Actualitatea literară 89

actualitatea literară

nr. 89 n februarie 2019

actualitatea literară

nr. 89, anul X

februarie 2019

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n Virgil DIACONU:

Despre nuditate fizică şi goliciune spirituală

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Ovidiu PECICAN, Radu CIOBANU, Ela IAKAB, Maria BOLOGA, Anca SÎRGHIE

N

o ic

t le

C a n meridiane n

(fragment de roman)

„Bibliotecarul Infernului”

n proză de Constantin Severin:

n Magda URSACHE: Nicolae Breban sau normalitatea curajului

Tratat de poezie sau Îndreptări pentru poetul tânăr

ă r

e t e

n poezie: Mina DECU, Savu POPA, Etgard Bitel, Lucian MĂNĂILESCU, Mihaela OANCEA, Nicolae TOMA

Visele insomniacului,

un experiment marca Nabokov

Giulia Martini

În traducerea lui Costel DREJOI

Edi tor iDespre a lnuditate fizică

opiniile noastre

Nicolae SILADE

şi goliciune spirituală

Se întâmplă să ai în față un text poetic și să nu înțelegi nimic altceva în afară de ceea ce spune. Dar se mai întâmplă să ai în față un text poetic și să nu înțelegi nimic din ceea ce vrea să spună. Dacă în primul caz, autorul, încă în viață, vine într-o lectură publică și „ajută” înțelegerea textului cu nuditatea lui fizică, iar ceea ce rămâne este nuditatea (fizică, desigur, șocantă, extraordinară, curajoasă, dar și spirituală în același timp, de vreme ce autorul, când n-o mai fi în viață, nu mai poate „ajuta” propriul text poetic), în al doilea caz, neînțelegerea textului și ceea ce vrea el să spună este cauzată de goliciunea spirituală. Nu a autorului, ci a cititorului. Fie el și cititor profesionist, adică critic literar. Eu, cel puțin, așa îmi explic notele lui T. S. Eliot la The Waste Land, cu trimiteri la Ezechiel, Eclesiastul, Tristan și Isolda, Baudelaire, Infernul, Purgatoriul, Sfântul Augustin, Antoniu și Cleopatra, Eneida, Verlaine, Ovidiu, Buddha, Hermann Hesse, Upanișadele, Nerval etc., fără de care înțelegerea adecvată a poemului nu ar fi posbilă. Cum nu e posibilă nici înțelegerea autorilor sau a textelor mai sus menționate fără a prinde înțelesul celor scrise înaintea lor: Cartea lui Thoth sau Epopeea lui Ghilgameș, ca să dau doar două exemple. Dar iată ce spunea Thoth, acum mai bine de 38.000 de ani: „Preaputernicii atlanți au trăit și au murit altfel/ decât o fac oamenii din epoca de acum,/ din eon în eon și-au reînnoit viața/ în Sălile din Amenti unde râul vieții curge etern/De o sută de ori câte zece/ am coborât pe întunecatul drum ce duce spre lumină,/ și de tot atâtea ori am urcat din/ întuneric spre lumină cu forțe și puteri reînnoite” (Sublinierile îmi aparțin). Și iată ce zice Nichita Stănescu, după mai bine de 38.000 de ani: „Întunecând întunericul, iată porţile luminii!”. Este, desigur, același lucru, însă la fel de neînțeles.

Pentru că, vorba lui Thoth, oamenii din epoca de acum nu se deosebesc cu nimic de cei din epoca lui, dar sunt deosebiți întrutotul cei care au trăit și au murit altfel, urcând din întuneric spre lumină și reînnoindu-și astfel viața. E mult mai ușor să te dezgolești fizic, în fața unei mulțimi sau în fața paginii albe, decât să te umpli spiritual pentru a înțelege și pentru a-i ajuta și pe alții să înțeleagă.

„Oamenii din epoca de acum, vorba lui Thoth, nu se deosebesc cu nimic de cei din epoca lui, dar sunt deosebiţi întrutotul cei care au trăit şi au murit altfel, urcând din întuneric spre lumină şi reînnoindu-şi altfel viaţa.

E mult mai uşor să te dezgoleşti fizic, în faţa unei mulţimi sau în faţa paginii albe, decât să te umpli spiritual pentru a înţelege şi pentru a-i ajuta şi pe alţii să înţeleagă.”

Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Constantin Severin (constantinseverin.ro)

n ilustraţiile numărului n

nr. 89 n februarie 2019

Octavian Doclin şi poetica spaţiilor himerice

Poezia lui Octavian Doclin este singulară nu numai prin raportare la congenerii săi, atraşi spre cotidian, spre magia lumii obiectuale, spre metaliteratură, ci prin nobleţea unor spaţii himerice, hărăzite experienţelor metafizice. Teopia (o descriere a ţinutului) din volumul A te bucura în eroare, publicat în 1992, e cel dintâi ţinut relevant în acest sens. Situat sub zodia unei fertilităţi stranii, Teopia e sălaşul discipolilor fără maestru, stăpâni pe propriul destin, care-şi trasează singuri periplul iniţiatic: „Aici/ frunza revine/ chiar cu o anume decenţă/ (un echivoc la urma urmelor nu există)// aici/ mâna renumitului organist/ repudiază modest adevărul / (cum grăsimea de pe ochii profetului dialogul vederii)”. Precum profetul orb, adâncit în descifrarea semnelor oraculare înscrise pe pereţii sinelui, organistul e cel ce coboară în propriile tenebre, acolo unde umbra sa nevăzută dănţuie ca o fantasmă în ritmurile muzicii lăuntrice. Poetul iese din sine şi atinge beatitudinea prin translaţie în interiorul poemului, unde, ca în Teopia, eternitatea însăşi e anulată. Ceea ce-i leagă pe cei aleşi, cu experienţe atât de diferite, este identitatea condiţiei existenţiale: „în consecinţă aici/ condiţia locuitorilor este în afara eternităţii / (precum poetul în poem la o adică)”.

Iată şi prima poezie din volumul Urma paşilor în vale (2001), pe care o citez în întregime: „Ca purpura-m crezut, tânăr fiind,/ că este viaţa, şi neliniştită,/ cu viaţa mea cobor, mereu suind,/ la cer înalt, pentru a-mi fi citită./ Şi bat şi bat şi nu ştiu unde bat,/ ori poate bat în porţile de aer,/ că nu am vrut, dar nici nu am aflat/ din câte-nvolburări se-ncheagă-un caer./ Că voi afla chiar astăzi ori nicicând/ nu pot să ştiu scriind acum cuvinte,/ mai rămâneţi o clipă pe pământ:/ de va ajunge pân’ la voi un vaer/ e un poem ce mi se stinge-n minte.” (Poemul ce se stinge) Situat într-o margine deschisă în transcendenţă, patria poetului e o alcătuire vie, o vedenie în sens platonician, o Meka ale cărei porţi de aer se îndepărtează fulgerător, devenind amintire şi strigăt. Cerul doclinian nu e cel zămislit de Dumnezeu, ci de poetul care înfiinţează propria-i lume prin incantaţii secrete.

Pelerinajul ascensional spre Cetatea sacră cu porţi transparente e recompensa poetului ce îşi inventează harul.

Camera cu pereţi de plută, din volumul Între pereţi de plută sau moartea după Doclin (1999), e spaţiul iniţierii în moarte, unde poetul, prototip al înţeleptului cufundat în sine, orb, surd şi mut, îşi celebrează renaşterea după uniunea spirituală cu Geea Mater: „În camera cu pereţi de plută închisă ermetic/ a rămas cufundat mult mai mult ca într-un somn/ singur cu el mut orb şi surd cu memoria îngheţată/ Se laudă acum cam prea mult că doar el a fost acolo/ şi că somn de moarte a dormit la rădăcina florilor/ El şi numai El/ Să-l lăsăm în

LiteraTURA oraşului

Andrei Novac şi-a Lansat La LUgoj Volumul DE POEZIE „Prin închisori şi prin libertate”

n Biblioteca Municipală şi “Casa Bredicenilor” au organizat marţi, 5 februarie 2019, lansarea volumului de poezie Prin închisori şi prin libertate (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2018), semnată de scriitorul şi istoricul Andrei Novac (membru al Uniunii Scriitorilor din România, doctor în filologie). Despre scriitorul Andrei Novac şi despre cartea sa de poezie au vorbit dir. Henrieta Szabo, prof. Simona Avram şi poeta Adriana Weimer. Din poezia lui Andrei Novac a recitat actriţa Loredana Lupescu. Cartea se deschide cu un citat al lui Petre Ţuţea: „Libertatea omului este partea divină din el”. Pe coperta a patra a cărţii, criticul literar Cornel Ungureanu scrie: „Intensitatea lirică a asumării statutului de literat (de excepţie a rostirii) nu îl aşază sub semnul unei generaţii sau promoţii literare, ci sub semnul unei geografii literare fericite”. Tot pe coperta a patra, Felix Nicolau scrie: „Prin închisori şi prin libertate propune un discurs poetic surprinzător de unitar. O înşiruire de termeni-refren (închisoare, sensibilitate, vis, umbre, moarte, tăceri) extrage esenţialul unui scriituri centrate pe intensitate. În căutarea profunzimii sunt folosite metafore şi comparaţii ce niciodată nu vor friza derizoriul. Spectrul redus de culori adânceşte viziunile-cărţi poştale atât cât ele să nu devină

pace/ Nu i-a dispărut mirosul din nări/ Deocamdată încă proaspăt îl simte.” (În camera cu pereţi de plută închisă ermetic) Poetul fuge ritmic în afara lumii, cautând pragul între Aici şi Dincolo. Un astfel de spaţiu misteric e regatul nisipurilor, unde pierderea de sine în sfâşierile solitudinii generează revelaţia consubstanţialităţii cu tăcerea şi cu focul: „Nisip numai pe pielea care arde/ nisip pe limba carenvineţeşte/ nisip pe frunte când se odihneşte/ când mâna-i călăuza ce te pierde”. Chemat la viaţă de cel dintâi cuvânt al său (întâiul tău cuvânt te pomeneşte), peregrinul trăieşte clipa iluminării: „nisipul s-a aprins din nou în vale/ păşeşti tot pe nisip pe-o altă cale” (Nisipdin volumul Nisip, ape de odihnă, 2002) Dacă în volume anterioare, personajele biblice (Iacob şi Esau, Zaheu, Christos şi Maria) treceau fulgurant prin lume, ca nişte umbre enigmatice, Urna cerului şi Aquarius, explorează mai ales legătura umanului cu divinul. O voluptate a pustiurilor, o tristeţe a depărtării de cer, o înfrigurare a fiinţei alergând către abis tânjind după Cel Ce Tace – iată viziunea ce tinde să crească din plămada firavă poeziilor la care ne referim acum. Pierdut în căutarea luminilor prevestitoare, răpit de zvonul tăcerilor primare, străinul descoperă Calea unui pelerinaj metafizic. Se mişcă pe o punte nevăzută, atinge frenetic hotarul de unde Urna Cerului picură în bezna intermundiilor stropi de rouă. Cu năluca în suflet, febril ca Moise altădată în apropierea Mării Roşii, cel fugit în afara lumii trăieşte preludiul uniunii progresive, iubitoare cu divinul: „…iar în faţa ta/ stă Urna cerului / aşteptând să ţi se deschidă/ cum o altă Mare Roşie.” (Sfârşit de poem) Răsaduri (Timişoara, editura Gordian, 2017) unul dintre cele mai recente volume de poezii semnate de Octavian Doclin nu este, aşa cum pare la prima vedere, un elogiu al germinaţiei telurice. Rostirea poetică e proiectată întrun topos cu largi rezonanţe biblice, Grădina, încărcată de alte sensuri decât Edenul primului cuplu uman ori nou-testamentara Grădină Ghetsemani, plină de lumina transfigurării christice. E, întâi de toate, polul opus al subteranei, un deşert devorator al solitudinii, unde moartea ca experienţă iniţiatică, necesară în evoluţia metafizică a sufletului omenesc nu poate fi decât o iluzie înfricoşătoare: „în Subterană/ nu există rod-rodire/ viaţa e stearpă/ poetul rătăceşte de unul singur/ prin păşunile verzi/ printre ape/ adulmecând viziunile/ care îl vor sfârteca/ rupând din el bucată cu bucată/ până când n-o să mai rămână/ decât scheletul/ prin aer fără memorie/ aşteptând naşterea noii memorii/ aproape goală/ din cea veche nemairămânând/ aproape nimic/ cu care să poată reveni/ în realitatea reală/ ajuns din nou aici/ auzi iarăşi ţipătul/ vae victis (Noua memorie)” +++

Ela Iakab

2 actualitatea literară

patetice. Un expresionism bine temperat, dar cu miză majoră”. Tot marţi, 5 februarie 2019, de la ora 18.00, poetul Andrei Novac şi-a lansat volumul Prin închisori şi prin libertate la Librăria “Două bufniţe” din Timişoara, fiind şi invitatul poetului Robert Şerban la emisiunea “Piper pe limbă” la TVR Timişoara.

Conferinţa “Europa şi România”, susţinută de PRof. Univ. DR. Victor Neumann la Lugoj

n Marţi, 12 februarie 2019, la Cinematograful “Bela Lugosi”, prof. univ. dr. Victor Neumann, directorul Muzeului de Artă din Timişoara, a susținut conferinţa “Europa şi România: Despre gândirea politică modernă”. Cu această ocazie, au fost prezentate (de către Simona Avram și Henrieta Szabo) şi cărţile recent apărute semnate de Victor Neumann: Istoria Banatului (Ed. Academiei Române), The Banat of Timişoara. A European Melting Pot (Scala Publishers, Londra), Timişoara sub semnul prinţului Eugeniu de Savoya (Centrul de Studii Avansate în Istorie, Ed. Balcanic, Timişoara), Istoria evreilor din România. Studii documentare şi teoretice (Ed. Hasefer), Modernity in Central and South-Eastern Europe. Ideas, Concepts, Discourses (ediţie în colaborare cu Armin Heinen; RAO Publishers), Victor Neumann: Istoricul şi Opera (ediţie de Miodrag Milin şi Florin Lobonţ; Ed. RAO, Bucureşti).

Adriana WEIMER

cronica

nr. 89 n februarie 2019

actualitatea literară 3

Aureliu Manea, un regizor pentru eternitate

„Regizor la Teatrul Naţional din Timişoara, domnul Manea făcea în anii ‘70 teatru în maniera lui Grotowski, fără să o ştie”, scrie Adriana Mocca în deschiderea volumului Aureliu Manea, Spectacole imaginare (Eikon, 2018). M-am apropiat de Aurel Manea în 1968, octombrie 1968, când el a ajuns la Timişoara regizor - deja strălucit regizor -, eu, referent literar.

Primele discuţii mai lungi au fost despre fascinaţia Grotowski - văzuse Prinţul Constant în Polonia. Ştia multe, proiectele sale nu se aşezau pe un drum gol. „Celălalt teatru” al lui Aurel Manea se desfăşura pornind de la experienţele novatoare ale anilor şaizeci. Şi despre un exerciţiu al interiorităţii.

Ce părere ai despre Maitreyi, mă întrebase/somase într-o zi Aurel Manea, Rică, nu-i aşa, Rică al nostru, după ce încheia prima parte a războiului său cu teatrul din Timişoara: venise aici ca o speranţă uriaşă, era minunea.

Voia să monteze Sakuntala, fie voia sa, exclamase încântat Directorul, mă faci fericit dacă-mi dai rolul Prinţului, strigase Ovidiu. Biţă Banu fusese de acord cu el: cel mai bun lucru ar fi să monteze Sakuntala, ar putea veni chiar Peter Brook să o vadă. Vreme de o lună tot teatrul a fost întors pe dos, o lună sau două toţi erau la picioarele lui - dar cum să aduci o pădure de falusuri pe scenă? Fiindcă el asta voia, decor: o pădure de falusuri legănătoare, nimic altceva.

Acum recunoaşte că totul a fost un

poeme în proză pixeli (2)

în vremea aceea aveam vârsta lui isus și studiam ca isus universul întreg toate legile lui toate religiile lumii până la mine până la „eu sunt religia mea” nu într-un templu nu într-o biserică ci într-o cameră de 4 pe 4 cu obloanele trase și un bec de 100 totdeauna aprins nu știai când e zi când e noapte poate că nu era nici noapte nici zi doar lumina aceea venind de la kant de la moise de la domnul beam cafea în neștire și fumam ca un turc făceam drumul îndărăt spre facerea lumii până la eva până la adam până la pământul acela pustiu și gol și până la întunericul acela în care duhul lui dumnezeu se mișca pe deasupra apelor în vremea aceea elytis luase premiul nobel și john lennon fusese asasinat ascultam john lennon și citeam elytis și prin norul de fum din camera mea făceam drumul îndărăt spre facerea lumii tot mai singur dureros de singur și lumea nefăcută în jur doar un noian de ape și peste ape doar întunericul doar duhul lui dumnezeu atunci l-am înțeles pe dumnezeu atunci am înțeles singurătatea eram înaintea unui episod psihotic discordant la treizeci de kile de trup ești tot un suflet și-un spirit simți cum creierul arde și luminează și normal după sute de litri de inka nechezol și ness zeci de baxuri de carpați fără havana sau mărășești doctorii din lumea aceea nefăcută mi-au dat plegomazin clordelazin și mi-au spus „trebuie să ne ajuți și tu/ noi nu putem face nimic” atunci m-am gândit serios la facere la facerea lumii eram chiar la facerea lumii și chiar am făcut-o

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

Poetul reşiţean transpune în versurile sale legătura indisolubilă dintre acest spaţiu enigmatic din afara lumii şi metamorfozele sinelui, de-a lungul unor vârste străine de vârstele omenirii.

Grădina onirică, vecină cu râul mitic al morţii, este un spaţiu al ieşirii din sine şi al comuniunii cu duhul apelor spre care călătoreşte, fără să le fi văzut vreodată: „a ajuns la liziera aceea/ Styxul încă nu se zărea/ pe la jumătatea drumului/ prin văzduh/ s-au întâlnit însă sufletele lor/ răsad în răsad/ sădit ră-sădit/ cum într-o grădină comună arată/ în miez de noapte (liziera)”- răsad (4). Apoi, grădina se încarcă de memorie genezică, devenind nu numai locul în care divinitatea l-a iniţiat pe om în dublul mister al rostirii şi al scrierii, ci şi vama interzisă între atunci şi acum, aici şi dincolo, poezie şi moarte, mistuire şi foc sacru: „încă de la rostirea/ cuvântului prim/ şi înţelegerea lui/ a ştiut că trebuie/ să trăiască să pună/ în practica vieţii lui viitoare/ legile divine ale scrierii/ ca nu cumva să se oprească/ la jumătatea drumului/ în mersul său/ spre grădina roditoare/ şi pregătită pentru răsadurile/ ce vor izbăvi mâna poetului/ când mistuită va fi/ cum rugul aprins (cuvântul prim)” - răsad (11). Regele grădinii poartă un blazon unic, semn al unei forțe taumaturgice: „un mănunchi de răsaduri/ ca un blazon/ un pergament în geografia grădinii/ adăstând sigiliul regal/ pe actul de proprietate/ al moşiei

eşec - chiar totul, chiar Rosmersholm, chiar spectacolele pe care le realizase până acum - atât de lăudatele lui spectacole. Totul era cădere, chiar viaţa lui. E grozav să poţi recunoaşte: totul a fost un eşec. Să nu mai ai nici un fel de speranţe în acest proiect, în acest scenariu, în interpreţii care ar fi fost acolo, pe scenă, în zilele care o să vină… ce părere ai - şi îmi surâde el cu mimica lui de om fericit, încântat de nemaipomenita întâmplare; e fericit că s-a întâmplat aşa, e bine că s-a întâmplat aşa. Un eşec te iluminează, un adevărat eşec e strălucitor. Te instalează în Marele Gol. Ce părere ai de Maitreyi, mă întreabă iar şi începe să zâmbească fericit, legănând cuvântul şi desenându-l, în aer, cu mâna - Andrei ar fi fericit dacă aş face Maitreyi? Şi Mircea Eliade, n-ar fi fericit, ce spui? Maitreyi este cea mai frumoasă carte despre dezastru… Îţi arată punct cu punct, secvenţă cu secvenţă cum se adună, cum se împlineşte, cum se naşte în faţa ochilor tăi un adevărat dezastru. Dacă-mi scrii un scenariu după Maitreyi, aş vrea să-i faci pe actori să simtă că ei trăiesc înfrângerea - sunt făcuţi pentru asta.

E o zi ploioasă de iarnă - la Timişoara iernile sunt ploioase - ne refugiem la el „acasă” - a primit o cameră întrun apartament pitic: teatrului i-a fost repartizat apartamentul, directorul a dăruit fiecărui actor nou-venit câte o cameră. Sunt actori, pot locui împreună bărbaţi, femei, ce-i rău într-asta? În camera cealaltă locuieşte Tori. Tori e o actriţă care a fermecat-o pe Marietta Sadova. În încăperea lui Manea nu e decât un pat şi un cuier - patul l-a primit de la Horia Georgescu, cuierul e al teatrului: îl va restitui. Îi spun că toate cărţile mari ale literaturii române sunt despre eşec, dezastru, catastrofă.

Scriitorul român e un expert al nefericirii, viaţa l-a familiarizat cu asta.

Nimeni nu posedă arta de a pierde ca prozatorul român.

Aurel nu mănâncă decât un măr pe zi sau câţiva cartofi fierţi, fiindcă face yoga şi nu e bine să fii dependent de mâncare. Îi ajunge un măr, îi ajung câţiva cartofi.

Eşecul Sakuntalei devenise clar atunci când Aurel a refăcut distribuţia şi l-a înlocuit pe Ovidiu Moldovan - încă un Ovidiu Iuliu Moldovan - el trebuia să

Octavian Doclin şi poetica spaţiilor himerice şi diplomei de înnobilare/ pe timpul singurului Stăpân/ al Marelui Răsad/ când încolţirea poemului/ înăbuşită/ era de somnul cenuşii/ cum sângele galben de apă/ al nerăsadului retrăgându-se în răsad.” (Retragerea) Spaţiul himeric recurent în întregul univers liric doclinian, de-a lungul tuturor vîrstelor, amprentă inconfundabilă a creaţiei sale, este Domeniul poemului, care are o hartă secretă, un Corpus Hermeticum tatuat pe mâna poetului, pecete a originii și a destinației sale de dincolo de timp și uitare, tăcere și moarte: „Supraviețuise până la ei zvonul/ că harta pe care din generația lor /nici unul nu o văzuse/ decât singur paznicul porții/ când noapte de noapte intra în pivniță/ precum părinții lor în cortul femeilor lor/ că bine tăbăcită în spatele ei pielea/ ascundea încă o hartă/ că pe aceasta/ nici ochiul rău al paznicului/ n-o poate citi/ ca fiind a vremurilor dinaintea vremii/ după care și ei vor tânji mai târziu/ acolo se bănuia cobora adesea/ zile și nopți la rând Stăpânul/ în mundus subterraneus/ la toți cei care cândva/ au fost și ei în pârgă/ trăind acum într-o altă lumină/ afară din lege/ îl chemau ca la o judecată/ astfel că întotdeauna/ revenea printre ei/ înfrânt/ dar nu învins/ cu aceeași arsură pe mână” (Mundus subterraneus-Pârgă,

2007). Din mâna Poetului „ţâşneau raze de foc”, privirea lui se înalţă spre „steaua de rai”, Scribul îi strecoară „prin uşa întredeschisă/ a cortului/ sămânţa unei plante de dincolo”. Şi totuşi, nimeni nu va şti, niciodată, ce ascultă el „cu urechea inimii” şi ce vede el „cu ce de-al treilea ochi”. Toate întâmplările şi fantasmele trăiesc şi se mişcă pe un arc misterios între Poet şi el însuşi, suspendate într-un spaţiu de interval ce leagă tăcerea umană de originea ei divină : „Şi să te regăseşti într-o pildă anume/ cum pe un alt cer steaua de rai/ sau să eliberezi cuvântul de firea lui pământeană/ precum o pasăre de penele ei tocmai în iarnă// dar tu cine eşti ce doreşti cui îi vorbeşti/ se auzi strigătul Scribului ascuns chiar atunci/ după cortul poemului” (Regăsire) Febril ca Moise altădată în apropierea Mării Roşii, pelerinul trăieşte preludiul uniunii progresive cu divinul: „…iar în faţa ta/ stă Urna cerului/ aşteptând să ţi se deschidă/ cum o altă Mare Roşie.”

(Sfârşit de poem).

Triada Stăpân-scrib-pivnicer, o constanţă memorabilă a poeziei lui Doclin de la începuturi şi până astăzi, pune în lumină figura emblematică a poetului care păzește semne și învățături esoterice, interdicții și transgresiuni, latența și creația, sacrificiul şi salvarea, viața și moartea. Aş mai putea cita zeci de poeme

Cornel UNGUREANU

fie prinţul, el era cu adevărat prinţul. Îl înlocuise cu Neli. Neli era actriţă corpansamblu, venise de la Reşiţa cu Eusebiu Ştefănescu - nu era mai mult decât o amantă, o iubită la care năzuia indecis şi regizorul Aureliu Manea. Ea era în viziunea lui - cea adevărată - , nu cea de împrumut - ea era prinţul, prinţesa, personajul inaugural al basmului. Nu se ştia cât talent are, dar Aurel avea nevoie de dăruire - nimeni nu ştie să se dăruie ca Neli! Ea ar putea fi adevărata Sakuntala, ea ar putea fi adevărata, singura Maitreyi!

Dar ea era doar actriţă corp-ansamblu, o jună care ar fi vrut să devină actriţă ca sora ei, Dora Cherteş; Dora Cherteş era mare, era un adevărat sexy star se mutase la Piteşti, dar mitul ei încă mai înflorea în Timişoara deformând rostirea surorii, opţiunile ei teatrale şi amoroase. Dora plecase fiindcă Piteştii sunt mai aproape de Bucureşti, iar de la Bucureşti încep marile cariere.

Dora ca Dora, dar Neli! Tot teatrul era jignit de opţiunile lui Manea: întâi au fost falusurile legănătoare, pe urmă blonda aceasta spălăcită, prea jună, prea scundă, prea incultă, spunea Emil Reus - aşezată înaintea celor consacraţi, a vedetelor! Dar totul a fost abandonat când, după încă o lună, Neli nu reuşea să rostească prima sa replică; să-i dea intonaţia pe care o dorea Aurel.

Acum voia altceva, ceva indienesc, dar nu chiar indienesc: Maitreyi. Romanul era prea complicat fiindcă era legat de personaje vii, cum să le eviţi, cum să treci pe lângă marele filosof Dasgupta, pe lângă Rabindranath Tagore, pe lângă tânăra poetă Maitreyi? Sau poate lăsându-i pe ei să vorbească, rostinduşi replicile sacadat, cântat, ca şi cum ar veni din adâncul pământului, segmente ale unor ritualuri pe care noi nu le mai pricepem aşa, cu mintea noastră de azi?

- Scrie-mi texte pentru un happening, pornind de la Mircea Eliade…

Nu ştiu dacă va ieşi ceva, parcă aş vrea totuşi să-i dau în locul Sakuntalei, care a murit definitiv, ideea unui spectacol pornind de la Şantierul lui Eliade. Câtă tinereţe pierdută în Hitopadesa ar fi propoziţia care ar coagula totul. Romanul indirect care e Şantier, legat de romanul «direct», fantast, virtual, aberant care este Isabel şi apele Diavolului.

reuşite pe această mare temă, însă am ales un text pe cât de concentrat, pe atât de expresiv, din cel mai recent volum de versuri (Poeme libere, Timişoara, editura Gordian, 2018), semnat de scriitorul reşiţean: „Privea prin gaura cheii cărţii descuiate/ poemul/ cum spală picioarele cuvintelor/ poemei/ cu undelemnul şi vinul/ ascunse de Pivnicer/ în toţi anii stăpânirii Domeniului/ de către Stăpânul acum dispărut/ fără urmă/ se spune că la sfârşitul spălării/ Scribul fu văzut plecând cu Cartea sub braţ/ după ce în zadar a încercat/ să afle citind din ea/ ce a urmat/ şi de atunci nici de el/ nu s-a mai auzit ceva.” (IeşireaExodul-Răpirea). A trăi cu brațele neființei încleștate în jurul trupului e singularitatea unui destin care-și caută o noimă. Și, din nou, pelerinajul printre nălucile sinelui sfârșește în marea tăcere de la marginea căreia reîncepe urcușul din tenebra inițierii în moarte spre epifanic: „Acum/ plimbându-se prin Grădina roditoare/ a Domeniului se bucură/ de sporirea neamului răsăditelor/ în fiecare dimineaţă zăbovea în dreptul unuia/ mai mult şi-l cerceta/ cu lumina ochiului său/ acela singurul nevăzător din care ţâşnea/ văpaia focului de dinaintea primei lumini/ aşa se face că într-o astfel de dimineaţă/ Stăpânul auzi în spatele său o voce/ fereşte-te Scribul a pus stăpânire/ pe grădina nerăsăditelor/ şi a adus cu el/ o nouă piatră Eben-Ezer.” (Noua piatrăPoeme libere)

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

Avaria e un termen tehnic pe care dicționarele îl consemnează ca uzual doar în cazul mecanismelor, mașinilor, navelor, construcțiilor etc. Nu și al ființelor.

Cred însă că nu greșim dacă vom considera că și starea de normalitate, adică de bine, a unei persoane poate fi avariată fizic sau moral de agresivitatea mediului în care îi este dat să (supra)viețuiască. În astfel de situații intervine instinctul de apărare al ființei care, mai cu seamă în cazul scriitorilor, se manifestă prin scris, genul predilect fiind jurnalul, al cărui prim rost devine astfel unul terapeutic, prin defulare și detensionare. Într-una din operele sale de referință – Jurnale intime vieneze – identificând funcțiile jurnalului ca gen literar, Jacques le Rider o numește prima în enumerarea sa tocmai pe cea amintită mai sus: o modalitate care îi îngăduie „individului, prin replierea asupra lui însuşi, să se apere împotriva societăţii şi a istoriei.” Adăugând apoi imediat că jurnalul este totodată și „[…] locul unde se confirmă şi se aprofundează sentimentul identităţii, imaginii de sine, reprezentării şi evaluării sinelui, sentimentul continuităţii (memoria autobiografică) sau discontinuităţii sinelui.”

Lectura care mi-a sugerat aceste reflecții, inclusiv titlul comentariului de față, a fost cea a volumului intitulat simplu Jurnal, al domnului Gabriel Dimisianu, veteran al istoriei și criticii literare, ale cărui nume și viață, dincolo de propriile cărți de referință în domeniu, sunt indisolubil legate de revista „România literară”. Ceea ce m-a contrariat încă înainte de a începe lectura a fost constatarea că volumul de doar 216 pagini, cuprinde anii 1992-2014, adică aproape un sfert de veac. Pe măsură ce lectura înainta, îmi dădeam seama că, în ciuda titlului, nu mă aflam „în interiorul” unui jurnal în accepția sa etimologică, ci printre niște însemnări răzlețe, discontinui, așternute uneori la mari intervale de timp. Și mă gândeam cum aș putea spune asta într-un comentariu fără a provoca susceptibilitatea autorului. Din fericire, m-a salvat autorul însuși care, târziu, în 2010, cu sinceritatea care caracterizează toate aceste însemnări, recunoaște cu o anume candoare: „Acesta nu e un jurnal [subl. aut.], din moment ce mă apropii de el cu atât de mari întreruperi. Îmi spun că, de altfel, nici nu are rost să mai înșir aici vorbe. Nici nu se mai întâmplă lucruri notabile (de notat). Legăturile cu lumea literară aproape s-au rupt de când nu mai sunt la revistă” (176). Dar încă de pe vremea când era una cu revista (1998) își recunoscuse inapetența pentru frecventarea jurnalului: „Fapt este că nu am vocație jurnalieră, nu simt îndemnul imperios să scriu aici despre tot ce mi se întâmplă, cum scrie Zaciu și o face zilnic în jurnalul său de o viață” (63). Gabriel Dimisianu e înzestrat cu o foarte acută luciditate de care uzează și sub forma unor autoscopii lipsite de îndurare. Într-un scurt preambul fără titlu, care deschide această carte, d-sa amintește că prin anii ‘70 distrusese un jurnal, deoarece, recitindu-l, și-a dat seama că se „autoponegrea”. Era un jurnal scris „numai sub impulsuri negative” din cauza cărora fusese nedrept și cu sine, și cu alții. Acum regretă, conștient că un jurnal rămâne oricum „o mărturie”. Un adevăr dovedit și de aceste însemnări, oricât de discontinui,

comentariu

nr. 89 n februarie 2019

Însemnări de avarie

care rămân ca mărturii atât asupra omului cât și asupra „spiritului general” al sfertului de secol pe care acesta l-a străbătut. Din fericire, de data asta nu le-a distrus.

Deși a ratat câteva tentative de a ține un jurnal coerent, la 1 ianuarie 1992, care e și data de început a acestei cărți, mai încearcă o dată. Întâi ianuarie, pentru că e o zi care îi dă sentimentul „unei borne angajante”. Dar, încă din start, e sceptic: „Nu mă văd așternându-mă zilnic scrisului de acest fel, ci tot ca altădată, în momentele de criză ale celuilalt scris, când mă așezam în fața hârtiei albe și nu puteam începe” (7). Se anunță în această frază una dintre preocupările recurente care străbate „jurnalul” (să rămânem totuși la acest termen...): relația intimă a scriitorului cu obiectul muncii sale, începând cu teama în fața paginii albe, comună, probabil, tuturor scriitorilor. Gabriel

Dimisianu se află însă într-o situație particulară față de alții: scrisul nu-i produce bucurie, „sau, oricum, nu-mi produce bucuria de odinioară” (66), dar îl resimte ca pe o necesitate vitală: „...dacă nu aș scrie, mi-aș crea în viață un gol greu de suportat. Deși nu scriu cu bucuria, cu marile voluptăți trăite de alții. Lipsa de sens a zilelor în care nu aș scrie (sau nu aș citi, mai ales) miar crea suferințe greu de îndurat, sufletește vorbind” (193). Și se surprinde nu doar o dată, chiar aplecat fiind asupra paginilor jurnalului, în situația paradoxală de a-și dori să scrie, dar căutând pretexte pentru a amâna începutul. Se vede aceasta foarte bine mai ales în cazul călătoriilor. Gabriel Dimisianu a călătorit destul de mult, dar nu este un călător. Fire comodă - „Acasă e mai bine” (23) – consideră că disconfortul inerent al oricărui voiaj nu poate fi compensat de noile realități și priveliști întâlnite și nu dezvoltă niciodată impresii de călătorie retrospective, deși putem deduce că ar fi fost destule aspecte demne de reținut. Revenit de la Bratislava – Budapesta: „Nu stau să notez impresii” (131) sau, revenit din Cuba: „Am să reiau altădată povestea călătoriei în Cuba” (152). N-a mai reluat-o.

După participarea la un festival literar în Gorj: „Dar ar trebui să povestesc mai cu amănunte ce am trăit acolo și poate voi reveni”. Iar după două zile: „Nu mai revin, nepovestite la timp, faptele trăite își pierd căldura” (121). Adevăr relativ: uneori perspectiva în timp, reținând esențialul, poate resuscita mai expresiv întâmplări trecute. În general, în ipostază de călător, jurnalierul Gabriel Dimisianu pleacă de acasă à contrecoeur sau la insistențele doamnei Georgeta: „Am fost în croazieră! Am fost luându-mă la trântă cu un șir exasperant de ghinioane pe care altădată am să le povestesc [sbl. RC]. Am fost pentru că m-a împins de la spate G., cu tenacitatea ei neslăbită, cu voința ei, mult mai mare decât a mea, de a nu rata șansa” (23). De altfel „G”, de sub această inițială sfioasă, e cea care veghează din umbră asupra jurnalierului, mereu prezentă, îl consiliază, îi descurajează iluzii intempestive sau panicile ipohondre și, chiar când e fizic absentă, îi întreține senzația stenică a „stării de a fi împreună”. „Decât să scriu în jurnalul meu” – mărturisește Gabriel Dimisianu – „mai bine le citesc pe ale altora.

De pildă jurnalul lui Livius” (101). Jurnalul lui Ciocârlie îl atrage pentru că rămâne eminamente reflexiv, neavând nevoie de stimuli, în timp ce reflexivitatea sa devine activă doar la provocările exterioare. În 1992, bunăoară, ceea ce l-a ispitit să revină la jurnal a fost

spectacolul subitei efervescențe și dezbinări sociale, care creau o derută generalizată, și îl obligau la reflecție: „Dar dacă politica radicalizează pozițiile, le clarifică, nu e cu atât mai bine? Chiar cu prețul disensiunilor.

Armonia dinainte avea totuși ceva promiscuu, tulbure, adunându-i conjunctural laolaltă pe cutare și pe cutare. Dezbinarea clarificatoare e totuși mai bună” (12). Provocările cele mai productive în asemenea opinii și atitudini vin totuși din lumea literară.

Solicitări sau de-a dreptul somații dinspre „colegi”, cerându-i să intervină pentru o indemnizație de merit, pentru o cronică în „România literară” sau pentru a-l invita la vreo reuniune cronofagă îl exasperează pentru că, prea binecrescut pentru vremurile noastre, nu știe să refuze: „Accept din politețe și mai ales dacă termenul de îndeplinire este îndepărtat” (28), dar în același timp sesizează riscurile: „...riscul meu este că voi începe să trec drept un oblojitor de răni literare, un critic care scrie din compasiune. De fapt, este comprehensiune, dar cine stă să deosebească?”

(125). Atmosfera redacțională și viața literară la nivelul cotidianului sunt surse inepuizabile de relatări ale unor secvențe de viață ce ne oferă revelația unui prozator care, din modestie sau comoditate, se ignoră. Felul său de a povesti e întotdeauna concis, dar esențializat și mizând pe vizual, cum în relatarea participării la o slujbă de Înviere oficiată de părintele Galeriu, aflat deja în evident declin. Mai mult decât priveliștea propriu-zisă, se desprinde de aici un sentiment voalat de tristețe la percepția degradării prin „socializare” și trivială decădere în spectacol a sacrului. Sau, la înmormântarea lui Fănuș Neagu, modul în care solemnitatea și respectul cuvenite sunt spulberate, consternând asistența, de show-ul grotesc la care se dedase Vadim. De obicei, în scenele întâlnirii cu câte un singur conlocutor, relatarea dobândește o savoare subtilă și devine de la sine, fără ca autorul s-o urmărească anume, caracterizantă pentru protagoniști.

Antologică va rămâne astfel relatarea, tot concisă, a unei întâlniri cu Nicolae Breban: „Ieri m-am întâlnit cu N.B. pe Calea Victoriei. Venea de la Academie, unde i se înmânase uniforma de academician. O avea îngrămădită într-o sacoșă. Ținu să mi-o arate și o desfășură în plină stradă. Livrea neagră cu fireturi aurii. Impresie puternică de funerar. Slavă Domnului că nu voi fi niciodată în situația de a îmbrăca așa ceva.

N. era însă încântat, amintindu-mi că modelul este interbelic, așa se costumaseră Rebreanu și Iorga” (159).

Se poate spune că jurnalul acesta este și un registru de evidență comentată a neliniștilor unei personalități de o nervoasă sensibilitate și nu doar la stimulii exteriori. O sursă tot mai insistentă de gânduri negre și inchietudini

devine de-a lungul anilor sentimentul degradării fizice pe care providențiala camaradă „G” i-l contracarează tot timpul până la a-l suspecta de ipohondrie. Este totuși un sentiment real și, până la un punct, firesc, lucrarea devastatoare a timpului neputând fi ignorată la nesfârșit. Ea trece în latență sau într-un plan secund, doar când e excedată de expresivitatea evenimentelor exterioare: „În perioadele pline de evenimente nu notez nimic” (43). Situație identică celei pe care Ernst Jünger, poate cel mai impunător jurnalier al veacului trecut, o definise exact: „Elementele concrete se potenţează în asemenea măsură, încât pentru cele reflexive nu mai rămâne nici un loc, nici măcar pentru spaimă.” Numai timpul, având ca inerent component sentimentul trecerii, are grijă să readucă mereu în actualitate sursele intime ale neliniștilor. Pe măsură ce străbatem anii, urmărind însemnările dlui Gabriel Dimisianu, acestea câștigă tot mai mult teren în preocupările jurnalierului. Se instalează un fel de însingurare și, persoană sociabilă cândva, devine tot mai refractar la „socializări”, cât se poate de elocventă pentru această nouă realitate putând fi o însemnare ca aceasta din octombrie 2011: „Am plecat repede după festivitate, nu prea mai pot să comunic cu nimeni, și nici alții să comunice cu mine” (194).

Cu toată lipsa mărturisită de vocație jurnalieră și a discontinuității consecutive, însemnările dlui Gabriel Dimisianu reușesc, cum însuși miza, performanța de a se constitui în mărturie a unei epoci, dar mai ales a profilului moral al uneia dintre personalitățile proeminente ale elitei noastre culturale din ultima jumătate de veac.

nr. 89 n februarie 2019

profil

actualitatea literară 5

„Viaţa dublă” a poetului

Uns recent „vlădică al poeziei din Banat” de către Ion Marin Almăjan, efervescentul și imprevizibilul Octavian Doclin își oferă, prin Poeme libere (Editura Gordian, 2018), o nouă deschidere, observa temeinicul exeget Mircea Bârsilă, invocând, în Prefață, adierile thanaticului. Și, paradoxal, închide un ciclu, într-o carte-sinteză (cf. Tudorel Urian), fără a fi, însă, o antologie. Evident, mânați de ticuri didacticiste, putem descoperi „vârstele” acestei lirici, frisonată de marile întrebări, aspirând dintotdeauna spre esențializare și marcată, mai apăsat acum, de desolarizare, cum nota prefațatorul.

Accentele thanatice sunt contrapuse exercițiilor de anamneză, coborând în „ținuturile luminoase ale memoriei”, descoperind lumea cu „ochii (tăi) cruzi de copil”. De fapt, conviețuiesc două lumi în această poezie meditativă, sub control, de potențial semantic și reverberații culturale, pe portativul dubletelor antinomice.

Adunând poeme din Cartea Subteranei, Octavian Doclin își mărturisește viața secretă, acele „răsaduri de viziuni, de halucinații”, adulmecate acolo; subterana este, deopotrivă, un loc paradisiac și infernal, favorizând „învierea și răpirea”. Și unde descinde „măcar o dată pe lună” (v. Amantul), atras erotic de „trupul de tăciune” la Morții.

Să observăm că odată cu Sărbătorile (Editura Gordian, 2016), sub un titlu derutant, promiţând ieşirea din profan, prolificul Octavian Doclin câştiga în gravitate şi își atesta, prin tatuajele timpului, „pârguirea”: tânărul imberb de altădată devine „un bătrân ciudat”, sărbătorind – la „vremea socotelilor ” – „femeia vieţilor lui”. Iar „mâna care scrie/ putrezind în sudoare” anunţă „doclinarea”, invocând un şir de sărbători nescrise, inventate, neînţelese, inutile etc., trăite „numai în copilărie”.

Octavian Doclin, se ştie, are obsesia titlului. Odată aflat, poezia curge din acest „izvor divin”, volumul se încheagă, capătă coerenţă prin acumulare, cum observase Paul Aretzu. Îmbogăţit cu „şase stenturi”, poetul acuză acum „melancolia subteranei”; lirica „oarecum confesivă”, narativă, reţinând elemente biografice, defineşte un topos personal, câştigând ca meditaţie existenţială. Cu reputaţie de boem, cultivându-şi grijuliu legenda, Octavian Doclin este, de fapt, un poet cu program. E drept, rigoarea se manifestă intra muros, alternând „halucinaţiile treze” cu pauzele igienice, vizând decuplarea; adică acele „morţi scurte”, cercetând, în „scufundări ritualice” (cf.

Mircea Martin), cărările subteranelor când „umblă pe acoperişurile lumii”. Şi apoi „revenind la suprafaţă”, cum ne încredinţează în Crucea Subteranei: „în realitatea reală adică / cu o altă memorie / cu alte Sărbători”. O viaţă duală, aşadar.

Flexibil, greu de „prins”, un solitar cu reputaţie de boem, cum ni se tot repetă, laconic, misterios, în autoevaluare, cu problematizări, ezitări şi reveniri (redefinindu-şi programul), cercetând cu uimire lumea, părând a fi cantonat într-o formulă, elogiind „poemul scurt”, alternând – „încă în har fiind” – gravitatea şi ceremonialitatea, un eretic sentimental, de fapt, trăindu-şi poezia, celebru şi pentru isprăvile nepoeticeşti, intrate în folclorul breslei, Octavian Doclin are un traiect spectaculos, plin de imponderabile, deşi, vizibil, inspiraţia nu e dezordonată, iar poetul se dovedeşte

consecvent cu sine. Încât o fixare în efigie nu e chiar lesnicioasă. Este boem sau constructor? Este prolific (dacă vom contabiliza volumele, numeroase) sau se vrea minimalist, scuturându-se de podoabe, visând esenţializarea, prinzând „fragmente de existenţă” în concentrate aforistice? O fi un sentimental ingenuu, împrumutând, ca optzecist, masca textualistă, un ascetic disimulat, un ironist tandru etc., ştiind, scria altădată, că „plecat e anotimpul romantic / deşi luna mai trece pe cer” (v. Dincolo de umbră).

Spirit neliniştit, şocând prin ritmicitatea apariţiilor editoriale, căutător febril, dar şi încrezător în propriu-i potenţial, captiv al unei prelungite adolescenţe (trecută prin rememorare), dar impresionând prin luciditate („extremă”, zice Emanuela Ilie); bucurându-se, cu precocitate, de minunăţiile din jur (în „înflorire”), o lume însufleţită de sacralitate, învăţând „trecerea”, invocând îngemănarea viaţă / moarte şi aflând, dibuind noimele fundamentale, unitatea ei armonică.

Doclin, observa esenţial Ion Pop, poetizează faptul de a scrie. Aşa fiind, ne putem întreba dacă, „obsedat de verb şi poem, ca mai tot optzecistul” (cf. Marian Popa), el ţine sever de tabloul optzecist, cu atâtea valori permutabile, îndatorate ingineriei textuale şi protecţionismului generaţionist. În pofida afinităţilor, constatăm că el lipseşte din pomelnicile curente. După unii exegeţi, Doclin s-ar fi sustras optzecismului (cf. Doru Timofte); după alţii, aderarea a fost lentă, dar proiectul optzecist a fost „asumat cu convingere”, crede Cristian Livescu.

E drept, plasat în ariergardă, atent la mutaţiile de poeticitate, încercând – sub flamura sincronizărilor – o combinatorie pe care s-a bătut multă monedă, fără a îmbrăţişa entuziast tehnica „textualizării”, ca „soluţie vicleană” a ideologiei postkominterniste, cum afirmă Theodor Codreanu. Dintre cele trei componente ale optzecismului pe care mizează Cristian Livescu (sete de comunicare, subversitate esopică, textualism), doar prima l-ar fi atras, credem, pe poetul din Caraş (n.

17 februarie 1950, la Doclin). Dar „setea de comunicare” să fie o marcă (doar) a optzecismului?

Or, Octavian Doclin, cel din perioada începuturilor, era fascinat de mitologia locului. Debutase în 1979 cu Neliniştea purpurei, dar fusese găzduit în volumul colectiv Uneori zborul (1973) şi, anterior, în antologia Ritmuri din Ţara lui IovanIorgovan (1970), invocând miraculosul izvor, râul, pădurea, crinul, Muntele etc., vădind un demers elaborat, cu evident palpit cultural. O poezie intelectuală, calificată ca atare, neezitant, de Al. Piru. Cu precizarea că miracolul rostirii se consuma sub pavăza misteriilor. Şi că silinţele euforice nu-l transformau într-un autor „de diapazon”, cultivând scrisul-melodie. În schimb, interesat de metamorfozele poemului, el însuşi în metamorfoză „programată”, poetul – pendulând între luciditate şi transă – îşi va subordona emisia lirică dublului mesaj, pe suportul dublei naturi, între verticalitate („Muntele”, ca imaginar ascensional) şi

retractilitate (deşi „golful” adăposteşte „ape verticale”): „Trup şi suflet / dorinţă şi plăcere / eşti atât cât îţi eşti doar ţie dator / o frumoasă poveste de dragoste şi moarte / un paradox / o echivocă siguranţă de sine / un dublu punct de vedere” (v.

Dublu punct de vedere). Bineînţeles, acest intimism reflexiv, de reverberaţie cosmică, împreunând alchimiile melancoliei, misterele arhaice, naturismul, setea de puritate, reveriile mântuitoare se sustrage constrângerilor evenimenţialului. Este o poezie trăită, sentenţioasă, poetul (scrib, „paznic” etc.) răsfrângându-se în oglinzile textului, coborând în sine, printr-o retragere care trezeşte „amintirea luminii din copilărie”; şi care confirmă supoziţia lui Mircea Martin, criticul notând că poezia docliniană celebrează jocurile timpurilor. Fireşte, sub ritualul privirii, „cu ochi noi”, contemplând – expansiv – minunea creaţiei şi concomitent, prin contragere, „închisă în sine”, deoarece poetul ne prevenise: „fără milă e ochiul”.

Dovedind că „metamorfozele” sale, aparţinând unui liric rebel-reflexiv, în mişcare, cititor habotnic, ţin de fulgerul unui gând, iscând o viziune, exploatată cu sârg până la epuizare. Cu ciudate şi calculate alternanţe. În acest regim, apreciat, lăudat pentru hărnicie, mereu în căutare, doritor de înnoire, poetul are, dincolo de ispita recapitulativă, câte „o sclipire”, folosită până la secătuirea filonului; după care, abandonându-l, porneşte în altă direcţie, făcând riscantă orice tentativă etichetologică, oricum fatalmente reductivă. Încât ceea ce putem afirma fără tăgadă ar fi tocmai continua sa reinventare: impetuos sau delicat, rob şi sacerdot, boem incorigibil sau ludic textualist, scuturându-se de pericolul manierist, oscilând între orgoliu (emfaza bănăţenismului e binecunoscută doar) şi smerenie, poetul, fie discursiv, fie, dimpotrivă, laconic, acceptând poza sau cultivând fronda, şi-a „construit” un Kosmos. Cu instincte bune, orientat în jungla scriitoricească, cu atâtea grupuscule în agitaţiune, vădind diplomaţie literară, prietenos, sociabil şi, paradoxal, însingurat, informat, onest, Octavian Doclin se vrea „mijlocitor”. El „funcţionează” ca lider, stimulează, pune în legătură, se mişcă dezinvolt în viaţa coralieră a literaţilor. Dar mai presus de toate ştie că a fi înseamnă a fi poet. Încât, în tovărăşia prietenoasă a cărţilor, îngrijindu-şi metabolismul liric, fostul profesor şi referent literar, actualmente redactor-şef al revistei Reflex şi director al editurii Modus, respectă cu sfinţenie un program.

Desigur, ar fi riscant a lansa profeţii, aproximând ce se va întâmpla cu scrisul doclinian. Aflându-şi o cale proprie, imprevizibilul poet e fidel acelei aspiraţii „spre esenţă”, inuită cândva, în anii tineri, de Gh. Grigurcu, urmând calea esenţializării; respingând, aşadar, verbiajul nestrunit, poemele despletite, aluvionare, credincios, însă, unor repetate şi râvnite reîntoarceri. Precum ne anunţa altădată: „După o penitenţă fulgerătoare / în camera cu pereţii de plută / cu forţă deplină, stăpân peste ceilalţi, / oficiază acum în templul poemei / noua sa religie. / Rob şi sacerdot. / Iubind în libertate şi murind liber / întru aceiaşi reîntoacere repetată / în îngândurate cărţi de poezie” (v. Rob şi sacerdot). Dorind, desigur, ca osteneala mâinii scriitoare să izvodească invidiabile „cuvinte pietrificate”, lansând – pe cerul amintirilor – „o dâră de lumină”: „Fiindcă, iată, de-acum / ființa mea va sta tot mai întreagă / sub semnul stelelor căzătoare. / Voi lăsa pe cerul amintirii voastre / doar o singură dîră de lumină. / Mă veți căuta, unii nerăbdători, alții nepăsători, / chiar printre aceste litere, agresîndu-vă. / Eu voi sta lîngă ele, ascunse ca-ntr-un nor. / De-acum nevăzut. Voi, auzindu-mă. / Și uite-așa începem o viață nouă. / Tot împreună.” (v. Fără titlu...)

Poet-spectacol, de reală vocaţie, întâmpinat cu generozitate, Octavian Doclin şi-a temperat înclinaţia elegiacă (euforizantă, iniţial) şi, prin acumulări succesive, fortificându-şi timbrul propriu, trecut prin fenomenul natural de individuaţie a confirmat că, într-adevăr,

Adrian Dinu RACHIERU debutul său nu a fost unul „de toate zilele” (cf. Gh. Grigurcu). Refuzul retorismului, „seducţia concentrării” (cum nota, pătrunzător, Anghel Dumbrăveanu la acel ceas incert), i-au călăuzit „drumul spre coacere” (v. Pârga II, 2005), trăind poezia ca febră. Şi poetizând-o „cu ochii deschişi”, într-o creaţie intens vizuală, ştiind că „muzica ochilor e lacrima ce sună / peste cuvântul ascuns ca o rană” (v. Muzica ochilor). Se înţelege, ochiul doclinian „se surpă” în suflet (v. Surparea privirii), orbirea îl ameninţă, cum ne şi anunţa într-un Poem minim: „Când scriu sunt orb./ Doar cuvintele mă mai văd”. În fine, în chip de hermeneut, de o enervantă ordine, Octavian Doclin ne oferă, la tot pasul, bogate şi utile lămuriri asupra intenţiilor care-i animă / provoacă strădaniile lirice după ieşirile din „subterană”, dovedind şi o pilduitoare atenţie „memorială”. Dar Octavian Doclin nu e doar poet. Capabil de mari solidarizări, fălos pentru obârşia bănăţeană (reînviind un Banat arhetipal, frisonat de spaima ieşirii „din rosturi”), la distanţă de actorii şi fracţiunile optzecişti / optzeciste, imun la ispitele secularismului, refuzând malaxorul Postmodernismului, el se vrea un vizionar şi, deopotrivă, un vigilent constructor, implicat în viaţa literară a zonei. Boema sa, câtă mai e, se consumă, precizăm, extra muros. Iar poezia, îndatorată existenţialului, glisează / a glisat dinspre arealul rural spre un livresc ontologizat, avertizându-ne că nimic nu e întâmplător în seria întâmplărilor pe care le-a traversat. Ca bănăţean neprovincial, Octavian Doclin, construindu-şi răbduriu identitatea (mobilă), iubind metamorfoza, nădăjduia la „sublima identificare”, anunţată dealtminteri: „Un cerc în alt cerc se închide / orbirea şi căinţa / plăcerea suavă şi mântuirea // alt cerc un alt cerc deschide / mâna şi trupul / indecizia şi umbra // cerc închis peste cerc deschis / sublima identificare” (v. Identificare).

Provocatoare, cercurile docliniene ne invită la un îmbietor periplu exegetic.

Ceea ce presupune o revizitare a operei.

Ieşind din subterană, redescoperind, întremat, lumea (realitatea reală), poetul o. d. îşi trăieşte proiectiv „viaţa dublă”, reinventându-se, viziunile sale, în orizont transcendent, fiind, întradevăr, „închipuiri ale poemelor viitoare”. „Zăcămintele subteranei” aşteaptă... Dar până în 2020, când va deveni septuagenar, nu ne mai amenință cu un nou volum (v.

Mărturisire), chiar dacă, pregătind acel opus sărbătoresc (o antologie?), poemele au început să curgă. Într-adevăr, așa cum ne asigura în Punct și de la capăt, poetul „îmbrăcat într-o platoșă nouă / de sudoare / se pregătește să o ia / de la capăt.”

Constantin SEVERIN

Motto: „Dublă e naşterea celor ce mor, şi dublă pieirea...’’ (Empedocles din Agrigent)

În loc de prezentare: Aş vrea să scriu un roman care să mă elibereze de o mare obsesie din ultimii ani, Ada Kaleh, insula copilăriei mele. Când aveam 9-11 ani şi locuiam cu părinţii în Turnu Severin, oraşul trandafirilor, al podului lui Traian şi al lui Odobleja, obişnuiam să mergem uneori împreună în micuţa insulă exotică Ada Kaleh, cu o climă şi o floră de tip mediteranean, într-un cuvânt un paradis oriental, cu circa 1.000 de locuitori, aproape toţi musulmani turci. Cu toţii trăiau sub vraja unui vechi şi straniu jurământ, erau învăţaţi de mici că, în situaţia în care erau obligaţi să părăsească locul natal, înainte de moarte trebuiau să revină acolo, să fie înmormântaţi acasă, pe insula cu catacombe străjuite de copii şi stafii, o insulă cu poveşti de dragoste neobişnuite şi pasionale, şi cu o istorie interesantă de peste 2.000 de ani, de pe vremea imperiului roman. Îmi amintesc cu o nostalgie aparte moscheea albă din mijlocul acestui loc magic, în care uneori îngenuncheam desculţ şi ascultam freamătul lumii filtrate de ferestruici, arhitectura orientală a caselor mici şi îngrămădite una în alta, străzile înguste cu pietre mari, rămase aşa din Evul mediu, ruinele unei fortăreţe austriece din secolul al XVIII-lea, locuitorii extrem de primitori şi amabili, care ne vindeau delicatesele turceşti, bragă, halva, rahat sau dulceaţa de trandafiri cu un parfum unic. Părinţii se odihneau pe o terasă la o cafea turcească făcută la nisip, lângă localnici care fumau tutunul fin în uriaşe narghilele, iar eu încercam să intru în vorbă cu copiii lor. În 1971 aveam 19 ani, trăiam de mai mulţi ani în Suceava, şi am citit în ziare că niciodată nu voi mai avea şansa de a mă reîntoarce pe insula copilăriei, conducătorii comunişti ai României şi Iugoslaviei au decis să se construiască hidrocentrala Porţile de Fier, iar Ada Kaleh a dispărut pentru totdeauna sub apele imensului lac de acumulare, cu atâtea comori istorice şi amintiri. Nimeni nu a scris până acum despre tragedia locuitorilor insulei, atât de conservatori în privinţa respectării tradiţiilor, care îşi iubeau enorm acel loc mitic. Astfel de aspecte dramatice de viaţă nu puteau să apară în presa comunistă a vremii, iar după revoluţia din 1989 aceşti oameni, mulţi emigraţi în Turcia, au fost cam uitaţi de comunitatea naţională, de intelectuali.

Acum ei nu mai pot să-şi respecte străvechiul jurământ de a fi înmormântaţi în locul natal.

Un roman sau o expoziţie de pictură despre Ada Kaleh ar fi singura cale de a mă elibera de această obsesie, deşi sunt convins că Orhan Pamuk ar scoate o carte mult mai reuşită şi mult mai repede. Eu aş avea nevoie de mulţi ani pentru documentare, dar şi de bani, dar cel mai dificil ar fi să intru în pielea unor turci tradiţionali, bărbaţi şi femei, de aceea mi-e teamă uneori că voi duce acest proiect în altă lume, în altă viaţă.

(Fragment dintr-un interviu realizat de Andra Rotaru, Agenţia de Carte, 5 septembrie 2010)

IV. Fluture Fiecare zi are pentru mine ceva inaugural şi originar în acelaşi timp, îmi aduce roua unor trăiri noi, dar regăsesc în curgerea ei frânturi din lumina orbitoare, fiorul întemeietor şi ţipătul eliberator din prima zi a vieţii mele. Mama mi-a spus că în primele ore de după naşterea mea a apărut pe cer forma unei insule alungite, ca o coadă uriaşă de rândunică: Ada Kaleh.

La sfârşitul lunii martie 1721, într-o zi noroasă cu mici insule de lumină orbitoare, cu rafale de vânt sub care copacii de pe mal se înclinau iar Dunărea se încreţea în mii de vălurele, în portul militar din Viena am urcat într-o navă a armatei imperiale cu destinaţia Ada Kaleh. Mă îndrept spre ’’San Carlos’’, un impetuos velier cu trei niveluri şi 80 de tunuri, iar în urma mea păşesc ferm 30 de soldaţi trimişi de Prinţul Eugen pentru a suplimenta efectivul garnizoanei din insula în formă de coadă de rândunică. Privesc câteva minute în stânga mea o catastrofă elementară: palele de vânt ridică spre cer flori de cireş şi fluturi albi, totul pare o ploaie inversă cu picături de un alb vibrant, mici valuri şi vârtejuri de petale şi aripi transparente, pulbere de polen amestecată cu praf fin de fluturi. Aveam în grijă peste 100 de lăzi din lemn, toate burduşite cu cărţile

proza

nr. 89 n februarie 2019

Bibliotecarul Infernului

şi obiectele din viitoarea Bibliotecă a Infernului, urcate deja cu o zi înainte în magaziile de la primul nivel. Ne însoţea şi comandantul unităţii militare din Orşova, Marian Vulpe, proaspăt investit în funcţie, un tânăr înalt şi chipeş, cu umerii laţi şi pletele lungi, castanii, strâns legate la spate, originar din Oradea, principatul Transilvania, noua provincie a Sfântului Imperiu Roman. Comandantul velierului cu pânzele albe umflate de vânt era un italian din Genoa, Roberto Mancini, de la care am aflat interesanta poveste a ambarcaţiunii aflate la prima misiune importantă pe timp de pace, sub steagul Coroanei Imperiale: în noiembrie 1695, atunci când era lansată la apă în renumitul şantier naval din Bursledon, Anglia, purta numele ’’Cumberland’’ şi intra în flotila de război a marinei britanice, Royal Navy; peste 12 ani, în 1707, a fost capturată de francezi în bătălia de la Lizard, care au utilizat-o sub acelaşi nume în diverse confruntări pe mare, dar în 1715 a fost vândută italienilor din Genoa; genovezii au plasat-o la rândul lor după câţiva ani spaniolilor, care au botezat-o ’’Principe de Asturias’’, dar în urma bătăliei de la Capul Passaro, din 1718, ea a fost recapturată de britanici, care au vândut-o destul de repede Austriei, în 1720, în timp ce se afla în portul Napoli, unde a căpătat în sfârşit numele de ’’San Carlos’’.

În timpul călătoriei cu nava sprintenă cu trei catarge, care trecuse timp de 25 de ani prin focul a numeroase lupte, sub steagurile a cinci naţiuni, am recitit masivul tom cu operele complete ale lui Pico della Mirandola (ucis în împrejurări misterioase, prin otrăvire, la vârsta de 31 de ani), Opera quae exstant omnia, un volum apărut postum, în 1601. Eram încă o dată uimit de anvergura intelectuală a unui tânăr din Italia secolului al XV-lea, care a încercat să caute cu o efervescenţă şi o determinare rar întâlnite calea spirituală către cunoaşterea totală, căutând să combine şi să transfigureze într-o sinteză personală platonismul, neoplationismul, aristotelianismul, hermetismul şi cabala. În Oratio de hominis dignitate descrie esenţa gândirii sale în doar două fraze, afirmând că ’’vocaţia omului este una mistică şi ea trebuie săvârşită urmând un drum în trei trepte, transformarea morală, cercetarea intelectuală şi în final perfecţiunea, prin identificarea cu realitatea absolută. Această paradigmă este universală, deoarece poate fi regăsită în orice tradiţie’’. Serveam masa de trei ori pe zi împreună cu comandantul Roberto Mancini şi locotenentul Marian Vulpe, într-o cabină spaţioasă, de culoare albă, decorată cu motive florale trase în foiţă de aur, prilej cu care ne-am împărtăşit câteva dintre poveştile noastre de viaţă, astfel cunoscându-ne mai bine şi devenind amici. Vinul din podgoriile de lângă Viena era nelipsit la prânz şi seara, un veritabil ingredient al prieteniei şi al adevărului, in vino veritas, cum spune tradiţia europeană. Uneori noii mei amici mă rugau insistent să aduc vioara şi să le cânt în special Vivaldi, pe care îl ascultau prima oară şi de care se îndrăgostiseră amândoi. Dragoste la prima audiţie, dacă se poate spune aşa ...Timpul a trecut repede până la Buda, unde am făcut un popas de câteva ore, vizitând împreună fortăreaţa şi palatul, inaugurate în anul 1247 de regele Bela al IV-lea al Ungariei. Pe străzile înguste locuitorii oraşului de pe Dunăre vorbeau trei limbi, germana, maghiara şi turca (locotenetul Vulpe ne-a spus că în timpul ocupaţiei otomane dintre 1541 şi 1686, s-au stabilit aici mulţi musulmani din Balcani, alcătuind pe la mijlocul secolului trecut cea mai mare comunitate).

Pe malul celălalt admiram Pesta, cu numeroase străduţe semicirculare şi case cu acoperişuri roşii şi verzi, care înconjurau o frumoasă biserică gotică, dar ambele oraşe care se oglindeau în apele Dunării erau desfigurate de încă multe ruine, provenite în urma asediului din 1686. Înfloriseră deja merii, iar florile de culoare alb-roz erau cutreierate de albine, în timp ce salcâmii îşi etalau doar mugurii verzi, pe care săreau din când în când lăcuste agile, de un verde mai intens.

Am încercat să prind una, dar ea s-a catapultat brusc în aerul proaspăt cu miros de iarbă, împroşcându-mă cu un lichid maroniu. ’’Scuipă suc de tutun’’, mi-a spus în glumă Mancini.

Noul meu prieten, Roberto Mancini, singurul italian blond pe care îl cunoscusem până atunci, era un bărbat extrem de generos şi cald, uneori chiar copilăros şi naiv, deşi împlinise de curând 45 de ani. Provenea dintr-o familie cu o mare tradiţie în arta bijuteriilor, tatăl său Carlo beneficiind toată viaţa de comenzi generoase de la bogatele familii genoveze Balbi, Doria, Grimaldi, Pallavicini şi Serra. De altfel, poate că nu întâmplător familia sa era originară din Valenza, un mic orăşel din regiunea Piemont, Bel Paese, renumit de secole pentru numărul mare de maeştri giuvaergii de valoare, care excelează atât prin tehnica folosită, cât şi prin stil şi inovaţia materială şi artistică. Pe unul dintre străbunicii lupului de mare care manevra ca un magician velierul ’’San Carlos’’ îl chema Niccolo şi a fost bijutierul preferat al familiei marchizului Ambrogio Spinola (căsătorit cu Polissena Grimaldi,

(fragment)

6 actualitatea literară

mare iubitoare de perle, le purta şi la glezne), un general genovez de mare succes în armata spaniolă în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Împreună cu fraţii săi mai mari, Mario şi Cristofor, amicul meu Roberto părea încă din copilărie predestinat pentru meseria de giuvaergiu, învăţase deja până la vârsta de 14 ani să jongleze cu mare dexteritate şi talent cu uneltele din atelierul tatălui, ciocănelul, nicovala, cleştele pentru perforat, foarfecele pentru metale, sula sau lupa, ştia să aprecieze, să clasifice şi să şlefuiască pietrele prețioase în funcție de structura de cristal, culoare, greutate, duritate, indexul de refracție și alte proprietăți optice, dar în acelaşi timp simţea o atracţie neobişnuită pentru mare, mergea în port ca să admire corăbiile ore în şir, învăţase să înoate ca nimeni altul din familia sa. La vârsta de 15 ani, Roberto a descoperit într-un vechi cufăr cu obiecte personale care au aparţinut strămoşului său Niccolo, un incunabul în limba franceză, Livre des Merveilles du Monde, semnat de Rustichello da Pisa şi apărut la Veneţia, în anul 1300. Autorul îl cunoscuse într-o temniţă din Genoa pe Marco Polo, care i-a povestit numeroase întâmplări despre călătoria sa în Orientul îndepărtat, în China şi Mongolia, între 1271 şi 1295, precum şi păţaniile avute la curtea hanului Kublai. A fost o lectură captivantă, care i-a schimbat tot cursul vieţii. Au urmat căutări înfrigurate în bibliotecile mănăstirilor din Genoa, unde a găsit şi alte cărţi de călătorii, pe care le-a parcurs cu sufletul la gură, aflând printre altele amănunte interesante despre viaţa faimosului navigator genovez Cristofor Columb, despre încăpăţânarea cu care şi-a urmat visul în ciuda tuturor eşecurilor de moment, în final despre reuşita din 12 octombrie 1492, când a păşit pentru prima oară în Lumea Nouă, pe insula Guanahani din arhipelagul Barbados. A citit şi multe cărţi de geografie, astronomie şi istorie scrise în latină, italiană, franceză, spaniolă şi germană, limbi cunoscute de orice tânăr din lumea bună, fiind limbile unor naţiuni care s-au îngemănat timp de sute de ani cu istoria Republicii Genoa. La câteva zile după ce a împlinit 16 ani, primind cadou o trusă de giuvaergiu comandată de tatăl său din Toledo, şi-a anunţat părinţii că îşi doreşte din tot sufletul să devină navigator. Capul familiei, Carlo, a avut un şoc, a încercat să-l bată şi nu a mai vorbit cu el timp de o săptămână, în timp ce mama sa, Carmen, o spaniolă născută în Toledo, care ţinea mult la fiul mai mic şi mai răsfăţat, a căutat cu diplomaţie să tempereze conflictul apărut în eleganta casă de pe Via Nuova, o stradă cu palate renumite, un loc important pentru istoria arhitecturii din Europa, în care cu un secol înainte Pieter Paul Rubens făcuse numeroase schiţe, publicate în 1622 sub titlul ’’Palatele din Genoa’’. Norocul său a fost că fraţii mai mari, Mario şi Cristofor, erau decişi să continue ilustra tradiţie a familiei, aşa încât peste o lună i s-a permis în sfârşit să-şi facă botezul la apă pe corabia de pasageri ’’Santa Margherita’’, al cărei căpitan, Giancarlo Belmondo, era unul dintre verişorii tatălui său. Aşadar Lupul Blond, cum îl numeau subordonaţii, avea acum aproape 30 de ani bogaţi în întâmplări incitante pe mările lumii. La un pahar de vin în compania prietenilor, chipul său era o replică perfectă a unui suflet blând, candid, senin şi iubitor, irizat de o secretă melancolie, dar în mod surprinzător, atunci când îşi prelua atribuţiile de comandant de navă de război, trăsăturile sale se înăspreau, din ochii de vultur ţâşneau săgeţi otrăvite, iar vocea catifelată căpăta brusc inflexiuni şi accente de tunet. În cabina de comandant păstra cu sfinţenie o carte pe care o considera un veritabil talisman aducător de noroc, De Rebus Oceanis de Petri Martyris d’Angleria, o istorie a navigaţiei în limba latină publicată în 1533 la Basel.

O cumpărase pe bani grei din Lisabona, în urmă cu 20 de ani, de la văduva unui profesor universitar, pe care o cunoscuse într-un anticariat: ‘’Adevărul este că mă îndrăgostisem de ea, amore a prima vista, era o femeie frumoasă de 35 de ani, dar în primul rând era roşcată, amănuntul esenţial pentru mine. Întotdeauna am fost atras de femeile cu părul roşu, de altfel destul de rare în vremea noastră, dar nu am avut niciodată norocul de a avea o astfel de iubită. Nu ştiu de ce, îmi imaginez că ele sunt mai dinamice la pat, capabile să satisfacă un lup de mare flămând, mi se par nu doar senzuale, ci şi puţin mai virile decât celelalte, iar mie îmi place la o femeie amestecul fulminant de feminitate şi de virilitate. Din nefericire nu am reuşit să o cuceresc nici pe Mariana Cortés din Lisabona, deşi a fost foarte drăguţă şi destul de tandră cu mine, era văduvă de cinci ani şi tocmai se pregătea de nuntă, inima ei era promisă deja unui bancher din oraş’’.

Celălalt amic, transilvăneanul Marian Vulpe, era fiul unui preot ortodox din Oradea, care păstorea o biserică din lemn într-o zonă denumită de localnici Subcetate, nu departe de zidurile vechii cetăţi, refăcută nu demult, la sfârşitul secolului al XVII-lea, de inginerul militar baron Ernst Friedrich von Borgsdorf, cel care a proiectat şi construit ulterior vestitul fort din portul Taganrog, de la marea de Azov, la rugămintea ţarului Petru cel Mare. Am fost în biserica din Subcetate

nr. 89 n februarie 2019

proza

împreună cu Marian, la trei ani de la întâlnirea noastră pe velierul ’’San Carlos’’, un scurt popas pe care l-am făcut în drum spre Viena. Era o zi de sărbătoare, Sfânta Maria, majoritatea localnicilor fiind îmbrăcaţi în costume tradiţionale, bărbaţii purtau pălării negre de pâslă, cu marginile late şi ridicate, în care erau înfipte pene de păun, fazan sau cocoş, cămăşi albe cu mânecile slobode, brodate la guler şi mâneci cu motive geometrice de culoare neagră, pieptare din blană de miel, strânse bine cu curele late din piele, pantaloni albi frumos ornamentaţi atât la cusăturile de la buzunare cât şi la tiviturile cusute de-a lungul piciorului, având în picioare opinci din piele de porc sau cizme din piele de vită cu tocul tare, iar femeile aveau cămăşi şi fuste albe, roşii sau negre, foarte elegante şi brodate mai ingenios şi mai generos, cu multe motive care îmi readuceau în memorie pe cele ale vechilor etrusci din provincia mea natală. Preotul Marin Vulpe, un bărbat înalt şi uscăţiv, cu chipul prelung şi ochii mari şi pătrunzători, era un pasionat colecţionar de monede din aur, seara mi-a arătat mândru şi bucuros comoara sa, alcătuită din peste 300 de piese, de la dinarii de aur din vremea dacilor cu inscripţia ’’koson’’, ducaţii lui Mircea cel Bătrân şi cei ai lui Constantin Brâncoveanu, până la talerii bătuţi recent de Împăratul Carol al VI-lea, cu efigia sa pe o faţă, iar pe cealaltă cu blazonul imperial-două acvile simetrice privind în direcţii opuse, în gheare având săbii ascuţite şi coroana Sfântului Imperiu Roman deasupra lor. Mi-a făcut întotdeauna plăcere să admir kosonii, să mângâi aceste monede enigmatice bătute de daci şi inspirate de numismatica romană, dar despre care se ştie că nu au circulat niciodată, aveam 30 şi în Biblioteca Imperială din Viena, mai târziu am achiziţionat şi eu 10 din veniturile mai consistente de Bibliotecar al Infernului, pe aversul monedei din aur pur, de peste 8 grame este gravat un vultur aşezat pe ghioaga lui Hercule, ţinând într-una din gheare o cunună de laur, iar pe revers sunt zugrăvite trei personaje, un demnitar în togă încadrat de alţi doi bărbaţi tot în togă, care poartă nişte mănunchiuri de nuiele pe umăr şi o secure cu două tăişuri. În parohia preotului Marin Vulpe trăiau şi 22 de familii de evrei sefarzi, pe care i-a ’’adoptat’’ printr-un gest nemaiauzit în lumea creştină: le-a dăruit o anexă a bisericii sale, ca să-şi oficieze ritualurile specifice la sărbători, nunţi sau înmormântări, deoarece nu exista nicio sinagogă în oraş, aşa încât Biblia şi Tora se aflau aici la câţiva metri una de alta. În iunie 1717, când Marian împlinise 26 de ani şi era un dascăl iubit de oameni la biserica tatălui său, au ajuns şi în Oradea veştile despre campania militară pregătită de Prinţul Eugen de Savoia împotriva turcilor. Prietenul meu nu a stat prea mult pe gânduri, într-o zi le-a spus foarte hotărât părinţilor că doreşte să se înroleze şi el voluntar în armata austriacă pentru a participa la Războiul Sfânt, cum începuse să fie numit de creştini. Tatăl său acceptase provocarea fără nici cea mai mică împotrivire, încă mai păstra în suflet durerea teribilă din luna mai 1692, când fratele său mai în vârstă, Mihai, fusese ucis cu paloşul de un spahiu, în timpul asedierii cetăţii de către trupele habsburgice victorioase, conduse de generalul Donat Heissler.

Speriată şi buimăcită de cuvintele fiului, mama sa, Maria, a început să plângă şi a încercat să-l facă să renunţe la ideea sa, pe care o considera nebunească: Marian nici măcar nu atinsese vreodată o armă până în acel moment. Peste o săptămână ajungea deja în Serbia, călare pe un cal negru dăruit de rabinul Saul Kohlberg, dotat până în dinţi cu arme cumpărate de la târgul din oraş, printre cele mai importante din principat, unde veneau cu marfă de bună calitate meşteşugari din Transilvania, Ungaria şi Rusia. S-a alăturat celor peste 8.000 de voluntari din întreaga Europă, unii de viţă nobilă, proveniţi din Franţa sau din Bavaria, dar şi din Transilvania, Moldova şi Valahia. A fost repartizat în grija unuia dintre numeroasele escadroane de cavalerie comandate de Mareşalul Conte Johann von Pálffy din Ungaria, care au primit rolul în planul tactic gândit de Prinţul Eugen de a consolida aripile laterale ale batalioanelor de infanterie din prima linie, conduse de Mareşalul Prinţ Alexander von Württemberg.

cea mai mică ezitare şi fără teamă, chiar cu câteva zile înainte participase şi la o foarte riscantă misiune de recunoaştere. Puternice bătăi de tobe şi sunete de trompete însoţeau înaintarea trupelor noastre, în timp ce de partea cealaltă zeci de mii de turci, cu hainele largi brodate cu versete din Coran, strigau din răsputeri ’’Alah! Alah! Alah!’’. Dar la fel de puternice, dar mai sfâşietoare, se auzeau în jurul nostru ţipetele răniţilor, mulţi dintre ei aflaţi în ultimele minute de viaţă, adăstând după vreun sprijin în ploaia de sânge.

Mă aflam la câţiva metri de comandantul oştirii, drept şi semeţ pe calul său alb, când am observat îngrozit că un mic proiectil de muschetă tras de un ienicer s-a înfipt cu forţă în braţul său stâng, care s-a înroşit în câteva clipe. Chipul său alungit s-a chircit de durere, ochii s-au tulburat şi trupul s-a încovoiat puţin, dar ţipătul din interior nu a răzbătut deloc înafară, continuând să-şi încurajeze oştenii. M-am apropiat de el cu calul şi, după ce am tăiat cu pumnalul o fâşie lungă din cămaşa mea albă ţărănească, pe care mi-o cususe bunica, l-am legat strâns pentru a opri sângerarea. În galopul nostru fantomatic păream că suntem împinşi înainte de o forţă cu mult mai feroce decât dorinţa de victorie, în minte gândurile erau complet înlocuite de imagini în serie cu lovituri năprasnice, chipuri şi trupuri desfigurate, bălţi de sânge şi nu mai ştiam dacă îi alergam noi pe duşmani, ori poate eram noi fugăriţi de toate drumurile care ne urmăreau. În astfel de momente, dragă Giovanni, nu mai ştii cine eşti şi de unde vii, parcă dintr-o dată eşti legat cobză, fir cu firicel, de toate drumurile de suflet din viaţa ta, nu-ţi doreşti decât să prinzi rădăcini înfipte adânc în pământ.

- Aşa gândeam şi eu în acele momente, dar după zece ore de luptă, când otomanii au fost înfrânţi, beţia victoriei m-a transfigurat şi m-am hotărât pe loc, la un pahar cu vin vienez, să rămân în continuare în armata imperială, aşa cum mă rugase Prinţul Eugen.

L-am urmat cu fidelitate şi în alte campanii militare, îndepărtându-mă definitiv de viaţa duhovnicească, nu mai aveam nici măcar remuşcări pentru cele 23 de vieţi luate, devenisem soldatul perfect. Tatăl meu a suferit destul de mult că nu m-am întors acasă, mai ales că îşi făcuse iluzii că voi rămâne preotul parohiei după retragerea sa, iar mama era la fel de afectată că ne revedeam atât de rar.

- Câmpul de luptă din jurul cetăţii Belgradului părea o imensă tablă de şah pe care Mareşalul Prinţ Eugen de Savoia aşezase piesele cu o mână fermă şi inspirată, planificând totul în cele mai mici detalii, de la vasele de război de pe Dunăre şi râul Sava, cele mai multe având 56 de tunuri şi 1000 de luptători, până la batalioanele de infanterie şi escadroanele de cavalerie de pe uscat, susţinute de bateriile de artilerie şi de detaşamentele mobile de trăgători cu arme de foc, muschete cu fitil sau vechi archebuze. După mai multe săptămâni de înaintări şi retrageri succesive ale trupelor imperiale, comandantul nostru atât de iubit de soldaţi a luat decizia de a ataca prin surprindere cetatea apărată de turci în noaptea de 16 august 1717, pe o vreme extrem de ceţoasă, în care nu se mai putea vedea nimic la o distanţă mai mare de 7-8 metri.

Am bănuit că se apropia ora unui nou atac, după ce la cină ni s-au servit băuturi din belşug, rachiu, vin şi bere, un izvor de tărie şi de îndrăzneală. A fost un atac devastator, în fruntea escadroanelor de cavalerie trecând însuşi Prinţul Eugen, călare pe un cal alb şi cu sabia de Toledo în mână. La fiecare bătălie importantă obişnuia să-şi încurajeze luptătorii prin exemplul personal, intrând în vâltoarea confruntărilor fără nici

În portul Orşova ne-am luat rămas bun de la amicul nostru, Marian Vulpe, îndreptându-ne uşor în aval spre insula pe care o zăream pentru prima oară, o fâşie ireală de paradis exotic rătăcită cu mult mai la nord decât în mod firesc, o nălucă nefiresc de frumoasă în forma unui trup de fluture subţire şi gingaş, ieşind din apele Dunării, cu livezi în miniatură de portocali, lămâi şi măslini, căsuţe albe cu acoperişuri roşii, chiparoşi falnici, fortificaţii masive şi o turlă de biserică. Roberto Mancini mi-a adus un costum alb de infanterist al armatei habsburgice, la plecarea din Viena mi se recomandase să nu fur ochii localnicilor în haine civile, întreaga operaţiune trebuia să pară un transport militar. Mi-am luat cămaşa şi pantalonii eleganţi, bine strânşi pe picioare, vesta şi haina cu mâneci având manşete late, de culoare verde, mi-am tras cizmele negre, uşoare şi lungi, până deasupra genunchilor şi mi-am potrivit pe cap trigonul din fetru negru, cu margini verzi. Nu uitasem să-mi pun la gât o amuletă din argint în formă de inimă, pe care era gravat cu litere gotice LALUN, cuvântul care pune demonii pe fugă. Am aşezat lângă mine muscheta cu baionetă şi am început să urmăresc, cu privirea învăluită de o dulce lumină, soldaţii care începeau să scoată lăzile cu

- Copacii sunt sfinţi vegetali, sunt statornici şi nu fac nimănui rău.

actualitatea literară 7 cărţi afară, pe puntea care se legăna lin.

La primul pas făcut pe uscat am fost întâmpinat de o apariţie scintilantă coborând pe neaşteptate din vârful unui chiparos cu mişcări uşoare, profunde şi ritmice, cu aripile străvezii de un albastru-indigo aproape ireal, care-ţi tăia respiraţia. Era FlutureleÎmpărat, pe care îl admirasem cu câteva luni în urmă şi în colecţia Prinţului Eugen. A poposit câteva clipe pe ţeava muschetei mele, spre surprinderea şi bucuria unor copii cu şalvari, care începuseră să alerge după el.

Fluturele avea o perfecţiune geometrică, o transparenţă şi o fluiditate care îmi readuceau în memorie cuvintelefluturi rostite de maestrul Vico la una dintre întâlnirile noastre din perioada adolescenţei mele: ’’stabilitatea formelor naturale este în primul rând de natură matematică, geometrică, abia apoi de natură fizică’’.

Părea o făptură imaterială născută din ea însăşi, care înainta într-un loc mai curat şi mai pur secretat de propria-i splendoare, o apariţie din altă lume care îţi exalta arta de a vedea dincolo de peisajul înşelător al limbajului.

Comandantul garnizoanei, locotenentul de infanterie Kurt Weissmann, un bărbat foarte înalt (am aflat ulterior că avea un metru şi nouăzeci de centimetri) şi blond, cu ochi albaştri şi plete lungi, răsfirate pe umeri, s-a apropiat de mine şi s-a prezentat cu o reverenţă şi un zâmbet cald, dar când uriaşul şi-a scos trigonul în semn de respect, am remarcat cu o strângere de inimă că îi lipsea urechea stângă. ’’O amintire de la asediul Belgradului’’- mi-a spus- după ce îmi surprinsese privirea plină de compasiune. Mesteca mereu foi de tutun, pe care le scotea dintr-un săculeţ din piele prins la brâu, un viciu căpătat tot în timpul campaniei militare din Serbia. Între micul debarcader şi clădirea garnizoanei se formase deja un convoi din lăzile cu cărţi, fiecare fiind purtată de câte doi infanterişti, dar brusc deasupra lor au planat la mică înălţime mii de păsări care ţipau, stoluri apărute ca din senin, în timp ce câinii au început să latre, caprele şi măgăruşii să zbiere şi chiar apele Dunării să freamăte, de parcă sufletul insulei se trezea şi reacţiona violent la încărcătura malefică adusă de noi. Hărmălaia de afară ne-a obligat să coborâm mai repede cele 100 de lăzi cu cărţi în biblioteca subterană, amenajată de specialiştii din Viena. În afară de dormitorul, bucătăria, baia şi biroul comandantului, în clădirea garnizoanei se mai aflau două camere pentru oaspeţi şi câteva magazii pentru arme şi muniţii, într-una din ele fiind bine disimulată trapa prin care se cobora în Biblioteca Diavolului. În scurt timp a sosit şi inginerul militar Alfred Swarovski, cel care se ocupase de proiectarea şi construcţia bibliotecii, dar şi a fortificaţiilor din cărămidă sub directa îndrumare şi supraveghere a Prinţului Eugen, lucrări aflate de peste trei ani în plin şantier şi inspirate de opera vastă a Mareşalului Marchiz de Vauban din Franţa, recunoscut drept cel mai important inginer militar din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Swarovski era un tip jovial, scund şi rotofei, cu părul cărunt întrerupt de o chelie în vârful capului, care purta o pereche de ochelari fără braţe, cu lentile mici şi rame de aur. Ne-a spus că aşa vede mai bine păcatele oamenilor, o fină aluzie la reprezentările Diavolului din urmă cu un veac, când ochelarii erau o noutate primită cu rezervă, chiar cu teamă, mai ales de oamenii mai puţin educaţi. Nu avea însă nicio umbră malefică în privirea lui curată şi blândă şi avea o vitalitate ieşită din comun, deşi nu mai era deloc tânăr.

Am coborât împreună în Împărăţia Întunericului pe care trebuia să o iau în primire, tunelurile cu arcade din cărămizi de un roşu veneţian, ca în picturile din Renaştere, erau spaţioase şi curate, camera cu rafturi noi din lemn de nuc în care trebuiau puse cărţile, manuscrisele şi incunabulele era imensă, fiind împărţită în trei compartimente, iar apartamentul meu alcătuit din dormitor, birou, o micuţă bucătărie şi baie era deja mobilat cu gust, aveam un pat dublu, fotolii elegante din piele, dulapuri, mese şi scaune, cufere, noptiere, nimic din cele necesare unui trai normal nu lipsea, iar pe jos erau puse covoare orientale groase şi moi. Am remarcat cu bucurie că biroul meu era un admirabil secrétaire cu opt picioare de tip Ludovic al XIV-lea, încrustat cu motive geometrice şi florale, asemănător cu cel pe care îl văzusem la Prinţul Eugen, atunci când m-a invitat în frumosul său camerino. Totul era învăluit într-o lumină de un albastru profund şi transparent, care îmi readucea în memorie Fluturele-Împărat, provenind de la numeroasele aplice cu fosfor, fixate în pereţi.

Era pentru prima oară când descoperirea din 1669 a alchimistului german Hennig Brand din Hamburg, fosforul, o vedeam pusă în practică, ideea aparţinând însoţitorului meu, inginerul militar Alfred Swarovski, originar din Innsbruck. Tot el realizase pentru acest adăpost subteran, în care trebuia să trăiesc pentru o perioadă de timp nedeterminată, un ingenios sistem de aerisire şi de menţinere a unei temperaturi constante în tot cursul anului, un veritabil dom labirintic, alcătuit din mici tuneluri şi puţuri din cărămidă, cu secţiunea pătrată, un rol important în funcţionarea sa fiind jucat de zidurile groase din toate încăperile.

(Fragment din romanul în lucru „Bibliotecarul Infernului’’)

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

Lucian Mănăilescu

din antichitatea copilăriei.

Acolo, dragostea mea, eu sunt lupul care te iubeşte fără cuvinte, urlând, până când se trezeşte cu bolovanul fericirii în burtă.

Prea mult ianuarie

poetei Carmen Secere

Prea mult ianuarie pe canapeaua lui Oblomov, acolo unde apoplexia promite noi depărtări, prea mult ianuarie în tăcerile veacului şi prea mult viscol în aripile de înger ale zăpezii.

Bănuţi aruncaţi la răscruce Cândva, prietenii îmi trimiteau mesaje de pe continente imaginare, valurile mării erau pline de sticle şi cioburi luminoase, şi eram fericiţi, şi ne pierdeam în sălbăticia Paradisului, inventând insule misterioase. Între timp prietenii mei sunt morţi, chiar şi cei în viaţă, zilnic îmi trec pe sub fereastră convoaie de lacrimi, şi nimeni nu se apleacă să strângă bănuţii aruncaţi la răscruce.

Inutil scot agenda cu nume necunoscute şi formez toate numerele posibile – unul e plecat pe alt continent, altul a devenit pasăre, un al treilea şi-a aruncat telefonul şi leptopul pretextând că „fiecare moare singur!”. În cele din urmă, formez: unu-unu-doi...

Dar nici Dumnezeu nu răspunde!

Vis cu Moby DicK Oamenii continentului Rock cântă şi dansează, apăraţi de flotile cu mirodenii şi ziduri de purpură, acolo, în megapolisul de la marginea lumii, bătrânii marinari încă îl visează pe Ahab, ies noaptea în larg presimţind înspumatul cap al leviatanului, călăresc valurile şi sub mâinile lor încleştate Manhattanul scrâşneşte din toate încheieturile, încurcat între parâmele morţii şi ale vieţii.

Miting Sub falduri de pânză roşie şi ovaţii piticii se joacă de-a Patria, inventază şuruburi care nu folosesc la nimic, arbori cotiţi şi zaruri ale norocului.

Printre ei levitează Ane cu catedrale pe umeri, bieţi arhivari ai eroismului, salahori ai bunului simţ şi umbrele patrupede evadate din Auschwitz-ul câinilor.

Iar lumea aplaudă şi se dă de-a dura „Noi - spun oamenii cu mâinile întinse a rugă... şi îngerii din spitalele de drept comun zboară indiferenţi prin văzduhul plin de moluşte şi recifuri de corali.

Gânditorul de la Hamangia Omul, cu capul duios rostogolit în palme, numără veşnicia.

Colţii stelelor îi sfâşe carnea de piatră, urletul lui tace, ca o fiară ucisă...

Trece un soare negru prin inima nopţii, uşile muzeului de închid, vizitatorii pleacă acasă decapitaţi...

Povestea Scufiţei Roşii Cuvintele sunt faliile realităţii, când le rostim păşim peste margine, alunecăm în muţenie!...

Acolo sunt molii îngânând triluri de catifea, păpuşi pierdute care strigă în microfonul din inimă: „ma-ma-ma-ma” şi rochii de mireasă şi cioburi

nr. 89 n februarie 2019

Prea mult ianuarie în petalele ghioceilor, şi în iezerul care coboară din Alpii de gheaţă ai lui Dumnezeu, către obrazul străveziu al dimineţii.

Prea mult ianuarie în caişii înfloriţi, în urmele ce se pierd în valuri, pe plajele din Tenerife, prea mult ianuarie pe Broadway şi în taberele de conchistadori emigranţi.

Prea mult ianuarie în octombrie, prea mult ianuarie în ploile toamnei şi în stolul de lebede care apune în cer, prea mult ianuarie la fereastra acestei duminici, de la care păpuşile Barbie flutură batiste înlăcrimate.

Ultima ninsoare Nu mă-ntreba, femeie, acum când sunt zăpadă şi ning de dor de tine şi geruri ard în trup, ce depărtări mă latră şi ce uitări feline înzăpezesc tăcerea într-un gâtlej de lup...

De la un timp lumina cu umbre mă devoră şi te iubesc cu ură şi te iubesc amar, cu fiecare clipă mai trece-o veşnicie şi-n noaptea mea pereţii uitării ning cu var.

Să nu îmi ceri, femeie, să mă întorc din iarnă...

S-a troienit cearceaful, e vremea de culcare.

O să adorm, năpraznic, o să adorm pe viaţă şi-o să visez, în viscol, o ultimă ninsoare.

Flaşneta cu zbaturi Mulţi spun că românii nu mai au Patrie de când în supermarketuri se vând seminţe prăjite prin toate coţcăriile Europei, de când importăm nopţi cu lună din Costa Rica şi tăceri de sârmă ghimpată din San Diego, de când cartofii autohtoni se vând mult mai prost decât frigul siberian şi disperarea se culege, odată cu căpşunile, de pe tarlalele îndepărtate ale democraţiei. „Ce-i de făcut?” – se întreabă tăcerea ieşită în stradă, „Ce-i de făcut?” se întreabă, pianul lui Dan Grigore şi nopţile lui Mihai Şora şi zăpezile şi Mihai Eminescu...

La colţul străzii flaşnete cu zbaturi visează Atlantida, „Ce-i de făcut?” - se întreabă ultimul cocor înainte de a asfinţii în cerul zilei de mâine.

Ziua de ieri Stau în biserica ta, Doamne! Îţi ascult tăcerea şi număr timpul...

E o copilărie întreagă sub icoanele palide, o nesfârşire pe care am uitat-o printre îngeri de mucava Mai ştii cum uitam să îngenunchez?

Ce tânăr eram pe atunci risipindu-mă, cum rupeam filele din calendar, scriind pe spatele lor amintiri netrăite şi hieroglife...

Când totul părea să capete sens roţile dinţate ale stelelor s-au răsucit în sens invers, bulversând eternitatea secundelor.

Iar acum, în biserică orbitoare a zilei, aşteptarea are trepte de marmură.

Large Hadron Collider Dacă ne-am trezi brusc din văzduhul de beton şi sticlă cred că ne-am speria de orăşelele acelea scufundate sub noi,

în care trăiau şi mureau oamenii simpli: croitorul, bărbierul şi hingherul norilor – poetul, şi rochiile ieftine, trebăluind lucruri mărunte şi preotul şi cârciumarul şi copii desculţi jucându-se de-a fericirea pe străzile adormite în mahalale...

Dacă ne-ar trezi brusc bătăile inimii, printre roţi dinţate şi fotografiile color ale existenţei, am înţelege tot mai puţin principiile austere ale simetriei, acceleratorul de particule L.H.C. sau internetul, am începe să apăsăm greşit pe butoane, şi am inventa altă Americă, privindu-i cu invidie pe oamenii neştiutori de jos care ne fac veseli cu mâna bucurându-se şi crezând că noi suntem îngerii.

Duminica florilor de cireș Un cer kamikaze cu flori de cireş, valsul pe care l-am dansat în Japonia din imaginaţia noastră, fotografii developate în grabă: tu înotând printre stâncile verii, ceaşca de ceai - tristeţea ei din cel mai fin porţelan, tu îngenuncheată printre gheişe şi sabia roşie a soarelui retezând gâtul de lebădă al duminicii.

De vorbă cu tata Ieri a fost toamnă, copilăria căţărată în măr era o pisică galbenă cu gheare foşnitoare, timpul, fuior de fum, se topea hăt, departe, în zare.

Tata se odihnea pe un braţ de fân, în livadă, dar ieri a fost tare demult, prin ochii lui, viscolind a zăpadă, cerul se scurgea în pământ.

Acum toate-s vechi de când lumea, livada-i pustie de un an, stau de vorbă cu tata şi aştept să apună ultimul măr ionatan.

Stan și Bran Te amăgeşte mecanismul din burta păpuşii: „Ma - ma! ma - ma!...” , Mai bine, să luăm totul de la capăt: cu bastonaşe şi cercuri, fără sunete, ca pe vremea filmului mut, când Stan şi Bran inventau fericirea.

nr. 89 n februarie 2019

eseu

actualitatea literară 9

Virgil DIACONU

Tratat de poezie sau Îndreptări pentru poetul tânăr

(1). Nu am crezut niciodată în școala de poezie, din simplul motiv că harul nu poate fi înlocuit de învățătură, iar daimonul inspirației ține de zestrea genetică. Însă atunci când poezia este plină de scrieri tremurate, neglijente sau chiar antipoetice, câteva îndreptări asupra acestora sunt binevenite și chiar necesare. În cele de mai jos mă voi strădui să dezvelesc calea către poezia autentică sau estetică, așadar orizontul poetic pe care trebuie să-l atingi.

Poezia modernă în sens larg, așadar de la romantism (1800) și până azi, pune două mari probleme: prima este aceea a modului ei de a fi, deci a artei sale poetice, a conceptului sau a canonului pe care îl întrupează și exprimă, iar a doua este aceea a evaluării și promovării, deci a destinului ei în lume.

I. Conceptul sau arta poeziei moderne (2). Nu tot ce se oferă sub numele de „poezie” este cu adevărat poezie. Ceea ce numim astăzi în general „poezie” este, de fapt, un amestec de poezie de valoare și de poezie modestă, iar în acest melanj calitativ poezia modestă este dominantă cantitativ, în timp ce poezia de valoare, estetică sau autentică este rară, extrem de rară. Cărțile bune de poezie sunt întotdeauna excepții. Într-un oraș, poeții buni sunt mai rari decât bisericile.

(3). Poezia modernă în sens larg a spart conceptul de poezie clasică (prelungit în timp până la noi sub diferite forme) și l-a reconfigurat în trei mari tipologii sau ideologii poetice diferite și opuse: poezia estetică sau autentică, poezia generaționistă și poezia poeticilor individuale strict subiective.

Poezia modernă estetică sau autentică exprimă conceptul poetic estetic universal-modern, ea fiind practicată de toți poeții moderni de valoare; poezia generaționistă este poezia produsă (născocită) de generațiile și curentele literare alături de poezia estetică, iar ea subîntinde peste o sută de concepte sau arte poetice generaționiste și de curente poetice moderniste diferite și contradictorii; și, în fine, poezia poeticilor individuale exprimă un număr nesfârșit de arte poetice strict subiective, care sunt practicate doar de către poeții în cauză.

Dintre cele trei tipologii sau ideologii poetice, poezia estetică sau autentică este singura poezie viabilă și oarecum stabilă în conceptul ei, în timp ce atât poezia generaționist-„curentistă”, cât și poezia poeticilor individuale strict subiective sunt modeste estetic și într-o permanentă schimbare de concept, de artă poetică.

De fapt, poezia generaționist-„curentistă” și poezia poeticilor individuale strict subiective nu au un singur concept, ci mai multe concepte diferite și opuse unele altora, mai multe arte sau canoane poetice, așa încât născocirea și aplicarea unui nou concept poetic înseamnă abandonarea și negarea tuturor celorlalte.

(4). Dacă dintre cele trei tipologii sau ideologii poetice ale poeziei moderne în sens larg poezia autentică sau estetică este singura ofertă poetică de valoare, înseamnă că evoluția unui poet sau a poeziei, în general, nu se poate produce decât de la poezia generaționistă și poezia poeticilor individuale strict subiective, la poezia autentică/estetică. Această unică țintă a evoluției poeziei arată că profesorul tău de poezie este, de fapt, poezia estetică. Să ascultăm ce ne spune ea.

(5). Nu te amăgi să crezi că poezia estetică se face din nimic. Substanța poeziei este chiar existența sau viața noastră. Caută să dai glas vieții, existenței, modurilor ei fundamentale de a fi, așadar suferinței și bucuriei, tragicului și eroicului, erosului și spaimei de moarte, sacrului și profanului, deznădejdii și visului, comuniunii cu lumea și înstrăinării de lume, care compun cu toate existența destinală.

Așadar, atunci când scrii poezie, deschide porțile ființei. Ia seama la prințesa care te ține de mână, pentru că mâine toate vor fi pulbere. Nu te fă că nu vezi minunea lumii și nu îi întoarce spatele. Cine, dacă nu tu, să mărturisească despre ea? Și tot așa, nu te fă că nu vezi ce se întâmplă în stradă.

Dar nu te mulțumi cu filmările și cadrele pe care le iei de la distanță, ci fii acolo și aleargă cu Revolta pe

străzi. Și cere-ți, în cuvântul tău, drepturile.

Nu te fă că nu vezi apocalipsa politică și nu-i întoarce spatele. Extrage din timpul tău adevărul, cu nerv cu tot! Dă glas adevărului, pentru că doar adevărul are viitor. Spune adevărul și nu vei putea fi înfrânt în tot timpul care va veni după tine. Lucrează, așadar, pentru viitor.

(6). Toată această lume, exterioară și interioară, nu devine însă poezie decât atunci când este supusă rigorilor poetice, așadar artei poetice estetice, care este arta poeziei estetice sau autentice, în general, configurată de câteva norme sau trăsături poetice estetice, așa încât poezia creată va întrupa și exprima tocmai aceste norme sau trăsături/caracteristici poetice. Iată câteva dintre cele mai importante trăsături poetice: caracterul insolit și tensionat existențial, liric și poetic al conținutului de viață prezent în operă, caracterul surprinzător-imprevizibil, neașteptat și totodată verosimil al ideilor, unitatea ideatică și unitatea stilistică a discursului, coerența sau inteligibilitatea, nonprozaismul, originalitatea, caracterul simbolic-metaforic al discursului și poeticitatea expresiei sau a formei. În temeiul acestor norme sau trăsături poetice estetice putem aprecia că poezia estetică sau autentică este o viziune poetică asupra vieții (realității, lumii, existenței, propriei ființe), așadar o viziune insolită și tensionată existențial, liric și poetic, originală, surprinzătoare și verosimilă, unitară ideatic și stilistic, coerentă (inteligibilă), nonprozaică, nu de puține ori simbolic-metaforică și eficientă din punct de vedere formal.

(7). Realizarea poeziei ca viziune poetică, deci ca viziune insolitată și tensionată existențial, liric și poetic, originală, surprinzătoare și verosimilă, unitară ideatic și stilistic, coerentă (inteligibilă), nonprozaică, simbolic-metaforică și desăvâșită formal, este condiția estetică sau standardul artistic al poeziei. Acest statut artistic este chiar arta poetică modernă a genului poetic. Creezi poezie în măsura în care discursul tău lingvistic exprimă această artă poetică estetică, așadar caracteristicile - trăsăturile - normele poetice care compun arta poetică estetică, în general.

(8). În mare, poezia modernă estetică, autentică sau de valoare se recunoaște prin aceea că ea înlocuiește faptul banal, nesemnificativ, biografismul apăsat, aspectele rutiniere și manelistice ale existenței, automatismele creatoare, ficțiunile vide, deci ficțiunile dezamorsate liric și poetic, care bântuie cele mai multe creații „poetice” postmoderniste contemporane, cu o viziune poetică insolită și tensionată existențial, liric și poetic, cu o viziune imprevizibilă, stranie, uimitoare și în același timp verosimilă... Poezia de valoare este întotdeauna surprinzătoare, stranie, ea uimește prin ideile și lumea pe care o creează, deși ea spune ceva despre ființa noastră lăuntrică autentică.

Ai încredere în imaginația, în viziunea ta poetică, și fă în așa fel încât poezia ta să își surprindă lectorul, să îl uimească, pentru că uimirea te ferește de discursul comun, uzual, banal. Dar caută ca poezia ta să uimească cu lucrurile simțite și adevărate din orizontul ființei, al existenței umane destinale, iar nu cu ficțiuni goale, deci cu fantasmagorii, absurdități sau suprarealisme de buzunar.

Lasă-l să vorbească pe cel care se bucură sau plânge în tine, pe cel care strigă sau urlă în tine. Nu îți ascunde bătăile inimii, ci găsește-le locul în paginile tale. Scrie, așadar, lucruri simțite, fremătătoare, vibrante!

(9). Poezia poate fi înțeleasă, firește, ca fiind o exprimare-ilustrare a temelor ei existențiale. Dar nicio temă existențială nu salvează prin ea însăși poezia.

O poezie nu devine mai bună pentru că este morală, religioasă, de atitudine socială, de dragoste etc., pentru că este scrisă în vers clasic sau în vers liber, pentru că aparține unei generații poetice sau alteia, pentru că este antică sau modernă, românească sau străină, ci pentru că ea reușește să trateze poetic, deci prin arta poetică estetică, ce este universală, temele pe care le exprimă. De aceea, orice temă care urmărește să devină poezie trebuie să confirme în desfășurarea ei ideatică normele estetice ale poeziei, trăsăturile ei fundamentale, de gen poetic modern, în sens larg, deci trăsăturile artei estetice a poeziei.

(10). Nu căuta un limbaj neapărat obscur, cifrat, suprarealist sau absurd. Vorbește pe înțeles, pentru că numai prin propoziții care sunt înțelese poți să exprimi o viziune tensionată existențial, afectiv și poetic asupra existenței, a lumii, în general. Pentru că numai printrun discurs inteligibil poți să produci uimirea poetică și poți seduce. Nu confunda, așadar, limbajul obscur, contorsionat, sibilinic, rebusistic, absurd cu poezia.

Poezia nu este un astfel de limbaj. Poezia este un limbaj inteligibil. Poezia de valoare a marilor poeți, precum Baudelaire, Rimbaud, Trakl, Rilke, Arghezi, Eminescu, Bacovia, Blaga, M. Sorescu, poate și N. Stănescu, este o poezie inteligibilă. Ceea ce nu este inteligibil este în afara poeziei, este poezie ratată.

(11). În același timp, nu te feri de vorbirea în simboluri, metafore sau parabole, care se constituie ca limbaj poetic, pentru că acest limbaj este chiar felul de a fi al poeziei. Limbajul poetic are capacitatea de a insolita lumea pe care o creezi și pui în pagină. Cine, dacă nu poezia, ar trebui să fie metaforică? Proza, reportajul, cartea de chimie?

Nu crede că poezia are datoria să omoare metafora, pentru că metafora însăși este poezie. Metafora este o poezie în câteva cuvinte. Poeziile care nu transportă metafore, simboluri, parabole nu fac acest lucru prin voința expresă a autorului lor, ci din neputința lui de a crea metafore, simboluri, parabole, din lipsa lui de imaginație poetică. Ți se pare că aceste versuri metaforice – „Aud materia plângând”; „Și tare-i târziu, și n-am mai murit”; „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”; „Tu: copac, stea, piatră!”; „Eu te iubesc din tălpi până la steaua”; „Mâinile mele sunt mâinile tale, rănile tale sângerează în mine.” „Arde cerul în lumânare, cu stea cu tot”; „Da, eu băiat m-am născut.

Rând pe rând apoi, o fată, o creangă, pasăre-am fost, pește mut: și săream peste unde în larguri”; „Dumnezeu este ziua și noaptea, iarna și vara, războiul și pacea, îndestularea și foamea” – sunt puțin lucru? Dar este știut că numai poeții autentici au capacitatea de a vorbi prin metafore, simboluri sau parabole, deci prin limbajul poetic/ metaforic. Pe de altă parte, știm foarte bine că poezia nu este un limbaj metaforic în sine, ci o viziune care se exprimă prin acest limbaj.

(12). Ceea ce numim „poezie de valoare”, estetică sau poezie evoluată se constituie din poezia individualităților sau personalităților poetice care confirmă prin poezia lor conceptul de poezie estetică, iar nu din poezia generațiilor și curentelor literare, care are un alt concept poetic decât cel estetic.

Performanța poetică nu aparține, așadar, nici generațiilor literare, nici curentelor literare, ci doar acelor poeți care exprimă conceptul de poezie estetică sau autentică. Acești poeți pot proveni, firește, și dintre poeții generaționiști, mai precis dintre poeții generaționiști care și-au depășit conceptul de poezie generaționistă.

(13). Există un paradox al frumosului, deci și al poeziei estetice sau autentice, iar acesta stă în faptul că arta estetică a poeziei este una singură, în timp ce aplicarea (concretizarea) de către fiecare poet autentic a acestei arte poetice unice este „diferită”.

Așadar, același unic concept al frumosului poetic se manifestă în poezia poeților de valoare în mod diferit; dar într-un mod diferit care nu neagă estetica poeziei, spiritul ei, deci conceptul de poezie estetică, ci îl confirmă într-un mod individual, specific, original.

Acest mod diferit, adică original, de întrupare a conceptului poetic estetic în poezia unui poet autentic sau altuia, este stilul poetic de autor.

(14). Prin poezia lor, toți poeții autentici exprimă același concept poetic estetic universal, același canon poetic, aceeași artă poetică estetică, însă într-un mod diferit, specific, original, deci într-un stil poetic propriu. Aceasta înseamnă că toți poeții de valoare se aseamănă prin arta poetică estetică pe care poezia lor o întrupează și exprimă, și totodată că ei se deosebesc unii de alții prin stilul poeziei lor. Diferența dintre poeții de valoare nu este, așadar, conceptuală, ci stilistică. Toți poeții autentici practică aceeași artă poetică estetică, însă în stiluri artistice diferite.

(15). Poezia generaționistă se naște ca o revoltă împotriva poeziei existente, în special a poeziei estetice, și de aceea toate generațiile și curentele poetice moderniste creează, născocesc o poezie diferită conceptual de poezia estetică, deci o poezie nouă, cu un concept poetic generaționist propriu, diferit de conceptul poeziei estetice. Dar deși toate generațiile și curentele poetice moderniste lichidează normele poeziei estetice, visând la o poezie nouă „fără norme poetice”, ele sfârșesc prin a-și crea o poezie cu propriile norme, diferite de cele ale poeziei estetice și chiar împotrivite acestora; vezi în acest sens poezia avangardistă, în special, dar și cea mai mare parte a poeziei postmoderniste contemporane.

Obsedată de noutate, fiecare generație poetică urmărește să schimbe poezia estetică și toate poeziile generaționiste, cu propria poezie generaționistă.

Poezia începe și se termină cu poezia noastră, pare că spune fiecare nouă generație poetică, ce apare în lumea literară aproximativ la zece ani.

(16). Poezia care domină cantitativ poezia contemporană este poezia postmodernistă, iar ea practică două arte poetice diferite, și anume: poetica hiperrealistă și poetica pastișei. +++

10 actualitatea literară

eseu

nr. 89 n februarie 2019

Tratat de poezie sau Îndreptări pentru poetul tânăr Poezia hiperrealistă configurează prozaic, știristic-reportericesc, realitatea imediată, cotidiană, aspecte și tablouri autenticiste, biografii prozaice atomizate, obsesii pornografice, banalități și stupizenii de tot felul, jocuri lingvistice, în timp ce poezia pastișei rescrie, reciclează sau plagiază poezia altor poeți.

Aceste două poetici postmoderniste se manifestă alături de poezia estetică și de poetica ei, deci ele sunt poetici modeste, ineficiente estetic. Dacă vrei să îți omori poezia, atunci intră în cochilia poeziei contemporane postmoderniste și scrie fie o poezie hiperrealistă sau autenticistă, fie o poezie care pastișează, rescrie, reciclează sau chiar plagiază poezia altor poeți, români sau străini, de azi sau de ieri; scrie ca ei, deci cu vocabularul, ideile, expresiile și viziunea lor. În fond, mimetismul poate avea două obiecte diferite: realitatea și realitatea scripturală, lumea exterioară și poezia altor poeți.

Poeții postmoderni minori practică una sau alta dintre cele două poetici.

(17). Obiectivul oricărui poet trebuie să fie poezia estetică sau autentică. Poezia estetică există dinaintea noastră. Ea trece printr-o parte a poeziei antice (Epopeea lui Ghilgameș, Geneza, Psalmii, Ecclesiastul, Cântarea cântărilor, Iov, Plângerile lui Ieremia, epigramele mortuare grecești, rubaiatele lui Omar Khayyam etc.) și printr-o parte a poeziei poeților moderni (Baudelaire, Rimbaud, Benn, Bertrand, Rilke, Trakl, Eminescu, Bacovia, Blaga, Arghezi, M. Sorescu, N. Stănescu…), și ajunge la noi, în poezia câtorva poeți de astăzi.

Firul poeziei estetice este astfel neîntrerupt. Descoperă acest fir! Citește-i pe marii poeți. Dar nu pentru a-i copia sau pastișa, ci pentru a vedea pe viu cum este, cu adevărat, poezia.

Nu te amăgi, așadar, să crezi că poezia începe cu tine. Înaintea ta s-a creat o poezie uimitoare.

Numai să ai ochi să o vezi! Numai să nu o confunzi cu sclipitoarea și șocanta poezie generaționist„curentistă” la modă, care i-a smintit pe cei mai mulți. Citește-i pe marii poeți, tocmai pentru a vedea la ce cotă valorică a ajuns poezia; pentru a te raporta la nivelul ei de performanță și pentru a-ți găsi propria voce poetică. Și totuși, dacă grăuntele de har îți lipsește, o mie de cărți citite nu îți vor folosi la nimic. Instrucția culturală îți este de folos doar atunci când harul deja lucrează în tine.

(18). Calea poeziei trece prin spiritul întregii poezii estetice/autentice, de ieri și de azi, care este una singură, iar nu prin spiritul poeziei generaționiste, care își schimbă arta poetică (conceptul) la aproximativ zece ani.

Virusul generatitei te poate distruge.

Fii în/întru spiritul universal al poeziei!

Dacă spiritul tău nu este sensibil, el dispare.

Dacă spiritul nu este creativ, el nici nu există.

(19). Nu scrie pentru un om, ci pentru umanitate.

Scrie pentru acest timp, ca și cum ai scrie pentru viitor.

Dacă nu scrii pentru viitor, poezia ta nu va ajunge în viitor.

Toți marii poeți de ieri pe care azi îi recunoaștem ca mari poeți au scris pentru viitor.

(20). Nu toată poezia modernă (contemporană) este de valoare și nu toată poezia antică este mediocră, după cum se crede în general. Poezii de valoare și poezii mediocre se găsesc, deopotrivă, în ambele poezii, antică și modernă. Poezia de valoare antică și poezia de valoare modernă formează un singur corp poetic estetic, după cum poezia modestă antică și poezia modestă modernă formează corpul poeziei modeste sau minore.

O parte din poezia veche, precum Epopeea lui Ghilgameș, Geneza, Psalmii, Ecclesiastul, Cântarea cântărilor, Iov, Plângerile lui Ieremia, câteva dintre epigramele mortuare grecești sau rubaiatele lui Omar Khayyam etc. fac de râs cea mai mare parte a poeziei contemporane, care este minoră.

(21). Un roman de condiție medie poate să treacă drept un roman bun, însă o poezie de valoare medie este în mod vizibil o poezie proastă. Poezia nu este considerată ca fiind poezie, decât atunci când este performantă, când este de excepție. Starea mediocră o exclude din rândul poeziei.

(22). Nu publica imediat tot ce scrii și nu arunca o carte în lume oricum. Fii exigent! Revino asupra cărților tale și perfecționează-le până să le dai tiparului, pentru că după publicarea unei cărți nu mai poți retrage niciuna dintre greșelile pe care leai făcut.

Scrie în așa fel încât poemele tale să poată sta alături de poemele celor mai mari poeți.

II. Evaluarea, promovarea și destinul poeziei (23). Promovarea poeziei se face mai cu seamă prin critica literară și prin premiile pe care anumite instituții de cultură le acordă poeților. Pe aceste două căi, dar și prin lectura de care se bucură sau nu se bucură cartea de poezie în rândul masei de cititori, se construiește destinul poeziei.

Marea luptă care se dă astăzi în poezie nu este lupta pentru crearea unei poezii de valoare și conturarea prin ea a unei arte poetice estetice universal valabile, ci este lupta pentru promovare, pentru atingerea celor mai înalte poziții în ierarhia poetică.

De aceea, alături de o poezie puternic diferențiată calitativ, epoca actuală produce și cele mai neașteptate evaluări și promovări. Produce cele mai neașteptate situații destinale ale operelor.

(24). Cea mai bună modalitate de evaluare și promovare a poeziei este, cel puțin teoretic, critica literară. Dar critica nu este un corp unitar de critici literari, ci este compusă din critici mai mult sau mai puțin competenți din punct de vedere literar, deci din critici care au principii de evaluare diferite, fie adecvate, fie neadecvate, așa încât evaluările lor vor fi întotdeauna contradictorii, mai precis corecte sau false.

De altfel, de-a lungul epocii moderne în sens larg (1800 - azi) s-au conturat două critici evaluatoare diferite și opuse calitativ: o critică estetică sau competentă, care evaluează poezia corect, și o critică pseudoestetică sau incompetentă, care evaluează poezia deformat, incorect.

Critica estetică sau competentă recunoaște atât valoarea poeziei estetice, cât și precaritatea estetică a poeziei minore, și în acest chip ea construiește operelor poetice de valoare un destin literar benefic meritat, iar operelor poetice modeste valoric un destin literar precar (negativ) meritat, în timp ce critica incompetentă sau pseudoestetică subevaluează poezia estetică și supraevaluează poezia minoră, construind astfel operelor poetice de valoare un destin literar precar (negativ) nemeritat, iar operelor poetice minore un destin literar benefic nemeritat.

Așadar, critica literară competentă (estetică) și critica literară incompetentă (pseudoestetică) construiesc atât poeziei de valoare, cât și poeziei minore, destine literare contradictorii. Cele patru mari situații destinale construite de critica literară contribuie (alături de alți factori) la făurirea destinului în lume al poeziei, și de aceea putem spune că cele două critici evaluatoare sunt critici literare de destin.

(25). Începând cu epoca modernă, activitatea critică s-a intensificat în mod vizibil. Astăzi mai toată lumea face critică literară, după cum mai toată lumea face poezie… Producția critică și producția poetică sunt la liber, și numai cine nu vrea nu devine astăzi un criticator „respectabil” sau un poet „de marcă”…

Epoca contemporană este mai cu seamă una a criticii literare, mai precis a criticii literare modeste, incompetente, care pe de o parte supraevaluează poezia modestă, acordându-i titlul de „poezie de valoare”, iar pe de altă parte subevaluează, minimalizează sau ignoră poezia de valoare. Oricum, critica incompetentă evaluează poezia pe dos. Și de aceea această critică mai poate fi numită critică pe dos.

Mulțimea evaluărilor elogioase pe care critica literară incompetentă le face masei poetice minore ne arată că atitudinea curentă, dominantă, pe care critica noastră (incompetentă) o are, este aceea de protejare și încurajare a poeziei minore. Prin supraevaluarea poeziei minore, critica literară incompetentă ține în viață în mod artificial o poezie moartă poetic, pe care ne-o vinde ca fiind chiar poezia. Vezi în acest sens cel puțin poezia unor poeți ca Mircea Cărtărescu, Ion Mureșan sau Liviu Ioan Stoiciu, pe care critica modestă sau mincinoasă o consideră ca fiind cea mai importantă poezie de la Revoluțiune încoace, când în realitate ea este doar o poezie minoră bine promovată, deci făcută poezie „de valoare” doar de marketingul literar.

(26). Așadar, chiar dacă ești un autor modest, critica literară te poate face poet, fie pentru acest sezon literar, fie „pe viață”. Dar poeții de astăzi au învățat să își facă singuri imagine. Și este de observat că poeții minori, care sunt ahtiați după premii literare, fac totul pentru a fi vizibili în epocă, sunt productivi, editează o carte de poezie pe an, publică poezii în fiecare lună în mai toate revistele literare importante, își lansează o carte în zece locuri, sunt activi pe net și pe propriile bloguri, își etalează în presă premiile deja obținute și antologiile generaționiste în care au fost incluși, într-un cuvânt, fac totul pentru a-și promova propria poezie. A fi astăzi un poet (re)cunoscut înseamnă a-ți regiza, a-ți fabrica o bună imagine de poet, un bun marketing. Ai imagine – exiști!; nu ai imagine – nu exiști! Astăzi, la putere nu este poetul de valoare, ci imaginea de poet de valoare, este poetul-hologramă.

(27). În afara câtorva critici, destul de puțini, nu văd conturată o direcție critică ferită de compromisuri, care, pe de o parte, să sancționeze poezia minoră supraevaluată, iar pe de altă parte să promoveze poezia cu adevărat autentică, de valoare. Nu văd o direcție critică compactă care să diferențieze clar și hotărât între poezia de valoare și poezia de toate zilele, comună. Critica noastră nu prea desparte apele de uscat. Ba, de multe ori, critica literară protejează poezia minoră, face zid în jurul ei, umplând-o de merite pe care ea nu le are.

(28). Și cu toate acestea, critica competentă sau estetică face tot ce poate ca să restabilească ierarhia corectă a poeziei/poeților, corectând ierarhia falsă, impusă de critica incompetentă sau coruptă. Și dacă nu reușește să stabilească corect calitatea poeților în epoca lor, ea făptuiește totuși acest lucru în timpul imediat următor. Nici poetul minor nu poate să fie tratat drept poet de valoare la nesfârșit, nici poetul de valoare nu poate fi considerat drept poet modest, pentru că nimeni nu poate să diminueze, de fapt, valoarea poeziei autentice. Nu se poate ca poetul care este atins de înger să nu fie văzut în îngereasca lui.

(29) În ansamblul literaturii postmoderne contemporane, poezia și critica modeste, precare estetic, sunt dominante cantitativ, în timp ce poezia de valoare și critica competentă reprezintă excepții.

Dar tocmai pentru că mediul poetic este dominat de poezia și critica mediocre, revoluția poetică și critică devine o necesitate.

(30). Cea de a doua mare modalitate de promovare a poeziei este premiul literar. La noi, aproape fiecare poet visează Premiul Nobel sau, cel puțin, un premiu al Guvernului Literar Postmodern.

De fapt, astăzi nici nu mai contează atât de mult cum scrii, ci cât de promovat ești. Contează relațiile pe care ți le poți face pentru a fi premiat și promovat.

Tocmai de aceea, premiile literare de astăzi nici nu prea mai confirmă valoarea cărții premiate, ci doar bunele relații pe care autorul le are cu instituția care tocmai i-a acordat premiul.

Anomalia premiilor literare de azi constă, așadar, în faptul că ele sunt acordate mai cu seamă unor poeți modești, nesemnificativi. Premiile literare acordate de Guvernul Literar Postmodern vor să facă poeți mari din poeți mici, și de aceea ele sunt premii false, total neconvingătoare. Iar dacă am alege să citim cărțile de poezie după premiile literare obținute de ele, am citi aproape numai poezie proastă. Glorioleta poetului minor nu păcălește, așadar, pe nimeni.

După cum se vede, criza poeziei contemporane este alimentată de criza criticii literare și a premiilor pe care ea le acordă poeziei modeste. Dar ce poate să însemne un premiu literar pentru un poet modest?

Premiile acordate poeților modești nu înseamnă nimic și nu folosesc la nimic, pentru că ele nu confirmă o valoare, de vreme ce ea nu există.

Promovarea poeziei minore este inutilă și face de râs atât instituția care a acordat premiul, cât și literatura română, care va trebui să recunoască faptul că operele ei, premiate și decretate drept opere de valoare, sunt, de fapt, opere minore.

(31). Cum va fi evaluată poezia peste câțiva ani și cum vor arăta, atunci, ierarhiile noastre poetice? Firește că nu peste mult timp, aproximativ 15 de ani, generația poetică 2000 va înlocui cu totul sau aproape cu totul generația optzecistă postmodernistă și, dimpreună cu ea, puterea literar-administrativă pe care aceasta o deține în USR, și, înlocuind-o, generația 2000 va avea libertatea să facă exact ierarhiile literare pe care și le dorește și să acorde poeților ei premiile USR mult visate.

Așadar, generația 2000 și critica douămiistă vor schimba dictatura poeților postmoderniști optzeciști de azi cu dictatura propriilor poeți, după cum critica postmodernistă optzecistă a schimbat, la rândul ei, dictatura poetică șaizecistă cu dictatura propriilor poeți optzeciști. Iată mutația valorilor poetice generaționiste, a criticii de tip generaționist și a ierarhiilor poetice generaționiste! Actorii generaționiști se vor schimba, dar în dealu′-valea poeziei noastre ei vor juca aceeași piesă a ierarhiilor poetice generaționiste, ca și acum. În acest fel, poeții de valoare de mâine vor suporta și ei, ca și poeții de valoare de azi, evaluările și ierarhiile unei mediocrități critice generaționiste ajunse la putere, care își va pune pe soclu proprii poeți generaționiști modești și va nega valoarea oricărei alte poezii.

(32). Sufocarea pieței literare moderne și postmoderne de către poezia minoră a condus la ideea că poezia a murit… Dar firește că numai poezia minoră a murit și că doar poeții modești își omoară, prin lipsa lor de har, poezia. În rest, grăuntele de poezie autentică al poeților de valoare face invizibil muntele de poezie modestă.

Septembrie 2018 – februarie 2019

şcoala de poezie

nr. 89 n februarie 2019

actualitatea literară 11

Şi după aceea, o linişte Cât o caracatiţă imensă plutind aerian Până departe. Şi ne plăcea să călcăm pe pământul îngheţat Care scrâşnea ca o coajă de ou.

Acolo, chipurile, are oul vârful, Şi bătrânii care vara culegeau nişte urzici Pe care le beau cu apă caldă.

Se spunea că îţi destupau Acele zone ale sufletului în care pătrunsese Prea mult mâlul discordiilor.

O linişte ca după tragerea unui glonţ imens

Savu Popa ***

Aș fi curios Dacă se poate face acea radiografie Unde să se vadă Cum funcționează memoria fiecăruia, Câtă suprafață ocupă trecutul Și mai ales cât gol există, Iar dacă golul se întinde Până acolo de unde Se pot vedea părți din suflet, Cum de mai apare uitarea Ca o celulă canceroasă?

***

Ajung acasă, după o zi de predare, Realizez tot mai mult Sunt ani lumină Între cuvinte şi semnificaţiile lor, Observ, îmi împart gesturile Între părţi flexibile şi neflexibile de singurătate, Şi mă întreb dacă la sfârşitul unor propoziţii, Punctele nu sunt altceva decât foste cuvinte revoltate, pe o ordine sintactică mult mai înaltă.

Deschid toate ferestrele, Nu de aer am nevoie, Ci, exact ca într-un ritual, Simt nevoia să deschid larg ferestrele, Aşa poate cineva Cu adevărat o să privească prin mine.

Liniştitoare ca o anestezie Din lume Dispăruse timpul, Lucrurile se petreceau la fel, Dimineața, seara veneau Cu aceeași regularitate, Oamenii nu simțeau vreo Diferență anume, Viețile lor se derulau În continuare Fără vreo schimbare, Norii treceau pe un cer Care se făcea că nu știe nimic, Soarele dădea o lumină artificială, Însă liniștitoare ca o anestezie, Pe unele fețe zâmbetele începeau Să ruginească, Aerul treptat începea să se întărească, Să se contorsioneze, Semn că plana o vină generală.

Din instinct, fiecare Se mai uita la ceasul de mână, Așteptând cu teamă să sune odată Alarma.

La Rocoteci, iarna

Mergeam adesea La locul dintre dealuri, Iarna, La Rocoteci, Era un drum îngust, de ambele părţi Troiene imense, îngheţate, Un drum tranşeu, Nu încăpeau două maşini, Drumul urca spre un dâmb, Acolo, o cruce de lemn de vreun metru şi ceva, Acolo, era linia de final Pentru maşinile care trăgeau Cinci sănii, Râsete, ţipete

Trăiam într-o lume Unde nu existau insomniile, Lumea în sine Era o insomnie, Oamenii, obiectele Se mişcau hipnotic În aerul îmbătrânit.

Peisajele păreau liniştite, O linişte ca după tragerea unui glonţ imens În golul din jur.

Pe ici, pe colo, mai atârnau Sub formă de franjuri, de stalactite, Fâşii din ameţeala orelor târzii din noapte.

Uneori, întâlneai doar ruinele somnului, Întinse pe suprafeţe mari, pe câmpuri de clor.

Deasupra cimitirelor de vise, Veghea un soare sub forma unui ochi de bufniţă polară.

*** Am visat Cum toţi cei din jurul meu Aveau corpurile Sub forma unor clepsidre În care se vedea cum un nisip mâlos, purulent Curgea pierzându-se Tot mai în jos, Lent, teribil de lent, Iar mie îmi dădea fiori pe şira spinării Când auzeam cum timpul, dincolo de ziduri, alerga ca un şobolan După ce luase otrava.

Ninsoarea, o veche naraţiune japoneză Aşteptam să ningă, Stăteam aproape de ea, pe marginea patului, Cred că am oftat, apoi, am dat drumul la televizor, Am oftat din nou, De data aceasta în gând, Ea îmi povestea nu ştiu despre care tehnică japoneză De relaxare în grup, Aşteptam să ningă odată, De parcă nerăbdarea mea ar putea fi topită.

Ea a făcut o pauză, atât cât să înghită în sec, A continuat apoi, Eu am oftat din nou, De data aceasta în imaginaţia mea.

Ce ţi-e şi cu tehnicile ăstea japoneze, Ea nara mai departe, cu vocea ei caldă, calmă, Sigură pe ceea ce ştie, Cu o voce ca blana caldă a unei feline după împerechere.

Brusc, m-am ridicat, ameţisem, M-am dus la fereastră, Ninsoarea era o veche naraţiune japoneză.

Mihaela Oancea

povești cu toc stiletto sub privirile curioase ale matinalilor lăstuni pânza surprinde nu doar coapsele volute ale femeii ci și seducătorul efect al câtorva picături de beladonă salvatoare și narcotică o melodie celtică își croiește drum spre miezul verde al poveștilor cu toc stiletto

andante nu trăiește doar există fragmentat în stranietatea cu miros de mucegai încet-încet corpul ia forma rănilor – palimpsest – atât de profund se oglindesc unele în celelalte până ce contururile se estompează și dispar progresiv

apa neîncepută au apus nopțile cu aromă de tutun și vanilie azi gândul nu distilează decât otravă singur trebuie să descifrezi muțenia cerii picurate într-o seară de vineri în apă neîncepută

în privirea periferică celebrul amor omnia vincit nu cunoștea nici ventilatoarele pneumatice nici piatra de hotar câteva silabe-umbre aleargă din când în când pe cărarea dinspre mina cea veche de petrol unde îmi pare că exiști dintotdeauna în privirea mea periferică

spațializare în dreapta – o tapiserie flamandă în stânga - pe cearceaful satinat trupuri desfătate se rostogolesc precum tutunul în foiță cu încrederea că vor înconjura măcar o dată infinitul cel din fotoliu își aprinde țigara folosind bricheta cu reîncărcare USB

12 actualitatea literară

şcoala de poezie

Nicoleta Crăete

în mintea nebunilor

la capătul lumii

şi ei au strigat umbrelor ce au dat începutul altui chip îmbrăcat în armele sale

cuvintele se înghesuiau în lumina gălbuie a serii ca bătăile inimii

şi ei au strigat la limpezitul împrejurului punerea pe dinainte a trupului pe când tăcerea se lăsa peste poate

poem luminat frica s-a aşezat la baza lumii să se odihnească un pic deasupra nişte furnici îi spărgeau seminţe în cap una două şapte nouă dar uite cum din urechea dreaptă răsări o religie cu picioare prelungi o adorau şi adoratorii de mijloc o adorau şi adoratorii de stânga că până şi cei adoraţi o adorau şi ar fi fost prea multă armonie în lume de n-ar fi fost dar iată cum în urechea stângă furia creştea din stări limitrofe războaie şuvoaie le adorau şi adoratorii de dreapta şi până şi cei adoraţi le adorau tu doar să-mi ţii lumânarea să scriu

nr. 89 n februarie 2019

am întrebat-o pe femeia care locuieşte în miezul erorii unde a pus lampa cu gaz a bunicii ca să pot citi mâinile mi-a spus că omul ia culoarea pământului în ultima clipă apa izbeşte vârful lumii până când o auzi cum respiră

arătările zilei

tablou cu masă

adevăr vă spun vouă de aici din lumina asta oarbă şi deasă care a desfăcut vocea de trup iar trupul mi l-a desfăcut parte de parte căci mă voi ridica şi nu va fi întristare în vocea mea numai zâmbet şi moarte

în jurul mesei albe plutea o mulţime care nu credea ea doar împărţea pâinea muritorilor cu limbile tăiate zburând înapoi câteva voci îmbrăcate în negru expuneau o religie a zilei de luni ningea mărunt peste ea cafeaua devenise solidă în ceşti iar mortul de pe masă plecase

adevăr din rânjetul sticlos al lupilor unde m-am aşternut să dorm căci mă voi ridica parte cu parte şi nu va fi întristare în umbletul meu numai zâmbet şi moarte

poem deschis am închis uşile ferestrele apele gazele luminile maşinile zidurile casele zilele nopţile visele rănile gropile străzile erorile şcolile spitalele bolile fabricile bisericile guvernele planetele frustrările angoasele fobiile nuanţele fermoarele cuvintele ca să pot râde singură am luat un om la întâmplare din râs l-am luat şi l-am trântit în lume ca să afle şi el răul ce e că nu e chiar aşa cum e

de interes general sunt victima perfectă devorez călăi pe lacrima lor îngheţată fac piruete discrete cochete cu rochia mea roşie din sârmă ghimpată unde s-au prins cei câţiva pitici în rochie roz care mai ieri îmi şoptiseră că orice agresor este la bază o victimă astfel încât adevărul alunecă între noi mai uşor decât o pastilă înaintea confesiunii finale

vis răsturnat iubirea e un eşafod pe care dormim iar somnul nostru are ferestre cu vedere spre păsări nu-ţi face leagăn din părul femeii îndoite cu apă o pasăre şi-a făcut cuib în el ca să moară o vei planta a doua zi şi vei şti că nu ştii nimic din ce ştii când cu mâinile oarbe pe trupuri citeşti nu mai rămâne decât să legi copacii cu faţa în jos să se oglindească pământul în ei când te cheamă cu nume străin

sfinţi în iarbă adevărul trecea prin mulţime cuminte şi gol dar mâinile atât de negre de albe dar mâinile atât de mari sau de mici ai fi zis că poartă vălul pe ochi şi ei au strigat un război

cum să ucizi bucuria pământul s-a curbat a semn de întrebare ca şi cum părul i-ar fi întunecat pentru o clipă privirea sau ca şi cum s-a aplecat să îşi lege ceva sau ca şi cum din siguranţă nu se naşte nimic doar o uşă în negru arsă poate de-un piroman în alb dar în golul astfel creat cât de la un cuvânt până la alt cuvânt s-au aşternut mese de sărbătoare tablou se mănîncă după program în mod organizat civilizat neconversat primul îi mănâncă celui de-al doilea ochiul stâng cel de-al doilea îi mănâncă celui de-al treilea ochiul drept cel de-al treilea următorului faţa următorul următorului îi mănâncă răbdarea şi tot aşa în caz că nu i s-a mâncat ceva relevant ultimul îi mănâncă primului ceva irelevant disperarea pluteşte pe mese purtând pământ ea înghite de-a valma pământ aruncă peste trupuri pământ etc la capătul ei o bătrână cu ochii albi îi împleteşte haine pentru şerpii din păr ea duce pe cap o balanţă peste gol s-a lăsat frigul cortina

şcoala de poezie

nr. 89 n februarie 2019

Mina Decu

să dormi să te trezeşti să dormi să te trezeşti să nu mai respiri şi totul să fie bine

18. în mintea ta un băiat în frac cu chip întunecat şi cleşti de rac îţi aduce pe tavă o jumătate coaptă de pepene roşu nu se moare din asta nu se moare din asta îți spui obsesiv văzând cum organismul îți cedează bucată cu bucată alungi cu un gest al mâinii ofranda în timp ce încerci să desfaci un ghem mult prea încurcat dar îţi scapă îţi scapă îţi scapă şi cauți orbeşte un capăt atât ceea ce vei afla acum va fi adevărat numai azi

2. fereastra se trânteşte uşor tu ştii că de-aici urmează trupul bine întins şi părăsirea câmpului de luptă ştii că bucata de lemn va rămâne intactă sub orice fel de greutate că ceasul din perete nu va mai fi întors apoi vine momentul în care bei dar vezi că paharul nu se goleşte şi-ți aminteşti cum te întreba unde eşti tu auzeai un clopot două trei şi voiai să-i zici asta să-i zici cum în urechile tale în pavilioanele lor micuțe se pare că doar ce s-a mutat o turlă că în tine e slujbă seara nu se mai deosebeşte de dimineață şi nu ştii dacă pe pereții bisericii tale sunt mâzgăleli sau icoane te întorci pe partea cealaltă iar nu-i visul tău nu trebuie să bați la intrare poți să-ți păstrezi pantofii şi să te-arunci pe geam din prima încercare

9. e plină lumea de copii mari mamă nu te uita aşa tu i-ai făcut pe toți le-ai tricotat mințile în aşa fel încât să le intre la apă le-ai spus când dormeau să se ferească de îmbrățişări să nu sărute decât pe furiş şi din vârful buzelor le-ai mai spus să râdă de orice oricât oricând şi cât pot ei de tare măcar ai făcut şi tu ceva bun pe lumea asta mamă dar ştiu eu bine că după fiecare porție sănătoasă de râs îi închideai pe rând în câte o cameră albă şi foarte luminoasă îi puneai într-un colț şi le spuneai să-şi îndese fața până le încape în unghiul ascuțit până le ieșeau ochii din cap le prindeai un braț îl răsuceai la spate şi apăsai până trosnea lasă mâna moale ziceai te mângâiai cu palma brațului răsucit pe obraz îi sărutai duios vârful degetelor şi nu muşcai niciodată n-ai muşcat mamă doar le ziceai să se-mpingă mai mult în perete şi data viitoare să râdă mai tare

13. creez momente asta e îşi spuse într-un sfârşit şi strivi ţigara momente în care crezi că eşti un prinț un leu un urs o nouă culoare apărută pe spectru când simți că în pieptul tău nu se mai sparge nimic că poți în sfârşit să adormi şi vine secunda aia de sticlă transparentă prin care vezi totul atât de clar nu nu nu despre asta e vorba e vorba despre un picior care calcă în fața altui picior şi pleacă apoi îți vezi liniile din palmă dispărând una după alta şi te gândeşti că ai să poți în sfârşit

actualitatea literară 13

a fost odată şi o dată n-a fost

20. ce anume mă lega de drum poate praful care se ridica la fiecare pornire poate zgomotul roților pe drumuri neasfaltate pe care simțeam pietrişul de parcă mi s-ar fi frecat de piele zgomotul motorului mirosul de benzină evitarea posibilelor accidente felul în care îmi înghițeam spaima fără a scoate nici cel mai mic sunet nu-mi păsa dar ea îşi tăia drum din stomac prin trahee până la buzele care se strângeau uşor foarte uşor abia perceptibil ca un impuls sexual reprimat dar totuşi prezent cumva evident pentru cine ar fi privit foarte atent răsucirea inelului pe deget marca fiecare frână mai bruscă vâjâitul tirurilor pe lângă fața mea din cadrul geamului deschis făcea fumul care-mi ieşea din gură să capete valențe hieroglifice prevestitoare foarte apropiate chiar şi de desenele rupestre şi mâna lui era atât de aproape

23. în mintea mea îi povesteam despre arbori şi despre ploi orizontale despre alunecări de tărâmuri imaginare şi despre cum ultima oară când am crezut că mi-am găsit sufletul pereche am avut o lună de frisoane apoi am studiat îndeaproape anatomia tăcerii că asta mă face ca atunci când îl privesc şi-i văd tăietura aspră a maxilarului să nu mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla dacă noi doi am rămâne singuri pe lume să nu-mi fie teamă că dintr-un tufiş ar putea oricând ieşi o căprioară că mâinile s-ar strânge pe volan că aş simți trepidații şi mi-aş blestema soarta întorcându-mi capu’-ntr-o parte cu un zgomot de butuc spart în două bucăți nu tocmai egale apoi mă gândesc la cum ar fi dacă nu aş mai fi acolo şi nu zâmbesc îmi întorc înspre el capul şi din linişte nu se desprinde nici măcar o aşchie şi îmi dau seama că dorința mea cea mai mare ar fi să îi pot tricota o căciulă un pulover mănuşi un fular şi ața să îmi taie în carne să ştiu că am plătit cu sânge cursa către cele mai intime cotloane ale unei absurdități cemi poartă pe umeri amintirile copilăria şi visul (vis:) trebuie să plutească un aer în jurul tău ştii despre ce vorbesc să închid ochii să văd copita răscolind pământul praful ridicat un vârf de corn lumină printre frunze doar puțin miros de reavăn zgomot de lemn uscat trosnind să îi deschid şi să te văd zâmbind uşor abia vizibil pentru mine doar atunci m-aş desprinde atunci s-ar rupe cercul cerul filamentul lămpii ar pâlpâi dar eu aş fi deja departe într-o pădure în care n-a călcat picior de om mergând pe urme de căprioare (îi vorbeam despre el în gând:) l-a ajutat decorul el e doar un om singur într-un decor orice om singur într-un decor ca ăsta e interesant îl aşteptam mă transformam nici nu ştiam ce se poate întâmpla în sufletul unui om pe jumătate adormit când vede în cadrul ferestrei un cal simțeam doar brațul mişcânduse încet înspre colțul în care ghiceam ascunzătoarea obiectului lăsat de el în urmă şi praf de puşcă de fier şi de geam nu mai e cazul să îmi spun în gând că formele intuite nu au o legătură cu numerele destinale mi se confirmă pas cu pas iluzia aflării în eroare (îi vorbeam despre el în gând:) mă uitam în spatele lui şi am văzut că lipseşte ceva felul în care i se înclină capul spre umăr aproape control desăvârşit şi delicat ca atunci când îmi spune că dacă voi avea nevoie de aer ar putea să deschidă geamul nu mai ştim niciunul de altul ce şi cum n-am ştiut niciodată de fapt erau doar cele două şosete desperecheate aproape identice aproape greu să le deosebeşti şi cine mai priveşte atât de aproape în zilele noastre da mi-a spus atunci că îmi

lipseşte o linie din palmă nu mi-a zis care nu am vrut să insist şi m-am dus să mă spăl cu apă rece pe față când m-am întors era altă lumină pe pereți crăpăturile nu se mai vedeau totul părea nou văruit iar oamenii zâmbeau de parcă ar fi fost fericiți Am citit de curând că fericirea cuiva depinde exclusiv de chimia din corp... şi că nivelul nu se schimbă decât pentru perioade foarte scurte... apoi revine. No matter what...

45. câteodată mă gândesc că mi-a trecut că s-a banalizat şoricelul şi că ăsta e tot un cerc tâmpit care de fiecare dată se închide la fel dacă nu se transformă în spirală numai necrofilia ne-ar mai putea salva de-aici încolo ca azi-noapte sau poate cine ştie îmi dăruieşti un piton căruia chiar îi plac şoarecii controlez fiecare cuvânt înainte să iasă am nevoie de pulsul vieții din mai multe sfere e un fel de omnipotență sau poate doar laşitate mascată în nevoie constantă de comunicare ştiu sigur că ce mă atrage ce mă excită ce-mi ridică interesul până la cer e respingerea şi ignorarea bine dozate exact cu opuşii nu pot rezista în bumbăcel încălzit pe sobă îmi trebuie neapărat o lamă rece pe omoplați pe sân pe dosul palmei pe gleznă pe tâmplă pe interiorul coapsei şi pe oasele alea trei în special pe marginea unuia dintre ele să nu zici că nu ți-am spus chiar dacă nu totuna

59. priveam genunchii statuii de foarte aproape fiecare crăpătură de pe marmura cândva albă mă ducea cu gândul la manuscrise uitate şi la ce se strânge de-a lungul timpului şi nimeni nu ştie că e acolo în cuta unei haine la temeri şi la vise apoi am făcut câțiva paşi femeia ale cărei mâini erau printre singurele pe care le văzusem vreodată că ştiau cum să stea ştiau ce să facă avea privirea cândva adevărată întoarsă peste umărul de piatră

14 actualitatea literară

interviu

nr. 89 n februarie 2019

Un interviu inedit cu Gheorghe Zincescu - Mă rog, să trecem peste paraşute! Mă uit la timpuriile fire de păr alb ale prietenului meu Gheorghe Zincescu şi mă-ntreb: să fie un semn că tânărul scriitor cu acest nume a ajuns la maturitate? Ai tipărit numai trei cărţi şi nu eşti nici măcar membru al Uniunii Scriitorilor…

- Bine că ai precizat al cărei uniuni. Că la O.N.U. sunt şi eu afiliat. Şi din uniunea numită Omenire mă străduiesc să fac parte, zi de zi. Cât despre păr… Un vechi adagio ackadian spune că argintul tâmplelor…

Iartă-mă, nu mai ştiu ce spuneau ackadienii despre părul cărunt al bărbaţilor tineri. Ori, poate ei se referă la pomul fructifer cu acelaşi nume, care înflorind prea devreme devine posibilă victimă a brumelor primăverilor părelnice? Uite, mă cutremur la gândul atingerii punctului numit maturitate, cu relevanţă metaforică doar în cumpăna apelor, în care trebuie să văd curgerea nu către sfârşitul unui început, ci către începutul unui sfârşit. Cărţile mele? Pietre de încercare către cartea visată, despre care nu voi informa nici o editură! N-aş vrea să amintesc aici numărul cărţilor

I. „Nu pentru glorie scriem, ci pentru adevărul nostru adânc” II. „Reşiţa-i, totuşi, altceva decât pare şi apare în unele prefabricate zise literare” În seara-n care i-am prezentat întrebările după ce venise de la obişnuita plimbare cu fiica sa Ancuţa şi înainte de a pleca la o tot atât de obişnuită oră de înot, abia după aceea urmând să se aşeze la masa de scris - nu s-a întâmplat nimic deosebit. Am vorbit despre: poezia feniciană şi antena parabolică, pentru captarea prin sateliţi a transmisiilor tv; despre „Maestrul şi iedera”, o carte pe care n-a prins-o în librării, dar a împrumutat-o de la bibliotecă; despre încercarea sa de a turna, în premieră, un rotor de turbină dintr-un plastic special, într-o formă de ceramică încălzită; despre o nuvelă proprie de vreo cincizeci de pagini, Borges şi cel de-al cincilea brevet propriu de invenţie. Am spus eu că am vorbit? Greşeală! A vorbit, mai tot timpul el. Adică: inginerul şi cenaclistul „înrăit”, cercetătorul şi cozeurul, inventatorul şi mai ales scriitorul Gheorghe Zincescu. Născut în septembrie 1946, trăitor şi scriitor în Reşiţa, unde a ajuns prin repartiţie ca inginer, are trei cărţi tipărite - una de proză şi două de versuri - plus alte volume pe la edituri şi prin sertare.

Deşi, până să scriu eu acest interviu (publicat, iată, după 30 de ani!), numărul invenţiilor sale s-a ridicat la şase! Sper ca, până el apare, să nu fie nevoie de o nouă rectificare! (De câte rectificări ar mai fi nevoie, azi, când el nu mai e!) Şi, cum spuneam, de fapt, a vorbit el, eu abia reuşind să strecor unele observaţii, să-i mai temperez verva scânteietoare, polivalentă. Şi să formulez aceste întrebări pe care, recunosc, aşa cum apar ele aici, i le-am dat din timp.

- Dacă te surprinde propunerea mea de a-ţi lua un interviu, de ce o accepţi?

- Nu mă surprinde. Ştii, noi ăştia, scriitorii tineri, ajunşi la…mă rog, ajunşi sau plecaţi undeva prin ale literaturii, suntem mult prea obişnuiţi cu solicitări de felul acesta. Mie personal mi se întâmplă să refuz, de cel puţin trei ori pe zi, parteneri celebri de

dialog, veniţi de la nu mai ştiu ce reviste şi agenţii.

Curios lucru, toată lumea se dă în vânt după opiniile tinerilor. Fie ei chiar şi scriitori. Nu crezi c-ar trebui să mai domolim această curiozitate? De altfel, cine ţi-a spus că accept? Nu accept! Eşti mulţumit? Glumesc, desigur. Mă surprinde propunerea ta ca, acum şi nu peste câţiva ani (!), una din convorbirile noastre să fie botezată interviu. De fapt, simt un început de panică, asemănător paraşutiştilor, când, la prima solicitare a declanşatorului, paraşuta refuză să se deschidă. Simţi cum vine chestia asta?

Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu), Clujul… Unde s-au născut marii noştri scriitori? La Ipoteşti, la Fălticeni şi… o ştim cu toţii din manualele şcolare. Care sunt marile probleme ale literaturii contemporane? Satul tradiţional în risipire şi, poate, în regăsire. Şantierele trezind fiecare colţ de ţară şi dând şanse noi oamenilor şi locurilor. Tinerii şi misia lor după repartizarea ca specialişti, în locuri destul de depărtate de centru. Cu adevărat cunoscut nu este nici unul dintre scriitori.

Toată biblioteca Eminescu nu reuşeşte să lumineze deplin adâncimile din opera genialului poet naţional.

Blaga, Arghezi, Barbu, Nichita Stănescu sunt studiaţi în şcoli şi oarecum cunoscuţi. Dar cât? Sau, să zicem…

Nu, să nu zicem. Să ne mulţumim a spune că, în rândul cititorilor, sunt şi dintre cei care au cumpărat (şi păstrat!) cărţile mele. De vreme ce ele nu se găsesc nici în librării, nici în anticariate. Dar să nu ne amăgim. Când a apărut ultimul roman al lui Ştefan Bănulescu?

- Parcă am stabilit că eu sunt cel care pune întrebări. Ştiu că ai făcut sport de performanţă, că eşti inginer, cercetător, inventator.

Ai debutat cu proză - „Arşiţa amiezii” -, ai continuat cu versuri. Ai un roman la Editura Eminescu, ai terminat un volum de rondeluri…

Nu ţi se par, totuşi, prea multe preocupări, adevărată risipire?

- Şi care dintre „viciile” (în ghilimele, desigur) enumerate ţi se pare mai reprobabil? Dincolo de glumă, parcă lucrurile se leagă în mintea mea. Sportul de care vorbeai se numeşte canotaj academic, iar cercetările şi specialitatea mea vizează maşinile hidraulice. Să evidenţiez poeticitatea alunecării pe faţa apei? Întruna din conferinţele sale, Borges citează trei oraţii feniciene, despre care aflăm mai târziu că nu sunt chiar feniciene. Dar puteau fi, totuşi, feniciene. Una din ele spune: „Dorm, apoi mă întorc să vâslesc”. La noi, Ştefan Augustin Doinaş, în „Balada schimbului în natură”, e foarte aproape de acest sentiment, când spune despre corăbiile feniciene cum că: „În soare tactul vâslelor egale/făcea din ele lebede regale…” Cât despre turbinele hidro, oare nu spunea un reporter numit Nicolae Sârbu că i se par… mari păsări albe, rotind într-un cer scufundat? Nu, nu mă întrerupe, să-mi spui iar că tu pui întrebări aici. Nu poţi despărţi descoperirile geografice de visurile corăbierilor. Plurivalenţă, zici?

- Zic şi întreb: cum se împacă poezia cu planşeta din atelierul de proiectare şi cu şantierele pe care le cutreieri?

- Pentru că tot am amintit numele lui Borges, să spunem, în termenii lui, că planşeta tlonizează realitatea, şantierul împlineşte această tlonizare, în vreme ce poezia se străduieşte din răsputeri să adâncească fiinţa umană în ceea ce îi este mai specific şi mai profund. publicate într-o viaţă întreagă de… Vezi, era cât pe-aci să gafez. Fii şi tu mai atent la întrebări, ce naiba! Parcă ziceai că nu-ţi place paraşuta…

- Şi ce vezi tu rău în faptul că te întreb dacă te consideri un anonim provincial?

- A, nimic! Spăl adesea vasele familiei, dau cu aspiratorul, o învăţ pe fiică-mea să meargă pe bicicletă, după ce, cu puţin în urmă, spălam şi scutece. Şi toate le fac ca un anonim şi ca un provincial! În fiecare dimineaţă, la treisfert la şapte, cum zic bănăţenii, care şi ei sunt nişte provinciali, nu?, mă duc la institut. Spun „săru’mâna” chiar şi vânzătoarelor mai tinere din librării, cu gândul la cartea pe care nu mi-o vor da niciodată preferenţial.

Fac câteodată trei ore dus şi tot atâtea întors până la provincia Timişoara, să ascult câte-un concert mai acătării. Poate vom mai vorbi şi despre ce înţelege Paul Everac prin provincie. Dar şi aici trebuie să pornim tot de la Eminescu: „Stelele-n cer/ Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Până ce pier”.

- Scuză-mă, dar nu înţeleg. Vorbeam despre provincialism, parcă.

- Pentru că stelele-n cer nu pot pieri decât depărtându-se de minunata noastră planetă albastră, cum demonstrează ulterior deplasarea spre roşu, descoperită de astrofizicienii secolului nostru. Iar astfel de deplasări lasă Pământul însuşi într-un fel de provincie colburoasă a Universului. Soluţia? Ne-o oferă tot Eminescu: „El asculta tremurător,/Se aprindea mai tare/ Şi se-arunca fulgerător,/Se cufunda în mare;/Şi apa unde-au fost căzut/În cercuri se roteşte…”

- Să revenim, totuşi, la provincia noastră pământeană…

- Să spunem că raportul dintre centru şi provincie are aspecte curioase, până şi în probleme de litera-tură.

Ilustrând astfel o aserţiune a lui Toynbee, din „Oraşe în mişcare”, conform căreia centrul exportă organizare, importând în rest tot ce îi este necesar pentru existenţă.

Care sunt la noi locurile celebre datorită cărţii? SilişteaGumeşti, Lancrăm, Hordou, Humuleşti, Bârca, Brăila (în multe feluri, dacă ne gândim la Panait Istrati,

- Îmi este tot mai greu să te urmăresc… Îmi vine să te-ntreb, la rândul meu, dacă ştii ce-a spus primul marţian pe Pământ şi câte dialecte se vorbesc în Africa?

- În termeni mai puţin specializaţi, asta înseamnă că ingineria, în momentul ei de creaţie, propune realităţii viitoare un chip care nu are nici o legătură cu desfăşurarea naturală a evenimentelor. Cum ar fi, să zicem, Valea Oltului, cu hidrocentralele ei, rezultat al gândirii inginereşti şi al muncii pe şantiere. Iar poezia încearcă să păstreze esenţa imaginii acelei ape, a raportului ei

nr. 89 n februarie 2019

interviu

actualitatea literară 15

Gheorghe Jurma, animatorul şi criticul care editează caietele cu acelaşi nume ca al cenaclului nostru. A existat chiar o anume atmosferă stimulativă, care din păcate se rarefiază. Revenind la Experienţa Reşiţa, despre care mă întrebai mai înainte, să precizez că Reşiţa-i, totuşi, altceva decât pare şi apare în unele prefabricate zise literare.

- Înţelegând de aici un anume ton de nemulţumire faţă de reflectarea şablonardă a Reşiţei, cum crezi că ar trebui să fie prezentat omul muncii în literatură? Dar intelectualul?

- Lăsând la o parte o anume stângăcie din partea ta, fără supărare, în formularea întrebărilor mai de la urmă, ar trebui un interviu special numai pentru ele.

Nu ne referim la cele trei volume de nuvele medievale chinezeşti, citite de mine recent, că sunt prea departe de noi. Să ne gândim la romanul lui Sorin Titel, „Femeie, iată fiul tău”. Despre deceniul al şaselea s-au scris, cu patos şi aplomb, romane de succes, condamnând, anulând, desfiinţând, reabilitând. Bătrâna din amintitul roman este mult mai veridică. Omul muncii? Intelectualul? Punerea problemei în acest mod nu e oare sursă de posibile greşeli? Esenţial, cred, rămâne omul, cu problemele sale dintotdeuna: naştere, moarte, iubire, uitare, datorie. Şi muncă, bineînţeles. Căci nimic din ce-i omenesc nu e străin omului, scriitorului. Omului muncii şi intelectualului, deopotrivă. Care este şi el un om al muncii, nu?

- Lucrezi într-un domeniu de avangardă, în preajma calculatorului, şi scrii rondeluri, poezii în formă fixă şi cu rimă. Pe care tinerii poeţi mai ales le consideră depăşite, prăfuite.

Cum se împacă cercetarea şi noul cu această cu omul, în care şi apa şi omul s-au schimbat. Citadinismul exacerbat al unui tip de literatură reflectă înstrăinarea omului de sorginte şi esenţă. Deşi lucrurile sunt ceva mai complexe, literatura acuzată de tradiţionalism tinde să recupereze, pentru omul erei industriale, coordonatele omului dintotdeauna.

- Ca inginer militezi pentru tehnică şi, implicit, pentru cibernetică. Va învinge calculatorul poezia? O întrebare care ţi se potriveşte, cred, ca o mănuşă.

- Depinde de mănuşă. Şi de cel care, dorind să şi-o pună, să nu încurce degetele. Calculatorul? O unealtă.

Cum să învingă o unealtă poezia?

- Vreau să-ţi amintesc că eşti, totuşi, inginer…

- Nici să vreau nu pot uita asta. Ţin să-ţi spun, fiindcă suntem la Reşiţa, că metalurgia, în timpul maximei sale expresivităţi, crea confrerii cu implicaţii socioculturale infinit mai importante decât ale congreselor mondiale de informatică. La fel, mistria, canciocul, uneltele de fiecare zi ale zidarului. Incapacitatea de a intui aşează calculatorul pe locul lui. Cred că sunt lucruri mai importante de care să ne temem, decât această răsfăţată jucărie a savanţilor secolului nostru.

Să ne amintim că poeţii au început, la un moment dat, să folosească stiloul, în locul penei de gâscă. Nici un pericol, poeţi! - ne asigură şi atitudinea copiilor faţă de calculator.

- Ce înseamnă pentru tine Experienţa Reşiţa?

- Să pornim de la Prometeu şi Hefaistos? De la Bachelard şi epifaniile focului? Există la Thomas Mann o minunată pagină, unde Iosif îi explică mai marelui caravanei care-l duce în Eghipet cum lumea izvorăşte din fiecare om în parte, creând sfere existenţiale de sine stătătoare, supuse interferărilor, dar distincte şi valabile fiecare în parte. Vezi, afară-i o minunată zi de primăvară, lumina are o puritate mediteraneană, la mine ajung glasurile copiilor care se joacă printre blocuri. O pace viu colorată îmi creşte în inimă. Şi totuşi, dintre toate etimologiile şi semnificaţiile Reşiţei, cel mai potrivit îmi pare acesta: locul de pândă la căprioare. A mai spus cineva că fluiditatea oţelului incandescent are în ea ceva din delicateţea şi irealitatea căprioarelor bătute de lună în poienile Seemenicului? Că veghea în preajma focului nestins al cuptoarelor Reşiţei conţine nu numai forţa visării stelate a Gânditorului de la Hamangia, ci şi tresărirea Vânătorului (Visătorului, Poetului) dintotdeauna?

- Dar şantierele pe care le parcurgi?

- O altă Reşiţă, în care caut şi mă caut mereu. Un univers în care inginerul are mereu ceva de făcut, de învăţat. Iar scriitorul se simte chemat să se apropie de cartea aceea de care-ţi vorbeam la început. O carte fără editori.

- Aşa cum unii rămân suporteri ai echipei Rapid şi când aceasta se comportă jenant şi pierde, pierde mereu, tu eşti un împătimit al cenaclului Semenicul. Chiar este Reşiţa Oraşul cu Poeţi, cum se pronunţă un critic de la revista Luceafărul, din Capitală?

- Într-un fel, când scria aceasta, Artur Silvestri nu greşea. Dacă ne gândim că aici trăiesc şi scriu Octavian Doclin şi Olga Neagu, Nicolae Irimia şi Ion Chichere, Emilian Roşculescu (două debuturi într-un an), Constantin Rupa şi Constantin Brânduşoiu, Costel Stancu şi Dinu Olăraşu, Iacob Roman şi… şi… Parcă şi noi locuim tot aici, nu-i aşa? Să nu mai vorbim de

mentalitate literară, apreciată cumva drept retrogradă?

- Domeniu de avangardă, e uşor exagerat spus. În preajma calculatorului, e aproape corect. Această relativ simplă formă fixă are extraordinare valenţe, permiţând adâncirea, din aproape în aproape, a unei idei, fără schimbarea cuvintelor. La rondel am ajuns după experienţa poemului amplu, lipsit de constrângeri.

- Am văzut pe masa unui primar versuri de Vasile Voiculescu. Tu cu ce lămpaşe metaforice luminezi planşeta de proiectare turbine?

- În biroul unui şef de secţie dintr-o uzină din judeţ, poemul „If”, al lui Kipling, era scris pe un panou cât uşa. În ceea ce mă priveşte, repet uneori înviorătoarele precepte ale lui Murfy. Nu întrerup niciodată elaborarea unei soluţii tehnice din cauza unui vers. Uneori, stimulat de un vers de-al celui care mă întreabă, practic sportul luminării cu frigerea degetelor. Pentru că, nu-i aşa, se susţine că cel mai bun pergament pentru scris poezii este chiar pielea poetului. Greşesc cumva?

- Totdeauna am recunoscut că ai o memorie de speriat. Cu toate că Marin Sorescu declara că toţi scriitorii români fac parte dintr-o singură generaţie, Generaţia Eminescu, nu ţi se pare că ai cam rămas fără generaţie?

- În afara generaţiilor literare, nu rămâne nici un scriitor. Cât despre vogă, asta-i altă problemă! Dar aici nu văd nici un pericol. Scriem nu pentru glorie, ci pentru adevărul nostru adânc. Atât de adânc, încât abia scriind îl bănuim.

Reşiţa, 27 martie - 2 şi 3 aprilie 1989

Interviu realizat de Nicolae SÂRBU

Olga şi poezia sa

După 50 de ani de la debut („Flamura”, 1968, Reşiţa), acum o sărbătorim pentru împlinirea unei vârste rotunde (s-a născut la Reşiţa în 16 ianuarie 1954). Ca să nu existe nici o confuzie, nu întârzii să-i dau numele, Olga Neagu, pe numele ei adevărat Olga Nagy-Cramanciuc. Am spus confuzie pentru că în două surse locale Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin (1998) şi Memento. Evenimente şi personalităţi din Banatul Istoric (2010), apare o ştire falsă, anume că în aceeaşi zi cu sărbătorita de azi s-a născut şi poeta Liubiţa Raichici.

Dar nu acesta este necazul, ci faptul că sunt singurele poete importante, membre al Uniunii Scriitorilor din România, născute în această parte a Banatului, care nu au părăsit acest spaţiu, cel puţin până acum.

Olga a debutat în volumul colectiv Uneori zborul, cea mai bunã culegere de debutanți a editurii Facla din Timișoara, 1973, iar un an mai târziu publică volumul Ceea ce se poate şi ceea ce nu se poate imagina, la Ed. Albatros. Au urmat alte volume de poezii, iar anul trecut În cele dintâi în cele din urmă, (Editura Tim, Reșița), este Opera Omnia, care adună toate volumele tiparite de O.N., anexând în final și cîteva texte inedite, unele cu o perspectivã ironicã neașteptatã, anunțând o nouã direcție a scrisului poetei reșiţene.

Acesta este un eveniment (cum fiecare carte a Olgăi Neagu a fost eveniment), pentru că readuce în atenție o poetă de mare lirism, comparată la debut, de către Laurențiu Ulici, cu Ana Blandiana. Importante pentru autoare au fost aprecierile tuturor criticilor literari, încă de la primul volum, edificatoare în acest sens fiind şi o altă părere a cunoscutului critic menţionat: „Poezia Olgăi Neagu se află mult peste înălţimea ecoului critic pe care, la vremea apariţiei, cărţile ei le-au avut”. Recunoașterea talentului s-a concretizat și prin premiile obţinute la concursurile de poezie pe plan local şi naţional. Dacă ar fi să sintetizez printr-o singură maximă demersul poetic al Olgăi Neagu aş face apel la Horaţius, care a spus că „Poeţii vor sau să fie folositori sau să delecteze”. Sigur, mai sus în preţuirea noastră se află cei dintîi, cei înzestraţi cu un mesaj nativ. În cazul de faţă, amândouă ipostazele se potrivesc cu demersul Olgăi Neagu. Spun asta pentru că, în plus de cele afirmate mai sus privind calităţile poetei, a dovedit în numeroase împrejurări aptitudini umoristice de foarte bună calitate, mai ales când dădea citire „proceselor verbale” de la sfârşitul şedinţelor de la Cenaclul literar „Semenicul”. În perioada sa italianã, autoarea s-a afirmat mai ales în haiku, obţinând premii internaționale. Apoi, revenitã la Reșița, a pus multă pasiune pentru pictura naivã și nu şi-a pierdut nici umorul şi uneori la întâlniri literare mai foloseşte unele replici acide.

Acum, din câte am aflat, ne pregăteşte un volum de poezie pentru copii. Omul Olga Neagu, de mai mulţi ani, de când soţul său, profesorul Gheorghe Cramanciuc (poetul Marc Orheianu), a plecat la Cel de Sus, şi copiii lor trăiesc pe alte meleaguri, îşi petrece timpul în singurătate la Reşiţa, iar când vrea să comunice cu semenii îşi alege cu grijă interlocutorii. Dincolo de acestea mi-a fost destul de dificil să descifrez câte ceva din personalitatea sa. În afară de calitățile înnăscute pe care și le-a cultivat în timp, are o imaginație bogată şi este capabilă și acum de lucruri mari. Îşi asumă pe deplin felul de a fi şi, din câte o cunosc, nu are intenţia de a se schimba. Ba mai mult, pe cei care încearcă să-i schimbe viziunea personală asupra vieţii, îi pune la locul lor. Într-un cuvânt, este femeie puternică, se urcă în pom pentru a-şi culege fructele, nu se mulţumeşte cu cele cazute pe jos.

Inteligentă şi cultă, are generozitatea de a împărţi cu cei apropiaţi propriile experienţe şi cunoştinţe, ştie să-şi încurajeze mai tinerii colegi de breaslă şi nu de puţine ori îi face să zâmbească pe cei prea serioşi. În luna ianuarie, la Biblioteca Germană din Reșița, cu ocazia sărbătoriri zilei sale de naștere, a fost lansat volumul În cele dintâi în cele din urmă, (Editura Tim, Reșița, 2018), iar pe simeze erau expuse 15 tablouri de artă naivă ale distinsei poete.

Titus CRIŞCIU

16 actualitatea literară

cronica

nr. 89 n februarie 2019

Meandrele feminităţii în recentul roman al Ioanei Heidel

Stabilită în Germania de peste 30 de ani, Ioana Heidel ne pune în fața unui nou roman al ei, numit printrun inspirat paradox În așteptarea trecutului, titlu perfect grefat pe conținutul acțiunii, o călătorie spre fericirea pură a unei femei, care extrapolează sexualitatea din conceptul de iubire într-o proiecție narativă cu totul inedită. Nu este lipsit de semnificație faptul că Ioana Heidel a tradus în germană romanul Dincolo de orizont, sub titlul Mein Lebensweg bis jenseits des Horizonts, ca dovadă că scriitoarea se simte acasă în ambele limbi. Un caz fericit, desigur, datorat – suntem tentați să credem- realității că anual scriitoarea petrece luni bune la Sighișoara, iar faptul că ea nu părăsește limba maternă ca autor de proză nu poate decât să ne bucure.

Structurată ca bildungsroman sentimental, noua ei carte de proză psihologică reflectă nu atât evoluția spirituală a Flaviei, personajul principal, ci viața ei emoțională, urmărită de la anii copilăriei și până la simbolica stingere din final, una uimitoare, desigur.

Ioana Heidel face o inedită secționare a trecerii prin adolescență, tinerețe și maturitate, înaintând pe o linia inedită dintre iubire și prietenie, separându-le la dorința mereu circumspectei fete, oricât de perseverent a fost în insistențele sale băiatul îndrăgostit, Vlad.

Sub semnul acestei neîmpliniri erotice este conceput debutul romanului, unde în plan oniric Vlad se vede mire alături de Flavia, rostind cuvintele “până ce moartea ne va despărți”, care devin un laitmotiv al vieții cuplurilor prezentate de scriitoare mai mult sau mai puțin insistent. Acest prim episod oniric ar putea să figureze ca o propunere a autoarei pentru final, unul deschis, solicitând imaginația cititorului. Ca un pictor care hașurează cu pricepere ipostazele legăturilor sufletești existențiale între împlinire și dezamăgiri felurite, Ioana Heidel dă viață câtorva alte cupluri, dar fără insistențe descriptive de tip balzacian. Deloc puține sunt celelalte cupluri, de la Corina-Valeriu și Tudor, izbăvitorul ei după o experiență erotică imprudentă, Camelia și Sergiu sau apariții cu totul episodice ca Magdalena și Radu, dar puternic caricate fizic și de aceea ușor de remarcat.

S-ar putea aștepta ca doamna Heidel să continue maniera abordată în cele două romane anterioare, căci autoficțiunea definește viziunea ei în Dincolo de orizont și în Mi-a plăcut culoarea. Tipologia noii sale cărți postulează poziționările erosului. Flavia refuză pe Vlad, prietenul din copilărie, de care o îndepărtează, cum motivează ea autoconvingându-se, egoismul și lipsa fermității față de mama lui posesivă. În interpretarea atitudinii fetei, de o frigiditate voită și greu de raportat la mentalitatea tinerilor de astăzi, aș lua aminte la cugetarea psihologului Alexandru Pleșea: “Oamenii inteligenţi sunt convinşi că aceia, care știu să aștepte, au parte de lucruri bune. Majoritatea oamenilor vor să obțină tot ceea ce-și doresc, exact atunci când formulează aceste dorințe. Oamenii inteligenţi ştiu că trebuie să muncească din greu pentru ceea ce-și doresc, iar rezultatele muncii lor vor fi vizibile după un timp, dar vor dăinui toată viaţa.” Aceasta pare să fie și rațiunea Flaviei. Deși se simte bine în preajma tânărului care o caută insistent, ea nu ține să ajungă cu el la o experiență sexuală, caz rarisim în proza noastră, în care atracția fizică a îndrăgostiților a devenit forma cea mai evidentă a fericirii umane. La Flavia hormonii adolescenței nu-și fac resimțită acțiunea, pentru că tocmai când devenise liceană, o reîntâlnire cu Vlad o determină să-și folosească propria forță fascinatorie, dar fără ca mărturisirea lui de indubitabilă dragoste să o determine la un pas riscant. Flavia simte că ținea la el „ca la un frate”, dar mărturisește amicei sale Lavinia: “n-aș fi vrut să-l pierd ca prieten pentru nimic în lume, însă niciodată n-aș fi putut să-i devin iubită.

De aceea mă temeam de următoarea conversație, mă temeam să nu rămân fără Vlad.” O prietenie veșnică, dar fără dimensiune erotică este trăirea pe care o experimentează Flavia. Dimpotrivă, Vlad la cei 16 ani al lui, îi declară:”Sunt îndrăgostit de tine, Flavia, și sper că așa va rămâne pentru tot restul vieții.”

Desigur că vârsta adolescenței nu este terenul unei sexualități manifeste, dar este propice visului erotic.

Vremea lui Romeo și a Julietei a trecut de multe secole.

Dar raționalitatea ce domină personalitatea fetei explică glacialitatea deciziei: “Niciodată nu i-am dat de înțeles că aș fi îndrăgostită de el.” Strategia tergiversării, perfect conștientizate a Flaviei, nu încurajează speranță erotică, chiar dacă nici depărtarea și nici inerentele prietenii, specifice vieții studențești, nu au clintit soclul de statuie pe care Vlad îl avea în conștiința Flaviei. Confesându-ise Laviniei, ea recunoaște: „Indiferent de modificările ce urmau să apară în viața noastră, Vlad rămânea unicul meu prieten. Cu sau fără sentimente, locul câștigat în inima mea nu îl mai putea lua nimeni niciodată.” Tot arsenalul de încercări masculine, de la sărut la propunerea unei nopți romantice într-o cameră de motel, eșuează categoric și invariabil. Ajunși studenți în același oraș, cei

doi tineri se văd rar, inexplicabil de rar. Și totuși Flavia nutrea convingerea că între ei “era ceva indefinibil, ce nu permitea nodului ce legase inimile lor să cedeze.” Iată o raportare pe care niciun scriitor n-a mai imaginat-o în literatura română, căci centrul de greutate al narațiunii în romanul În așteptarea trecutului este prietenie fără manifestarea iubirii sexuale, ce este împinsă de Flavia mereu în afara scenariului amiciției lor.

Dar feminintatea își are meandrele ei spectaculoase.

Neașteptat pentru evoluția anterioară a fetei inocente este modul lipsit de scrupule în care ea își va manifesta pasiunea pentru Florin, bărbatul pe care ține să-l

Anca SÎRGHIE

răpească prietenei lui de moment și victoria Flaviei este ușoară. Însă viața nu-i păstrează fericirea în căsătorie, prezentată în roman ca platou larg evenimențial, unul din care, de altfel, rezultă și o fetiță, Camelia. Infidelitatea soțului o aduce pe Flavia în postură de femeie înșelată, una care nu găsește priceperea feminină de a-și neutraliza concurenta. Anumite simetrii situaționale în plan narativ fac astfel ca prin mișcarea de pioni din tabla de șah a iubirii, Flavia să fie eliminată imparabil.

Ce preț dobândește de acum, când dramele conjugale ale celor doi sunt deja consumate, refuzul feminității în fața lui Vlad? O loterie și aceasta! Dar cine poate pătrunde în abisurile interiorității unei tinere femei?

Cert este că păstrarea libertății față de forța de atracție a masculinității nu induce la Ioana Heidel o dimensiune sacrificială precum la Aura Christi în Ceremonia orbirii (1996) și nici precum la personajele lui Cornel Nistea din romanul Întâlnirile mele cu Orlando, în care este ilustrată tema iubirii ca ascensiune spre fericirea curată, ca aspirație și ca o formă a desăvârșirii. Cu totul altul este cronotopul creat de Ioana Heidel, care face în noul roman un background din abstinență.

Naratorul este mai mult sau mai puțin implicat în universul plămădit din cuvânt. Sinceritatea auctorială nu este o miză importantă a interesului stârnit de roman, din moment ce scriitoarea afișează o obiectivare, care nu ne îndepărtează prea mult de linia demarcării dintre ficțiune și nonficțiune. Analiza psihologică a scriitoarei este focalizată pe ipostazierile feminității cu jocurile și vulnerabilitățile specifice diferitelor vârste. Ființă volitivă, Flavia ține să-și domine destinul, ea singură decizând ce are de făcut cu viața ei, indiferent că apoi constată cât a greșit. Faptul că ea se simte Cenușăreasă ori Prințesă nu-i schimbă optica în războiul cu forța de atracție a masculinității și în roman cazul ei, unul atipic, rupând tradiția, nu este singular în panoplia tipologică bogată creată de Ioana Heidel în noul ei roman. Între ipostazierile feminității din roman, frumoasa Corina, cu un păr lăsat pe spate până spre pământ, reprezintă pe liceana cea naivă, sortită să fie cucerită de studentul Valeriu, un notoriu Don Juan, care în clipa când pornește asaltul este sigur de victoria finală, sau cum scrie autoarea despre momentul apropierii celor doi, nu fără o anumită maliție:”Era arena în care unul dintre gladiatori intrase deja ca învingător.” În cartea Ioanei Heidel, Corina este reversul Flaviei, gata să-și ofere trupul primului adorator care a captivat-o cu totul.

Sunt radiografiate stările de spirit și trăirile specifice adolescenței și tinereții, dintr-o perspectivă rarisimă în literatura română contemporană. În latura sa narativ evenimențială, în care unele

dezvoltări și nuanțări mai par posibile, remarcabile sunt câteva episoade, așa ca revederea colegială de la facultate, cu toată avalanșa ei de amintiri emoționante, căci în bună parte cartea Ioanei Heidel este un roman al studenției. Rezolvările onirice în cazul blestemului lui Valer, adus în biserică să asiste la botezul fiului său Marcel, și a nunții de aur a Flaviei cu Florin sunt o reușită. Cei doi soți încercați de destin simt la unison că se află “în așteptarea trecutului”. Autoarea croiește o dezlegare onirică și în dialogul existențial al Flaviei cu Vlad. Pentru ei se întrezărește un loc al regăsirii.

Reîntâlnirea lor în orașul de munte dă șansa creării unei punți de legătură între trecut și prezent, cu completarea amintirilor despre viața lor studențească din tinerețe, iar drumul spre “cimitirul iubirii” face loc unui final eliadesc, cu parfum romantic. Pentru poezia lui intrinsecă, l-aș asemăna cu versurile lui Dan Fruntelată din Dragoste în iarnă: “Vreau să vorbim în tăcerile noastre /frumos şi tandru ca de la abis la abis tu, /iubita mea, iarna mea după toate verile/ icoană în al inimii paraclis.”

Cel care dă specificitate romanului este și vocabularul folosit de autoare, care vine spre noua ei carte cu multifuncționalitatea domeniilor profesionale exersate în viață. Epatează la Ioana Heidel șocul produs de asocierea unor domenii lexicale îndepărtate. Ca să mă rezum doar la câteva exemple categoriale, cuvintele de dragoste ale fustangiului Valeriu adresate naivei Corina, sunt “scăpate ca un glonț”, scriitoarea insinuând ideea de sorginte cinegetică, anume că victima sa nu are sorți de scăpare. Schimbând domeniul, autoarea trece la mediul bacteorologic când o declară pe liceană captiva cuceritorului ei: “Era deja infectată cu microbul numit Valeriu, ce luase controlul asupra fiecărei celule nervoase, făcând ravagii în mintea ei.” Mama fetei are intuiții sigure atunci când o vede pe Corina “ostatec” al acelui prea vârstnic cuceritor. Flavia, ajunsă în al III-lea an de facultate, se simte atrasă de un student, vocabularul ei fiind la fel de colorat cu expresii ale arsenalului armelor feminine puse fără vreun scrupul la bătaie pentru “a momi prada spre capcană”. În limbajul studențesc, un coleg are o „nouă flamă”, când se face referire la o iubire abia înfiripată. Și exemplele pot fi desprinse din întregul text.

Nou ca tipologie și textură lexicală a discursului narativ, romanul În așteptarea trecutului își așteaptă cititorii dornici de inedit, cărora autoarea le propune un motiv de dezbatere interioară, deschis în egală măsură spre ceea ce au trăit personajele și spre viitorul lectorului.

Din Urziceniul de adopţie, unde s-a format matricea sa spirituală, dar păstrând nealterate darurile pe care munţii le dăruiesc de regulă nativilor, precum măreţia staturii şi a sufletului, tăria de caracter şi curajul de a merge pe drumul propus indiferent dacă acest lucru poate fi uneori sisific, Titi Damian, omul „născut în limba română” şi în cântecul clopotelor bisericii din Muscel, vine în întâmpinarea cititorilor săi neobosit şi cu o patimă ce se trage probabil din focul zodiei leului (a văzut lumina zilei pe 5 august 1945, în satul Muscelu-Cărămăneşti, com. Colţi, jud. Buzău).

Stepele aride ale Bărăganului l-au călit a doua oară, după ce Munţii Buzăului îi învăţaseră copilăria cu greul, dar ambele zone geografice i-au rafinat, fiecare în felul său, gustul pentru frumosul şi mai ales pentru adevărul lumii. Cea mai recentă carte a sa, „Călător” (Ed. Editgraph, Buzău, 2018), se înscrie în categoria scrierilor de călătorie. Eseurile conţinute pot trece drept reportaje culturale, având în vedere datele de ordin istoric, literar, mitologic, geografic, dar mai cuprind şi consistente informaţii cu caracter social, ca şi opinii personale asupra politicii româneşti.

Convins că „românul are vocaţia călătoriei”, Titi Damian, pe care această dorinţă de a „vânzoli ţara şi lumea” nu l-a părăsit nici azi, la peste şaptezeci de ani, converteşte scriitorul în voiajor şi apoi voiajorul în scriitor pentru a reda cititorilor impresiile, observaţiile, părerile, peripeţiile, gândurile, revoltele şi tâlcul unora dintre realităţile întâlnite în cale. Cu o onestitate frustă în declaraţii când vine vorba de istoria poporului român şi de politica internă, pledând pentru cunoaşterea prin contact direct a României adevărate şi fascinante şi nu a acelei Românii văzute „prin oglinda deformată a televiziunii”, punându-şi întrebări mari, grele şi dându-le răspunsul propriu, polemizând uneori cu aceia care ne-au arătat o anumită faţetă a lumii noastre fără să se mai vrea revenirea cu cercetări şi analize asupra ei, cu umor, cu poezia admiraţiei şi a spunerii, cu har de povestitor înnăscut, cu sentinţe şi concluzii ce trădează profesorul care a fost timp de câteva decenii, Titi Damian se dovedeşte a fi, şi cu această carte, o conştiinţă românească de excepţie.

Cartea este structurată în două părţi: Vocaţia călătoriei şi Patria cărţilor. Prima parte este rezultatul privirii libere de orice constrângeri, aria vizualităţii suprapunându-se cu aria interiorităţii, a trăirii şi a meditaţiei. Descrierile, caracteristice acestui gen de literatură, se intersectează cu epicul şi cu monologurile confesiv-reflexive, menite să asigure

nr. 89 n februarie 2019 Atunci când a debutat cu Dincolo de orizont (roman apărut revizuit, la ClujNapoca, Ed. Ecou transilvan, 2016), Ioana Heidel era deja de decenii o româncă din diaspora. Ea refăcea, prin exemplu propriu și cu zbateri personale demne de toată prețuirea, un traseu existențial comun multor concetățeni ai noștri în datele sale fundamentale, dar niciodată asemenea în materie de experiențe personalizate. Într-un fel, despărțindu-se, înainte de 1989, de țara ei de origine, autoarea a ales să o ducă cu sine acolo unde s-a stabilit, nerenunțând, de fapt, la tot ceea ce însemnase pentru ea un destin de femeie cutezătoare și plină de voință de la Dunărea de Jos. Născută în Oltenia și stabilită la Sighișoara, Ioana Heidel s-a format într-o succesiune de ambianțe care, în cele din urmă, au transformat-o în specialista prețuită din patria ei de adopție germană.

Nu pare întâmplător, în aceste condiții, că atunci când a decis că vrea să scrie, ea a devenit prozatoare evocându-și traseul existențial într-o formă care îmbină memorialistica și formula romanului de ficțiune. Ea recupera astfel, în fond, nu doar universul limbii în care a crescut și s-a format, ci, odată cu el, și ambianța umană lăsată în urmă, siluetele dragi, oamenii care au contat și întâmplările unei vieți bogate. În literatura noastră, de la Ion Creangă și Ioan Slavici încoace retrospectivele de natură memorialistică întocmite în forme prozastice artiste abundă. Paul Goma, un alt refugiat român – dar unul faimos prin opoziția lui la regimul Nicolae Ceaușescu – s-a devotat integral, aproape, formulei romanului ce nu se rezumă la a fi realist, ci se străduie să recupereze conținuturile vieții lui pe etape, într-un adevărat ciclu romanesc în care fiecare carte reînvie un episod trăit anume. Din acest punct de vedere, el nu rămâne un contemplator al bucolicei copilării – prinse în Din calidor –, ci pune pe hârtie experiența anchetelor de Securitate și a încarcerării (Gherla și Cutremurul oamenilor), a studenției post-detenție (Bonifacia), a dejucării atentatului Securității la viața lui (Soldatul câinelui) etc. În fond, așa făcuse și Constantin Stere în ciclul său memorialistic ficționalizat sub titlul În preajma revoluției.

Ducând mai departe discuția tipologică pe care o îngăduie romanul Dincolo de orizont aș spune că printre ficțiunile cu caracter confesiv, memorialistic, este de distins între cele care transfigurează prin măști protagoniștii și cele care vorbesc în numele

Ovidiu PECICAN

cronica

Romanul speranţei

autorilor, tot așa cum se cuvine făcută diferența între cele care atrag atenția asupra unei vârste și cele care încearcă revizitarea întregului. Cartea Ioanei Heidel aparține seriei care nu își deghizează eroina sub alte nume și nici nu se rezumă la evocarea selectivă de circumstanțe, încercând mai curând să cuprindă întregul parcurs existențial.

Alegerea aceasta nu este indiferentă. Nedând întâietate trăirilor interioare, ci urmărind firul epic al evoluțiilor biografice, stilul în care se scrie este direct, relativ alert, chiar dacă și cu unele infuzii meditative sau cu pretenții lirice. După Mihaela Kloos-Ilea, „...fraza sună uneori ușor livresc sau artificial, ...elanul emoțional sau privirea atotcuprinzătoare subjugă pe alocuri continuitatea firului epic...”. Asemenea tatonări, nu întotodeauna adecvate, sunt inerente debutului.

Cartea are în schimb și o serie de merite care o recomandă. În primul rând, așa cum remarca Tudor Groza, „În literatura română mai puțin se cunosc amintiri legate de fete. Se cunosc amintiri legate de aventurile băieților. Este ceva inedit...” În acest fel, într-adevăr, Dincolo de orizont participă la restabilirea unui dezechilibru literar: cel în care mai cu seamă vocile masculine dădeau seama de propriul trecut. Noi nu am avut, din păcate, o Margareta de Navara, după cum nu am avut – precum italienii – nici poete renascentiste recunoscute. Măcar acum, în plină contemporaneitate, vocile feminine se cuvine să se facă auzite, iar vocea Ioanei Heidel nu este deloc indiferentă. Bagajul său abundent de experiențe, cu schimbările de perspectivă și cu virajele existențiale abrupte, cu experiențele sale multiculturale, merită să fie adus în atenția pasionatului de literatură. În acest fel se răspunde dezideratului ca literatura să îi ofere cititorului său experiențe substituibile acalmiei personale din viața acestuia sau să reproducă situații pe care acesta le-a traversat frustrat, dându-i prilejul catharsisului.

Mihaela Kloos-Ilea mai observa critic și că „...firul epic este adesea fragmentat de inserții secundare, mărturii, documente, interviuri, pasaje de istorie ce nuanțează percepția unifațetată și zugrăvesc o lume diversă, complexă, stratificată...”. La drept vorbind însă, în conformitate cu una dintre observațiile fundamentale ale lui Auerbach, arta romanului stă adeseori în știința divagațiilor și a detaliului.

Narațiunea liniară pare mai adecvată povestirii decât

O conştiinţă românească de excepţie

antrenarea şi consecvenţa interesului cititorului pe tot parcursul discursului. Chiar la o simplă întâlnire cu titlurile eseurilor putem descoperi temele şi consistenţa lor. Iată câteva dintre ele: Înălţare şi suferinţă, Răzvrătiţi şi frustraţi, Poveşti din Basarabia, Garduri şi hoţi, Vameşi şi tâlhari, Vacanţă cu piedica pusă, Gânduri cu inima strânsă, Lecţia despre demnitate, Oază de Occident la Amara, Umilinţe naţionale, Redefinirea patriotismului. Patriotismul este de fapt cel care îl îndeamnă să cerceteze, să se întrebe, apoi să vadă cu ochii săi Sanctuarul Dacilor de la Sarmizegetusa Regia, leagănul nostru, depozitarul unei averi colosale capturate, din păcate, de romani.

Explorând cu patimă acest domeniu, cu ochii, cu mintea şi cu vaste cunoştinţe dobândite în urma studierii unor lucrări de referinţă, eseistul ajunge la concluzia că „romanii şi geto-dacii vorbeau aceeaşi limbă”, dar şi că, în acest „Acropole” autohton, dacii erau „mari arhitecţi ([au construit] cetăţi, ziduri şi drumuri pe înălţimi!), mari astronomi (mărturie stă calendarul solar, rivalizând în exactitate cu cel de astăzi!), mari siderurgişti (meşteri desăvârşiţi în prelucrarea metalelor şi a aurului!).

Descrierile sunt puse pe hârtie cu entuziasmul călătorului versat, dar şi cu sensibilitatea scriitorului-cetăţean. „Nimic din lume nu se compară cu bucuria, greu de explicat în cuvinte, de a avea în priviri, la fiecare secundă, alt peisaj, alţi oameni, alt decor, altfel spus, spectacolul fascinant al lumii”, scrie el „înălţat” de frumuseţea realităţilor naturale, arhitecturale etc. din oraşe ca Paris, Moscova, Berlin, Viena, Budapesta, Roma şi altele, dar îşi arată „suferinţa” în fragmentele de la sfârşitul fiecărui eseu, notate

Diana Dobriţa BÎLEA

actualitatea literară 17

N. B., care atrag atenţia asupra unor stări de lucruri ce privesc întotdeauna România ante- şi, mai abitir, postdecembristă. Obişnuit, aşa cum l-a învăţat Luceafărul eminescian, să facă distincţia între a vedea (a admira) şi a privi (a reflecta, a contempla), Titi Damian realizează texte descriptive de tip tablou excelente, aşa cum ne-a obişnuit mai ales în tetralogia „Muscelenii”, pe care le însoţeşte întotdeauna cu reflecţii pertinente şi cu o viziune născută hic et nunc asupra realităţilor revelate. Despre luarea unui „uriaş taur moral de coarne”, adică despre stoparea obiceiului românesc de a fura oriunde prin lume sau pe meleagurile proprii, ne povesteşte cu obidă nedisimulată în mai multe eseuri, exemplificând cu fapte petrecute sub ochii săi pe parcursul călătoriilor. „Două pirande” îi uşurează de bani pe străinii neavizaţi, dar fură şi unii tovarăşi de drum, oameni la care nu s-ar fi aşteptat şi care îl fac să se simtă jenat de fapta lor, ori indivizi care nu stârnesc nicio bănuială, precum bătrâna „elegant îmbrăcată” şi cu o amabilitate impecabilă.

Revolta şi suferinţa scriitorului culminează cu o aducere-aminte privindu-l pe „oracolul” Silviu Brucan care, la observaţia reporterului cum că „Legile-s prea permisive, se fură prea mult în ţara asta, ce-i de făcut?”, a răspuns „sec”: „Lasă-i să fure, cum putem construi capitalismul românesc, cu cârca?”

Tot despre apucături rele, de această dată ale ţiganilor autodenumiţi „indieni” prin ţările pe unde îşi duc veacul, ne vorbeşte autorul ca urmare a contactului direct cu ei. Portretul fizic şi moral al acestora este complet, incluzându-le atât pe femei, cât şi pe bărbaţi. Are însă o dilemă: „Mă aflam la mare cumpănă. Bărbaţilor să le zic ţigani?, romi? Dar femeilor? ţigănci?, rome? După o intersectare nu prea fericită cu „lumea ciudată şi colorată”, aduce în faţa cititorului un banc mai vechi: „Ce vor zice ţiganii după o sută de ani în România?

Răspuns: Strămoşii noştri au fost românii...” În loc de concluzie, iată o reflecţie ce vine în urma alteia, dureroase: „Lor le zic străinii, oficial,

romanului, mai cu seamă când acesta tinde să se inspire din structura meandrată a vieții înseși. Totul este ca divagațiile, parantezele să își găsească locul potrivit în economia întregului narativ. „Este destinul ființei mărunte prinsă în capcana istoriei, sub vremi, din care este nevoită să-și caute cu disperare orice resort pentru a supraviețui”, sintetizează aceeași comentatoare, substanța romanului, conchizând că „Dincolo de orizont este o carte a capătului de drum, a perspectivei clare și a echilibrului câștigat în timp”. De acord cu această perspectivă, cu o mutare de accent însă: prin însuși titlul său, romanul Ioanei Heidel poartă către năzuința mereu reluată a depășirii circumstanțelor mediate de viață. Tema sa fundamentală pare să fie speranța.

rromi, iar românilor, neoficial, ţigani. [...] Nu m-ar mira dacă peste 50 de ani le-ar veni ăstora de la Consiliul Europei ideea să-i adune pe toţi rromii din lume în ţara lor de origine, România. Antecedentul a fost creat: modelul? Israelul!”

Pentru că se supune artei de a călători mai degrabă dintr-un fel al său de a fi decât ţinând cont de anumite rigori specifice, Titi Damian îi învaţă şi pe mai tinerii tovarăşi de drum, elevii săi, să vadă şi să privească în acelaşi timp. Dascălul nu se poate opri însă doar la a preda această artă, ci vrea să afle şi rodul muncii sale.

Două eseuri – Extemporale necenzurate şi Noi şi Ei – scot în evidenţă diferenţele pe care liceenii le descoperă între „civilizaţia românească” şi cea a ţărilor vizitate.

Iată câteva astfel de diferenţe identificate de ei: prea mult teren agricol nelucrat la noi, pe când la ei – nu; filme horror la noi, la ei – nu; trafic în Bucureşti ca sub asediu, dar în oraşele lor – nu; coteţe, grajduri şi fel de fel de acareturi prin curţile sătenilor noştri, la ei – doar gazon, flori şi „ceva pomi la poartă”. Au observat, de asemenea, diferenţe de: civilizaţie, mentalitate, noi avem geniul râsului şi pe cel al spectacolului, suntem colerici, nervoşi, grăbiţi să ne impunem punctul de vedere etc.

Cea de-a doua parte, în care cartea este de regulă personajul principal, autorul vorbindu-ne despre lansările propriilor lucrări sau despre nobleţea limbii române, ne conduce şi spre aspectele nedemne ale unora dintre realităţile româneşti precum: ticăloşiile din învăţământ – „distrugerea conştiinţei naţionale” şi pierderea reperelor fundamentale prin reducerea drastică a programei şcolare la limba română –, denigrarea lui Eminescu de către o mână de „detractori”, lipsa de profesionalism a unor cadre didactice slab pregătite etc. În oricare dintre ipostazele alese – de romancier, de eseist, de publicist sau de critic literar –, Titi Damian reuşeşte să captiveze şi să trezească în cititor latenţe nebănuite. Este meticulos, convingător, carismatic, ireproşabil. Este necesar. În zilele noastre, când non-valori din diverse domenii ajung să fie promovate drept modele, avem nevoie de oameni care să spună lucrurilor pe nume, să ofere căi, soluţii, o viziune nealterată de ideologia şi de metehnele vremii. Titi Damian este infatigabil şi din acest punct de vedere pentru că a înţeles, înaintea multora, că noi, românii, ar trebui să ţinem mai strâns de noimele noastre specifice şi elevate, care să ne primenească în vederea primirii împărtăşaniei unui viitor mai bun decât cel ce ameninţător se prefigurează.

Magda URSACHE

18 actualitatea literară

eseu

nr. 89 n februarie 2019

N. Breban sau normalitatea curajului „Câtă creaţie atâta existenţă.”

Nicolae Breban

De câte ori apare un eseu semnat de incomodul N. Breban, se declanşează în presă un tsunami. De apreciere, dar şi de contestare. Să le spunem detractorilor: Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!

Fără nici o eschivă la subiecte delicate ca Trădarea intelectualilor (în interesul carierei, desigur), N. Breban a abordat, cred, cea mai dificilă temă: Istoria dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti, prima ediţie apărută la Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2010, a doua ediţie, sub titlul uşor modificat, O istorie dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti, la Ed. Contemporanul, 2016, bulversând câmpul literar şi intelectual. Nimic mai disproporţionat comentată decât Mişcarea legionară, care i-a atras pe mulţi pentru promisiunea de dreptate socială, de sacrificiu pentru neam, dreapta radicală fiind iarăşi demonizată, ca-n proletcultură. Scrie Sorin Lavric, în nr. 5 al „Culturii”, 2008: „S-a minţit atât de mult pe seama legionarilor, încât, pe acest fundal, endemia de minciună colectivă, cel mai mic adevăr spus în privinţa lor echivalează, prin contrast, cu o apologie.” Iar jocul etichetărilor pe seama celui care intră în discuţie nu mai conteneşte: ba-i crypto-legionar, ba cryptoceauşist, ba naţional- legionar, ba naţional-ceauşist. Şi parcă-l aud înălţând vocea, într-o emisiune de mai an, a lui Octavian Hoandră: „ Să pui un semn de egalitate între naţionalism, patriotism, Ceauşescu şi comunism e o ticăloşie! O ticăloşie, domnilor! Şi cei care o fac nu-mi sunt prieteni.” Pe ton tranşant, acerbul eseist N. Breban desluşeşte lucrurile, fără a se teme că se va folosi contra sa limbajul tehnic incriminant, moştenit de la „înaintaşii” vechiului proletcult: dăunător, duşman, hitlerist, fascist, antisemit...

Multora normalitatea curajului lui N. Breban le displace, din „prudenţă instinctivă”. Numai că Breban este un om al naţiei. Iată ce decupează din Nietzsche şi anume din Dincolo de bine şi de rău: „Un popor este înconjurul pe care îl face natura pentru a ajunge la şase, şapte oameni mari. Şi pentru a-i ocoli apoi.”

Iar noi, postsocialist, ne-am specializat în a-i ocoli. Înaintăm - spre ce? - decapând clasici, decapând contemporani. N. Breban a prins destul dintr-un timp social de-a dreptul sălbatic, din stalinism, ca să nu-l dezguste falsificarea trecutului prin „rolerii II”, traduşi ca Boia în 7 limbi şi popularizaţi prin internet.

Negarea tradiţiei, a valorilor duce la demoralizarea, la deprimarea etniei. Nu vrea asta şi foloseşte armele cu repetiţie ale foiletonismului, în „Contemporanul. Ideea europeană”. Singura cale (titlu de roman brebanian), este scrisul adevărat, cale unică a adevărului personal, dar şi a adevărului nostru, colectiv, pe care o urmează cu uriaşă energie, concentrat pe ţintă. Ce numea Michel Foucault la fonction auteur? Să desemneze varii forme de regim totalitar, cum au făcut ruşii Boris Pasternak ori Soljeniţîn (ca să nu se mai ajungă la „naţiunea zek”, a deţinuţilor în gulag) sau românul Goma.

Ca nealiniat, ca necontrolabil, N. Breban a cunoscut bine viaţa pe linie de partid (ce titlu bun de foileton!), plinul şi golul (alt titlu bun). „Comuniştii ruşi au descoperit nu numai minciuna drept gol..., ci şi golul pur şi simplu.” Citiţi „Scânteia” ca să vedeţi cum imita Brucan acest gol: obraznic, mândru de sine, „cu aer de diplomaţie şi totul pe linie de partid.” Intrat în acest joc al puterii, un personaj al lui sau autorul însuşi notează: „eu ţin la părerile mele, e tot ce am.” Şi N. Breban n-a fost un întors după vânturile politicii. În Poştalionul cu boi, ediţia Karta Graphic din 2010, Mircea Iorgulescu narează un episod din 1962. Cu zece zile înainte de Adunarea Generală a USR, din noiembrie, Ceauşescu a avut o întâlnire directă cu „membri ai conducerii” scriitorilor. Păunescu (avea 35 de ani şi era secretarul UTC pe Uniune) a cerut ca tinerii să plece masiv la studii în străinătate. Eugen Simion a pledat pentru bursieri „cu o vocaţie evidentă”, nu prin „favoruri”. Breban voia ca ataşaţii culturali de pe lângă ambasade să nu mai fie „necompetenţi”. Iar despre plecarea la studii afară, a aruncat „o întrebare ce i-ar fi înmărmurit pe unii dintre bătrânii stalinişti aflaţi acolo”: „Cum să facem ca închisoarea să se spargă?”.

Sigur că „pompierul ideologic de serviciu”, Mihnea Gheorghiu, a sărit să stingă focul la moment.

Nu, Breban n-a agreat, ca personajul său, Calistrat B. Dumitrescu, demagogia frazelor „bine aduse din sintaxă”, deşi ştia bine că doctrina comunistă trebuia să inventeze un limbaj de lemn, câteva lozinci care să ţină umăr în umăr populaţia. „Realităţile mai ales cele majore, istorice, cum se spune, nu se pot constitui, nu se pot afirma, dacă nu inventează alt limbaj” (Singura cale, roman, Editura Contemporanul, 2011, pag. 22, lector: Aura Christi). Comunismul avea nevoie de o limbă, alta decât cea română, a patrioţilor normali, fireşti. Calistrat a devenit „un inofensiv escroc al citatelor”, o deprindere căutată şi-n zilele noastre.

Atunci, istoria isca valuri din ce în ce mai mari. În turbion s-au dus şi legionarii, şi mareşalul Antonescu, şi tânărul Mihai I. Le-au urmat Ana I Paukeroaia şi Lazlo I, Vasile Luca, regii roşii absoluţi până-n ’52. Iar balaurul avea la capete, mult peste cele şapte din basme!

Am cunoscut destule tipuri de carierişti la revista „Cronica”, în anii ’70: carieristul inflamat, devotat cauzei, mereu „însărcinat” de PCR, carieristul supus, slugarnic, carieristul precaut, prudent, carieristul descurcăreţ, carieristul arogant, carieristul dobitoc mie-n sută, fără însuşiri. Şi dacă le avea, trebuia să

atins. În Sensul vieţii II, N. Breban scrie că Monica Lovinescu i-a „suggerat” lui Marin Tarangul să facă o cronică negativă la Bunavestire (L’ Annonciation, la Flammarion, în 1985), aşadar Breban era criticat şi la „Scânteia” (de Titus Popovici), şi la Europa Liberă.

Da, în 1971 a fost „o sinucidere socială”, cum mărturiseşte prozatorul, dar şi o pre-facere: şi-a câştigat zilnic libertatea ca insurgent, provocator de destin. Un colonel de Securitate i-a ocupat cu japca apartamentul de pe Luterană; şoma, în timp ce Titus Popovici putea împrumuta 7000 de lei de la Fondul literar, un salariu

le ascundă, ca să nu bată la ochi. Era atât de vizibil felul cum răzbeau sus! Ştiu cum reacţionează toţi înainte de a fi canalii. Am tresărit cînd am găsit, în Singura cale, următoarele propoziţii: „Era o lichea Calistrat. Nu o canalie. Nu încă.” Şi-i vorba despre suişul omului politic, în fapt târâtoare, scolopendră, scarabeu, şopârlă, vierme lucitor. Când ajunge lichea, se joacă nu cu altcineva decât cu victima, cu frica ori cu speranţa ei absurdă. „Ca un orgasm aproape” (p.51). Ce face acest Calistrat? Minte, falsifică ideile, se falsifică pe sine. Ia să-i facem pe proşti să creadă în story-ul comunist al egalităţii ! Cum s-a săltat Calistrat pe scara socială? A început prin a lăuda U. Sovietică, dar gândindu-se că e posibil ca tătuca Stalin să crape naibii. Şi cât de „decisiv la directe de stânga repetate” era Calistrat! În acele vremi închise, cinicul ins vede în legionari „duşmanii cei mai înverşunaţi”, dar „cu energie nefolosită, ca nişte câini dresaţi, antrenaţi, dar neduşi la vânătoare”. Pe unul îl împinge în închisoare (pentru că nu înţelegea, nu se lăsa lucrat), pe altul îl trimite în URSS, ca să înveţe doctrina de la sursă.

Spune Nichita Stănescu: „Biografia poetului e opera lui.” Cu o adăugire: e mai greu de scris decât opera.

Iată câteva biografeme: În ’67, toamna, N. Breban a devenit membru PCR şi tot toamna, în ’68, a intrat, la propunerea lui Geo Dumitrescu, în echipa de conducere a „României literare” (Animale bolnave luase Premiul USR), ca, în ’69, vara, la Congresul X, să devină membru supleant în CC, la propunerea lui Dumitru Popescu. După ce intelectualii, duşmanii de clasă proletară, au fost împinşi în puşcării şi scoşi de acolo, câţi n-au ajuns în gropi comune fără cruce, în agitata noastră viaţă literară s-a sperat într-o încheiere de anotimp îngheţat.

Până în ’71, când Ceauşescu a promis scriitorilor că, dacă nu se simt bine când le arată, ca la şoricei, pisica, atunci, „de acum înainte am să vă arăt leul”. Şi le-a arătat un leu mai groaznec (vorbă de cronicar): Tezele din iulie. Marin Preda a izbucnit, ameninţând cu sinuciderea dacă se reintroduce realismul socialist militant. Breban era în Franţa, de unde a protestat în presă contra tezelor a căror aplicare presupunea altă cădere, şi mai adâncă, a lui „eu” în „noi”. Confraţii nu i-au iertat nici cariera rapidă, nici succesele literare, nici opoziţia hotărâtă, de disident. În aceeaşi zi a lui februarie ’72, au avut loc două şedinţe: una prezidată de Ceauşescu personal, pentru excluderea din CC şi din partid. „Abil”, Ceau s-a împotrivit propunerii venite de la durii activişti, ca Breban să fie exclus din USR şi arestat. În cealaltă şedinţă, de Birou USR (cu Stancu, Jebeleanu, Bogza, Nichita Stănescu, Baltag, Matei Călinescu), s-a propus excluderea lui N. Breban din conducerea de partid. Deci scriitorii i-au făcut-o.

Există dovada, publicată în „Dosarele istoriei”. Dar când nu i s-a răspuns lui N. Breban cu ingratitudine la gratitudine, cu duşmănie la prietenie? S-a întors în ţară, ca să fie marginalizat. René Coeckelbergs voia să publice Bunavestire în Suedia, însă romanul a fost oprit 3 ani în România, iar premiul Nobel n- a mai fost

de învăţător fiind sub o mie. Însă Nicolae Breban şi-a păstrat intactă averea morală. „Leacul” a fost scrisul.

N-a urmat (şi nu urmează) gustul la modă, ci propriul gust, pe care îl impune. Scrie şi scrie. Când presupui că se termină firul epic, constaţi că abia s-a sfârşit primul ghem. La fel ca în Bunavestire, şi în Singura cale personajul e polemic: „Grobei este un personaj polemic în primul rând pentru că polemizează cu imaginea mea despre mine însumi.” Un scriitor excelând în proza scurtă, Dumitru Augustin Doman, constată: „Breban – romancier stufos, cacofonic, repetitiv, cu tone de balast, dar creator de personaje memorabile.”

Da, aşa este. Cu forţa lui Balzac, cu atenţia la detaliu a lui Stendhal, cu redundanţa lui Proust, intrat în subterana lui Feodor Dostoievski, a subumanului, cu fraza „încărcată” ca la marii germani, ca la marele Thomas Mann. Şi cine n-ar invidia incipit-ul incitant al romanului Singura cale, „Lumea se învârtea încet în jurul meu”, comparabil ca expresivitate cu „Timpul nu mai avea răbdare”? Numai că, postsocialist, Breban s-a „bucurat” de fenomenul de de-brebanizare (vocabula lui Mircea Iorgulescu), dar s-a vrut şi o depredizare, o de-derepenizare, o de-buzurizare, o depalerizare. În loc de viaţa plină de semnificaţii a eroilor lui Preda, Breban, Dumitru Radu Popescu, Paler, Buzura (Goma nici nu-i de luat în seamă) s-a cerut o viaţă plină de eşecuri, dar fără a fi - Doamne fereşte!tragice, ci cât mai mediocre. Şi ca să fie mai mult loc, trebuia ca „expiraţii” să fie acuzaţi în fel şi chip: că ar fi nesincronizaţi, dacă nu retardaţi, discontinui, rurali; s-a vorbit de maladia tradiţiei, a creştinismului; cât despre der Ethik, ca să-i spun pre a doua limbă a lui N. Breban, s-a decretat că a apus demult, că a ieşit din cărţi, la fel ca măreţia, eroismul, binele, frumosul, adevărul. Să persiste în postsocialism, ca şi în socialism, tirania temei? Noul cuvânt de ordine este că scriitorul nu trebuie să facă (deliberat!) literatură.

Ce face, în acest contex, integrul Breban? Lucrează la Integrala sa şi la nimic altceva. Rămâne în normalitatea scrisului, a curajului, a sincerităţii. În tot ce-a scris Breban, cititorii avizaţi şi de bună credinţă resimt „şocul sincerităţii”, acceptat greu pentru că sinceritatea e „destabilizatoare a nu puţine habitudini”. Şi încă: „sinceritatea este forma supremă a artei creatoare - capacitatea de a exprima ceva despre fiinţă, lume, destin, poate chiar şi istorie” (Memorii, IV,p.395). În Sensul vieţii 4 (Ed. Polirom, 2007, p. 140), mărturiseşte că îşi urmează acea pulsiune „care mă locuieşte şi-mi dictează de a da şi a fi dat totul la o parte pentru a sluji litera scrisă: românească în formă, universală în conţinut”. De la sensul existenţei (trei în unul: individual, familial, naţional) nu se poate devia. După cum unitatea (a românilor, a persoanei, a operei) este scopul existenţei. Lupta contra culturocidului, vrând să anihileze personalităţile modelatoare şi, odată cu ele, respectul de sine al românilor, îl priveşte în cel mai înalt grad pe Nicolae Breban.

Mai departe, scrie-n carte!

(Text reprodus după „Contemporanul”, nr. 2, februarie, 2019)

Maria BOLOGA

nr. 89 n februarie 2019

Adrian Dinu Rachieru a instaurat, în exegeza docliniană, expresia „cercul doclinian”, mai adăugând firește și alte aprecieri, de genul: plin de imponderabile; consecvent cu sine. Încât: o fixare în efigie nu e chiar lesnicioasă. Este boem sau constructor?... În stilul său caracteristic, eseistul, cu jucată inocență, conturează o întreagă panoplie a paradoxurilor interogative, pe care o redăm cu subtilitatea simplului lector, oarecum complice: este prolific; visând esențializarea - sau: o fi un sentimental ingenuu, împrumutând, ca optzecist masca textualistă, un ascetic disimulat, un ironist tandru etc. (Coperta IV, vol. Răsaduri, Ed. Gordian, 2017). Oricum ar sta lucrurile, timpul poeziei este, și pentru Octavian Doclin, un teritoriu problematic, pe care îl definește strict în chiar versurile citate de critic: plecat e anotimpul romantic/ deși luna mai trece pe cer (din vol. Dincolo de umbră).

Poetul este acum un căutător (personaj arhetipal, într-o antropologie a căutării, care face parte dintre elementele umane primordiale, ale unui posibil atlas imaginar), un fel de peregrin, oarecum disimulat printre sintagmele sale „roditoare”, cu toate că afirmă a fi Stăpânul Domeniului, care privește lumea cu al treilea ochi, cel pare-se adevărat. Tot atât de real e și faptul că astfel de tărâmuri, uneori, sunt construite din mers, printr-un stil direct, care se naște parcă sub ochii noștri. Pentru că ele aparțin deopotrivă și lumii interioare, urmând semantica și sintaxa imaginarului auctorial. Aura de care se înconjoară astfel de fragmente, în existența vie a poemului, conține o bună doză de teamă și fascinație, un semnal de alarmă, precum în fața zonelor pierdute, întrezărite ca un posibil centru, acolo însă - ne avertizează poetul, pândește și Umbra: Stăpânul auzi în spatele său o voce/ ferește-te Scribul a pus stăpânire/ pe grădina nerăsăditelor/și a adus cu el/ o nouă piatră Eben-Ezer ( Noua piatră). Filozofală sau religioasă, piatra exprimă legătura poetului cu o entitate regeneratoare. Personal îmi sugerează această nouă spaimă a poetului, teama celor din Biblos, la apariția literelor scrise. Doclin este și poetul unei anumite exasperări, care se întinde și în afara sinelui, spre percepții religioase, culturale etc.

Poemul citat (Noua piatră) conține și o reminiscență platoniciană, cea a cunoașterii anterioare a unei esențe; ochiul platonician copleșit de visare nu trăiește, ci vede, dezvăluie: în fiecare dimineață - scrie Doclin – zăbovea în dreptul unuia/ mai mult și-l cerceta/ cu lumina ochiului său/ acela singurul nevăzător din care țâșnea/ văpaia focului (p. 48).

Textul face parte din volumul intitulat Poeme libere (Ed. Gordian, Timișoara, 2018) și poate nu este inutil să ne limpezim, de dragul lecturii-drum, printre textele docliniene, ideea că libertatea nu e văzută aici, ca atitudine de sfidare a unei ordini sociale din trecutul nostru (îmi vin în minte „cârciumile comuniste” ale unui alt poet reșițean) - ci, mai degrabă, cum scria Gellu Naum: Disponibilitatea înseamnă putința de a păstra, pe oricare cerc te-ai afla, legătura cu piatra generatoare/.../ A fi disponibil, adică a fi liber înseamnă a nu te dedubla, a păstra unitatea centrului, pe oricare cerc te-ai afla (Despre interior-exterior, Gellu Naum). Pe de altă parte, parti pris-ul libertății implică astăzi (cf. Luc Ferry) și o anumită reinvestire a vocabularului și a mesajului religiei-creștine.

Ceea ce-l îmbogățește, spiritual vorbind, pe poet, e tocmai această piatră, care instaurează, pe un fundament uman, religiosul de dincolo de viață („în aval de conștiința noastră”). Și o face liber, atât cât să provoace o candidă, dar și lucidă mirare a faptului că există o înțelegere, ce aparține poemului, instituit sub ochii noștri (un fel de limbaj secret/ public - Mircea Mihăieș: un stil în curs de naștere). Astfel se întâmplă în Poemul pustiu (unde, fidel variilor sale încercări de definire a poemului, Octavian Doclin mai găsește una) - În timp ce înainta în scrierea lui/ aproape de finalul fără punct/ își dădea tot mai mult seama/ că poemul pustiu/ nu înseamnă neapărat/ poemul căruia îi lipsesc cuvintele/ cele în pârgă deplină/ în drumul spre coacere/ nu/ pustiul în poem/ este eliberarea mâinii/ de toxinele cuvintelor scrise până atunci (Poeme libere).

Mirul, untdelemnul și vinul trebuie ferite de ochi răi și păstrate până la adevărata întâlnire; într-un fel e același poem (de mai sus), dar cu vedere de pe un alt cerc, unul al tăcerii revelatoare (viziune oarecum orientală, a dispariției) - pare a spune poetul în Ieșirea - Exodul - Răpirea: se spune că la sfârșitul spălării/ Scribul fu văzut plecând cu Cartea sub braț/ după ce în zadar a încercat/ să afle citind din ea / ce a urmat/ Și de atunci nici de el/ nu s-a mai auzit ceva (Poeme libere). Paradox ultim, definitoriu pentru viziunea poetului, pentru că, scufundat într-o temporalitate,

recenzii

actualitatea literară 19

Octavian Doclin, poetul cercurilor libere

în întregime, el vorbește din interiorul ei, se simte cerut de un afară, despre care nu știe nimic, în afară de faptul că îl cere... O ciudată nostalgie se petrece pe „domeniile” cuvintelor poetice; lângă athanor, precum în picturile poeților alchimiști, se află un personaj care cântă la harpă (în versiunea Scribului). Acolo cele pământeşti sunt dizolvate, sădite, ră-sădite, astfel se configurează topografia grădinii - blazonul ei de moşie - a nerăsăditelor (Blazonul, în vol. Răsaduri).

Poetul resimte urmele unor transformări interioare, în direcţia unei împărtăşiri de sens divin şi transmutarea sinelui în cuvânt: Precum Iona odinioară/ şi poetul se refugiază în peştera/ cuvântului ori în Cortul Poemei (Confruntarea). Există un poem care vorbeşte despre „ucenicia poetului la arcane” (expresie a lui Radu Cernătescu , în Arcanosophia), prin alegoria scuturării „poemului lung”, precum un pom, până la esenţa poemului scurt, concentrat şi întrupând misterul unui dincolo de uman: „ele sunt ca nişte copaci înalţi/ în care stau păsările/.../după ce le-au mâncat poamele/ la care nu poţi ajunge/ din când în când/ mai scapă din ciocul lor tocit/ din vârful stufos/ vreun sâmbure/ şi astfel se face/ că din el răsare/ cu tulpina scurtă/ dar puternică/ precum a vişinului meu din oborul casei/ poemul scurt (Răsaduri). Astfel vorbeşte poetul din sinele unui alt cerc, dar el rămâne acelaşi...

Grafeme: lecturi provinciale

Asocierea pe care d-na Ada D. Cruceanu, o eseistă fină a Banatului (cu rădăcini în altă istorică provincie), o realizează, în titlul cărții sale, apărută la Editura Gordian (2017), între Grafeme și lecturi din provincie, poate apărea drept îndreptar, principiu al paginilor dedicate unei suite de autori, inventariați spre a se analiza ceea ce au gândit și au scris. Autoarea, credem, îndrăgostită încă de baroc (despre care, de altfel, a și scris), păstrează ceva din încrengăturile acestui stil surprinzător, dar operează în carte ordinea necesară unei priviri analitice cuprinzătoare și în același timp oarecum selective. Astfel se detașează capitolele cărții, primul fiind dedicat eseiștilor, criticilor literari, cronicarilor, publiciștilor și traducătorilor. Însă trebuie subliniat că nu avem o istorie literară de sinteză, de proporții, ci un fragment dintr-o posibilă frescă, o imagine culturală sui generis, cu descrierea unor nuclee din grafemele provinciei, ca să zic așa - cele efervescente, care au asigurat o parte a dinamismului acestei zone, autoarea săpând în viziunea antropologică, de pildă, până la Nicolae Stoica de Hațeg (trecut la capitolul Prozatori). În primul capitol, „lecturile de provincie” au în vedere nume precum: Adriana Babeți (scris în 2013); Titus Crisciu (articol din 2017); Vasile Petrica - Preotul cărturar (2017); Adrian Dinu Rachieru (1996); Dorina Sgaverdia (2013); Cornelia Ștefănescu.

Pe un fundal comparativist (Chateaubriand, Roland Barthes, Cântecul lui Roland, Th. Gautier etc) Ada D. Cruceanu proiectează un fascicul de lumină asupra

unei teme pregnante, prin care Adriana Babeți „a avut a-și încerca puterile pe un câmp de luptă cu dublă deschidere”, în cartea Amazoanele. O poveste (Polirom, 2013) - o „minunată poveste despre femeile luptătoare”, într-un stil minuțios, documentat, cu pagini bine construite, incluzând aspecte mito. Folclorice, cităm din volum: Odată identificată ținta, Atac(-ul), partea a doua a volumului, și cea de-a treia, Incursiune, descoperă, cu infinită tenacitate, întreaga „poveste ” a obârșiilor (cuvântului/ mitului), a „variantelor” amazonice, de la Homer încoace/.../ părții românești a cetății de cucerit fiindu-i rezervat capitolul final (P.) Să recunoaștem, spune de la început autoarea: imaginea amazoanei în literatura românească e târzie, rară, destul de firavă estetic și, oricum, mult stilizată.

Pentru fiecare nume pomenit în acest capitol, Ada D. Cruceanu găsește o expresie care dă seama despre nota specială a respectivei personalități; ca atare, Titus Crisciu scrie cu discreția unui conviv de bune maniere; Vasile Petrica este Preotul cărturar; Adrian Dinu Rachieru, criticul sociolog este portretizat astfel: volubil cu sobrietate, informat Până la Dumnezeu/.../ are, în plus, o voluptate a stilului elegant/.../ e un semn al „calmului valorilor”...

O notă aparte e dată de articolul Singurătatea Poetului (p. 25), în care se rememorează „un gest întemeietor”, cel al singurătății unui limbaj poetic, artistic: momentul Eminescu. Cititorul este trimis spre lectura unor momente majore, de pildă, ale barocului european, din sec. 16, 17, în care tocmai pleiada artiștilor, gânditorilor (filosofilor, oamenilor de știință, teologilor... configurează și impune un gest cultural „întemeietor”, modifică fața Europei... Și conceptele după care sunt analizați prozatorii, în cap. 2, sunt aidoma temelor care străbat fascinant Grafemele acestora (ex. Radu Ulmeanu - Siberiile de acasă - cu o trimitere spre Gombrowicz - 2017); Alexander Tietz - Heimat și dincolo de Heimat (2003); Sorin Titel - Sub aură cristică (2011 - cu aprecierea de pe coperta IV, a d-lui Cornel Ungureanu: „Cartea doamnei Cruceanu reprezintă un moment al clasicizării sale”). Savuroasă este lecturarea lui Nicolae Stoica de Hațeg (2001), om al barocului târziu, infiltrat în luminismul lui Iosif al II-lea, autoarea menționând atât stratificarea lexico-gramaticală dificilă, cât și faptul că i se datorează un început și un program, pe măsură ce se construiește „scheletul unui corpus artistic particular”, într-un ținut al povestirii.

Capitolul Poeții debutează cu Toma George Maiorescu și cuprinde nume ca: Ioan George Șeitan, Petre Stoica, Nicolae Sârbu, Sabin Opreanu, Anișoara Odeanu, Laurian Lodoabă, Lucian Alexiu, precum și antologia „celor șase” poeți din Socolari.

Selecția de eseuri e construită așadar cu articole scrise la date diferite, actuale însă. Ultimul capitol e dedicat artelor plastice, cu amintirea lui Mihai Vintilă, Cvetka Vidmar (Slovenia), Peter Kneipp, Ilse Hehn, Bebe și Ioana Cojocaru - fine evocări analitice ale expozițiilor și artei personale ce-i caracterizează pe cei vizați. În ambele cazuri (literatură-plastică), Ada D. Cruceanu deține limbajul doct și potrivit, subliniind, de pildă, în cazul exegezei asupra lui Radu Stanca: „eleganța intuiției și inteligența ideilor trăite” (cf. Ionel Bota - 1992).

(6 februarie, 2019)

20 actualitatea literară

inedit

nr. 89 n februarie 2019

Gheorghe Alexandru Iancovici (1924-1992) 95 de ani de la naștere

Inedit: memorial de călătorie București-Fălticeni-Baia Mare

23 noiembrie 1980. Ajuns într-o stare de exasperare de-a dreptul insuportabilă din pricina situației generale, de foame, frig și întuneric, pe care ne-a creat-o monstrul de Ceaușescu cu „savanta” de două parale, în cârdășie cu ticăloșii lor acoliți, hotărăsc să schimb decorul, să lipsesc vreo zece-douăsprezece zile din acest oraș, în speranța că astfel, în alt cadru, printre alte figuri, departe de zidurile care mă apasă, îmi voi redobândi echilibrul și îmi voi redresa moralul zdruncinat. Îmi cumpăr deci un bilet CFR în circuit (1.700 km) și plec, cu intenția de a poposi în București, Fălticeni și Baia Mare.

Cele șapte zile (23-28 noiembrie) petrecute în Capitală au fost fructuoase. În primele zile la București era soare și cald. Când am pășit în Cișmigiu, soarele bătea pieziș într-un ulm cu frunza sângerie în asfințit. Lângă lac, o zadă își lepăda ácele ruginii. Pe lângă Biserica engleză, o tisă își risipise pe trotuar bobițele rubinii, parcă bile revărsate din coșulețul unei copile.

Pe lângă cărțile achiziționate și expediate acasă, am lucrat zilnic la Biblioteca Academiei, despoind colecțiile ziarelor lugojene „Drapelul” și „Răsunetul” de datele privind mișcarea culturală din Lugoj în anii 19051947. M-au mișcat zbuciumul bănățenilor din acei ani, relatarea momentelor înălțătoare ale vizitei Corului „Carmen” din București la Lugoj. Răsfoind filele galbene și colbăite ale gazetelor vremii, uitam de masă și de osteneală. Evadat din actualitatea imediată, trăiam, palpitam literalmente printre evenimentele petrecute cu 75 de ani în urmă și printre vajnicii lor protagoniști. Mă complăceam, așadar, în prezența unor umbre – și nu întâmplător. Era mijlocul cel mai eficace de a mă smulge din contingent, de a-mi uita rănile, de a mi le tămădui. Făceam, prin urmare, două lucruri concomitent: mă documentam, acumulând material pentru o posibilă carte – și mă curariseam psihic. În sălița de la parter a Bibliotecii Academiei, unde ultima dată se prezentase rarilor vizitatori o expoziție comemorativă dedicată lui Spiru Haret, acum li se oferea o expoziție închinată lui Sadoveanu. Sub vitrine, cărțile și scriitura lui mărgelată.

Pe panouri, fotografii și iarăși fotografii.

Una mare, înrămată, înfățișându-l frumos și viril, în plină putere; următoarea, în care joacă șah cu Camil Petrescu; altele, însoțit de Panait Istrati și Gala Galaction; ținut de braț de Petru Groza trădătorul de neam; întâmpinat încravatat de pionieri; în fine, portrete în tuș și gravuri.

Seara mă duceam fie la cinematograf, fie la teatru ori la Circul de Stat.

Am zărit într-o seară un omuleț gârbov, cu lung palton negru, pălărie cu boruri largi – ridicolă reminiscență a breslei scriitoricești care-i da aspect de corb centenar, cu sacoșă și ochelari fumurii – în care l-am recunoscut pe D. I. Suchianu.

Mi-a trezit un zâmbet amar, un sentiment confuz, amestec de simpatie și milă, scribul pe care abia mă abțin să nu-l numesc nulitate infatuată. A fost o vreme directorul „Vieții românești” și a cunoscut îndeaproape întreaga pleiadă a scriitorilor patronați de Garabet Ibrăileanu. Dar anii îngrămădiți l-au încovoiat, și azi nu mai

e decât o epavă, jalnicul supraviețuitor al unor timpuri de aur. Exilat într-o lume străină, naufragiat anacronic într-un univers în care nu-și mai întrezărește niciun contemporan al propriei sale foste, ireversibile tinereți, e o caricatură și atât.

Al doilea popas l-am făcut la Fălticeni.

Căldura cu care m-a primit familia Dumitriu mi-a turnat pe rană balsam. Toată șederea la Fălticeni – cu vizitarea tulburătoare a Liceului „Nicu Gane”, a caselor memoriale „Ion Creangă”, „Nicu Gane”, „Mihail Sadoveanu” și „Eugen Lovinescu”; a muzeului local, în care am descoperit că în acest oraș s-au născut ori și-au dus viața Artur Gorovei, N. Beldiceanu, Jules Cazaban, Vasiliu-Birlic și Nicolae Labiș – a fost plină de lumină binefăcătoare și blândă. În plin centrul „Folticenilor”, străjuită de de mesteceni, se ridică statuia ninsă a unui Mihail Sadoveanu venerabil, cu baston, nu departe de părculețul cu morminte ale ostașilor sovietici. (Oare când vor catadicsi a și le duce în patria lor de la răsărit? Fiindcă nouă nu ne-au adus, cum pretinde PCR-ul, „eliberarea de sub jugul hitlerist”, ci hoarde asiatice pustiitoare și comunismul înrobitor.)

Toate lăcașurile colindate, dimpreună cu statuia „Conului Mihail”, conferă orașului un aer intim de familie, mișcător pentru cine le înțelege și le simte. Gloata străzii trece pe lângă ele insensibilă, fără să le ia în seamă, preocupată de necesități mai concrete: dacă se distribuie ulei la „Alimentara” ori dacă au sosit cizmulițe pentru copii la magazinul de încălțăminte.

Aș vrea să nu uit muzeul în care se adăpostește cea mai mare parte a creației sculptorului Ion Irimescu. Pe acest artist îl cunoscusem încă din 1944, din timpul refugiului Academiei de Bele-arte din Iași în comuna mea natală, Făget. Lucrările lui frizează modernismul într-o manieră stilizată pe care – numai așa – o accept.

Punctul culminant a fost pelerinajul la Mănăstirea Slatina, cu reculegerea la mormântul lui Alexandru Lăpușneanu și al lui Veniamin Costache, plimbarea solitară pe aleea ninsă din dosul mănăstirii, vecernia ce se desfășura în clarobscurul din paraclis.

Nu voi uita măgurile ninse, dramatizate de pomi cu crengile desfrunzite ca-n gravuri, zidurile de cetate mohorâte și biserica Mănăstirii Slatina, măreață și avântată, dar mai cu seamă aleea coborând în pantă, mărginită de tuia troienite, la capătul căreia se pătrundea, pe sub poarta boltită, cu ceva într-însa, deopotrivă, crispat și odihnitor, în pacea aceea adâncă și monahală.

Revin, împrospătat sufletește, la Fălticeni. Prin parcuri și grădini: sălcii pletoase, tuia și mai ales mesteceni eleganți și decorativi. Peste drum de grădinița de copii cu pitorești animale (girafă, elefant, crocodili), confecționate din uscături de copaci, era semnalat printr-o tăbliță, un castan comestibil. Îl recunoscusem după frunzele crestatate și mari, așternute pe caldarâm. În livada casei lui Sadoveanu, merii aveau trunchiul înfășurat în hârtie, să nu le roadă coaja căprioarele „care iarna vin până în târg”, mă lămurise domnul Dumitriu. Într-o dimineață, feerie: un măr nins, iar departe, peste iazuri, în bătaia soarelui, turla unei biserici. Eram în plin... Sadoveanu.

După acest tihnit popas fălticenesc, iată-mă iar la drum, de data asta către apus.

Contemplu de la fereastra vagonului peisaje hibernale: mândrețe de păduri ninse, cârduri de ciori, Crișul cărând sloi printre arini și fagi desfrunziți.

La Baia Mare, brazi în hermină pe dealurile împrejmuitoare. Aveam aci

o țintă precisă: părintele Șurani, fost paroh al comunei Șișești, după Vasile Lucaciu, ca să încerc a-l îndupleca sămi cedeze ceva cărți vechi. Ulița Olarilor mi-a răsărit brusc dinainte.

Am sunat la poarta casei de la numărul 7 și, într-un târziu, a apărut, cu păr coliliu, fiică-sa, întrebându-mă, cam speriată, cine sunt, ce doresc. Mi-am declinat numele. Încredințându-se că nu aduc cu mine primejdia, mi-a descuiat portița de fier, prevenindu-mă: – Părintele acum e la liturghie.

– Oficiază un preot liturghia în casă? am întrebat-o. (M-am gândit un moment că, fiind greco-catolici, deci prigoniți, își practică în continuare religia în secret.)

– Nu; tata slujește.

– Atunci n-aș vrea să deranjez.

– Ba nu, poftiți.

– E vreo sărbătoare azi, de oficiați?

– Nu, ținem liturghia în fiecare zi.

Am intrat sfios și am rostit „Sărut mâna!”

Scena ce mi s-a înfățișat era ciudată, părând o secvență dintr-un film neorealist. Bătrânul ședea tot acolo unde îl lăsasem în aprilie, dar cu patrafir verzui pe piept, iar pe masă era improvizat un altar: un măsai curat, deasupra o cruce, o bucoavnă și un potir.

Am rămas, stângaci, în picioare.

– Puteți să ședeți, mi-a spus fiică-sa.

Stânjenită o clipă de apariția mea inoportună, ceremonia și-a reluat firul.

Ca-n biserică, preotul paralitic rostea (nu cânta) cuvintele sacrosancte ale slujbei și – ca un cantor din strană – fiică-sa răspundea cântând. Apoi preotul s-a împărtășit. A durat mult culegerea cu lingurița a Trupului lui Hristos din potir. Fata a turnat puțin vin dintr-un clondir în cupa de alamă din care părintele, clătind-o mereu, bea, cu buze evlavioase, Sângele Sfânt. În cele din urmă (după „Fie numele Domnului binecuvântat”), preotul, cu singura mână validă, a așternut deasupra potirului pocrovățul și o cruce decupată din pânză.

Fiică-sa a adunat de pe masă altarul improvizat, taică-su a mai bolborosit o rugăciune și abia atunci am cutezat să-i vorbesc.

Scena la care asistasem fusese ceva atât de ciudat, de anacronic și de trist, ca o ceremonie clandestină din vremea prigonirii primilor creștini. Am intuit în liturghia asta stranie, oficiată în doi, de două epave – un tată paralitic și o cucernică fiică rămasă necăsătorită, ca să-l îngrijească, deci sacrificată – o dramă sfâșietoare, capabilă să stoarcă lacrimi.

După complimentele de rigoare cu privire la starea sănătății bolnavului (ceea

ce l-a bucurat în mod vădit, căci a surâs blajin), i-am spus franc scopul vizitei mele. Înduplecat, bătrânul mi-a întins un caiet (catalogul hârțoagelor lui), în care am început să bifez titlurile ce m-ar fi interesat. Am convenit cu fiică-sa sămi aducă, rând pe rând, stiva de cărți pe care urma să le cercetez. Mi-am pus deoparte câteva calendare ale Asociației ASTRA, Alexandria, niște numere din Biblioteca Astrei, Postume de Eminescu (1908), În umbra zidurilor de Octavian Goga, Cu teatrul romînesc în Ardeal și Banat (1913) de Paukerov, dar, la un moment dat, părintele m-a prevenit: – Eu cărțile astea nu vi le dau.

Auzindu-l, parcă mă lovise în creștet.

Am început atunci să-l conjur a mi le ceda. Ți-ai găsit! M-am izbit de o dârzenie ardelenească îndrăcită. Cu toate argumentele mele, nu l-am putut îndupleca să se despartă de acele cărți de care nu avea trebuință, fiindcă tot nu le mai citea, în vreme ce pe mine, ca publicist, m-ar fi putut ajuta să reînviu un colț de trecut.

Mi-a dat, cu ezitare, cinci exemplare, cumplit de deteriorate, din Istoria lui Foțiu, prelucrare după I. Jager, de dr. Vasile Lucaciu (Baia Mare, 1893), broșurile de inițiere filosofică (cca o mie de pagini) ale prelegerilor ținute de Leul de la Șișești la gimnaziul din Satu Mare, intitulate Instituțiuni filosofice, și, cu însângerare, Almanahul ASTRA din 1911 („Dacă găsiți un altul, să mi-l trimiteți înapoi”, ceea ce i-am promis sub cuvânt de onoare).

– Dar textul Memorandului (zic într-o doară), nu-l aveți?

– Ba-l am, a recunoscut cu glas moale.

A indicat fiicei unde să-l caute. L-a adus. L-am luat, cu evlavie, în mâini, ca pe o Sfântă Evanghelie a pătimirilor neamului.

– Nu mi-l cedați mie? m-am încumetat a rosti.

A refuzat categoric.

– Poate mai aveți un exemplar, am nădăjduit deznădăjduit.

– Da, așa cred că mai este unul... Pe acela vi-l dau dacă-l găsim. I-a indicat fetei unde să-l caute. (Eu am început să mă rog în gând: „Doamne, fie-ți milă...”)

Momente de suspans mistuitor. Și iat-o revenind radioasă: – Aveți noroc: l-am găsit. (Eram pe punctul de a leșina de emoție.)

Când a fost să le socotească prețul, părintele a totalizat vreo trei sute cincizeci de lei (Memorandul îl socotise la... douăzeci și cinci de lei!!!)

I-am oferit șase sute: – Ajunge atât?

– E și prea mult.

I-am sărutat mâna și am alergat la poștă ca un fur în traistă cu o comoară.

Am expediat cărțile prin ramburs (Cât de amabilă a fost domnișoara de la ghișeu! Ceva de necrezut!), dar nu pe toate. Memorandul l-am luat cu mine, purtându-l cu grijă, ca pe un potir cu Sfânta Cuminecătură. Am izbutit (Dumnezeu m-a ajutat) să-l aduc acasă intact. L-am dat la legat. E un lucru sfânt, neprețuit.

E tot ce am mai prețios în biblioteca mea de șase mii de volume. Așa... sufletește... subiectiv... Pentru mine...

Popasul în fermecătoarea Baie Mare, cu pledoaria patetică pentru dobândirea unor hârțoage vechi (dar sfinte) de la părintele Șurani, m-a ajutat și mai mult să-mi eludez sumbra lume lăuntrică, atât de bulversată de ultimele evenimente, mi-a înlesnit necesara evaziune vremelnică din subiectivismul autodevorator.

Dar asta n-a împiedicat revenirea – chiar dacă numai în surdină – a unor refrene sfâșietoare, în pofida bucuriei (tristă bucurie) provocate de dobândirea unor cărți bătrâne care, în ochii mei, sunt nu foarte valoroase, ci neprețuite.

Am revenit acasă aerat, regenerat sufletește, încărcat de imagini – altele decât cele rutinare –, de impresii variate și vii, pe care am simțit, imperioasă, nevoia să le împărtășesc celor din jur, ceea ce, iată, am și făcut...

Text stabilit de

Simion Dănilă

şcoala de poezie

nr. 89 n februarie 2019

actualitatea literară 21

un imperiu de hoţi sau mai multe un univers care trăieşte furând lumina pe câmpii cândva bogate rodesc ciulinii mujahedinii stau culcaţi pe spate în deşert aşteptând bogăţia de rachete să cadă din cer ca lupii umblă în haite sfâşiind neîncrederea cu jihadul sub braţ ca şi boii înjugaţi mereu cu disperarea din somn urâm frumosul şi nici măcar nu mai visăm

Nicolae Toma

Sindromul revoltei

Mereu generaţii în pielea goală o gloată rebelă pe străzi înfundate şi murdare înjurături naţionale hippy şi fond de Beatles primul om pe lună lângă o teamă mondială şi o apăsare a unui război cald numit fără sens şi imaginaţie război rece

Femei strivite de griji cu ochii apăsaţi dincolo de orbite plâng neivirea răsăritului pe la porţile cu sânii seci pleoştiţi arată pruncii descărnaţi cu buzele umflate posibili eroi mitici ucişi din leagăn amintindu-ne pentru totdeauna de Mesia cel purtător de marele păcat împărat peste toate păcatele lumii acesteia putrede Zăpada la poli e bolnavă de culoare pinguini năclăiţi în petrol de frig cristale pene îngheţate ochi ţurţuri reflectând obida un nor cosmic de nelinişte de teamă o planetă bolnavă psihic ridică în fiecare clipă altare unor zei nemiloşi şi fără respect pentru viaţă şi viaţa se zbate în galactic somn nu-i pasă târâş merge mai departe

Secte ca ramuri ale unui copac uscat alterări de areal cu smog rock moarte albă nici speranţă nici somn şi sex fără oprelişti peste tot violuri şi morţi de frig şi nesomn o lume bântuită de diavol şi neiubire în derivă spre o mereu apocalipsă Generaţii de artişti devoraţi de fructul lor uitaţi sub treptele templului construit în fiecare din noi în fapt iarăşi şi iarăşi icari rătăcitori după senzaţii de iubire de vise de flori de mări de fără de nori un fel de timp rezervat unor idealuri de pace de gând curat nefinisat nedeformat nemanipulat de adieri Nici o zi fără o armă detunând şi fără zbor de suflete iar trupul demoleculizat transformat în praf îngraşă ţărâna iar deasupra miliarde de Eu-uri plutind printre nori cosmici entităţi aşteptând după un nou Big Bang şi universul acesta străbătut de vuiet de nesiguranţă de galactic vânt Păcatul e una cu dorinţa ce sfâşie fără de îndurare trecătorul trup te-mpinge spre noi limite sau spre un nou început de trăiri mitice există în noi suferinţă există iubire de păcat ca şi cum ne-am droga cu el în aparenţă i se dă fiecăruia o şansă se spune peste tot suntem egali chiar şi între sexe deşi nu toată suflarea îşi dă cu ruj pe buze La fiecare pas bariere în calea speranţei făcute de noi tocmai împotriva noastră în fiecare zi alt preţ la benzină experienţe nucleare vulcani tsunami tehnică japoneză de vârf muncitorul ideal un viitor cap pătrat cu direcţii programate mereu în folosul celor puţini Un mileniu de demenţă prostiţi de lideri neînţeleşi dispreţuitori în piramidele lor de ignoranţă şi în realitate închişi într-un halou de gemete de neputinţă iar cei care pot citi în stele plâng ascunşi în hrubele alcoolului printre nori albi de tutun Se spune că nicicând informaţia nu a ocolit aşa de repede pământul dar viteza încet încet ne cuprinde în vârtejul ei ne antrenează-n descoperiri de nevisat şi boli ucigătoare ivite din acest necunoscut descoperit în duşmănie vine în întâmpinarea noastră de parcă ne apropiem fără milă de un nou sfârşit sau un nou început dacă ar fi cum spun unii că rostirea noastră într-un cerc aduce mereu lucruri şi idei care au mai fost Mereu ies la iveală cărţi nevisate deşi astfel se poate iubi în mii de chipuri iar femeia poate fi privită în toate formele de cunoaştere terestră şi extraterestră deşi în realitate sunt zvâcnituri de perpetuare a speciei aureolată de un mileniu sângeros de războaie de religii care ucid femei nevinovate şi copii candizi în numele unui zeu prea departe de sufletele celor care i-au dat viaţă În mileniul trei se moare de foame de sete furioşi pe bucuria răutăcioasă a expansiunii dolarului pe compasiunea fără sfârşit a stării naţiunilor

Anca Maria Ciugudean Elan matinal

Etgard Bitel

Căutare de drum

Găzduit în propria mea absenţă ca o fântână în piatra tăcerii, mă dezbrac de lume, vestmânt peticit, iar marea azvârle la mal inimi supte de sânge şi speranţe moarte Mi se făcuse de drum, mi se făcuse de apă, şi paşii lăsau urme de abur pe aerul de granit al dimineţii de mai.

Delict Osia lumii se frânge sub ochii orbi ai luminii creieru-i încă lucid iar semenii mei ard pe ruguri de sânge în haină de zei pentru că și-au dorit amantă de-o noapte CUVÂNTUL

Facerea Dumnezeu a făcut pe om După chipul său l-a făcut, Bărbat și femeie l-a făcut Doar femeia poate da viață După chipul ei Bărbat și femeie poate naște Femeia este Dumnezeu

Vinovăție Sunt frate al zilei de mâine dar trăiesc în timpul celorlalţi fără să am timp să-mi compun un surâs.

Sufletul meu e o ţară de tristeţe şi rănile de aripi mă dor prin breşa mult prea strâmtă ca o schijă de lumină Vina mea: vina de-a exista

Şuviţele dimineţii îmi gâdilă visul.

Mă trezesc zâmbind răsăritului, care-mi face cu ochiul. ,,Vei avea o zi specială!’’ aud în staţia de amplificare a minţii.

Sar de pe trambulina ideilor; făcând slalom printre emoţii alunec spre linia de sosire, gata să mă întâmpin.

Trezire Zorile îşi desfac larg braţele Compromisuri se închid în buzunare de sticlă Râsete ascend în sfere roz Clişee cad în domino perpetuu Sărutări spontane ridică moraluri Gânduri răzleţe se pregătesc să abdice În mine se face lumină

Metamorfoza Genele cântă în ritmul planetelor, creând configuraţii din iubirea ce aleargă spre Tine, sfidând gravitaţia.

Atomii se ordonează, reinventându-mă; Sunt asemenea mandalei ce învăluie timpul: complet dezgolită, perfect definită.

Efemer Secundele se scaldă-n baia de fapte...

Minutele se adăpostesc de critici...

Orele se ascund sub fustele orgasmului...

Zilele se răsfoiesc indecise...

Lunile se îndrăgostesc una de alta...

Anii aleargă printre jocuri de culise...

Decenii trec clandestin graniţa dintre riduri...

Secolele-şi amanetează viitorul...

Veacurile se pregătesc de rugăciune...

Cheile timpului s-au pierdut...

Nicolae HAVRILIU

22 actualitatea literară

teatru / diverse

Din culisele formulei „Lumea ca teatru”

Retras într-o semisferă

La Bucureşti într-o după-amiază când ziua se pregăteşte de asfinţitul ei. După ce ieşi de la un cabinet dentar de pe Calea Călăraşi, din acea după-amiază de noiembrie, Eleodor se opri pe trotuar ca să privească lumea din jur, poate îi va apărea vreun cunoscut. Cei care îi treceau pe dinainte aveau feţele fade şi buzele strânse, de parcă şi-ar zăvorî vorbele ca să nu zboară. „Ce ştiri aş putea obţine, îşi zise Eleodor, dacă toţi aveau figura tăcutului grăbit?” Fără să afişeze o ţintă precisă de mers, probabil nimic nu-l zorea, omul o luă la pas uşor şi intră pe strada Mântuleasa, ocolită în ultima vreme de el. De câte ori străbătea această stradă, diferite gânduri îl asaltau, cele mai multe fiind nemotivate. Şi cum n-avea chef să i se năzare atâtea, care nu-i foloseau la nimic, Eleodor iuţi paşii, refuzând să mai privească, într-o parte şi-n alta, clădirile înşirate.

Astfel dus, el pătrunse pe strada Dimitrie Racoviţă.

Din incinta unei curţi cu o poartă de fier la intrare, atinsă de rugină, dar funcţionabilă, Eleodor auzi vorbele unei femei, adresându-se dojenitor, probabil, unui copil: „Spune acum tot ce ştii, că pe urmă ai să uiţi şi nu se va înţelege nimic. Bate fierul cât e roşu! Învăţă-te să fii practic!” Vorbele, ce-i drept, au trecut pe lângă urechile sale ca o adiere de vânt risipitor, deşi ceva din sonoritatea cuvintelor i-a atins auzul. Hotărât să-şi verifice memoria, el grăbi paşii când făcu stânga şi se-ndreptă spre Pache, parcul de la rond. Acolo, aşezându-se pe o bancă, auzi un crâmpei dintr-o conversaţie purtată de două persoane adulte: „Când eşti la înălţime, uimirile încetează. Totul trebuie luat la unison... Creasta şi impresionarea care mereu sunt aceleaşi. Numai drumul spre înalt creează diferenţele şi, drept urmare, uimirile apar să completeze golul dintre ce s-a parcurs şi ce urmează să se parcurgă.”

Cum, desigur, nu-şi propuse o supralicitare a auzului cu toate câte se rostesc în drumul său, Eleodor se ridică de pe bancă şi, ducându-se în staţia „Foişor”, luă autobuzul spre casă. Dar nici în autobuz situaţia nu era diferită. Fiecare vorbea cu fiecare pe-nţelesul lor, iar Eleodor negăsind un partener de conversaţie, pentru că nu-i apăru vreun cunoscut, era nevoit să asculte ce se spune. Aşa că făcu urechi mari când îl auzi pe călătorul de lângă el: - Moneda falsă provoacă discordie între producător şi cumpărător. E o vorbă spusă la nimereală. Vă cer, dacă se poate, să-mi demonstraţi temeinicia ei!

- Cu mine vorbiţi? reacţionă Eleodor.

- Dar cu cine? răspunse călătorul. Ne înţelegem într-un fel şi mai aflăm câte ceva. Oamenii vor să ştie cât mai multe, dar într-o măsură îngăduitoare pentru capacitatea lor de înţelegere ce nu trebuie să-i depăşească pe guvernanţi.

Eleodor, gândindu-se că respectivul ar putea fi vreun provocator, îşi strânse buzele după modelul trecătorilor văzuţi în stradă şi tăcu. Văzând privirea întristată a călătorului, lăsată ca o apăsare asupra sa, el se hotărî să vorbească: - Eh, uite la asta nu m-am gândit!

- Nu v-aţi gândit? Păcat! Putea ieşi o conversaţie, continuă călătorul şi-i întoarse capul.

Deşi era convins că-i o provocare, Eleodor refuză să se dea bătut şi adăugă: - Nu orice evoluţie înseamnă progres.

- Cum aşa? Nu înţeleg! se arătă mirat călătorul.

- Nu vedeţi? Priviţi pe fereastră! Mişcarea ce se face bate pasul pe loc, vorbi Eleodor.

Dintr-odată, călătorul se strecură printre cei ce şedeau lângă fereastră şi privi afară. Cum autobuzul ajunse în staţie, Eleodor coborî fără să spună ceva la plecare. Oricât de mult îşi dorea un schimb de vorbe cu cineva, era convins că o astfel de conversaţie, începută de călătorul anonim, nu l-ar fi avantajat. Deşi evită să creadă că a fost un eşec, se-ntristă când înţelese că eşec era. Şi imediat îi veni gândul că în trecutul său, fără voie, ar fi săvârşit vreo necuviinţă. Iar pedeapsa, mai devreme sau mai târziu, vine. Fie şi din partea vorbelor care-l fac să fugă în toate direcţiile, numai să nu le audă.

Apropiindu-se de scara blocului, Eleodor auzi un glas de femeie: - Alo, domnu, domnu! Locuiţi în zonă?

Nedecis să întoarcă privirea, el aruncă vorba: - Spuneţi?

- Cu ce se poate ajunge de aici până la gară? continuă femeia.

- Cu orice! răspunse el sec, deşi în momentul conversaţiei cu necunoscuta îl bătea, cu adevărat, gândul cum poţi vieţui retras într-o semisferă. „M-aş retrage într-o semisferă să înţeleg acolo ce încă n-am înţeles, îşi spuse Eleodor, după cum îmi suflă gândul, dar ştiu că mă scoate din contemplaţie administratorul blocului şi-mi bate la uşă pentru plata întreţinerii.” Întorcând, apoi, privirea s-o descopere pe necunoscuta ce i se adresase atât de galeş, el zări mai mulţi trecători în goană, probabil, către gară ca spre

un punct terminus. „Dacă ne teleportăm în timp, peste zece sau cincisprezece ani, când totul sau aproape totul se va fi schimbat, vom constata că prezentul prin care trecem s-a făcut istorie şi că nimic n-a rămas din efortul pe care-l depunem ca să trăim.” Gândi Eleodor şi deschise uşa blocului.

- Intră, vecine! Intră! se repezi Matronica, imediat ce-l văzu şi se apucă de umăr când simţi un junghi. Ai ieşit să te plimbi, ce altceva ai de făcut!

- Scoate-mi ochii, scoate-mi ochii! spuse Eleodor cam pe acelaşi ton. Că te-ntâlneşti cu ăia doi, asta nu spui!

- Care ăia doi? vorbi prefăcut femeia.

- Că nu se ştie! surâse Eleodor. Totul se ştie. Pimpette şi Olimpiu! Şi vă duceţi să beţi bere.

- Vasăzică, mă urmăreşti! făcu Matronica ochi mari.

Dar nu-i bai! Da, se numesc după cum ai spus! Dar nu s-a ajuns până acolo să stăm la o bere.

- Cum aşa femeie! spuse el răspicat.

- Uite aşa! Ei mereu mă invită la o bere, dar nu găsim

Oedip şi Sfinxul; reproducere de pe o cupă attică aflată în colecţiile Muzeului Pontifical de la Vatican berăria. Nu ştiu cum se face să fie... Că ne întâlnim în zone lipsite de berării.

Oprindu-se din vorbit, femeia privi în stradă cum reclamele se aprindeau una câte una.

- Asta-i bună! Că nu ştii tu pe unde să-i plimbi, vorbi sacadat Eleodor.

- Nu eu îi plimb, ei mă plimbă, preciză femeia. Şi pentru că umblăm de colo până colo, fără să găsim berăria, eu intru într-un magazin şi-mi pierd urma.

Iar ei mă aşteaptă.

- De nu ştiu cum se face, strănută Eleodor, şi că-ţi găsesc urma pentru a vă întâlni din nou.

- E doar întâmplare, pură întâmplare, accentuă Matronica. Şi apoi eu nu pricinuiesc nimănui vreun necaz. Cum îmi faci tu mie. Ai plecat şi ai lăsat televizorul în priză. De am auzit cu de-a sila toate câte le spunea. Ascultă! „Un rătăcit, prin ţinutul miraculos al timpului, trezi sfinxul ca să-l întrebe, el de data asta: «Ce ne mai aşteaptă?». Iar sfinxul începu să râdă. «De mine râzi sau de tine?», îl întrebă omul fără să scape din ochi sfinxul.” Da’ l-am potolit, ce crezi! Mult nu mi-a trebuit. M-am dus la tabloul de siguranţă şi ţiam răsucit buşonul. Ca să ai lumină, acum trebuie să-l suceşti la loc. Hai, du-te!

- Of, Matronică scumpă! rosti el şocat.

- Vezi, eşti liber să-mi spui pe nume, pentru că mi-l ştii. Ei nu-l ştiu încă, vorbi serios femeia.

- Eşti liberă să te recomanzi după cum îţi dictează mintea. Dar altceva doresc să-ţi amintesc. Un perete ne desparte apartamentele şi uite câte îmi faci! spuse Eleodor pe un ton reţinut.

- Eu îţi fac? Tu-mi faci! Şi eu sunt nevoită să le îndur.

Hai, du-te să-ţi recapeţi lumina. Vezi, cum umbli, să nu te curentezi, îl atenţionă femeia.

Omul apăsă butonul de la uşa liftului, iar liftul de la 9 începu să coboare etaj după etaj şi se opri la 3. Apoi, după câteva clipe de şedere, porni să urce.

- Eh, ai şi tu răbdare! îi spuse Matronica. Să termine ăştia cu mutatul. Nu vezi, s-au apucat să care lucrurile din casă!

Omul încercă să spună ceva, dar vorbele-i erau fără înţeles. Auzindu-l cum şopteşte gâfâit, Matronica veni cu un ton schimbat al exprimării: - Da’ de unde te-ntorci, vecine? De abia mai vorbeşti!

Eleodor stătu puţin pe gânduri şi-i răspunse: - Ori tu începi să nu mai auzi, ori eu mi-am pierdut

nr. 89 n februarie 2019 Cuvântul şi magia edifică povestea pentru scenă

Claudiu Bleonţ, în Cavalerul Douglas, şi Vlad Logigan, în Lia de Beaumont,

din spectacolul „Papagalul mut”, scenariu şi regie: Nae Caranfil, Teatrul Naţional “I.L. Caragiale”, Bucureşti

Din experienţa jocului, unii creatori de teatru susţin că într-un spectacol sunt scene ce se expun riscului de a primi o strălucire factice, în ciuda pretenţiei de a prezenta omul din alte spaţii şi alte vremuri. Această remarcă, dacă se adevereşte, ar putea să dăuneze, obligând spectacolul să alunece spre supradimenionare.

Scenele s‑ar desfăşura ca nişte convenţii gândite de regie şi jucate de actori, stârnind, pe de o parte, numeroase întrebări şi, pe de altă parte, impresionând plăcut.

Când se ajunge la convingerea că respectivele scene se-ncadrează în economia spectacolului şi-i conferă fluenţă prin sporul de acţiune, nu mai este nevoie de interogare privind conţinutul lor. Comentatorul spectacolului, în general, se vede atras de cursivul scenelor ce-l poziţionează în sublim sau într-o adâncire de sine. Rostirea şi gestica actorului ca şi mişcarea ieşită din rostire sunt definitorii în această poziţionare. Şi totuşi, sunt finaluri de spectacole ce ridică numeroase înţelesuri, argumentând nevoia ambiguităţii. Se ştie că regizorul face schiţe pentru mişcarea actorului la repetiţii, numai că în timpul spectacolului mişcarea actorului se amplifică din elanul rostirii şi din fluxul nevăzut, dar presimţit de comunicare cu partenerul.

Când regizorul provoacă actorul să intre mecanic în schiţele sale de mişcare, firescul devine discutabil.

Implicarea actorilor în sensul textului pentru scenă, propus de regie, declanşează în fiecare o separaţie prin lucrul ce-l execută. Aşa cum se ştie, lucrul în teatru este lucru la scara spectacolului. Felurit prin actor se face şi se prepară energia jocului spre neîntrerupta mişcare a „axului nevăzut al scenei” (Alice Voinescu, Aspecte din teatrul contemporan”, 1941), semn în câmpul magiei.

Lucrarea şi locul actorului în spectacol îndeamnă la participare şi la o degrabă relaţie cu sine, cu partenerul de joc şi cu publicul spectator, configurând identitatea spectacolului. Actorul este în personaj cât timp se află în interiorul său. Dar actorul pe scenă este un miracol şi-n această componentă se păstrează, fie că se aşează în personaj, fie că trece pe lângă personaj. În contact cu regizorul, exersat în repetiţii, actorul îşi deapănă miracolul pentru clipele de spectacol.

Povestea cavalerului Charles d’Eon, travestit în Lia de Beaumont, alături de a cavalerului Douglas (unchi al gingaşei Lia, după recomandare), sosiţi la Curtea ţarinei Elisabeta I într-o misiune diplomatică franceză, este parte integrantă în povestea din spectacolul Papagalul mut, scenariu, regia şi ilustraţia muzicală: Nae Caranfil, Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”, Bucureşti. Magia în acest spectacol vine din emoţia semănată de cei doi protagonişti, ce provoacă schimbări în interiorul celorlalte personaje; nu prin artificiu şi intervenţii forţate, ci prin trăiri convingătoare în urma cărora minţile sunt luate, iar inimile furate pentru ca misiunea să fie îndeplinită. Vlad Logigan, în Lia de Beaumont, şi Claudiu Bleonţ, în Cavalerul Douglas, îşi plasează personajele între miracol şi mister, făcândule credibile prin umorul ce le adiţionează nota de realitate. Scenografia şi costumele lui Dragoş Buhagiar, coregrafia lui Florin Fieroiu şi luptele scenice pregătite de Ionuţ Deliu sunt impresionante şi conferă nuanţe de joc şi măsură celorlalţi interpreţi: Miruna Biléi (Ecaterina), Raluca Petra (ţarina Elisabeta I), Mihai Calotă (Woronţov), Eduard Cârlan (Peter Ulrich), Magda Catone (Madame Dumonet), Tomi Cristin (Wolff), Marius Rizea (Bestujev), Alexandru Georgescu (Sir Williams), Dragoş Stemate (Prinţul de Conti), Eduard Adam (Căpitanul de gardă), Cosmin Dominte (Volodea), Axel Moustache (Pictorul), Dragoş Dumitru (Alioşa), Mihai Munteniţă (Maestrul de ceremonii), Daniel Badale (Bogătan).

Papagalul mut, piesă în două acte de Nae Caranfil, de la TNB (sala Studio), în premieră absolută, aduce istoria cu faptele ei dubioase, însă pline de vioiciune şi farmec, mai aproape de vremurile tulburi ale spectatorului de astăzi.

Nicolae HAVRILIU

din noima cuvintelor?

- Fără să ne jignim! se grăbi femeia să clarifice aparenţele. Eu cred că adevărul e undeva la mijloc.

- Vicleană mai eşti, vecină! ridică tonul Eleodor.

Spui ce spui şi cauţi avantajul pentru tine. Cât crezi că te va suporta?

- Scuză-mă, vecine! avansă Matronica o formulă de politeţe. Da’ ce-am zis? De te-am mâniat din nou.

- Uite, vezi! Prin acest „din nou”, faci să sporească neîncrederea dintre noi, conchise Eleodor şi hotărî să urce scările pe jos până la apartamentul său.

Remus V. GIORGIONI

nr. 89 n februarie 2019

Adrian Dinu Rachieru, Romanul politic şi pactul ficţional (II), Junimea, 2018

cărţi/autori

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

în lagărul comunist. Ne-am bucurat ca, la pagina 148 a cărţii, să descoperim o cronică aplicată şi completă la cartea Miniepistole, a colegului nostru Nicolae Silade - dar şi o prezentare a întregii sale activităţi literare şi manageriale.

Constantin Stancu, Breaking News pentru absenţi/ Breaking News for missing people, Editura Pim, Iaşi, 2018

Apare - în colecţia Efigii a Editurii volumul doi al cărţii Dlui Profesor ADR despre romanul politic, carte care a făcut deja bună impresie, trezind reacţii

Noul volum de versuri al remarcabilului poet din Haţeg, volum bilingv, are 90 de pagini şi apare în Bibliotheca Universalis. Colecţiile revistei „Orizont

încă de la primul volum. Prefaţate cu un Argument al autorului (Câteva precizări), cele aproape 400 de pagini sunt împărţite în următoarele cicluri: I. Efigii, II. Romanele poeţilor, III. Addenda şi În loc de încheiere. “Efigiile” consistentului opus (eponimul „efigiei” nu este o simplă coincidenţă) sunt: Dumitru Ţepeneag, Petru Popescu, Dinu Sărau, Alexandru Ivasiuc, Paul Goma, Norman Manea, Vasile Andru, Bujor Nedelcovici, Octavian Paler, Radu Ciobanu, Ion Marin Almăjan, Radu Mareş, Gheorghe Schwartz, Mihai Sin, Eugen Uricariu, Marius Tupan, Gabriela Adameşteanu, Virgil Tănase, Daniel Drăgan, Pan Solcan. În secţiunea a doua, îi întâlnim pe: Vintilă Horia (câţi dintre noi mai ştim că autorul lui Dumnezeu s-a născut în exil a debutat ca poet?), C.V. Gheorghiu, Lucian Blaga, Eusebiu Camilar, A.E. Bakonsky, Mihai Beniuc („toboşarul” de altădată), Matei Călinescu, Romulus Guga. În Addenda sunt prezenţi Alecu Ivan Ghilia, Niculae Gheran, Ion Băieşu. Exegetul nu ezită să se aplece asupra unor nume controversate (pe care e inutil să le enumerăm, fiindcă transpar dintre rânduri); iar în finalul cărţii găsim microeseul Despre „literaturile” literaturii române postbelice, care se ocupă de Ion Simuţ şi aserţiunea sa despre cele patru literaturi româneşti postbelice: oportunistă, evazionistă, subversivă şi dizidentă. Ipoteză care a făcut deja carieră, trezind reacţii (vezi şi Paraschiva Buciumanu, în numărul anterior al revistei noastre).

literar contemporan”. Am remarcat din conţinutul cărţii poemele: Biopoeme crescute lent, Femeia cu o mie de trupuri, Îngerii nu plâng, Fructele frigului, Toate drumurile încep de la Ierusalim.

Dar suntem tentaţi să cităm (tot) din poemul de titlu: „Breaking news şi timpul probabil/ au îngheţat vrăbiile, pocnesc precum păstăile,/ e o noapte geroasă ca o dobândă/ trasă cu forcepsul din statisticile băncii naţionale [...] Breaking news şi timpul probabil,/ guvernanţii ascultă colinzi vechi/ în timp ce socotesc posibilele voturi şi/ îndemnizaţiile speciale/.../ un om cu ghitară ţine albul deasupra zăpezilor,/ pentru a nu se ridica la cer...” Mai cităm ultima strofă a cărţii, făcând parte din Poveste neterminată, fiindcă nu s-a părut reprezentativă pentru întregul volum: „Nu am unde să mă ascund, poate în naraţiunile mele/ dar şi acestea au fost spuse, pentru unele dintre ele/ au murit cei mai buni poeţi, cei mai buni soldaţi,/ cei mai buni profeţi, cei mai frumoşi absenţi... (s.n.)” Iată un volum rotund, conceput ca o „monografie” a absenţei militante din chiar incinta cetăţii! Nu putem depune mărturie în legătură cu versiunea englezească, dar titlul - din care jumătate era deja în această limbă - ne spune totul.

Liviu Chiscop, Axiologice - Diagnoze critice - Alma Mater, Bacău, 2018

Cu un conţinut de 270 de pagini, cartea profesorului din Valea Budului include diagnoze exacte la cărţi citite pe parcursul a doi ani (2016 - 2018), publicate în reviste prestigioase din Bucureşti, Iaşi, Chişinău.

După o „În loc de prefaţă” intitulată Rigorile textului critic, urmează cronici, recenzii, mi-croeseuri acribe, aplicate pe text, dedicate unor personalităţi culturale din diferite locuri, dar şi de calibre diferite: I. L. Caragiale, A. D. Rachieru, Svetlana Paleologu Matta, Nicolae Dabija ş.m.a. Sunt analizate volume de poeme, romane, monografii (Viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu, de Tatiana Niculescu).

Criticul se mai ocupă de diagnosticarea unor creaţii semnate de: Dan Iacob, Ioan Dănilă, Victoria Fonari, Ioan Oatu. De o atenţie deosebită se bucură autorul german de origine română Paul-Lucian Letzner: primul eseu critic - Confesiunile unui dezertor - este dedicat romanului Dezertor

actualitatea literară 23

Constantin Preda, Mi-e frică de moarte, Hoffman, Caracal, 2018

Iată un poet care perseverează - în stil mare, dar şi în format mare: cartea aceasta, cu titlu mai mult decât seminificativ are aproximativ acelaşi format ca Biblia cu litere de zăpadă, chiar dacă nu este la fel de groasă (aceea fiind o antologie). Poetul nu se dezminte, putem spune că puţini dintre noi reuşesc să fie atât de consevenţi cu propria creaţie ca poetul craiovean. În Cuprins găsim 105 pagini de poezie şi 55 de aprecieri critice (poate că este necesar să repetăm mereu aceleaşi opinii critice, pentru ca lumea - cititorul de poezie - să ne reţină, să ne bage în seamă). Fără să aducă ceva propriu-zis nou, inedit, poemele din acest volum au titluri mereu semnificative, fiecare titlu reprezentând chintesenţa poemului: mă calci cu tălpile goale, femei neculese, să baţi un cui în apă, colţ interzis, tu duci pe umăr o amforă: „tu duci pe umăr o amforă/ de parcă ai duce un val de pârâu/ de parcă ai duce luna/ în lanul de grâu/ [...] tu duci pe umăr o amforă/ de parcă ai scrie un menuet/ de parcă ai aşeza o floare de vişin/ în inima mea de poet”. Când eram mici aveam o vorbă, pe care o spuneam mai ales fetelor: „dacă aş fi aşa frumos ca tine, nici n-aş mai

merge la şcoală...!” Am putea face în cazul Constantin Preda o aplicaţie, înlocuind cuvântul frumos cu talentat!

„Dixi et salvavi inima meam”: LiaMaria Andreiţă în dialog cu Rodica Lăzărescu, Editura SemnE, 2018

Având 260 de pagini, cartea de convorbiri (interviu prelungit) a celor două doamne cuprinde, cum se şi cădea, un Prolog şi un Epilog. În primul, Dna Lăzărescu – d-ei fiind cea care întreabă – porneşte de la o afirmaţie pilduitoare a lui G.G. Marquez: „Viaţa nu este cea pe care

ai trăit-o, ci aceea pe care ţi-o aminteşti şi cum ţi-o aminteşti spre a o povesti (s.n.)”.

Am putea completa această pagină doar glosând pe marginea acestei minunate aserţiuni a columbianului, pentru care viaţa şi lumea întreagă nu sunt decât o (singură) poveste! Dar noi trebuie să ne facem datoria, menţionând că pe cele două clapete ale cărţii găsim prezentarea celor două doamne: una este cunoscutul redactor-şef al cunoscutei reviste „Pro Saeculum”, membră USR şi UZP – cea de-a doua (aflată în centrul atenţiei) este artist platic şi scriitor – diplomat şi jurnalist cultural. Cartea porneşte De la Elina Doamna - soţia domnitorului Matei Basarab - la Doamna Lia (L.-M.A.). Aflăm multe lucruri interesante din această carte (când două doamne se aştern la tăifăsuit...), noi însă trebuie să ne limităm la câteva aspecte din cele mai reprezentative. Şi poate că spiritul cărţii este de citit pe ultima pagină, când Dna Andreiţă dă mărturie, prin câteva categorii opuse, despre viaţă şi Dumnezeu – viaţa dumisale actuală: „... Între sapă şi laptop, între culorile din coşul de gheme şi dragostea infinită pe care o primesc de la câinii mei..., între văruitul casei şi curăţirea mormintelor, între gingăşia puilor de găină... şi viclenia coţofenelor..., între muşcate şi bujori, între vrejul de roşie şi cel de dovleac, mă caut pe mine şi pe Dumnezeu (s.n.).”

Remarcând aerul de vetusteţe eternă a habitatului românesc, ne cerem scuze pentru inerentele trunchieri şi pentru că n-am putut tăifăsui noi înşine mai mult pe marginea acestei minunate cărţi.

Livius Petru Bercea, Poezie şi poeţi, Opţiuni critice, Waldpress, 2018

Dedicată celor dragi (Ioanei şi Sofiei), cartea distinsului universitar timişorean conţine 190 de pagini şi începe cu un Cuvânt lămuritor, din care spicuim şi noi: „Unele capitole ale cărţii sunt revăzute şi parţial refăcute, dar la baza lor stau variantele publicate iniţial, ca studii, în reviste sau ca prefeţe/postfeţe la volume de poezie”. Toate textele cărţii au ca numitor comun Poezia, ele fiind aranjate suitor şi pilduitor: I. În preajma clasicilor – II. Contemporanii. În prima secţiune a cărţii ne regăsim alături de autor în preajma marilor nume ale literaturii române: Eminescu, Bacovia, Arghezi; autorul a scris şi o teză de doctorat din Arghezi, care a primit Premiul special al juriului la Festivalul naţional „Tudor Arghezi” în 1998. Iar în secţiunea a doua descoperim clasici în viaţă - mulţi dintre contemporanii noştri care au devenit sau sunt pe cale de a deveni - o legendă:

Eugen Dorcescu, Crişu (şi Doina) Dascălu, Lucian Alexiu, Carmen Blaga, Constantin Gurău, Ioan Petraş. (Iată, unii dintre ei au intrat deja în Legendă, prin trecerea la cele veşnice: remarcabilul poet C-tin Gurău, care a fost premiat post-mortem în cadrul premiilor de anul trecut ale Filialei Timişoara.) Autorul a considerat că este de folos să adauge pe cele două clapete ale cărţii opinii ale Olimpiei Berca şi ale lui Cristian Ghinea. Iar pe coperta a patra, mărturiseşte: „pentru a pune adevărul în drepturi, că unele cercetări mi-au fost sugerate şi înlesnite de... Petru Creţia, Ion Simuţ, Crişu Dascălu, George Pienescu”.

Dar LPB nu este doar critic literar şi distins stilistician, ci şi un prozator de marcă cea din urmă latură a activităţii Dumisale urmând să ni se reveleze mai mult în anii care urmează. (Deocamdată avem volumul de povestiri Moara, din 2010, şi diferite alte fragmente risipite prin reviste.)

Tudora Teofana Patrichi, Între două porţi, eseuri, PapiruS Media, 2018

Cu un titlu mai mult decât sugestiv, consistentul tom (400 de pagini) al Dnei Patrichi este dedicat memoriei părinţilor dumisale şi este precedat de un moto din Mihail Sadoveanu. Cuprinsul este împărţit în mai multe cicluri (de la A la G) şi include titluri importante precum: „Realitatea” miturilor, Baltagul sub semnul Mioriţei, Eterna Reîntoarcere, Arta metamorfozei. Ne oprim la acest capitol (IV), fiindcă ni se pare dens, concentrat prin tratatrea despre: I. Practici magice; a. Ofrande, b. Metafizica gestului.

Vito-ria (Lipan) este numită „soarele de la miezul nopţii” (aluzie la zeiţa lunii, Venus), iar Nechifor este un Lipan „negralb”. Ipoteze interesante, asupra cărora să tot meditezi. Mai descoperim în cuprins un Dor de arhetipuri, Misterul monumentelor picte, Icar sau buşteanul ielelor, Împăratul Ler. Cartea se încheie (În loc de postfaţă) cu un interviu luat autoarei de colegul nostru George Motroc, un interlocutor „incomod” şi răscolitor.

Liliana Ardelean, Regina deportată, DPP, Timişoara, 2018

Şi, pentru că ne-am ocupat în acest număr, de-a valma, de critică şi de poezie, să semnalăm şi un remarcabil volum de proză, cel mai nou roman al harnicei prozatoare timişorence, carte dedicată deportaţilor din Bărăgan, printre care autoarea a avut rude apropiate, cunoscând problema din surse sigure. În afară de povestitori, autoarea a beneficiat la elaborarea cărţii şi de doi consultanţi de specialitate (istoricii Vasile Bogdan şi Ioan Haţegan) care s-au specializat în tematica abordată de Liliana Ardelean, supervizând şi plasarea acţiunii în contextul istoric. Fără să aibă un cuprins (cu toate că e împărţită pe capitole), cartea este urmată de un savuros şi necesar glosar de regionalisme bănăţene, cât şi de un sugestiv Fotodocument, cules din arhiva familiei şi din alte surse.

Recomandând cititorilor – şi amatorilor de romane-document – cartea Lilianei Ardelean, enumerăm capitolele din conţinut: Capitolul I este intitulat Zburătorul, II. Moşieri şi chiaburi, III. Dislocarea, IV. Regina balului, V. Întoarcerea acasă (care se termină cu Sfârşitul poveştii). O „poveste” trăită de mulţi bănăţeni de-ai noştri pe propria piele.

24 actualitatea literară n „Visele insomniacului”, un experiment marca Nabokov

În octombrie 1964, Vladimir Nabokov, un insomniac intratabil, și-a propus să facă un experiment: pe parcursul următoarelor optzeci de zile, imediat după trezire, și-a așternut visele pe hîrtie. Încerca astfel să demonstreze teoria că timpul e reversibil, astfel încît, paradoxal, un eveniment din viitor poate genera un vis din trecut. Rezulta-tul este un jurnal fascinant, în care Nabokov a notat șaizeci și patru de vise și episoadele ce le-au urmat în timpul zilei, oferind o perspectivă necunoscută asupra vieții scriitorului.

Volumul, apărut în Biblioteca Polirom, seria de autor „Vladimir Nabokov”, în traducerea Veronicăi D. Niculescu, cuprinde texte antologate, editate şi comentate de Ghennadi Barabtarlo, care semnează și prefața.

n Robert Seethaler: O viaţă de om

Giulia Martini Giulia Martini s-a născut la Pistoia în anul 1993 şi trăieşte la Florența. Licențiată în literatura italiană, cu o teză despre Divinități leneşe, soartă leneşă (Pigre divinità e pigra sorte) de Patrizia Cavalli (Einaudi, 2006).

A debutat în anul 2015, adunând 38 de creații sub titlul Manuale d’istruzioni (Manual de instrucțiuni) şi publicate la Gruppo Albatros Il Filo.

Versurile sale au fost publicate în revistele „Poesia” şi „Gradiva” şi în antologiile Secolo Donna 2017: Almanacco di poesia italiana al femminile (Macabor, 2017) şi Un verde più nuovo dell’erba. Poetesse „millennial” degli anni novanta (LietoColle, 2018). În iunie 2018 a apărut a doua sa culegere de texte poetice Coppie Minime (Cupluri Minime), la Editura Interno Poesia. În prezent se ocupă de îngrijirea unei antologii a poeților italieni născuți între anii ‘80 şi ‘90 şi de elaborarea unei a treia culegeri de versuri proprii, care va purta titlul Times New Roman.

[Pustiul e-acest lungmetraj...]

roşcate şi aurii din grădină la ocazie.

Pustiul e-acest lungmetraj printre irișii tăi și microasiaticul fular sintetic, unde-amintirea devine înceată ca o natură moartă

Le vreau pe toate, gândeam dar cât de greu atârnau pungile pe scări la-ntoarcerea acasă.

în prada unor faraoni iconoclaști.

Acolo-ți picuri, și-așa puține, rășinile printre străzile din lungul Senei și-această aniversare petrecută citind Cei trei mușchetari.

n Sarah Chiche: O istorie erotică a psihanalizei. De la dădaca luiCeleFreud la amanţii de astăzi 53 de texte ce alcătuiesc volumul prezintă episoade din viața tumultuoasă a unor personalități care au marcat istoria psihanalizei, dar și a literaturii și a artei în general.

Ele răspund unor întrebări importante legate de psihanaliză și de experiențele noastre de viață. Cum te poți reinventa după o suferință din dragoste? Ce-i de făcut atunci cînd, ca în cazul Annei Freud, părinții nu îți înțeleg orientarea sexuală? Poți iubi pe cineva fără să-l domini? Prin ce ne arată viața faimoasei Lou Andreas-Salomé ce înseamnă independența afectivă? De ce acceptăm uneori ca persoana pe care o iubim să iubească în același timp pe altcineva, așa cum au făcut Virginia Woolf și membrii Grupului Bloomsbury? Și, în general, ne mai poate ajuta astăzi psihanaliza în viața noastră amoroasă și sexuală?

* [Fixez un punct în gol...]

Fixez un punct în gol.

Cine-mi va aduce probele?

Cel mai adesea ți se toarnă legende metropolitane – Clotho, Lachesis îți cântă litanii în noi dinastii:

Şi nu-ți mai ştiu prefixul, dacă-i trei trei trei sau trei trei nouă.

hitiți, gali, garamanți, dauni, messenieni, mezi, laponi, mirmidoni, etei (1) etei etei, danai tirenieni.

* [Tu să fii aici: departe conjunctiv...]

Nominalizat la prestigioasele Man Booker International Prize 2016 şi International Dublin Literary Award 2017, romanul O viaţă de om este povestea sensibilă şi tulburătoare a relaţiei dintre fiinţa umană şi un peisaj străvechi, o poveste despre singurătate, despre apariţia lumii moderne şi, mai presus de toate, despre momentele banale sau pline de însemnătate care ne fac ceea ce sîntem.

Cînd ajunge în valea în care-şi va petrece întreaga viaţă, Andreas Egger e un orfan de vreo patru ani - nimeni nu-i ştie cu precizie vîrsta. Crescînd, devine argat cu experienţă la ferma familiei lui adoptive, apoi se alătură unei echipe de muncitori care construieşte unul dintre primele teleferice din Austria şi care, odată cu electricitatea, aduce în vale lumina şi agitaţia. După o vreme, vine ziua cînd Egger o întîlneşte pe Marie, iubirea vieţii lui. Mulţi ani mai tîrziu, cînd pleacă la drum pentru ultima oară, ea-i iese din nou în cale.

Iar el, peste care timpul a trecut, priveşte în urmă cu uimire la anii ce s-au scurs.

nr. 89 n februarie 2019

meridiane

etei – o altă denumire a hitiților (n. tr.)

Pinacotecă I

Tu să fii aici: departe conjunctiv.

Mă şterg pe față cu prosopul în care ți-ai lăsat conjunctivita.

„Stefano, ce tot spui acolo?”

Bibilica de pe arcadă observă argumentele pe care le numeri pe degete.

* [Taina numelui...]

Taina numelui.

Ritualul botezului.

Lungi aşteptări pentru puține

* [Înainte de-a te întoarce...]

locuri disponibile. În Baptisteriu nădăjduiesc la marea soluție.

Înainte de-a te întoarce cocoşul va cânta de cu noapte şi va-ngheța din nou.

* [Prilejul era o sacoşă...]

Prilejul era o sacoşă cu Pink Lady la douăzeci la sută

* [„Dar fericirea nu durează mult”...]

“Dar fericirea nu durează mult” slabă consolare, pe care-o pui la rece printre legume şi fructe.

* [Ai fi putut fi fericită?... ] Ai fi putut fi fericită?

Te-ntrebi adesea, în timp ce dai albiturile la spălat.

* [Urmă de poem...]

Urmă de poem modulată după un sunet îmi pare fața ta.

Fațada catedralei din Piața Domului apare ca o mare problemă.

Prezentare și traducere: Costel Drejoi Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj și al SIP Timiş

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Simion DĂNILĂ, Maria BOLOGA, Ionel BOTA Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu Tiparul: Garamond Tipografie Cluj-Napoca Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj, Timişoara, Reșița, Librăria Cartea Românească Iași şi la sediul USR Bucureşti