea lui Eminescu. După cum adaugă corespondentul, medalia s-a comandat deja în străinătate.

Mult cunoscuta La Revue de l’Orient, ce apare în Budapesta consacră în ultimu’i numĕr, un foileton întreg, decedatului poet Eminescu.

La Revue … între alte multe elogii, încheie articolul ᵭicȇnd că Eminescu, a fost unul din cei mai mari poeţi ai României. În numȇrul nostru de mâine vom publica uă amintire din viaţa lui Eminescu, scrisă de d. Scipione I. Bădescu publicist din Botoşani şi fost amic intim cu poetul. n Continuare în numărul viitor

traduceri/debut

José Sarria

José Sarria s-a născut la Málaga, în ziua de 25 martie 1960. Scriitor, eseist şi critic literar. A publicat douăsprezece cărți de poezii şi un volum de scurte povestiri. Inclus

în numeroase antologii şi culegeri de versuri din Spania, Italia, Tunisia şi Mexic, a fost tradus în italiană, franceză, engleză, sefardă şi arabă. Este coautor al antologiilor: Poesía andaluza en libertad (Una aproximación antológica a los poetas andaluces del último cuarto de siglo) - Poezia andaluză în libertate (O aproximare antologică a poeților andaluzi din ultimul sfert de veac) - Málaga, 2001; Calle de agua. Antología contemporánea de literatura hispanomagrebí (Drumul de apă. Antologie contemporană de literatură hispanomagrebiană) - Madrid, 2008 şi Hijos de la travesía. Poetas árabes actuales en España (Copiii traversării. Poeți arabi de azi din Spania) - Madrid 2013.

Prezentare şi traducere: Costel DREJOI

Copilărie Când se lasă seara, la capătul anilor, amintirile se-nclină precum crengile copacilor unei păduri lăsate de izbeliște. Mireasma vântului cheamă primele candori și mă face să măntorc spre un loc unde așteaptă orele cele mai frumoase, într-o curte în care-am învățat graiul apei și-al iasomiei.

Acolo e. Am văzut cum se uită la mine și zâmbește. N-a plecat. Așteaptă-n acel sanctuar minuțios, univers în care lucrurile și locurile își păstrează, intacte, făgăduințele: dragostea adolescentină, curăția inepuizabilă, corăbiile pline cu fructe și cântece, drumul portocalilor sau parfumul merelor de aur: străfulgerările cele mai înalte, imnele de biruință.

dandelion||greens tot ceea ce n-a fost necesar a fost omis ne-am căutat alunițele cu grijă le-am numit după bunul plac melcii din ureche s-au încălzit unul câte unul conform planurilor noastre am spus că micile lucruri vor deveni semnificative la un moment dat vulnerabilitatea va fi obiectul cel mai de preț iarba ne va aduce mirosul de recunoștință ne vom îmbunătăți sistemul imunitar și vom crește nimic nu va mai fi de spus vom privi totul de la distanță

last||supper întindem mușamaua pe masă mâncăm pește rece mestecăm și înghițim totul cu oase

Privindu-te-n ochi, contemplându-ți chipul pur, știu că tu exiști și că eu sunt, poate, cel rătăcit, cel fără vlagă, cel absent și că nu mai găsesc cuvintele cu care să dau nume la ceea ce-ți plăcea atât de mult. Fără tine, nu mai am ochi să privesc din inima ta de copil, căci existența mea e un ciudat naufragiu, ironie a vremii și jefuire a ultimelor mele lupte.

poate azi vom fi mai bine poate sub plapumă vom simți căldura nimeni nu va scoate un cuvânt

Când se lasă seara, vreau s-ajung până-n adâncul apelor, până-n abisul ochilor tăi, aceia care-au dat foc steagurilor de pe terasele sufletului meu, și să smulg tâmplelor tale făgăduințe de-mplinit și să ți-aud glasul cadențat șoptindu-mi: și totuși, și totuși…

cineva se va ridica de pe scaun ne va săruta pe frunte iar vasele se vor spăla singure

Sodoma Nici măcar Lot nu și-a putut închipui că foarte adânc în lăuntrul acelui sfinx continua să freamăte o inimă atât de liberă căreia nu i-a putut pune căpăstru încăpățânarea unui Dumnezeu străin bătăilor ei.

Din când în când se spune că ochii lui privesc spre Sodoma printre așchiile cristaline de sare, încercând să salveze aducerile-aminte ale celor care, astăzi cenușă, ieri au fost propriul lui sânge, săruturile, nebunia-i nemărginită.

Femeie goală De-a lungul vieții am iubit peste o mie de femei.

Au fost transparente, grațioase, zvelte ori sobre şi-ntunecate precum abisurile.

Femei cu şolduri infinite, cu sâni fără preț şi plete aurii.

Femei ale căror brațe m-au purtat spre alte lumi şi altele care m-au făcut să cobor în adâncuri de iad.

Femei din porțelan fin, ductile, abordabile pentru amor.

Femei convexe, pline de-ndrăzneală, uşoare la vorbă, cu privire sinceră şi piele frumoasă.

Femei ce se destrămau în bătaia vântului şi se evaporau la răsăritul soarelui.

Femei de-o noapte, de-un weekend sau pentru tot restul vieții.

De la toate-am învățat că o femeie goală e-n stare să tulbure, fie chiar şi pentr-o singură clipă, chipul morții.

Sefarad (1) Anii mi se pierdeau între brațele tale, la fel cum pier stelele și toată strălucirea lor.

S-au dus râsetele celor ce-au fost copii și, odată cu ei, jocurile și larma,

casa aceea albă din sud, grădinile ei înfrunzite, sunetul roții celei mari mânate de apă și tihna de a ști că și de această parte a mării există pământul făgăduinței.

Puțin câte puțin s-au dus zilele de belșug când ne-adunam veseli la masă și dam glas cântărilor Domnului. Zilele fericite în care al nostru pământ și moștenirea lui le-aveam drept patrie întinderea acestui sud pe care veșnic o vom duce cu noi ca pe cea mai mare dintre comori.

Copiilor copiilor noștri le vom dărui amintirea ta în această rătăcire printre toate neamurile spre-a ne întoarce din nou în ei, până la tine, prin dreptate, Sefarad.

(1) - toponimic biblic identificat de tradiția evreilor cu teritoriul Spaniei. Această identificare s-a făcut abia după expulzarea evreilor din spațiul iberic, în anul 1402. De aici şi denumirea de sefarzi, dată evreilor din Europa apuseană.

Psalmul 137 Dușmanii mei îmi spun toată ziua: „Unde era Dumnezeul tău când i-au trecut prin sabie pe copiii noștri, când au intrat despuiați în sinagogile noastre pângărindu-ne legământul și liturghia?” și-mi cer să uit făgăduințele, să-ți încalc legile blestemându-ți numele.

De-am să te uit, Sefarad, în ziua zdrobirii mele să mi se lipească limba de cerul gurii și dreapta mea să-și piardă puterea de n-ai fost tu motivul tuturor bucuriilor mele.

Să privești stelele De mai bine de-o noapte privesc stelele.

Numărul lor e incalculabil ca nisipul ce-acoperă cuminte porțile mării.

Să privești stelele: un mic tezaur pentru cei ce n-au avere mai mare ca timpul.

before||sunrise am dat lovitura am strâns banii de chirie petrecerea este în plină desfășurare nici cea mai mică bănuială pe pielea noastră se reflectă ad-urile de pe youtube familii cu animăluțe-n parc zâmbetele lor stabilitatea financiară alcoolul curge din belșug pe alături particulele de praf în mișcare browniană cuvintele sunt potrivite doar vânătăile ne diferențiază povestim despre ele totul va fi bine în noaptea asta micile probleme vor fi îmbibate-n betadină ordonat fără violență apoi vom uita de ce a fost lăsat în urmă nimeni nu se va mai întoarce acasă telefoanele vor fi închise brațele larg deschise și atunci totul va începe

string||theory cele mai bune decizii vor fi luate când apa se va răci în cadă ca și cum am intra în mașina de spălat să ne limpezim păcatele ca și cum am freca petele de ulei cu săpun și momentele de disociere a tot ceea ce a fost

nr. 92 n mai 2019 a fost mult mai mult decât ne puteam imagina

escape||room o lumină albastră ne întinde pe podea așezăm încet capul unul pe pieptul celuilalt în șir indian niște voci au stabilit cum să ne comportăm în funcție de ce avem în pantaloni

Flavius Sindie

16 actualitatea literară

aici suntem safe aici ne reglăm termic spațiile ne delimitează dincolo de noi sunt semnale false organele sunt vitale stegulețele s-au înfipt teritoriile s-au decis cumva vom reuși să facem față o ultimă încercare de a ne ridica de a înainta de a ne strânge mâinile fără să ne pierdem identitatea fără să cedăm trecutului de data asta nu vom mai privi înapoi

AD HD || countdown avem job avem responsabilități lucrurile care se pierd cu ușurință mai puțină punctualitate în mintea noastră totul se petrece într-o fracțiune de secundă între timp proiectarea unor imagini o înșiruire de idei analiza unei buburuze ațintirea privirii spre tavan lovirea unui perete avem job avem responsabilități tastăm ceva cu ochii închiși începem să țipăm până la urmă la sfârșitul zilei vor fi tot ce vom ține minte semnele de exclamare

AD HD || scratching frica de eșec va fi mereu aceeași în fața noastră

imaginea din oglindă atunci când ne tundem părul

s-ar putea întâlni cu terapeutul și să-i dea câteva palme

dizolvarea unei tablete

este un sentiment ce persistă o rușine care poate rămâne la vedere ca niște ciupituri de țânțar

legea conservării masei ce va intra va ieși schimbat

și ce s-ar putea întâmpla

calculele au fost exacte și nu ne-am împotrivit

atunci când amânăm înaintarea și ne trezim într-o bancă

am lăsat aburii să iasă am ascultat valurile clintite cu atenție

în fața noastră o foaie de examen unde trebuie să ținem drept pixul unde trebuie să fim pregătiți

proza

Dan FLORIŢA-SERACIN

nr. 92 n mai 2019

Pribegii II

Matei nu dormea. A simţit-o pe Sidonia apropiindu-se, învelindu-l cu pătura, se obişnuise cu acest gest, îl aştepta chiar, i s-ar fi părut de-a dreptul nefiresc ca ea, indiferent de împrejurări, să nu dea ascultare instinctelor ei materne. Altădată obositoare. Poate chiar enervante.

N-avusese parte de o noapte prea bună. Până către ziuă îl duruse rana piciorului stâng. O durere difuză, ce radia din genunchi până în încheietura şoldului.

De ceva timp n-o mai simţise. Îi dăunase, poate, efortul călătoriei aceleia. O călătorie fără prea multă noimă, împărtăşise la început opinia mamei în această privinţă. Dar Mihail fusese de-a dreptul obsedat de ideea plecării lor. „Se apropie linia frontului!” îi răcnise el în receptorul telefonului. „S-a mai întâmplat şi în ’40, şi n-a trebuit să ne refugiem la capătul lumii! îi răspunsese el. Să ne ţinem cumpătul, tată, o să trecem noi cumva şi peste asta!...” „Da, dar acum e război, băiete, război în toată legea, pricepi? Îi simţim deja mirosul! În câteva zile va veni ca un tăvălug peste noi!”

Discuţia continuase acasă, după venirea lui în pripă.

La un moment dat, călcându-şi pe inimă, le propusese să meargă cu el la Bucureşti. Mihail îl bătuse pe umeri: „Nu, dragul meu, o însoţeşti pe maică-ta până la O., altă obligaţie nu ai faţă de mine. De altfel, ai putea rămâne şi tu cu ea acolo, o vreme măcar, căci bombardamentele asupra Bucureştilor se vor înteţi!”

Nu-i mai rămăsese decât să se supună, să ia lucrurile aşa cum erau. Nu-şi mai amintea să fi izbutit vreodată cineva să-l înduplece pe tatăl său să procedeze altfel decât îşi pusese el în gând. O simplă călătorie, la urma urmei, se liniştise Matei. E drept, în condiţii cam neobişnuite, dar, în definitiv, n-avea de ce să-i strice.

Putea fi chiar un remediu contra stării dificile pe care o traversa. Aceasta fusese cauza că, deşi mama îl incitase oarecum să-i ţină partea împotriva tatălui - iar el, stăruind în ambiguitate, o dezamăgise puţin -, nu se simţise în măsură să poarte tocmai atunci o polemică susţinută în legătură cu oportunitatea acelei plecări.

Pe lângă altele mai vechi, îl afectase de curând mult vestea dispariţiei lui Bandi Morgenstern.

Cu o zi înaintea telefonului prin care fusese chemat pe un ton imperativ acasă, Matei primise la Bucureşti vizita farmacistului Samuel Morgenstern din Foleni.

Se speriase văzându-l. Omul viguros de altădată se împuţinase, hainele negre atârnau pe dânsul ca pe un mult prea mic manechin de probă. Avea o căutătură fixă prin lentilele groase ale ochelarilor, gura, lipsită de proteza dentară i se invaginase, pierzându-se cu totul înapoia firelor nerase al bărbii cărunte. „Am venit să aduc vestea Annei, fostei mele soţii, mamei lui Bandi, se află acum aici... Apoi m-am gândit să trec şi pe la tine, aţi fost doar prieteni... îi spusese cu voce sfârşită farmacistul. Mi-a luat ceva timp să te găsesc.” „Ce veste, domnule Morgenstern?” „Ce veste? Apoi, fiule, vestea că Bandi al nostru nu se mai află printre cei vii.” „De unde ştiţi?” îl întrebase, maşinal, îngrozit. „Nu asta contează. Important e faptul că ştim.” „Poate că...” „Îţi mulţumesc. Nu e nevoie!” îl întrerupsese, strângându-l de braţ, farmacistul. „Unde s-a întâmplat?” „Undeva lângă Linz, la Gusen, dacă ai auzit, fiule!

Sunt nişte cariere mari de piatră pe acolo...”

Matei rămăsese năuc şi, o vreme, după plecarea farmacistului, nu-şi mai găsise locul. Se simţise apoi îndemnat să investigheze iarăşi, cu curiozitate sporită, conţinutul câtorva scrisori primite în ultimul timp de la bunul său prieten din copilărie şi coleg în clasele primare, Bandi Morgenstern, până când acesta întrerupsese brusc, inexplicabil, corespondenţa.

Căutase, dincolo de textul acestora, explicaţia unui comportament de neînţeles. Dăduse într-un plic peste o fotografie înfăţişându-l pe Bandi, ţinând cu delicateţe o fată pe după umeri, amândoi aşezaţi fiind pe o pajişte înţesată de arbuşti ornamentali tăiaţi în formă sferică, în fundal distingându-se faţada în stil baroc a unei clădiri monumentale. Bandi purta un sfeter în carouri, înclinase capul, în semn de mare afecţiune către fata de alături, părea să fie foarte fericit, deşi reflexele ochelarilor îi alteraseră puţin fizionomia. Ea era îmbrăcată în alb, iar rochia evazată i se deschisese ca un evantai, acoperindu-i aproape până la glezne picioarele.

Pe verso-ul fotografiei – o informaţie scrisă cu creion moale: Eu şi Lore la Kunsthistorisches Museum.

Bandi studiase filozofia şi istoria artelor la Viena.

Fusese surprins de Anschluss acolo. Ceea ce îl

(fragment)

determinase să nu se întoarcă numaidecât în ţară, Matei încercase să-şi închipuie privind frumosul chip brunet al fetei din fotografie. Textul scrisorilor, destul de laconic, nu-l edificase suficient asupra motivului hotărârii prietenului său de a rămâne, ignorând ameninţarea nazistă, în teritoriul tocmai ocupat de Reich. Fotografia aceea îi spunea mai mult. Privind-o, încercase să-şi închipuie totul: dragostea lui Bandi pentru necunoscuta Lore; înfruntarea primejdiei, sacrificiul... , pentru că, în pofida stângăciei şi a aparentei timidităţi, celălalt îi făcuse de multe ori dovada tăriei de caracter.

Telefonul tatălui să îl surprinsese tocmai atunci, ca un duş rece, smulgându-l cu brutalitate din meditaţie.

Rămăsese cu o stăruitoare lâncezeală în suflet. Sau, mai degrabă, de lehamite, faţă de stupiditatea unei lumi cu care oameni ca el, ori ca Bandi, fuseseră siliţi mereu să se confrunte. În acest context o dispută cu tatăl său, un ins pragmatic, la urma urmei, pe tema oportunităţii refugiului în pripă din calea Armatei Roşii, i se părea cam lipsită de temeinică justificare.

Poate avea dreptate omul, cine putea şti?...

Oboseala nopţii nedormite începuse să-l copleşească pe Matei încetul cu încetul. Cu privirea către fereastra zăbrelită vagonului, prin care se zărea un astru cu sclipiri albăstrui, adormi.

După ce îl acoperise pe Matei, Sidonia se întorsese cu paşi târşâiţi în ungherul ei. „Ştiu eu ce am de făcut şi fără sfaturile tale”, rostise în şoaptă, întinzând mâinile şi netezindu-şi culcuşul. Imaginea lui Mihail îi stăruia în minte. Încă îi mocnea în suflet nemulţumirea că o silise să plece în necunoscut, fără să o convingă îndeajuns de necesitatea acelei plecări. De foarte puţine ori în viaţă îndrăznise să i se opună în vreo privinţă, de pildă când

Olimpia Zdrenghea

actualitatea literară 17 ea ţinuse morţiş ca fiul lor să urmeze teologia, iar el o combătuse zicând că e de modă veche, că seamănă cu Smaranda lui Creangă şi câte altele. Dar dacă Matei ar fi murit în război, Doamne fereşte!, că şi rana căpătată de el acolo a adus-o la marginea disperării, atunci ce ar mai fi avut de spus?

Auzise foşnetul arbuştilor de pe marginea terasamentului căii ferate şi înţelesese că se stârnise vântul. Era semn de ploaie. Un miros de iarbă proaspăt cosită se răspândise curând în interiorul vagonului.

Căutase orbecăind după cana ei de lut, băuse numai o înghiţitură, căci apa i se păruse sălcie la gust. În seara trecută parcă nu fusese. Dar atunci febra o silise să bea fără să ia aminte la gustul apei. Toată ziua dârdâise din pricina febrei, încât îşi îmbrăcase zăbunul cel gros, deşi soarele încinsese binişor pereţii de lemn ai vagonului. Apoi, pe neaşteptate, în toiul nopţii, o năpădise căldura şi, când se trezise din visul acela cu Mihail, se simţise leoarcă de transpiraţie. Rămăsese doar cu starea de slăbiciune şi cu teama că febra i-ar putea reveni în orice clipă.

Se gândise îngrijorată şi la faptul că în seara trecută înghiţise ultimele pastile din mica farmacie luată cu sine, pastile Morgenstern, le numeau ei, produse după reţeta proprie de farmacistul din Foleni. Samuel Morgenstern vindea sortimente de pastile: pastile de cap, pastile de piept, pastile de stomac, pastile de dureri articulare sau musculare, acestea din urmă indicate fiind şi în cazuri de febră ridicată, cu cea scăzută nu-şi mai făcea de lucru nimeni. Toată suflarea din centrul de comună şi din jurul acestuia întrebuinţa cu mult folos medicamentele lui, farmacistul le punea la dispoziţia tuturor contra unei sume cât se poate de rezonabile, atunci când nu aveau bani, oamenii erau păsuiţi cu lunile, adeseori până la următoarea îmbolnăvire.

Sidonia se străduise să nu uite la plecare pastilele acelea, îi era teamă ca nu cumva să i se întâmple ceva pe drum lui Matei, şi îşi vârâse pungile albe în poşetă alături de cartea de rugăciuni. Fiecare pungă avea imprimată pe una din feţe o siluetă omenească, Morgenstern o aplica folosind în acest scop ştampile cu tuş violet, apoi bifa cu creionul roşu locul pentru care pastilele erau indicate în tratament. În felul acesta nici neştiutorii de carte, deloc puţini prin partea locului, nu riscau să încurce „boambele”, altfel cu neputinţă de deosebit unele de altele. Sidonia nu bănuise deloc, punându-le în poşetă, că ea însăşi şi nu Matei va avea nevoie de ele atât de curând.

Iar călătoria, din ce în ce mai puţin suportabilă, se prelungise, fuseseră convinşi înainte de plecare că în două, poate chiar trei zile, vor ajunge la capăt, dar, având regimul trenurilor de marfă ocazionale, nu al acelora de călători, pe cât posibil acestea mai circulau încă după orar, garnitura lor, ba descompusă, ba recompusă, dirijată fie pe o rută, fie pe alta, în funcţie de priorităţile celorlalte, împlinea deja o săptămână de când se afla pe drum. Curând mâncarea ce o luaseră cu dânşii se dovedise insuficientă, în parte se alterase, noroc că primusul cu petrol, pe care Mihail cu mare greutate o înduplecase să-l pună lângă celelalte lucruri în căruţă, că prea le miroase urât, argumentase ea, le înlesnea să prepare câte ceva din ceea ce mai fuseseră în stare să facă rost pe drum.

Partea mai proastă a lucrurilor era că ea se îmbolnăvise.

La început se simţise cuprinsă de o sfârşeală. Apoi apăruseră frisoanele febrei. Începuse să ia pe ascuns pastile Morgenstern, fusese atât de convinsă că starea i se va ameliora curând, încât juca teatru faţă de Matei, simula doar o oarecare indispoziţie, se silea să se poarte cât mai firesc. Nu a rezistat decât o singură zi în încercarea de a-l induce în eroare, căci senzaţia de slăbiciune a învins-o în cele din urmă, fiind silită să recunoască: da, se simţea rău. Matei, speriat, i-a propus întreruperea călătoriei. Dar Sidonia refuzase.

Să moară cumva printre străini? Gândul acesta o înspăimânta de-a dreptul! N-a mai ținut seamă de icsurile farmacistului de pe siluetele omenești aplicate pe pungile albe. Exasperată de ineficiența pastilelor a luat câte a luat dintr-un fel, apoi le-a amestecat și le-a dat pe gât la întâmplare, sorbind cu nesaț apă din cana de lut umplută de Matei la fiecare oprire.

Când primele picături de ploaie prinseseră să ropotească stins pe acoperișul de tablă al vagonului, Sidonia constatase surprinsă că îi era foame. Se întinsese după bucata de pâine cu care fiul ei o îmbiase în seara trecută. O mirosise și, îmboldită de mirosul cojii, începuse să mănânce. O clipă se disprețuise pentru lăcomia primei înghițituri. Își amintise că, înainte cu o zi, se simțise tentată să arunce pâinea în șanțul terasamentului.

Matei îi ghicise gândul și o oprise spunând. „Odată m-ai pedepsit pentru că aruncasem cu un rest de pâine. Dădusem cu el în joacă după Nazarie. Ce teai mai necăjit atunci! Țin minte de parcă ieri ar fi fost...

Că e mare păcat să-ți bați joc de pâine, mi-ai spus!...

Niciodată până atunci nu-l putuse îndupleca pe Matei să-i povestească cum îi mersese printre străini. E drept că, după întoarcere lui în pripă, nu prea avuseseră timp să stea la taclale. Apoi, el trebuise curând să plece la București, la chemarea insistentă a firmei aceleia belgiene unde i se propusese să fie angajat.

Dar după îmbolnăvirea ei pe drum, în starea aceea de semiconștiență în care se afla, Matei, nemaigăsind ce să-i spună, se apucase să-i istorisească toate câte le pățise printre străini, așa cum ea nu sperase ca el să o facă vreodată.

Din vol. Bine ai venit, Moise!, în pregătire

Magda URSACHE

18 actualitatea literară

eseu

nr. 92 n mai 2019

O ediţie integrală despre genocid-

Am ales pentru nota ediţiei integrale a cărţii lui Petru Ursache, Istorie, genocid, etnocid, sintagma lui Aurel State, „cu moartea-n cârcă”. Spune André Glucksmann: „Comunismul conţine genocid”: fizic, identitar, spiritual. Doctrina trebuia să înlocuiască tot-tot-tot: ţară, religie, neam, familie. „Asasinii roşii”, notează Mircea Eliade (în 28 ianuarie 1943, Jurnal portughez, Bucureşti, 2010, p. 141) ucid „de la milioane în sus”; ceilalţi asasini politici operează mai modest: un criminal mai mare decât Hitler a fost Stalin.

Este un şoc pentru generaţia mea sacrificată (copilăria a fost o tortură psihică, în aşteptarea arestării tatălui meu) să vadă că se regretă perioada, mai rău, că se induce un soi de relativism social: „Eh, aşa au fost vremurile!” Percepţia comunismului e mai mult decât pozitivă, de vreme ce peste jumătate dintre români consideră că „era mai bine înainte”, Dumnezeule! Celebrarea lui Ceauşescu se face continuu: ce-ar fi fost dacă nu era împuşcat, cum ar fi arătat România azi dacă o conducea el, Comandantul Suprem, cu Elena-n frunte.

Mizeriile ceciste-meaniste-securiste se umflă-n pene.

Argumente? Loc de muncă, locuinţă gratis, graniţe sigure, că nu trecea nici o tornadă prin România... Poţi să-i contrazici? Relele: lipsa paşaportului, lipsa hranei decente, lipsa apei calde, dar mai ales lipsa de informaţii (şi, pe potrivă, violenţa minciunii propagandei) sunt trecute cu vederea.

Am văzut, într-un reportaj din 16 aprilie 2019, la Antena 3, închisoarea Aiud „renovată”. Cumplitul Aiud nu mai părea un infern. Cei care vizitau muzeul vedeau o zarcă dotată cu pat curat, găleată de apă curată, tinetă din lemn geluit...; deţinutul era reglementar îmbrăcat, în zeghe apretată şi călcată, fără lanţ la mâini şi la picioare (lanţul uns, alături, părea nefolosit); miliţianul-manechin n-avea bâtă, baston, ciomag, par; Aiudul, în care erau întemniţaţi şi exterminaţi cei ce mişcau în frontul socialist, arăta ca un loc obişnuit de detenţie. Zarca? O carceră oarecare, unde se putea supravieţui aproape tihnit.

Deruta morală e în creştere. S-a ajuns ca, din indiferenţă dublată de ignoranţă (a lor şi a consilierilor), preşedinţii noştri să decoreze torţionari şi informatori Secu. Şi mi-l amintesc pe profetologul S. Brucan, silabisind fericit la ProTv, sub privirea extaziată a intervievantului Mândruţă: „la sân-ge-la sîn-ge!”, frazula întreagă fiind: „Democraţia trebuie consolidată la sân-ge, la sân-ge!” Sângele vărsat în tinereţea-i de un roşu Pauker, când intrase de la 19 ani în PCR, în 1935. În „Scînteia”, a cerut şi i s-a dat moartea lui Iuliu Maniu, moartea lui Gh. I. Brătianu, moartea lui Ion Mihalache... Iar păcatele i-au fost spălate sau decolorate, după caz, devenind „părinte fondator” al Grupului de Dialog Social.

Politiştii, ca să nu le spun poliţişti corect-politici, revin la invective împrumutate din vocabularul vechilor stalinişti, din vremea aceea când minciuna stătea cu manualul de istorie la masă şi pe masă. „S-au demascat, s-au demascat!”, striga Roman-Baricadă. Lozinci ca „Să-i lichidăm ,să-i lichidăm pe ţărănişti!”; „să-i vestejim pe anticomunişti1” păreau rodul viziunii ateo-bolşeo-proletare. Şi dacă a fost declarat comunismul regim politic, de ce alesul a fost, în procesul comunismului, un fiu de dinozaur stalinist?

Copiii nu pot fi nedreptăţiţi din cauza părinţilor?

Nici dacă gândesc ca genitorii lor? Volo Tismăneanu i-a prezentat edulcorat pe torţionarii obsedantului deceniu şi cu mânie aproape proletară pe apologeţii -deloc stimabili de altfel- ai Ceauşescului. „Culmea ar fi ca victima să primească o medalie de la făptaş”, mi-a spus Petru chiar înainte ca Emil Constantinescu să decoreze, din greşeală, un torţionar. S-a întâmplat şi asta. Băsescu - a scris presa - l-a decorat cu Meritul Cultural (în grad de ofiţer acoperit?) pe William Totok, ţinând-o în vizor pe Herta Müller.

Da, politica oferă condiţia ideală ca individul săşi arate demonul din el. Şi credeţi că se poate scoate uşor dracul din torţionar, din securist, din delator, din procuror oportunist? Mă îndoiesc. Cât despre complicitatea vinovată la crimă, tot crimă este.

Secţia de exterminare de la AIUD are în nume IAD, o ştie bine disidentul Iulius Filip. E greu de suportat să citeşti despre torturi sadice, darămite să le suporţi?

S-au găsit cranii cu cuie bătute-n frunte, pe viu. Marius Oprea, fost director IICCMER, întreba: A fost Pleşiţă anchetat?, concluzionând: „Ei conduc în continuare.”

Măcar cinicul Pleşiţă n-a vrut să-i ofere un premiu lui Paul Goma, ca augustul Lazăr lui Iulius Filip, bolnav într-un spital din SUA. Cum trăim în „Absurdistan”, unde limita absurdului nu mai există, s-ar putea să fim martori la o scenă de un absurd inimaginabil, depăşindu-l pe cel narat de Constantin Florin Pavlovici în Tortura pe înţelesul tuturor. Acolo, deţinuţii erau nevoiţi să stea la coadă pentru bătaia de seară; acum, ar fi posibil ca foştii deţi să stea la coadă pentru a obţine

gratificaţii de la cei care i-au condamnat.

Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara ar fi fost soluţia problemei. Iar lustrarea trebuia să înceapă cu Justiţia. Pentru că Tribunalul poporului, care a luat fiinţă înainte de Procesul de la Nürnberg, „a fost cea mai odioasă instituţie din toate deceniile bolşeocomuniste”, scrie Petru Ursache. Am fi scăpat de „lichele cu geometrie variabilă”, cum le spune Dorin Tudoran, şi cu geografie variabilă, cum adaug eu. Încep să cred, ca eseistul Cristian Bădiliţă, că intelectualii „sunt o specie penibilă”. Iar vietatea numită, de la Aristot cetire, animal politic nu-i chiar om vertical, homo sapiens, etica mizerabilă readucându-l la condiţia de mers în patru labe. Evoluţie? Ba involuţie!

După 30 de ani de la „evenimente”, Ion Ilici Marcel Iliescu poate bifa ca misiune îndeplinită: a construit „comunism cu faţă umană”.

Se numără din ce în ce mai puţini morţi în acel Decembrie. Preşedintele post-socialist Iliescu se vrea Pilat din Pont şi „trage concluzii”(sintagmă de şedinţă PCR) din peste mia de morţi: „probabil s-au împuşcat între ei”. „N-au discernământ”, diagnostichează fostul ministru al Tineretului (1967-71), prim-secretar la Iaşi (1974-79), mereu în legătură cu serviciile URSS şi cu Gorbaciov. „Documentele nu-s totdeauna beton, Magda. Atenţie la cele falsificate. La Nürnberg s-a prezentat o poză ca mostră de crime de război: prizoniere sovietice ucise de un militar german. Numai că femeia sovietică din prim plan era o cunoscută actriţă Moskfilm”, mi-a spus Petru. Dar mai există o lege a Arhivelor, de vreme ce s-au distrus multe dintre dosarele celor care au lucrat în penitenciarele groazei? Istoricul Marius Oprea afirmă că au dispărut dosare date de CNSAS pentru ceea ce s-a numit Procesul comunismului. N-a mai găsit dosarul tartorului Nicolschi. Care Nicolschi poate nega în interviul luat de Lucia Hossu-Longin, în 1992, „experimentul Piteşti”. Cică n-a existat „reeducarea” şi că ar fi o scorneală a lui Virgil Ierunca şi a lui Paul Goma. Un fragment dintr-un poem de temniţă, scris de Sergiu Mandinescu, trecut 12 ani prin închisoarea Piteşti, pentru că a luat parte, în Oltenia, la rezistenţa anticomunistă, mărturiseşte trauma: „Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc/ Iată, de pildă, eu umblu, vorbesc/Asemenea lui, aşijderea ţie,/Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.”

Au dispărut documentele unor procese, penale chipurile, dar instrumentate de securişti. Nealinierea, nesupunerea erau mascate în delicte de drept comun.

Gen. Dan Voinea confirmă că dosarele Aiud, dosarele crimelor comunismului, dosarele iernii lui ’89, dosarele mineriadei au fost subţiate.

Ca să fie distruse, trebuia să existe acordul procurorului general. Or, gen.Voinea ceruse să fie păstrate la CNSAS. Marius Oprea dă o cifră uluitoare: 200-300 metri liniari de documente dispărute. A continuat, ca privat, investigaţii de dosare întoarse cu NUP ca omor, deşi erau crime contra umanităţii. În tramvaiul de Baza 3, locul unde-mi fac eu sondajele de opinie, am auzit o duducă foarte pornită pe mărturiile unor bătrâni puşcărizaţi politic: „Vai, dragă, da’ ce să ştie iştia?” „Ia să se mai termine cu moşii.

Le-a trecut timpul”, a secondat-o altcineva. „Dacă nu mai ie rejim comunist, di ci-l sî-l mai combată obsedaţii iştia?” Trebuia să le fi spus că generaţia celor torţionaţi aproape că s-a stins, că vor scăpa de „balast”, că n-or să le mai consume mult timp spaţiul vital şi virtual cu mărturiile lor incomode despre suferinţele detenţiei. Însă mi s-a părut inutil să le aduc la cunoştinţă acestor juni debusolaţi că, după munca la dig, la canalul morţii Dunăre - Marea Neagră, tinerii de atunci îi duceau în spate pe bătrânii istoviţi, aproape muribunzi, încercând să le amâne moartea. La indicaţia tov. Drăghici, din ordinul Moscovei, 1.200 de deţinuţi de la Gherla au fost transportaţi la Canal, în 9 august, 1950, la muncă silnică, deşi nici nu se puteau ţine pe picioare. Delta Dunării era supranumită „ţara lui Maromet”, colonel Secu şi criminal sadea. I se mai spunea „pământ fără cruce”. Pământ mâncau, ca să se sinucidă, femeile violate în lagăre de gardieni. Ştiu că nici măcar nu mai e în trend să-ţi cauţi în familie un deţinut politic sau un preot martirizat.Am scris şi eu despre Golgota preoţilor. Cum să nu fi scris?

Aş face umbră hârtiei degeaba dacă aş ocoli o temă catalogată inutilă de un publicist pe care nici nu vreau să-l numesc: „Jertfa preoţilor ortodocşi a fost fără cauză”. Un exemplu din sutele de mii care îl contrazic? În penitenciarul-calvar al Gherlei (comandant - maiorul de Securitate Goiciu, o bestie; ofiţer politic - Domocoş, ale cărui victime erau numai români), zăcea un preot profesor la Institutul Teologic din Cluj, cu o condamnare de 20 de ani. Tatăl său, Protopul de Huedin (1930-1940), martirul Aurel Munteanu, fusese torturat în ’40 de hortyşti: i-au înfipt unionistului, deputat al Marii Uniri, tricolorul românesc pe gât. Nimeni nu i-a condamnat pe criminali, iar fiul a ajuns pe cimentul ud al Gherlei: „Fiule, m-am vrut să-ţi fiu candelă la ceas târziu...”. Şi câţi martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România ne descoperă Cicerone Ioniţoiu! Numai că mai puternică se arată conspiraţia tăcerii. Sunt, ca şi Sorin Lavric, de părere, că „e o eroare să crezi că

persecutorii aparţin trecutului”. Ne suflă-n ceafă, ne taxează dur când avem curajul să spunem adevărul gol-goluţ. Eticheta „fundamentalist ortodox” nu se dezlipeşte de doctorul fără arginţi Vasile Voiculescu, nici de Daniil Sandu Tudor.

Altă temă de ocolit, sub stupida etichetare incorect politică, e rezistenţa din munţi, pe care o blamează senatorul Şerban Nicolae. Pupila lui Ion Iliescu şi consilier de stat al preşedintelui opinează scurt că n-a fost rezistenţă anticomunistă în munţi. Şi dacă a fost, s-a acţionat contra statului. Contra statului român? Nu, s-a acţionat contra statului bolşevic.

I-o fi spus tătuca Ilici că erau bandiţi sau - vorba sa preferată - terorişti şi că trăgeau din toate poziţiile în comunişti? Habar n-are senatorul de lupta pentru onoare şi credinţă în Dumnezeu sau se preface că nu ştie. 15.000 de oameni -o armată- număra gruparea „Haiducii Dobrogei”. Aromânul Gogu Puiu ştia că va muri. În port-hart, avea o grenadă, pentru el. Când a înţeles că Securitatea l-a prins, s-a aşezat cu pieptul pe grenadă. L-a capturat Nicolae Doicaru. Gogu Puiu avea 31 de ani cînd a decedat, grav rănit, în Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa. Doicaru a fost făcut maior şi a condus Direcţia I a MAI timp de 18 ani.

Zoe Rădulescu, fiica lui Gogu Puiu, a fost născută (şi botezată) de Olimpia Puiu în penitenciar. La Mislea.

Orfană de ambii părinţi la şase ani. N-are mormântul tatălui. Rezistenţii din munţi ştiau că libertatea e bunul cel mai de preţ. Copiii ucişi în acel Decembrie, la revoluţia nu de catifea, ci de sânge, ştiau şi ei: „Vom muri şi vom fi liberi!”

De ce nu-i cinstim destul pe cei care s-au împotrivit tăvălugului comunist? Pe cei numiţi de Petru Ursache „victime ale ororii şi erorii”? Ca să-i ţinem pe români de laşi, de neispăviţi şi să tot repetăm că poporul trebuie „reformat ca grav bolnav”? Nu poporul trebuie „reformat”, ci clasa politică. Am obţinut libertate de gândire şi de cuvânt? Atunci de ce nu avem respect pentru sacrificiul lui Ion Gavrilă Ogoranu, care ne-a spălat cinstea obrazului? Să cunoască senatorul pesedist Şerban Nicolae măcar cazul bucovineanului ţăran Vasile Motrescu, care, aflat în al cincilea an în munţi, nota în Vinerea Mare, 1953, într-un Jurnal, salvat şi tipărit pentru posteritate, ca prin minune dumnezeiască: „Stau prigonit de fraţii mei (români, nota mea Magda Ursache) care şi-au vândut ţara şi sufletele lor dracilor din Rusia pe un kg. de zahăr şi un litru de ulei şi au adus ţara în suferinţă.” În ’55, a tras în cei doi soldaţi din trupele de Securitate, cu ordin să-l captureze. Numele lor se află încă pe o placă din Muzeul Jandarmeriei Române, ca eroi, iar Motrescu a fost judecat pentru o vină inexistentă şi executat la Botoşani, în 29 iulie 1958.

S-a murit, după Radu Gyr, „pentru văzduhul tău liber de mâine”. Şi, ca să nu ne bântuie iarăşi fantoma Manifestului Comunist, tinerii trebuie să ştie, de-o pildă, de ce a fost condamnat poetul Vasile Militaru la 20 de ani de temniţă grea: pentru că între 1951-52, când era „deţinut administrativ”, a scris poezii ostile regimului, a ascultat posturi străine de radio şi le-a comentat cu prietenii din Consiliul parohial din Parcul Domeniilor, cărora le-a recitat şi din versurile lui. Recursul s-a judecat în 25 august 1959. A fost respins, deşi Vasile Militaru murise deja la Ocnele Mari, în 8 iulie. A făcut Procuratura Generală, după ’89, dreptate foştilor deţinuţi politici? Nu. Au murit ca infractori contra orânduirii de stat şi cei 14 din lotul Vasile Militaru.

Istoria trebuie recuperată şi învăţată. Comuniştii făceau rău -şi ce rău!- în vederea binelui viitor: prigoneau, ucideau sau izgoneau din ţară. Cea mai nedreaptă grilă de receptare (cum scrie Petru Ursache în Omul din Calidor) i s-a impus lui Paul Goma, cu operă întinsă, masivă. Petru a crezut în dotarea lui literară, cât a crezut şi în dotarea lui morală. Dar, cum „marele păpuşar tot Secu este” (o repet, după Petru), Goma rămâne marele nedreptăţit al istoriei.

Punctul 8 le-ar fi rezolvat pe toate. Cei specializaţi în antisemitismul românilor ar fi dat înapoi, domnul Al. Florian n-ar fi descoperit xenofobici în Valeriu Gafencu, în Ţuţea, în Mircea Vulcănescu, în Gyr, în Crainic... Cine poate concura cu grila Vintilă Horia ori cu grila Mircea Eliade, dintre cei care-i blamează?

Nimeni. Prin Legea 187 şi ordonanţa 16, au fost anonimizate numele turnătorilor. CNSAS trebuia să protesteze atunci. Să nu-mi spuneţi că era musai să torni conspirativ şi că au fost turnători care n-au făcut rău nimănui. „Părintele Arsenie Boca l-a pictat pe Iisus copil în zeghe şi n-a văzut nimeni, n-a turnat nimeni”, se bucura Petru. Şi, cu un zâmbet: „N-a fost pe-acolo Nicu Creţu!”.

Refuzai, suportai consecinţele. Pentru că n-a semnat angajamentul cu Securitatea, lui Petru Ursache i s-a dat o suită de neşanse. Să nu vadă Vestul a fost cea mai dureroasă pedeapsă. Privilegiaţii ceauşişti au continuat să fie privilegiaţi iliescani, în timp ce oamenii cărţii au continuat să fie marginalizaţi.

Petru a muncit „răbdător şi tare” la cartea asta, la fel cum „răbdător şi tare” a primit moartea. Aşadar, eroic.

Anii nemaitrăiţi îi suplinesc eu cum pot. Îmi doresc doar sănătate. Nu pentru mine, ci pentru a-i scoate

cronica

-etnocid

cărţile acestui mare nedreptăţit de comunism, de activismul iaşiot. Aproape că nu mai vieţuiesc pentru altceva. Lucrez la ele greu, poate şi prea încet. După ce le tipăresc, mă pot face una cu pământul. Va fi victoria lui să închei eu ce n-a putut el însuşi să încheie. În 14 mai 2018 (15 mai a fost ziua de naştere a lui Petru al meu), bunul prieten Ion Lazu mi-a scris: „Înţeleg, apreciez, „consimt” la strădaniile Domniei Tale. Deviza mea fiind una simplă: să facem ceea ce depinde de puterile noastre. Fie că lumea ia aminte, fie că nu... Fie că ne laudă sau ne ignoră cu superbie. Devotat, Lazu”.

O zi sub regim ceauşist putea fi mai lungă decât veacul, spre a spune ca Cinghiz Aitmatov, iar eu am fost o victimă minoră, foarte modestă. Petru şi iarăşi Petru m-a luminat că pedagogia lui Dumnezeu presupune certarea prin durere, prin suferinţă de toate felurile: a trupului şi a sufletului. „Un eşec social să nu te ducă la deznădejde, Magda. Ştie Dumnezeu de ce ţi s-a dat. Are sigur un sens.” În clinica aceea blestemată, la Terapie intensivă, era înconjurat de moarte; mureau şi mureau în jur, dar privirea lui albastră era liniştitoare. „Ce zici? Aş vrea ca partea a doua a cărţii să se numească Un pământ numit Aiud. Iar ţie îţi dăruiesc alt titlu: Ridică-te, Gyr, ridicăte Crainic! Schimbam titluri între noi. Eu i-am dăruit Puterea cătuşelor versus puterea credinţei, având în minte ce-mi spunea despre eroii şi martirii frontului anticomunist: „Nu, nu au ucis, au ucis, au ucis. Altfel trebuie formulat: au răbdat, au răbdat, au răbdat.”

Repet: am ales pentru titlul notei la ediţia integrală sintagma lui Aurel State: „cu moartea-n cârcă” pentru că Petru şi-a scris cartea când mai era un pas mic între el şi moarte, fără s-o ştim. Ediţia integrală (a opta din Seria ETNO) nu-i chiar completă. Din cuprinsul lui Petru Ursache lipsesc câteva texte pe care avea de gând să le redacteze în vara care n-a fost vară, cînd a plecat de tot, a anului 2013. Sumarul făcut de el trebuia să înceapă cu Pumnul lui Vîşinski; în continuare, Lovitura de la Palat, Arestarea lui Antonescu, Legi juridice: Tribunalul poporului la lucru. Ultimul text a devenit Cap. I. Loturi ar fi cuprins: 1. Armata; 2. Învăţământul; 3. Religia. A rămas din proiect doar Drama generalilor - drama Armatei - drama noastră. Cap. II ar fi cuprins ceea ce numea Războiul... N-am ghicit ce ar însemna punctele de suspensie. Urma altul, intitulat „Reformele”, ghilimetate. Din Cele trei iaduri, a. Închisoarea; b.

Colonia; c. Deportarea, a scris doar despre două.

La Pumnul lui Vîşinski era ataşată o fişă cu scrisul lui impecabil, păstrat intact după nesocotita intervenţie medicală. Reproduc fişa: „Două întâmplări-eveniment au cutremurat secolul trecut românesc şi cel actual, mai mult decât Trădarea de la Palat şi Pumnul lui Vîşinski”... Se referea acel „mai mult” poate la Raportul Final, poate la acţiunea domnului Alexandru Florian contra „oamenilor naţiunii”, contra marilor oameni ai naţiunii ca Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Ţuţea, C. Noica? Altă fişă m-a lămurit: trimitea la Articolul Unu din Constituţia României, text apărut în volumul Antropologia, o ştiinţă neocolonială. Asta însemna mai mult: atacul la Articolul Unu, cererile repetate de modificare, la care politicienii nu răspund (indiferenţa e suspectă, suspectă, suspectă) sau răspund cu mârâieli indecise. Autonomia Transilvaniei pe criterii etnice, sub pretextul autonomiei culturale, e pericolul.

Să fie un apus al ţării pus la cale de prăduitori vechi şi noi? Fraza lui Eminescu pare scrisă ieri, 5 mai 2019: „am fost meniţi să ajungem zilele acestea de ticăloşie, în care ţara se înstrăinează pe zi ce merge în gândire şi-n avutul ei...” Statul (unitar şi naţional) era considerat de comunişti „moştenire burgheză”; politicieni - tarabagii şi fals-elitişti îl consideră acum „moştenire comunistă”. Frunza lu’ Udrea vrea să spună că suntem ca frunza pe apă? „Fără istorie, fără limbă, calea colonizării se arată deschisă noilor fabricanţi de lume, de ordine şi de canon”, scrie Petru Ursache la pag. 102 din Antropologia, o ştiinţă neocolonială (ed. a doua, Eikon, 2014).

Totul curge, totul trece, o ştim de la Heraclit. Numai că, după Vasile Băncilă, „apa trece, pietrele român”.

Lupta pentru revitalizarea memoriei continuă. Biruiva gândul bun, zidind sens?

actualitatea literară 19

Cărțile au soarta lor...

Ana DOBRE

nr. 92 n mai 2019

Sua fata libelli, spuneau anticii. Da, cărțile au soarta lor. O dovedește și această carte a lui Vladimir Udrescu, Boieri dumneavoastră. Hegemonice, carte al cărei destin s-a răsfrânt dureros în meandrele biografiei autorului, ca și în cele ale istoriei, urmând traseul cărților cenzurate sau respinse de cenzura de dinainte de 1989.

Povestea acestei cărți, deslușește poetul, începe în primăvara anului 1984, când Mircea Ciobanu, redactor la Editura Cartea Românească, i-a propus publicarea unui volum la deja această prestigioasă editură. Cu o experiență frustrantă, „o experiență toxică”, o numește el, în privința publicării – Vladimir Udrescu apăruse în 1970 în planul editorial cu volumul Padre, volum care, cenzurat și el, nu a mai apărut..., poetul e destul de mefient. Acceptă, totuși, noua provocare și pregătește pentru tipar acest volum – Boieri dumneavoastră.

Hegemonice. Nici titlul, nici mesajul nu sunt pe placul lui Mircea Ciobanu. În plus, i se impută, la nivelul scriiturii, „tâlcul politic așa de păgubos”, adăugat „celui mistic” al volumului Padre. Poetul este sfătuit să aștepte vremuri mai bune pentru scrisul său, vremuri care au venit abia în 2018, când acest volum, după un somn atât de lung, revine la viață ca frumoasa din pădurea adormită...

Boieri dumneavoastră. Hegemonice cuprinde „doar o selecție” (s.a.) din poeziile scrise în „anii fatidici” 1970-1971 până în 1984, volumul alăturânduse celorlalte publicate de poet: scot cavaleria (2009), dolor (2010), îmblânzitorul de lumini (2013), Telegarii de poștă (2016) și Ubi sunt... lamento (2017).

Vladimir Udrescu a experimentat pe sine însuși „descoperirile unui bolșevic”, iar rezultatul acestui experiment îl constituie cele 165 de poezii care alcătuiesc conținutul volumului Boieri dumneavoastră.

Lora Levitchi

Hegemonice. Sunt poezii care înregistrează ca un seismograf mișcările și imaginile realului prozaic, comunizant, perceput de o conștiință ultragiată, care le reprezintă în tablouri lirice grele de un realism copleșitor, tinzând a se realiza ca o distopie. Ipostaza pe care o adoptă Vladimir Udrescu este cea a poetuluicetățean, depășind, însă, acel romantism mult prea idealist care a consacrat sintagma. Vladimir Udrescu este un cetățean universal, preocupat nu atât de aspectul etnic, cât de cel al umanității căreia îi sunt nesocotite drepturi fundamentale.

Scriitor de tip laborios, Vladimir Udrescu își construiește meticulos discursul liric, frământă frazele, scotocește în idee, cântărește fiecare cuvânt, surprinzând prin asocieri inedite în metafore surprinzătoare ce fixează eul într-o relație dureroasă cu istoria, cu timpul, care „precum un vierme păros”, „mi se cațără-n crengi”. Supus vremurilor, poetul, conștient de singurătatea sa, conștient că nu deține „conturi la băncile/ tranchilizante ale verbului”, face un „salt mortal”, sfidând limitările impuse și visând la o libertate care se dovedește iluzorie. În lunga confesiune lirică, poezia marchează alte și alte „deslușiri” ale eului în cercurile concentrice ale micro- și macrouniversului. Sunt niște fotografii lirice, ca o nesfârșită „lecție de anatomie a prezentului”, „o capcană de cuvinte ca o botniță”, fotografii în care s-au fixat imaginile omului în confruntarea cu istoria, perfect și dureros conștientizate, redate „fără anestezie”.

Cele mai multe sunt notații esopice, stilul asumat al epocii, surprinzând relația cu cenzura, „lichelele din coperți de dosare”: „Și eu am trăit între paranteze. Și eu am fost limbă legată”. Poetul are acces la paideuma noii culturi aflate sub semnul nefast al comunismului, înregistrează tarele societății și, înfiorat, în stilul intertextualității postmoderne, exclamă atins de un conștientizat romantism desuet, nepotrivit: „...Și demagogia crește/Înaintea mea...mă-ntunec!”

Imaginile poeticului apar în aceste fotografii-document ca semne ale unui timp de amintirea căruia nu se poate scăpa. Apar, astfel, „balconul de nesimțire”, „exercițiile de dresură”, „eșecurile cordiale”, „terapia națională”, „marele pitic”, „înghețul istoric”, „vremea discursurilor”, demagogice, desigur, „viața politică a paraziților”, în „măruntaiele” căreia se refugiază „vârsta de fier”. În această dominație a răului, doar gândul mai poate circula nestingherit pe arterele poeziei: „...

Poemul străbate orașul devastat de/ Mărite urale”...

De aceea, tonalitatea este de recviem. Însuși soarele se sinucide în această „poezie monopolizantă”. Iar „gura încleștată” devine metafora definitorie pentru această lume al cărei martor dramatizat este poetul, care a înțeles că: „Zeii ne vând toate bunurile în schimbul/ Străduințelor noastre”...

Copleșit de această invazie a imaginilor care creează impresia unei hiperbolizate capcane, poetul se simte „fără ieșire”, într-o permanentizată „stare de asediu”, ca-ntr-o închisoare generalizată, acea casă fără uși și ferestre din care ieșirea este posibilă doar prin/în spirit.

Arta poetică este, în acest context, o ars doloris, în lipsa libertății de gândire și de exprimare, creatorul fiind antrenat într-o „vânătoare de vocale/ între minus și plus”. Într-o viață fără prezent, într-o no man’s land, se consumă „anii noștri trecători și sceptici”. Totul se află într-o degradare avansată, iar țipătul, inexistent: „...Secolul de/ Uitare astupă frizele acestui/ Prăpăd național”, iar „prin arhivele de apă înoată/ iluziile pierdute”... Soluția propusă este idealistă: „E târziu și vremea/ S-a înstrăinat, Părinte. Hai să/ Inventăm viața de dincolo!”, de dincolo de cortina de fier internă, probabil, presupunând un „export în imaginație”. „Vânzător de umbre”, un fel de bătrân dascăl eminescian pe fundal comunist, abstras din timpul real, cufundat în idealismul lui, poetul este atins de singurătatea absolută, „în chilioara lui ca o corabie de/ funingine”.

Lumea pe care o transfigurează poetul Vladimir Udrescu poartă doliu: „Frumosul se târăște în haine de doliu/ După roata din spate a istoriei”. Nici iubi-rea nu mai întreține speranța, contaminată și ea de prozaismul care o lipsește de strălucirea firească. „Somnul speciei” umane coincide cu somnul rațiunii. Așa apar monștrii lui Vladimir Udrescu, la fel de terifianți ca aceia ai lui Goya. Lecția de istorie care se revelează în acest imaginar poetic este o analiză minuțioasă pe un cadavru, o autopsie a istoriei. Există și scurte străfulgerări de frumusețe iluzorie, dar ele nu pot stinge impresia de ansamblu – apăsătoare, grea de demagogie, de minciună.

Deși, în general, poetul Vladimir Udrescu are dreptate să fie mefient când vine vorba despre relația operei sale cu contemporaneitatea, volumul Boieri dumneavoastră. Hegemonice ar putea marca o victorie în destinul său literar. Dacă lumea nu-l iubește, poezia i-a oferit iubirea ei necondiționată. Ar trebui să ni-l imaginăm, poate, pe Vladimir Udrescu fericit...

20 actualitatea literară

nr. 92 n mai 2019

inedit

Gheorghe Alexandru Iancovici (1924-1992) 95 de ani de la naștere Inedit: memorial de călătorie

Letonia [2]

La intersecția Străzii Lenin cu Bulevardul Rainis se avântă Monumentul Libertății, reprezentat printr-un grup sculptural de inspirație folclorică, având în vârf, pe un soclu înalt cât un obelisc, figura Patriei Mame, care susține în brațele înălțate trei stele. Noaptea astrele luminoase ale monumentului sunt de puternic efect. Câtă căldură patriotică palpită în aceste trei stele, embleme ale Kurzemei, Vidzemei și Latgalei, cele trei regiuni etnice ale vechii Letonii! Chiar și popoarele mici își venerează Patria și trecutul. E și firesc.

Fără acest cult sacru ar dispărea. Numai cultul Patriei le insuflă conștiința și mândria propriei lor unicități. Dar și iubirea de Libertate, pentru care sunt gata să moară, așa cum au dovedit-o în 1990.

Am trecut și prin fața Universității din Riga. N-am rezistat ispitei de a vizita acest lăcaș al științei. În contrast cu magnificiența fațadei, coridoarele strâmte și întunecoase par ale unui liceu provincial. Fiind vacanță, lipsea animația specifică Almei Mater. De aici, probabil, impresia de tristețe pe care mi-a lăsat-o. Sau, poate, fiindcă mi-a trezit în suflet amintirea Universității clujene de acum patruzeci de ani, când pe coridoarele ei însuflețite se strecurau printre studenți, gravi și meditativi, Traian Pop, Eugeniu Sperantia, Nicolae Mărgineanu, Liviu Rusu, D. Popovici, Lucian Blaga.

Eheu, fugaces labuntur anni...

Rupându-mă de grup, am vizitat Muzeul de Artă, cu săli spațioase și cu lumină filtrată, în care pânzele expuse dobândesc viață și strălucire, apoi Muzeul de Artă al Țărilor Străine, unde predomină pictura rusă revoluționară. Mi-au rămas în amintire niște tulburătoare peisaje montane, în culori vii, care mi-au deșteptat în sânge chemarea irezistibilă a culmilor. Montaniardul împătimit din mine a vibrat nostalgic în fața acelor piscuri ireale, străluminate de reflexele amurgului. Voi regreta mereu că n-am reținut numele celui ce le-a zugrăvit.

A doua zi am străbătut Muzeul Etnografic în aer liber, întins pe o suprafață de 97 de hectare.

Cuprinde 80 de construcții din diferite regiuni ale Letoniei, precum și un fond de 30 de mii de piese și cinci mii de descrieri, schițe, fotografii. Pe o movilă se înalță una din cele mai interesante piese ale muzeului: biserica din Usmas. E construită în întregime cu barda de țăranii letoni. Mi-au reținut atenția stâlpul infamiei și butucul de pedepsire a celor ce neglijau să frecventeze biserica.

Judecând cu toată obiectivitatea, conchid că Muzeul Satului din București și cel din Dumbrava Sibiului nu îi sunt cu nimic inferioare, ba dimpotrivă, prin varietatea exponatelor îl depășesc.

Parcurgerea rapidă a expoziției de chihlimbare e prilej de încântare a ochilor. De neimaginat în câte culori și nuanțe se poate înfățișa această rășină fosilă, truvabilă, de altfel, sporadic, și la noi în țară, sub numele de rumanit sau moldavit, în depozitele paleogene ale Văii Sibiciului din județul Buzău (cu reflexe albăstrii), în județul Neamț la Dobrin, și în județul Vâlcea la Olănești.

După spusele geologilor, chihlimbarele noastre, mai modeste ca dimensiuni, sunt superioare celor baltice, ca fluorescență, bogăție a apelor și efect coloristic (peste 150 de nuanțe). Oricum, era un spectacol delicios să urmărești cu ce sclipiri în privire le

contemplau femeile din grup. Modicitatea prețului le făcea accesibile și unor pungi mai ușoare. Chihlimbare pentru familie, pentru prietene, pentru sine...

Revedem, la înapoiere, în părculețul din fața hotelului, edificiul bisericii ortodoxe, în stil pseudobizantin, dezafectat și prefăcut în planetarium, în care, colindând constelațiile, rămâi cu privirile ațintite tot către cer...

După-amiază, în drum cu autocarul spre Jurmala, zărim ancorat în port un vas-școală cu pânze, asemănător Bricului Mircea, apoi o biserică pravoslavnică în mijlocul unui romantic cimitir părăsit. Municipalitatea intenționase să-l desființeze, dar localnicii din cartier s-au opus. Așadar, simțul poetic a învins simțul practic. Glorie lui!

Stațiunea balneară Jurmala, und coborâm, e situată pe o fâșie îngustă de nisip, care se desfășoară pe o lungime de 40 de kilometri. Ne plimbăm printre stabilimentele de tratament, casele de odihnă, hotelurilepensiune, casele de creație ale scriitorilor, pictorilor și compozitorilor. În Majori, cartierul cel mai animat, cercetăm un mare magazin, dar și dughenele cu mărunțișuri și suveniruri. La numărul 7 din Strada Plieksans, vizităm Dacea-muzeu al lui Rainis, în care poetul și-a petrecut ultimele trei veri ale zbuciumatei sale vieți. Poetul a fost constrâns să plece, pentru ideile sale, în exil. A publicat 30 de cărți, unele originale, restul traduceri din clasicii germani. Pe biroul său de lucru calendarul e deschis la 12 septembrie 1929, data când a decedat. Una din cele trei mici camere era a soției sale Aspazija (Elza Rosenberga), reputată ca dramaturg, poetă și militantă pe tărâm social. În timp ce facem calea întoarsă, ghidul ne informează că în Riga funcționează 500 de întreprinderi, toți muncitorii fiind calificați.

Cât privește maiștrii, aceștia au toți studii superioare. Tot de la dânsul aflăm că letona e o limbă indoeuropeană din ramura baltică, cu împrumuturi din limbile finice. Scrierea

e în alfabetul latin. Folclorul leton e foarte bogat în povestiri, legende și cântece numite daïnas (similitudinea cu doina românească e izbitoare). Dintre scriitorii de seamă ai Letoniei ne citează pe frații Kaudzites, romancieri, pe Karlis Kalbe, povestitor, pe neoromanticul Andreja Upits, pe nuvelistul G. F. Stender, pe K. Pumpurs, autorul epopeii populare Omorâtorul de urși și pe A. Allunas, părintele dramaturgiei letone. Cu justificată mândrie ne mai spune că Riga este patria unor celebrități ca: Barbara Krudener, o scriitoare mistică livonă, mare călătoare, prietenă a Doamnei de Staël și care, în cursul Congresului de la Viena din 1815, a exercitat o neînțeleasă influență religioasă și politică asupra țarului Alexandru I; M. Ostwald, chimist și filozof, laureat al Premiului Nobel; G. Schweinfurth, explorator și naturalist german; în fine, faimosul regizor și producător de filme Serghei Eisenstein, căruia cinematografia sovietică și mondială îi datorează filme antologice precum Crucișătorul Potemkin (1925), Alexandr Nevski (1938), Ivan cel Groaznic (1944-1946).

Dar ceea ce mi-a suscitat cel mai aprins interes din toate spusele ghidului a fost evocarea misterioasei străzi Frici Gaili, unde, după afirmațiile lui, se găsesc cele mai frumoase clădiri ale Rigăi și pe care ne promite să ne-o prezinte în dimineața zilei următoare.

Nerăbdător și arzând de dorința de a o descoperi singur, pornesc în căutarea străzii cu pricina încă în aceeași după-amiază. Era într-amurg și, evident, n-am aflat-o. Am avut în schimb surpriza să descopăr, întrun cartier liniștit, o minunată vilișoară, cu fațadă trandafirie, cu scări urcând din două părți pe-o terasă, cu ușile și ferestrele ovale vopsite în alb, care m-a vrăjit lite-ralmente și din fața căreia cu greu m-am desprins. Va rămâne în amintire lucrul cel mai încântător pe care l-am văzut în acest poetic oraș. A doua zi, ghidul s-a ținut de cuvânt, conducândune în făgăduita stradă Frici Gaili. Admit că și clădirile de aici erau una mai interesantă și mai frumoasă decât alta sub razele blânde ale dimineții. Dar afirm cu toată convingerea: niciuna n-o întrecea pe cea contemplată în ajun. Oare cine o fi privilegiatul care locuiește în casa aceea, o casă demnă să inspire pe un romancier? Astfel, călătoria noastră în Letonia a luat sfârșit.

Text stabilit de

Simion Dănilă

Contribuții clarificatoare la biografia lui Alecsandri*

Importanța literară a lui Vasile Alecsandri este sugerată fie de titlul capitolelor ce-i sunt consacrate în istoriile literare: Regalitatea literară a lui Vasile Alecsandri (la N. Iorga), fie de numărul de pagini, depășind uneori pe cele consacrate lui Eminescu (la G. Călinescu), confirmând celebrele aserțiuni ale lui Titu Maiorescu care-l vedea ca un deschizător de drumuri în literatura noastră, un întemeietor în cultura română. „În Alecsandri vibrează toată inima, toată mișcarea compatrioților săi… Farmecul în poezia populară el ni l-a deschis, iubirea românească și dorul de patrie el le-a întrupat; frumusețea pământului nostru natal el a descris-o; când societatea mai cultă a putut avea un teatru… el a răspuns la această dorință scriindu-i comedii și drame; când a fost chemat poporul să-și jertfească viața în război, el singur a încălzit ostașii noștri cu raza poeziei.

A lui liră a răsunat la orice adiere din mișcarea poporului nostru… În ce constă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acțiunii sale literare”.

I s-au consacrat biografii, monografii, dacă ar fi să pomenim doar pe cele mai importante semnate de N. Zaharia, N. Petrașcu, G. Călinescu, G. C. Nicolescu, Elena Rădulescu Pogoneanu, Al. Piru.

S-au publicat studii biografice arhivistice, redactate de arhiviști reputați ca Sever Zotta și Gh. Ungureanu. Cu toate acestea biografia lui continuă să aibă momente controversate sau să perpetueze unele erori. Cauzele sunt multiple și asupra acestora și pentru definitiva lor elucidare pledează convingător cartea lui Liviu Chiscop, care-și adună într-un volum, în întâmpinarea bicentenarului Vasile Alecsandri, articolele și eseurile publicate în ultimii ani în „România literară”, „Convorbiri literare”, „Vitraliu”, „Mărturii culturale”,„Ateneu” ș.a.. Ca în cazul altor scriitori – al lui Eminescu îndeosebi – s-au purtat îndelungi discuții asupra originii etnice a poetului. Studiind ascendența pe linie paternă și maternă a poetului (se publică și arborele genealogic – ramura paternă - și arborele genealogic – ramura maternă – ) Liviu Chiscop dovedește netemeinicia celor care-l

considerau de origine italiană (aici este de vină și grandomania poetului) sau de origine semită, demonstrând că pe linie paternă poetul se trage din strămoși greci românizați în cursul secolelor, iar pe linie maternă din familia Cozoni, de origine macedoneană.

A curs multă cerneală apoi în legătură cu data nașterii poetului. Această clarificare, împreună cu cea a locului nașterii reprezintă principalele contribuții clarificatoare aduse de Liviu Chiscop la biografia lui Vasile Alecsandri. În legătură cu data nașterii, în diverse dicționare sau istorii literare sunt menționați anii 1818, 1819, 1821. Biograful, sau cum îl numește un istoric literar cu prețuire pentru domeniul predilect de cercetare , trecutologul Liviu Chiscop demonstrează netemeinicia primelor date și se fixează pe baza mai multor argumente pentru anul 1821. Data de 14 iunie 1818 „are la bază un evident interes personal” (v.p.71). Tatăl poetului își ducea fiul în 1834 la Paris pentru a-și trece bacalaureatul. Nu avea însă vârsta necesară, și atunci, cu influența lui apelează la dicasteria (un fel de tribunal civil) Mitropoliei din Iași, (Mitropolitul Veniamin Costachi i-a fost naș de botez) să-i alcătuiască o „foaie de mitrică” din care să rezulte că Vasile Alecsandri, viitorul poet, e născut în 1818. Nici anul 1819, nu mai poate fi susținut: Alecsandri, căsătorit în 1817, a avut în 1818, o fată Elena, apoi în 1819, o a doua pe Teodosia, care s-a stins din viață prematur, iar cel de-al treilea este poetul, care s-a născut la 21 iulie 1821.

Iată argumentele aduse și mereu repetate de Liviu Chiscop: - Alecsandri însuși a considerat această dată ca fiind cea reală a nașterii sale, socotind „foaia de mitrică un fals”, confecționat la cererea tatălui din dorința ca fiul său să fie admis la bacalaureat, împlinind vârsta cerută; - Scrisoarea lui Iacob Negruzzi către Societatea „România Jună” care voia să-l sărbătorească pe poet cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani. Această scrisoare poate fi socotită un veritabil act de naștere: „Domnul meu! Alecsandri a fost prin Iași. Ziua

nașterii nu o știe exact, dar strâns de mine să-mi spuie care zi o are el zi a nașterei, mi-a răspuns că trebuie fixată după probabilitate ziua de 21 iulie. Deci dar el ar fi născut la 21 iulie stil vechi 1821 la Bacău. Îndeplinindumi însărcinarea cât am putut mai bine, vă rog să mă credeți al d-v. devotat I. C. Negruzzi”.

- se adaugă colaboratori și membri ai familiei. Dintre colaboratori, cea mai credibilă este mărturia lui G. Bengescu, secretar al Legației României la Paris, pe când poetul era ministru plenipotențiar la Paris.

- în 1915, soția poetului, Paulina Lucasiewicz, deschide cavoul de la Mircești și așează deasupra intrării următoarea inscripție: „Ochiul lui Dumnezeu vede toate. Aici doarme în pace robul lui Dumnezeu Vasile Alecsandri, născut în anul 1821, iulie 21, decedat la 22 august 1890 și înmormântat la 26. Odihna ți se cuvine, și-n slava cerului nobilul tău suflet va locui. Cavoul s-a deschis la 1 mai 1915, de Paulina V. Alecsandri”. La sfârșitul acestui capitol biografic, autorul înserează o romantică poveste de dragoste: Paulina Lucasiewicz, poloneză de origine, este „slujnicuța drăguță” pe care o vede în timpul unei călătorii la Târgu Frumos, de care se îndrăgostește și pe care și-o va face tovarășă de viață. Episodul este povestit de cunoscutul memorialist Radu Rosetti care știa atâtea lucruri din istoria Moldovei și din viața scriitorilor moldoveni, și cunoscând că lui Alecsandri îi plăceau femeile (fiind „cunoscător în materie” – zice Liviu Chiscop), biograful îl consideră absolut verosimil. Din legătura lor va rezulta o fiică Maria, căsătorită Bogdan, care până la legalizarea căsătoriei lui Alecsandri cu Paulina, va avea statutul umilitor de „copil din flori”. Dar marea dragoste a lui Alecsandri a fost Elena Negri, sora prietenului său, scriitorul pașoptist Constantin Negri, cea cântată în cunoscuta romanță Steluța: „Tu care ești pierdută în neagra veșnicie/ Stea dulce și iubită a sufletului meu/ Și care-odinioară luceai atât de vie?

Pe când eram în lume tu singură și eu.” Moartă de tânără, Alecsandri este atât de îndurerat încât îi jură lui C. Negri, că

Ion BUZAȘI

Nicolae HAVRILIU

nr. 92 n mai 2019

teatru

actualitatea literară 21

Privind surparea malurilor

Personajele: Vlad/Nero, Iani/Pax, Olga, Vocea Vlad şi Iani sunt doi tineri la vreo douăzeci de ani, practici şi cu simţul umorului. Ei stau ore în şir, distrându-se în faţa calculatorului. Asta se-ntâmplă în week-end, pentru că-n rest sunt foarte ocupaţi; culeg texte pentru diferite publicaţii şi edituri. Sunt interesaţi de studierea mediului înconjurător şi a unor persoane. De pe calculator, Vlad şi Iani preiau ştiri şi date pe care le rostesc spre amuzamentul lor când se plimbă cu tramvaiul pe o arteră a oraşului ce-i duce în afară, în apropierea unei ape şi a unei păduri.

Treziţi matinal, Vlad şi Iani, în habitatul propriu, îşi beau laptele de la micul dejun şi-şi consumă oul fiert moale, apoi îşi pun ceva pe ei, o vestimentaţie uşoară, şi se-ntâlnesc în staţia de tramvai 49 Lacul vesel-Ocniţa. Când soseşte tramvaiul, tinerii se urcă şi se aşează pe câte o banchetă, faţă-n faţă, lângă fereastră iar, la pornirea tramvaiului, ei îşi încep dialogul.

VLAD (pe un ton serios): Vine o vreme când încetează acordul cu lucrările altora. Ştii de ce? Sunt suspectate pentru urmări mai puţin faste. Şi mai ştii de ce? Poate şi din cauză că efectul benefic, neperceput imediat, necesită un anume timp pentru acomodare (Simte la interlocutor o vagă stinghereală): Văd că te mişti greu şi te-ncomodează ceva.

Eu, totuşi, am să continui. În această situaţie eşti obligat, fie să le accepţi aşa cum sunt, spre echilibrul vieţii, fie să reacţionezi, creând conflicte.

IANI (oarecum nelămurit): Vrei să spui că accepţi lucrările?

VLAD: Da, lucrările! Am spus altceva?

IANI: Fii mai clar! Nu de alta, cineva te ascultă şi vrea să te-nţeleagă.

VLAD: Mă rog! Am să ţin seama. E de la sine înţeles.

Culorile cameleonului la început sunt pale.

IANI (nepăsător): Eh, şi! Îl priveşte. Eu n-am ajuns până acolo să spun ce şi cum! Dar ceva e sigur şi nu mă-nşel când afirm că unii îşi exprimă fidelitatea faţă de vremurile de altădată, care le-au favorizat condiţiile de viaţă, hrănind porumbeii din parc şi întreţinând o formă de animaţie în spaţiile de verdeaţă...

VLAD (se miră): În spaţiile de verdeaţă!? Aşa ai auzit tu!?

IANI: Văd că şi tu te mişti greu. Ai ceva cu bibilica. Da, aşa am auzit! În spaţiile de verdeaţă care altădată erau pentru ei locuri de pândă şi de urmărire a unor nevinovaţi, dar vinovaţi în opinia lor că nu acceptau cooperarea cu autorităţile de atunci.

VLAD (piţigăiat): Aha, am înţeles! Arătându-se că pot fi nu se va mai însura niciodată; dar după moartea lui C. Negri, în 1876 se consideră dezlegat de jurământ și abia atunci își legalizează căsătoria cu Paulina, și pentru a da un statut social demn fiicei sale Maria.

Fiica poetului spunea și ea unor ziariști, în luna august, 1915: „Se afirma greșit că tatăl meu s-a născut în 1819. În realitate s-a născut în 1821, la 21 iulie.”

- în 1921, la 21 iulie, s-a sărbătorit în toate școlile din țară centenarul nașterii lui Vasile Alecsandri.

- în fine această dată capătă și girul celui mai prestigios critic și istoric literar român, G. Călinescu. După aceste argumente, cititorul nu poate să fie decât de acord cu Liviu Chiscop și să fie convinscădatacorectăanașteriiluiAlecsandrieste21iulie1821.

La cea de-a doua întrebare, legată de locul nașterii poetului, nu mai e necesară o atât de bogată argumentație; sunt mărturiile poetului din Suvenirele… sale și ale principalilor biografi care vorbesc de o „naștere” în condiții dramatice în timpul retragerii din fața invaziei turcești, în munții Bacăului.

Contribuția lui Liviu Chiscop constă în stabilirea mai precisă a locului nașterii, întemeindu-se pe mărturiile unor biografi sau cercetători ai trecutului cultural al Bacăului: „Fugiseră din Bacău de mai bine de un ceas, când soției medelnicerului îi veni sorocul să nască. Se aflau în satul Valea Budului, la vreo 10 km. de oraș. «Aici în aceste împrejurări grele – scrie G. C. Nicolescu – se naște la începutul lunii iulie 1821, poate la 21 iulie, cum declara el uneori, cel de-al doilea copil (de fapt al treilea n.n.) al lui Vasile Alecsandri. Era un băiat și fu numit ca tatăl său, Vasile. Copilul acesta avea să devină marele scriitor Vasile Alecsandri». (p.135) Ultimele două capitole sunt polemice. Eu le consider polemici cordiale, pentru că se confruntă în aceste date biografice doi cercetători băcăuani competenți și harnici: Liviu Chiscop, autorul cărții, cu prietenul său Ioan Dănilă, care i-a prefațat sau postfațat două cărți și despre ale cărui contribuții literare are cuvinte de meritată apreciere. Dar în privința datei și locului nașterii, cei doi se despart – pentru că ne amintește înțeleptul dicton latin: „Amicus Plato, sed magis amica veritas” („Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul”).

La sfârșitul acestor clarificatoare contribuții la biografia lui Alecsandri, considerăm și noi că această controversă ar trebui să înceteze. *) Liviu Chiscop, Bicentenar Vasile Alecsandri (1821-2021), Editura „Alma mater”, Universitatea „Vasile Alecsandri”, Bacău, 2018

utili şi vremurilor ulterioare! (Schimbare de ton): Potrivire de culoare la cameleon. S-a mai auzit, procedeul e cunoscut. Ţine de mecanismul ploconirii în faţa noului stăpân, spre a obţine un oarece folos.

IANI: Ar trebui să deschidem o fereastră, prea cald s-a făcut. Şi apoi, coeficientul termic, fiind crescut peste limită, influenţează percepţiile şi mentalul. Că, uite ce ne dă prin cap să vorbim! Nu de alta, cineva ne ascultă.

VLAD (schimbă subiectul): Să ne obişnuim cu vara.

Iar mie îmi place la bunici, în satul de câmpie. Vara abia a început acolo şi o ţine aşa până-n octombrie. Eu, dacă nu plec la vreun Festival de Teatru, preiau vara de pe un mal cu verdeaţă şi o închid în mine. Aşa o păstrez până către apriliemai, ca să-i dau drumul atunci şi pe mine să mă bucur.

IANI: Da’ şi eu am drăcăriile mele! Crezi că nu? Uite!

Ultima dată când am fost şi eu la bunici, am învăţat ceva. Nu mă-ntrebi unde?

VLAD: Chiar unde? Mă faci curios.

IANI: Undeva la munte. Eu credeam, când se urcă pe cal şi se coboară de pe cal, că-i o joacă. Dar nu-i aşa. Trebuie să nu

Mască din zona Vrancea cedezi. Să fii tare şi să urmezi viteza sângelui...

VLAD (îndârjit): Ce crezi că eu nu ştiu! Am şi eu una auzită.

Tot de pe la câmpie... „La început a fost oleacă de balamuc, oleacă de huit. Dar au trecut astea. Şi noi ne înţelegem de minune. Avem şi doi copii. Cine nu crede, să vină să ne vadă!

Ne mai pricopsim şi noi cu ceva din cele cuvenite.”

IANI (ironic): Stai, oleacă şi tu! Da’ cum e... „Ce-a făcut ăştia?”

VLAD: „N-a făcut nimic.”

IANI: „Lasă c-a făcut şi ei. A făcut blocuri.”

VLAD: „A făcut, a făcut! Da-ţi dă mâna să cumperi un apartament?”

IANI: „Scumpe e, bre!” (Tinerii râd împreună, după care tac).

VLAD (amintindu-şi de ceva, apoi începe să râdă): Vizionarea de-a valma a filmelor întreţinea în el energie, multă energie... Îl ştii! Prostul de Relu de la trei...

IANI: Cred că nu-l ştiu! Relu?!

VLAD: Îl ştii, îl ştii! Cel ce-i povestea nevestei, când şedea în pat cu ea, ce a mai făcut şi ce a mai auzit. Iar ea... s-o crezi tu că-l asculta! Îi spunea că-i este poftă de mazăre cu chiftele.

Viziune scenică

IANI: Cine?!

VLAD: Hai că-l ştii! Unde am rămas? Da!... Poveştile întreţineau în el un anumit climat de viaţă şi, ca urmare, se vedea mereu plin de sine. Spunea că se energizează prin imagini. Şi tot din vizionarea filmelor i-au rămas în memorie două replici, de fapt două vorbe despre iubire.

IANI: Îmi închipui cum se umflau amândoi. El, mai ales, că ea, probabil, tot cu gândul la mazăre şi chiftele era.

VLAD: Odată, în singurătatea lor din dormitor... N-aveau copii, de unde, dacă barza îi ocolea?... Ea, în şoaptă, i-a spus că mazărea cu chiftele a fost mâncarea preferată în studenţie.

IANI: Auzi-o! Cui să încredinţezi creşterea copiilor, dacă amândoi au mintea pe care o au?

VLAD: Da, numai la mâncare se gândeau! Ascultă ce vreau să-ţi mai spun! O replică era dintr-un film rusesc, pe atunci se spunea sovietic. Te rog să mă scuzi! Nu mi-o amintesc.

Cealaltă replică era dintr-un film italian... „Ti amo! Non ti basta?” Replicile i-au rămas în minte şi-l mistuiau, chiar şi când era cu nevasta în pat... Iar dacă l-ar fi întrebat cineva care este titlul filmului, nu ştia. (Tinerii râd în hohote.)

IANI: Râzi de el că nu ştie. Da’ tu? Spui că au fost două replici, iar mie îmi reproduci numai una. Probabil că mă ştii curios, însă nu sunt. Uiţi de la mână până la gură.

VLAD: Rău face omul când e sincer cu tine.

IANI: Eh, iartă-mă! Ştiu şi eu una cu Relu. Ia fii atent! „Ce i-ai spus lui Relu de-a ieşit negru de supărare din sală? Îl vedeam cum se schimbă la faţă când era la tribună şi vorbea.”

VLAD: „Să tacă!”

IANI: Păi, o ştii?

VLAD: Nu prea bine, da’ spune tu mai departe.

IANI: „Să tacă! D-aia bombănea afară şi nu mai termina...

Uite, spunea, pe cine trimitem la cele mai înalte foruri internaţionale ca să ne reprezinte! Uite, spunea, cui facem favoruri şi le difuzăm lucrările pe la Târguri de Carte, Summit-uri şi Expoziţii Planetare! Să ne zică, aşa verde în faţă, să tăcem? După ce ne discută pe la spate că nu mai pot de pretenţiile noastre?”

VLAD (ironic): „Relu, Relu! Care n-a băut cumnata cafeaua cu el. Când îl vedea, femeia îi arunca vorba în faţă... Numai eu am să-i vin de hac.” Ehe! Să aşteptăm ziua! Departe nu-i.

Nici aproape nu-i!

IANI: Cum circulă vorbele!

VLAD (privind pe fereastră): Fii atent, ce-am reţinut dintr-o lectură! „Deşi vorbele te prind între fumul din cartier şi ropotul din tine, şi bine-ţi fac, mintea îţi va fi de ajutor să nu aluneci în prăpastia ce se deschide la marginea lanului de secară, întrezărită la orizont, când malurile încep să cadă.”

IANI: Interesantă mi s-a părut frazarea ta, nu şi ceea ce se spune. Eu sunt mai modest. Întotdeauna mi-am dorit să alerg de unul singur în tramvai când este gol.

VLAD: Aşa-i când n-ai avut copilărie.

Tramvaiul ajunge la capătul liniei. Tinerii coboară şi aleargă veseli pe malul lacului din apropierea unei păduri.

Se aude o voce de femeie. Vlad şi Iani îşi vor schimba numele şi se vor nume Nero şi Pax. VOCEA: Eu sunt Creatina şi vin din lumea în care bărbatul era cel puternic, iar femeia îi sta mereu în apropiere. Şi tocmai din această neînchipuită apropiere, el îşi făcea puterile, fiind de fiecare dată biruitorul. Căci de biruinţa lui depindea fericirea mea şi a copiilor noştri, pe care o purtam în suflet.

Restul era, cum spuneţi voi, marfă la schimb sau de vânzare pe toate tarabele.

VLAD (către Iani): Aici totul este frumos şi bine gândit ca într-o piesă de teatru. Unul vine, altul pleacă din închipuirea noastră. Agitaţia e ca pe scenă. Se spune ce se spune şi, apoi, se pleacă. S-a terminat una dintre scene.

(Iani se loveşte cu palma în piept şi dispare în pădure.

Revine schimbat şi cu numele Pax.)

Olimpia Zdrenghea

22 actualitatea literară PAX: Am plecat şi te-am lăsat pe tine să te descurci. Uite că m-am întors! Şi mă numesc Pax! VLAD: Prea te crezi cineva! Fie! Uite acum plec eu!

(Vlad se loveşte cu palma în piept şi dispare în pădure.

Revine schimbat şi cu numele Nero.)

NERO: Am plecat şi te-am căutat pe tine. Şi te-am găsit!

Preferam să găsesc pe altcineva. Iar dacă vrei să ştii, mă numesc Nero.

PAX: După ce a spus ce şi-a propus, avea în intenţie să plece din nou.

NERO: Dar n-a mers prea departe. Curând s-a răzgândit, căci a intrat Olga.

(Amândoi privesc intrarea Olgăi care nu este încă hotărâtă să se apropie de ei).

PAX (extaziat): Oah! Aceasta-i Olga! De atunci avea ochiul format şi ce ne mai privea! Dar uite, când o văd îmi vine ceva în minte... Noi, care am făcut şi facem istorie, deţinem atâtea secrete, găsim plăcere în orişice, fie şi-ntr-un claxon de bicicletă. Femeile, da, femeile, dincolo de abilităţile practice primite din născare şi de şirul de manevre şi vorbe meşteşugite, dobândite din experienţă, nu-şi găsesc până la urmă plăcerea decât în noi. De ne termină, lăsându-ne la fund de tot, cu fundul gol, şi fără vlagă. De aici superioritatea femeii faţă de bărbat.

NERO: Frumos discurs, frumoasă intonaţie! Dar ca să nuţi rămân dator cu o vorbă, am să-ţi spun şi eu ceva... Cum femeia, de muncită ce-i, îmbătrâneşte înaintea bărbatului, eşti nevoit să stai lângă ea şi la bine şi la rău. Aşa ai jurat în biserică. Ori a suporta bătrâneţea femeii înseamnă un plus de povară pe umerii bărbatului.

PAX: Eşti viclean, viclean. Ce mai vorbă! Îţi place să imiţi, dar spui de parcă tu ai fi primul.

NERO (furios): Nu imit, nu imit! Aşa-i convenţia şi mă conformez ei! S-a terminat încă una dintre scene. Deci, va trebui să plecăm.

PAX (furios): E prea de tot! Zic prea de tot şi zic pe tonul tău. Să plecăm şi s-o lăsăm pe Olga singură? Ce facem? O punem să facă flotări şi, apoi, s-o căutăm la respiraţii. Că biata de ea nu mai dovedeşte câte mai are de zis. Şi o aşteaptă situaţii dificile.

NERO: Asta a vrut, asta are. Cine a pus-o să fie Olga? Avea toate şansele să fie ca noi.

PAX: Dar ea, nu şi nu. Vroia să fie cu noi, dar diferită de noi. Avea, vorba ta, toate şansele, dar ea, nu şi nu.

NERO: Şi iată o ştire ce-mi vine în minte! O spun în noul nostru mediu în care ne aflăm. Ai auzit de protandrie?

Fenomenul se manifestă la peştele ţiparul-pamblică, trăitor în Oceanul Indian şi Pacific. Acest tip de peşte se naşte mascul, dar odată ajuns la maturitate îşi schimbă culoarea şi sexul, devenind femelă.

PAX (îndârjit): Nu, nu! Nu mă dobori tu cu ştirile pe care le posezi. Uite că am şi eu o ştire! Să faci bine şi s-o asculţi!

Ai auzit de Socotra, insula extraterestră? Sunt, de fapt, patru insule împreună şi se află prin Marea Arabiei spre Oceanul Indian. Pentru curiozitate, aici poţi întâlni Sângele Dragonului, un arbore sub formă de umbrelă, şi Trandafirul Deşertului, un arbore înalt de cinci metri. Dar marea curiozitate este că în această insulă nu găseşti niciun câine, iar pisicile sunt mult mai mari decât cele din orice parte a lumii. Din secreţiile uneia, localnicii prepară parfumuri.

NERO: Oricâte ştiri ciudate am deţine amândoi şi le transmitem unul altuia, nu văd folosul lor până nu lămurim cum e cu suferinţa din iubire.

PAX: Mă-ntreb şi eu uneori ce-i cu suferinţa din iubire şi, chiar, mă gândesc la un înţeles, ştiind că într-o zi vei apela la mine. Acum, după cum pe cerul de deasupra noastră pot apărea atâtea încurcături, mă gândesc la un sens al întrebării şi am să ţi-l dezvolt. Pe drumurile unde soarele ne împinse, aici în ocolul de pădure, îţi poate apărea în cale un pod pe care să păşeşti ca să ajungi dincolo, pe alt mal. Pe sub pod nu trec puhoaiele apelor învolburate, ci lavele încinse ale unui foc nestins. Dogoarea focului, ajunsă la tine, te atinge, te-nvăluie şi, chiar, te frige, dar tu trebuie să-i rezişti, căci eşti îndemnat să-ţi urmezi drumul. Dar dogoarea nu te va lăsa în pace. Te va frige de n-ai să poţi şi va smulge hălci de carne din trupul tău. Dar tu îţi vei continua drumul. Asta-i suferinţa din iubire! Merită atâta sacrificiu?

(Olga se apropie de ei şi-i priveşte de parcă nu i-ar recunoaşte.)

NERO: Cred că-i mai bine s-o lăsăm pe ea să spună aşa cum gândeşte, pentru că n-ar trebui să facă un efort ca să inventeze un răspuns pe-nţelesul nostru. Îl are deja în ea, ne ştie şi a văzut destule în viaţa ei.

OLGA: Eu sunt fata doamnei pe care aţi auzit-o spunând că stă mereu în apropierea bărbatului, adică a tatălui nostru.

Vorbe, numai vorbe! L-a părăsit de îndată ce i-a apărut în cale un alt bărbat. Şi apoi, pe noi, copiii ei fericiţi, ne-a părăsit. E de presupus, că suntem... Eu, Olga, el, Pax, el, Nero. Am fost lăsaţi în această pădure ca să ne descurcăm după cum a dorit soarta.

PAX: O fi, nu zic nu, poate că e!

NERO: Dar eu nu ştiu cum de a fost posibil!

OLGA: Eu am avut ocazia să mai ies în afară pădurii. Ei numai aici au stat. Iar soarta a vrut să trăim, să ne jucăm şi să uităm de toate. Şi aşa se făcu într-o seară să vedem ceva mai mult decât suntem noi şi ne-am spus că trebuie să fie puterea care se vrea la îndemâna oricui. Dar de sunt mulţi ce puterea o vor şi o au, nu la fel de mulţi sunt cei ce deţin şi cârma ei.

PAX: Şi atunci, vino de vezi cum se face mişcarea în scenă!

Unii trag la stânga, alţii trag la dreapta, de rup în bucăţi puterea, o fac tot mai fragilă şi ei tot de lângă putere nu se dau.

NERO: Puterea fără cârmă este ca o parâmă ce se-nfăşoară în jurul ţăruşului spre a ţine sub control şi pe hăis şi pe cea.

De prea multă smuceală, ţăruşul îşi mai iese din ţâţâni, scoţând din fix şi pe odorul priponit şi priponul ce sloboade

teatru

nr. 92 n mai 2019

Privind surparea malurilor

legăturile.

OLGA: Cineva care ne-a ascultat cum vorbim, mai târziu am aflat că se numeşte regizorul, primi un telefon. Şi ca să nu ne lase fără vreo ocupaţie, ne-a propus o pauză de prânz. Şi atunci, din câte mi-amintesc, Nero sau poate Pax, n-are importanţă cine, dar ştiu că amândoi au fost de acord, s-au dus în pădure, au cules fructe, le-au adus aici şi împreună am mâncat. Aceasta a fost prima noastră masă servită în comun.

Cu poftă am mâncat şi bine ne-a fost. Să continuăm! Aşadar, ne concentrăm la ceea ce avem de vorbit între noi.

PAX (către Nero, cu ton schimbat): Auzi, domnule! Ce om e ăsta? Cică i s-a zis să scoată banii de la Livriscu şi să cumpere ceva de-ale gurii. Şi chiar nişte postavuri şi încălţări.

Că uite în ce hal suntem! Şi el nimic!

OLGA (trăgând cu urechea): N-am auzit de aşa ceva.

Poate Ministru?

PAX: Nu, Ministru! Că n-are ăsta bani de dat la fiecare. De la Livriscu, da! El e casierul firmei şi ne ştie ce şi cât se cuvine la fiecare.

NERO: Of, cum încurcă unii treburile!

OLGA: Of, cum încurcă unii treburile?! Ne văicărim ca nişte babe. Bărbaţi suntem sau ce mama mă-sii?

NERO (dând din umeri către Pax, în semn că Olga îi

Păpuşi pentru teatrul popular din zona Haţeg - Hunedoara răstălmăceşte vorbele): De câte ori începeam să spun ceva, ea râdea. În hohote râdea. Ori, râsul ei mă inhiba şi eu tăceam.

Situaţia m-a făcut să nu spun nimic despre cele întâmplate, la care am fost de faţă, când am fost invitat să vorbesc.

PAX: Păi, tot aşa am tăcut şi eu din pricină că nu mi-aş fi amintit nimic, după cum s-a spus. Am tăcut ştiind că voi fi supus unui bruiaj pentru că nu se dorea să se facă auzite cele întâmplate.

OLGA: Nimic n-ar fi de prisos când ştii ce vrei.

NERO: Dar asta e, că nu ştii. Ai o fire bizară. Greu de înţeles, dar atrăgătoare, ceea ce te face să fii de gaşcă. Ar trebui să fim ceva mai veseli şi încrezători unii cu alţii. Că, uite, soarta ne joacă feste! Azi ne bucură, mâine ne-ntristează. Şi aşa ne mână fără să ştim ce va mai fi.

PAX: Degeaba îmi bat gura, niciunul dintre voi nu-i rentabil. Eu când am spus că e de prisos un lucru, am avut în vedere că vieţuim în zadar şi nu ne vede nimeni. S‑ar cuveni să facem ceva şi să ne dăm de gol, adică să atragem atenţia că suntem.

NERO: Ar fi prea de tot! Fă ceva ca să te dai de gol şi să staţionezi în urmărire continuă!

OLGA: Hai, gata cu vorbele! Cred că pentru azi este deajuns. În cască mi se suflă să mai gustăm ceva. (Lui Pax): Ţie îţi dau două mere pădureţe. Şi ştii de ce?... Ieri ai mâncat numai mure. (Lui Nero): Ţie îţi dau din murele rămase, că ieri n-ai mâncat mai nimic, iar mie, această frăguţă pe care voi mi-aţi adus-o tocmai din adâncul pădurii. Să avem poftă şi să ne facă bine la toţi!

(Fiecare ţine în mână fructul şi se pregăteşte să-l consume).

NERO: Înainte de închinăciune e bine să ştim că toţi avem o fire şi cineva o tot pune în cumpăna sorţii.

OLGA: Firea, oricum, stă în cumpăna sorţii, după cum spui, şi s-a deprins să-i fie alintate faţetele. Soarta se poate schimba de la anotimp la anotimp, firea se păstrează aceeaşi.

PAX: E de la sine înţeles. Culorile cameleonului tomnatic sunt şi ele pale, oricât l-ar solicita ispitele. Amin!

NERO: Eh, şi! Îl priveşte. Vezi să nu fii ca el! Va fi vai de tine!

PAX: Mai bine să mâncăm în linişte. Amin! (Fiecare muşcă din fructul ce-l are în mână).

NERO (către Olga): Te uiţi la noi cum mâncăm şi te minunezi. Nu prea suntem manieraţi! Aşa e?

PAX: Plus că mai şi ciofăim pe deasupra. Nu eşti obişnuită cu aşa ceva.

OLGA: Să nu vă faceţi impresii greşite. Nimic nu mi-e străin de ce-i propriu omului.

PAX (ironic): Ia, auzi! Hai ne spune şi nouă din ce-ai mai văzut! Barem să mai auzim şi altceva.

OLGA: De când aştept momentul acesta! Şi iată c-a venit!...

Am văzut tineri sărutându-se cu patos şi rupând cu reţinere, dar îndemnându-se între ei, dintr-un covrig scos de ea din poşetă ca o ultimă sursă de hrană pentru ziua în curs.

NERO (ironic): Ea, însemnând câte una pentru fiecare dintre ei?

OLGA: Nu! Ea fiind aceeaşi şi unică pentru fiecare.

NERO (spre a crea rumoare): Nu înţeleg de ce vii cu exemple de asemenea grupuri rebele.

PAX: Şi ne faci nouă capul călindar! Când se ştie ce sensibili suntem la contaminări.

OLGA: Sărăcuţii de ei! Nu păţiţi nimic dacă aflaţi ce se mai

întâmplă în lume.

PAX: Ceea ce ne preocupă în primul rând este să n-ajungem în stare să le cerem ajutor altora.

NERO (către Olga): Doar ştii prin ce situaţii am trecut şi trecem.

OLGA: Bineînţeles că ştiu. Şi nu strică să avem subiecte pentru conversaţii. Dar să continuu... Pe feţele lor prelungite şi palide se putea citi tristeţea din suflet şi o desprindere, fără nicio urmă de regret, de mediul ambiant, familial şi social, din care veneau.

NERO: Îmi închipui! Castele mucegăite şi întunecoase în care au copilărit. Nu ca noi, prin păduri.

PAX: Sau poate case ridicate de părinţii lor pe locul demolărilor forţate. Câte lacrimi şi cât sânge au curs prin locurile acelea! Mă bucură gestul lor! Şi bine fac de părăsesc acele încăperi bastarde. Nedreptăţile se cer pedepsite.

NERO: Vrei să spui răsplătite.

PAX: Se poate şi aşa. Dacă se-ncearcă o revenire la ceea ce a fost.

OLGA: Mergeţi prea departe cu înţelesurile voastre. Leau părăsit pentru că, pur şi simplu, n-au mai vrut să fie dependenţi de cineva.

NERO: Şi noi cât ne doream să avem pe cineva în preajmă!

OLGA: Eh, da! Altă generaţie. Pe cât de răbdătoare, pe atât de gata de atac. Eu eram lângă voi şi vă purtam de grijă.

NERO: Da, da! Se ştie asta. Hai, spune mai departe! Că ne interesează.

OLGA: Uneori privirile mele indiscrete, îndemnate spre studiul mediului înconjurător, cădeau pe asemenea grupuri...

NERO (ironic): ...Rebele! Ai orientarea bună, nimic de zis!

OLGA: Să ştii că nu toţi erau... după cum spui...

PAX: Nu erau toţi, dar nouă o astfel de impresie ne fac.

NERO: Da, da! Sunt de acord!

OLGA: În fine! Nu vreau să vă contrazic.

PAX (către Nero): Auzi! Nu vrea să ne contrazică. Înseamnă că ştie ceva.

OLGA: Ştiu că uneori privirile mele îi făceau pe unii să-mi surâdă semnificativ.

NERO: Îmi închipui! Sărăcuţii de ei! Dar te-au neglijat. Nu purtai poşeta ca să le dai ceva.

PAX: Ia zi! Ce le-ai fi dat?

OLGA: Ce-aş fi avut! Ce să le dau?

NERO: Ce subtil vorbeşte! Halal educaţie şi de la cine vin vorbele!

PAX: (către Nero): Fii atent cum te porţi! Cere-ţi scuze!

NERO: Scuze, vă rog!

OLGA: Aşa da! Mai am puţin şi termin de povestit... Atunci mă întristam eu şi le surâdeam fără semnificaţii.

NERO: În aparenţă îi studiai fără să-ţi pese. În realitate, închideai surâsul în mister.

OLGA: Păi o ştiţi?

PAX: Normal! Ai spus-o de atâtea ori. Altădată să nu ne crezi nişte tâmpiţi. Că doar am crescut. Şi să nu încerci să ne trădezi!

OLGA: În sfârşit! Bine c-am terminat pe ziua de azi şi v-a plăcut.

NERO: Că ne-a plăcut, că nu ne-a plăcut, urmează să vedem. Important este că te-am ascultat şi s-a umplut timpul care, oricum, se scurgea anapoda. Iar ca să-l completez pe el... Să nu încerci să ne înlocuieşti cu alţii!

PAX: Eu am să fiu sincer şi am să-ţi spun că ai omis ceva.

Altădată încheiai cu expresia... „schiţând surâsul Sfinxului”.

OLGA: Nu-mi amintesc! O diversitate e necesară.

NERO: O fi necesară diversitatea, însă recunoaşte că e aşa cum spune el. Ce să-i faci!

PAX: Aşa-i când vorbele se transmit prin viu grai. Ceva mai rămâne şi-n gura povestitorului.

OLGA: Dar noi am terminat de mâncat şi să ne fie de bine la toţi! Ne simţim bine că nimic n-a fost falsificat. A fost numai natură.

NERO: Deşi pale, culorile toamnei afectează cameleonul, oricât s-ar feri de urmări. Ca să se menţină în formă, cameleonul nu evită lovitura cruntă.

PAX: Bazaconii! Unde vezi tu cameleon? Unde vezi culorile toamnei? Şi-apoi, eu cred că suntem în plină vară. Nu simţi ce cald este?

OLGA: Vă anunţ că mă pregătesc de plecare. Vreau să văd ce mai este nou în lume. Îmi pare nespus de rău, dar vă las singuri. Ştiţi cum să vă descurcaţi.

NERO: Iar singuri! Iar cum să ne descurcăm! După ce neai făcut să ne simţim bine şi să nu regretăm că nu suntem precum alţii.

PAX: Nu suntem precum alţii, pentru că nu avem modele.

Ne raportăm numai la noi şi la pădure care ne este casa noastră.

OLGA: Lasă că-i mai bine aşa! Nu aveţi prea multe curiozităţi.

NERO: Nu avem curiozităţi. Dar avem instincte şi ele ne împing la atâtea. Abia le ţinem sub control.

PAX: Să nu ne dea ceva prin cap!

OLGA: N-are ce să vă dea prin cap. Şi n-are cum. Sunt mereu în preajma voastră, lângă voi şi ne simţim bine împreună. E aşa?!

PAX: E aşa?!

NERO: E aşa?!

AMÂNDOI: Hai, du-te! Noi îţi dorim drum bun şi întoarcete devreme!

NERO: Ultimul cuvânt îl spun eu. Nu uita de suferinţa din iubire! (Întuneric brusc.)

Remus V. GIORGIONI

nr. 92 n mai 2019

Viscolesc zăpezile albastre/ 50 de poeţi evrei născuţi în România, Tipo Moldova, 2018

În colecţia Opera Omnia/poezie contemporană apare o excelentă carte (şi ce titlu superb!): o antologie a poeţilor

evrei-români, realizată de Etgard Bitel, el însuşi poet, traducător, editor. O antologie de mult aşteptată - este şi titlul prefeţei, semnată de Dumitru Chioaru -, cartea de 430 de pagini este consistentă din toate punctele de vedere.

Fiind imposibil să-i menţionăm pe toţi cei 50 de poeţi incluşi, ne rezumăm la câteva din numele cele mai cunoscute publicului cititor: Felix Aderca, Maria Banuş, Camil Baltazar, Aurel Baranga, Max Blecher, Victor Brauner, Nina Cassian, Andrei Codrescu, Paul Celan, Benjamin Fondane, Gherasim Luca, T.G. Maiorescu, Boris Mehr, Florin Mugur, Saşa Pană, Tristan Tzara, Ilarie Voronca. Unii dintre ei, rămaşi în ţară (Emil Nicolae-Nadler, Boris Mehr), alţii emigraţi în Israel (Bianca Marcovici, Luiza Carol), continuă să scrie „şi în limba lui Eminescu”, după relatarea prefaţatorului. Credem că şi antologatorul a întâmpinat o dificultate în a tria un număr rotund din multitudinea de autori antologabili, omisiunile fiind inerente.) Din mărturisirea lui de pe coperta a patra aflăm cum s-a născut ideea acestei antologii: la o cafea, la un festival de poezie din nordul extrem („unde se atârnă harta în cui”): Sighetul Marmaţiei. Fiecare poet antologat beneficiază de o consistentă notă bio-bibliografică, însoţită de o imagine grafică - semnată Marcel Iancu, Maxy Victor Brauner, Jules Perahim, Cik Damadian - sau fotografică. Dar o lucrare de asemenea anvergură merită a fi tratată aparte şi mult mai pe larg, cu citate din fiecare poet antologat, fiindcă este vorba de poeme antologice.

Florentina Loredana Dalian, Ostrov, Editura Detectiv literar, Bucureşti, 2019

Cu o prefaţă de Firiţă Carp (Insula paradis) şi o prezentare pe coperta a patra semnată de Daniela Şontică, volumul de 100 de pagini de poezie al prozatoarei F.L. Dalian are şi o postfaţă, care trebuie pusă în oglindă cu prefaţa: Ostrovul aşteptării de Romeo Aurelian Ilie. De copertă şi tehnoredactare - ambele executate profesionist - se ocupă poetul Florin Dochia. Uşor discursive, poemele prozatoarei-inginer chimist transmit o stare de spirit, comunică un mesaj decis cititorului (nu degeaba conoscuta scriitoare D. Şontică le găseşte calităţi declamatorice): „Tac, o ascult, îi întind un ban amărât/.../ apoi mă întorc la fricile mele. Ştiu, Îl avem pe Dumnezeu/ dar uneori şi între El şi noi construim

cărţi/autori

actualitatea literară 23

Lăsaţi cărţile să vină la mine ! porţi/ pe care le ferecăm cu lacăte...”

(Aici nu mai suntem singuri). După debutul din 2017 de la Eikon - cu Domnişoara Nimeni - „domnişoara” FLD perseverează prin cartea de faţă, propunându-ne „poveşti” lirice şi cantabile, zbătându-se „între istorisire şi cântec”, cum spune postfaţa. Să vedem ce va mai urma. Cititorul - un alt avizat „detectiv literar” - este pe urmele poetei!

Nicolai Tăicuţu, Vitregii suportabile, Editgraph, Buzău, 2019

Având-o ca redactor de carte pe cunoscuta poetă Valeria Manta Tăicuţu,

placheta de 115 pagini a lui N. Tăicuţu este împărţită în trei cicluri: stihuri de sub o aripă căzătoare, întomnare la masa de scris şi ticluirea unei scrisori de adio datate spre amânare. În fruntea cărţii stă, ca o autoprefaţă lirică, poemul stări previzibile: „pe domeniul meu spiritual quasiagricol/ bine parcelat în timp şi spaţiu/ se fac resimţite din ce în ce mai mult/ schimbările de climat:// îngheţul târziu loveşte/ precum, fără rost/ schimbarea acelor de la calea ferată (...) în timp ce trenul anunţat a uitat să mai vină...”

Cele două clapete interioare sunt folosite pentru şase prezentări scurte, semnate de Diana Dobriţa-Bîlea, Cristina Ştefan, Dan Simionescu; Octavian Mihalcea, Mihaela Meravei şi Tudor Cicu. Iar SiviaIoana Sofineti (al doilea „lector” - cele două noţiuni fiind cam sinonime) este şi realizatoarea copertei. Sfera de inspiraţie a poetului este, ca şi în alte cărţi ale dumisale, acel „domeniu quasiagricol” din poemul liminar: „invazia greierilor sub seară”, „năvala graurilor” - dar şi „răceala ploii de toamnă” ca un „stor nedorit”: Toamnă pe care o întâlnim şi în ciclul al doilea, când agricultorul-poet îşi continuă dubla creaţie: schimbă masa de scris cu recipientul în care pregăteşte murăturile de toamnă (tot un act de creaţie e). În cuprins întâlnim şi poeme mai grave, ale trecerii şi vârstei a treia: sus pe mal, din vârsta a treia zicere. E minunat lucru să poţi face poezie din orice mărunţiş zilnic, în mod firesc, când alţii se aşază la masa de scris forţând lucrurile, „tot trăgând de plete muza” - precum Cincinat Pavelescu. (Andrei Pleşu ne şi sfătuieşte să nu facem din scrisul nostru un surogat existenţial: ar fi de dorit ca poetul să trăiască şi el o viaţă de om normal!)

Sorin Grecu, Catedrala primatelor, Grinta, 2018

Apărută în cunoscuta de-acum (şi mai de demult) colecţie Poezia vie a lui Adrian Suciu, cartea lui Sorin Grecu are 140 de pagini şi este o antologie de autor. Primul ciclu este intitulat Poeme din volume, iar cel de-al doilea dă titlul cărţii. Dintr-o notă finală aflăm că volumele respective sunt: Viaţa amânată - o plimbare prin infern (2014), Mic manual de traumatologie (2015), şi Ieşirea din trup (2016), apărute toate la Grinta - cele care l-au făcut cunoscut ca poet într-un interval de timp relativ scurt. Încă de la primul poem - care nouă ne sună foarte cunoscut: Oamenii

din Paşcani - realizezi că Sorin Grecu cultivă vizionarismul poetic, poemulparabolă (dar minimalismul biografist, prozaismul exagerat, de care izbeşti la tot pasul în poezia actuală). De aceea, chiar titlurile lui sunt grăitoare, sugerând conţinutul şi intrând în rezonanţă cu întregul (fără să-l rezume, cum se întâmplă cu alţii): Poemul kitsch sau întâmplările lui Svejk în Galiţia, În haită, Poem preventiv, Atingerea sfintei, Albu ca Zăpada etc. Noi ne-am oprit însă la altul, O oră nepotrivită chiar şi pentru manipulatorul de cadavre, care are un corespondent în ciclul ine-

dreptul la opţiune a fiecărui cititor - îi place povestirea Clepsidra de sidef. Dar, cu toate premiile şi recunoaşterile din Reperele bio-bibliografice, noi zicem aşa - amintindu-ne şi de superbul titlu „Lungul drum al zilei către noapte” -: un prozator nu se naşte de azi pe mâine, ci după multe nopţi nedormite!

dit, partea a doua a cărţii: Empatie cu manipulatorul de cadavre. Dar, prea lungi să le „analizăm” aici, povestea lor pe data viitoare, iubitul meu cititor (asta vrând să spună că de această carte ne vom ocupa separat, şi eu şi domnia ta)!

reşiţene Olga Neagu, remarcată încă de la debut de critica literară. Ediţia (selecţia poemelor?) şi prefaţa sunt realizate de editor, eminentul critic Gheorghe Jurma. Olga a început să scrie - şi să fie publicată - încă de la o vârstă fragedă (vezi antologia Copii-poeţi, 1969), ajungând la un volum propriu la 20 de ani, vârstă când mulţi dintre noi, poeţii de azi, eram nişte bieţi visători: Ceea ce se poate şi ceea nu se poate imagina (Albatros, 1974), Mandat pentru aducerea zăpezii (idem, 1983 - tiltu care nouă ne aminteşte de superbul Daţi ordin să înflorească magnolia, a lui Dan Verona); Toate cuvintele se supun (Facla 1988), Cuvintele trec strada hîrtiei (Timpul, 2003). Remarcăm „obsesia” defel obsecvioasă a poetei pentru/întru imaginaţia cuvintelor, de extracţie postmodernă. Dar titlurile Olgăi nu sunt menite să şocheze, ci sunt chiar - de-a dreptul - şocante: Mă paşte fiara somnului, Vânătorii vînaţi, Descompunerea în cuvinte, Sub sticla cuvintelor, La uşa grea a eternităţii...

Noi ne-am oprit la: Dragostea - cal liber pe străzi (deşi ne-am opri... la tot pasul!): „dragostea era un cal liber pe străzi/ toţi alergam după el cu frîie de mătase, uşoare/ şi după noi lupii sângeroşi, dornici de prăzi,/ şi după ei moartea cosind lantâmplare...” (Şi aceasta, dragul meu confrate nouăzecist, e numai o mostră despre cum ar putea să sune poezia mare!

Aleasă - nu chiar la-ntâmplare.)

Tudor Gheorghe Calotescu, Poeţii nu ştiu să moară, Grinta, 2017

O altă carte albă (fără ilustraţii şi reprezentaţii), apărută în aceeaşi colecţie - pe lista căreia îl regăsim şi pe colegul nostru Nicolae Silade - , de 145 de pagini şi împărţită în două cicluri: nu săvârşesc scrisori de intenţie nimănui şi: fişa postului şi un pic de imaginaţie.

Dar, având clapete - spre deosebire de cea a lui Sorin Grecu - descoperim pe ele o (auto)prezentare şi un poem reprezentativ. Dac-ar fi să te rezumi la lectura textelor de pe aceste două clapete şi tot ţi-ai da seama că ai de-a face cu un poet: „Din când în când mă las în voia fluturilor pe un câmp de margarete... din când în când ies din lumea mea, pentru o clipă drastică de realitate”; „te dezbrac femeie// de toate frunzele/ [...] de toate pădurile/ ... toate poenile/ apoi ca dintr-un neant în alt neant/ fără disperare/ mă înec în tine”. Şi în acest caz este vorba despre o bună ştiinţă a titlurilor - când alţii, din comoditate sau bravadă le eludează: moartea câştigă premii de excelenţă, poate că am murit deja, pe această lume în care nu avem ce căuta, despre moarte şi libertatea de a nu mai fi, ca şi cum lumea ar încăpea într-un ciripit... „Nu am studiat nimic niciodată// ci doar am gustat/ din tot ce putea fi gustat/ cu o foame imensă/ [...] poate că aşa o să rămân destul de prost/ să mă pot bucura de viaţă” Aferim!

Adrian-Nicolae Popescu, Cuvinte pe drumuri, Mirador, 2018

Cu o prefaţă de Nicolae Pătruţ (din care s-au luat câteva afirmaţii şi pentru coperta a patra), cu prezentări pe clapetele interioare: Maria Pilchin; prof. dr. Iulian Tatu, Petre Rău, cartea de povestiri a doctorului bucovinean A.-N. Popescu este bine echipată spre a ieși în lume. În cuprins descoperim 21 de proze scurte, dintre care ne-au atras atenţia Dacă imaginaţia îmbracă sutană, România. Într-un tren. 1975, Şi boemii dorm câteodată... Probabil că autorul a fost o vreme navetist, fiindcă multe din „bucăţile literare” (cum se numeau altădată) sunt inspirate din viaţa de etern călător. Scrise cu mână de (viitor) scriitor. Lui Petre Rău - este

Olga Neagu, În cele dintîi în cele din urmă, Ed. Tim Reşiţa, 2018

Remarcăm din raftul de cărţi primite în ultimul timp la redacţie antologia de peste 300 de pagini a cunoscutei poete

Constantin Dehelean, Puncte de sprijin, Ed. Eurostampa, 2018

Pornind de la un moto-deziderat („Cunoşti un om după cărţile pe care le citeşte”: R.W. Emerson), cartea de eseuri cultural-literare - 175 de pagini - a confratelui arădean este cu adevărat remarcabilă. E suficient să te uiţi la cuprinsul împărţit în trei cicluri, să n-o mai poţi lăsa apoi din mână. În linii mari, în ea este vorba despre „războiul” unui cititor profesionist: despre sanctuarul librăriei, lectură, liric..., despre „sine” şi plagiat (Eu, cititorul şi războiul meu).

Despre „generaţia sandwich” nouăzeci, călimările poetului, arta paricidului (Pagini pe frontul de west). Al treilea ciclu - Meridiane istorice într-o geografie literară - marchează o etapă consistentă în istoricul unei importanta reviste din Vest („Arca” west-ului extrem - la 25 de ani de existenţă). Dar densitatea lucrării de faţă, dinamica ei îndrăzneaţă, nu ne permite o radiografie sumară, ci impune o lectură aplicată şi exhaustivă.

24 actualitatea literară n Haruki Murakami: Uciderea Comandorului. Volumul II. Metafora se schimbă

Traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina. Un pictor încă tînăr și de-abia divorțat se mută într-o casă singuratică și izolată, pe vîrful unui munte, pe care i-o încredințează un amic, fiul celebrului pictor nihonga Tomohiko Amada. Boemă, cu grădină și la marginea pădurii, casa pare locul ideal ca tînărul pictor să o ia de la capăt, nefăcînd altceva decît să picteze și încercînd să lase în urmă criza de inspirație. Numai că, la scurtă vreme, oamenii pe care îi întîlnește și lucrurile pe care le descoperă aici îl fac să pătrundă pe un tărîm în care nimic nu este întîmplător, un sistem de corelații și semne, unde răspunsurile vin pe căi nebănuite, unele fără nici o legătură cu lumea în care trăim. La capătul a ceea ce pare aproape o călătorie inițiatică, viața tînărului pictor ia o turnură cu totul neașteptată.

n Keith Lowe: Frica şi libertatea. Al doilea război mondial şi lumea pe care a făurit-o

Traducere de Cornelia Marinescu. O istorie politică și militară a lumii de după al doilea război mondial, dar și o istorie socială, a culturii și civilizației, presărată cu fapte insolite și anecdote, Frica şi libertatea analizează toate schimbările determinate de această conflagraţie. Deopotrivă o catastrofă şi o sursă fără precedent de inovaţii, al doilea război mondial a dus la apariţia ideii de drepturi ale omului şi la naşterea ONU şi a prefaţat producerea în masă a penicilinei, dezvoltarea calculatoarelor sau trimiterea primelor rachete în spaţiu. Însă, dincolo de aceste valuri înnoitoare, Keith Lowe surprinde şi temerile legate de globalizare, groaza de bomba atomică, precum şi nostalgia după un trecut pierdut pentru totdeauna. Bazată pe cercetări de pe cinci continente, Frica şi libertatea spune în cele din urmă povestea devenirii lumii de după război şi cum a schimbat acest conflict modul în care ne gîndim la noi înşine.

meridiane

Mariela Cordero

nr. 92 n mai 2019

Mariela Cordero (1985, Venezuela - juristă, poetă, prozatoare, traducătoare și artist vizual. Scrie în spaniolă și engleză, autorizează variantele engleze ale textelor sale drept originale. A câștigat mai multe premii literare: Premiul III în concursul de poezie Alejandra Pizarnik din Argentina (2014); Premiul I la cel de-al doilea concurs de poezie Ibero-american Euler Granda din Ecuador (2015); Premiul II la concursul de poezie Concorso Letterario Internazionale Bilingüe Tracceperlameta Edizioni, Italia (2015); Premiul Micropoeme în spaniolă la concursul TRANSPalabr, @RTE 2015, Spania; Primul loc în Concursul Internațional de Poezie Poeții Hispanici și o mențiune pentru calitatea literară, Spania 2016; Mențiune de onoare în cadrul concursului Premiul literar Guido Gozzano, Italia (2018). Poeziile ei au fost publicate în diferite antologii și reviste literare și au fost traduse în engleză, franceză, sârbă, arabă, uzbecă, rusă și macedoneană. A publicat volumele de poezie Trupul îndoielii (2013) și Focul identic (2015).

Prezentare și traducere: Mircea Dan DUȚĂ

Haite de câini de vânătaore Când ai pășit pentru prima dată pe solul regatului muribund, Ți-ai uitat însemnele din străbuni moștenite.

Stelele strălucitoare în neîncetat exod și-au pierdut busola.

Vechea credință ți s-a prăbușit în țărână Și nimeni nu ți-a mai auzit respirația neîncetată a moralității.

Praznicul îmbucătățirii și al lacrimilor te-a înmulțit foarte foarte tare.

Te-ai dus pe calea haitelor de câini de vânătoare. Și fără de nume ai rămas.

Praznic ce nu s-o mărunți Milioane de uitături grele răresc vlaga alcătuirii Și firav chipul dragostei ți-l sfâșie.

Mireasma de regină neputincioasă, stingheră-n orice loc și orice timp, Gâtuie parfumul ce inima ți-o-nvolburează Foamea atâtora ce semnele luminii demult și le-au uitat Și flacăra o sfâșie Ce arde numai pentru-a te-ntări.

Dulceața-n tine-i în nelegiuire îmbibată; În mijloc de pustiu ascunzi grădină.

Afară-n schimb, nimic de respirat, numai tăcere-nfricoșată

Și muzica din cap, ce venele-n vârtejuri ți le zbate.

Iubirea ta e praznic ce-n mijocul măcelului Nicicând nu s-o mai mărunți.

Cândva ai apucat-o pe calea haitelor de câini de vânătoare Cândva ai apucat-o pe urma haitelor de câini de vânătoare.

Călăuzit De mireasma brazdelor Posedat De amețeala Ce peste mulțimi s-a revărsat.

Orb fiind Ai învățat să muști Și să sfâșii precum toți ceilalți.

Zorii Au sfâșiat tăria cerului Știrbind Din măreția nopții Nou-născută-nfricoșare Spre-a-ți dărui.

Căci pe a ta în beznă ți-ai ucis-o.

Parte ai fost Din slăbiciunea de tine sfâșiată.

Tu ai fost Prada.

n Graeme Wood: Războiul de la sfârşitul veacurilor. Ce vor susţinătorii Statului Islamic

Traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto.

Războiul de la sfîrșitul veacurilor este o călătorie captivantă în mijlocul adevăraților susținători ai Statului Islamic, o călătorie care ne ajută să înțelegem mai bine psihologia, caracterul și scopurile lor. De pe străzile din Cairo la moscheile din Londra și pînă în suburbiile din Melbourne, Wood, corespondent național pentru The Atlantic, intervievează susținători, recrutori și simpatizanți ai celui mai cunoscut grup jihadist din lume. Un croitor egiptean care făcea costume de comandă pentru Paul Newman și care acum vrea să trăiască după legea Șariei, un convertit australian vorbăreț care traduce ceremoniile și amenințările grupului în engleză și un cleric musulman autodidact care este determinat să vadă America, națiunea unde s‑a născut, scăldată în sînge sînt doar cîţiva dintre cei cu care autorul ne face cunoștință. În același timp, bazîndu‑se pe informații provenind de la o gamă largă de exegeți ai islamismului, Wood explorează dogma apocaliptică a acestei grupări și teologia care influențează proiectul ei expansionist.

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiliului Local al Municipiului Lugoj și al SIP Timiş

Olimpia Zdrenghea

Olimpia Zdrenghea

Acest număr s-a tipărit în 1.001 de exemplare Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Simion DĂNILĂ, Maria BOLOGA, Ionel BOTA Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Olimpia Zdrenghea

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatealiterara.ro Tiparul: Garamond Tipografie Cluj-Napoca Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj, Timişoara, Reșița, Librăria Cartea Românească Iași şi la sediul USR Bucureşti