Actualitatea literară 88

actualitatea literară

nr. 88 n ianuarie 2019

actualitatea literară

nr. 88, anul X

ianuarie 2019

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n Nicolae SILADE:

n Simion DĂNILĂ:

Gheorghe Alexandru Iancovici 95 de ani de la naştere

n proză: Ioan Mugurel SASU, Florin LOGREşTEANU, Viorel DIANU

n Virgil DIACONU: Cel mai mare premiu pentru al doilea clasat… sau Premii mari pentru poeţi mici

Din nou despre cunoaştere, scriere şi interpretare

n www.actualitatea.eu n

Ioan Mugurel Sasu

n meridiane n

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Radu CIOBANU, Mioara BAHNA, Liviu CHISCOP, Livius Petru BERCEA, Liviu ANTONESEI

n poezie: Leo BUTNARU, Dumitru CRUDU, Alexandru CAZACU, Cristina CÎMPEANU, Nicolae SILADE

Iosif Brodski

În traducerea lui Leo BUTNARU

Ágota Kristóf

În traducerea lui Costel DREJOI

2 actualitatea literară

Edi tor i aDin noul despre

opiniile noastre

Nicolae SILADE

cunoaştere, scriere şi interpretare

Citesc cu bucurie și satisfacție în Contemporanul nr. 12 (801), decembrie 2018, „polemicele” lui Bogdan Crețu, așezate sub titlul „Subevaluări, supraevaluări în literatura actuală”, în care găsesc un fel de continuare a ideilor exprimate nu doar în editorialul din numărul trecut (apărut în același timp), ci și în altele, mai vechi, în care trăgeam un semnal de alarmă privind critica de întâmpinare. „Pe scurt, spune autorul, trăim o epocă tulbure, în care valorile sunt acoperite de mâzga unei confuzii teribile. Nu mai există un sistem, câmpul literar funcționează bezmetic. E nevoie, mai mult decât oricând, de critică de întâmpinare!!! (s. n.) Dacă instituția criticii funcționează, deruta se suspendă!”. Am salutat, la vremea respectivă, revenirea lui Bogdan Crețu în critica literară și am sperat că o vor face și alții, dar până în prezent locurile au rămas goale. Probabil, unii nu doresc „să își ridice lumea subțire în cap”, alții consideră că nu sunt remunerați suficient. Și unii, și alții vor răpunde însă la ceasul istoriei pentru neimplicarea lor. Este vorba, se înțelege, de criticii cu coloană vertebrală. În ceea ce privește subevaluarea sau supraevaluarea unor autori, Bogdan Crețu analizează foarte bine fenomenul și concluzionează la fel de bine, alarmant chiar: avem nevoie acută de critică de întâmpinare. Aș detalia puțin acest aspect și i-aș propune să dea tonul chiar domnia sa, așa cum o făcea Laurențiu Ulici, pe vremuri, cu „prima verba”, pentru că, la întâmpinare, trebuie să se afle cei mai buni dintre critici, care să fie și buni psihologi. Altfel, luând nemeritat în brațe un tânăr scriitor sau îmbrâncindu-l greșit pe altul, poți distruge nu doar o posibilă operă, ci chiar o viață de om. S-au văzut destule situații. Închei acum cu întrebarea: cine are curajul să se apuce de critică de întâmpinare? De ce întreb? Pentru că Marius Chivu, spre exemplu, din câte știu, nu mai are timp pentru cărțile pe care și le cumpără, nicidecum pentru cele primite, iar Alex Ștefănescu, ca să mai dau un exemplu, primește cam 1.000-1.200 de cărți pe an. Dar cineva trebuie, totuși, să facă ordine!

„Ce se întâmplă cu noi, oameni buni, în ce direcţie am luat-o?... Când „căruţa” civilizaţiei a ajuns pe culme, nu-i mai rămâne decât declinul, care nu poate fi oprit, ci numai atenuat. Şi, în lipsă de altceva mai bun, îmi zic aşa, ca să nu mă apuce urâtul: Iată, trecură şi anul acesta sărbătorile - a mai trecut un an! - dar rămâne (?... chiar rămâne?)

Sărbătoritul...”

Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de APGP (artiști care pictează cu gura și piciorul)

n ilustraţiile numărului n

Artiștii care nu își pot folosi mâinile nu au resursele necesare pentru a-și face creațiile cunoscute. În sprijinul lor, pictorul Arnulf Erich Stegmann (1912-1984) a creat în 1957 Asociația Artiștilor care Pictează cu Gura și Piciorul (A.P.G.P.). Astăzi asociația este prezentă în peste 57 de țări și reunește peste 850 de artiști.

Din 2016, asociația există și în România. Pictorii români cu dizabilități se pot bucura astfel de același sprijin ca și cei străini.

Pot trăi din munca lor dacă li se cumpără lucrările trimise prin poștă sau dacă primesc donaţii în contul RO37RZBR 0000 0600 1877 9509, scriind la detalii următorul cod: 9962180006161.

nr. 88 n ianuarie 2019

Au trecut sărbătorile…

În fiecare an ne uităm cu regret înapoi când trec sărbătorile şi ne trezim prin 15 ianuarie.

Rămâi în gură cu un gust amar - gustul vacanţelor expirate din vremea copilăriei. Aşa fu şi de această dată… Dar, spre deosebire de alţi ani, acum am rămas cu o amintire puternică, cea a unui concert de colinde, din care s-a detaşat în mod special un cântec cu următorul text (care m-a impresionat şi pe care vreau să-l comentez): „Lumini strălucind - ecou de colind - este iar sărbătoare/ Baloane şi flori în zeci de culori, clopoţei argintii…/ Cadoul expus - vitrine de lux - mii de lămpi sclipitoare/ Oferte-n pachet refren desuet - globuri şi jucării…! Mă gândesc ce inspirat a putut fi autorul acestui text, dacă într-o singură strofă a reuşit să prindă întreaga atmosferă mirifică a Sărbătorii de Crăciun Sărbătorile Iernii, cum le-a botezat mai nou Uniunea Europeană. De fapt, noi cu toţii vorbim despre Luna Cadourilor, sărbătoarea Familiei etc., uitând cu totul de Cel care se află în centrul - sau inima - sărbătorii. Iar alteori, la câte-un sondaj de opinie, mai confundăm sărbătoarea Naşterii cu cea a Învierii...

La Crăciun - mai cu seamă dacă avem şansa unui White Christmas - totul este îmbrăcat în lumini sărbătoreşti („lumini strălucind”, „lămpi sclipitoare”): bradul, conturul exterior şi încăperile casei. Ornamentele bradului de Crăciun pot fi felurite flori „în zeci de culori” - dar clopoţeii argintii ne copleşesc cu sunetul lor colorat. În vitrinele magazinelor de lux sunt expuse mii de cadouri („oferte-n pachet”) în ţiplă strălucitoare sau ambalate în toate culorile curcubeului, alături de globuri multicolore şi jucării de tot felul. (Astfel încât, alături de toate aceste minunăţii şi de compoziţii postmoderne, cum pare a fi şi aceasta de faţă, îşi găseşte locul şi câte-un refren desuet al vreunui cântec - colind - de odinioară.) Iată continuarea cântecului: „Dar mă întreb: în toate astea care-i locul Tău, Isus?/ Mi-e tot mai greu să te aflu... unde oare te-au dus?!/ De-ar fi să vii de Crăciun în lume încă o dată/ Cum oare Te vom primi: Te-am trimite-ntr-o iesle,/ Sau pe tron în palat?/ Câţi oameni se vor opri din goana lor ciudată/ Să-ţi spună „bine-ai venit!” şi să-Ţi dea închinare -/ Copil-Împărat??”

Toate aceste interogaţii mi-au pătruns la suflet şi - cum sunt eu mai slab de înger - m-am trezit cu câteva boabe de lacrimi şiroind pe obraz. Iar după ce mi-am revenit puţin mi-am amintit de Marele Inchizitor al lui Dostoievski şi de cartea lui Kazantzakis Hristos răstignit a doua oară. Şi mi-am zis, da, e posibil ca, dacă s-ar mai naşte din nou între noi Mântuitorul, chiar acum, după două mii de ani de creştinism, bisericile noastre „oficiale” ar fi în stare să-l urce iarăşi puţin înapoi pe cruce... (Sau cine ştie unde L-ar duce?... Cum Maria, la înviere, întâlnindu-l pe cărare - una din aleile cimitirului - şi confundându-L cu grădinarul îi zice: Spune-mi unde L-ai pus, să mă duc să-L iau!). L-am trimite să se nască iar într-o iesle?... Nu putem, fiindcă Betleemul este sub stăpânire islamică. Iar pe tron „în palat” nici atât: tronul de rege al lui Irod cel Mare e şi azi ocupat:

LiteraTURA oraşului

Premianţii Concursului de Creaţie Literară al Festivalului Internaţional “Lucian Blaga”

n Anul Centenarului Marii Uniri a fost, pentru Biblioteca Muncipală Lugoj, un an aniversar - împlinirea a 50 de ani de lectură publică la biblioteca lugojeană (1968-2018). Astfel, Biblioteca Muncipală şi “Casa Bredicenilor”, în colaborare cu Primăria Lugoj, au reluat organizarea Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”, ediţia a XVIII-a, şi a Concursului de Creaţie Literară poezie şi eseu ediţia a IX-a.

Premianţii Concursului sunt: l la secţiunea POEZIE, categoria de vârstă 16 - 19 ani: Ana Maria Siniteanu, Alexandra Jivan, Loredana Groza, Fabio Milazzo; l la secţiunea POEZIE, 12 - 15 ani: Ana-Maria Frank, Casandra-Andreea Berariu, Amelia Bălăgean, Reissa Peştenaru, Sorina Rîndău, Magdalena Sulia, Adrian Crăciun, Cosmin Ivaşcu, Raluca Boldizar, Amalia Miron, Sara Usciuc, Emina Voin, Rafael; l la secţiunea ESEU, 16 - 19 ani: Darius Ionuţ Stegăriţă, Ecaterina-Laura Cioban. l la secţiunea ESEU, 12 - 15 ani: Ilinca Pfeiffer, Alecsia Căpraru, Larisa Toma, Patricia Roşca, Raisa Maga, Ana Băltăreţu, Ana-Maria Nica, Andreea Pricop, Bianca Străinu, Estera Usciuc. În acest an, din juriul concursului au făcut parte: dir. ec. Henrieta Sza-

mai marii zilei sunt, în fond, aceiaşi... (de acelaşi fel).

Tot mai greu îl poţi afla pe Isus în incinta festivităţilor de iarnă, când ne îngrijim mai avan de stomac decât de suflet. Dar, vorba altui poet religios: de Crăciun „Pe lângă prăjituri şi cozonaci/ Mai trebuie şi altele să faci”. (Care or fi acelea „altele”?...) Care mai este locul Pruncului în toată tevatura care se învârteşte în jurul Moşului şi a egoismului nostru crâncen de pământeşti mirmidoni/micimani?...

Dar haideţi să mergem mai departe: conform refrenului unui alt cântec de urături, De urat am mai ura/ Dar mă tem c-oi însera! Măcar atât de-am putea realiza pe parcursul Sărbătorilor Naşterii: cum, într-un război părţile beligerante fac să înceteze zgomotul armelor de Crăciun, încearcă şi tu, omule, la început de an nou, să nu mai urăşti, ci să faci doar urări; încearcă să fii mai bun! „Stele de-argint - oraş poleit - mii de paşi prin zăpadă/ Beteală şi brazi - lumini în obraji, dar în inimi noroi.../ Altarul e gol, sunt reduceri la mall, Moş Crăciun e pe stradă/ În suflet mi-e frig şi-mi vine să strig: „ce se-ntâmplă cu noi”? Câţi dintre noi se-arată dispuşi să se-oprească din goana ciudată a vieţii (care azi e - iar mâine nu e!)... Câţi, în mijlocul atmosferei de sărbătoare care persistă în suflet o vreme cu acele „lumini în obraji” reflectate de beteală şi brazi...? Din oraşul poleit cu stele de-argint ca un patinoar celest mai rămân doar miile de urme de paşi prin zăpadă; dar, fiindcă iarăşi ninge pe stradă - pasăre albă - se acoperă până la urmă şi-acestea. ...Iar acum, ajunşi la final, trebuie să tragem concluzia: Obosit, Moş Crăciun de-abia îşi mai târăşte paşii pe strada înzăpezită (are drum lung până-n Finlanda, unde va „hiberna” până la Crăciunul următor. Fiindcă nimeni ştie, nu se întreabă cu ce se ocupă Moşul în intervalul dintre ani). Cu toate reducerile de la mall, altarul inimii-i gol: degeaba e albă strada, fiindcă răzbate mereu înafară noroiul inimii frânte sau murdărite. Grijile ne năpădesc din nou: ce va fi cu noi în acest an nou, când noi nu suntem alţii, mai noi! - şi cum vom culege stelele din noroi?

Mă opresc din goana mea ciudată de om de pe Terra, cutremurat de frigul lăuntric care se uneşte cu cel de afară şi-mi vine să strig şi eu cu poetul acestui colind postmodern (fiindcă, vedeţi, acest curent nu are doar lucruri rele!): Ce se întâmplă cu noi, oameni buni, în ce direcţie am luat-o?... Când „căruţa” civilizaţiei a ajuns pe culme nu-i mai rămâne decât declinul, care nu poate fi oprit, ci numai atenuat. Şi, în lipsă de altceva mai bun, îmi zic aşa, ca să nu mă apuce urâtul: Iată, trecură şi anul acesta sărbătorile - a mai trecut un an! - dar rămâne (?... chiar rămâne?) Sărbătoritul...

Remus V. GIORGIONI

bo, bibliotecar Adriana Weimer - poetă şi jurnalistă, prof. Simona Avram - promotor cultural, prof. dr. Ela Iakab - poetă şi critic literar, prof. drd. Călin Popeţ. P oeziile şi eseurile premiate au fost publicate în cea de a IX-a Antologie a Festivalului Internaţional „Lucian Blaga” de la Lugoj, ediţia a XVIII-a, cu titlul „Anii vieţii”; volumul cuprinde şi două articole: „Lucian Blaga la «Casa Bredicenilor» din Lugoj: În «Casa Bredicenilor» şi în «Casa de la vie» din Lugoj, poetul şi filosoful Lucian Blaga (1895 - 1961), alături de soţia sa Cornelia Blaga Brediceanu, a găsit o binemeritată linişte creatoare, locuind în Lugoj timp de trei ani (1924 - 1926)” (eseu de Adriana Weimer) şi eseul Lucian Blaga şi Marea Unire din 1918 - Mărturia poetului Lucian Blaga.

Festivitatea de Premiere a Concursului de Creaţie Literară, înmânarea Antologiei „Anii vieţii”, a Diplomelor şi a Premiilor pentru poezie şi eseu din cadrul Festivalului Internaţional “Lucian Blaga” Lugoj 2018 a avut loc la “Casa Bredicenilor” din Lugoj, marţi, 29 ianuarie 2019, ora 17,00.

La ediţia din 2011 a Festivalului Internaţional “Lucian Blaga” de la Lugoj, ne-a onorat cu prezenţa doamna Dorli Blaga - fiica poetului şi filosofului Lucian Blaga şi a Corneliei Blaga Brediceanu (soţia poetului, din binecunoscuta familie a Bredicenilor din Lugoj).

Adriana WEIMER

cronica

nr. 88 n ianuarie 2019 E cazul, ocupându-ne de biografiile scriitorilor de seamă, să zăbovim asupra istroriilor mai frivole. Poate.

Cred că am mai evocat undeva această după amiază de la revista Orizont această discuţie din 1970 cu Anişoara Odeanu. Am scris o recenzie la o carte de poezii şi ea: parcă aş fi murit demult.

Revenise, publicase două sau trei cărţi şi anunţa altele. Voia să reintre în literatură, dar puţini îşi mai aduceau aminte de ea.

De fapt, cam aşa era: ca şi cum ar fi murit foarte de mult. Nu murise, era aici şi avea chef să fie prezentă, să scrie proză în care să-şi trăiască, adolescenţa, copilăria şi să-şi regăsească, probabil, copiii absenţi.

Fuma ţigară de la ţigară, povestea repede, cu spaima să nu piardă trenul de Lugoj.

Să nu piardă trenul. Ca şi cum oraşul ar fi fost peste lume, iar în Timişoara n-ar fi putut în nici un chip să întârzie până la celălalt tren. Da, se uita mereu la ceas, avea timp, dar cât timp? Evita cu spaimă orice încercare a mea de a evoca relaţiile ei cu marii bărbaţi ai literaturii române. Am avut o mie de bărbaţi, dar nu Camil, dar nu cu Mircea Eliade! Am avut peste o mie, dar nu Mircea Eliade! Dar cu Eugen Ionescu?

Eugen Ionescu, care a scris mereu despre ea….? Oare nu ea, Anişoara Odeanu, i-a prezentat-o pe Rodica Burileanu? Da,

actualitatea literară 3

Anişoara Odeanu: alte exerciţii de sinucidere

desigur, dar nu ca să scape de el… Eugen avea o minte strălucitoare, cum pot să-mi imaginez aşa ceva? A avut o corespondenţă bogată cu Camil Petrescu şi cu Eugen, dar la vârsta ei ce să mai faci cu scrisorile? Ce să mai spună scrisorile? Le-a pierdut, s-a mutat de mai multe ori. Probabil le-a ars fiindcă după 1945 a fost mereu ... într-o fugă.

Soţul ei, medic excepţional, fusese verde, ea scrisese cu iubire despre câţiva dintre cei verzi, pe urmă a publicat (sub numele de Doina Peteanu) broşuri comandate de serviciile de propagandă ale lui Antonescu.

Sigur că mi-a vorbit cu mare iubire despre Mircea Eliade, insistând asupra faptului că Mircea Eliade o complexa aşa cum nici un alt bărbat, nici măcar Camil Petrescu.

De fiecare dată când citea ceva de Mircea, promitea să se lase de scris. Nu a mai citit nimic până anul trecut, anul trecut a recitit

nuvelele… şi cele două romane. Sigur că le-a citit cu mare bucurie. (Fişele mele) Ce scria Eugen Ionescu despre Anişoara Odeanu, în Reporter, 22 dec. 1934? «Ştie admirabil să trăiască o viaţă de animal tânăr, o viaţă biologică aproape, pe care inteligent nu o dezminte, nu o combate, nu încearcă să o domine, ci se lasă dominată şi o serveşte. Inteligenţa îi dă un fel de floare sau de lumină. Dar inteligenţă în doză mică; restul de inteligenţă se astupă; să nu devină majoritară şi să-şi ia nasul la purtare”. Şi despre Călător din noaptea

poeme în proză pixeli (1)

poate că totul începe cu o dimineață romantică după un film romantic cu câinii romantici ai lui roberto bolaño când în vis te gândești să ții un jurnal despre propriul tău vis deschizi ochii și vezi că totul există și vii peste această existență de peste această existență poate de aici bucuria celor ce te întâmpină poate de aici plânsul celui ce vine aici pentru a pleca dincolo ar fi prea simplu să spui că vii dintr-o dragoste mare dintr-un vis de dragoste dar poate că așa este și așa este după ce ai văzut acel powerpoint de la nasa și te simți ca un pixel într-o nesfârșită hologramă și întreg sistemul solar e un pixel față de alte sisteme solare galaxii roiuri de galaxii superroiuri quasari vorbim de ani-lumină în lumina anilor vedem ce nu e nu vedem ce este poate că totul e doar o poveste poate că vii de mult mai de departe de mult mai de deasupra trebuie să ții un jurnal trebuie să vezi ce nu se vede trebuie să ieși din ape și să mergi pe apă apa este elementul esențial aici scrie asta scrie în jurnalul tău cei de aici vor un viitor ce nu vine au un trecut ce nu trece în timp ce prezentul se prezintă continuu și spune totdeauna prezent poate că totul începe cu prezentul în care vii și e un miracol venirea celui viu între vii o minune plecarea celui viu dintre morți poate că moartea nici nu există dumnezeiască e însă rămânerea prezența permanentă în prezent scrie asta scrie în jurnalul tău scrie despre cina romantică a părinților tăi despre dragostea de după și dimineața asta romantică

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

Festivalul-Concurs Naţional de Literatură Alexandru Macedonski, ediţia a VI-a

Alexandru Macedonski (14 martie 1854–24 noiembrie 1920) a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist român, de etnie macedoneană.

Supranumit „Poetul Rondelurilor”, inspirându-se din literatura franceză, Macedonski a fost primul reprezentant al Simbolismului în literatura română, inițiatorul cenaclului și revistei literare „Literatorul” şi a susținut modernizarea poeziei românești, fiind într-o polemică permanentă cu junimiștii - Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale. Pe de altă parte, Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile activității lor scriitoricești, numeroși tineri talentați, printre care George Bacovia, Tudor Vianu şi Traian Demetrescu, pe care i-a publicat în revista „Literatorul”. În memoria sa şi pentru a continua acţiunea de promovare a tinerilor scriitori talentaţi, începând din 2014, Asociaţia Macedonenilor din România (A.M.R.) organizează, în fiecare an, FestivalulConcurs Naţional de Literatură „Alexandru Macedonski”, adresat atât scriitorilor care nu au debutat în volum, cât şi celor cu unul sau mai multe volume editate, membri sau nu ai Uniunii Scriitorilor din România, din ţară şi din străinătate. Întrucât poetul

Alexandru Macedonski este de origine macedoneană, concursul se adresează şi scriitorilor de etnie macedoneană, membri sau simpatizanţi ai Asociaţiei Macedonenilor din Româ-nia, precum şi, în egală măsură, tuturor minorităților etnice din România, cetăţeni români, care vor să participe la acest festival organizat sub egida A.M.R. Înscrierile pentru concurs se pot face în perioada 1 februarie - 30 aprilie 2019, data poştei.

Premianţilor li se vor asigura toate condiţiile pentru a participa la festivitatea prilejuită de acordarea premiilor, care va avea loc la Bucureşti, la o dată ce va fi anunţată ulterior, ocazie cu care se va comemora şi ziua de naştere a poetului Alexandru Macedonski. Premianţii se obligă se fie prezenţi la acordarea premiului sau să trimită un reprezentant. Nu se decontează şi cheltuielile de transport pentru câştigătorii care au domiciuliul în străinătate.

Lucrările pentru concurs vor fi trimise pe adresa: Asociaţia Macedonenilor din România, str. Thomas Masarik nr. 29, sector 2, Bucureşti.

Informaţii suplimentare se pot obţine la telefon 021.212.09.23 şi pe site-ul www.concursfestivalmacedonski.ro

de Ajun în Facla, 22 februarie, 1937: „Şi, ca să revenim, calităţile de humor ale romanului, de rigurozitate analitică, de observaţie ascuţită, tonul de sarcasm şi candoare, de blazare şi naivitate, realizarea acelei fiinţe care, fiind prea lucidă, nu ştie ce să facă cu ea însăşi, nici să se predea vieţii sau dragostei, aceste calităţi, spun ridică romanul deasupra noianului de maculatură amoroasă”. Am scris altădată că după Urmuz şi înainte de Eugen Ionescu Anişoara Odeanu publică texte „absurde”.

Ciudata viaţă a poetului (1943) apare cu un motto din Jules Laforgue: Mon avis qu il est l heure/ de renaître moqueur. O renaştere sub semnul detaşării de „cealaltă lume” a literaturii - iată miza cărţii, desigur răzbunătoare, mic atentat la buna organizare a vieţii literare, a „societăţii” literare! Cu aerul că spune poveşti pentru copii (“A fost odată un poet. Un poet înalt şi slab, cu plete blonde…”) Anişoara Odeanu decriptează cu mare viteză utopiile literaturii. Căci trebuie să fi fost în copilăria ei de poet şi o asemenea lume: o lume în care imaginile lui Făt Frumos să fie înlocuite cu imaginile Poetului.

Aproape toate personajele nuvelelor Anişoarei Odeanu au devenit manechine.

Toţi eroii scriu sau vor să se modeleze după imaginea-tip a scriitorului celebru.

Ciudata viaţă a poetului este, în felul ei, o biografie a poetului/artistului în deceniul al patrulea, aşa cum mai încercaseră aproape toţi autorii de jurnale ai generaţiei.

Anişoara Odeanu scrie precum Eugen Ionescu, în Nu. Nu era un lung monolog despre persoane reale şi evenimente reale (sau posibile), Ciudata viaţă a poetului ridică aproape totul în lumea alegoremelor. Apariţia Criticului în universul inocent merită a fi transcrisă: «Acesta l-a luat pe poet deoparte şi i-a spus încet, uitându-se cu grijă împrejur, deşi nu era nimeni în cameră: dumitale îţi lipseşte ceva, ceva esenţial, ceva fără de care nu poate fi cineva geniu: cultură.

Cultivă-te!»

La vremea lor, frazele şi apariţia ridicolului personaj vor fi iritat, azi privim cuplul aşa cum îi privim pe Ismail şi Turnavitu.

Cartea pe care o scrie după scandalul culturalizării poate fi Călător din noaptea de Ajun. Sau chiar versiunea domestică a Lecţiei. Sau a Cântăreţei chele. Iată programul literaturii absurde:

Cornel UNGUREANU

«Este o carte de proză. A muncit mult ca să o scoată la capăt. Căuta un dicţionar pentru fiecare cuvânt. Găsea: boul este un animal, casa este încăperea unde locuiesc oameni etc. Cartea purta titlul Tout est pour les mieux dans le meilleur des mondes possibles. Întâi gândea el, pe urmă consulta cărţile. În cele din urmă a început să recomande ascensoare pentru urcatul găinilor în copaci, băi sistematice pentru porci…”.

Peste două zile am primit o scrisoare din Lugoj în care mă ruga să-i trimit textul, ca să-l recitească şi ca să-l pună la punct.

Ce-a rămas din dialogul nostru a apărut în numărul 6/1970 din ORIZONT. Rămăşiţele publicate sunt monosilabice. Nimic despre Eliade, Ionescu, Sebastian şi nici despre prietenii ei din 1940. În martie 1984 am început să negociez volumul Domnişoara Lou şi tradafirul galben, volum care să adune nuvele mai vechi, dar şi pagini de publicistică de „odinioară”, toată lumea e de acord.

Nimeni n-avea nimic împotriva publicării interviurilor din Viaţa: sunt necesare.

Totul s-a oprit la interviul cu Mircea Eliade. Ce venise încercuit de la Bucureşti?

Ce devenea indezirabil? „- Mai am lume sus. Doi tineri scriitori.

Tocmai te aşteptam. Urcând: este extraordinar cum nu te-ai schimbat. Spune-mi: cum faci să rămâi pe loc?

Poate că nu prind rădăcini nicăieri, răspund. De altfel verva Dsale m-a copleşit.

Mircea este unul din primii oameni care o poate face pe o femeie să-i placă să tacă şi asculte. E atâta căldură, atâta sinceritate, atâta simplitate în felul lui de a vorbi încât te simţi bine să-l auzi mereu. Este singurul om dintre toţi pe care i-am cunoscut cu care ai sentimentul, când stai de vorbă că nu se interesează de oamenii ceilalţi din politeţe şi că pune în acest interes toată căldura, toată simpatia. Şi Mircea Eliade are o imensă capacitate de a manifesta o caldă simpatie pentru absolut toate lucrările vieţii şi ale lumii acesteia, inclusiv semenii săi”. Încercuire şi notă pe margine: cine sunt cei doi tineri legionari? Dar ceilalţi? „Mircea Eliade este mai mult decât un romancier, altceva decât un filozof sau un autor de eseuri. E una dintre cele mai complexe personalităţi pe care le-am întâlnit. Mircea Eliade e o lume întreagă ce, pentru cei ce îl cunosc şi l-au urmărit în toată opera sa, e un continuu prilej de suprize şi de încântări, ce nu se epuizează niciodată”.

Legat de acest fragment era un altul: „Mircea Eliade nu poate fi depăşit cum nu poate fi depăşită viaţa. Are aceeaşi forţă, aceeaşi diversitate şi aceeaşi armonie. Este unul dintre oamenii cei mai dinamici, dintre oamenii cei mai vii pe care i-am cunoscut. Biroul are toţi pereţii tapetaţi cu cărţi. E o vastă bibliotecă aici, fiecare carte fiind o esenţă de miracol, pentru că fiecare deschide câte un drum spre lumi noi, necunoscute. Un portret al lui Mircea Eliade în ulei, un cap de intelectual care nu are nimic din căldura vie a modelului.

Alt tablou o reprezintă pe doamna Eliade.

E făcut de o pictoriţă: Nina Batali. Şi e frumos, plin de gingăşie, cum numai o femeie poate zugrăvi un chip. Doamna Eliade e, de altfel, un model extrem de interesant...”. Suntem duminică, 4 iulie 1943. Nina Batali a locuit împreună cu Anişoara Odeanu într-o garsonieră din centrul Bucureştilor. Cele două aveau un anturaj neobişnuit. Neobişnuit, subliniase, în mai multe rânduri, Traian Lalescu.

Care mi-a atras atenţia asupra paginilor Anişoarei Odeanu în care eroinele se sinucid. Sau măcar trec pe lângă moarte.

Sunt devorate de canibalii acestei istorii. Una dintre încercările (ratate) de sinucidere se întâmplă după ce autoarea alergase prin Germania după iubitul ei.

Iubitul trădător al Anişoarei (autoarea „se transcrie”) era fiul ambasadorului (al viitorului ambasador) al Germaniei la Tokio. Cel care va fi prietenul lui Richard Sorge. Cel care…

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

Un mai puțin obișnuit, dar fericit fenomen de mixaj literar între istorie, critică și tentația iscodirii unor teritorii mai rar frecventate, ex-centrice, în sens etimologic, oferă opera dlui Mircea Anghelescu.

După explorări ale literaturii exilului, închisorilor, „mistificațiilor” literare, d-sa ne-a surprins în 2015, printr-un impunător studiu, Lâna de aur, al cărui subtitlu, Călătorii și călătoriile în literatura română, este elocvent încă din start atât pentru obiectul cât și pentru extensia intimidantă a ariei de investigație.

După câte știu, acesta este, în cultura noastră, singurul studiu de anvergură dedicat domeniului respectiv, dar autorul și-a dat seama, desigur, că el ar fi rămas neîmplinit dacă n-ar fi fost urmat de o antologie a celor mai reprezentative texte ale pionieratului și evoluției acestui gen în literatura noastră. Așa s-a configurat lucrarea complementară Călători români și călătoriile lor în secolul al XIX-lea, a cărei elaborare, prin aria lecturilor pe care le-a pretins, prin selecție, prin transcrierea laborioasă a textelor, prin studiul introductiv și redactarea notelor, a presupus fără îndoială un volum de lucru care „sparie gândul”. Zic lucru și nu muncă, pentru că ne aflăm în fața unei lucrări, născută nu din obligație, ci din curiozitate și din pasiunea de a revela o realitate pe care o consideră importantă, deslușind-o în Introducere, și anume „...că literatura de călătorie, cu care începe de fapt literatura română modernă [sbl. RC], este ceva mai mult decât pare să fie.” În primul rând, observă d-sa, priza pe care o are la un mare număr de cititori se explică prin aparenta apartenență la literatura de aventuri, a cărei acțiune se petrece de obicei în cursul unei călătorii febricitante, deschisă oricând surprizelor de orice fel, în timpul căreia cititorul urmărește cu sufletul la gură felul cum călătorul „său” face față neprevăzutului. Dincolo de relevarea acestui aspect oarecum frivol, scopul mărturisit al autorului este acela de a situa literatura de călătorii în postura ei reală, aceea de „oglindă subiectivă asupra lumii văzute prin ochii unor călători” ale căror note, cel puțin în cazul de față, „construiesc treptat o punte între noi și cei pe care predecesorii noștri i-au luat ca model și partener de drum.” În felul acesta, antologia dlui Mircea Anghelescu „continuă și întregește” ceea ce d-sa începuse cu Lâna de aur din 2015: 43 de călători din veacul al XIX-lea se prezintă prin propriile texte, relatând „cum s-au priceput” modul în care, poate fără să conștientizeze, au descoperit compatrioților lor noi orizonturi. În această precizare, – „cum s-au priceput” - care ar putea trece neobservată, rezidă de fapt tot farmecul, sarea și piperul, întregii antologii.

Scopurile primei noastre generații de călători au fost diverse: didactice, de familie, medicale, de cunoaștere, iar în a doua parte a veacului, odată cu pătrunderea în modernitate, diplomatice, științifice, exploratorii.

Oricare ar fi fost însă scopul, observă dl Mircea Anghelescu, „...însemnările sunt rodul entuziasmului cu care autorii descoperă partea frumoasă, nobilă a călătoriei.” Toți, mai mult sau mai puțin explicit, au revelația componentei formative a călătoriei și pentru aproape toți ea devine o sursă de comparație cu realitățile lăsate acasă și totodată o sursă inepuizabilă de modele pentru toate domeniile. Dar, măcar în prima parte a veacului, ei se surprind în fața dificultății pe care Budai-Deleanu o numea „neagiungerea limbii”, atunci când aspirau să-și comunice impresiile suscitate

comentariu

nr. 88 n ianuarie 2019

Deschizătorii de zări de realitățile insolite, mai ales artistice și istorice, pe care le descopereau. În general, la începuturi, ele se exprimă la modul exclamativ și își păstrează o candoare pe care, din perspectiva noastră, o percepem ca înduioșătoare. Iată-l pe Gh. Asachi ajuns la Roma: „Ce sâmțiri, ce reflecții să îndeasă în inima și sufletul meu, Doamne!” Și mai departe: „Poate că de la epoha de când întâmplările au dispărțit pe români de maica lor Roma, poate că eu sânt acel dintâi român carile calc această strămoșească cale!” Sau Dinicu Golescu, copleșit de strania măreție a unei Veneții în declin: „Să cunoaște că au fost acest oraș un ce deosebit, să cunoaște că au locuit într-însul oameni mari și că odată au dat pravilă în toată Evropa.” Cum și Bariț dinaintea Domului din Köln: „Ce monumânt admiraver și gigantic!”

Pentru cititorul avizat și apt a savura subtilitățile lingvistice, unul dintre meritele acestei antologii este acela de a oferi priveliștea spectaculoasă a evoluției limbii române de-a lungul unui veac. În 1875 s-a înființat Societatea Română de Geografie, care a editat și un Buletin, ca primă publicație periodică de specialitate în domeniu. Geograful Emanuil Crețulescu face aici un fel de sinteză a cuceririlor științifice și geografice care euforizau epoca și încheie cu concluzia că nici România nu putea rămâne în afara acestui curent: „Suntem nevoiți a urma cu toții curentul general al epocii noastre. A se izola nu este permis nimănui.” Dar acesta este și sentimentul cu care porneau la drum și primii noștri călători, ceea ce se vede și în efortul lor de a-și adapta lexicul la noile realități. Nimic mai elocvent în acest sens decât modul în care, în textul lui Cipariu, bunăoară, arhaisme sau regionalisme ca dărab, pleu, păstură, filigorie coabitează cu neologisme în curs de adaptare precum fiacher, renovat, vis à vis, tablo ș.a. Cum textele antologiei se succed, firește, cronologic, evoluția limbii în favoarea primenirii, nuanțării, adaptării e vizibilă în toate textele, atingând însă în glorioasa epocă bellă

deplina sincronizare și rezonanță a modernității mai ales în cele ale oamenilor de știință și exploratorilor ca Grigore Ștefănescu, Emil Racoviță, Iuliu Popper, Dimitrie Ghika-Comănești, B. G. Assan, care vădesc și o anumită preocupare pentru expresivitate. Ceea ce la scriitorii consacrați e de la sine înțeles și perceptibil în stilul tot mai fluent, mai aerisit, mai elegant, precum în această fugară impresie a unui Duiliu Zamfirescu, din 1888: „La Capri am stat șase zile [...] Niciodată în viața mea n-am fost mai senin, mai limpede, mai plin de lumina idealului ca în aceste șase zile.” Dar surpriza cea mai mare sub aspect stilistic cred că ne-o oferă Slavici, cotat îndeobște ca lent, de nu chiar greoi, care, ajungând cam tot pe vremea aceea la Napoli vizavi, cum ar veni, de Capri – e excedat de viespăria pitorească, sordidă și primejdioasă a orașului și își devoalează o cu totul altă față stilistică: „Nici nu voi încerca să-ți descriu simțământul ce mă cuprinsese. Îți mărturisesc numai că-mi era frică. În mijlocul acestei îndesuieli de oameni răstiți și certăreți, față de acest zgomot infernal, fiind silit a vorbi prin semne și neînțelegând nimic din cele ce mi se spuneau, mă simțeam oarecum aruncat în prada valurilor de oameni răi căci, un lucru de care m-am încredințat în urmă, neapolitanii sunt răi din născare și simțământul meu era întemeiat. E ceva bestial în vorba, în fața și în mișcările lor; aceasta am simțit-o numaidecât [...] Opt zile am stat în Neapoli și mă mir că mai trăiesc.”

Consider că e de remarcat în mod deosebit că toată expresivitatea acestor texte, toate nuanțele și întreaga lor savoare stilistică s-au păstrat și sunt accesibile cititorului de azi grație competenței și stăruinței benedictine a dlui Mircea Anghelescu, care, ca inițiator și îngrijitor al ediției, a respectat cu acribie

toate rigorile care guvernează elaborarea unei ediții ce-și propune restituirea unor valori. Voi fi poate mai bine înțeles, citând exemplul oferit chiar de d-sa în Notă asupra ediției, privind transcrierea textelor: „Cu cât mai puține alterări ale limbii originalului” este principiul care l-a obligat să păstreze „textul original din limba fragmentului ales din cartea lui Ion CodruDrăgușanu [...] pe care nici unul dintre editorii de până astăzi n-a îndrăznit să-l dea ca atare [...] ci au intervenit înlocuind în text cu termeni uzuali cuvintele care li s-au părut ininteligibile.” Autorul numește aici un păcat capital, pe cale de a câștiga teren, pe care chiar editori absolut onorabili îl comit fără a avea, se pare, conștiința gravității sale. Astfel editorii ultimului jurnal al lui Vintilă Horia – Cristian Bădiliță și Claudia Drăgănoiu – au realizat o ediție excelentă, căreia nu i se poate aduce decât singurul reproș și anume tocmai acela de a fi înlocuit cuvinte din textul autorului cu altele considerate de dânșii mai adecvate momentului : chiparoși în loc de cipreși, spectaculos în loc de spectacular, angoasantă în loc de inchietantă etc. etc. Operațiune recunoscută și explicată de altfel în Notă asupra ediției. Ceea ce e corect, dar nu o poate scuza sau justifica. Cuvintele sunt parte constitutivă și intrinsecă a stilului, iar stilul, cum de mult s-a spus, e însuși omul. A introduce în stilul autorului alte cuvinte decât ale sale înseamnă a-l desfigura. E pur și simplu un act de vandalism. Vintilă Horia cel adevărat e cel care folosește cuvântul inchietudine, de ce să i-l înlocuiesc cu angoasant sau – de ce nu? – cu neliniștitor? Dacă cuvântul pare inaccesibil obscur, vetust, rebarbativ, editorul are obligația de a-l explicita într-o notă de subsol, dar nicidecum dreptul de a-l înlocui după propria-i opțiune. Textul unui scriitor e tabu, intangibil.

Ameliorabil prin adnotări și comentarii, dar nu prin imixtiuni de natura modificărilor lexicale. Dl Mircea Anghelescu cunoaște acest adevăr și, ca vechi și hârșit editor, l-a respectat, laolaltă cu toate celelalte reguli și cutume ale acestei dificile profesiuni care, din păcate, dispune azi de tot mai puțini adevărați profesioniști.

Rezultatul e această ediție cu o îndelungată elaborare care va rămâne ca o operă de referință în restituirea valorilor deschizătoare de noi orizonturi în drumul nostru spre modernitate, constituindu-se într-un important capitol al literaturii române.

nr. 88 n ianuarie 2019

profil

actualitatea literară 5

Svetlana Paleologu-Matta 90 Cultul prieteniei

„Filosofia şi poezia nu sunt identice, dar sunt de acelaşi rang” (Svetlana Paleologu-Matta)

Cu ceva vreme în urmă, într-un documentat eseu (v. revista Contexte, nr.

2/2018, pp. 5-8), Liviu Chiscop, depănând „o poveste fantasmatică”, ne reamintea că, anul trecut, Svetlana Paleologu-Matta (n.

22 august 1928, la București) a împlinit 90 de ani! Este ciudat și regretabil că presa noastră culturală a tăcut chitic, uitând de cea care a revoluționat eminescologia; și care, după o bursă pariziană, printr-un doctorat susținut la Zürich, în 17 decembrie 1955, propunea o primă exegeză a operei bacoviene (Existence poétique de Bacovia), apărută în volum în urmă cu șase decenii (Editions P.G. Keller-Winterthur, 1958). Și tradusă târziu la noi prin strădania Luciei Olaru-Nenati, îngrijitoarea celor două ediții, trase la Bacău, la editura Ateneul scriitorilor. Încercăm în rândurile de mai jos, ca gest reparator, un profil sentimental dedicat Doamnei din Viganello (Elveția). * Într-un interviu cules în revista sătmăreană Poesis (nr. 6/1993), Svetlana Paleologu-Matta, mărturisindu-şi iubirea pentru Eminescu şi pasiunea pentru marea poezie (de oriunde ar veni ea) îşi explicita intenţia de a-l scoate pe marele nostru poet din „graniţele regionale”, aşezându-l într-un spaţiu generos, dorind să stabilească punţi între geniul nostru şi cei mai mari gânditori.

Un promis (pe-atunci) Jurnal hermeneutic, urmând cărţii de mare ecou Eminescu şi abisul ontologic (1988) tocmai astfel de „punţi de idei” urma să dureze. Demersul Svetlanei Paleologu-Matta, entuziasmând şi impulsionând cercetarea eminescologică, explorând – sub magia transparenţelor – regiunile necunoscute ale sufletului, citindu-l pe Eminescu prin existenţialul heideggerian (a-fi-spre-moarte) lansa întremătoarea convingere că poetul trebuie scos din contextul balcanismului. Aşezat, adică, în preajma numelor mari, fără scut idolatru, refuzând confortabilitatea unor etichete pe care memoria culturală, brusc activată, le descoperă (salvator?) în ocazii festive. Cercetând profunzimile operei, chiar urmăriţi fiind de „frica de Eminescu” (cum avertiza M. Mincu). Cărţile Svetlanei Paleologu-Matta, izvodite dintr-un curat ataşament pentru valori au înviorat peisajul eminescologiei, anunţând tocmai o „nouă vârstă” a exegezei. Eminescu şi abisul ontologic, în trei ediţii (Aarhus, 1988; Bucureşti, 1994, Timişoara, 2007), Jurnalul hermeneutic (scos, în 1997, la Clusium) şi Calicantus: Scene din viaţa lui Cristal (Timişoara, 2005) deapănă, pe substrat filosofic, apropierea temerară de poezia eminesciană şi, explicit, în ultimul titlu semnalat, devenirea unei cercetătoare, bucurându-se de afecţiunea şi preţuirea unor spiriteînalte,convinsăcăpoezialuiEminescu nu va fi niciodată „consumată” istoric.

E drept, „marea ivire a lui Eminescu”, scăzând – cu nedreptate – prin traduceri (cum observa, cu imens regret, Edgar Papu), suportă, azi, bombardamentul ideologiei dilematice. Rangul de poet naţional deranjează pe mulţi, povara mitului reclamă – potrivit celor din tabăra eminescofililor – etichetări descalificante, europeiştii de ultimă oră dorind a pune umărul la deconstrucţia cultului. Încât, Eminescu – opina Marius Chivu – „supravieţuieşte cu greu propriului mit”. Aşa o fi? Scutit măcar de reducţionismul romantic, cel ce a devenit „de profesie poet naţional” (zice, acrit, un Matei Florian) este, în continuare, interpretat şi „reconstruit” cu frenezie exegetică. Ioana Bot cerea, în numele orientării către concept (concept-oriented) „ieşirea” din eminescologie (o pseudoştiinţă, cu obiect singular), convinsă că poetul „atât de studiat” încurajează inflaţia de eminescolatri. Adevărat, exegeza nu poate oferi, cotidian, noutăţi revoluţionare; apar, neîndoielnic, texte parazitare, aglomerând fişe de lectură, analize repovestite, trase în „cărţi de plastic”. Dar şi studii temeinice identificând erorile de lecţiune, paternitatea unor texte publicistice; în fine, să nu ignorăm nici succesul tezei sacrificiale, a teoriilor complotiste, blamate de unele voci. Încât, pe bună dreptate, D. Popovici anunţa demult că Eminescu este / rămâne o

problemă a culturii noastre. Mai ales că, în pofida valului inflaţionar, instituţionalizarea întârzie iar eminescologia supravieţuieşte prin truda şi devoţiunea unor singuratici, înhămându-se pe cont propriu acestui efort (colectiv, de dorit, presupunând şi „exportarea” lui Eminescu prin eficiente strategii culturale).

S-a afirmat (zgomotos chiar) că exegeza eminesciană ar fi cunoscut trei momente importante: desigur, Maiorescu / Gherea, apoi – indiscutabil – Perpessicius / Călinescu şi, surprinzător, explozia dilematicilor, cu faimosul număr din Dilema (nr. 265/1998).

Cazul ultim ar putea îmbogăţi, mai degrabă, pomelnicul detractorilor. Ceea ce intrigă e faptul că se trece sub tăcere etapa fiinţială, cu „abisul” Svetlanei Paleologu-Matta, negreşit o răscruce a eminescologiei. Poetul, văzut ca un adevărat „apologet al suferinţei” (cf.

Edgar Papu) încerca o conciliere, contopind contrariile. Într-o aproape ignorată carte, veritabil testament spiritual, recuperând texte nedefinitivate, adnotată grijuliu de Vlad-Ion Papu, delicatul critic desfăşura lapidar, cu ştiuta-i erudiţie, explorând fondul ideatic eminescian, câteva teme obsesive: imensitatea şi adâncimea poetului, sediul departelui, muzica simţurilor, surdinizarea, recuperarea sinelui, ideea căderii în sus etc.

Iar îngrijitorul ediţiei recunoştea că tema eminesciană i-a fost readusă criticului în atenţie, entuziasmant, de Svetlana Paleologu-Matta (v. Eminescu într-o nouă viziune, Princeps Edit, Iaşi, 2005).

Ceea ce a creat, într-o sclipitoare interpretare, trezind interes şi entuziasm, Svetlana Paleologu-Matta, o fire romantică, exuberantă, împrăştiind lumină, cu lecturi întinse, metabolizate, atentă la cercetarea sursieră, vigilentă, îndeosebi, la îndemnul lui Jean Boutière de a nu leza „etica afirmaţiilor”. „Logodnica stelară” a lui Eminescu (cum i s-a spus), contaminată, poate, şi de entuziasmul studenţesc (s-a despărţit de viaţa profesională în 1990) a continuat a scrie sclipitoare eseuri culturale.

De excesivă modestie, exegeta punea în seama lui Ştefan Teodorescu, un heideggerian mânat de pasiunea socratică a dialogului, rolul de incitator. Îndemnul acelui homo philosophicus, reluat în interminabilele discuţii maieutice (acea „vorbire împreună”), a însemnat nu doar o infuzie heideggeriană. Ştefan Teodorescu, un mare spirit, meritând o fi „scos din uitare”, visa la o inserţie europeană, la un Eminescu „desvalahizat”. Svetlana/Cristal recunoaşte că a fost vorba de o întâlnire destinală. Că, provocată, a cutezat a gândi la o idee mare, „nespusă”, de relevanţă europeană (cea a „abisului ontologic”).

Efortul de căutare a Fiinţei şi a esenţialităţii a rodit – „cu suferinţă şi întreruperi” – în acel volum ivit în 1988 la editura Nord (Danemarca) şi reluat, „nesperat”, în 1994, la Editura Ştiinţifică, păstrând un cald Cuvânt înainte semnat de N. Steinhardt.

Exegeta a dus mai departe aventura.

Metafizica luminii la Eminescu şi inflexiunile poetice din textul heideggerian au o sursă comună: Platon. Acel nou text (Eminescu dincolo de Heidegger) ne invită să contemplăm un ansamblu armonic, rezultat al lungilor conversaţii (telefonice) cu filosoful italian Antonio d’Augenti. Căci efortul hermeneutic luminând sensurile „mereu născânde” ale acelei pneume emisive (cf. N. Steinhardt) care este opera eminesciană, pătrunde în acest câmp magnetic trasând noi axe interpretative, la distanţă de 20 de ani!

Să reamintim că volumul d-nei PaleologuMatta i-a prilejuit lui Edgar Papu „o mare bucurie”. Cel care semnalase primul teza de doctorat despre Bacovia (1958) descoperea acum, încântat, un „arabesc de idei, de cunoştinţe, de asociaţii, de sensibilitate” şi cerea, imperativ, – într-o epistolă – o grabnică traducere. Metoda existenţială era o cale de acces spre esenţialitate, în termenii lui Papu. Articolul iscase vâlvă, cartea „abisului ontologic” era trecută cu înfrigurare şi bucurie intelectuală din mână în mână, trezind opinii exclamative. „Cap filosofic” (zicea Paul Anghel), Svetlana Paleologu-Matta a fost iute adoptată de familia eminescologilor, impresionând prin „orchestraţia interferenţelor comparatiste” (M. Ungheanu). Punând la lucru, în pofida fragmentarismului, un arsenal metodologic

de o mare diversitate, cercetând un eşantion liric pentru a se apropia de acea „structură explicativă unică”, cartea Svetlanei Paleologu-Matta a dat, să recunoaştem, un nou impuls eminescologiei. Născută din „trăirea cu Eminescu”, posibilă prin acea „muzică a gândului”, observase tot profesorul Papu, volumul, scris „cu sânge”, colecţiona fulgurant intuiţii ultrasensibile; dar d-na Paleologu-Matta, o ne-româncă, un ciudat „amestec” (pe filieră slavă, cu un tată „german chilian”), a ajuns – mărturisea – „din pură întâmplare la Eminescu”. Un Eminescu scos, prin strădania şi devoţiunea d-sale, din pozitivism, înfăţişat într-o carte care, recunoştea Adrian Marino, trece dincolo de critică.

Marea poezie, crede autoarea, ar fi „o primă ştiinţă”, o metafizică imaginată, simţită, trăită. La Eminescu, cel cu „preştiinţa Fiinţei”, suferinţa nu e „rea”; frumuseţea trece prin durere, cea care ne ajută să vedem „bogăţia infinită a vieţii”.

Evident, Eminescu nu e filosof. Citit în atemporalitate, virtualităţile mitice devin ontologie; Eminescu intră, astfel, în existenţă. Încât acelaşi Ştefan Teodorescu avea dreptate să afirme (1981): „Numai de la Eminescu încoace noi existăm în adevăratul sens”. El a corectat „golurile etniei” şi lungul şir al neputinţelor. Or, fixat în epicentrul fondului sentimental al neamului ca „divinitate intangibilă” (cum glăsuiesc unii, îngrijoraţi şi alergizaţi de îndărătnicia mitului), Eminescu, prin operă şi viaţă, „stârneşte încă (subl.n.) polemici înverşunate” într-o lume turmentată, centrifugă, bântuită, în plin vacarm, de febra contestatară. Fireşte, nu dorim o posteritate somnoroasă, inerţială şi nici un nume nu trebuie scutit de tratamentul critic.

Dar de aici şi până a propune „desfiinţarea” unor personalităţi literare ar fi cale lungă.

Tentativa e, oricum, sortită eşecului. Ceea ce nu pare a-i descuraja pe furibunzii şi inclemenţii pigmei literari. Să fie Eminescu un expirat, printre „cadavrele care nu se dau la o parte singure”? Uitând, vinovaţi, de datoria de a urca înspre Eminescu, spre acel ins netranzacţional, secat moraliceşte, blamând – în epocă - „negustoria de principii”, într-o lume, azi, în picaj moral, pragmatizată, confecţionând efemere vedete în eprubetele media, iubind etichetologia şi preţuind, vai, în democraţia noastră uşuratică şi zgomotoasă, defăimarea unor simboluri.

Cartea Svetlanei Paleologu-Matta rămâne o sinteză înnoitoare, atinsă de un suflu demn de miracolul eminescian. Oricâte contribuţii se vor ivi pe harta eminescologiei, aventura, din fericire, se anunţă nesfârşită. Asumânduşi sarcina hermeneutică de a aduce la suprafaţă sensul prezent al frumosului, ştiind că poezia este „o lume în lume”, impresionând prin subtilitatea conexiunilor şi bogăţia referinţelor, Svetlana PaleologuMatta ne ajută să-l înţelegem pe poet.

Prototip şi miracol, Eminescu beneficiază de un discurs însoţitor, invitându-ne la o aprofundare empatică. * O veche constatare cioraniană ne avertiza că „adevărul despre un autor” poate fi aflat în corespondenţa sa. Cum neobiografismul (îndeosebi prin „campaniile” lui Dan C. Mihăilescu, cercetând corespondenţa scriitorilor) câştigă teren, cum am primit, prin bunăvoinţa eminescologului George Popa, un preţios volum (George Popa – in extatis mentis, Editura Panfilius, Iaşi, 2012) oferind cititorilor un febril schimb epistolar datorat d-nei Svetlana Paleologu-Matta, dorim a stărui și asupra acestei apariţii.

Nu fără un ocol introductiv, încercând în rândurile de mai sus un „profil” al celei care, trecută prin Academia de Belle Arte, cu maestrul Ressu, fixată în Elveţia, trăieşte în zona sublimului, având cultul prieteniei.

Chiar dacă răul nu oboseşte în lume. Iar Svet, un spirit liber, înţelegând frumosul ca balsam are un ADN etico-estetic, afirma Nino d’Augenti, un prieten-filosof italian din Lausanne.

Ne întoarcem, așadar, la ceea ce Svetlana Paleologu-Matta numea Cartea noastră, rod al schimbului epistolar cu profesorul ieşean George Popa (eminent medic, poet, traducător). Volumul reţine doar scrierile expediate de Svet, deschizându-se cu un amplu comentariu asupra poeziei lui

Adrian Dinu RACHIERU George Popa şi găzduind, la Addenda, două eseuri: unul aparţinând d-nei Paleologu Matta (Filozofia şi poezia lui Nietzsche), celălalt semnat chiar de mesagerul ieşean (un redutabil eminescolog, se ştie), destinat, inevitabil, lui Eminescu (Ochiul transcedental).

Despre lirica lui George Popa, „ciudatul pelerin”, un vrâncean pornit din Dealul Neicului pentru a-şi trăi străinătatea în lume, plină de nelinişti metafizice, aflăm că e sedusă de muzicalitate şi „zboruri de flăcări” şi că antologia Cântec infinit (Princeps Edit, 2011) era „o carte mare”, dăruind „iluminări” şi invitându-ne în „spaţii neumblate”. Fiindcă vieţuirile poetice sunt evadări în idealitate, risipind o altfel de lumină. „Un templu-i poezia, cu bolţile-n vecie”, zice cel care a logodit ars medica cu flama ideilor şi chimismul poetic, încurajând „zborurile minţii”. Din depărtare, din paradisiacul Viganello, Svetlana Paleologu-Matta rezonează la acest „fluid intelectual” (cf. Leonida Maniu). „Carissima Svet” adoră singurătatea şi trăieşte, la înaltă temperatură, arta; putinţa de a visa ar fi adevărata viaţă. Or, poetul ieşean i-a înfrumuseţat destinul. E vorba chiar, aflăm, de o întâlnire capitală, chiar dacă (prea) târzie. Dar nu şi de un timp pierdut câtă vreme joaca „de-a demiurgia” îi oferă o viaţă nouă, o şcolire continuă, cărţile, gândurile, poezia mesagerului din „dulcele târg” racordând-o la circuitul cosmic. Marile trăiri – scrie Svet – nu se pierd, „se fructifică undeva în Univers”.

Suflul divin, adevărurile intuite, invizibile se clarifică pentru cea care vieţuieşte „în haos”, cum se mărturiseşte. Şi care trăieşte pictural, „zmângălind” marile cărţi.

Evident, în scrisorile către George Popa, Svet se dezvăluie fără rest, temperatura dialogului creşte, de la salutările pindarice, de „umoare vagabondă” la scrisorile balsamice, adresate „Celestului Prieten”.

Poetul ieşean este o prezenţă vie în Viganello, întruchipând o comuniunemiracol, atinsă de iradieri divine. Sau, cum spune însăşi d-na Paleologu-Matta, ar fi vorba de o „potrivire stelară”, o incredibilă consonanţă, o binecuvântare sub pecetea Prieteniei. Doar la ore nocturne taifasul „se rupe”; vin, însă, telefoanele matinale. Iar scrisorile, adevărate „foiţe hermeneutice”, sunt, negreşit, fragmente (recuperate) dintr-o posibilă plachetă, „mici fulgere” cu fluid poematic. Chiar dacă expeditoarea, acuzând „ameţeli de bucurie”, invocă bolile şi vârsta („o calamitate”), se răsfaţă anunţându-ne că şi-a pierdut tonusul („nu mai sunt în formă”), recunoscând, finalmente, asemenea lui Hölderlin, că „omul trăieşte poetic”. Svet ne invită în „labirintul personal”, ne face părtaşi la „exploziile de bucurie” şi lungile sale melancolii, la existenţa sa de pendul, cu exaltări şi depresii în alternanţă.

Prin fragmentarism, relativism, disoluţie, confuzie etc., epoca noastră atentează la armonia lumii. Prin cărţile sale, un „tezaur hermeneutic” (zice, îndreptăţit, George Popa), prin marile sale pasiuni: Proust, Eminescu, Nietzsche („inabordabil”, totuşi), risipind imprevizibile conexiuni şi fulguraţii, Svetlana Paleologu-Matta ne procură bucuria unor poeme filosofice, făcând din viaţa sa un poem trăit. Şi, iată, destăinuit.

Cum am intermediat, la începuturi, acest dialog și m-am ocupat, la fosta editură Augusta, de cărțile Svetlanei PaleologuMatta, sunt încântat să constat că prin „văzul” unor aleşi, dincolo de raţionalitate, o mare prietenie s-a întrupat; şi că, întradevăr, „întâlnirea adevărată e pe piscuri”, vădindu-se un dar ceresc.

6 actualitatea literară

proza

Ciprian şi-a savurat pe îndelete euforia victoriei, după cum merita, însă pe părinţi i-a luat în primire repede grija zilei de mâine. Seara au pregătit bagajele pentru drum nou. Au mai dormit o noapte la Hotelul Bega, iar dimineaţa a sunat deşteptarea şi pentru maşină. A urcat Andreiana prima la volan, Sebastian ocupând locul de veghe. Din Timişoara până la Lugoj le era ştiută calea, mai departe începea noutatea.

După Caransebeş, mai încolo au răzbit în Munţii Orăştiei, iar în Grădiştea Muncelului, la Sarmizegetusa Regia, a trecut Sebastian la cârmă, urma jumătatea grea a drumului. Au urcat la Haţeg, apoi a început coborâşul spre Petroşani, unde au intrat adânc în munţi, între Retezat şi Parâng. Defileul Jiului era mai sălbatic şi mai îngust decât Valea Oltului. Şoseaua avea segmente tăiate direct în stânca abruptă sau suspendate peste apă. Au trecut şi de Lainici, iar în Târgu-Jiu au tras direct la hotel. Nu au mai lungit şederea în cameră, ci au coborât la masă.

De la Hotelul Jiul au mers pe jos până la Liceul Tudor Vladimirescu.

Se aşteptau ca la Olimpiada Naţională de Fizică să se prezinte mai puţini concurenţi decât la Matematică, poate că erau mai puţini, însă elevii cu părinţii şi profesorii atingeau şi aici mia, ca la Timişoara. La olimpiadele pe sector şi pe municipiu, Andreiana se împrietenise cu mămici de fizicieni, le căută cu privirea în hol, nu dădu de niciuna, apoi îşi continuă cercetarea şi în amfiteatru. Acolo le flutură cu mâna, de undeva de sus, doamna Popa, să-şi semnaleze prezenţa.

Fiindcă nu reţinuse locuri şi pentru ei, iar alte cunoştinţe din Bucureşti nu mai descoperiră, se aşezară în faţă, pe rândul al doilea, care se ocupă îndeobşte mai la urmă. Îi zăriră intrând în sală pe soţii Zamfirescu cu băiatul. Andreiana îi chemă prin semne lângă ei; se bucurară de revedere.

– Nu cumva aţi venit tot cu maşina?

– Tot. Şi ne-am cazat la Jiul…

Se amuzară de coincidenţă; pe timpul olimpiadei se vor avea ca fraţii… Cezienii se lăudară, fireşte, cu laurii cuceriţi la matematică de Ciprian, iar Mihai îl sărută pe obraji.

– Anul trecut ştim că s-a clasat primul la Fizică, zise doamna Zamfirescu, şi îi urăm să repete figura.

– Mulţumim, dar lupta e deschisă: acum poate fi Mihai învingătorul, îi întoarse Andreiana urarea.

Se flatau, ca între prietene. Cât îi priveşte pe băieţi, se simţeau stânjeniţi de aluziile lor: mamele astea nu tânjeau decât recorduri.

Ciprian, cel puţin, era excedat. Acum, după ce reuşise la Timişoara, era încrezător că va face faţă şi la Târgu-Jiu, dar să iasă din nou pe primul loc, neapărat pe primul, nu garanta, nu era o lege. Mamă mai ambiţioasă ca mama lui nu pomenise. Iar Sebastian nu se lăsa mai prejos. Îl şi iubeau, e drept, iubirea întrecând neîndoios ambiţia. Cumva, el le moştenise râvna, fiindcă îi era plăcut să se ştie în frunte.

Amfiteatrul era deja arhiplin, cu oameni şi pe lângă pereţi. Se aştepta din secundă, în secundă începerea festivităţii. La ora şaptesprezece şi un sfert au apărut diriguitorii: reprezentantul ministerului, inspectorul şcolar general cu inspectorul de fizică şi directorul liceului.

Ceremonia s-a derulat simplu şi eficient: inspectorul general a evidenţiat în cuvântul său cinstea şi responsabilitatea pe care le aveau oraşul şi judeţul găzduind această olimpiadă, idee întărită şi de director, amfitrionul întrecerii,

oaspetele de la Bucureşti a transmis mesajul ministrului educaţiei, iar inspectorul de specialitate a anunţat programul de desfăşurare a concursului. Manifestarea nu suporta comparare cu fastul de la Timişoara, însă nici participanţi la ambele evenimente, care să fi observat diferenţa, nu se aflau în sală, în afara Cezienilor. Astfel că lumea a plecat mulţumită. În schimb, competiţia la fizică era mai încărcată decât sora ei, de matematică, prin susţinerea suplimentară a unei probe practice, care preceda proba de bază, teoretică. Elevii erau supuşi testărilor două zile consecutive: marţi şi miercuri. Şi mergeau, potrivit ciclului şcolar pe care îl urmau, în locuri diferite: gimnaziştii la Şcoala Constantin Săvoiu, liceenii la Colegiul Naţional Tudor Vladimirescu.

După ce am citit cu nerăbdare crescândă și cu o plăcere uimită poemă după poemă, din această binecuvântată carte, am format numărul de telefon al Doclineanului și i-am strigat: „Biruit-a gândul. Ai învins, ai scris cartea mare pe care o așteptam”. Apoi, după ce miam revenit în fire, am căzut pe gânduri.

Nu gafasem? Ce om cu mintea întreagă îi strigă unui poet care a scris zeci și zeci de cărți de poezie, lăudate de criticii literari, trecute în dicționare și în istorii ale literaturii române, că a scris cartea mare!?

Dacă memoria nu mă înșală, am dat drum liber celei de a doua cărți, după cea de debut, intitulată „Neliniștea purpurei” (Facla, 1979), carte ce se chema „Ființa tainei” (Facla 1981), apoi la „Muntele și iluzia” (Facla 1984) etc . Între mine și Octavian Doclin s-a legat o frăție bazată nu pe arme, nici pe aur, nici măcar pe literatură, ci pe o altă iubire, mai profundă, venită prin părinții noștri de la părinții lor, iubirea de Banat și în special de Banatul de munte. Am complotat, zeci de ani, dorindu-ne, visând, la cartea mare de poezie, care să adune în ființa ei sufletul acestui Banat. Pe acest vis am îndrăznit eu să-i răcnesc Doclineanului ceea ce mi

Viorel DIANU

Olimpicul

Aşadar, marţi dis-de-dimineaţă, după o noapte de răgaz, Cezienii s-au întâlnit cu familia Zamfirescu în restaurantul hotelului unde au servit micul dejun, după care au pornit-o în căutarea Şcolii Gimnaziale. În curte au dat şi de doamna Popa cu feciorul. Ei, cei mari, s-au antrenat cu ardoare la discuţie, să alunge emoţiile copiilor până sunt chemaţi în săli şi să le insufle curaj. Apoi, domnul Zamfirescu a propus o plimbare comună prin oraş, însă Andreiana cu Sebastian şi-au declinat plăcerea şi au spus că îl aşteaptă pe Ciprian aici, pe bancă. Ce plimbare să le priască ştiindu-l pe copil în focuri!... Proba experimentală avea alt parcurs decât cea scrisă, nu se putea estima cât durează şi nu şi-ar fi dorit ca băiatul să nu-i găsească acolo dacă ar fi ieşit mai devreme, ceea ce era foarte posibil, cunoscându-i ritmul rapid de lucru.

S-a întâmplat întocmai cum prevăzuseră: la ora douăsprezece şi douăzeci de minute s-au pomenit cu Ciprian afară.

– De ce te-ai grăbit aşa, dragule? l-a luat în primire cu blândeţe Andreiana.

– Nu m-am grăbit, am stat până am terminat.

Vrednic este!

se părea a fi marea mea revelație.

Firește, domnii critici literari au taxat, cu priceperea lor, de care eu sunt străin, direcțiile poeziei lui Octavian Doclin: ermetism, tragism existențial, textualism, alegorism și altele, probabil toate valabile. „Poemele acestea libere propun, așa cum bine scria în prefață poetul Mircea Bârsilă, o nouă deschidere lirică, una cu accente thanatice, prin apelul la amintirile luminoase, așadar printr-o altă coborâre, aceea în ținuturile luminoase ale memoriei”. Evocarea geamgiului, iată, care „spărgea liniștea doar un strigăt/ca un cântec suit până la ei/ din vechime” „umplea un gol dar cu lumini/ce-l orbeau și-l făceau să adoarmă/ apoi visând numai vise colorate de copil/ pe care le mai trăiește și astăzi la

nr. 88 n ianuarie 2019 – Ce ai avut de rezolvat?

– Centrul de greutate al unui boxer care îşi ţine braţele întinse în variate poziţii.

– Şi?...

– Dacă ni s-a dat o riglă milimetrică, să măsurăm cu ea, centrul de greutate trebuia determinat, pentru fiecare poziţie, la fix. Eu am indicat „fixul” meu. Vom vedea dacă e şi cel real.

Mai clar de atât… Şi totuşi: – E un proverb care zice să măsori de şapte ori şi să tai o singură dată, îngână rar Sebastian.

Părinţii!...

– Când nu ai timpul măsurat.

Iar copiii, până nu te contrazic, nu sunt împăcaţi.

Seara, împreună cu Zamfireştii, au bătut drumul de pomană până la şcoală, în speranţa că vor afla rezultatele. Nu s-a afişat nimic şi nici nu s-a învrednicit cineva să le ofere vreo informaţie.

Au revenit, cu speranţe proaspete, în dimineaţa zilei următoare pentru proba scrisă. După ce au intrat copiii în clase, domnul Zamfirescu n-a mai repetat propunerea cu vizitarea oraşului, ori să vină cu alta, şi s-au întors tuspatru la hotel. Cum a sărit ceasul de ora douăsprezece s-au prezentat iarăşi, in corpore, la post. De data asta, au ieşit prietenii lui Ciprian mai înainte, el a lucrat până la expirarea timpului de trei ore. Pentru că aflaseră cu toţii subiectele, nu l-au mai potopit cu întrebări, doar Andreiana a ţinut să ştie cum s-a descurcat. Bine. Şi au luat-o din loc.

Acel „bine” aproximativ a persistat până joi la prânz când s-a precizat odată cu afişarea listelor: Ciprian era pe locul trei. Colegii lui bucureşteni, sub menţiuni. Andreiana şi Sebastian au avut nevoie de o zăbavă să-şi limpezească sentimentele: dacă să se bucure pe deplin de rezultat sau mai moderat, comparându-l cu cel de anul trecut.

Dar cum confraţii se rânduiau să-l îmbrăţişeze pe băiat, l-au sărutat şi ei apăsat şi l-au mângâiat pe obraji. În fond, rezultatul turneului olimpic actual egala în strălucire pe cel anterior, Ciprian rămânând un recordman valoros.

Vineri, profitând de ziua liberă şi aflându-se într-o dispoziţie luminoasă, au vizitat oraşul.

Dimineaţa au dedicat-o Ansamblului Monumental „Calea Eroilor”, emblematic pentru Târgu-Jiu, iar după-amiaza Casei Memoriale „Ecaterina Teodoroiu”. Obiectivele i-au servit prilejul lui Sebastian să fie volubil şi însufleţit.

Premierea de sâmbătă s-a desfăşurat în amfiteatrul Liceului Tudor Vladimirescu, în faţa unei asistenţe împuţinate şi fără participarea oficialităţilor locale. Cam arid. Ciprian n-o socotea însă ca pe o încheiere a odiseei olimpiadelor, aşteptându-se la nişte urmări baremi de talia celor de anul trecut. Ei, atunci, au mai avut loc două momente însemnate. Unul, în prima zi de şcoală după vacanţa de primăvară, deci imediat după întoarcerea lui de la Timişoara şi Sovata, când s-a pomenit în clasă cu directorul George Cosmescu în fruntea cadrelor didactice, cu profesoara de fizică ducând în mâini tortul ca pe un trofeu. Împreună cu copiii i-au cântat La mulţi ani şi l-au felicitat pentru succesul răsunător care înălţa cota şcolii. Al doilea moment, şi mai şi, s-a succedat peste puţin timp. Primăriţa capitalei a organizat o festivitate impresionantă la Ateneu. Acolo, în sala maiestuoasă, i-a adunat pe toţi olimpicii bucureşteni, i-a sărbătorit şi i-a cadorisit după cum binemeritau.

Se vor repeta faptele?

bătrânețe”. (Geamgiul și olarul) În fond aceste vise colorate deosebesc oamenii-oameni de oamenii-creatori, poeți, pictori sau ce or fi fiind ei.

De altfel, Mama, pentru care poetul „era copilul pentru care simțea ceva altfel” îi cricea mereu:„ nu mai scrie copile poezii că te poți tulbura la cap”, ne mărturisește Doclin „revenit copil pentru mângâierea/ a două mâini mult prea fragile”. Dar copilul nu i-a dat ascultare Mamei, după cum se poate lesne deduce din prenumerarea cărților scrise cu ajutorul Celui Atotputernic, care îi dictează „luându-i cu mâna ta invizibilă/ mâna lui incredibilă/ plimbând-o pe o hârtie unsuroasă (...) și toți cei care îl întâlneau după ieșirea din subteranele lui cu care se mândrea/ nu înțelegeau de ce afișa cu atâta ostentație/ la fel de egal demnitatea /

frica și lașitatea”.( Biciuire). „Ați fost voi vreodată/prin subteranele docliniene/ ca să călăriți moartea moarte/ adică moartea virgină” (Amantul) revine obsesiv poetul asupra acestui imperiu de dedesubt, în care doar el și moartea stăpânesc, într-o iubire neîntreruptă, până la epuizare, din care mirele sau amantul morții iese gol-goluț, amanta oprind hainele pentru a fi sigură că el va reveni. Subteranele docliniene, al căror naș mă consider, sunt în fond catharsisul dar și pedeapsa neînfrânării sale.

Există în acest volum o poemă cu titlul: „Cel fără de nume” care începe cu versul „...vrednic e”, cuvinte rostite la întronarea unui episcop. La întrebarea pusă de un alt episcop sau de mitropolit, un sobor de preoți dă răspunsul: vrednic este. Cele două cuvinte confirmă această calitate de prinț al bisericii.

Jucându-mă, iertat să fiu, cu cuvinte și cu imaginea bisericească, aș spune că prin această carte, Poeme libere (Gordian, 2018), Octavian Doclin, fiind vrednic, ar putea câștiga și titlul de Vlădică al poeziei din Banat.

12 noiembrie 2018

Ion Marin Almăjan

nr. 88 n ianuarie 2019

mozaic

Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia

Cel mai mare premiu pentru al doilea clasat… sau Premii mari pentru poeţi mici

Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia a fost acordat în acest an nu primului clasat, poetul Constantin Abăluţă, care a primit cele mai multe voturi din partea juriului, ci poetului de pe locul al doilea, Liviu Ioan Stoiciu, care a fost de accord să îl ridice în locul favoritului.

Motivul pentru care primul ales al juriului, Constantin Abăluţă, nu a primit marele trofeu a fost acela că nu s-a putut prezenta, din cauza sănătăţii şubrede, la festivitatea de premiere. Aşa încât el a trebuit să restituie suma de 35.000 de lei deja primită poştal pentru premiu.

Premiul a fost acordat de Fundaţia Culturală „Hyperion-Caiete Botoşănene”, având ca parteneri Primăria Municipiului Botoşani, Consiliul Local Botoşani, Teatrul „Mihai Eminescu” Botoşani şi Uniunea Scriitorilor din România.

Festivalul şi Premiul Naţional „Mihai Eminescu” nu sunt organizate de Uniunea Scriitorilor din România, deşi juriul care, în data de 15 ianuarie 2019, a decis acordarea premiului poetului Constantin Abăluţă şi mai apoi lui L. I. Stoiciu a fost condus de preşedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu. Din juriu au mai făcut parte Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Ioan Holban, Mircea A. Diaconu, Al. Cistelecan.

La Botoşani, de ziua Eminescului, au fost nominalizaţi în acest an poeţii Constantin Abăluţă, Liviu Ioan Stoiciu, Matei Vişniec, Nichita Danilov, Ovidiu Genaru, Ioan Moldovan şi Ioan Es. Pop. „Nu merit, dar mă bucur. Toată viaţa m-am considerat un outsider.

Am critici care mă contestă…”, a declarat, între altele, Stoiciu, pe scenă, în faţa camerelor de luat vederi.

Stoiciu s-a evaluat foarte bine nu merită acest premiu, pentru că poezia pe care o scrie nu este, pur şi simplu, o poezie de premiu. Iată ce declară el despre calitatea poeziei sale în interesanta revistă Expres cultural (nr. 3, martie 2017), unde are rubrică permanentă: „N-am nicio reţetă de «carte bună».

Personal, mă dau cu capul de pereţi să găsesc o «formulă de carte». Am tot mărturisit: eu scriu spontan şi scriu numai pentru sertar, de aceea nu am nicio presiune atunci când scriu, scriu slab, cel mai adesea mă repet exasperant, rar pot să aleg un poem bun, care să fi rezistat în timp. Pentru o carte, normal că dau buzna peste poemele din sertar (…), le recitesc şi constat că e dezastru, n-am ce să pun deoparte… În această situaţie sunt şi azi, motiv să intru în depresie. Ratez apariţia unui nou volum de versuri. (…).

Totuşi, am 67 de ani, poate e cazul să pun uneltele în cui, dacă în sertar am numai maculatură. Sufăr enorm că am pierdut vremea scriind versuri care nu-mi mai spun nimic la recitire.”

Dar dacă Stoiciu scrie atât de slab, dacă el recunoaşte că „am pierdut

vremea scriind versuri care nu-mi mai spun nimic la recitire”, cum este totuşi posibil ca el să obţină premiul care este considerat, în general, ca fiind cel mai important premiu ce se acordă la noi pentru poezie?! Sau, dacă acest premiu se acordă unui poet atât de modest ca Stoiciu, atunci el nici nu mai poate să fie un premiu atât de important.

Orice om de litere care citeşte şi se pricepe cât de cât la poezie ştie că dintre poeţii nominalizaţi pentru acest premiu Stoiciu este cel mai slab (sau singurul!). şi atunci, cum este totuşi posibil ca un astfel de poet să obţină marele premiu?!

Iată o enigmă pe care generaţiile viitoare o vor dezlega, dacă nu vor uita cumva cu totul de anomaliile premiilor literare de astăzi. Până atunci, rămâne ca Liviu Ioan Stoiciu să se bucure de cei 35.000 de lei, adică aproximativ 7500 de euro, primiţi pentru premiu, iar poezia română să se recunoască păcălită şi de această dată...

P.S. 1. După scrierea celor de mai sus, primesc de la un prieten mai multe lămuriri legate de Premiul Eminescu, culese din grădina mare a internetului.

Cristian Cosma, pe Facebook: „Până acum, repet ca să se ştie, Nora Iuga e singurul poet care a avut curajul să spună că va refuza (încă din 2007 a afirmat asta!) acest premiu emblematic pentru caracterul şi palmaresul local al scriitorului român.”

Comentariu ştefan Agopian: „Explicaţia e simplă: poetul a explicat că nu poate fi prezent la Botoşani, din motive de boală. Nici la Premiul Nobel nu se retrag banii, dacă nu te prezinţi la Stockholm. Ăia de la Botoşani sunt mai ai dracului!” În Cotidianul (www.cotidianul. ro) din 19 ianuarie, R. C. semnează un scurt articol în care putem citi următoarele: „Ieşit câştigător al Premiului Eminescu pe 2019, conform opţiunii juriului, cu banii aferenţi trofeului viraţi în contul personal, 31.000 lei, poetul Constantin Abăluţă a fost scos abuziv din poziţia în care se afla, în ultimul moment, pe motiv că este foarte bolnav şi nu s-a putut deplasa la festivitatea de decernare.

Premiul Eminescu este susţinut din bani publici, ai C. J. Botoşani, la fel activitatea juriului al cărui preşedinte este, de aproape 15 ani neîntrerupţi, Nicolae Manolescu, de numele căruia se leagă mai multe scandaluri în lumea literară, inclusiv cele privind decernarea Premiului Eminescu contrar votului.

Contactat de redacţia «Cotidianul», poetul Constantin Abăluţă a confirmat informaţiile apărute în spaţiul public.”

PS. 2. O bună parte din informaţiile prezente în acest articol sunt confirmate de mediafax.ro, din 21 ianuarie 2019.

Virgil DIACONU

actualitatea literară 7

Ne reprezintă peste ani

La început de an, obiceiul este să ne fixăm pe subiecte menite să ne determine la paşi mai hotărâţi şi mai largi în realizarea celor anterior propuse. Viaţa, însă, ne obligă ca, răsfoind filele calendarului, să nu trecem cu vederea peste date care au însemnat ceva pe drumul devenirii noastre. În 17 ianuarie 1985, ne-a părăsit cel despre care un critic literar afirma: „Sorin Titel poate fi considerat vârful de lance al scriitorilor bănăţeni”, cel puţin aşa îmi amintesc eu şi sper să nu-i fi deturnat într-un fel sensul. Comemorăm, cu alte cuvinte, trecerea la cele veșnice a scriitorului care, prin opera sa, a dus proza bănăţeană mult dincolo de spaţiul nostru. Până la a vorbi despre scriitor, trebuie să aruncăm o privire asupra anilor care i-au precedat consacrarea.

S-a născut în (localitatea Margina, în judeţul Timiş), la 7 notarului Iosif Titel, se mute la Caransebeş, absolvă liceul. În reuşeşte admiterea Cinematografică după un an îl găsim Filologie, ambele din fiind student, este că se solidarizează cu din Ungaria. Contrar face debutul cu schiţa Scriitor. Se pare că mult în portofoliul publicat-o pornind literară care nu-i putea

marginea Făgetului de lângă oraşul Faget, decembrie 1935, fiu al care mai târziu avea să acolo unde Sorin toamna lui 1954, la Institutul de Artă secţia regie film, dar la Facultatea de Bucureşti. În 1956, exmatriculat pentru mişcarea studenţească aşteptărilor, în 1957 îşi „Drumul”, în Tânărul lucrarea dospise cam Revistei, care a desigur de la valoarea fi contestată.

Urmează o perioadă de aproape 7 ani în care, reîntors la Caransebeş, este suplinitor de limba română la şcoala din Valea Timişului, sat care înainte se numea Cârpa. Spre sfârşitul acestor ani, mai exact în 1963, publică prima carte, volumul de schiţe „Copacul”, la Editura pentru Literatură. În 1966, la aceeaşi editură, îi apare nuvela „Reîntoarcerea posibilă” şi continuă să publice, aproape anual, câte o carte de proză scurtă sau roman, până în 1983, când îi apare romanul „Femeie, iată Fiul Tău”, iar în 1984 „În căutarea lui Cehov şi alte eseuri”, ultimele cărţi tipărite în timpul vieţii. Aşa cum am mai spus, un an mai târziu se stinge secerat de o boală necruţătoare, în Bucureştiul care-l adoptase.

Pentru mai deplina conturare a acestei schiţe comemorative trebuie menţionat că, în 1964, odată cu absolvirea Facultăţii de litere din Bucureşti, a fost angajat la revista „Scrisul bănăţean”, din Timişoara, iar din 1971 îl găsim redactor la „România literară”, din Bucureşti.

Dispariţia sa prematură nu l-a scos însă din actualitatea vieţii noastre literare, pentru că postum îi apare romanul neterminat „Melancolie”, Editura Cartea românească, 1988, şi scenarii de film grupate sub titlul „Bucătăria de vară”, Editura Marineasa, 1997 (de fapt după cărţile sale se fac filme şi proiecte de filme). În 1991, tatăl scriitorului, Iosf Titel, publică „Viaţa lui Sorin Titel”, în paginile căreia, pe lângă date şi momente importante din viaţa lui, printre rânduri, se citeşte durerea părintelui care şi-a condus fiul pe ultimul drum.

Incontestabila valoare a operei lui Sorin Titel este evidenţiată şi de câţiva critici literari între care amintim pe: Adrian Dinu Rachieru, Ada. D. Cruceanu, Elisabeta Lăsconi, Daniel Vighi, Elisabeta Roşca. Dar despre personalitatea lui Sorin Titel, ca scriitor pornit de pe plaiuri bănăţene, vorbesc în primul rând cărţile sale, apreciate nu numai de cititorii săi apropiaţi, ci şi de înalte foruri care i-au decernat premii ale Uniunii Scriitorilor, precum şi premiul Academiei Române. Tradus încă din timpul vieţii, a dus rodul spiritului bănăţean, căruia a recunoscut că îi aparţine, şi cititorilor în limbile franceză, germană, polonă, olandeză, maghiară ş.a.

Fără să-mi arog vreo calitate de critic literar, exprimându-mi doar opinia de cititor avizat, care a avut şi şansa de a-l prezenta la câteva întâlniri literare, în mod cert nu greşesc cu nimic afirmând că Sorin Titel este cel mai important scriitor pe care l-a dat Banatul până azi.

Titus CRIŞCIU

8 actualitatea literară

cronica

Orice persoană interesată de literatura română din perioada postbelică nu poate trece cu vederea cartea Literaturile române postbelice, scrisă de universitarul orădean Ion Simuț.

Lucrarea amplă, de aproape 500 de pagini, alcătuită din patru părți, precedate de un Argument, a apărut în 2017, la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca și a primit Premiul pentru Critică, Eseu și Istorie Literară, Memorii, Jurnale, Publicistică al Uniunii Scriitorilor. Foarte bine documentată și cu o bibliografie consistentă, notată după fiecare subcapitol, lucrarea valorifică rezultatele muncii de cercetare, de mai bine de două decenii, ale istoricului și criticului literar preocupat de soarta scriitorilor și a literaturii într-un regim represiv.

Ceea ce atrage atenția de la început este, cu siguranță, forma de plural folosită în titlu, deoarece, imediat, cititorul se întreabă dacă există una sau mai multe literaturi. Tocmai acest lucru încearcă să demonstreze Ion Simuț, mai ales că problema l-a preocupat încă din 1993 când publica, în „România literară”, articolul Cele patru literaturi, iar în anul următor o dezvoltase în volumul Incursiuni în literatura actuală, susținând în continuare necesitatea diferențierii discursurilor literare în funcție de atitudinea scriitorilor față de puterea politică. Cercetarea s-a dorit a fi o reacție la atitudinea indiferentă față de literatura scrisă în perioada postbelică, considerată în totalitate și definitiv compromisă din cauza influenței politicului. În condițiile în care se credea că totul a fost otrăvit, că nimic nu merită salvat, lucrarea lui Ion Simuț dovedește contrariul, iar atitudinea pesimistă s-a mai temperat. După aproape un sfert de veac de documentare în ce privește dictatura postbelică, sinteza lui Ion Simuț despre literatura din perioada de după Al Doilea Război Mondial devine o lucrare de referință datorită abundenței de detalii și de nuanțe. Cum era și firesc, afirmația că putem vorbi de patru literaturi în perioada postbelică (oportunistă, evazionistă, subversivă și disidentă) a stârnit și reacții, unii specialiști confirmând-o (Mihai Zamfir), alții, dimpotrivă, infirmând-o (Nicolae Manolescu).

Argumentul cărții reprezintă răspunsurile autorului la întrebările: „O singură literatură? Mai multe literaturi?

O singură istorie literară? Mai multe istorii literare?”.

Chiar dacă inițial se creează impresia că istoricul literar intenționează să-l provoace pe cititor, interogațiile devin foarte importante în construirea discursului prin care dorește să ne demonstreze că are dreptate. Ion Simuț este polemic de la început și afirmă că ideea unei literaturi unice și indivizibile lansată de G. Călinescu în prefața Istoriei literaturii române de la origini până în prezent a fost preluată ca un adevăr absolut, ignorânduse contextul politic al apariției cărții. După ce prezintă cele mai importante criterii (geografic, istoric, tipologic și politic) după care se pot realiza sinteze de literatură română, Ion Simuț dezvăluie intenția de a teoretiza cele patru tipuri de literaturi conturate pe un fond de istorie politică și de a gândi istoria literaturii române postbelice în funcție de conceptele importante. În această situație, istoricul literar își impune concepția despre istoria literaturii pe care o consideră „o confruntare a unor câmpuri de forțe sau tendințe estetice și politice, nu ca pe o înșiruire de tendințe literare ce pot sta foarte bine întrun dicționar de opere”. (p.19) Fiind interesat de literatura română din perioada postbelică, Ion Simuț menționează cele mai importante istorii ale literaturii române apărute după 1990 care includ și perioada 1945-1989, evidențiind criteriile urmărite în alcătuirea lor, pentru ca, la finalul Argumentului, să ni-l dezvăluie pe cel folosit în lucrarea sa. Apreciază în mod deosebit Istoria critică a literaturii române (2008) a lui Nicolae Manolescu datorită îmbinării reușite dintre criteriul estetic și cel istoric, dar și pentru că autorul „scrie cu referințe și cu surse” (p.16), dovedind că este o conștiință critică aflată în dialog cu alte conștiințe critice, însă nu poate să nu costate că a fost ignorat criteriul politic. Marian Popa scrie, de asemenea, o istorie a literaturii cu multe referințe critice, Istoria literaturii române de azi pe mâine (2001, ed. II, 2009), o lucrare foarte bine documentată, o enciclopedie care se referă și la seriile geografice, și la seriile tipologice, dar care abuzează de criteriile biografic și politic în prezentarea scriitorilor, prejudiciind astfel operele acestora. Atitudinea critică se manifestă și când este adusă în discuție lucrarea lui Eugen Negrici, Literatura română sub comunism (2002). Deși apreciază claritatea lucrării, selectarea scriitorilor valoroși, istoricul literar trece la capitolul vulnerabilități utilizarea neadecvată a cuvântului „comunism”, dar și preluarea, în mod fraudulos, a conceptelor „literatură aservită” și „literatură tolerată”. Nu în ultimul rând, Istoria literaturii române contemporane 1941-2000 (2005), a lui Alex Ștefănescu i se pare un amestec bizar de scriitori care se intersectează arbitrar. E clar că Ion Simuț a analizat multe studii, lucrări de referință, teze de doctorat despre perioada care-l interesează, a ilustrat, prin cărțile amintite, că există multe feluri de a gândi istorii ale literaturii române și respectă, cu siguranță, efortul tuturor. Mai mult, este conștient că în contextul globalizării se impun noi criterii după care se realizează istorii ale literaturii și prezintă tendințele cercetării actuale („istorie literară

revizionistă”, „istorie literară transnațională”, „istorie literară cantitativă”) prin ochii colegului mai tânăr, Andrei Terian (Critica de export. Teorii, contexte, ideologii) sau prin contribuția lui Mircea Anghelescu care distinge trei tipuri de istorie literară: „enciclopedică”, „narativă” și „conceptuală” (Clasicii noștri).

Demersul său se justifică, deoarece autorul afirmă de la început că nu intenționează să aplice criteriul estetic în realizarea studiului, ci dorește să facă o istorie politică a literaturii române, conștient fiind că literatura nu poate fi analizată și evaluată în afara contextului politic în care s-a desfășurat. Istoricul literar este foarte bine documentat, aproape exhaustiv, prezintă bine contextul, oferă multe date exacte, explică conceptele, apelează la cele mai credibile surse și încearcă să ne facă să acceptăm punctul lui de vedere, oferă definiții și exemple, dorește să ne încredințeze că în perioada postbelică la noi nu se poate vorbi de „comunism”, că denumirea de „realism socialist”, mai cuprinzător și mai exact, este mult mai potrivită decât proletcultismul și parcă are dreptate. Cert este că unii termeni s-au impus deja în uz, sunt folosiți din inerție și nu are rost să-i tot schimbăm, de vreme ce chiar specialiștii îi folosesc. Cercetarea lui Ion Simuț urmărește, așa cum ne avertizează și titlul, cele patru literaturi postbelice (oportunistă, evazionistă, subversivă și disidentă), iar cititorul se așteaptă ca mitul depre o literatură unică, indivizibilă să fie răsturnat, însă reacțiile avizate, apărute după publicarea cărții susțin că nu putem vorbi de patru tipologii literare, ci de patru tipuri de mentalități, de diferite atitudini pe care le-au avut scriitorii față de regimul totalitar sau despre atitudinile psihosociale îndreptate asupra creațiilor scriitorilor postbelici, dar și asupra ipostazelor auctoriale.

Ion Simuț realizează o temeinică expunere a perioadei postbelice, urmărește relațiile dintre scriitori și instituțiile politice (Partidul Muncitoresc Român/Partidul Comunist Român, Cenzura și Securitatea) pentru a demonstra că literatura a fost supusă presiunii regimului dictatorial și, de aceea, trebuie cercetată, definită și explicată în funcție de acest aspect, mai ales pentru cititorii mai tineri care trebuie să înțeleagă fenomenul literar postbelic. Deși evaluată uneori extrem de exigent, după criterii morale și estetice, fiind considerată infestată de politic, literatura scrisă în intervalul 19451989 a beneficiat totuși de atenția specialiștilor care au alcătuit istorii literare valoroase care dovedesc că peisajul literaturii postbelice nu este în totalitate deprimant și că există producții ce rezistă chiar și celor mai severe judecăți estetice.

Scriitorul polemizează cu Eugen Negrici pe tema conceptelor de „literatură aservită” și „literatură tolerată” și-l sancționează de mai multe ori, reproșându-i că a preluat termenii de la Mihail Roller și de la Mircea Iorgulescu, însă termenii erau deja folosiți și nu cred că putem vorbi de ignorarea paternității unor termeni și de lipsă de onestitate din partea autorului cărții Literatura română sub comunism. Merită atenție periodizarea pe care o propune Ion Simuț pentru perioada postbelică, făcută mai mult după criteriul istoric și mai puțin după cel estetic. Deși observă suprapuneri între evenimentele socio-politice și fenomenul literar, chiar dacă amintește de întâietăți în reforma literaturii, este conștient că evenimentele istorice nu aduc neapărat și schimbarea imediată a canonului literar, fiind înregistrate destule decalaje. Astfel, perioada 1945-1989 este divizată în 5 etape: etapa de tranziție, între două dictaturi (martie 1945-decembrie 1947); etapa stalinistă sau a socialismului de tip sovietic (1948 - martie 1953); etapa desovietizării lente, spre un socialism național (1953 - martie 1965); etapa liberalizării perverse (1965 - iulie 1971) și etapa socialismului dinastic (1971 - decembrie 1989). În aproape o treime din carte, istoricul literar analizează detaliat și decisiv evoluția literaturii române în regimul „democrației populare”, apoi al „victoriei socialismului”, apoi al „societății socialiste multilateral dezvoltate”.

Găsim în aceste pagini adevărate lecții de istorie, deoarece aflăm foarte multe detalii despre funcționarea partidului în timpul lui Gheorghiu-Dej și în vremea lui Ceaușescu, despre dezechilibrele din interior cauzate de evenimentele politice interne și externe, aceste lucruri influențând și reacția scriitorilor. Se știe că după 1948 și până în 1989 nu mai putem vorbi de o literatură autonomă față de regimul politic, chiar dacă au mai fost și momente în care presiunea politicului mai slăbise. Dacă analizăm relația scriitorului cu puterea politică pe parcursul celor cinci etape, observăm că, la început, partidul nu accepta decât literatura angajată politic și, de aceea, se trece la scoaterea din circulație a multor cărți, la intimidarea, persecutarea și înlăturarea elitelor, fapte care au cauzat mari pagube culturii românești. După moartea lui Stalin, regimul politic s-a mai relaxat și a apărut generația ‘60 care a

nr. 88 n ianuarie 2019

Literatură și ideologie

Paraschiva BUCIUMANU

Ion Simuț: Literaturile române postbelice

scos literatura română postbelică din impas. Emulația produsă de scriitorii Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Nicolae Labiș, supranumit „buzduganul unei generații”, a creat speranța unei regenerări și a reabilitării esteticului, iar cititorii au răspuns pe măsură. În etapa liberalizării perverse, nu se poate vorbi cu prea mult entuziasm de o independență deplină a literaturii, se manifestă, ce-i drept, o toleranță față de opiniile care nu sfidează suveranitatea partidului și se continuă supravegherea atentă a scriitorilor, ceea ce demonstrează că „liberalizarea” a fost relativă. Se reorganizează sistemul editorial, se diversifică peisajul revuistic, se permite, totuși, ca scriitori precum Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu să fie reeditați.

Este reabilitat Eugen Lovinescu și chiar sunt publicate lucrări ale scriitorilor aflați în exil, Mircea Eliade și Eugen Ionescu. Din nefericire, Tezele din iulie 1971 aduc din nou zile grele pentru scriitori, deoarece presiunea este din ce în ce mai mare, iar disperarea unor scriitori va duce la disidență. Interesantă în acest sens este mica și estetica monografie dedicată lui Paul Goma, acest „Soljenițîn român”, reprezentant prin excelență al literaturii disidente, deoarece ia atitudine și se angajează în lupta pentru apărarea drepturilor omului. Este captivantă și binevenită digresiunea referitoare la disidența literară de dinainte de Paul Goma care contribuie, de asemenea, la crearea unei imagini mai clare a literaturii din perioada postbelică. Plecarea în exil a unor personalități a provocat un adevărat marasm cultural și parcă nici astăzi nu ne putem reabilita, deși vorbim de trei decenii de libertate. În penultimul capitol, Literaturile paralele, istoricul literar expune diacronic conceptele de „proletcultism” sau „realism socialist”, considerându-i reprezentanți ai acestor mișcări pe oportuniști (A. Toma, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu etc), literatura evazionistă este ilustrată prin activitatea Cercului literar de la Sibiu (Radu Stanca, Ion Negoițescu, Șt. A. Doinaș, I. D. Sârbu, Nicolae Balotă etc.) iar literatura din sau de exil este reprezentativă pentru limbajul subversiv, deși strategiile subversiunii sunt ușor de detectat și la scriitori care publicau în țară (T. Arghezi, Augustin Buzura, C. Țoiu, M. Preda etc). În ultimul capitol, Ion Simuț reflectează la condiția literaturii în economia de piață pe care o consideră tot un fel de dictatură. În acest context, îi identifică pe „oportuniștii” care scriu, având talent mai mult sau mai puțin (Sandra Brown, James Clavell, Vintilă Corbul, Ion Țugui etc.), dar o fac pentru câștig, pe „evazioniștii” care scriu de dragul literaturii, fără a ține cont de preferințele publicului mediocru și fără a se declara adversari ai pieței (Lawrence Durrell, William Styron, Gabriela Adameșteanu, Petru Cimpoeșu etc.) pe „subversivii” care înțeleg contextul și reușesc să creeze opere de succes (Milan Kundera, Umberto Eco, Mircea Cărtărescu, Radu Aldulescu, Dan Lungu, Filip Florian etc.) și „disidenții” care scriu „împotriva pieței” (Kafka, Joyce, Borges etc.). În final, se remarcă dorința istoricului literar de a se revizui, de a rediscuta sau recupera canonul literar, deoarece, în actualul context, se vorbește despre „coexistența sau intersecția mai multor stiluri și curente” (p 451). Autorii de poezie, se pare, nu mai au succesul de altădată, întrucât este la mare căutare literatura confesivă.

Poezia supraviețuiește doar în cenacluri, spectacole, pe site-urile specializate și în universități, nemaifiind atractivă pentru cititorul obișnuit.

Ion Simuț realizează o sinteză istoriografică dedicată epocii postbelice din literatura română și propune o revizuire a literaturii de după cel de-Al Doilea Război Mondial prin literaturile oportunistă, evazionistă, subversivă și disidentă nu doar pentru literatura română, ci și pentru literaturile din Est care au fost sub influența rușilor până la căderea comunismului. Ion Simuț este un important cronicar al fenomnului literar românesc postbelic și ne propune o imagine a literaturii din epoca totalitară până în perioada postdecembristă. Dacă la început literatura trebuia să facă față dictaturii instituite de un pardid, cercetătorul este îngrijorat, la final, că literatura se află în fața altei provocări, aceea de a-și păstra drumul drept în economia de piață. Cartea impresionează prin argumentele expuse, prin informațiile prezentate care descriu legătura extrem de încordată dintre putere și scriitor și prin dorința autorului de a ne convinge că e important să cunoaștem cea mai grea perioadă din evoluția literaturii noastre încheiată de Revoluția din 1989.

Ideea existenței a patru literaturi diferite într-un context politic ce influențează, într-adevăr, literatura li s-a părut specialiștilor prea mult. Deși există multe accepții privind literatura, deși aceasta cunoaște etape istorice diferite în evoluția ei, este inutil să fie divizată în funcție de genuri sau alte criterii și să punem cuvântul la plural. Avem o singură literatură a cărei unitate o dau limba și tradiția.

proza

Ioan Mugurel SASU

nr. 88 n ianuarie 2019

Abuzul Este destul de greu să ne imaginăm că ar putea cineva să aproximeze momentul în care a apărut violența omului, cea îndreptată împotriva semenilor săi. Când or fi apărut armele ca obiecte cu ajutorul cărora răutatea gestului violent să se poată amplifica? Dar toate acestea există și au evoluat și încă evoluează simultan cu evoluția speciei care se consideră, poate chiar este, stăpâna planetei. La început au fost forme primitive de violență și forme primitive de arme, apoi, când s-a ajuns la timpurile pe care scriitorii de altădată le considerau ale domeniului fantastic, nu numai armele au fost perfecționate, ci și utilizatorii lor. Astfel că modestele școli de gladiatori din antichitate au fost înlocuite cu centre de perfecționare, aici deja se creează artificial oameni cărora li se oferă o zestre genetică corespunzătoare asigurându-li-se dezvoltarea acelor caracteristici de care are nevoie luptătorul perfect, antrenat, dar și suficient de limitat în ceea ce privește acele abilități intelectuale care l-ar putea determina să aibă în comportament acte de indisciplină.

Chiar dacă au fost timpuri în care li se făcuse loc femeilor în structurile militare, în asemenea baze militare laborator se lucrează numai cu bărbați. Ar fi fost și absurd, egalitatea femeii cu bărbatul există atâta timp cât cei doi își păstrează atributele caracteristice, altfel apare un fel de femeie defeminizată, adică un monstru.

Cine crede că poate fi vreo activitate umană, indiferent de anul în care se întâmplă, care să nu comporte riscul apariției unei erori, acela este un optimist desăvârșit, desigur nu este condiție suficientă, dar este una dintre cele necesare.

Din asemenea motive, în baza militară, desigur secretă, doar în asemenea condiții putându-se realiza crearea și perfecționarea unor indivizi perfect adaptați la cerințele activității militare, au avut posibilitatea de a apărea, probabil datorită unei selecții nu tocmai perfecte a embrionilor, organisme umane feminine. Acestea au fost excluse de la programele de dezvoltare a aptitudinilor, dar au fost lăsate în viață și pregătite sumar, însă fără a li se preciza utilitatea viitoare.

Nu se poate ști cu exactitate care o fi atmosfera în care se trăiește în astfel de instituție, totul fiind ascuns după cortina grea a celui mai deplin secret militar, de asemeni care pot fi acolo măsurile de pază și cum se aplică, nicidecum care tratamente și exerciții fac posibilă atingerea scopului activității și rațiunea care stă la baza acesteia. Paza fiind necesară pentru ca din interior să nu se scurgă informații care să poată fi folosite de către cei rău intenționați, iar din exterior să nu pătrundă, tot informații, dar care să-i determine pe cei de acolo să devină, la rândul lor, rău intenționați, desigur altfel.

Uneori și imposibilul devine posibil, nu doar de dragul jocului de cuvinte, dar ceea ce pare imposibil, în condițiile unei analize primare, la altă analiză, intuitivă și care să aibă în vedere detalii greu de perceput, să i se întrezărească șansele de realizare. Doar așa se explică ce minune s-a întâmplat de a ieșit în stradă una dintre acele femei, care deși nu erau dorite acolo, nu puteau beneficia de permisiunea de a ieși în lume. Lumea este un univers ciudat în care răutatea civilă, evoluată concomitent cu cea a războinicilor, nu este mult mai puțin distructivă, dar pentru că nu este instituționalizată, este mai greu de recunoscut, dar populația simte din plin nivelul ei de dezvoltare.

Această femeie artificială a ieșit în stradă, adică acolo unde lumea își exhibă toate formele de comportament de care este în stare.

Numărul mare de ani trecuți de la momentul în care omul a hotărât că pentru a fi cu adevărat liber, trebuie să se supună tuturor formelor de tiranie provenită de la ceilalți, care și ei vor să fie liberi, dar plătesc același preț, fiecare față de ceilalți, a avut efectul dorit. Așa că strada devenise un fel de junglă fără vegetație, un fel de pustiu populat cu ruine, ruina fizică a clădirilor pe care nu avea cine să le repare și ruina spirituală și morală a locuitorilor. Mai era și frica, frica fiecăruia de răutatea celorlalți și știind bine despre sine ce este în stare, devenise conștient de ce se poate aștepta de la alții.

Reacția? Ura, ura provenită din frică și din conștientizarea propriei vulnerabilități, fiecare purtând în suflet o durere pe care este puțin probabil că știința medicală va ști vreodată să o vindece.

Silueta unei fete singure, aflată pe o astfel de stradă, atrage atenția, mai ales că privirea ei disperată o face să pară,

desigur era, vulnerabilă, știut fiind că omul, indiferent de epoca căreia îi aparține, a păstrat de la mamiferul din care provine obiceiul de a ataca pe cel slab, imatur sau care, din diverse motive, nu se poate apăra. Cineva s-a apropiat de ea, a privit-o, apoi i-a prins brațul în palmă și a determinat-o să-l urmeze. Această acțiune a fost văzută de un grup de trei doamne, trei femei deloc tinere, cu părul vopsit și ochii fardați, care bucuroase că pot avea și ele ocazia de a face un gest care să influențeze viața altora, puțin important dacă în bine sau rău, au anunțat autoritățile raportând că un necunoscut a reținut o fată pentru a abuza de ea.

Imediat au ajuns cu toții în birourile celor aflați în măsură a cerceta abaterile de la norme și să aplice pedepse celor care asta merită.

Fata se afla în fața Anchetatorului.

- Sunt obișnuită cu gesturi dure, dar felul în care m-a luat de mână și m-a apropiat de el, nu mi s-a părut brutal.

- Ți-a pipăit corpul?

Anchetatorul era obișnuit cu societatea în care crima și violul deveniseră ceva banal.

- Nu prea înțeleg, dar pot spune că m-a privit în ochi, mi-a apropiat până la atingere pieptul de al lui, a zâmbit apoi și-a lipit într-un mod ciudat buzele de părul meu.

- A încercat să te dezbrace?

- Nu, nici nu mi-a cerut să o fac, nu am fost programată și răspund negativ la comenzi. Aveam mâinile lui în zona coastelor, mă simțeam ridicată, deși era mai înalt decât mine, aveam impresia că mă privește de jos în sus, începeam să mă simt atât de importantă cum nu mai fusesem niciodată.

- Dar când și cum te-a abuzat?

- Nu știu exact, doamnele acelea cu părul roșu și ochii albaștri au spus că da, atunci când au anunțat întâmplarea.

- Bine, unde te-a mai atins?

- M-a atins cu buzele pe umeri, pe gât, dar nu aveam impresia că mi se face ceva rău, dimpotrivă. Știam că florile se adună în buchet, dar acum am înțeles că și oamenii o fac cumva.

Undeva, în exterior, aterizase vehiculul cu care urma să fie dusă la baza militară din care provenea.

Anchetatorul avea în comportament și în vocabular multe din cele pe care le împrumutase de la cei cu care venea în contact zilnic: - Măi fată, pierd vremea cu tine, te-a abuzat sau nu? Ce îmi spui tu, nu înseamnă mai nimic. Tu îmi spui cum te înflorea, eu sunt obișnuit să lucrez cu victimele unor atrocități de care sper ca tu nici să nu auzi. Tu care spui că a fost abuzul?

- Pentru că înainte de asta eu nu știam cât de frumos este să trăiești sau cât de frumos ar putea fi ...

Fata a plecat cu însoțitorii, în urma ei, în biroul Anchetatorului se auzi funcționând aparatul de tocat hârtie, notițele rezultate pe parcursul anchetei, prin dispariția lor, lăsau în afara pedepselor legale pe omul acela care considera că este o mare fericire să oferi cuiva o clipă de fericire.

La medic Regula este ca atunci când se află în fața medicului, când are loc discuția din care să se poată coagula anamneza, desigur ne referim la accepțiunea strict medicală a cuvântului, că nu poate fi imaginată anamneza în înțelesul platonic, omul modern nu are ce-și aminti din vreo existență anterioară din cauză că el este sigur că a apărut odată cu nașterea sa, pacientul să fie singur. În cazul unor boli grave, adică una dintre bolile care nu au vindecare, totuși au și acestea specialiști care le tratează, dar dacă nu există leacul, cam sună fals înșiruirea de titluri care le împopoțonează numele acestora, ei, în cazul unor astfel de situații poate fi permisă însoțirea persoanei bolnave până la scaunul pe care va sta și purta dialogul respectiv.

Soțul pacientei a ieșit pentru a aștepta afară consumarea faptului și pentru a afla și vreo concluzie, dacă se poate una care să poarte un licăr de speranță. Din păcate a ieșit purtând în auz ecoul unor cuvinte cu care medicul încercase să clarifice cumva situația, acele cuvinte prin care sugera că, de la o anumită vârstă, doamnele nu mai au motive să fie preocupate de aspectul fizic. Îl considera victima unei erori. N-o fi știind el că, în afară de frumusețea tinereții, cea care este asemeni florilor ce sunt admirate doar până le cad petalele, există o frumusețe a vârstei mature, chiar o frumusețe elevată a senectuții, când ceea ce își simte în interior prevalează și pune în umbră efemerul a cărui admirare este la îndemâna oricui.

Că specialiștii în studierea comportamentului feminin vor fi fundamentat niște concluzii este sigur, probabil și ceea ce poate fi considerat ca un sindrom caracteristic premenopauzei, atunci când doamnele se întrec pe sine în a se considera admirate, chiar convinse că toți bărbații le privesc cu jind formele rotunde, asta până când vine și vremea deziluziilor și apoi a amarnicului regret. Desigur că și la domni apare ceva asemănător, aceștia luptă împotriva evidenței mințind, mințindu-se sau povestind tot felul de istorioare în care pun la timpul prezent verbe care în mod normal ar trebui să fie la trecut.

Dar toate astea nu aveau nimic comun cu cazul de față, pacienta era scutită de efortul de a părea altfel decât era, ea având acea formă de frumusețe pe care o amplifică iubirea pe care o trăiește și de care se bucură, care o situează deasupra oricărei păreri. O fi avut îndoieli (cine nu are?) cândva, dar timpul a adus convingerea că este iubită. Poate a început cu momentul în care a simțit, prin întuneric, mâinile lui căutându-i trupul, găsindu-l și întrebând: „ești?” . Nu era o întrebare referitoare la prezent, la situația de moment, era dorința de a se convinge că ei se află în lumea reală și nu într-un vis din care, trezindu-se, să aibă surpriza neplăcută a unei deziluzii. Probabil el s-a convins mai ușor sau mai

actualitatea literară 9 repede, probabil.

Pe stradă, în frigul sfârșitului de toamnă, trecătorii mergeau grăbiți să ajungă acolo unde se considerau așteptați sau acolo unde să aștepte. Nu există persoane și mai ales personalități congruente, dar uneori sunt cazuri în care se pot întâlni câte doi care să se completeze reciproc, să aibă senzația că sunt împreună din totdeauna și pentru totdeauna, relații în care fiecare îl trăiește și pe celălalt. Nu toți trecătorii au avut această șansă, dar cine vrea poate să creadă, măcar să spere, dacă nu și nu, le rămâne să se resemneze.

Totuși doctorașul care a sugerat că femeile trecute de o anumită vârstă nu ar trebui să se mai gândească la propria frumusețe, că asta înseamnă pentru femei aspectul fizic, se va vindeca, va veni și peste el vremea, vârsta la care vorba refuză să se lase auzită înainte de a fi verificată de minte, când se înțelege mai profund ceea ce nu se vede, dar care sigur există, mai mult chiar, înnobilează ceea ce se percepe vizual.

A ieșit, se pregătise pentru frigul de afară, cu căciulița până pe ochi, cu fularul până la bărbie, dar cu zâmbet calm și resemnat: - Dă-mi mâna! În privirea lor nu era mai puțin sentiment decât ar fi fost dacă ar fi avut cu treizeci de ani mai puțin.

Despărțirea Acum trebuia să se despartă. Perioada de viață de familie era limitată la treizeci de ani. Nu era singura, poate nici cea mai importantă măsură dintre cele impuse de epuizarea rezervelor planetei, pe de o parte, iar pe de alta, de degradarea relațiilor interumane. După multe milenii în care omenirea nu s-a gândit la viitor altfel decât, nu în glumă, dar nu suficient de serios, venise momentul în care erau imperios necesare reguli ferme, chiar și pentru a recupera, în măsură posibilă, din ce se risipise de dragul unor scopuri efemere.

Poate dacă oamenii obsedați de dorința de a aduna foarte mulți bani nu ar fi avut acces acolo unde se luau deciziile importante, ar fi fost altfel. Sau măcar dacă se luau în seamă avertismentele celor care, în urma unor analize logice asupra viitorului, prezentaseră argumente împotriva falsei inconștiențe cu care se distrugea planeta fără nici un folos, faptul că sumele de bani circulau dintr-un buzunar în altul nu reprezenta nimic la nivelul tuturor indivizilor din specia umană. Prezentul în care unii sunt victimele obezității, iar alții suferă de inaniție, este o clipă importantă pentru cei care îl trăiesc și îi suportă consecințele, dar trece și ceea ce se perpetuează spre generațiile viitoare nu are atâta valoare încât să justifice exploatarea cu efect distructiv. Cheltuielile pentru armamentul necesar unor războaie cărora mai întâi le trebuie inventate taberele beligerante, foamea de bani a celor care vorbesc cu respect despre sărăcie, dar au atitudine plină de megalomanie și lux inutil, degringolada educației și defăimarea acelor valori morale care au fundamentat evoluția și dezvoltarea inteligenței umane, multe altele care au pus la dispoziția celor interesați abisurile avide de banii care au căzut acolo și prin aceștia tot ce natura oferea gratuit și cu care crease și susținuse formele de viață terestre. Atunci când apa și aerul au devenit un lux, au început mulți, tot mai mulți, să înțeleagă răul făcut, dar, din păcate, de cele mai multe ori ireversibil. Așa că au fost necesare raționalizările și planificările. Omului i s-a părut în totdeauna că se naște liber, ba unii au avut naivitatea de a crede că se nasc egali, asta refuzând cu îndârjire să accepte realitatea. Probabil pentru că este mai ușor să te droghezi cu visuri, minciuni și speranțe deșarte, decât să iei soarta în mâini și să creezi ceea ce este necesar, ba și să renunți la cele cu care ești atras în cursă de comercianți. Acolo fuseseră și înainte, dar cu ocazia planificărilor a ieșit la iveală ceea ce era ascuns în spatele măștilor atât de trâmbițatei libertăți individuale. Printre altele a fost planificată și viața de familie. În cei treizeci de ani intrau cinci ani în care să apară pe lume copiii și încă douăzeci și cinci în care aceștia să ajungă la finalizarea studiilor și să devină utili societății, după care familia nu mai avea rost să existe.

Chiar și sub teroarea celor mai totalitare regimuri, au existat rebeli și nonconformiști, așa că nici în mijlocul regulilor de planificare nu a fost lipsă de ei. Cei mai mulți se conformau și se despărțeau cu aceeași lipsă de afectivitate cu care acceptaseră alăturarea lor situațională, dar apăreau, desigur în taină și fără a se putea comite vreo abatere, cazuri în care în asemenea familii conjuncturale apărea dragostea.

Privită din exterior, o astfel de atitudine era considerată o monstruozitate, dar tot astfel era și să rupă în două iubirea, să despartă cu forța doi oameni care se iubesc cu adevărat.

Planificarea se realiza fără excepție de la regulile pe care le impusese și care erau aplicate cu forța.

Când se apropia momentul și începea să devină realitate sentimentul, când conștientizarea a ceea ce urma să se întâmple pătrundea, la început insidios, apoi exact atât de dur și dureros pe cât puteau trăi cei doi, apăreau unele reacții. Inițial era refuzul de a considera posibil, apoi un sentiment de revoltă, ba chiar dacă din program erau excluse prin epuizare anumite activități, exista o formă de îmbrățișare trăită dureros, o încercare deznădăjduită de a păstra aproape, ca intensitate, ceea ce urma să nu mai poată fi aproape fizic. Se încerca atingerea fiecărei părticele din corpul celuilalt cu fiecare părticică a corpului propriu, se lansase, în cel mai deplin secret, ideea unui transplant, fiecare să rămână cu inima celuilalt, dar regulile planificării nu țin seama de sentimente. Și se pune întrebarea, pentru cine are obiceiul de a se întreba, dacă fericirea este a celor care o trăiesc împreună și o pierd apoi, sau a celor care nu acordă importanță și nu suferă, doar ei nu pot pierde ceea ce nu au avut?

Florin LOGREŞTEANU

10 actualitatea literară

Barbu Călin intră în primărie cu o grabă suspectă.

Dând buzna, cum se spune în popor. Cei câțiva săteni care-și așteptau rândul să intre în audiență la primar n-au reușit, în primul moment, decât să-și încrucișeze privirile, surprinși. Barbu Călin nu se număra printre fruntașii satului, dar era cunoscut ca un om muncitor, cu gospodărie așezată și care-și vedea de familia lui.

Nu intra în conflict cu nimeni, altfel spus. Acum, îi ignorase pe cei care ar fi trebuit să aibă prioritate înaintea lui să intre la primar... „Călin...”, se dumeri unul dintre cei patru bărbați. „El... da cine altu’ ?...” confirmară ceilalți, jucânduse cu căciulile; un joc care le trăda iritarea de-a fi fost ignorați. „N-a dat nici bună ziua”, aruncă unul vorbele, dar fără să se mire prea mult. „Nu-i era felul...”, adăugară ceilalți.

Dincolo de ușa capitonată a primarului, discuția se aprinsese după momentul de uluială al edilului. „Nu se poate, nea Căline, nu s-a pomenit în satul nostru de extratereștrii”, explică omul autorității locale. „Nu sunt beat, domn’ primar”, se îndârji țăranul. „Văd...” „Și e așa cum vă spun... Ăla aducea a om și zbura...”

Barbu Călin, care de curând se procopsise de la fie-sa din București cu un televizor cu plasmă la care avusese prilejul de-a vedea și sminteli – cum se lăuda printre vecini -, în afară de știrile prevestitoare de rău, reluă întâmplarea la care fuseseră martor și care-l dăduse peste cap, după părerea lui... „Cum v-am spus... Ies din casă și intru în plațul din spate să iau un braț de coceni pentru vitele de le am. Și ce văd ?... Înapoia uneia dintre glugi se furișează cineva... Pe urmă, vine în față, pe urmă se face nevăzut...

Pe urmă, îl văd..., mă vede..., nu dă semne că ar vrea să spună ceva... Tace... Și eu: Care ești, bă, acolo ?...

Nu mă dumiream: pe unde a intrat și ce are de gând...

Să se pișe – l-o fi prididit – sau să fure coceni... Drace !... Care ești, bă, acolo ?... Și ăsta tace... Fac câțiva pași... Îl văd mai bine... Nu-i de pe la noi... Înțolit întrun trening verde cu o bluză la fel..., și gulerul răsfrânt cam peste cap... Bă, ce caută ăsta în grădina mea ?...

Prind ceva curaj, mai fac doi pași... Și deodată... Îl văd că se ridică în aer... Ca pasărea, domne primar... da’ nu era pasăre, era om... Și a dispărut în văzduh, dicolo de moara lui Tăchiță...” Țăranul tăcu și-și împreună brațele în jurul pieptului. Era mai liniștit, constatând că primarul nu mai zâmbește și-l ia în serios. „Extraterestru, nea Căline ?... Cum dracu ?... Cum ți-ai dat seama ?... În părțile noastre nu s-a pomenit...

Hai, mă, că ți s-o fi părut... O fi fost pasăre...” „Pasăre atât de mare, cu picioare și brațe de om eu n-am mai văzut, ridică vocea țăranul. Și cap de om... Și niște ochi... Pocit rău de tot... Dar așa l-o fi făcut mă-sa... Știți că am televizor cu plasmă... Și-acolo mai afli câte ceva... E drept că am auzit că extratereștrii ăștia își fac veacul prin America, prin Australia, nu la noi... Dar iată că am trăit-o și pe-asta... Ce e de făcut ?...”

Primarul înalță din umeri. Părea, în continuare, neîncrezător. Dar țăranul o ținea pe-a lui: „Mi-e să nu vină din nou... Noaptea... Peste zi, mă țin cu furca la el. Dar noaptea... Mă lasă, dracului, fără coceni... Se poate da și la vite... Mai știi ce apucături are ?...”

Primarul l-a liniștit, asigurându-l că va lua măsuri. Îl va informa pe prefectul județului, se va adresa poliției, jandarmeriei, armatei. După ce Barbu Călin a plecat acasă, a ieșit în holul primăriei și a povestit cu amănunte inventate ce i-a spus consăteanul lor. „Doamne ferește !” au replicat oamenii, în cor.

Vina era și a primarului care, deși se afla la al treilea mandat, nu ceruse să se înființeze un post de poliție și la ei în sat...

proza

Extraterestrul

În aceeași zi, pe la amiază, extraterestrul și-a făcut din nou apariția. De data asta, chiar pe acoperișul primăriei. Câțiva trecători l-au sesizat pe primar. La început, înspăimântați de omulețul verde care se agita pe acoperiș, intraseră buluc în incinta administrativă, cel mai sigur loc de refugiu, după părerea lor. Cu voci înăbușite, relatară ce descoperiseră pe acoperișul instituției primarului. Reprezentantul autorității locale îi însoți afară exact în momentul în care extraterestrul își luase zborul și plana nestingherit pe deasupra grădinii publice din apropiere...

Vizitele extraterestrului se repetară și-n zilele următoare. Prefera, de regulă, mica piață a satului în mijlocul căreia trona statuia eroului necunoscut, curtea școlii gimnaziale, spațiul amenajat pentru târgul săptămânal, grădina fostului cămin cultural, acum un birt frecventat de tineri gălăgioși și bătrâni taciturni. Mai rar, reclama câte un localnic prezența omulețului verde în curtea lui, dar, cu toate astea, gospodarii se dovedeau cei mai agitați. La lăsarea nopții, își închideau orătăniile și animalele în locuri sigure, închise cu două-trei perechi de lacăte, după care se baricadau în case, unde rămâneau până dimineața, bărbații mai mult moțăind cu topoarele și cuțitele lungi lângă ei, femeile îngenunchind până noaptea târziu dinaintea icoanelor, rugându-se să le ferească familia și agoniseala de cel abătut de pe altă lume asupra satului.

Abia la sfârșitul acelei săptămâni, primarul convocă la școală câte un reprezentant al fiecărei familii pentru consfătuiri și ordine în situații de avarii. Consfătuirea fu ratată, oamenii nu aveau păreri, exact ca la alegerile locale așteptau să li se spună cum să acționeze. Vorbi

numai primarul, ca de obicei: „Oameni buni, în asemenea momente trebuie să ne păstrăm luciditatea, să acționăm cu calm în momentele critice sau, mai bine, să nu acționăm în niciun fel. Iată motivele: unu, extraterestrul s-a dovedit destul de înțelegător cu comunitatea noastră, n-a pricinuit nimănui niciun rău, s-a arătat numai curios... Reprezentăm o civilizație inedită pentru el, este justificată această curiozitate pe care fiecare o înțelege în felul său... Mă refer la reacțiile dumneavoastră la apariția vizitatorului care încearcă să ne priceapă mentalitățile, apucăturile, viața, în ansamblul ei. Și doi: nu încercați să-l agresați nici fizic și nici verbal... Dumneavoastră care în fiecare an vă luptați cu pământul, cu seceta, inundațiile și abia stoarceți naturii atât cât să puteți supraviețui, cum credeți că vă puteți pune cu cineva venit la noi din afara pământului, a naturii, ca să zic așa... Fiindcă cuvântul extratetrestru asta înseamnă: în afara terei, a pământului... Pricepeți ?...”

Oamenii au plecat de la întâlnirea cu primarul mai bine dispuși, dar prezența extraterestrului, în aceeași după-amiază pe turla bisericii, le hrăni temerile și mai mult. „E grav dacă și Dumnezeu s-a hotărât să-l suporte, dacă nu are soluții împotriva lui”, începură să clevetească femeile; bărbații erau mai circumspecți.

Totuși, o echipă formată din cinci fruntași ai satului,

nr. 88 n ianuarie 2019 între care se afla și un consilier local, merse la casa parohială și cerură preotului să iasă în curte. După o masă copioasă cu sărmăluțe, friptură de găină și câteva pahare cu vin, părintele tocmai ațipise. Ieși totuși și îi pofti pe prispă. Oamenii îi spuseră tărășenia. „Am auzit și eu că diavolul ne încearcă, dar n-am crezut, spuse preotul, turnând vin în paharele pe care coana preoteasă – singura învățătoare din sat – le adusese din bucătărie, alături de o carafă mare cu vin și un castron cu chifteluțe. Și nici nu l-am văzut... S-ar putea să fie numai imaginația oamenilor...”

Bărbații își mângâiară căciulele îmblănite, înainte de a sorbi din vin. Consilierul crezu de cuviință să lămurească el lucrurile, înaintea celorlalți: „Părinte, nea Ioane, diavol sau extraterestru, afurisitul s-a cocoțat pe turla bisericii. Și n-are de gând să-și ia tălpășița. Tare mi-e că-i va trece prin gând să tragă chiar clopotul... Mai știi !...”

Preotul se închină; ceilalți îl imitară; preoteasa se prăbuși pe un scaun. „Ce ne facem, Doamne ? se smiorcăi cu fața în palme. Ne pierdem enoriașii. Or să creadă că popa a făcut pact cu diavolul... Ți-am spus, Ioane, să nu mai bei atâta. Nici dracul nu te mai respectă !...”

După un timp, oamenii se ridicară. Hotărâră să meargă chiar atunci la biserică. Popa Ion trebuia să facă ceva, o rugăciune, semnul crucii, să aprindă tămâie... Dacă-i drac și nu extratrestru, se va duce cu coada între picioare pe pustii... Sau în alte sate... Chiar la oraș unde, într-adevăr, va avea ce vedea...

Dilema nu fu deslușită. La biserică, constatară că ciudatul vizitator plecase. Să fi fost rugăciunea părintelui Ion spusă în gând, pe drum, sau extraterestrul își făcuse o părere și se îndreptase spre alte obiective de interes social ale satului ?... Oamenii înălțară din umeri, preotul continua să se roage. Îl trecură toate apele, când consilerul îi spuse aparent serios: „O fi intrat în biserică, părinte... Ți-o fi luat locul...

Cu schimbările din ziua de azi...”

Aluziile politice nu făcură nicio impresie. Grupul intră buluc în biserică cu inima îndoită. Din fericire, găsiră totul neatins, așa cum incinta rămăsese după slujba de dimineață... Întâmplător sau nu, deznodământul îl avu ca protagonist tot pe gospodarul Barbu Călin, cel care își atrăsese primul curiozitatea extraterestrului.

Omul se afla în curte, unde tocmai toca lemne pentru focul din vatră. După vizita extraterestrului își ținea în permanență păsările și vitele închise laolaltă în grajd, baricadase cocina porcilor cu grilaje din fier și acoperise cu folie groasă cele două glugi de coceni. I se părea că în felul acesta era asigurat. În fond, gândise omul, un extraterestru nu poate avea abilitatea unui hoț comunitar, împotrica căruia orice măsuri de prevenție se dovedeau inutile... Aproape se împăcase cu ideea că o ființă venită de-aiurea nu îi va mai acorda interes, când, iat-o din nou în ograda lui; de data asta, pe culmea casei, fixându-l agresiv cu ochii mari cât doi pepeni verzi. Barbu Călin scăpă securea din mână și se lăsă moale peste grămada de lemne. Ar striga, dar nu mai are glas. Își simte sfârșitul aproape sau, mai rău, poate deveni prizonierul acestui individ – cum mai văzuse la televizorul său cu plasmă, adus de fie-sa de la București. Cea de a doua alternativă îl scoate din minți, căci una este să ajungi în țintirimul în care se odihnesc ai tăi și alta să fi dus pe cine știe ce planetă locuită de astfel de ființe bizare... Barbu Călin reușește să urle, în sfârșit...

Extraterestrul s-a cam lămurit de aspectul acoperișului unei case țărănești deși, probabil, nu realizează de ce deosebirea dintre acesta și turla bisericii pe care și-a tras sufletul câteva minute nu demult. Se înalță în aer, execută câteva rotații de corb – opinia lui Barbu Călin, ceva mai târziu - și coboară atât de aproape de omul încremenit în bătătura sa, că l-ar putea atinge. N-o face. În schimb, omul, disperat, prinde involuntar o cioată de lemn și-l lovește pe agresor. Extraterestrul explodează ca un balon și se prăbușește, devenind o grămadă de zdrențe, nimic altceva...

După vreun ceas, când gospodarul și-a mai revenit, constată că are în curte o păpușă gonflabilă din pânză cauciucată, ajunsă petece în curtea lui. Un fir lung îi atârna în spate... Cam bănuind despre ce este vorba, o vârî într-un sac și o duse la primărie. Primarul, consilierii locali și preotul, invitat să îndepărteze printr-o slujbă diavolul din instituția locală, își fac tot felul de presupuneri. Fără îndoială, este un extraterestru, dar unul de jucărie. Cum a ajuns în comuna lor ?...

Vestea s-a răspândit în tot satul. Oamenii comentează la crâșmă, la biserică și-n spațiul rezervat târgului săptămânal întâmplarea cu extraterestrul. La puțină vreme, un puști, băiețelul unor căpșunari care muncesc în Spania, se adresează timid primarului: „Nene Dumitre, vreau păpușa înapoi...” „Păpușa ?... Extraterestrul !...” încearcă să priceapă primarul. „Mi-au trimis-o părinții din Spania... Le-am cerut un zmeu, dar n-au găsit și mi-au trimis păpușa... Am umflat-o cu pompa de la bicicletă și-am plimbat-o prin tot satul... Ca pe-un zmeu de hârtie... Nu face niciun rău...”

Primarul râde... Consilierii își bat palmele și râd...

Copilul plânge, privindu-și păpușa numai zdrențe...

Mioara BAHNA

nr. 88 n ianuarie 2019

cronica

actualitatea literară 11

O poezie ludic-gravă

Cartea lui Vasile Muste – „Eu nici în moarte n-am să pot muri”, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018 – își susține originalitatea prin câteva aspecte, legate atât de formă, cât și de conținut. Mai întâi, volumul cuprinde, așa cum se precizează din subtitlu, „poeme de dragoste”, scrise în vers liber, în care evocarea unor evenimente de viață (trăite într-un timp nedeterminat și în locuri încărcate de un exotism indus atât de o toponimie hispanică, dar și de tușe peisagistice, vagi, ce constituie fundalul pe care trăiește o dragoste cu promisiuni de a trece și dincolo de moarte: „eu voi muri dar moartea mea / te va mai ține-n viață / atât cât să mai poți iubi / să fie dimineață”) alternează cu trăiri din prezent, care par a fi, de fapt, prelungiri ale unor acumulări sufletești de altădată.

Factorul polarizant al tuturor stărilor pe care le mărturisește vocea lirică este o enigmatică Izabel. Sau „Femeia”. Fiindcă îndrăgostitul din poezia lui Vasile Muste o proclamă astfel, în mărturisiri târzii, reiterări ale unora dintr-un „altădată” trăit în comun. Ea este fermentul, capabil, totodată, să monitorizeze universul lui lăuntric, încât, pe un fundal cu „munți singuratici”, între marea Tireniană și „iarba de la Coruieni”, bărbatul să poată găsi posibilitatea renașterii prin pasiune, trecând peste „toate câte n-ar fi vrut să fim”.

Poemele din volum sunt, pe de altă parte, originale și în planul construcției, fiindcă multe dintre ele (dacă nu toate!) sunt dialoguri (ori doar ieșiri din sine, tatonări ale alterității, ducând la ambiguizarea premeditată a mesajului), în limbaj colocvial („ți-am spus să nu te mai temi de iubirea pe care ți-o port / numai tu o poți distruge / cu tentativele tale excesive de dominație / și frică obsedantă de dependență”; sau: o să rămâi viața întreaga bântuită de iubire / ce faci bibi dormi te refaci / visez la fericirea ta cât ai fost plecat ți-am citit / scrisoarea și am plâns”; „ai putea să fii condiția necesară și suficientă / de ce să fie așa ne-am ocolit / ne-am abandonat când puteam fi ok / nu merităm happy-end niciunul / cine hotărăște ce merităm și ce nu / noi…”), în care granița dintre vocile îndrăgostiților – prin absența mărcilor grafice ale dialogului, dar și a celorlalte semne de punctuație – se estompează, uneori osmotic, traducând, la nivelul semnificațiilor, o posibilă utopică aspirație spre refacerea

unității androginice. În plus, dacă poezia, în general, poate fi citită ca transfigurare artistică a unor interacțiuni din planul concretului, proiectate senzorial, extrapolând aserțiunile lui Titu Maiorescu, din studiul consacrat lui Mihai Eminescu („Eminescu și poeziile lui”), privitoare la „poetul nepereche”, se poate afirma că, prin definiție, și aici, „în emoțiunea” poetului, „își regăsesc emoțiunea” toți potențialii cititori. Totuși, în cartea de față, în mod neașteptat – dacă nu cumva este o continuare ludic-gravă a demersului liric propriu-zis –, într-un „Post-scriptum”, pe care-l semnează „Autorul”, un fel de addenda la poezie, acesta răstoarnă perspectiva amintită și subliniază realitatea unei iubiri cvasiclandestine, trăite – cel puțin, dinspre actantul masculin – ca sentiment realmente covârșitor, suprem.

Această viziune asupra iubirii, ale cărei efecte sunt etalate, în poezii și în rândurile-confesiune din final, face ca titlului volumului să i se poată identifica o latură programatică, fiind, concomitent, promisiune, mărturisire, după cum cartea în întregime este o amplă declarație de dragoste („te voi iubi nespus în timpul vieții / și după moarte nesperat de mult”, poate pentru că, spune în altă parte, „ viața cu tine e singura / parte sfântă din viața mea”, în cealaltă ființă proiectându-și „biletul pentru paradis”)… În plus, volumul apare ca o argumentare a ipotezei formulate în primul vers al poemului din incipit, după care „tu ai venit întâi și tu ești tot ce mi-a rămas”. Demersul liric fixează, apoi, jaloanele spațiului existențial, străbătut de iubire și de gândul la ea, drept care, constată: „locuiesc la Sighetu Marmației cu domiciliu forțat”, recunoscânduse „dependent de inima ei de gura ei și de alte feline”.

Totodată, poetul face referiri la apartenența celor doi îndrăgostiți la lumi măcar geografic diferite: „vreau să te iau și să mergem în țara mea / la casa de unde se-mparte liniștea lumii”. Subtil, în versuri, se expun, mai departe, puțin câte puțin, fragmente / secvențe din monografia iubirii trăite, real și în vis, cu o intensitate deloc atenuată de timp ori de distanța dintre îndrăgostiți, ceea ce pare să

Vasile Muste: Eu nici în moarte n-am să pot muri

justifice aforismul din „Se pierd aceste cuvinte”, potrivit căruia, „iubirea e un atentat la libertate”.

Un ludic neașteptat („ce bine-i când seara ești cu mine // ai efect antiinflamator”) se insinuează însă în perimetrul sentimentului, având ca repere sinele și ființa iubită, a cărei imagine / identitate este / pare proteică, fiindcă, deseori, vocea lirică dă impresia că esențială ar fi, pentru cel ce iubește, nu atât existența concretă a femeii, cât, mai degrabă, starea de înălțare prin intermediul dragostei, astfel se explică atitudinea / rolul fiecăruia în cadrul întregului pe care-l formează, prin apropieri și distanțări, asemenea fluxului și refluxului („până la arderea lumii de tot”): pornind de la întâmplările sufletului, el se introspectează, deseori, în timp ce ea este mai mult ingredientul necesar pentru germinarea simțămintelor lui.

O senzualitate temperată, mai mult sugerată metonimic, este presărată în versuri: „… îmi scrii monosilabic / restul silabelor sunt pe lenjeria ta / nu vreau să le citesc fără tine / le vom citi împreună”, după cum îi spune celei pe care o numește „regina din patul meu”.

Poetul analizează, prin vocea textuală, sentimentul în voia căruia se lasă, fără a renunța la luciditate („dacă aș putea aș alege cu simțurile / dar trebuie să aleg cu rațiunea”), așa încât, între o posibilă trăire dionisiacă (având ca etalon „baiespumavinCeline”) și contemplarea latenței sau doar a visului, îndrăgostitul alege cel mai adesea a doua formă de a-și trăi timpul. În concluzie, așa cum însuși mărturisește, carteamanifest sentimental „Eu nici în moarte n-am să pot muri” pare a fi o scriere testamentară, dedicată celei pe care, în amintitul „Post-scriptum”, ce-i este corolar, o declară cea mai importantă dintre femei („Tu rămâi înaintea tuturor femeilor pe care le-am întâlnit din greșelile sau întâmplările trăite de mine pe lumea aceasta.”), pe care speră să o regăsească „în Marea Noapte în care voi pleca”, asigurând-o că despre iubirea lor „nu va ști nimeni nimic niciodată” (doar cititorii poeziei!) și pe care, în final, din nou, o așază mai presus de orice: „înainte de regine și de împărătese, tu ai fost pentru mine Femeia”.

Universurile paralele ale lui Laurențiu Nistorescu Livius Petru Bercea Concomitent cu a deveni un inventiv explorator de lumi paralele, Laurențiu Nistorescu (născut la Lugoj, în 22 mai 1965) s-a dovedit a fi un pasionat de istorie și un excelent cunoscător al protoistoriei noastre. Studenția sa la Universitatea Europeană „Drăgan” din Lugoj mi-o amintesc bine, pentru că ne intersectam nu numai în spațiile universitare, ci și în paginile săptămânalului „Redeșteptarea”, la care era ziarist, și unde colaboram și eu.

Finalizarea studiilor la Facultatea de Drept s-a făcut printr-o lucrare de licență despre originile statului în Dacia (unde se atingeau și probleme juridice), excelent susținută.

Comisia de licență propusese să fie notată cu 8 (opt), o profundă nedreptate pentru unul dintre puținii studenți care veneau la licență cu lucrări originale. M-am opus opțiunii comisiei, care se ghidase doar după media anilor de studii, undeva tot în jur de 8, și am reușit să-i lămuresc pe juriștii din comisie ( greu de tot, fiindcă nu puteau concepe că a făcut singur lucrarea, pasionat fiind de istorie) să-i dea o notă mai mare. Dovada originalității o va face peste câțiva ani în lucrarea de absolvire a masteratului în istorie și în cartea Statele DacoRomaniei, o lucrare documentată, credibilă în argumentări și interesantă prin noutățile puse în circulație. Trec și peste teza de doctorat a scriitorului, tot din istoria antică, și poposesc în preajma volumelor sale de proză, cărți care pot fi privite unitar, datorită tematicii comune și modalității compoziționale. Scriitorul de ficțiune debutează în 2001, cu volumul Iedera.

Săptămâna epistolelor, proză scurtă, care îi confirmă ziaristului capacitatea detașării de faptul cotidian și

trecerea la literatură. Va reveni, editorial, pentru scurt timp, în aria publicisticii, adunându-și, în anul următor, articolele mai importante din „Redeșteptarea” în volumul Editoriale dintr-un alt mileniu. Fără să renunțe la gazetăria care te solicită zilnic, se angrenează în cercetări istorice (a finalizat, cum spuneam, un doctorat în istorie veche, este inițiatorul și sufletul Centrului de Studii Daco-romanice „Lucus”, care editează revista omonimă, indexată în baze internaționale de date) și participă la viața cenaclului de anticipație „H. G. Wells”, iar opțiunile sale literare s-au concretizat în volume de eseuri sau comentarii la cărți science-fiction, ori proză scurtă de anticipație, precum: Povestiri din Răsplaneta, Trei zile la Naucratis , Civilizațiile anticipației.

Nu cred că greșesc prea mult afirmând că pasiunea lui Laurențiu Nistorescu pentru literatura care are ca obiect fantasticul, este, în bună parte, o prelungire (sau o altă fațetă) a preocupărilor lui științifice pentru reconstrucții ale unor epoci istorice de acum câteva mii de ani. În fiecare latură a activității sale (istorie sau science-fiction), avem a face cu recompuneri ale unui puzzle socio-istoric în care se mișcă personaje realizate, oarecum, tot prin imaginația istoricului sau a scriitorului. Spun asta pentru că și protoistoria (deși se bazează, cu precădere, la cercetătorul Laurențiu Nistorescu pe documente, apelează de multe ori la „reconstrucție”) și anticipația au la bază o doză esențială de imaginație.

Prima dovadă a acestui tip de paralelism este plasarea acțiunilor și a personajelor din prozele science-fiction în locuri care reproduc, uneori, caracteristicile mediilor mundane, concrete, din universul nostru zilnic, la care imaginația prozatorului adaugă misterul necunoscutului: „Zerotrei era numărul garsonierei, singur etajul opt fiind astfel numerotat. Am încercat ușa, s-a deschis ușor... Beznă totală și – puteam să pariez – nimeni. Am aprins lumina. Așa era. Înăuntru mirosea a ars și a închisoare. Biblioteca, înaltă cât camera,

fusese construită să acopere complet fereastra. Pereții laterali și plafonul fumegau încă: resturile arse ale afișelor ce-i acoperiseră, bănuiesc, în întregime, căzuseră jos, lângă zid (...etc.)” Nume de locuri (și de personaje) evocă istoria, foarte veche, cel mai adesea, doar de puține ori – recentă. Astfel, chiar titlul unuia dintre cărțile lui Laurențiu Nistorescu este...

Povestiri din răsplaneta, adică dintr-o planetă ( = o realitate) cam...pe dos, cam...răsucită, în orice caz altfel, unde, în ciuda acestui fapt, totul se întâmplă ca pe o planetă „normală”: „Chiar înainte de prima oră șapte a zilei următoare, aceeași distribuție – mai puțin băiețelul, trimis la apartament la mama mare, și cumnatul plecat la serviciu: soția punându-i perina sub cap cu indispensabila observație „dacă n-ai grijă de tine, n-am ce-ți face”, soacra cu ceaiul de rostopască gata fiert și pregătită să-i povestească prin ce-a trecut ea...” Toponimia și antroponimia amintesc de istorie sau sunt „construite” după realități onomastice din istorie: Naucratis, Persepolis, Knossos, Babylon sau AmunRa, Ank Amun, Trezen etc.

Paralelismul merge mai departe; se pot descoperi în limbajul povestirilor sale structuri care fac trimitere imediată la modèle cunoscute sau ușor detectabile.

Deși e scrisă într-un tipar demn de orice literatură de anticipație, o proză ca Povestea clonului și-a androidei este o parodie suculentă a schematismelor logico-lingvistice ale limbajului juridic, cu trimitere specială la spețele succesiunilor (pe care autorul s-o fi străduit, odată, să și le însușească...) De altfel, toate prozele lui Laurențiu Nistorescu uzează de un limbaj aparte, unde lexemele se compun din elemente existente în limbă, dar combinate original, dând naștere la noutăți lexicografice, nu de puține ori, suculente: „Mișcarea Devotantului deține jumătate din cele 270 de subsecvențe ale Conclavului și face parte din Înalt Echipajul condus de comandorul Șepsut din Saiis, în cadrul căruia are șase osirieni sau terra-scribi de

stat din totalul de șaptesprezece. Puternica sa forță, Armata lui Anuke, este acuzată de atlanți că este responsabilă pentru o parte din apocrifările intersinaptice din Transarrya”.

Laurențiu Nistorescu este și un avizat comentator de literatură S. F., și de eseistică de anticipație, ceea ce ne dovedește, o dată în plus, că acest tip de literatură nu este o preocupare marginală, ocazională.

Afirmații bine argumentate și inserate unei veritabile „culturi S. F.” găsim în eseurile și comentariile din Civilizațiile anticipației, un volum care îl plasează pe autor în ramura privilegiată a criticii literare serioase. Un scriitor înzestrat, matur, ale cărui proze se citesc cu plăcere și care „te reține” în preajma volumelor sale.

N. R. Volumul lui Laurențiu Nistorescu, Oglinzile Celuilalt. Barbaricum, între admirație și teamă, Ed. Universității de Vest, Timișoara, a primit premiul Filialei pentru anul editorial 2017.

12 actualitatea literară

şcoala de poezie

nr. 88 n ianuarie 2019

pe pat cu faţa spre cer de parcă urmărea încotro se îndreaptă sufletul ei, așa cum ai urmări o eșarfă roșie pe care vântul ţi-o smulge din mâini după moartea ei în curtea blocului nostru a apărut un bătrân cu un pardesiu roșu după moartea ei cerul se umplu cu moartea ei

noi și noi maidanezi din toate colţurile curţii spitalului de hematologie alergau din toate părţile cu boturile în vânt și schelălăind vesel le mirosea a carne de veveriţă dădeau năvală ca la nuntă înconjurând veveriţa și repezindu-se s-o muște deja nu o mai vedeam erau așa de mulţi că nu o mai vedeam dintr-odată au amuţit și s-au împrăștiat cu cozile încovrigate și când m-am apropiat cu picioarele alunecându-mi în toate părţile nu am mai văzut nici urmă de veveriţă doar câteva floace de păr roșcat și câteva urme de sânge și în rest nimic de parcă ar fi dispărut în aer Zoia Gheorghievna ieși din clădirea spitalului cu faţa scăldată de lacrimi

Dumitru Crudu

La o fereastră luminată La o fereastră luminată, eu încă o mai văd, de vreo săptămână nu a mai mâncat nimic,

ieri pompele funebre astăzi sunt închise e duminică şi-au luat zi liberă iar eu voiam să intru să mă interesez de anumite lucruri să întreb dacă sicriele sunt de mărimi diferite să întreb ce greutate au şi peste cât timp vor putrezi şi desigur cât costă voiam să ştiu lucrurile astea pentru a-mi îmbogăţi cultura generală şi voiam să mai stau la o parolă cu vânzătoarea aia nouă şi tânără dar pompele funebre astăzi sunt închise eu îmi fumez singur ţigara în faţa uşii şi îmi amintesc cum ieri vânzătoarea aia nouă şi tânără se plictisea de moarte la geam

ÎN ULTIMELE DOUĂ ZILE în ultimele două zile voia foarte tare să bea bere și în ultima zi să mănânce struguri albi dar nu am găsit nicăieri struguri albi oricât i-am căutat prin tot cartierul după moartea ei au reapărut pe tarabe strugurii albi și berea în magazine după moartea ei a apărut un bătrân într-un pardesiu roșu și a întins-o pe spate pe pat iar înainte să iasă din cameră i-a băgat nu știu ce în buzunar după moartea ei pe scaunele de lângă patul Zoiei Gheorghievna am găsit un trandafir roșu petalele pe un scaun și ciorchinele pe altul după moartea ei nevastă-mea deschidea ușa ca să-mi spună că Zoia Gheorghievna mai trăiește după moartea ei în camera Zoiei Gheorghievna se aud suspine dar când deschid ușa acolo nu-i nimeni după moartea ei stătea

dar ea continuă să iasă la fereastră, sfidând orice așteptări, demonstrând încă o dată cât de imprevizibilă poate fi. cât de puţine lucruri am știut despre ea. și totuși când am ajuns în faţa ușii ei mi s-au tăiat genunchii și au început să-mi tremure mâinile și minute în șir, nesfârșite, m-am învârtit pe platforma de la nouă ca într-o cușcă ezitând să împing ușa și să trec pragul.

încă și acum îmi mai tremură mâinile încă și acum mă mai codesc să intru. încă și până acum mai stau în spatele ușii, pe sub care se prelinge o dâră de sânge și se scurge în jos pe scări, pe sub care se scurg sare și frunze de tei, pe sub care se rostogolește o minge roșie și o mână de păpușă. eu stau în spatele ușii și mă gândesc la ea cât nu m-am gândit toată viaţa. acum nu mă mai scoate din sărite și vreau s-o văd. ușa s-a deschis singură și am văzut-o stând aplecată deasupra unui lighean argintiu în care scuipa petale de maci înroșiţi. și cu cât se însera mai tare, acestea deveneau tot mai mari și făceau un zgomot asurzitor. și toţi intrau în salon ca să vadă cum scuipa ea petale de maci înroșiţi. și în clipele alea, când toată lumea intra în camera ei îmi părea că

seamănă cu o salbă de mărgele, căzută de la gât, și rostogolindu-se în toate părţile pe podeaua de sticlă.

Mă învârteam prin curtea îngheţată Mă învârteam prin curtea îngheţată și lunecoasă a spitalului așteptând-o să iasă, când am văzut o haită de maidanezi înconjurând o veveriţă, când am văzut o veveriţă țopăind în mijlocul unei haite de câini turbaţi care strângeau cercul care clănţăneau și lătrau de mama focului și se repezeau s-o înhaţe de piept sau de picioare și ea ţopăia în mijlocul lor ca un dansator pe sârmă și ei erau tot mai mulţi apăreau noi și noi maidanezi

cu zece ouă crude cu zece ouă crude m-am pornit spre tine. pe o ploaie rece şi sâcâitoare am coborât la tine. am deschis uşa şi ochii ni s-au întâlnit. m-am apropiat de tine şi tu te-ai chircit sub plapumă. nu ţi-am adus nimic altceva decât zece ouă crude. nimic altceva, tată. şi pe unul dintre ele l-am spart şi ţi l-am dat să-l bei. şi pe altul eram gata-gata să-l sparg. nu mai vrei să bei nimic altceva decât ouă crude. le bei şi le verşi. afară, de unde venisem, plouă mărunt şi des. le bei şi le verşi. zece ouă crude. două deja sunt sparte două deja le-ai băut. stai cu ochii închişi şi mă priveşti intens înclinat pe o parte. trei ore m-ai privit intens, cu ochii închişi, tată ţi-am luat palma în mână. acum palma ta e mai mare decât trupul tău. ştiu că mă auzi. ştiu că mă vezi. ştiu că-mi răspunzi. afară plouă des şi sâcâitor m-am culcat pe pat lângă tine, aşa cum altădată mă culcam lângă tine în iarba de pe deal şi ne uitam împreună după norii care fugeau pe cer. ştiai totul despre nori. ştii şi acum. acum norii de pe cer seamănă cu ouăle astea crude pe care ţi le-am adus, tată. din tavan picură şi o femeie în halat vine cu un lighean. picură şi pe patul tău. te-au mutat în altă parte, tată. Dar şi acolo picură, tată, la fel de mărunt ca şi în urmă cu patruzeci de ani. doar că atunci ploaia ne prinsese când urcam dealul şi am fugit la cineva în pridvor, la cineva care venise din tbilisi ca să moară acasă acum unde să mai fugim, tată? acum când plouă şi afară, şi înăuntru, tată? plouă ca şi atunci când ne rătăcisem în pădurea de la kantea şi pe mine mă cuprinsese panica de la vântul ăla rece care ne azvârlea ploaia în faţă, ca după nunta stelei când tu cântai cu toată vocea. În valea seacă, tată palmele tale acum sunt reci - reci. sunt ca două umbrele cu găuri. plouă şi pe coridor. e o ploaie sâcâitoare. de ploaia asta sâcâitoare nu mai ai cum să scapi. stai cu ochii închişi şi mă priveşti intens. stai cu urechile astupate şi îmi sorbi fiecare cuvânt. stai cu nasul astupat şi mă miroşi atent. mă dau şi eu mai aproape de tine şi te privesc cu mâinile la ochi aşa cum ai privi un proiector care te orbeşte. tot ce aş vrea să-ţi spun tu mi-ai spus înainte, tată. stau cu ochii închişi şi te privesc îndelung, tată. închid uşa, aşa cum aş închide gura, tată. ies în curte, tată. afară ploaia îmi cade în cap ca nişte ouă crude, tată.

nr. 88 n ianuarie 2019

şcoala de poezie

70

Leo Butnaru

la dreapta – idei prohibite la stânga – idei netrăsnite – această rocadă de contradicții în plin univers: la dreapta – totul la stânga – nimic sau invers.

A doua zi

!

!

!

Precum vedeți la începutul acestui poem fără titlu în loc de un asterisc sau câteva asteriscuri am plasat trei semne de exclamare (probabil, fără vreun oarecare risc sau riscuri). Pur și simplu ele apar implicit dintr-o motivație ce ar putea părea nici pe departe în consens cu începutul și finalul acestui text ca sens – indirecta motivație pornind de la faptul că, parcă nitam-nisam, mi-am amintit de uriașul chit pre nume Moby Dick de zepelinul din cerurile oglindite în ocean de colosala balenă albă-albă cum ar fi – respectând nu atât proporțiile cât convențiile – această filă de hârtie ca o balenă pentru fantezia ce scrie monstruoasă frumusețe în care am și înfipt cele trei harpoane de sus ale semnelor de exclamare pe care le voi dubla în finalul de filă-chit cu alte trei semne similare gramaticale harpoane de vânătoare înfipte chiar în balena-albă-filă pentru ca ea să rămână fixată aici în opera cronicarului cu scrisul de mână trecut apoi în formatare computerizată; filă pe care ar putea să o ducă pe sus vreo adiere de briză zisă și curent literar ca să nu mai vorbim de vreo năprasnică furtună.

Prin urmare în acest final abia-abia apoteotic ca unul de oceanică vânătoare este înțepată de alte trei ori așa, un pic, fantasmagorica balenă Moby Dick cu alte trei semne de !

!

!

De profundis Acest poem din miezul caietului sau din hardul și hazardul cumputerului e dovada indubitabilă a luptei contrariilor și unității lor: ba cuvintele sunt jertfele poetului ba poetul e jertfa cuvintelor.

Contradicții în rocadă Spre miez de noapte obosit peste poate.

Nici nu poate fi altfel pentru cel care trăiește controversat în contradicții revolte și dicții deoarece poezia dar mai ales filosofia sau sinteza amândurora se află deopotrivă și dimpotrivă în pozitiv și în negativ în pace și în ciocniri de te crucești de te miri; destin conform cu cele prescrise: în dreapta – idei permise în stânga – idei interzise în jocul cu viața și focul ele putând să se schimbe cu locul:

actualitatea literară 13

Pe la sfârșitul lunii august din 1991 am mituit ultimul milițian în viața mea.

Recunosc încălcasem legea.

Acum însă îmi dau seama că parcă pe acel ultim milițian din viața mea îl mituiam pentru ca el să mă lase să evadez din uniunea sovietică. Și să vezi! – m-a lăsat!

A doua zi pe 27 august la Chișinău a fost declarată independența!

Inclusiv independența de ultimul milițian din viața mea!

La început și mai apoi ...din păcate mai apoi au fost războaie... însă la început parcă se mai putea înțelege stat cu stat om cu om

fără să fie secerați fără să pice aleargă unii întru întâmpinarea celorlalți întâlnindu-se cuprinzându-se îmbrățișându-se a înfrățire.

Iar prin tranșee pe parapetele lor nemairămânând decât muzele-sanitare pe frunte pe baticurile însemnate cu cruci roșii miloasele surori de caritate încercând să mai salveze ce se mai poate salva după războiul civil dintre...

Ei știu domniile voastre dintre cine și cine...

Nervoșii...

Așa ceva...

Ura!

Tangență Nabokov Când dau cu ochii de numele lui Nabokov nu pot să nu-mi amintesc cum în ploaie peste umbrela a doi îndrăgostiți îmbrățișați treapădă mărunt-mărunt fericirea mai având impresia că și tinerețea mea.

pentru că Uniunea Sovietică murise în somn...

Mă revăd...

Mărul și peruca

Mă revăd copil pe când mă închin Gluminăției Voastre Charlie Chaplin.

...și căzu mărul peste peruca lui sir Newton prin toamnă învolburându-se un nouraș de pudră...

Fragmente din războiul civil

Genus irritabile vatum*.

Horatius

În mine durează un război civil dintre poeți.

Muzele cu cruci roșii pe baticuri surori de caritate miloase încearcă să salveze din foc grav rănitele manuscrise de odinioară sau harduri de computere înfierbântate.

Două muze-sanitare se zbat să scoată din flăcări volumul doi al poemului-roman „Suflete moarte” însă o alta ce se crede mai căpoasă le spune că ăla nu e decât un roman sută la sută și nicidecum poem cum scrisese Gogol pe pagina de titlu ceva mai jos astfel că surorile de caritate privesc nedumerite cum în flăcări ca și condamnată la moarte se face scrum continuarea „Sufletelor moarte”.

Homer și adjunctul său Pan cu sau fără aeroplan sunt la contraspionaj din când în când constatând intruziunea vreunui critic ce trădează cauza poeziei și deferindu-l tribunalului parnasian.

Iar eu în răgazul dintre două bătălii mă surprind – visător – la gândul interogativ mai mult sau mai puțin neliniștit: Odată ce pentru acest război au fost mobilizați și rezerviștii - destui poeți nemuritori bătălia ar putea să nu aibă sfârșit?... ...Numai că pare-se interogația deja nu mai are rost deoarece războiul civil dintre irritabile vatumn nu mai e cum a fost ci e cam pe sfârșite pe împăcare – deja decât pentru moarte mai abitir e pentru nemoarte când poeții ca și soldații (vorba lui Stănescu) se ridică din tranșeele ca ieri inamice și

Punctul și pârghia Îmi vine să cred că precum a urni pământul din loc și pentru a schimba cursul vieții unui om sunt de asemenea necesare punctul de sprijin și pârghia lui Arhimede...

Replică parnasiană La un moment dat Pegas îi spuse celui care îl încălecase și îi devenisem povară: – Stimabile, din câte înțeleg eu nu ești poet ci ești jocheu.

Coboară!

În caz de alergie Dacă numele poet vă provoacă alergie numiți-mă oricum altfel – furnică, fluture, prozator, cosmonaut... pentru că intuiția mea îmi va spune cu certitudine că atunci când mă veți numi oricum numai nu poet va fi vorba de mine.

Dacă sunteți alergici și la numele-mi de – furnică, fluture, prozator, cosmonaut... – puteți inventa noțiuni și mai detașate de numele meu firesc – buștean, cărbune, spin, acvariu... – chiar așa mă puteți numi oricum vă trăsnește în cap numai nu poet – dacă acest cuvânt vă provoacă fel de fel de neplăceri și disconfort – în locul lui puteți pune oricare alte cuvinte din care eu pur și simplu voi izvodi poeme.

10.XII.2018

14 actualitatea literară

interviu

nr. 88 n ianuarie 2019

Leo Butnaru: Autoportret în versuri

George Motroc: Domnule Leo Butnaru, ați devenit 70zecist cu acte în regulă! Pe lângă tradiționalul La mulți ani, vă rog să acceptați și următoarea provocare un interviu altfel, format tot din răspunsuri, dar sub forma unor versuri din creația dvs.! Spre exemplu, vă propun să începem cu un autoportret literar în oglindă, al artistului de azi și de ieri... Greșesc dacă propun Hamlet cel bătrân?

Leo Butnaru: Ar fi și Hamlet cel bătrân, concurat de eterna lui tinerețe. Una din recentele mele cărți, de interviuri, apărută la Editura „Junimea” se intitulează: „A fi sau a nu fi? - acesta e răspunsul”. Însă am scris mai multe poeme în care mă regăsesc într-o anumită măsură autoportretizat. De ce nu ar fi în acest extras dintr-un poem din 2012?

Vârf la toate enervându-ne la culme cărțile unui oarecare Leo Butnaru care nu se știe din ce considerente a fost trecut în panteonul clasicilor literaturii române și împrejurimilor…

George MOTROC

Și aceeași, peste vremi, în pieptul meu tresăltat Ca o discretă disperare pe cale prăfos-argintoasă, Demult (demult?) pentru copil încă neumblată, Ci doar visată-n goană de sănii desprinse de sat, Ducând spre zări presupuse, nedeslușite bine Și ele în dislocări fugace de sperioase hermine.

Totul - copil, și vis, și vârstă sunt în voia vântului Ca probe de fulger în arderea lui de bici orbitor În sufletele noastre ca mici cosmosuri și coșmaruri desfundate De efecte de seră, găuri negre, de ozon trădător, De această vibrare de verbe ca vene-n lăsatul sângelui Sau poate chiar noduri gordiene intacte-n menirea lor De răsucite coarde vocale în sugrumătura gâtlejului Care abia de reușește-a rosti: „Viață și pace tuturor…”

- Ce însemnau la debut cuvintele pentru Leo Butnaru? Cuvinte și anotimpuri?

- Da, e bine să reamintim poemul cu care se încheia cartea mea dintâi:

Cuvinte și anotimpuri Cuvintele se schimbă concomitent cu anotimpurile.

Vorba viei mai întâi se numește poamă, ciorchine, apoi must sau vin, iar cuvântul frunză toamna își schimbă valoarea în aur ieftin.

- Sau preferați să improvizați un scurt poem chiar acum?

- Nu, nu-l improvizez, ci îl readuc în prezent de demult:

Silabele ninsorii sunt folosite doar iarna și rar de tot primăvara când creșterea fructului aruncă petalele din cuibul florii.

Dublul etc.

Vorba verii – cuvântul iarbă – iarna se numește ierbar.

Uneori în vis predau armele și filozofia elenă într-o alambicată trecere de la uneltele vrajbei la liniștea și pacea sapienței pentru că atunci când bat tunurile muzele tac dar mai ales din motivul că această trecere/ tăcere presupune chiar predarea revolverului mitralierei baionetei grenadei etc. – cu concomitenta predare a lui Socrate Platon Aristotel Zenon Epicur Lucrețiu e t c e t e r a...

- Primul volum, „Aripă în lumină”, l-ați dedicat mamei dvs. ...

- Acelei dedicații i se alătură și un poem mai recent:

Escorta de colibri De obicei, Pasărea Raiului este escortată de un stol de colibri să n-o atace cumva vultanul. Nu zâmbiți: în cer stolul de colibri este precum un banc de piranha și pirande în Amazon.

Cu incredibilă abilitate și hărnicie de luptătoare măruntele păsăruici pur și simplu se năpustesc la vultanul răuvoitor și, câte doi-trei-patru colibri laolaltă, îl înșfacă de câte-o pană smulgându-i-o.

Vă dați seama - un vultan jumulit nu se mai ține în zbor căzând, rostogol, de pe un nor pe alt nor până ajunge la pământ unde îl așteaptă deschisă gura iadului păsăresc în vreme ce Pasărea Raiului escortată de un brav stol de colibri își urmează calea spre - firește - rai unde adună pai cu pai pentru cuibul său simplu de țărancă a păsărilor.

- O imagine a copilăriei pe care ați eternizat-o prin poezie...

Iatac în Negureni Bibelouri cu alb și siniliu din faianță chineză, Elefanți în șir indian, berze prelungi, acum statice Pe pervazul iatacului din Negureni – cândva, Astăzi – în memoria, însă și în fantezia mea. În isoane neauzite, desigur pitoresc-enigmatice Ierburi clătinându-și scurt-rigid amplitudinea Doar între țărână și anii lumină până la stea.

Două inimi – a copilului, vivace, sănătoasă

Vorbele verii – privighetoare, ciocârlie – nu ne umple auzul în anotimpul tencuit cu zăpadă iar de se întâmplă totuși să fie amintite predestinat au în jur cuvântul colivie – sclavi însoțindu-și stăpânul la petreceri cu cântec.

Cuvintele apar odată cu anotimpurile.

Când nu sunt folosite – ele se odihnesc precum omul.

– ...Ce înseamnă astăzi?

– Mă gândesc la un poem, pe care mi l-a ales, să zic, mi l-a menționat Poetul și Prietenul Ioanid Romanescu, cel care mi-a redactat prima carte în dreapta Prutului, „Iluzia necesară” (Iași, 1993):

În caz de pericol trâmba aceasta de cuvinte această arhitectură concepută ca o ieșire în caz de pericol sigur o clădesc intenționat în formă de turn îngust pentru evacuarea speranțelor în caz de accident sufletesc - Cum vă raportați la lumea contemporană?

- S-ar putea înțelege (și) din:

Și tu, în ambuteiaj În acest oraș - derutat nervos - … ba nu - în această lume necăjicioasă dezorientat-buimacă este imposibil să nu se pomenească în ambuteiaje și cneazul Mîșkin pe la toate răscrucile supraaglomerate prost semaforizate cneazul dedublat-multiplicat la infinit blocat blocat blocat… (blocat Mîșkin - nume care în traducere înseamnă Așoarecelui ca Agafiței Aioanei Aluigheorghe…; Mîșkin în-

tr-o cursă de șoareci – acest ambuteiaj antivoiaj…)

Prin urmare fără mișcare Mîșkin dedublat-multiplicat e prins în ambuteiaj la toate intersecțiile vreme (pierdută) în care cei din jur claxonează injurios strigând huiduind: „Idiotul!”

Ei și ce dacă Mîșkin sau autorul său e/ sunt dintr-un alt secol dintr-un alt roman în care încă nu se știa de ambuteiaje ca predestinată mortificare?

Ei și ce dacă Mîșkin-cneazul e fără mașină în mijlocul acestui ambuteiaj global infernal neomenos? …sensul ambuteiajului e unul cu mult mai serios mai fioros și trans-secular ca transă și lipsă de șansă pentru omul de rând sau pentru Noul Hristos sau pentru bietul Dostoievski sau Gogol ambii pomeniți în ambuteiaje de suflete vii sau suflete moarte din carte proprie scrisă anume de Dostoievski sau de Gogol în lumea-ambuteiaj în lumea-rotocol în care și tu ai impresia (precum cneazul poreclit Așoarecelui) că stând în mijlocul ambuteiajului de suflete sângele îți arde ca o torță până este din nou adunat într-un roman într-un poem sau mai sigur într-o cămașă de forță ce fusese probată pe Mîșkin…

- Ce înseamnă pentru dvs. Prietenia?

- O...

Dilemă veche

Sfântul Petru stătea la cumpănă: unde să bage noul sosit - în iad sau în eden? Într-adevăr noul sosit îi dădu sfântului mare bătaie de cap odată ce declarase: Mi-e scump adevărul îl voi apăra dar în același timp vreau ca și Platon să-mi rămână prieten…

- ...Dar Muzica?

- Aș propune două din multiplele exemple pe care le-aș putea selecta din poezia mea:

interviu

nr. 88 n ianuarie 2019 Beethoven

Akakievici

De la geam se trece-un strop de tropic Mustirile-i s-au potolit din sârg Frunzele cărnoase de aloe Îngălbenesc precum gutuia-n pârg... -

și ar mai fi și altele îmi zic citind la japonezul Takuboku: „Trenul nostru gonea prin viforniță. În aceste spații nordice eu Citeam un roman de Turgeniev”…

...Muzică de cameră e-această Microtoamnă ce-aurește glastra Dar lumea e un Beethoven gigant – Îți impune să deschizi fereastra.

Inscriptio Ceea ce nu-i ajunge aurului spre a deveni aramă de orgă e lipsa-i de armonie - ...Dar Dragostea?

- Ah, e unul din primele mele poeme... celebre (glumesc?), din anii 70 (secolul... trecut), reamintit, citat de mai multă lume:

Dragoste Doar un fir de nisip încape între inimile noastre.

Din el perlă ar putea să apară

dar și pustiul cu el poate începe...

- ...Dar Filosofia?

- Un...

Epilog

de roman

Tinerii - cândva - filosofi prinși până la uitare (și… înnebunire a lumii enervate de - credea ea -

actualitatea literară 15

2 Marea dramă de familie a Annei Karenina... Nefericita doamnă și-o povestește avocatului. Bărbatul pare cuprins de mare compasiune până în momentul în care prin birou prinde a zbura igrasios o molie. Vai! Ar punea să-mi deterioreze covoarele! – se gândește avocatul...

Karenina o ia spre calea ferată...

(Curios lucru: avocatul a prins sau ba molia criminală?... – se întreabă cititorul. Uite am uitat... Ar trebui să recitesc Tolstoi...)

Plus că am o carte de poeme intitulată „În ambuteiaj & Partițiuni Nabokov”...

Sau:

Patimile după Dostoievski Domnul Dostoievski a fost totuși un om relativ cumpătat Necutezând să treacă mai departe de calvarul fraților Karamazov pentru că și mai și au fost bântuite de patimi surorile Karamazov…

Liviu ANTONESEI

Daniel Marian, Revelaţii, resuscitări, regrete

(Editura eCreator, Baia Mare, 2018, Cu o postfață de Ioan Romeo Roșiianu, 126 pagini, preț neprecizat) Daniel Marian este un autor care scrie - și mai ales publică - mult, foarte mult. Dacă nu ar fi talentat și nu ar scrie foarte bine, aș spune că este industrios, așa voi spune că este foarte productiv, cumva pe structură nichitiană, emană mereu poezie.

De cele mai multe ori, îi și iese, uneori nu, dar acesta este riscul structurii. Trebuia să scriu despre penultima sa carte anul trecut, cam pe vremea asta, dar cum spuneam, nu știu din ce motiv acest lucru nu s-a petrecut. Și, poate, tot răul spre bine, cartea din acest an este cea mai limpede și mai așezată din cele

- Știu că nu se cade și nu se întreabă, dar cum scăpați de frica de... eternitate?

- Uneori, cam... avangardist... scap. Ca în acest caz (de foarte demult):

Ochii

nimicfacerea lor); așadar prinși până la uitarea de sine în jocul cu mărgelele de sticlă pe ultima pagină de roman (cea mai neapărată cea mai târzie) ei tinerii - cândva - filosofi atâți câți au mai rămas degradează lamentabil, până la umilitorul joc cu pastilele de farmacie.

- ...Dar Patria?

- Ceva...

Pentru

Patrie

Ah, câte am făcut noi pentru Patrie!

Unii au murit, alții pur și simplu nu s-au născut.

Corni golași.

Mulți. În rânduri. O așa-zisă fâșie de protecție.

Corni golași însă doldora de păstăi arcuite mari-coapte-întunecate. Pe fundalul cerului – o sumedenie de

păstăi arcuite ca un sodom de sprâncene peste o spuzeală de ochi albaștri plasați asimetric și care ne privesc din așa-numita Eternitate...

- Aveți probleme cu sau doar ceva interes cu... nemurirea?

- Mai ca fiecare confrate. Zic așa:

Încât Omul e atât de neștiutor, dar mai ales – hazliu sau poate – iresponsabil încât poate spune orice, spre exemplu: nemurire.

- ...Dar, mai restrâns, Basarabia?

- Partea de Românie ce se află...

- Dar, restrângându-ne, de la Eternitate la Viitor?

- O...

Aproape paronimie

În circul mondial

În miez de iarnă geroasă am întrebat: „Cine e la geam? Viforul?...”

În tragicul circ al politicii mondiale Basarabia mi se arată drept acrobată forțată de călăi să meargă pe sârmă ghimpată.

Și răspunse un glas de gheață: „Nu. Viitorul”.

- Proza și Poezia, sau invers?

- Și una și cealaltă în...

Parafraze 1 Ce molii diferite în marea și rezistenta proză rusească – cea din „Anna Karenina” sau cea din „Mantaua” prima posibil să atace covoarele din biroul avocatului secunda – crunta! – nărăvind să șubrezească mantaua bietului Akaki

cîteva volume pe care i le-am citit. Într-o convorbire telefonică, sau poate pe mail, poetul îmi spunea că volumul acesta este un remake și am încercat să înțeleg ce voia să spună prin acest termen. În cinematografie, un remake este reluarea poveștii unui film, cu alți actori și cu eventuale modificări ale recuzitei spațio-temporale și ale viziunii.

Prin urmare, cred că poetul știa ce spune când vorbea despre un asemenea fenomen în cazul poeziei sale. În acest volum tematica, procedeele poetice și viziunea de ansamblu privind poezia nu sînt altele decît în celelalte volume citite de mine, doar că lucrurile sînt mai clare, mai așezate.

Nu cred că am găsit în acest volum eșecuri, am găsit în schimb multe poezii care mi-au plăcut foarte mult. Cred că autorul postfeței, dl Roșiianu, surprinde foarte bine stadiul de acum al poeziei lui Daniel Marian, semnalînd continuitatea și liniile de ruptură cu poezia dinainte. O poezie care oscilează între meditația estetică și fantezie, între căutarea de sine și atracția aforismului.

Dar, nu poți scrie despre poezie fără să citezi poezie. Poezie, nu versuri, citările parțiale nu servesc la nimic, pentru că în acest gen literar ansamblul contează. Mai întîi, un poem foarte scurt, ca o stampă japoneză, dar una dinamică sau, mai degrabă, un haiku: „îmi vine să urlu/ coala albă-mi/ se deschide în față” (La o răscruce de suflet), poate una din cele mai frumoase metafore ale spațiului alb al paginii care se cere umplut, acoperit. Sau excelentul poem ceva mai lung - dar lui Daniel Marian îi ies și poemele de-a dreptul lungi, însă e greu culesul! - Esența peisajului: „o dungă de lapte/ lasă urletul lupoaicei/ pe pămîntul gol/ provocînd zăpada/ ca o rană la degetul naturii/ provocînd bandajele/ o dungă de lapte/ pentru tăcere/ copil părăsit - ”. Da, o poezie intens imagistică, așa cum îmi place mie poezia!

16 actualitatea literară

nr. 88 n ianuarie 2019

cronica

A şti să alegi calea...* Cristina Cîmpeanu

După Dansul vieții (Editura „ArtBook”, 2016) și Infinita iertare (Editura, „Ateneul Scriitorilor”, 2017), Nervuri (aceeași editură, 2018) este cel de al treilea volum de versuri al Rodicăi Dascălu. O carte în fiecare an reprezintă – trebuie s-o recunoaștem! – un record demn de invidiat și greu de egalat de congenerii contemporani ai autoarei. Toate cele trei volume au drept numitor comun, înainte de orice altceva, lirismul imanent, funciar, poeta exteriorizându-și afectele și impresiile nu doar vizavi de fenomenele lumii exterioare, ci și față de propriile metamorfoze interioare. Privindu-le, remarcăm, ca o primă constatare, că toate cele trei cărți au pe coperta I câte o imagine aparținând regnului vegetal: cel dintâi un copac desfrunzit în centrul unui glob incandescent („asemenea unui lăstar viu/ într-un pumn de cenușă”, cum spune poeta), cel de al doilea – un lan de trestii legănate de vânt (metafora omului ca „trestie gânditoare”, sau aluzie la fragilitatea și vulnerabilitatea acestuia?), iar al treilea – două frunze sferice cu multe nervuri și cu fructul în interior, amintind fatidica mătrăgună (atropa belladona).

Intitulată chiar săgalnic – reticent Nervuri, eleganta plachetă de versuri de care ne ocupăm aici nu amintește prin nimic altceva de nervurile frunzelor, încât e dificil să decriptăm semnificația abstrusă a titlului. Este și opinia reputatului comentator literar Valeria Manta Tăicuțu care, în excelenta prefață intitulată Bătăile inimii, tăcerile, cuvintele, observa cu justețe: „Metaforele cu trimitere la regnul vegetal (incluzând aici și titlul „Nervuri”) nu presupun neapărat comuniunea cu natura ci, mai degrabă, o înțelegere optimistă a existenței poetice: scriind, nu mori niciodată: „fir plăpând din bobul de grâu/ semănat cândva/ în pământul reavăn al inimii/ prind viață/ suflarea fermă a îndoielii/ nu mă doboară” (înviere) [p. 9]. Într-adevăr, avem de-a face aici cu un fel de paseism intim spontan și nu de unul programat, poeta fiind dispusă a-și configura prezentul din materia emoțională a celor ce-au fost: „ramură în copacul vieții fiind/ în mine trăiesc părinții/ și toți cei pe care/ nu întâmplător/ i-am întâlnit” (infinită iertare). Alteori, autoarea își caută „ca într-un vis reminiscențele obsedantului trecut”: „tăcute dar atât de vii năvălesc amintirile / privite cu luare aminte sunt aceleași secvențe/ doar că poartă acum blânda mireasmă a iertării” (mângâiere). În măsura în care nervurile constituie un element specific doar frunzelor, cartea Rodicăi Dascălu amintește de un volum arghezian din anii senectuții marelui poet, intitulat chiar Frunze. Comun celor doi poeți este motivul obsedant al frunzei în lunile de toamnă, când este evidentă vestejirea naturii, cu semnificații întâlnite și în lirica eminesciană, ca sugestie a morții. Astfel, autoarea Nervurilor ascultând „șoapta ce vine de dincolo...” are senzația că „momentul odihnei” veșnice „vine/ cu savoarea lui izvorâtă/ din lucruri efemere”: „în așteptarea clipei de răgaz/ trăiesc la întâmplare zile palide / precum frunzele toamnei” (blândețe). Și totuși nu aceste inerente, de la o vârstă, infiorări thanatice constituie elementul definitoriu al poeziei Rodicăi Dascălu, ci mai degrabă elogiul vieții, al „viului”: „o energie lentă stăruitoare/ mă trezește din amorțirea iernii/ dorul pentru ceva esențial e asemeni/ unui acord delicat între ființă și viul pământului” (întrecere). Un imn închinat vieții, dar și divinității care o generează, poate fi considerat și poemul liniștea lanurilor, unde intuim un panteism imanent, subiacent: „mi-ai dăruit Viață și ai sperat mereu/ că trăind-o voi afla Adevărul/ mi-ai dăruit liniștea lanului de grâu/ știai că doar așa Te pot auzi vorbindu-mi”. Lirice prin excelență, poemele Rodicăi Dascălu cunosc formele extazului și ale entuziasmului religios, ale reflexiei morale, ale fericirii generate de o scurtă izbândă în lupta cu destinul, ca în această antologică întoarcere: „ retrăiesc în liniște jocul destinului// văd cum jucăușele note muzicale/ se așază pe portativul/ ce leagă văzutul cu nevăzutul/ sunetul născut cântă la corzile sufletului/ făcându-l să vibreze// doar câteva clipe de fericire/ asta a fost tot/ uneori sunt singurele într-o viață”.

Reușind să confere marilor teme ale iubirii, morții, trecerii inexorabile a timpului profunzimi filozofice autentice, Rodica Dascălu confirmă indirect, prin creațiile sale, această memorabilă aserțiune a esteticianului Adrian Marino: „Eul care se contemplă în actul autoexprimării definește genul liric...” Or, piesele din Nervuri corespund, cu asupra de măsură, definiției de mai sus, fiind veritabile efulgurații lirice, precum acest poem ce poate fi considerat artă poetică a volumului: „un poem e tremurul aripii de înger/ când atinge sufletul/ fiorul cititorului îndelunga sa tresărire/ lacrima abia stăpânită// îmi dezvăluie trăirile cu sfială/ mă trezesc din somnul adânc/ coșmarul mișcării într-un cerc se destramă/ îmi pun întrebări începe

Liviu CHISCOP

transformarea/ momentul de grație e diferit poate fi o durere/ o călătorie fascinantă o întâlnire memorabilă/ sau câte puțin din toate” (smerenie). Ținând semă de neobișnuita abundență a producției sale lirice din ultimii ani, s-ar putea crede că Rodica Dascălu scrie versuri așa cum respiră : ușor, firesc, spontan, după cum însăși mărturisește: „între a exista în sine/ și a fi către sine/ e însăși calea spre ființă (...)/ poemul pe care il scriu/ mișcarea suplă vie/ mă reconfigurează/ e însuși felul meu de a respira”. (bucuria de a respira). După cum la fel de bine s-ar putea spune că scriitura sa e una înfiorată de o subiacentă smerenie în fața existențialului, consemnându-i morți și învieri alternative, proprii unei ființe sentimentale, ca în această mărturisire de credință: „izvorât din adevăr/ poetul îmbracă din haine de duminică/ cea mai banală întâmplare/ abia născut versul e viu șlefuiește/ visul unui om de a învăța să aleagă/ asemenea lui/ am râs/ am plâns/ am căzut/ dar mai ales m-am ridicat din moarte” (iluzii).

O caracteristică a poemelor din Nervuri e și aceea că în prima parte se conturează/definește o imagine, un sentiment, o idee sau chiar o temă lirică , pentru ca versul final să vină ca o concluzie, ca o iluminare, ca o sclipire. Iată doar un singur exemplu: „la stigătul meu de ajutor/ semenul un pumn de lut/ plămădit cu iubire/ mă inspiră// (...) timpul rămas e neprețuit/ ne suntem unul altuia” (punte de iubire). Însă poemul din care tocmai am citat nu e singurul pe care autoarea il consacră temei iubirii, definind-o drept „un liant între lumi”. Mai mult chiar, parafrazându-l pe Marx care spusese că „lupta de clasă e motorul care împinge societatea înainte”, Rodica Dascălu e de părere că „roata iubirii [e] cea care mișcă universul” (lumina unui vitraliu). Dacă avem în vedere că versul conclusiv al poemului e „am ales Calea” și dacă îl mai și corelăm cu alte versuri confesive de genul „sunt pregătită să iubesc/ mai mult ca oricând”, ne putem întreba dacă nu cumva tocmai aceasta e calea pentru care a optat...

Dilemă De-aş privi înainte m-ar fugări amurgul cu dorul fierbinte de-aş privi înapoi m-ar fugări amintirea dintr-o seară de joi de-aş privi într-o parte m-ar fugări zilele cu zorile sparte de-aş privi în jos m-ar fugări iarba trecându-mi prin os de-aş privi în sus m-ar fugări cocorii ce zboară-n apus şi atunci, ce să fac ce să fac, să-nchid ochii s-aştept şi să tac?

Eroare Inima unei fete îndrăgostite tremurând înfiorată pe-o tipsie de aur nimerit-a vai, în glodul cel mai adânc− acum nici cea mai fină pânză de muselină n-ar mai putea-o curăţa...

Şi totuşi... „Noi nu mai adunăm amintiri noi nu mai adunăm, noi nu mai, noi nu”... când gândul se sparge în mii de ecouri şi doare încerc să-l prefac în poem – întru alinare...

„Noi nu mai adunăm amintiri, noi nu mai”... şi totuşi poemul ajuns la capăt de rând nu-i blând cuvintele-s braţe de sepie lungi ce-mproaşcă aceeaşi durere...

„Noi nu mai adunăm amintiri, noi nu”... şi gândul meu e-un gând de soartă frânt căci ziua de mâine-i ca ziua de azi, ca ziua de ieri şi-i tot o zi FĂRĂ TINE...

Mirare

În sfârșit, nu putem încheia fără a cita poemul întrecere, în care, ca și în unele poezii ale lui Bacovia, sunt menționate elemente ale decorului citadin băcăuan: catedrala, parcul („grădina cu trandafiri”), havuzul („fântâna arteziană”), salcia sub care poposea ades poetul etc. :„ o fântână arteziană/ se întrece cu ginkgo biloba/ arbore faimos ce tinde el însuși/ spre înălțimea turlei mici a catedralei// grădina cu trandafiri e locul mirific/ unde pământul eliberat din labirintul zidurilor/ respiră prin iarbă flori apă și arbori// nu m-am întrebat cine/ și cât de repede atinge cerul/ privesc frunzișul copacului vieții/ ascult foșnetul salciei la umbra căreia/ poetul și-a scris însingurarea”.

Resimțindu-se, sub raport stilistic și al mijloacelor de expresie formale, de influența existențialistă și chiar postmordernistă, pigmentată cu îndrăzneli metaforice pe care și le permit doar marii poeți (asupra cărora corsetul limitativ al prezentei cronici nu ne-a permis a zăbovi), Nervurile Rodicăi Dascălu relevă o poetă senzitivă, însă cu o reală vocație pentru cerebralizarea simțămintelor. Trăirile exprimate sunt de o infinită diversitate: viață și moarte, dragoste și prietenie, singurătate și însingurare, creație și divinitate etc.

Evaluată din acest unghi, poezia Rodicăi Dacălu reprezintă obiectivarea unei atitudini specifice față de existență, atitudine caracterizată printr-o adâncă frământare, printr-o profundă tensiune psihică.

Reflexivă, etică, pe alocuri chiar didacticistă, creația Rodicăi Dascălu e caracterizată de tensiunea lirică neobișnuită pe care i-o conferă concentrarea ideii și laconismul exprimării. Melancolic dialog cu timpul, cu iubirea, cu natura, cu implacabila trecere spre acel terifiant dincolo (parantetic fie, spus, transcede dincolo e un pleonasm de corijat la o eventuală reeditare...), volumul Nervuri e, în ansamblul său, o veritabilă elegie armonizată în surdină sentimentală... *) Rodica Dascălu, Nervuri, „Ateneul Scriitorilor”, 2018. 93 p.

Bacău,

Editura

Pe câmpul de luptă acolo unde mor fără vină soldaţii cei prinşi cu arcanul mai zac o vreme-n ţărână privind cerul visele iubirile amintirile toate schilodite (ca trupurile lor) toate inutile (ca armele descărcate pân’la ultimul glonţ) toate abandonate (ca armele scăpate din mâini în clipa din urmă) şi-apoi unde, unde se duc?

Cu tine Cu tine eu nu mai măsor anotimpuri cu tine eu nu mai întâmpin seri, dimineţi dar amintirea ta o voi păstra mereu în culori pastelate şi versul tău, pictat în foiţă de aur va fi singurul motto al cărţii în care poate cândva va sta tristeţea-mi urlând – aşezată în false poeme...

Via Dolorosa Te-am condamnat să-mi urci Golgota ca şi cum tu n-ai fi avut propria-ţi Golgotă de urcat umerii tăi miroseau a sânge cald, a sudoare şi încă aveai înainte un drum lung de cuvinte pentru ce vină neştiută mă tot întrebai şi eu râdeam cu ochii arzând în focul amintirilor şi-ţi răspundeam ca prin vis m-ai îmblânzit, micule prinţ m-ai îmblânzit...

nr. 88 n ianuarie 2019 Într-o piață a miracolelor Numai suferinţele zilei te fac să înregistrezi orice amănunt și să-ţi pară că inimile fiecăruia ar fi făcute dintr-o altfel de carne iar trecutul se sedimentează asemenea substanțelor într-o eprubetă Ştiința alegerii nu mai contează și pe umerii goi ca niște cioturi de aripă se adună zăpezile iernilor care or să vină iar tu mă poți vinde într-o piață a miracolelor cu un simplu cuvânt al cărui ecou se propagă în amiaza unde nu mai apare nimeni când simți în nări mirosul unui oraș carbonizat pe care amintirea ar vrea să-l reconstituie

şcoala de poezie

actualitatea literară 17

Alexandru Cazacu spunând că o conversație dacă nu descoperă este măcar aproape de o lume mai bună iar mirosul violent al anestezicului umplea rezervele risipei noastre când neîncrederea urca peste răgaz ca un acrobat spre trapezul de unde produce triplu-salturi și triumful său făcea să tresară banda de liniște ce leagă între ele locurile unde cei din urmă vor fi cei dintâi și cei mai de pe urmă

Schiţă urbană

Timpul de tranzit

O algebră tânără sistematizează urbea unde ești prea ostenit să adormi iar acordeoanele cerșetorilor din gări și din colțurile bulevardelor își pornesc burduful de fiecare dată când se termină ceva ori când iarba năpădește și macină zidurile

Barele metalice orizontale din autobuzul ce a oprit brusc între terminal și aeronavă încălzite de mâinile altor pasageri ca niște santinele culcate deasupra mulțimii înghesuită și nerăbdătoare să ajungă la destinație când pe fereastră vezi barăci și vehicule hangare și manevrele altor curse ce sosesc sau așteaptă decolarea și auzi discuția dintre șofer și stație râsetele lor bruiate și te întrebi ce înseamnă să fi părăsit

Liniștea cerută de gongul teatrelor rămâne pe drumul în pantă prin oranjerie prin piețe la ore mici când singurătatea pare o adolescentă rebelă iar dacă am rosti din nou frazele negându-le realizăm că nimic n-are să se schimbe

Decembrie la periferie Decembrie la periferie casele părăginite promit că nu o să plece nicăieri decât la urmă de tot în amintire prelungindu-și temelia în inima noastră când suntem tot ce-a mai rămas din fiul nerătăcitor sub arcadele ninsorii timide unde distanțele par enorme și te simți pierdut într-o imensitate ce vrea să te absoarbă iar cheaguri de ceață acoperă ștreșinile de care stau agățăți țurțurii ca niște săbii Decembrie la periferie o lumină vâscoasă cade peste răni ce se vor deschide în secolele următoare se face de trei ori pe zi amiază luna pare un nufăr alb feliat de crengile salcâmului și cârduri de ciori își fac rondul peste imobile coșcovite ce stau în jurul vecinătăților asemnenea bătrânilor ce privesc un mesager

Argumente Abia atunci când spui sincer cum vezi lucrurile poți fi de neînțeles printre panourile stației de autobuz și copertina metalică sub care nu te gândești decât la argumente și la magazinul cu vânzătorul ce îţi tot mulțumea pentru moneda de cinzeci de bani lăsată în plus și la dezinvoltura doamnei din lift ce-ți vorbea despre șansă privindu-te în față şi ghiceşti mâna invizibilă undeva la etajele superioare de unde cade un prosop așa cum se aruncă peste podeaua ringului de către antrenorul boxerului ce nu mai poate să continuie

Începutul singurătăţii Începutul singurătății cu mirosul ei de cafea și coji de portocală când pentru ochiul ferestrei suntem irisul ei mișcător iar nimic din ce spunem nu s-a întâmplat cu adevărat ci doar am vrea noi să existe Începutul singurătății privind instantanee din fimele lui Kurosawa în camera ce pare o sală de gipsuri pentru muzee sau mulaje ortopedice unde se adună și se alege praful vechilor suferințe întru nerăbdarea altora când după-amiaza văratică se retrage în tăceri precum civilii înaintea unei invazii

Vitralii gotice Vitralii gotice rețineau azurul și eram siguri că nici un lucru nu poate fi numit pe vecie Cleiul arborilor lucea sub razele reci ale toamnei parcelând aburii respirației aceluia dintre noi care spunea că fiecare ar trebui să conducă lumea pe rând dacă nu cumva deja facem asta Seara de atunci curgea într-o alta odată cu vrăjbirea dintre minte și inimă odată cu darul celui dăruit odată cu setea de apă vie și trecută prin secetă când puteam lăsa lucrurile așa cum nu sunt

Spectatorii Să rămâi un minut după ce sărbătoarea se termină parte a întâmplărilor și totuși departe de ele cu o întristare luminoasă pe chip când dintre cele trei grații nici una nu o să vină și mireasma unei primăveri necunoscute se va rostogoli peste o câmpie fără sfârșit peste o platformă betonată cât un întreg oraș unde pe măsură ce înaintezi devi tot mai mic iar sub aripile unor măcăleandrii spectatorii suferă mai mult decât orice jucător

L’âge de bronze Precum formularele oficiale unde trebuie marcate cu „x” variantele corespunzătoare adevărului aceste zile de care vrei să treci din ce în ce mai repede când zgomotul străzii surpă încet calcanul dintre ziduri și amintirile îți spun că dragostea noastră nu putea decât să inventeze o nouă dimineață sau un nou abis Apoi nepăsarea odată cu tine bântuind aleile unde casele vechi stau înșiruite într-o așteptare încremenită și te privesc cu geamurile murdare cu luciul teșit al treptelor scării pe care se plimbă flămânzi și speriați câinii de pripas ai veacului

Cei din urmă Fluturii cu aripile mari ca niște copertine ce dispar și apar după fiecare început și sfârșit al spectacolului se ridicaseră în văzduh și abia îi zăream

Barele metalice verticale din autobuzul ce se mișcă lent între terminal și aeronavă asemeni celor din grădinile zoologice ori din spectacolele pentru adulți ca niște borne subțiri și înalte lângă care vrei să știi ce trebuie salvat la plecare dintr-o iubire şi salutul ei

După adio Sărutul spaimei cumplit și dulce Nodul în gât ce nu se desface Farmecul ochilor puțin teatral miloși ce nu pot susține cerul albastru cu pete alburi ca o veche radiografie Armistițiul încălcat cu dictatura sângelui ce nu mai vrea să înghețe decât puțin în venele ce-ți albesc o clipă chipul și frazele ca un furt de cuvinte auzindu-le asemenea pedepsei peste pedeapsă când suprafețele netede ale lucrurilor nu este limpede dacă ne mângâie ori ne rănesc mâinile

Ceasurile Haloul soarelui de Ianuarie peste ferestrele ce ar vrea să-ți povestească dar se răsgândesc știind că până la urmă tot o să afli în ceasurile în care îți este puțin frică de fericire și vezi o pasăre de piatră înaintând în ruină alegerile etice înaintea celor estetice amânate istoria ce s-a sfârșit la Constantinopol ca un foișor sub loviturile catapultelor luciul lacurilor incolor ca un esprit de corps al pământului și clipele ieșite dintr-o topitorie de plumb iar sub apăsarea lor accepți că o bucurie fără martori se cheamă singurătate

Magda URSACHE

18 actualitatea literară

eseu

nr. 88 n ianuarie 2019

Și ce mai avem de pierdut?

„Azi deci, fâlfâind drapele, cântă, Ţară fără pâine,/Şi - cum cer ai tăi Arhangheli - judecata s-o-ncepi mâine/Ori destinului tău mare fir de aur ştii să-i torci/Ori întreaga ta grădină va fi cocină de porci...”

Vasile Militaru, Bucură-te, Ţară!

Prozatoarea, eseista, redactorul şef de la ştiri. botoşani, am numit-o pe Florentina Toniţă, a pus o întrebare colectivă, în pragul celebrării Centenarului Marii Uniri: Ce am pierdut şi ce a mai rămas de pierdut? Ce am pierdut? Populaţie cât Siria, aflată, în 2011, în război civil. Ce nu mai avem? „Resurse umane” pentru economie naţională (întrebaţi-l pe Petre Roman de ce s-a opus metodei MEBO), pentru construcţii (dar avem borduri), pentru medicină (dar spitalele s-au îmbogăţit cu Klebsiella şi alte bacterii ucigaşe), pentru învăţământ (dar fenomenul bulling în şcoli e în creştere, iar pe copii îi îmbrăcăm în draci şi-n strigoi de Halloween; satul s-a golit şi de copii, şi de învăţători).

Războiul (rece) al dezintegrării României e în desfăşurare. Ce să mai spui decât ca Eminescu: „Cum te pradă şi te seacă/ Săracă, ţară, săracă!”

Ni s-a cerut şi ni se cer „pământ şi apă”, gaze naturale, păduri şi aur contra cianuri. Iar cei desemnaţi să aibă în grijă treburile statului au în grijă doar treburile personale.

Un istoric de renume ne persuadează să învăţăm din prezent, chiar din mai-mult-caprezent, că din trecut n-am avea ce învăţa. Doar deţinem messenger şi telefonie mobilă care ne ocupă tot timpul, ce ne mai trebuie istoria lui Iorga, a lui Cartojan, a Giureştilor, a lui Vlad Georgescu, a lui Florin Constantiniu, a lui IoanAurel Pop? Numai că o naţiune fără trecut e o imposibilitate. Ştie domnul Lucian Boia asta (cum nu?), de vreme ce scrie negru pe alb: „Câte nu se pot trage dintr-o definire neadecvată a naţiunii.” Aici trebuie să-i dau dreptate (există şi polemici benefice) amintindu-i definiţia lui Lenin, care cunoştea importanţa limbii, a teritoriului, a vieţii economice, a vieţii politice, a culturii.

Dacă nu ai una dintre aceste condiţii, dispari ca naţiune, leniniza el. Şi atunci a colonizat, a produs transmutări uriaşe: în gulagul sovietic s-au suprimat identităţi etno-spirituale. Pe urmele lui Lenin, noi aprobăm imigraţia, chiar un preşedinte român îi sfătuieşte pe români să emigreze. Reconstituim eronat istoria, iar efortul creator colectiv, care este literatura orală, nu ne mai place. Mihaela Malea Stroe, în revista „Alternanţe”, nr. 4, octombrie 2018, sub titlul Moriţa... pleiada şi gaşca, face o descoperire sinistră: că s-a alcătuit Asociaţia Anti-Mioriţa, cu scopul de a salva poporul român de tot ce-i inoculează capodopera: Invidie, Resentiment, Resemnare, Laşitate şi - culmea! - Sacrificiu, toate cu majusculă. În alte cuvinte, sacrificiul, bifat negativ, ar însemna laşitate şi resemnare ori amândouă la un loc, că n-am înţeles. Iar „asociaţii” văd în bunul păstor un scrântit vorbind cu o oaie, un laş nevrând să lupte cu baltagul, capodopera orală trebuind a fi scoasă musai din manuale pentru că i-ar bolnăvi pe şcoleri de fatalism mioritic. Curajul în faţa morţii? A, antimioriţeii nu-l pun la socoteală.

Canalele TV ne servesc la întrecere cultură surogat, ca să nu-i spun subcultură. Celentano zis şi Centenaru produce miştocănie groasă de Las Fierbinţi, că-ţi vine să strigi ca Vasile Gogea: „Opriţi mârlănia, vreau să cobor!” Buna cuviinţă e pierdută, pierdută e şi demnitatea civică. „Vedetele” ne urează An Nou fericit!, în chiloţi; pe sticlă a apărut şi Florin Bădiţă, „fondator” al „evenimentului” Ziua fără pantaloni în metrou, în numele activismului civic, pesemne.

Ca să fim „sclavi” fericiţi ai societăţii de consum , marginalizăm eroii, ba chiar vrem să-i dez-onorăm, educaţia identitară e în paragină, ca şi patrimoniul: nu ne preocupă puterea de rezistenţă a celor nealiniaţi comunismului, ucişi, arestaţi, schingiuiţi, persecutaţi. E uşor de văzut, de cei care vor să vadă, că luptătorii pentru Marea Unire s-au împotrivit până-n moarte tăvălugului bolşevic.

Neamul nostru de margine de imperii, cum ne-a fost datul, a avut mari bărbaţi în frunte, de la Burebista şi Zalmoxe la Mircea, Ştefan, Mihai, Matei, Neagoe, Constantin, domn creştin...

Grigore al III-lea Ghica n-a cedat Bucovina în 1775 şi a murit martiric. Da, am avut bălceşti,

kogălniceni, brătieni, tituleşti... De la Ion. I. C. Brătianu s-a ajuns la Cioloş şi Dăncilă, de la Cuza şi Carol I la Iohannis, mereu (in)decis: şi când trebuie să-l celebreze pe Avram Iancu, şi când trebuie să citească un proiect de lege... Mă întreb cât i-ar fi trebuit să lectureze Memorandumul românilor transilvăneni. Parantetic spus, aţi observat ce schimbători sunt preşedinţii noştri?

Băsescu e acum anti-băsist în problema omul şi binomul, Iohannis e anti-lucru bine şi rapid făcut, doar Iliescu a rămas acelaşi: şi-a conservat identitatea ideologică şi limba de lemn.

Guvernaţii sunt spectatori pasivi la deznaţionalizare. Ungurii poartă un doliu bizarhilar după Trianon; iredentismul maghiar – zice presa – primeşte fonduri de la stat. Iar noi, prin şcoala Boia, afirmăm că vocea majorităţii n-are importanţă, că identitatea nu mai e temă majoră.

Miracolul-enigmă al rezistenţei româneşti într-o mare slavă? Poveste! Suntem damnaţi etnic!

Ce comunitate de destin mai visăm? Boia, multieditatul, opinează: „Cândva ar fi primat dreptul istoric, astăzi însă, în acord cu valorile şi mentalităţile actuale, prezentul are întâietate; o ţară e firesc să aparţină oamenilor care trăiesc acum în ea, nu celor care au trăit cândva.”

Aşadar secuilor sau, eventual, imigranţilor.

Nu trebuie să fii istoric neapărat ca să ştii că, sub dualişti, în Transilvania crunt asuprită, când românii locuitori majoritari cereau drept de vot universal, grofii maghiari le strigau: „Vă dăm spânzurători!” Şi ce uşor renunţă la acest drept europarlamentarul Cristian Preda, cerând suspendarea votului reprezentanţilor guvernului român în Consiliul UE. Halal treabă: reprezentantul României se manifestă contra României, ca românii să nu aibă drept de decizie în UE. Ignoranţa nu se împacă defel cu cauza naţională. Partidul Naţional Român, reprezentând 3,5 milioane de români, nu era recunoscut în Ungaria, la 1910. Cenzura nu aţipea: arestările pentru delicte de presă curgeau: 225 de ziarişti români (după „Tribuna”, nr. 176, din 1909) fuseseră amendaţi, însă UDMR e veşnic părtaşă la guvernare. A apărut şi o glumă, doar ne pricepem să ne detaşăm făcând haz de nehaz. Întrebare: „De ce votăm? Răspuns: Ca să ştim cu cine mai guvernează UDMR.” Unui arheolog medievist, B. Apăvăloaie, i se spune să nu mai umble după cioburi de oale, dar Adrian Cioflâncă sapă după oase de evrei ucişi de ţărani asasini înrăiţi şi dă zvon fals că le-ar fi găsit în marginea Târgului Ieşilor, făcându-se de râs. Era, în fapt, cimitir sătesc. Sunt istorici care pledează pentru eroismul lui Pacepa, în timp ce adevăraţii eroi sunt delegitimaţi. Unii se tot întreabă ce-am căutat lângă Antantă. Oare de ce?

Trebuia să-i lăsăm pe românii transilvăneni sub Ungaria şi să fim de partea Puterilor Centrale, Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria?

Ungurii plâng Trianonul, iar noi considerăm că data de 1 Decembrie nu-i „cuprinzătoare”. Cuiva îi e frig, altcuiva nu-i place fasolea rimând cu cârnaţii. Neagu Djuvara a contestat data mult şi rău: că Unirea a fost ratificată de Ferdinand în 11/22 decembrie 1918. De ce n-ar fi serbată ziua naţională cu două zile înainte de întâi ori cu 6? Simplu: pentru toate cele patru provincii, momentul astral e 1 Decembrie, Alba Iulia.

Djuvara mai pleda pentru 10 mai (1866), când intra Carol I în Bucureşti şi depunea jurământul de domnitor. Zi a monarhiei într-o - până una alta - republică? Poate şi o monedă cu capul lui Radu Duda, excelent în rolul de prinţ.

O, dar nu avem noi două state româneşti, România şi „R. Moldova”? Iar în „R. M.”, cum ghilimetez eu Basarabia, încă se serbează eliberarea de sub „ocupaţia fascistă românogermană”, ca şi cum se mai învaţă istoria lui Roller. Mai există o mică Românie, a vlahilor, unde se ajunge pe drumul Sarajevo-Belgrad.

Pe un panou stă scris: Welcome to ROMANIJA. În Romanija din Bosnia, regiune din Republica Srpska, parte componentă a Bosniei, se vorbeşte o minune de română rotacizată. Tito nu le-a dat voie să se declare români, i-a pedepsit pe insurgenţi şi cu 10 ani de puşcărie, dar de vorbit ei vorbesc româneşte.

Sârbii au Voievodina; Ungaria controlează (şi poluează) Tisa, iar noi ne consolăm cu plăcuţele bilingve pe care întâi stă scris toponimicul în maghiară. Delăsători cum suntem, zicem: Bun şi-atât! Doar am câştigat aderarea la NATO şi integrarea în UE fără spaţiul Schengen.

Fundaţia Gojdu, în valoare de trei miliarde de euro - zic gazetele - a fost pierdută de fostul premier şi fostul şef SIE Mihai Răzvan Ungureanu, încălcând testamentul lui Emanoil Gojdu, formulat cu trei luni înainte de a muri, în 4 noiembrie 1869. Bunurile Fundaţiei au

fost confiscate de comunişti; după ’89, s-au făcut negocieri cu Ungaria, inutile însă de vreme ce Ungureanu a cedat un tezaur fabulos. „Întotdeauna loial”? Dar cui? Din banii marelui filantrop au primit burse de studii Victor Babeş, Goga, Ioan Lupaş, Traian Vuia, C. Daicoviciu...

Propun să i se acorde o bursă şi lui MRU. Poate află fostul premier că Emanoil Gojdu a promis că îşi va servi neamul şi de sub glie.

Dar nu cumva ne-am obişnuit cu cedările?

Satul arădean Nadăş n-a fost cât pe ce să fie retrocedat, cu vatra lui, cu terenuri, cu casele oamenilor, unei familii care moştenise de la Ecaterina Mairovitz, o vecină evreică de 93 de ani, care nu mai avea averea de la 1939? Pentru sperjuri ar trebui instituită sancţiune grea, cu puşcărizare, chit că închisoarea cu televizor nu mai înseamnă cine ştie ce pedeapsă.

N-au nevoie tinerii să li se spună adevărul? Dar nu-i adevărul valoarea primă a creştinismului sau nu mai este? Spune D. Stăniloae că „naţiunile sunt realităţi voite de Dumnezeu”, „fapte drepte, de neînlăturat”. În 1993, Ungaria l-a recuperat pe Horthy; noi nu-l pomenim pe mareşalul Antonescu, deşi a avertizat că semnarea armistiţiului cu Molotov înseamnă pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Că ţara va fi lăsată la discreţia ruşilor dacă se dă ordin soldaţilor să depună armele. Şi eu cred că se putea ieşi din război fără întoarcerea armelor, dar tânărul rege a căzut în plasa unei conspiraţii, declarând la radio un armistiţiu nesemnat de ambele părţi aflate în război. Armata Roşie, după placul lui Molotov, a fost lăsată să intre în ţară fără luptă, sovieticii au confiscat săbiile ofiţerilor.

Am intrat în cleştele Ribentropp-Molotov, apoi, la 23 august, majusculizat cu asupra de măsură, într-o eroare şi mai mare. Churchill a văzut la fel situaţia României, în discurs. Deşi Armata Română a capitulat, Armata Roşie a împins-o în prizonierat. Cei întorşi din lagăre în ţară au murit în paideimos. Ca generalul Ion Răşcanu, mort la Sighet. Ca ministrul Apărării, generalul Pantazi, mort în ’58 tot în puşcărie, la Râmnicu Sărat. Prin Aiud şi Gherla a trecut şi fiul său, Ion Pantazi. Nicolae Macici şi-a pierdut ochiul drept la Cindrel, în 22 septembrie, 1916. În ’41 comanda Armata I, iar în ’45 a fost judecat în primul lot al criminalilor de război şi condamnat la moarte.

Mihai I l-a „salvat”: i-a comutat condamnarea la moarte în muncă silnică pe viaţă. A trecut prin Jilava, Dumbrăveni, Aiud şi a murit în 1950. În acelaşi fel a fost salvat şi generalul Constantin Trestioreanu, mort în ’57, trecut, după câte ştiu, prin „academia reeducării” de la Piteşti. Generalul Gheorghe Avramescu a fost ucis de sovietici în 3 martie ’45, ca să nu se alieze cu generalul Rădescu. Arestate şi duse în Siberia i-au fost soţia şi fiica. Avramescu a luptat la Mărăşeşti, a trecut Prutul în ’41, a luptat în Crimeea peste mare, salvând în retragere 200.000 de români, pe „Linia Albastră” de 80 de kilometri de front, apoi a luptat pentru eliberarea Ardealului. A mai fost şi generalul ostaş Nicolae Dăscălescu, „legenda Dăscălescu”, mereu în prima linie. A comandant Armata a 3-a (Cotul Donului, Stalingrad, Doneţ), apoi pe a 4-a. Grav rănit pe frontul de Vest.

A făcut Tatra şi Carpaţii Albi. Arestat în ’46, condamnat de Tribunalul poporului pentru „crime de război”, „vinovat de dezastrul ţării”. În ’55, generalul Malinovski l-a întrebat pe Dej de fostul camarad de front din Cehoslovacia şi Dăscălescu a fost eliberat. Obţinuse 5 hectare prin Ordinul „Mihai Viteazul” şi fusese declarat sabotor agricol pentru că nu plătise cote cât timp fusese sechestrat.

Să le dea Dumnezeu lumină eroilor, că istoricii de şcoală nouă îi ţin departe de lumina rememorării, întrebându-se ce-au căutat la Cotu Donului ori opinând că n-aveau ce căuta dincolo de Nistru. În Transnistria, an 1992, recensământul spune că erau moldoveni 40%, ruşi 22%, ucraineni 28 %.

Sublocotenetul transnistrean Bulat scria la 1917 că Transnistria trebuia alipită Basarabiei: „dacă vom lăsa Ucraina să taie o ramură azi, alta mâine, din copacul nostru va rămâne buturuga.” În 1918, Transnistria cânta Deşteaptăte, române! Şi s-a tot cântat în şcoli, până la 1919, cînd teroarea bolşevică a cuprins-o. Sub sovietici, intelectualitatea acuzată că a făcut jocul „duşmanului român” a fost cumplit decimată.

Scriitori transnistreni chinuiţi în închisori: Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitea Marcu, Alex. Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrâncea, Nistor Cabac... Îi pomeneşte Petru Ursache în Istorie, genocid, etnocid, volumul al doilea.

La ce am pierdut şi la ce a mai rămas de pierdut voi reveni.

Maria BOLOGA

nr. 88 n ianuarie 2019

Cu ceva timp în urmă, în Translation Review (Dalas, U.S.A., nr 41, 1993) apărea un text, sub semnătura lui Thomas C. Carlson, pe care și traducătorii unei selecții de poeme (A. J. Sorkin și Irina G. Pană) l-au introdus în cartea lor: Selected Poems of Anghel Dumbrăveanu. În principiu era vorba acolo despre un „proiect de regenerare culturală, din Europa de Est. Traducerea în limba română se datorează Beatricei Săndescu (date selectate din vol. Războiul estetic, Ed. Eminescu, 1998).

Nu este un eseu de critică recentă, dar - în subiectivitatea mea - cred că unele lucruri trebuie smulse uitării, care ne caracterizează. Putem sau nu să fim de acord cu noțiuni ca „regenerare culturală”, „renaștere” artistică românească, de scurtă durată (pe la mijlocul și sfârșitul anilor 60) – sau „golul lăsat de tăcerea din trecut” (Datorită Războiului Rece, contactul Occidentului cu două generații de artiști din Europa de Est a fost efectiv întrerupt. Astăzi, într-o perioadă pe care ironia soartei o face dificilă, nu prin condițiile politice cât prin austeritatea economică și reducerea cheltuielilor afectate culturii, scriitorii și ceilalți artiști, traducătorii și publiciștii se luptă să umple golul lăsat de tăcerea din trecut).

Thomas C. Carlson exprimă acolo și o constatare critică, una care pornește de la idealul monumentalității, în versiunea: îngemănare de idee și imagine; a forma o structură stabilă și coerentă, închegarea suprafeței în monumentalitate etc.

Densitatea textului este subminată, crede Carlson, de „implacabilul scepticism balcanic”: Ca de atâtea ori în arta românească, viziunea lasă loc îndoielii - dar nu disperării. Istoria balcanică are cel puțin meritul de a-i fi învățat pe artiștii săi răbdarea epistemologică.

Această cântărire analitică ar sugera o ecuație artistică (Basarab Nicolescu ar fi spus, cu o altă trimitere, mai profund vizionară, chiar nichitiană: teoreme poetice...) - ai cărei poli, poate nu chiar atât de îndepărtați, s-ar reduce la: viziune și epistemologie; iar în planul mitului poetic vorbim de întoarcerea orfică a privirii (spre umbra Euridicei, care astfel e pierdută). Un anumit aspect al acestui orfism, de atingere hamletiană, îl tratează Petru Creția în cartea sa, intitulată Testamentul unui eminescolog.

Dicționarele sunt relativ seci în privința epistemologiei, pe care o definesc drept parte a gnoseologiei (poate și paremiologia are ceva de spus...). Mai plin este cuvântul epistem, cu efect prelungit, în dinamica textelor. În schimb, în dreptul cuvântului viziune se găsește un tărâm miraculos de sensuri: percepție vizuală, imagine, reprezentare, vedenie, închipuire, perspectivă, halucinație, nălucire, mod de interpretare (s. n.) a lucrurilor și a fenomenelor ș.a.

Subiect vast, fără îndoială, contradictoriu, paradoxal și fascinant, dacă i-am adăuga și alte lămuriri, de pildă, cele ale limbajului grec, de unde spicuim: Platon vorbește despre o poezie tragică măreață și minunată (în Gorgias, 502b); despre stilul literar Aristotel scrie: meritul manierei de exprimare este să fie clară, fără a fi totodată banală... De altfel el ilustrează conceptul de solemnitate, distincție, demnitate și greutate. Clement din Alexandria numește revelația drept cunoaștere și viziune, în sens creștin: este semnos fiindcă viața lui este îndreptată spre divin... Iar Augustin, despre sophia: are de-a face cu cunoașterea lucrurilor eterne. Wiliam Barclay amintește și termenul sunesis, care este critic, adăugând că, în greaca clasică, prin derivatele sale, splagchna numește tot ce ține de partea interioară a omului, de emoția care-l mișcă pe om până în cele mai profunde adâncimi ale ființei sale. Și desigur... ecuația poate continua la nesfârșit, inclusă fiind aici și tendința contemporană a cunoașterii extreme, care risipește ființa în toate punctele cardinale - sau a relativismului, ce caracterizează perspectiva umană, și a complicațiilor pe care le aduce cu el.

Cum e și firesc, aceste note devin încet-încet note despre poezia românească. Așadar: viziune și epistemologie. De ce nu am prefața cu vorbele unui poet, să-l numim pe Gelu Naum, care se confesează în Despre interior-exterior (Paralela 45, Pitești, 2003) -Sandei Roșescu: aș vrea să-ți spun că deși uneori, ca adineauri, par vehement, continui să consider liniștea drept una din forțele active (...) aș povesti fapte, de pildă, cu ajutorul cărora să declanșez niște stări, ca atunci când îmi scriu poemele (sau: eu simt, totuși, în Jung, un poet... Din toată demonstrația lui strălucită, de cunoștințe și de judecăți, rețin numai o stare de contact cu zonele pierdute)...

eseu

actualitatea literară 19

Viziune și epistemologie Atare afirmații (poetul se surprinde teoretizând oarecum și se autoacuză...) sunt menite să deslușească spre exterior ceva din misterul poeziei, care împacă pe undeva cele două noțiuni. Un punct nodal este Platon, la care Gelu Naum revine mereu, iar ceea ce spune acolo este premonitoriu, credem: Platon e dușmanul de moarte al poeților (nu numai al versificatorilor), e dușmanul poeziei, al gândirii poetice. Platon trăiește momentul de pieire aproape totală a orfismului (există și versiunea denaturării n.n.) și de maturizare a filozofiei, „de atunci și de mai apoi”. Și vine întrebarea: Dușman al poeziei? - foarte bine, decretează Naum: „dacă simți limitele poeziei și vrei să treci dincolo de ele”... Numai că e cumplit să încerci asta folosind mijloacele conștientului (filosofia, de pildă) și vezi unde s-a ajuns... Ceea ce te induce în eroare la Platon, ceea ce ți-l poate face mai simpatic e faptul că nu a scăpat total de ceea ce vrea să distrugă, că în dualitatea lui se mai simte măcar orfismul...

Dualitatea?

De aici și până la întunecarea orfică eminesciană, comentată de Petru Creția, în Testamentul unui eminescolog, nu-i decât un pas. Dar, revenind la cuvântul viziune, reamintim cititorilor părerea unui filosof, dl Mihai Cimpoi, în cartea sa Cumpăna cu două ciuturi: măsurându-se cu cele cerești omul se raportează la o esență divină; creația poetică este concepută ca măsurare.

Să fi pus Eminescu între pământ și cer dimensiunea unei inexorabile solitudini? Însă luarea măsurii, afirmă Mihai Cimpoi, e arătare a ființei, viziune, vedenie, fantomă, iluzie, manifestare goală, inconștientă, precară, pusă sub semnul neantizării realului. Toate formele ei, toate aceste „izomorfisme prinse într-un vector conotativ” reprezintă, scrie Mihai Cimpoi, o convertire filosofică și axiologică (termenul desemnând chiar manifestarea ființei).

Poetul Mihai Eminescu alunecă de la viziunea că „numai Poetul trece peste nemărginirea timpului”, la conștiința amară că este fantasmă între fantasme - și nu datorită vreunui balcanism funciar.

Cu studii de etnologie, Petru Ursache analizează în special poemul eminescian Melancolie, în eseul Moartea formei, relaționând și cu alte texte ale poetului. Ideea de degradare a formei e dată de coborârea în individual: moartea individului nu înseamnă și anularea universală a formelor, ci perpetuarea lor. Omul modern, scrie Petru Ursache, condiționează destinul cosmosului infinit de viața sa limitată, de unde și „problematizarea formei și a existenței însăși” (Când sorii se sting și când stelele pică,/ Îmi vine a crede că toate-s nimică - Mortua est). În Rugăciunea unui dac, de asemenea și în Melancolie (momentul Melancolie), vom constata o permanentă criză a formei (Petru Ursache), caracterizată și prin îndoiala asupra vitalității percepției: Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țiu; Urechea te minte și ochiul te-nșeală (M. Eminescu).

Cu toate că, se subliniază acolo, poemul Melancolie nu trebuie analizat „per se”, Petru Creția constată că este fructul și al altor microtexte și forme de gândire care au emigrat de la o poezie la alta, însă pe aceasta Eminescu a scris-o pentru a se descrie pe sine și nu din motive de solidaritate cu marii romantici, de imitare a lor; la fel, poezia lui Eminescu: „nu e un simplu avatar al melancolismului românesc”.

Imaginativ și fantast, poetul e „un mare constructor de forme care se nasc și mor... Formele încep însă să se degradeze „datorită unui rău metafizic de neînțeles” (Petru Ursache). Minunata Miradoniz a murit: Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,/ De ce ai murit, înger cu fața ta pală? (imaginea iubitei fiind asemenea „bisericii în ruină” din Melancolie și poate-acelui vers de început, care sugerează trecerea de nălucă, prin care se face vizibilă „regina nopții moartă” - luna).

Dar cel mai bun exemplu pentru ecuația viziuneepistemologie pare a fi poezia lui Nichita Stănescu. În volumul Poeme de dragoste/ fals jurnal intim, antologie și prefață de Eugen Simion, se ilustrează mai multe straturi ale balcanismului, se ilustrează metaforele care se retrag în concepte, precum și acorduri necunoscute încă, în lirica erotică, stilul euforizant, ori serafic și vizionarist, obsesia timpului, a tăcerilor și a „depărtărilor luminoase”, fantasme erotice - și vederi de zeu (viziuni, așadar.) Eugen Simion afirmă că la Nichita Stănescu „accentele melancoliei negre se sting repede și „spiritul lui se odihnește ore mai fericite pe spinarea unei metafore...

Vom alege din volum acele texte care atestă oarecum „viziunea de zeu”. De pildă, poemul Ritm: Nu avem timp. Ea se duce/ Mișcă o secundă din șold și se duce/.../ Pare că aleargă și/ a și alergat.

Poemul Somnul: Mai bine sărează-mă tu cu tine,/ și fă-mă gustos/ Nu vezi cum vine din nou/ Zeul flămând de noi? - id. Trista vedere a girafei, unde îndoiala orfică se manifestă din plin- și - Strigarea numelui (unde iubita o amintește pe Euridice): Ea/

și-a întors numai atâta chipul/ cât să-i fie profil peste umăr/.../ Cred că umbră era cuvântul pe care/ l-am deslușit,/ Înainte de a pleca Umbra... Întreaga ecuație, vânarea viziunii și pierderea ei sunt reprezentate în poemul Verbele nebune, la fel dualitatea, din care mai răzbate orfismul: Verbele nebune aleargă după tine/ și respirația ninsorii/ le scrie în aer/.../Verbele nebune/ au o auroră a lor boreală/ care poate fi zărită/.../ Glasul meu nu mai are/ nicio putere asupra lor,/ Verbele nebune/ Își urmează singure destinul.

Aș mai cita Copilărosul amurg, dar și un fragment din A patra elegie (cu subtitlul Lupta dintre visceral și real - lăsând cititorului demersul fascinant de a observa cum împletește poetul Nichita Stănescu revelația, nălucirea, cu desfășurarea crudă a cunoașterii și cu efecte repetetive ale cuvintelor (sau despletește?). Cititorul să-și pună singur o întrebare asupra coeziunii interioare a textului: Dar peste tot în mine sunt ruguri/ în așteptare,/ și ample, întunecoase procesiuni/ cu o aură de durere./ Durere a ruperii în două a lumii/.../Durere a ruperii-n două a/ a mirosurilor lumii/ ca să-mi atingă nările, două./ Și tu, o, tu, refacere-n interior,/ tu, potrivire de jumătăți/.../ o, tu, și tu, și tu, și tu/ izbire solemnă/ a jumătăților rupte/.../ așteptata,/ prevestita, salvatoarea/ aprindere-a rugurilor... Într-o epocă în care se pledează pentru reconcilierea poeziei cu știința (vezi și Basarab Nicolescu) - scrie Adrian Dinu Rachieru (Nichita Stănescu, un idol fals?) - sintetizând împăciuitor concepte și analize: orice mare scriitor desfășoară o viziune totală asupra lumii, îmbrățișând, pe deasupra severelor decupaje disciplinare, câmpul epistemologic în expansiune. Eseistul își ia ca punct de sprijin și pe Umberto Eco, care definește opera: drept o „metaforă epistemologică” (Ceea ce a fost și încercarea stănesciană… cf. A. D. Rachieru). În pomenita Antologie a poemelor de dragoste nichitiene, Eugen Simion vorbește despre proteismul viziunii lui Nichita Stănescu și, rezumând, îl caracterizează pe poet „un liric complex și imprevizibil”; în ciuda prudenței academice, Eugen Simion schițează și interogații neliniștitoare: unele se referă la poezia ocazională (consemnată, de altfel), iar altele la prezența (sau absența) unui mit feminin în poezia românească. Nichita Stănescu - se spune acolo, nu optează integral nici pentru cele două mituri fundamentale ale erosului, Tristan și Isolda și Don Juan, primul reprezentând iubirea mistică, celălalt varietatea, nestatornicia, orgoliul viril, seducția și senzualitatea. Nedeterminările îl obligă pe critic să se întrebe dacă există un mit predilect (care ar asigura coerența idee-imagine), în poezia de dragoste a lui Nichita Stănescu, unul care să cuprindă toate mișcările imaginației sale...

Cel mai apropiat, de un asemenea mit poetic originar, ar putea fi Euridice, din poemul Dreptul la timp, o fulgurantă „poveste silabică”. Mitul, observă criticul, referindu-se de fapt la viziunea artistică, se ascunde „discret”, în spatele fantasmelor lirice ale poetului. Venera nichitiană se naște, nu din spuma cerului, ci din plăcerile, singurătățile, disperările și bucuria unui spirit ce trece grăbit: printre miturile și modelele literaturii în căutarea unui miracol, pe care nu-l definește în întregime.

Dincolo de Euridice, nu-l întrezărim oare pe Orfeu? Încolțit iremediabil de frigul unei priviri: Cu o nepăsare, cu o absență/ mi-ai rupe privirile/.../ Iarna ce-asmute prin aer/ înfometatele vânturi/ purtând în vârfuri capete de lup,/ mi-ar mușca privirile rătăcitoare/ mi-ar smulge din ele/ trupurile tale iubite-ndelung/ mângâiate, adulmecate, văzute (Dureroasa ninsoare). Temele acestea nu au fost tratate cu atâta ardoare decât de R. M. Rilke, în Sonetele către Orfeu, unde găsim aceeași tulburătoare asociere între Orfeu, Euridice și iarnă.

Pe la începutul studiului său, Eugen Simion mai sugerează o întrebare (n.n.), raportându-l indirect pe Nichita Stănescu la unul dintre cele mai adânci mituri ale întregului eminescian, mitul sculptorului orb, care caută, însetat de moarte, în noaptea gândului său, să alipească Lumina de-ntuneric și marmura de daltă. Femeia, scrie Nichita, citat în prefață, „nu este o prezență constantă și atotcuprinzătoare în spiritul unui bărbat, ci vine odată cu înserarea gândirii și dispare odată cu zorii gândirii”...

Tot astfel pot părea sibilinice (n. n.) și unele versuri eminesciene din Sonete: Când însuși glasul gândurilor tace/ Mă-ngână cântul unei dulci evlavii,/ Atunci te chem... Încheiem aceste note preliminare, prin versurile unui poet oniric, Nichita Danilov, din poemul Amintiri (ale sufletului, poate?), care definesc expresiv starea poeziei și misterul ei: o insulă pe care am/ naufragiat fiindcă/ nu am știut să mă orientez/.../ iar când am ajuns/ să-mi găsesc locul în lume/ am descoperit cu surprindere/ că insula care erai tu/ devenea în fiecare zi/ tot mai întinsă/ tot mai singură.

20 actualitatea literară

inedit

nr. 88 n ianuarie 2019

Gheorghe Alexandru Iancovici (1924-1992) 95 de ani de la naștere Inedit: memorial de călătorie Hartington (2)

istoric; fragmente de texte antilegionare, publicate în „Neamul românesc”. Întrun dulap-bibliotecă sunt îngrămădite doar o parte din cărțile scrise de fanaticul poligraf (nici un sfert din cele 1200). Într-o altă zi ne-am dus să vizităm Casa Memorială George Enescu din Dorohoi. În afara fotografiilor arhicunoscute, din diferite epoci ale vieții genialului muzician, sunt înșirate pe ziduri inscripții cu citate enesciene.

Transcriu câteva:

(Continuare din numărul trecut) De aici ne-am deplasat la Botoșani, care e plin de amintirea lui Mihail Eminescu și a lui Nicolae Iorga.

Cu excepția câtorva case frumoase (foste conacuri boierești), – încolo, pe uliți, gunoaie, stârvuri, praf, noroi, oameni sălbăticiți, cu chipuri urâte și haine ponosite. Carillonul [ansamblu de 4 clopote bisericești acordate] din turnul primăriei intonează în fiecare oră o frază din Rapsodia I a lui George Enescu, dar nimeni nu-l bagă în seamă, toată lumea alergând aiurită după aprovizionare. Bustul lui Eminescu străjuie stingher într-un parc părăginit, cu fundul lacului secat de inomabile [de nenumite] murdării. La hotel, șvabii circulă nestingheriți prin camere și pe culoar. În fața teatrului de păpuși „Vasilache” stă lungit un hoit de câine, dar nimeni de la municipiu nu se sinchisește să-l ridice. În pronaosul bisericii lui Ștefan cel Mare zac grămadă blide murdare, sticle goale și vedre. Pe stradă, un tip smucește țigara din gura unei femei și, îmbrâncind-o, îi risipește pe trotuar mizilicul; alți doi atacă în plin centru un cetățean pașnic, plecat cu soția după cumpărături, și-l bat până la sânge. Nici urmă de milițian. Lângă blocuri noi, o clădire cu etaj năruită, ca după bombardament.

La Muzeu (interesant și bine organizat): harta Moldovei lui Ștefan cel Mare, cu cetățile de pe Nistru; o fotografie a regelui Carol al II-lea în mijlocul guvernului dictaturii regale; stația arheologică de la Ripiceni; textul ordinului sovietic „Victoria” conferit Regelui Mihai I. La fabrica „Integrata”, frig, umezeală, curent, muncitori trândavi târânduse de colo colo („Śi stați, că încă n-au scos zarurile!” ne previne un maistru.

Mă întreb cu îngrijorare: care să fie explicația stărilor de lucruri pe care le-am constatat? Indolență moldavă?

Putreziciunea regimului comunist?

La hotel, noul meu coleg de cameră, o matahală care sforăie ca un dinozaur, începe, tam-nisam, să facă apologia lui Stalin. Scos din fire, îi ripostez: „Stalin?

Monstrul ăsta a fost cel mai mare criminal din istorie! – și cu asta închei discuția.”

Cum e cu putință să mai existe admiratori ai acestui tiran sângeros, adevărată încarnare a Satanei? Și cine pot fi apărătorii memoriei lui? Fără îndoială niște tipi dubioși care l-au slujit cu devotament, pe el și pe uneltele lui din Țara asta urgisită și uitată de Dumnezeu.

Determin băieții din echipă să cumpere un mare buchet de lalele pe care îl depun apoi pe soclul bustului din grădina Casei Memoriale Nicolae Iorga (autorul bustului: O. Han). În Casă, sub vitrină, placa de metal cu numărul mașinii care l-a ridicat pe savant de la vila sa din Sinaia și l-a transportat în pădurea Pustnicul, unde a fost asasinat de niște scelerați fanatici și inconștienți; lista titlurilor academice ale marelui

Muncește pentru plăcerea de a munci și vei suferi mai puțin de nepriceperea și indiferența lumii. * Cred că arta trebuie să aibă în ea virtuți cosolatoare. * Ceea ce importă în artă este să vibrezi tu însuți și să-i faci și pe alții să vibreze. * Munca! Lucrez oricând. Sunt în permanentă activitate. Mulțumirea mea cea mai mare, singura mulțumire e lucrul. * Important e să lucrezi totdeauna în adâncime. Ai forat metri fără să găsești nimic.

Continuă! Dedesubt zace cel mai pur briliant, comoara. Se găsește totdeauna o comoară. * Fug de facilitate și sunt foarte sever cu mine. Sunt conștient până la ultima notă și nu rămân la ea până nu sunt complet mulțumit. * Pentru mine viața fără muncă nu are rațiune. * N-am făcut altceva decât să traduc ceea ce auzeam cântându-mi în inimă.

Cuvinte memorabile, adevărat breviar, nu numai al geniului, ci al oricărui om conștient de rostul trecerii lui pe pământ.

Ar merita să fie săpate în marmură și să figureze pe frontispiciul tuturor școlilor – și nu numai al Conservatorului de Muzică.

Tot însoțit de băieți am vizitat Ipoteștiul. Pelerinaj tulburător. Eram cu toții impresionați de a păși pe acel loc sfânt unde s-a născut cea mai puternică simțire și putere de gândire a pământului românesc. Constat cu uimire că biserica veche a familiei Eminescu, din imediata apropiere a Casei Memoriale, e aidoma celei din Melancolie:

„Biserica-n ruină Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână, Și prin ferestre sparte, prin uși țiuie vântul –” Mormintele părinților poetului, din minusculul cimitir, ai zice că veghează în bătătură. În casă, mobilă sculptată, lampă elegantă cu picior înalt și lustru scânteietor. Dar ceea ce m-a izbit cel mai mult a fost fotografia mărită a unei femei în costum de epocă, uimitor de frumoasă: mama lui Eminescu. Într-o altă fotografie, tot mărită, „Lacul”.

Mai străjuie prin preajma casei și o bisericuță de piatră cu discuri reprezentând o coasă și stema regală, ctitorie a lui Nicolae Iorga.

Trimit la Lugoj o ilustrată cu Casa Memorială și bustul poetului: „Din casa în care a văzut lumina zilei împăratul versului românesc, un gând curat ca o lacrimă de luceafăr.”

Băieții îmi cer, pe tăpșanul din fața casei, să le vorbesc despre Eminescu. În locul unei improvizații convenționale, evoc în câteva fraze ziaristul și le recit Doina, pe care o știam încă din liceu și o declamasem în 1944 la spital, în fața

răniților de pe front. Entuziasmați, tinerii mă-ntreabă: – Când a scris Eminescu poezia asta?

Noi n-am întâlnit-o în nicio carte.

Nimeni până acum nu ne-a vorbit despre ea.

– Nu mă mir deloc că n-ați auzit-o până acum. E o poezie interzisă, exclusă din toate „edițiile Eminescu” de astăzi.

– De ce? Mă întreabă ei intrigați.

– Simplu: pentru că nu e pe placul rușilor care ne-au răpit pe nedrept Basarabia. Or, Eminescu hotărnicește, în poezie, granițele României până la Nistru.

– Și ce dacă? Acolo e granița României!

– Adevărat, dar deocamdată nu e cazul să ne revendicăm dreptul. Dar fiți fără grijă: va veni și ceasul dreptății.

La înapoiere gustăm la un țăran vin prost. Ce mai: poșircă – dar de Ipotești!...

De aici ne deplasăm la Bârlad, care e indescriptibil de sordid. La hotel nu-i apă și nu-s camere, fiind toate rezervate turiștilor ruși în tranzit spre Bulgaria. Pe uliți, ruine în urma cutremurului (deși fusese timp suficient să fie îndepărtate), grămezi de gunoaie fermentând fetid în dosul bisericii și de-a lungul gardurilor. Țigănuși scotocind prin pubelele răsturnate. În fața casei directorului de fabrică se răsfață două țucale. Bande de elevi, fete și băieți, cu chitara, urlând. Putoare pestilențială între blocuri, canalele fiind înfundate. Civilizație socialistă, mai precis, ceaușistă! Cine ar crede că într-un asemenea cuibar infect s-au născut filologul Alexandru Philippide, filosoful Ion Petrovici, scriitorul și omul de teatru Victor Ion Popa și baritonul de faimă mondială Dimitrie Popovici-Bayreuth, că aici a copilărit și și-a urmat cursurile secundare Vasile Pârvan, la liceul „Codreanu”?

Cum îl văzuse oare Nicolae Iorga prin 1905? „[…] între dealuri aproape goale, nespus de prăfuite, stă Bârladul, care nu se înalță, ci zace între pomii livezilor sale, de o parte și de alta a unei râpe rău mirositoare.” Apoi: „De pe șosea, Bârladul se vede ca un amestec urât de căsuțe și arbori, fără înălțare, fără perspectivă, fără, măcar, turnuri de biserici. Trecutul aici e cu totul mort, prezentul n-are nicio însemnătate vie și nu îndreaptă spre niciun viitor. Cine ar putea preface acest întins sat vechi într-un oraș modern, când lipsește bogăția și rostul de muncă din care ea izvorăște?”

Dar poate că, douăzeci și cinci de ani mai târziu, Ion Simionescu avea să-l regăsească mai ridicat. Ia să vedem cum îl descrie în Orașe din România: „O cișmea stricată lăsa să curgă mereu apă, făcând o mocirlă în care se se bălăceau porcii [...] Pe când la Mediaș piața se curăță la amiază de gunoaiele de dimineață, aici rămân spre economie până-n săptămâna viitoare, numai dacă porcii care țin locul câinilor din Stambul, nu termină de mistuit cojile de harbuz azvârlite pe întinsul oborului, amestecate cu paie și strujeni.” Bârladul de peste cincizeci de ani pe care îl vizitam eu nu era cu nimic diferit. Am părăsit această cloacă scârbit și rușinându-mă de englezul care ne însoțea.

Din curiozitate, m-am dus în comuna Alexandru Vlahuță, unde s-a născut senzitivul prozator și poet. Pe locul casei sale natale, acum dispărute, un bust solitar. Întreb pe niște elevi ce vin de la școală: „Măi băieți, cine e bărbatul acesta?” Speriați și neștiutori, ridică din umeri. Halal învățător!

Dau o fugă și până la Huși. Intrare à la Sigilești (colonia țigănească de lângă Făget). Nici în „centru” nu e mai breaz.

Târg? Mizerie moldovenească! Slin și fard. Jeg, ruj și parfum. Furtunul! Soda caustică! Focul! Și în această abjecție s-au născut Petru Rareș, Alexandru Ioan Cuza, ziaristul Alexandru Beldiman, doctorul Dumitru Bagdasar, renumitul chirurg Nicolae Hortolomei și profesorul universitar Mihai Ralea...

Incredibil!

Aflu de la Pascal, directorul Casei de Cultură, că tinerii de aici au înființat un cineclub, laureat la un festival interjudețean; că fiica lui Ralea, Catinca, e supărată foc pe hușeni deoarece nu i-au dat autorizație de vânzare a casei moștenite de la tatăl său decât după intervenția unor persoane sus-puse.

Azi e casă de oaspeți a gostatului.

S-au făcut propuneri zadarnice de a fi transformată în casă memorială, conținând biblioteca bogată și obiectele de valoare aduse de Ralea din străinătate. Înainte de a accepta ideea, deștepții de la partid își dăduseră cu părerea: „Să vedem întâi care e locul lui Mihai Ralea în cultura română.”

Vai de capul lor: tocmai ei erau cei mai competenți să aprecieze!

La îndemnul lui Pascal, caut peste tot (la liceul agronomic, la bufet etc.) pe prof. dr. Avram D. Tudosie, autorul unei antologii literare a vinului și a închinătorilor lui intitulate Pe dealuri dogorâte de podgorii, însă nu reușesc să-l găsesc. Nici din vestitul vin de Huși n-am gustat.

Mă doare sufletul să constat gradul de înapoiere a unei provincii pentru care în trecut (grație istoriei și literaturii) avusesem un adevărat cult. Ce e drept, din târguri părăginite, bătute de Dumnezeu, ca Dorohoiul, Botoșaniul, Bârladul sau Hușul s-au ridicat bărbați de valoare ca Enescu, Iorga, Pârvan și Mihai Ralea. Concluzia ar fi că „omul sfințește locul”; în cazul de față, omul îl ilustrează, dar târgul nu îl cinstește.

Lungul periplu prin Țară nu mi-a ocazionat propriu-zis momente de deconectare, ci de regăsire a adâncurilor. Spiritul îmi ajunsese îngropat sub molozul zilelor terne, uniforme, abrutizante de la birou. Miera lehamite să-mi aduc aminte că fusesem cândva avid de cunoaștere, sensibil la fascinul ideilor, dornic de creație. Cele trei săptămâni de libertate, după ani de strivire a sufletului, au fost regeneratoare. Le-am trăit ca pe o evadare, ca pe un prilej de reculegere și de examen al conștiinței, ca în casele memoriale din Ipotești și Dorohoi.

Asemenea pelerinaje pe cât mă mișcă, atât mă deprimă. De ce? Pentru că îmi demonstrează cât sunt oamenii de pieritori, chiar și cei mai însemnați; în ce hal îi uită, nesocotesc și ignoră urmașii; cât de neînsemnat sunt eu însumi în comparație cu dânșii. E înălțător să constați ce oameni iluștri s-au ridicat din sânul neamului tău; e cumplit să știi că tu vei pieri în anonimat. Când le vorbeam băieților, iluminat, despre cei Mari și îi vedeam ascultându-mă încremeniți, simțeam cum dau glas clocotului din străfunduri.

Acela eram, acela aș fi putut, acela ar fi trebuit să fiu eu. Dar blestematul regim al comuniștilor mi-a nimicit vocația, nu i-a dat putința să înflorească, să se afirme, pentru simplul motiv că am refuzat să ader. Și atunci să nu detest din toată ființa mea pe acela care a sugrumat în mine cel mai sacru elan? Pe asasinul vocației mele?

Ar fi deci preferabil să nu mai cercetez asemenea locuri pecetluite de amintirea unor copleșitoare personalități? Ori poate că însăși capacitatea de a te cutremura în fața măreției lor e un semn de superioritate față de vulg, un indiciu de înrudire cu cei Iluștri? (Chiar dacă o rudă săracă... Oricum, rudă.) (Sfârșit) Text stabilit de Simion

Dănilă

traduceri

nr. 88 n ianuarie 2019

Din poezia lumii

S-a născut la 24 mai, în Leningrad. Tatăl său, căpitanul Aleksandr Ivanovici, a fost corespondent-fotograf de război, apoi a activat la Muzeul Marinei Militare din Leningrad și în redacțiile mai multor ziare. Mama, Maria Moiseievna Volpert, a fost contabil. În perioada 1947-1953 Iosif studiază în trei școli leningrădene, în 1953 rămânând repetent. Depune o cerere de a fi admis elev al Școlii Baltice de Marină, însă este respins. Învață în clasa a 7-a, o începe pe cea de-a opta, însă abandonează școala, angajându-se ucenic de strungar la uzina „Arsenal”. Încearcă fără succes să se înscrie într-o școală de marinari de submarine, la 16 ani se aprinde de ideea de a deveni medic, o lună de zile fiind ajutor de prosector la morgă, face disecții și autopsii. Apoi mai lucrează fochist, paznic de far.

După propriile mărturii, primele poeme le scrie în 1956-1957. Este muncitor într-o expediție arheologică la Marea Albă, Siberia Orientală, Nordul Iakutiei (1957– 1960). În februarie 1960 are loc prima apariție publică importantă a lui Iosif Brodski într-un recital de poezie, unde citește și poemul „Cimitir evreiesc”, care declanșează un adevărat scandal.

La Samarkand, împreună cu prietenul său Oleg Șahmatov, aviator, schițează planul deturnării unui avion, pentru a zbura în Occident. Însă renunță. Peste un an, Șahmatov

actualitatea literară 21

Iosif Brodski (1940-1996) În traducerea lui Leo BUTNARU

este arestat de KGB, divulgând planul respectiv.

Pe 29 noiembrie 1963 în ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”) este publicat foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, acuzându-l pe Brodski de parazitism social. Începe o lungă perioadă de urmărire a poetului.

La începutul anului 1964 i se întâmplă primul acces cardiac, după care, întreaga viață, avea să sufere de angină pectorală.

Este trimis forțat la expertiză psihiatrică într-un ospiciu, unde se va afla trei săptămâni („cele mai groaznice din viața mea”, avea să menționeze poetul). Pe 13 martie 1964 este condamnat la cinci ani de muncă forțată în regiunea Arhanghelsk. Înregistrările de la procesul intentat lui Iosif Brodski, făcute de Frida Vigdorova, apar în influentele publicații occidentale „New Leader”, „Encounter”, „Figaro Litteraire”, sunt transmise de BBC. Cu susținerea activă a Annei Ahmatova, se declanșează o campanie socială întru apărarea lui Iosif Brodski. Scrisorile de susținere sunt semnate de D. Șostakovici, S. Marșak, K. Ciukovski, K. Paustovski, A. Tvardovski, Iu. Gherman ș. a. Sub presiunea opiniei publice mondiale, mai ales după intervenția specială a lui JeanPaul Sartre, termenul de deportare al lui

*** Noi am trăit într-un oraș de culoarea vodcii pietrificate.

Electricitatea venea de departe, din mlaștini și, serile, apartamentul părea murdar pretutindeni de turbă și necruțător pișcat de țânțari. Îmbrăcămintea ne era incomodă, stingheritoare, ceea ce trăda apropierea Arcticii. În depărtatul capăt al holului zbârnâia telefonul, reînviind cu greu după războiul ce se terminase nu demult.

Trei ruble făceau vestiți aviatorii și minerii.

Eu nu știam că așa ceva, cândva, nu va mai fi.

Cratițele emailate de la bucătărie insuflau încredere în ziua de mâine, insistent în vise transformându-se, luând forma jobenelor, pălăriilor sau a triumfului lui Țiolkovski. Automobilele goneau de asemenea spre viitor și erau de diverse culori – negre, surii, iar uneori (taxiurile) chiar de un cafeniu-deschis. E straniu și neînțeles să gândești că nici chiar fierul nu-și cunoaște destinul și că viața fusese trăită de dragul apoteozei firmei Kodak, care credea în imaginile developate și aruncând negativele.

Păsările raiului cântă, fără să aibă nevoie de o creangă sigură.

1994

*** După noi, firește, nu e potopul dar nici seceta. Mai curând, în împărăția adevărului clima va avea un caracter moderat cu patru anotimpuri, pentru ca sangvinicul, colericul, flegmaticul și melancolicul să domnească alternativ: fiecare din ei pe durata a trei luni. Din punct de vedere enciclopedic asta nu e puțin. Cu toate că, neîndoielnic, înnorările periodice, capriciile temperaturii ar putea să-l jeneze reformatorul. Însă zeul comerțului se bucură de cereri pentru lucrurile de lână, umbrele englezești, paltoane de drap.

Cei mai aprigi dușmani ai săi sunt ciorapii cârpiți și jachetele cu pânza întoarsă pe dos. S-ar părea că ploaia de la geam încurajează tocmai o astfel de atitudine față de peisaj și, de regulă, față de materie: ca una mult mai economicoasă.

Iată de ce din constituție lipsește cuvântul „ploaie”. În ea în genere nu se amintește fie și o singură dată de barometru, nici de cei care, după miezul nopții se încovoaie pe un taburet, cu un ghem de vigonie ca un Alcibiade gol petrecând ore în șir cu răsfoirea revistelor de modă în holul băilor din Veacul de Aur. 1994

Robinsonada Cer nou peste nouă mări și nouă țări.

Pruncul țipă, să atragă atenția berzei.

Bătrânii își ascund capetele sub aripi ca struții, dar nu se sprijină cu clonțul în pene ci în propriile lor subsuori.

Iosif Brodski este redus la minimum. În ziua de 10 mai 1972, Iosif Brodski este convocat la Biroul de Pașapoarte pentru Străinătate, fiind pus în fața dilemei: sau emigrează urgent, sau pot urma „zile fierbinți”, inclusiv internarea în ospiciu.

Privat de cetățenie sovietică, pe 4 iunie Brodski zboară la Viena cu „viză de Israel”. Încep anii de exil.

Se stabilește în SUA, unde i se oferă postul de „poet invitat” (poet-in-residence) al Universității din Michigan. Din acel moment, ex-cetățeanul sovietic, care nu avea la activ decât 8 clase neterminate, are o existență de profesor, invitat mai apoi la șase universități americane și britanice, predând istoria literaturii ruse, poezia rusă și universală, teoria versificației, ținând prelegeri și conferințe în biblioteci și universități din SUA, Canada, Anglia, Irlanda, Franța, Suedia, Italia.

Brodski se dedică activ eseisticii, pe care o cultivă până la sfârșitul vieții. În SUA îi apar cărțile de eseuri „Less Than One” (Mai puțin de unul), 1986 (declarată cea mai bună carte de critică pentru 1986 în SUA); „Watermark” (Cheiul incurabililor),1992, și „On Grief and Reason” (Despre suferință și rațiune), 1995.

Părinții săi au depus de 12 ori cereri de

Ai putea să orbești de excesul ultramarin necunoscut velelor. Pirogile descurcărețe sunt asemeni peștelui devorat până la icre!

Vâslașii atârnă din ele, deconspirând taina mișcării. Jertfă a naufragiului de corabie timp de douăzeci de ani eu mi-am apropriat destul această insulă (de altfel, posibil, – chiar continent) și se mișcă buzele ca de la sine, ca la citit, rostind „vegetație tropicală, vegetație tropicală”.

Mai curând, aceasta ar fi briza; mai ales în a doua parte a zilei. Adică la ora în care privirea lui, devenită sticloasă, deja nu mai distinge matricea propriului său călcâi imprimată în nisip de călcâiul Vinerii. Acesta și este începutul scrisului. Sau sfârșitul lui. În special din punctul de vedere al oceanului înserat.

1994

Bizantină Din punctul A, curgând din conducta tunelului, trenul se varsă cu vuiet în spații imense, în care s-au întorlocat zbârcituri, părăsind frunțile care, la rândul lor, gloată-grămadă s-au înghesuit sub cealmaua prorocului glorificat.

Tu mă vei întâmpina la gară, dând la o parte trupuri multe, și gunoierul localității mă va lua drept venit cu sejur la vilă. Însă nici chiar luna nu va pricepe ce treburi avem noi de făcut, privind prin geam, ca în a vreunui caiet de sarcini filă.

Noi suntem la săpăturile viitorului ce țâșnește aici ca șuvoiul, adică viața fără noi, deja transportată dincolo de mare, departe, drept consecință a semaforului defect și a unei aborigene transpirate înfățișate în ce maică-sa o născu, în amintirea marmorei sfărâmate. Și dacă, din gloată, peste o mie de ani, cel puțin ne vor soma patrulele lor, recunoscându-ne după urmele picioarelor plate, noi ne vom preface morți, stingându-ne scrâșnitul de nisip sub călcâie: eu unul, originalului pustietății îi prefer copia.

Probabil, și voi.

1994

MCMXCIV Timp tâmpit: nimic de la nimeni nu poți șterpeli.

Legionarii se întorc cu mâinile goale din năvale.

Sibilele confundă trecutul cu viitorul, precum copacii.

Iar actorii, care deja nu mai sunt aplaudați, uită celebrele replici. De altfel, uitarea e mama vremurilor clasice. Cândva, acești ani vor fi amintiți ca o dală de marmură cu o rețea de vinișoare – apeducte, traseele strângătorilor de danii, catacombe sufocante, firul cuiva, ce duce în labirint ș. a. m. d. – cu pana

a-și vizita fiul, însă toate au fost respinse în pofida adresărilor oficiale a mai multor congresmeni și altor politicieni americani. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA. Se căsătorește cu Maria Socciani, aristocrată italiană, rusoaică pe linie maternă.

1996. Noaptea de 27 spre 28 ianuarie. În urma unui infarct, Iosif Brodski se stinge din viață. Provizoriu, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime de pe malul Hudsonului, iar la 21 iunie 1997 este reînhumat în cimitirul San Michele din Veneția.

săgeții ce atârnă din mijlocul unei crăpături.

Iar aceasta a fost o epocă de sărăcie și plictis când nimic nu mai era de furat, cu atât mai mult să cumperi ceva sau să faci daruri.

Cezarul n-avea nimic cu asta, suferind mai mult ca alții din cauza absenței abundenței, fastului.

Nu li s-ar fi putut reproșa nimic nici stelelor deoarece înnorarea privează planetele de orice responsabilitate față de tărâmurile populate: absența nu influențează prezența. Dala de marmură începe tocmai cu aceasta fiindcă unilateralitatea e chiar dușmanul perspectivei.

Nu este exclus ca în comparație cu oamenii lucrurilor pur și simplu să le piară mai repede dorința de a se înmulți.

1994

*** Clovnii distrug circul. Elefanții au fugit în India, tigrii vând în stradă dungi și inele, sub cupolele șubrezite, exact ca în dulap, de pe trapeze atârnă, șerpuitor, fracul magicianului decepționat, iar călușeii, aruncându-și păturelele, pozează pentru portretul motorului. Pe arenă, înecându-se în talaș, clovnii dau din răsputeri cu ciocane grele, distrugând circul. Publicul ori lipsește, ori nu aplaudă.

Doar o cățelușă dresată latră mereu, simțind că se apropie bucățica de zahăr: în rezultat, suma va ieși o mie nouă sute nouăzeci și cinci.

1995

Lui Cornelius Dolabella* Bună seara, proconsulul abia ieși din baie.

Prosopul din marmoră e ceea ce i-a preamărit slava.

După noi – nici tu legi, nici tu mici băltoace.

Chiar și eu sunt din piatră și dreptul nu aș avea să trăiesc. Domnia obștescului peste două mii de ani. Și totuși, timpul înseamnă bani, chiar dacă e jenantă situația. De altfel, ce ar fi artrita, dacă arde dubletul ca simțul cotului cuiva din lumea cealaltă? În genere, doar în trecere, spre hotel, dar nu despre asta-i vorba. În cel mai rău caz, cele făcute „aproximativ mă iartă...” Însă nu e nimic de adunat, pentru ca prin sunet să extragi un lucru însuflețit dintr-o sinuoasă cariera de piatră.

Nici ție în jiletcă, nici mie în pardesiu. Eu știu ce spun, literelor le alcătuiesc cohorta, pentru ca în careul veacurilor să se insinueze porcul lor! Și marmora îmi îngustează aorta.

1995 _________________ * Cornelius Dolabella (70 î. H.-40 î. H.) – senator roman, consul.

Nicolae HAVRILIU

22 actualitatea literară

teatru / diverse

Din culisele formulei „Lumea ca teatru”

nr. 88 n ianuarie 2019 Despre actor numai de bine

Accentul întreţine expresivul spunerii

Urmat de frunzişul mişcat de vânt, Sorin a intrat în ambientul de pe malul apei ce se păstra încă verde. Era un heleşteu de la marginea oraşului. Văzându-l, omul aştepta să se întâmple ceva. Şi nu s-a întâmplat nimic.

Aşa părea să fie! Însă natura îşi schimbă neîntrerupt înfăţişările. Cine are ochi, să le vadă! Dar natura nu se îndatorează ochiului. Nu oricărui. Deţine şansa vieţuirii în taină. Prin taine şi culori îi impresionează pe toţi.

La sosirea toamnei ca ambasador în ţinutul vegetal, Sorin se afla acolo pe malul apei şi privea cum uitătura arborilor se schimbă. Ştiindu-se între ei, arborii păreau că se ascund fiecare în spatele altui arbore, speriaţi, nu atât de prevestirile făcute la sosirea noului anotimp, cât de culorile care, devenind pale, produceau nişe în învelişul încă verde. La bătaia vântului se aşteptau să fie clătinate frunzele şi apoi lăsate să cadă pentru aşternuturile solului golaş pe vreme de iarnă.

Arborele staroste, având coroanele bogate şi cuprinzătoare, încă părea să ocrotească tot ce suflă în ţinutul său, vorbi măsurat şi cu adresare directă: „Dacă tot e trimisă ambasador în ţinutul nostru, îi propun ceva noii sosite. Să-şi lase la intrare straiele şi încălţările. N-are nevoie de ele, îi dăm noi altele. Şi să devină solidară cu noi. Solidară, în graiul nostru, înseamnă transformare.”

Replica îi părea cunoscută lui Sorin. O auzise în tonuri diferite în timpul repetiţiilor sau chiar pe o scenă în aer liber, fiind martor la schimbul ştafetelor între anotimpuri, încât îşi spuse cu voce tare pe graiul său: „Aflată aici, pe acest teritoriu unde totul aparţine altora şi există sub un sever control, Linaria trebuie înţeleasă şi iertată. La fel, sunt convins, ar fi procedat şi ea cu musafirii în ţara sa. Legea ospeţiei ne guvernează pe toţi.” Când rostogolirile frunzelor pe cărarea de sub arbori se amplificau, Sorin, spre a se feri de vântul ce-şi intensificase sprintul, intră într-o dugheană, special aşezată acolo să adăpostească trecătorii.

Veselia petrecăreţilor şi muzica dată la maxim îi aduse o schimbare în percepţie, după plimbarea de unul singur pe drumul dintre arbori. Iar ca să se arate că este familiar cu asemenea încăperi, el aruncă un ban în tonomat. Imediat se iviră două păpuşi mecanice puse pe harţă. De fiecare dată ele aveau ceva să-şi spună, diferit faţă de precedenta apariţie, însă farmecul scenei venea din hazul făcut. „ - Massima, mia cara! Eşti aşteptată de un domn.

Spunea că pe tine te caută. Şi încă pe cineva. Eu bănuiesc... Însă evit să mă pronunţ.” „ - Spune, nu mă ţine în fierbere!” „ - Da’ vrei să ştii? Uite-ţi spun! Pe mine mă caută, dar se fereşte să fie categoric.” „ - Cu mine să nu te joci. Ori... ori... Asta vreau!” „ - Massima! Am pretenţii de la tine. Cum se poate una ca asta?!” „ - Cum se poate? Uite că se poate! Silvette, de mult te ştiam o prefăcută! Cu mine nu-ţi merge!” „ - Massima! M-ai dezamăgit şi mă retrag. Rămâi cu cine-ţi place. Şi să nu mă cauţi. Ciao!” „ - Ştii ce! Îmi place să fiu liberă. Dacă vrei să pleci, poţi pleca. Nu-ţi răspund la salut.” „ - Liberă prin încercuire şi păzită îndeaproape. Ciao, mia cara!”

Când momentul se-ncheiase printr-un clic, urmat de o muzică blândă şi îmbietoare, Sorin privise în jur după un telefon. Îşi aminti că-şi uitase celularul în maşină. Băiatul de la bar, observându-i căutătura din ochi, îl interpelă: - Domnul! Ce doreşte?

Sorin, refuzând un răspuns adecvat, spuse plictisit: - O sută de „Stalinskaia”!

Băiatul îi oferi pe loc băutura comandată şi se grăbi să intervină în sală, unde fusese chemat. Între timp, Sorin reveni la gândul său dintâi.

- Un telefon! Unde aveţi un telefon?

Evident, acaparat de graba sa, băiatul îi răspunse în treacăt.

- Imediat, pe dreapta! Coridorul ce duce spre terasă.

Chiar lângă uşă.

Pentru că solicitarea din sală avea la bază o altercaţie, băiatul de la bar dispăru imediat. Nehotărât s-o facă, ştia că-şi lăsase maşina într-o parcare particulară şi, la întoarcerea în oraş, trebuia s-o conducă, Sorin totuşi duse paharul la gură şi înghiţi jumătate din conţinut.

Până la revenirea băiatului de la bar, el, urmând traseul indicat, se duse la telefon.

- Alo, Erika!

- Stau toată ziua acasă. Poţi să vii când vrei. Şi deşi telefonul se-nchise brusc, vocea auzită părea să nu fie a Erikăi. Într-un acces de furie, din păcate fără niciun efect asupra neliniştii de care nu putea scăpa, el reveni la bar, propunându-şi să se stăpânească.

Barmanul, întorcându-se şi ocupând locul în spatele tejghelei, îl văzu schimbat la faţă. Tăcu. Sorin îi întinse două bancnote de 10 lei fără să mai aştepte restul, apoi ieşi încordat.

- Vă mulţumim pentru vizită şi vă mai aşteptăm! auzi Sorin vorbele băiatului când închise uşa în spatele său.

Frigul de afară, înăsprit pe nesimţite şi-ntr-un timp atât de scurt, îl făcu pe Sorin să-ntrevadă că iarna prinse de veste şi-şi pregătea sosirea.

***

Strada Ritmului, dintr-un cartier bucureştean cu vechimea sa considerabilă, este o cale de acces folositoare pietonilor şi autovehiculelor. Ea scurtează distanţa dintre Bulevardul Ferdinand şi Şoseaua Pantelimon, iar prin Avrig leagă Piaţa Iancului de Piaţa Obor. Acolo, într-o căsuţă îngrijită şi, încă, păstrând urmele timpului, locuieşte Erika. Cele două ferestre care dau în stradă sunt mereu încărcate de vase cu flori, iar, în exterior, din vară până toamna târziu înfloresc zorelele, unele albăstrii, altele roşietice. Fiind flori de o zi, zorelele par că surâd trecătorilor în prima parte a zilei, pentru ca apoi să se-nchidă. Sorin, de câte ori venea la Erika, era atras de privirea zorelelor şi le

Mască din antichitatea latină zâmbea.

Sosind în strada Ritmului, la chemarea Erikăi de la telefon, tânărul, după ce parcase maşina chiar în preajma casei, fusese împiedicat de un cetăţean necunoscut ca să intre în curte. Incidentul îl făcu să se schimbe din nou la faţă şi să se-ntristeze când pe covoraşul de tulpiniţe ce acopereau fereastra nu zări nicio floare.

- Rămâneţi în stradă şi continuaţi-vă drumul! Accesul este oprit!, îl atenţionă omul din faţa porţii.

- S-a întâmplat ceva? tresări Sorin. Eu sunt...

- N-are importanţă cine sunteţi! Circulaţi! se auzi vocea austeră a preopinentului.

- Dar vreau să ştiu! Eu sunt iubitul ei!, strigă Sorin.

- S-au mai auzit asemenea declaraţii. Trebuie dovedite! se auzi un răspuns sec.

- După felul cum îmi vorbiţi, nu-mi daţi nicio şansă, zise potolit Sorin.

- Fără comentarii! Continuaţi-vă drumul!, se-ndârji în conversaţie omul din faţa porţii. Deschizând portiera maşini, acesta îl invită pe Sorin să-şi ocupe locul de la volan.

Tânărul se conformă vorbelor şi porni în trombă.

Năucit de conversaţie, dar cu mintea ageră, el trecu în viteză de intersecţia cu Mihai Bravul, iar în dreptul Foişorului de Foc, pregătindu-se să facă dreapta, spre a înainta spre Calea Moşilor, auzi telefonul. Fără să se gândească la cineva anume, deşi gândul acolo îi zbura, Sorin se liniştise când auzi vocea Erikăi.

- Da, Erika! Ce s-a întâmplat?

- Nimic deosebit, răspunse vocea. M-ai făcut să te aştept mare parte din zi.

- Am fost la tine! De la tine vin acum, spuse precipitat Sorin.

- Şi ce a fost? Cum de n-ai intrat? se arătă curioasă vocea.

- Era un domn în faţa porţii şi mi-a interzis să intru, continuă Sorin.

- Iar tu l-ai ascultat! Bietul de tine! Lasă că-ţi povestesc din fir a păr când ne mai întâlnim. Apoi telefonul se-nchise brusc.

Instinctiv, Sorin opri motorul şi lăsă capul aplecat pe volan. I se părea greoi şi nelalocul său. „La ce să te mai aştepţi?” Se văzu îndreptăţit să întrebe şi râse de-a binelea. Apoi scrise un mesaj pe telefon. „Draga mea, demult mă chinuie gândul ca să-ţi scriu câteva rânduri. Las’ să mă chinuie pentru că nu sunt hotărât! Şi când mă voi hotărî, despre ce să-ţi scriu? Pentru că toate merg prost la mine în cartier. Locurile de

Ca să înţeleagă o stare (cea mai frecventă fiind plictisul, iar prin intermitenţă apare nostalgia) şi, apoi, după felurite posibilităţi, s-o ocolească sau s-o ţină sub control, actorul trebuie să accepte că ea îi aparţine ori urmează să-i fie inoculată. Acceptul vine de la sine cu cât starea nu izolează fiinţa actorului, ci îl aşează scenic pe actor într-o ambianţă comună cu ceilalţi parteneri. Numai aşa, actorul se păstrează pe sine în formă şi transmite în exterior impresia că mişună ceva în el şi-l nelinişteşte. O anume stare poate încerca actorul, suportarea presupunând o experienţă aparte, când simte că nu mai intră în calculele altora sau că este scos din fluiditatea spectacolului în vederea studiului şi a testării unor deprinderi. Studiile cele mai multe au în vedere actorul singur pe scenă. Atunci actorul este unitar, adică unit cu sine însuşi când imaginează o situaţie, de pildă. Prin monologul ce-l rosteşte, actorul face posibilă situaţia imaginată în emisie continuă şi univocă, particularizând‑o. Prin dialog actorul se fragmentează, fiind îndemnat să ţină seama şi de părerea celuilalt. Ce-i drept, univocul dispare, dar apar nuanţe în redarea situaţiei, iar percepţiile vor fi diferite, predomină subiectivitatea. Testarea, fie a deprinderilor, fie a unor posibilităţi ascunse, îşi are motivaţia în credibilitatea crescută, devenită la un moment dat prag pentru un complex de fapte sau pentru imaginea actorului. Într-o lume în continuă facere, determinată de transformări particulare, slujind schimbărilor, se produc distanţări/înstrăinări ce slăbesc lăuntric legăturile comunului. Or, principiul comunului validează comunitatea vocaţională.

Credibilitatea existând în virtutea inerţiei poate fi o pastişă, ceea ce ar înnegura sau ar banaliza imaginarul şi iluziile scenice. Clintirea din fixaţiile ademenitoare, devenite apoi nocive, presupune însoţirea de rigorile funcţionării lăuntricului actoricesc (simţ treaz pentru ceea ce exprimă şi pentru ceea ce rămâne ascuns).

Efectul ar împrospăta credibilitatea, fertilizând-o, în sensul apropierii de natură şi de natural. Deoarece, în absenţa unor rigori de funcţionare, credibilitatea face din trăirea scenică un act gratuit. Şi apoi, se cuvine apreciată inteligenţa venită pe cale naturală, nu cea provocată prin diferite artificii. E dureros să auzi că inteligenţa umană e confiscată de contranatură, aflându-se la cheremul hazardului. Ori teatrul e natură, iar facerile sale slujesc suportului natural din fiinţa omului. Paradoxal, după Diderot, înseamnă că actorul „este adesea detestabil şi cateodată minunat”.

Cuvintele autorului de texte pentru scenă, fiind „semne ale unui gând, ale unui simţământ, ale unei idei”, sunt crescute în spectacol de „mişcare, gest, ton, chip, ochi” (Diderot, Paradox despre actor, Nemira, 2014) aparţinând actorului care, prin joc, mişcă lumea. Nu întâmplător spun unii că, de când se ştiu, „ieşirea lor în lume” presupune „mersul la teatru”. Referindu-se la Robert Lepage, întemeietorul de teatru de la sfârşit de secol XX şi început de secol XXI (secol ce-şi întemeiază fiinţa din teatralitate), Octavian Saiu menţiona „că nimic nu poate fi mai aproape de sublim în teatru decât afirmarea prezenţei prin corp, înălţată de spirit. Cu atât mai mult într-un teatru la persoana I” (Teatrul la persoana I, Nemira, 2016). Atrage atenţia, în textul de mai sus, dispariţia tehnologicului, prin care se comentează construcţiile scenice ale lui Robert Lepage, „artist unic”. Ceea ce înseamnă că teatrul este în esenţă o artă a actorului, artă a omului (ce-şi alege după voie, pe termen determinat, colaboratorii, spre a exista).

Nicolae HAVRILIU

traversare sunt mobile. Atunci cum să mai circuli? Şi asta n-ar fi nimic, deoarece şi traiectele se arată firave. Altercaţiile, da! Noroc de ele, fac veselie în cartier! Mare veselie! Iar cu afectele în destrămare avem spaţiile nocive. Nu poţi merge oriunde cum mergeam noi odată, pentru că, rânjesc la trecători, câinii. Ţi-aş mai scrie, însă mă gândesc să nu-ţi spun chiar totul. Să las pe altă dată, poate se-mbunează lucrurile. Cu drag, al tău iubit care-ţi sărută ochii şi visează numai la tine. Sorin.

P.S. Acordă-mi răgaz în nerăbdarea ta. Voi reveni curând! Şi ce bine va fi!” Înainte de-al trimite, el citi cu voce tare textul, punând accent pe anumite cuvinte. Astfel tânărul, revigorând vorbirea, dezvăluia o parte din intenţia exprimării, despre care ştia că are năravul de a se ascunde. „Ce folos, îşi zise el, că intenţiile vorbirii vor fi dezvăluite în alte locuri şi în alte timpuri, dar cu efectul pierdut pentru acum.” Pornind motorul, Sorin îşi văzu de drum.

nr. 88 n ianuarie 2019

cărţi/autori

actualitatea literară 23

Remus V. GIORGIONI

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Moni Stănilă, O lume din evantaie, pe care să nu o împarţi cu nimeni, Charmides, 2017

Virgil Diaconu, Din oraşul de fier, Tiparg, Piteşti, 2018

Şi datorită lui Virgil Diaconu, poetul piteştean (care recent a rotunjit „suma” - suma anilor!), editura Tiparg dobândeşte tot mai mult prestigiu. În

prezentarea prestigioasă a lui Gheorghe Grigurcu şi a lui Alex Ştefănescu (coperta a patra), cartea de 340 de pagini a lui V.D. este împărţită, la rândul ei în alte cinci „Cărţi”/cicluri: Eros şi leprocraţie, Prinţesă cu fluture, Schimnic, Între două biserici şi Atelierul de fluturi. Se sfârşeşte cu un interviu luat poetului de Eduard Simion („Poezia nu aparţine generaţiilor, ci poeţilor singulari”), referinţe critice şi un portret literar.

După cum grăiesc titlurile înseşi - sau însele -, V. Diaconu este un poet al (vrăbiilor şi) fluturilor, al prinţeselor şi evenimentelor cotidine. Cel mai sonor şi mai reprezentativ titlu în antologia de faţă este Eros şi leprocraţie, figurând în fapt şi cele două mari teme/tendinţe ale liricii diaconeşti: dragostea şi critica social-politică. Coperta, semnificativă şi ea - semnată de autor, după o grafică de Vitto Aconcini - sugerează mai degrabă un oraş de hârtie, decât unul de fier… Şi totuşi, realitatea este aşa cum o vede şi o prezintă poetul: dură, sumbră, adesea încrâncenată: „Trec strada. Cadavrul României navighează în beznă,/ cu luminile stinse şi fără nici o direcţie” (Occident, poem liminar al primului ciclu). Rotunjindu-şi încă de la primele apariţii editoriale universul imaginar propriu, Virgil Diaconu este şi un maestru al tilurilor, lucru care spune mult, în sine: Bulevardul gloriei, Din cartea viclenelor ape, Cetatea Ciulin... (o enumerare a tuturor titlurilor ar compune ea însăşi un poem magistral).

Raul Bribete, Case aici case acolo, Eikon, 2017

O carte remarcabilă, nominalizată la premiile Filialei Timişoara pe anul trecut, tipăreşte la Editura Eikon Raul Bribete.

Pe coperta din spate, îl prezintă Felix Nicolau şi Paul Aretzu, iar pe clapete găsim note bio-bibliografice, respectiv, poemul semnificativ Un abur prietenos şi însingurat mi-e întreaga viaţă: „Casele mor şi ele, se tocesc încet,/ ca organele în trupurile noastre./ inutile sunt gesturile mărunte a căror tandreţe/ ne părăseşte şi revine constant şi ritmic,/ ca mersul de miriapod.” Este o poezie densă, în egală măsură metaforică şi reflexivă, dar aspectul cel mai remarcabil îl conferă faptul că întreg conţinutul volumului rotunjeşte un areal poetic bine conturat şi delimitat. (Ca şi în cazul celui semnat de reşiţeanul Nicolae Sârbu, Muza nu urcă la etajul trei, nominalizat şi el la numitele premii; volum remarcabil, prezentat de noi aici cu altă ocazie).

O altă concurentă serioasă la numitele premii, dar mai apăsat minimalistă, este placheta bănăţencei noastre (din Tomeşti), Moni Stănilă, absolventă de teologie. În loc de titlu, poemele sunt doar numerotate cu cifre arabe şi romane, dar aceasta nu le face să fie mai puţin intense şi semnificative, încărcate cum sunt de atmosferă şi viziune. În acest caz, arealul poetic nu sunt casele cele de aici şi cele de Dincolo - ci Insula:

„O punte plutitoare de lemn duce pe insulă./ Din patru părţi se adună în centru ca un buchet luminos./ Pe acolo să vii./ X” (poemul cu care se deschide volumul); „Oamenii au trăit pe insulă cu mii de ani înaintea/ noastră. Unii au condus războaie, alţii au studiat/ scrieri vechi, poezia şi arta. Dar toţi au murit,/ până la unul.// Fiecare a avut o poveste bună de spus în camera de/ sus. Fiecare a avut nişte ochi minunaţi...” (27).

Octavian Doclin, Poeme libere, Gordian, Timişoara, 2018

„Înarmat” cu o prefaţă de Mircea Bârsilă şi o postfaţă de Tudorel Urian - iar pe cele două clapete două Marii îşi dispută întâietatea: Maria Bologa şi Maria Niţu cea mai nouă carte a (con)fratelui reşiţean conţine (predestinare!) 70 de pagini de poezie - cât vârsta pe care o va împlini în curând, după cum ne spune poetul însuşi într-o Mărturisire preliminară. Coperta a patra este înnobilată de scrisul olograf al criticului reşiţean Mircea Martin, care ne face atenţi la felul cum „respirările agonicvictorioase” ale poetului sunt „menite să pună capăt scufundărilor sale ritualice în subterane expiatoare”; ele „se deschid mai întotdeauna spre spaţii simbolice, vor să evoce realităţi subterane”. Poemul Până când este o elegie a trecerii în 10 versuri: „A ajuns aproape bătrîn./ până când să mai aştepte/ să-i sece ura/ să i se usuce gelozia/ cum veninul/ din gura şarpelui muribund/ cît timp memoria ta reactivată/ o ascunzi tot astfel/ cum ai purta o haină/ roasă de molii la umeri.”

Iar, ca să sfârşim cu începutul, poemul liminar Geamgiul şi olarul este un superb memento al Copilăriei (cu profund ecou şi în copilăria noastră). El evocă două figuri familiare ale satelor româneşti postbelice: Geamgiul „care căra în spatele lui prea îngust/ o sarcină de lumini (s.n.), ocheţi şi oglinzi...”; şi olarul „din Biniş”, „care şi el intona un alt cîntec bătrîn/... şi el olarul/ bucuros dădea gol pe plin (s.n.).”

Ioan F. Pop, Poeme abandonate în cuvinte, Ed. Şcoala Ardeleană 2018

Apărută în Colecţia Şcoala ardeleană de poezie, noua carte a poetului sălăjan, doctor în filozofie, are un Cuvânt înainte al autorului, în care încearcă să ne convingă de faptul că această carte a apărut „aproape împotriva” voinţei sale. Este la mijloc aceeaşi poveste sisifică de care vorbeam într-o altă prezentare aici: „Am scris mai multe cărţi de poeme pentru că nu am putut să scriu doar una singură, definitivă”. (De acest lucru ne amăgim cu

toţii, urmărind de fapt, prin fiecare nouă încercare a noastră Cartea, Opera - Opus Magnum.) Dar iată că poetul nostru „recidivează” benefic: „culcat pe spate, ca într-o veche iluzie,/ aşteptam mângîierile ierbii,/ şoaptele vântului/.../ pămîntul atîrna de o singură privire împăienjenită./ cu un simplu surâs puteam anexa şi cerul./ cu un simplu gest puteam arunca totul în hăul unui alt început”. Este ceea ce se chema altădată o profesiune de credinţă, în care toate sforţările poetului, deturnările de sens impuse de Poezia Însăşi (care schimbă pe nesimţite „structura fonemică a unor

jale. Fiţi calmi domnilor,/ pe aici vom ieşi cu toţii de-ndată. De mine/ nu vă puteţi îndoi!” (Vântul-Cuvântul). Mesajul e clar ca bonjour-ul: Poetul e trâmbiţaşi-trâmbiţaşul, heraldul Apocalipsei: de vorba sa nu te poţi îndoi. (Dar nici chiar a te lua/ după ea... Nici chiar aşa!)

expresii”) reprezintă „produsul finit”: Poemul. O recoltă de poeme rezidente, abandonate în cuvintele scriiturii. Cartea lui Ioan F. Pop compune, în întregul ei, un singur poem textualist.

mereu crescândă în arealul editorial. „Porţia de existenţă” şi poezie a doamnei Victoria are 100 de pagini, including Prefaţa lui Lucian Gruia - din care s-a luat un fragment pentru coperta a patra - , la care se adaugă Nota bio-bibliografică din final. L.G. compară poetul cu un Sisif care, la fiecare volum repetă gestul de urcare a stâncii în vârful muntelui - stânca fiind poemul însuşi. Iar următorul poem (volum) este aceeaşi stâncă rostogolită din nou pe panta lumii… Dintre titlurile cu skepsis ale autoarei: Ochii roşii ai întunericului, Lupul din venele crepusculare, Luminile de avarie ale cerului), ne-a atras atenţia La întâlnirea dintre Pacific şi Atlantic: „... afară se trezesc/ cu bulgări de soare în casă/ se scutură de lumină/ nu se mai zăresc, nu mai ştiu/ în ce parte a luat-o Pământul...” Şi poemul de la pagina 30 - poemul de titlu: „Pune petale de trandafiri/ pe patul cel nou/ aprinde lumânări parfumate/ iar vinul roşu/ să curgă pe trepte până în stradă.../... în numele legii deschideţi/ deschide-ţi inima/ altfel sparg cerul cu sfinţi cu tot!” Cu toate aceste aparente recalcitranţe, poezia Victoriei Milescu nepoata Spătarului... - este o porţie de libertate poetică, lizibilă şi „digerabilă” (cum poeta însăşi se exprimă în dedicaţie).

Lucian Mănăilescu, Patria amară, Editgraph - Buzău, 2018

Cu o prefaţă semnată de Valeria Manta Tăicuţu (Patria altfel), cartea lui Lucian Mănăilescu are 100 de pagini, fiind împărţită în următoarele cicluri: Fereastra Overton, Rememorări şi Amintiri din Gondwana. Îi dăm deplină dreptate prefaţatoarei, fiindcă Patria lui L. M. - concept şi carte - este necanonică. Fiindcă, dacă-ţi iubeşti mult patria, o şi „cicăleşti” tot la fel de mult.

Ea devine despovărată de „edulcorări şi optimism gratuit” (VMT): „În ţara mea surdo-mută/ interzisă îngerilor şi poeţilor/ flutură drapele şi iluzii.// În ţara mea surdo-mută,/ fericirea se vinde ambalată/ în pungi de plastic,/ (...) şi lumea e veselă/ ca la o nuntă de la care/ a fugit mireasa” (Ţara surdo-mută).

Patria este Pământul care mă leagănă, Soarele de la miezul nopţii, Apelul de seară... (titluri semnificative). Un alt interlocutor al poetului este Dumnezeu: „Era vecin cu Dumnezeu şi dimineaţa/ stăteau de vorbă la poartă/ de una, de alta.../.../ Când se plictisea de verzi şi uscate/ Atotputernicul intra în curte şi/ bătrânul o lua pe potecă, peste deal...”

(Umbra). Cartea lui L. M. devine şi ea, astfel, un nou succes al ideii de poezie.

Iacob Roman, Manuscrisul din Valea Plângerii, Palimpsest, 2018

Cu o prefaţă remarcabilă de Octavian Soviany (Ruinele poeziei) - prezentarea de pe coperta a patra fiind semnată de editor - , cartea de 170 de pagini a poetului reşiţean are tipărite pe clapete elemente bio-bibliografice. Nefiind un răsfăţat al presei literare centrale (ca alţi reşiţeni), Iacob Roman este un poet din ce în ce mai bine cotat, tematica sa socială, de strictă actualitate şi stilul alert-jucăuş plasându-l în plutonul fruntaş al poeziei româneşti contemporane. Cartea, cu titlu semnificativ, este împărţită în şase secţiuni, tot la fel emblematice: Craniul de cristal, Tabăra de literatură, Efectul de fluture, Balade, Toiagul înfrunzit, Cuvinte pierdute. Este o poezie ludică, dar jocul poetului este serios, fără încrâncenare: …

La început a fost/ bucuria creaţiei, ea mă incită şi acum să strig./ … Grilajul nu se vede la intrare, trompeta/ sună a pustiu şi

Victoria Milescu, Porţia de existenţă, eLiteratura, 2018

Salutăm o nouă carte a Victoriei Milescu, apărută la o editură bucureşteană care, cum o arată şi numele, scoate cărţile şi în format electronic; editură cu o pondere

Ciprian Muntean, Inimă, soare neobişnuit, Ed. Partoş, 2018

Cuprinzând poezii selectate (20022017), cartea de 100 de pagini a lugojeanului nostru este o antologie regresivă din următoarele volume (dar începe cu 16 inedite): Venerând trandafirul presat într-o carte (2011), Din oricâte clepsidre (2009), Minunata civilizaţie a îndrăgostiţilor (2006), Lacrima de până azi (2005), Amintindu-mi cu inima (2004), Jocul vieţii (2002) - titluri semnificative cu toatele (poate doar ultimul este puţin convenţional). Aceste titluri dau socoteală despre un poet veşnic îndrăgostit, de viaţă în primul rând, şi apoi de femeie. Elogiem şi noi titlul cel mai semnificativ al culegerii, spre a accentua faptul că poezia lui C. M. se înscrie în acea minunată civilizaţie - şi vârstă - a îndrăgostirii/îndrăgostiţilor, când fetele venerează trandafirul dăruit de poet; fac din el „obiect de cult”, presându-l într-o carte, să se impregneze de litere.

Vărsând o lacrimă mare („lacrima de până azi”) poetul îşi aminteşte cu inima, aniversează lacrima: „Îmbrăţişare mai dulce decât privirea nu am./ Oricât aş dori, nu pot a-mi dezobişnui sufletul/ să înţeleagă lacrimile copacilor răstigniţi de vânt” (Aniversarea lacrimei).

24 actualitatea literară n „Serotonină“ de Michel Houellebecq, cartea-eveniment din primele zile ale lui 2019

Apărut în Franța pe 4 ianuarie 2019, Serotonină, al șaptelea roman al scriitorului francez Michel Houellebecq, și-a confirmat statutul de cea mai așteptată carte a iernii și a devenit în scurt timp de la apariție un adevărat fenomen editorial, ocupând locul 1 în toate topurile de vânzări. Tirajul excepțional de 320.000 de exemplare, anunțat de Editura Flammarion, s-a dovedit insuficient în mai puțin de o săptămână de la apariție, un nou tiraj de 50.000 de exemplare urmând să ajungă în curând pe rafturile librăriilor. Ediția franceză a fost urmată la câteva zile de ediția în limba germană, apărută pe 7 ianuarie întrun tiraj de 80.000 de exemplare, și de ediția în limba spaniolă, apărută pe 9 ianuarie, în 25.000 de exemplare. Romanul va fi publicat în luna mai a acestui an în limba română, în colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu la Editura Humanitas Fiction, traducerea fiind semnată de Daniel Nicolescu. Serotonină apare la patru ani de la lansarea celebrului roman Supunere, publicat pe 7 ianuarie 2015, în ziua teribilului atentat din redacția revistei Charlie Hebdo. Încadrat de autor în genul PF (political fiction), romanul Supunere, publicat în mai 2015 în colecția „Raftul Denisei“, vorbește despre iminenta islamizare a societății franceze și este considerat unul dintre cele mai percutante romane din ultimii ani. A fost tradus în peste 40 de țări și a stabilit recorduri de vânzări: aproximativ 800.000 de exemplare vândute în lumea francofonă și peste 520.000 de exemplare în Germania.

n Romanul „Ultimele povestiri” de Olga Tokarczuk, autoarea bestsellerului „Rătăcitorii”

Ágota Kristóf

Prozatoarea, poeta și autoarea de piese de teatru Ágota Kristóf, de origine maghiară, dar de expresie franceză, s-a născut în data de 30 octombrie 1935 la Csikvánd (Ungaria) și a murit în ziua de 27 iulie 2011 la Neuchâtel (Elveția), ea părăsind Ungaria în urma zdrobirii revoluției de la Budapesta din 1956. Și-a scris cea mai mare parte a operei în limba franceză, limba sa adoptivă, această limbă pe care ea a numit-o „dușmană“, în locul limbii maghiare, limba ei maternă. De-a lungul prodigioasei sale cariere, i s-au decernat mai multe premii de prestigiu, printre care: Schiller (1988), Alberto Moravia (1998), Gottfried Keller (2001), Premiul de Stat al Austriei

pentru literatură europeană (2008), Premiul Kossuth al Statului ungar (2011).

Piese de teatru (selectiv): Ora gri sau ultimul client (L’heure grise ou le dernier client) - 1975 (versiunea definitivă - 1984); Monstrul (Le Monstre); Epidemia (L’épidémie); Ispășirea (L’Expiation).

Romane și nuvele: Trilogia Gemenilor (La Trilogie des Jumeaux) - Caietul cel mare (Le grand cahier) - 1986, Proba (La Preuve) - 1988, A treia minciună (La troisième mensonge) - 1991; Ieri (Hier) - 1995; Unde ești, Mathias?

(Où es-tu, Mathias?).

Unicul volum de versuri al Ágotei Kristóf, Clous (Cuie), din care am

Viață Să te naști Să plângi să sugi să bei să mănânci să dormi să te sperii Să iubești Să te joci să mergi să vorbești să mergi înainte să râzi Să iubești Să-nveți să scrii să citești să numeri Să te bați să minți să furi să ucizi Să iubești Să te căiești să urăști să te salvezi să te-ntorci Să dansezi să cânți să speri Să iubești Să te scoli să te culci să muncești să produci Să uzi să semeni să culegi să gătești să speli Să calci să deretici să naști Să iubești Să crești copii să-i educi îngrijești pedepsești să-i săruți Să ierți să vindeci să-ți faci griji să aștepți Să iubești Să te desparți să suferi să călătorești să uiți Să faci riduri să sângerezi să te saturi Să mori.

Masa Aplecându-se, își văzu chipul, Pe suprafața lucioasă, roșu, propriu-i chip, Și acest chip era profund precum visele de copil, Incredibil de trist, aidoma anilor ce urmară Și, precum primele zile de viață, cu totul uitat.

Se holba la el din lăuntrul cadrului negru al mesei, Un cadru ce nu era pătrat, Nici rotund, cel mult te făcea, poate, să te gândești La o amibă.

El îl privea, nu-l întreba nimic, Umbrele pătrundeau în cameră, iar ei, Ei se-ndepărtau unul de altul aidoma clipelor.

*** (Cândva mai târziu voi vorbi…)

Olga Tokarczuk, născută în Sulechów în 1962, unul dintre cei mai iubiţi scriitori polonezi contemporani, autoarea bestsellerului Rătăcitorii, roman laureat al Man Booker Prize 2018, se află pe lista nominalizaţilor la Premiul Nobel. Trei femei singure își caută împlinirea emoțională. își abandonează soț, părinți, rude și se lasă împinse către o viață nomadă: cea mai în vîrstă, Parascheva, își părăsește soțul și e părăsită, la rîndul ei, de iubit. Fiica ei, Ida, divorțată și ea, duce o viață itinerantă: este ghid turistic în Europa. Maia, fiica Idei, își crește singură fiul și călătorește prin lume.

Cele trei biografii alcătuiesc împreună un roman al căutării, al consensului pe care, pînă la urmă, cele trei protagoniste nu‑l ating. Vor descoperi însă ceva ce le împacă cu ele și cu lumea de care fug fără oprire: compasiunea.

nr. 88 n ianuarie 2019

meridiane

Cândva mai târziu voi vorbi despre ceva frumos despre dulci lucruri tandre cu o imperceptibilă tristețe într-o seară când cerul se va umple de frumusețe când casele vor deveni cenușii și totul fi-va doar negură

Drumuri pline de vuiet Nopți fără stele fac să freamăte arborii ochiul mi-e tot mai negru iar serile se dilată lipicioasele frunze mă lovesc peste fruntea lucioasă năucă alerg de-a lungul șinelor și-al firelor ce se leagănă drumuri pline de vuiet se întretaie în fața mea cețuri pufoase albesc înghețatele câmpuri

tu ești departe la fel de departe ca vara chipuri și bariere se-așază-ntre noi iar pe geamul întunecat al ferestrei vântu-ți pictează amintiri argintii

*** (Să nu mor…)

Să nu mor nu încă prea devreme cuțitul, otrava, prea devreme încă mă mai iubesc îmi iubesc mâinile ce fumează și scriu Care țin țigara Stiloul Paharul. Îmi iubesc mâinile ce tremură și, cu toate astea, fac curățenie și încă se mișcă Unghiile continuă să crească mâinile-mi pun din nou ochelarii la ochi ca să pot scrie.

*** (Voi muri înainte ca soarele să răsară…)

Voi muri înainte ca soarele să răsară zadarnic m-aștepți în fața ferestrei larg deschise cauți un obiect care să-ți amintească gestul pe care l-am făcut atunci când mi-am scos haina dar n-am uitat nimic la tine Dacă ți-e somn întinde-te peste mine minunate-s orașele căci ele departe sunt și în pas elegant și ușor luna se plimbă pe-acoperișuri Oare vrei tu ca să plâng sau vrei să ascult povești frumoase despre toamnă când în adâncul grădinilor de departe vom aduna frunzele moarte și fără de număr și vom da foc grămezilor uscate ce vor trosni Ale norilor aripi erau albastre ei iubeau munții întunecați și cântau uneori în timp ce pluteau pe deasupra copacilor șopotitori Oare vrei să asculți o poveste vorbind despre cântece line și despre oameni ce pleacă purtați de vânt pentru ca nimeni să nu-și mai amintească de ei Voi muri înainte ca soarele să răsară zadarnic m-aștepți în fața ferestrei larg deschise de jur-împrejur sunt doar case pustii ce stau cu ochii pe mine

de dimineață zăpada cea nouă se cerne toamna piere dincolo de munții cei plutitori orașul încremenește-n tăcere Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj și al SIP Timiş

tălmăcit și noi poemele publicate aici, a apărut postum, în anul 2016.

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Simion DĂNILĂ, Maria BOLOGA, Ionel BOTA Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Prezentare și traducere: Costel Drejoi Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu Tiparul: Garamond Tipografie Cluj-Napoca Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj, Timişoara, Reșița, Librăria Cartea Românească Iași şi la sediul USR Bucureşti