Actualitatea literară 86

actualitatea literară nr. 86, anul IX

octombrie 2018

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n Nicolae SILADE:

n Genoveva Logan, la 80 de ani:

„Ca să respire, lumea oricărei cărţi preia, incontestabil, o parte din tine”

n proză: Dan Floriţa-SERACIN, Cristina STRUţEANU, Livius Petru BERCEA

n Magda URSACHE:

şi cine este aproapele ei?

Despre centru şi alte provincialisme

n www.actualitatea.eu n

Vasile Muste

n meridiane n

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Radu CIOBANU, Ionel BOTA, Daniel MARIAN, Cristian GHINEA, Mihaela BÎNĂ

n poezie: Virgil DIACONU, Rodica DRAGHINCESCU, Mihaela AIONESEI, Adriana WEIMER

Julio Cortázar Traducere: Costel DREJOI

Lukáš Ivánek Traducere: Mircea Dan DUţĂ

2 actualitatea literară

opiniile noastre

Verbul întemeietor

Edi tor iDespre a l centru şi

Nicolae SILADE

alte provincialisme

Dragul meu prieten, te-am auzit adeseori metaforizând viața. În loc să o trăiești cum se cuvine, ca pe un miracol adică, spuneai că e ba o lumânare aprinsă la ambele capete, ba un tren care cutreieră gările lumii, ba un vis care prinde contur, ba o realitate care se risipește și tot așa, tot așa. Viața este ceea ce este, iar tu ești doar ceea ce gândești. Ca să îți țin cumva isonul, pot spune însă că, în ceea ce mă privește, dacă viața mea ar fi o lumânare care arde (nu contează la câte capete), pe măsură ce arde, ea face din ce în ce mai multă lumină, tot mai multă lumină, spre a mă lumina, și va culmina cu un mare foc de artificii care va transforma în lumină întreg împrejurul.

Din această perspectivă, din acest punct, privind literatura lumii, simt că mă aflu în chiar centrul ei (altfel, la ce bun să mai scriu?). La fel poate spune și un mare critic literar, care consideră că doar de cuvântul său depinde valoarea unui scriitor. El fiind centrul, toți ceilalți (scriitori sau critici) sunt provincia.

Iar eu nu îl pot contrazice. Ar fi cuvântul meu împotriva zicerii lui. Dar nici nu pot accepta, în plină epocă de aur a internetului, ca el să fie pentru mine centru, iar eu pentru el provincia. Că lucrurile sunt exact pe dos nu are nicio importanță pentru el, care nici măcar nu frecventează internetul, pe motiv că acolo ar fi pleava literaturii, căreia îi lipsește taman sita sa. Nu e așa, domnilor, nu e așa. Internetul facilitează comunicarea în timp real, atât.

Te scoate, fără prea mari eforturi, din provincie și te duce direct în centru. La fel cum odinioară tinerii scriitori, pentru a ieși din anonimat, luau cu asalt capitala, așa și acum, ei iau cu asalt internetul. Asta e capitala lor.

Că au valoare sau nu, asta o va dovedi numai timpul, cel mai mare critic literar. Bine zicea Virginia Woolf, într-un eseu, că recenziile cărților ar trebui abolite (fiindcă 95 % dintre ele nu au nici o valoare), iar criticii serioși care fac cronică de carte ar trebui să se ofere spre închiriat scriitorilor, caracterul privat al întâlnirii limitându-le ispita de a se da în stambă scoțându-se în evidență pe ei înșiși.

Deci, dragul meu prieten, te invit să ieși din provincia capitalei tale și să intri în capitala tuturor provincialismelor, unde sită nu e, într-adevăr, dar nici pleavă integrală nu-i.

„Rămâne, filologic, interesantă şi importantă această similitudine lexico-sintactică, un paralelism unificator al textului biblic, generator, de fiecare dată, de Lumină (materială şi spirituală), o dovadă în plus că lumina şi existenţa sunt şi trebuie să rămână entităţi nedespărţite, indivizibile, din moment ce au aceeaşi sursă: cuvântul divin.”

n ilustraţiile numărului n

Ilustrăm acest număr cu lucrări realizate în Tabăra de creație artistică de la Gârnic, ediția a XV-a, care a avut loc între 14-21 octombrie 2018

nr. 86 n octombrie 2018

Rândurile de mai jos sunt strict ale unui filolog. Ale unui filolog care a citit (citește) Biblia. Precizarea e necesară; mărturisesc că am citit Biblia, în primul rând, cu ochiul filologului, încercând să descopăr sensurile mai puțin evidente ale textului, să „văd” (mai ales) dincolo de litera strictă (și restrictivă, uneori, din punct de vedere semantic) a expresiei foarte sugestive din paginile Cărții Cărților. Surprizele de „dincolo de cuvânt” (după expresia profesorului G. I. Tohăneanu) au fost și sunt încă destule, dar în rândurile care urmează mă opresc asupra unui singur termen. Acesta dă textului biblic semnificații și simetrii impresionante, prin profunzimea situațiilor pe care le acoperă. E vorba de apariția în două contexte a verbului a fi, unul dintre cele mai frecvente cuvinte în existența noastră și unul dintre cele mai încărcate semantic lexeme din vocabularul limbii române (pentru ultima afirmație, v. DEX, s. v.).

La începutul Vechiului Testament, după ce a creat, tot prin cuvânt, cerul și pământul, Dumnezeu a zis: „Să fie lumină. Și a fost lumină” (Fac., 1, 3, s.n.; citatele sunt reproduse după: Biblia sau Sfânta Scriptură. Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008). Voința Divinității s-a concretizat după ce a rostit o poruncă, să fie (= să se facă, să existe, să apară), în care verbul la imperativ este nucleul gestului care formează esența primei zile a creațiunii, despărțirea luminii de întuneric. Dumnezeu percepe lumina drept „bună” (Fac., 1, 4) și acesta este semnul că glasul Divinității n-a răsunat în van.

Vechiul Testament este, în litera sa esențială, o istorie a omenirii (poate a pământului, nu pun semnul egalității între cele două entități) de la crearea sa până la apariția semnului cert (în Noul Testament) că Dumnezeu nu și-a părăsit creația de început, omul, oricâte păcate ar fi avut, pentru că zămislirea primului om s-a făcut după chipul și asemănarea Tatălui și era imposibil să se stingă de tot în omenire scânteia divină; însuși Domnul nu putea concepe o asemenea decădere a omului. Acest să fie este simbolul creației, este dovada (mai ales, lingvistică) certă că totul, de la cosmic la terestru, s-a făcut prin puterea cuvântului.

Dincolo de faptul că în limbajul de azi verbul a fi reprezintă, pentru multe contexte, nucleul expresiei cotidiene, el (verbul) trebuie pus în relație directă cu voința, primul „exemplu” fiind chiar cel al Divinității, a cărei voință are ca suport verbal acest cuvânt: „a fi”. Și încă ceva. Lumina, cea dintâi creație divină, este materială, chiar dacă pentru om nu e „palpabilă” , pe când întunericul este o stare informă, nediferențiată primordială.

E interesant (din perspectiva fizicii !) că lumina generată de o sursă poate străpunge întunericul, dar nu se poate concepe o „fâșie” de întuneric care „să biruie” lumina, să devină un reper, o modalitate de orientare. După câte știu (poate mă înșel !), nu se poate „genera” prin mijloace materiale vreun fascicol de întuneric, prin care să fie „biruită” lumina.

Despre odiseea stelară a luminii vorbește suficient poemul eminescian La steaua...

O sursă de lumină poate fi călăuzitoare în bezna nopții, deci te poate duce pe căi bune.

Spațiile cosmice sunt măsurate în ani-lumină.

Așadar, lumina este factorul primordial care guvernează lumea și viața și sigur cu această finalitate a fost concepută.

Simetric, oarecum, la începutul uneia dintre cele patru Evanghelii din Noul Testament (Sfânta Evanghelie după Luca), doar acolo, evanghelistul narează momentul în care îngerul Gavriil vestește Fecioarei că a fost aleasă de Divinitate să dea naștere Celui Care va deveni „Lumina lumii”, Mântuitorul. Scena,

LiteraTURA oraşului

OaNa IvaN şI-a LaNsat pRIMuL vOLuM La uNIveRsItatea De vest DIN tIMIşOaRa

n Lugojeanca Oana Ivan este coordonatoarea Biroului Programelor „Erasmus” din cadrul Universității de Vest din Timișoara. S-a născut la 6 octombrie 1986, la Lugoj. A urmat cursurile Școlii de Muzică ”Filaret Barbu” (vioară și pian) și ale Colegiului ”Coriolan Brediceanu”. Marți, 9 octombrie 2018, în Amfiteatrul A01 al Universității de Vest din Timișoara, a avut loc lansarea primei cărți semnate de Oana Ivan, publicată în limba engleză: „Miguel de Cervantes’s Don Quixote and Lavrence Sterne’s Tristram Shandy: A Comparative Reading”, despre carte au vorbit: prof. univ. dr.

Pia Brînzeu și editoarea Marilena Brânda, Editura Universității de Vest din Timișoara. Oana Ivan

în simplitatea (dar și în tragismul opțiunii Fecioarei) este impresionantă datorită luptei dintre „credință, ascultare” și moralitatea exterioară, pe care lumea de atunci o avea drept reper al existenței. Iată textul: „Iar în a șasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu într-o cetate din Galileea al cărei nume era Nazaret, // Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David, iar numele fecioarei era Maria. // Și intrând îngerul la ea, a zis: Bucurăte, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei ! // Iar ea văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta ? // Și îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. // Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele Lui Iisus. // Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt Se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. // Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și Împărăția Lui nu va avea sfârșit. // Și a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat ?// Și răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema. // Și iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețea ei, și aceasta este a șasea lună pentru ea, cea numită stearpă. // Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință. // Și a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău ! Și îngerul a plecat de la ea” (Luc. 1, 26-38). Citatul de dimensiuni mai mari a fost necesar pentru a se percepe în detaliu drama Mariei. Ce fel de veste îi poate da un străin apărut din senin în casa ei ? Din moment ce ea „nu știe de bărbat”, cum va putea să rămână însărcinată ? Învinge totuși credința și supremația Legii din Vechiul Testament, din perspectiva moralei (fecioara se declară „roaba Domnului”), și Maria, nebănuind încă, dar intuind imensa responsabilitate pe care i-a rezervat-o Divinitatea, acceptă situația, tot prin verbul a fi la imperativ (de fapt, un conjunctiv cu valoare de imperativ), „Fie mie după cuvântul tău !”, sintagmă care devine semnul începutului lumii noi, o nouă „lumină”, căci, potrivit spuselor îngerului, „la Dumnezeu nimic nu este cu neputință”. Pe de altă parte, obținerea consimțământului Fecioarei de a-L purta în pântece pe Mântuitor este garanția că Fiul omului va fi în egală măsură Dumnezeu, deci Divinitate neștirbită. Cum altfel „a gândit” Atotputernicul , atunci când s-a hotărât să ceară „acceptul” unei muritoare pentru a-Și trimite în lume vestitorul de viață nouă ? De fiecare dată este prezent cuvântul, care ia ființă, se concretizează, prin utilizarea aceluiași verb: a fi, la același mod, dar prima dată în „calitate” de dispoziție creatoare, poruncă, iar a doua oară ca acceptare conștientă, asumată. Nu poate fi vorba, în fragmentul de mai sus de o atitudine concesivă a Mariei (cum ar părea la prima vedere). Nu putea să facă un pământean fraged, oricât de inocent sau inconștient ar fi , „concesii” Divinității. E vorba aici de acceptarea uriașei răspunderi pe care o presupune un asemenea gest.

Rămâne, filologic, interesantă și importantă această similitudine lexico-sintactică, un paralelism unificator al textului biblic, generator, de fiecare dată, de Lumină (materială și spirituală), o dovadă în plus că lumina și existența sunt și trebuie să rămână entități nedespărțite, indivizibile, din moment ce au aceeași sursă: cuvântul divin. Iar cele gândite anterior aparțin nu unuia cu pregătire și vocație teologică, ci unui filolog.

Livius Petru Bercea a urmat, concomitent, Facultatea de Filologie, Istorie și Teologie, secția Engleză - Spaniolă din cadrul Universității de Vest, și Facultatea de Studii Europene - secția Relații Internaționale și Studii Europene a Universității „Babeș Bolyai” din ClujNapoca. În anul III de facultate (2007-2008), a obținut o bursă Erasmus la Universitatea din La Coruna - Spania, unde și-a desăvârșit studiile britanice și hispanice, învățând în același timp și limba portugheză. A urmat un stagiu de mobilitate la Universitatea din Szeged și o perioadă de cercetare de trei luni la Universitatea din Cambridge, unde și-a desfășurat studiul de cercetare pentru doctorat: „Un cult al crizei: don quijotismul, căluțul de bătaie și teama în fața masculinității eșuate în Don Quijote și Tristram Shandy”, temă pe care se axează și volumul lansat în 9 octombrie 2018 la Universitatea de Vest din Timișoara.

Adriana WEIMER

nr. 86 n octombrie 2018

cronica

actualitatea literară 3

viaţa şi numele cărţilor

Viitor general, viitor lider de coloană oficială, jurnalistul, sufleurul a publicat cărţi de poezie, de proză, de reportaj, de investigaţie criminalistică, de teatru. În poezie, în roman, în teatru Doina Magheţi rămâne un prizonier de lux.

1. Am cunoscut-o pe poeta Magheţi prin anii şaptezeci, când cutreiera cenaclurile ca un poet tânăr ce anunţa un viitor ferice. Surpriza a fost când a apărut în uniformă – va fi un viitor general, spuneam.

Un viitor general care a ajuns în vremuri rele, într-o Timişoară în care trebuia să le facă pe toate: să apere regimul cel vechi, cel nou, să bată pas de front în cinstea noilor generali. Ca un (viitor) general care

le ştia pe toate, Doina Magheţi s-a făcut jurnalist – un jurnalist de investigaţie – care n-avea milă de secretele răilor de odinioară. A scos împreună cu un înţelept din Germania cărţi despre Graniţă – locul unor asasinate despre care prea târziu se făcea vorbire. Cărţi mari, aşezate lângă altele despre graniţe, despre lumea asasină de ieri: ar fi trebuit să-i aşeze un loc înalt în lumea publicaţiilor, în massmedia. A abandonat jurnalistica şi secretele şi a trecut la Teatru Naţional, sufleur. Suporter.

Viitor general, viitor lider de coloană oficială, jurnalistul, sufleurul a publicat cărţi de poezie, de proză, de reportaj, de investigaţie criminalistică, de teatru. În poezie, în

Cornel UNGUREANU

roman, în teatru rămâne un prizonier de lux. „Autobiografia” doamnei Magheţi, ispita romanescă a poetei chiar aşa se cheamă: Căpitan Lili, prizonier de lux. Microromanul Doinei Magheţi le cuprinde pe toate: şi amintirile despre bunici, despre părinţi, despre prietenii din copilărie; despre jocurile lor de odinioară. Prizonierul are farmec, graţie, îşi trăieşte luxul confesiunii.

Literatura pe care ne-o propune, proza scurtă şi ultrascurtă e arhiplină de elemente senzaţionale, unele regăsite de jurnalistul de per-

supravuieţuim? Care ar putea fi ajutată să supravieţuiască?

formanţă în istoriile din preajmă, altele desenând o lume absurdă.

Da, toate acestea i s-au întâmplat ei, putem să dăm crezare persoanei întâi, soldat, ofiţer şi ziarist aflat în centrul evenimentelor. De ce numai ofiţer şi jurnalist? Desigur, poet.

Poetul, ca prizonier de lux.

ac-cente noi asuopra locului .

Locuinţei. Mizerabilă, acasă, fastuoasă, acolo, în palatul în care trebuie să împlinească serviciile. Ironiile, autoironiile, fac casă bună cu coşmarurile, maladiile, pe care ea, poeta, trebuie să le depăşească.

Fiecare secvenţă propusă de Doina Magheţi e sugestivă, provocatoare, aluzivă. Poate înlocui un poem sau o ştire pentru pagina întâi a gazetei.

O ştire despre mizeria pe care o traversează, dar şi despre bucuria întâlnirilor cu Mozart, cu Haendel, cu bulevardele pariziene.

3. Cum să supravieţuiască? Relatările de aici, din preajmă, sunt întrerupte de visuri. Oniriada doamnei Magheţi e legată şi de poezia Doinei Magheţi, dar şi de Mormintele tăcute pe care le descoperise, ca jurnalist. Ca sociolog. Feminitatea, maternitatea se exprimă prin maladiile pe care ea, jurnalistul, călătorul, le traversează.

Visurile nu anulează momentul mizerabil, dimpotrivă. Distribuie

poeme în proză autumnală

octombrie e cea mai calmă dintre luni aduce liniște trupului obosit și pace sufletului călător ne apropie unii de alții așa cum doar calamitățile o pot face ne apropie de pământ de cuvânt sub soarele din ce în ce mai răbdător sub cerul din ce în ce mai albastru niciun nor nicio remușcare nicio amenințare din depărtări doar funigeii strălucind între ceea ce a fost și ceea ce va fi de acum poți sta pe balcon să privești spectacolul de strip-tease al naturii se dezbracă platanul din fața blocului tău și ceilalți arbori se dezbracă de acum te poți duce cu gândul departe departe până în cel mai negândit nimic sau te poți întoarce în copilărie iată căruțele încărcate cu porumb roțile lor scârțâind pe ulițele satului iată și dovleceii pregătiți de halloween niciodată toamna nu fu mai bogată îți spui până când totul dispare precum soarele după colina cu viță de vie gata poate să ningă de-acum zice ea doamna ta avem compot de cireșe caise gutui dulceață de cireșe caise gutui și gogoșari în oțet și varză murată și ardei înșirați pe ață la uscat iar tu cu gândul la hibernare aprobi da avem avem dar noi trebuie să fim

Nicolae SILADE nicolaesilade.blogspot.com

2. Luxul confesiunii devine şi mai vizibil atunci când pleacă în Franţa, în Belgia să îngrijească doamne din înalta societate. Este, ca alţi români, ca mulţi români „de azi” să găsească o formă a supravieţuirii. Cum sunt itinerariile pe care le străbate în ţări străine – care sunt itinerariile ei, spre deosebire de călătoriile altora?

Este, în castele în care se ocupă de înaltele doamne, de prinţesele aflate în reaua senectute, prizonier… de lux? Sau îşi asumă statutul întâlnirilor cu cealaltă lume? Ofiţerul de odinioară se pregătise pentru lupte, ziaristul cutreierase locurile pe unde au murit, neştiuţi de nimeni, cei ce încercaseră să treacă graniţa. În alte cărţi se oprise asupra celor care, la sfârşitul anilor patruzeci, încercaseră să lupte împotriva regimului comunist. Morţii graniţei, morţii din munţi. Dar lumea îmbătrânită de afară care ne-ar putea ajuta să

anti - paler. Constantin arcu

Cu o carte aparent nevinovată, de vacanță („Prin lumea largă - Însemnare a călătoriei mele în America de Sud”, LIMES, 2018), Constantin Arcu are îndrăzneala de a afirma răspicat dependența de dorință, pornind de la sine, a scriitorului și nescriitorului, călător sau sedentar, bărbat sau femeia dorită de acesta. Nu este vorba de obsesie, ci pur și simplu de o marcă umană permanentă, sau, dacă vrem să fim prăpăstioși, durabilă cât specia. Călătoria întărește evidența imposibilității individului de a transgresa limita aceasta care îl identifică și definește.

Scriitorul se joacă ironic și autoironic (tocmai pentru că știe că nu le va folosi ) cu falsele puteri ale literaturii:

„Sigur, în acest spațiu eu sunt autoritatea supremă și aș putea să inventez orice despre masa la care făceam referire și care probabil a fost o aiureală. Vreau să spun că pot rezolva orice problemă după bunul meu plac.

Pot să-l ucid pe avocat și să-i iau haremul, dacă așa vor mușchii mei. Aș putea să le bag pe fete în încăperi obscure, păzite de eunuci și ferecate cu lacăte grele.

Nimeni n-ar putea să crâcnească, procedez cum cred eu de cuviință. Cine se aventurează în aceste pagini intră pe tărîmul meu; aici se află în puterea legilor mele și sub jurisdicția și autoritatea mea. Eu sunt stăpînul acestor ținuturi ce se întind cît cuprinde gîndul și fantezia mea. Acestea sînt regulile, nimic nu poate fi contestat, nimic nu-i negociabil.”

Este a doua carte non-fictivă a prozatorului după „Noiembrie la Drenthe” (Edit. Cuvântul Nostru, Suceava, 1999, în colaborare cu Ion Beldeanu și Ion Cozmei). Este greu să renunți la puterile absolute, mai ales că omeneștile sunt limitate, dar și acestea, fizice și chiar cele decizionale și ale gândului sunt împărțite cu Năzdrăvanul, un alter ego omniprezent: „Pe cine putea să intereseze notele despre viața unor bolivieni amărîți sau gîndurile unui terchea-berchea care se tot poartă de colo-colo prin America de Sud? Plus diferendele cu Năzdrăvanul care stătea acum mohorît ca un nas de maimuță cu trompă. Îl înțelegeam și pe el, în ultimul timp nu i-a mers prea grozav. Și numai cît stres și mîhnire a avut de tras după faza cu Suzana, bietul de el.”

Năzdrăvanul nu este o Rosinantă, cum îi pare autorului-narator, ci mai degrabă un Sancho Panza.

Derobat de omnisciență, autorul, așa cum, firește,

4. Cărţile doamnei Magheţi ne atrag atenţia asupra unor poeţi pe care îi urmează. Îi citeşte cu admiraţie. Ar vrea să fie ca ei. Dar pictorii, compozitorii? Ea este din lumea lor, chiar atunci când, în mansarda cutărui castel, rememorează istoria castelanei. Şi, desigur, încearcă să evadeze. Secţiunile pe care ni le propune - fragmentele din care se alcătuieşte Oaia cu epoleţi - par o încercare de refugiu: o încercare de a ieşi în afara literaturii, poeziei, ştirilor despre ziua-de-azi. Despre scriitorul Doina Magheţi. O carte în bucăţi. Dar o Carte care se numeşte ironic, cinic, Oaia cu epoleţi.

nu poate scăpa de Năzdrăvan, nu se poate abține de la portretizarea rapidă a vreunui personaj, altminteri insignifiant. Ceea ce contează aici este sinceritatea decomplexată a autorului și nonșalanța nemaiîntâlnită de mine de a-și promova sexul la (scuzați noneufonia) rang de co-protagonist. Dacă între coperte am găsi un repertoar amoros conținând succesele celor doi (?!) am arunca obiectul cât acolo. În exces, sexualitatea încărțuită plictisește de moarte. Noroc că lucrurile decurg altfel: „Mai întîi voia să facă yoga, apoi să doarmă. Pas de o mai înțelege. Fusesem convins că drumul nostru duce negreșit spre pat. Nu exista altă variantă. Și dintr-o dată totul s-a dus naibii. Nu avea sens să insist și n-am făcut-o. Însuși Năzdrăvanul părea deprimat, uluit. Nu mai înțelegea nimic. Dacă nici în acel oraș al iubirii, atunci unde?” În locul freneziei sexuale, dăm de sațietatea observației, purtând uneori floricică anecdotică: „Bărbații poartă șepci și au profil de indian, fețe negricioase și ridate, bătătorite, și privesc îngîndurați în față. Dacă vrei să faci o poză, îți întorc spatele, dacă nu vrei să scoți din pungă doi dolari sau cîțiva boliviano care, în opinia lor, le-ar mai repara ceva din onoarea pierdută prin faptul că se lasă fotografiați”.

Comunicarea este mereu netă, fără aproximații, iar pe continentul realismului magic magia nu se arată decât prin apariții feminine spectaculoase, dar explicabile și explicitate. Suspiciunile, ca și năzuințele mereu promptului, Gata-de-a-se-îndrăgosti narator (cu tot cu acolitul său Năzdrăvanul, căruia numai scutier nu îi putem spune…) urmăresc în egală măsură cucerirea și respectabilitatea, păstrarea panașului neșifonat – vezi foto coperta 4.

Mircea DOREANU

Continuare în pagina 19

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

M-a consternat recent, într-o revistă foarte generoasă cu autori de toată mâna, un text vomitiv, prezentat ca poezie. Cu jenă și cu scuzele de rigoare, dar ca să fie clar despre ce vorbim, reproduc parțial aici textul prin care un „poet” ține să ni se confeseze despre „... viteza astronomică de propagare – a diluviului - rău duhnitor : Diareea mea câmpenească (sau campestră...) când sunt „fertig” – trag cu putere – un întreg colţ de cer – cu tot cu stele... – ...şi curăţenia - adică victoria totală deplina victorie - asupra lichidelor crunt duhnitoare - e teribil de răcoroasă – luminoasă - ...şi gata! ...îţi dai seama – pe imaşul Lui Dumnezeu – ce podoabe celeste rămân – în urma acestui experiment pur fiziologic: excremente constelative...” Numele autorului n-are absolut nicio relevanță, el face parte din oastea de strânsură a veleitarilor cu care se încropesc revistele marginale, dar ce părere aveți despre insolența blasfemică de a asocia cerul, stelele, însuși numele lui Dumnezeu cu propria-i ordură viscerală? Sau despre viziunea asupra artei a celor ce dau „bun de tipar” unor astfel de texte?

Sau poate „e scris adânc” textul, încât antenele noastre sunt mult prea uzate pentru a-i recepta mesajul, care, desigur, nu poate fi decât subtil... Îmi dau seama că a aborda azi un astfel de subiect care vizează morala, cuviința, onoarea și pudoarea înseamnă a-ți asuma cu bună știință un risc. Se vor găsi de îndată junii insurgenți, proaspeți, autentici, cu insolența încă ingenuă, sau cei cam fanați dar abil fardați, mimând junețea insurgentă, care te vor taxa de tombateră, babalâc, „tataie”, retrograd, conservator, pudibond, ba chiar… „elitist”, păcat, acesta, se pare, dintre cele mai grav compromițătoare. Îmi asum, iată acest risc, cu convingerea că, de ni l-am asuma cât mai mulți și cât mai des, s-ar produce totuși în cele din urmă o reacție salutară la precipitatul, aproape abruptul proces de alterare a climatului moral și estetic în care (supra)viețuim. S-ar putea să par (sau chiar să fiu) puțin alarmist, dar asta nu poate să strice într-o vreme de glorioasă ebuliție a nesimțirii care, în cele trei ipostaze de bază – vulgaritate, obscenitate, pornografie – ne agresează de pretutindeni, prin cuvântul rostit ori tipărit, prin gest, sunet ori imagine, de pe stradă, pe șosele, de pe „micile ecrane”, până la urmă mai de pretutindeni. Ceea ce mi se pare însă cel mai grav e faptul că tot acest jeg se revarsă și asupra bibliotecilor. Dar, mi se va spune, literatura

comentariu

nr. 86 n octombrie 2018

Abolirea pudorii licențioasă, undergroundul literelor își au locul lor de mult și bine stabilit în biblioteci. Așa este. Dreptul lor de cetățenie aici l-au dobândit însă grație faptului că au avut întotdeauna un suport și o rațiune estetică, oricât de evanescente dar perceptibile, o dată cu un sens transtextual. Pe când ceea ce se produce azi nu e literatură licențioasă, ci pur și simplu obscenă, de o consistență vâscoasă, sordidă, fetidă. Iar toată această pestilență e practicată ca un substitut al culturii și experienței de viață creativă ale autorilor în cauză.

Prin agresivitatea și forța ei de șoc ea nu reușește decât să epateze cumsecădenia burgheză, ceea ce, nu-i așa?, e cât se poate de „haios” și într-o anumită măsură chiar compensatoriu în raport cu frustrările unei vârste pentru care negarea sau ignorarea ascendenței și aspirația afirmării rapide și cu orice preț sunt specifice. Se încearcă și teoretizări ale fenomenului, „emanciparea de pudoare” fiind considerată ca una dintre cele mai prețioase cuceriri ale artei, ca și când pudoarea, cea care, la urma urmelor, ne deosebește de necuvântătoare, ar fi devenit dintr-o dată o povară jenantă de care e bine să ne debarasăm cât mai curând.

Unul dintre liderii desantului douămiist afirma ritos, ca unic principiu al scrisului său, sinceritatea. Și Hemingway recunoștea că principiile capitale ale scrisului său sunt adevărul și sinceritatea. El mai era și „un dur”, dar cu toate astea nu vom găsi niciodată în textele sale vreun cuvânt sau expresie care să jignească bunul simț. După cum nu e greu de recunoscut în acest declarat cult al sincerității o ipostază a principiului autenticității, proclamat de Camil Petrescu. Totuși, în consiliile pe care le primea, Doamna T. era absolvită de rigorile gramaticii, nu și de cele ale bunului simț.

De altfel, Camil Petrescu n-ar fi folosit, cum nici nu s-a folosit vreodată măcar de un cuvânt refuzat de dicționare. Iar dacă sinceritatea va rămâne unica rigoare a scrisului, ne întrebăm la ce bun aspirația înspre dobândirea calității de scriitor de vreme ce sinceritatea frustă e accesibilă oricărui boschetar, în timp ce scrisul e totuși o artă ce nu poate fi considerată în afara unei minime elaborări, consecutivă unor principii estetice și a ignorării elementarului concept de „frumos cultural”. Ceea ce, printr-o spontană asociere, îmi amintește de acest adevăr rostit atât de frumos și cu precisă adresă de Adrian Marino încă înainte de 1989: „O victorie estetică este întotdeauna şi o biruinţă etică”. Dar, cum se vede, elaborarea estetică și reverberațiile ei etice nu mai constituie o preocupare pentru noul (-vechi) val.

Vechi, întrucât fenomenul mizerabilismului în variile sale ipostaze e recurent și, de obicei, se manifestă postbelic sau posttotalitar, adică în vremuri de cădere

a valorilor. Semnalarea sa sub imperiul unor diverse stări de spirit, de la constatarea rece până la cea sarcastic sau vituperant indignată, poate fi regăsită, într-un fel sau altul, la toți scriitorii elaborați și cu respect de sine. O revelație de acest gen am avut-o la lectura ultimului dintre jurnalele lui Ernst Jünger traduse la noi.1 Însemnarea la care mă refer datează din aprilie 1948, când Germania, profund rănită, se străduia să se ridice pe brânci dintre ruinele și mizeria unei duble calamități: dictatura și războiul. Și iată ce scria într-una din aceste zile Ernst Jünger, acest admirabil „elitist”, conservator și închinător fervent la valorile umaniste, a căror abolire prin ignoranță și ticăloșie se petrecea sub ochii săi: „Kirchhorst, 20 aprilie 1948. Lectură neplăcută.

Se tipăresc acum și în Germania cărți în care cuvinte obscene apar clar în text – mă refer la cuvinte care mai înainte se citeau doar pe pereții rău luminați ai toaletelor din gări […]

Stilul josnic [subl. R.C.] nu se limitează la carte.

Asta ar fi ca și cum am aștepta să fie ordine într-un oraș în care fântânile și piețele sunt împodobite cu monumente infame. Lichtenberg spune că dacă cineva își pictează o țintă pe ușă, se și găsește un altul care să tragă în ea […] Întâi apare degradarea prin cuvânt apoi prin faptă […] Asta e o lege. Și, în fine, din punct de vedere artistic: ce scufundare în trivialitate plată, ce lipsă de fantezie! [subl. R.C.] Ce orbire în fața fâșiei de pământ din marginea abisului, care este partea de moștenire lăsată artistului și libertății sale! El triumfă înaripat în imponderabilitatea cuvântului – acolo sălășluiesc cutezanța și forța sa mântuitoare.”

La urma urmelor, tot fenomenul „în chestie” poate fi cuprins în exclamativa concluzie a lui Jünger: ce lipsă de fantezie! Fiindcă toată această „scufundare în trivialitatea plată”, toată această obstinată frecventare a acelorași și acelorași bolgii stilistice și tematice e consecutivă lipsei de fantezie, de imaginație, probabil chiar de lecturi fundamentale, conjugat totul cu spirit de imitație, teribilism, snobism. Mă întreb dacă acești autori și-ar recomanda scrierile spre lectură propriilor odrasle: ia te uită, scumpete, ce a mai scris tăticu (ba chiar și mămica)!

Sigur, sigur: fiecare e liber să. Doar pentru asta am făcut zavera, ca acum să ne împărtășim de roadele libertăților democratice. Sigur, sigur…Tocmai de aceea și eu am dreptul să refuz. Sau, dacă tot sunt nevoit să constat, să îmi rezerv dreptul de a nu aplauda. ___________________ 1 Ernst Jünger, Pagini din Kirchhorst • Coliba din vie. Ani de ocupaţie. Traducere, prefaţă, note şi indice de Viorica Nişcov. Iaşi. Polirom. 2004.

Reevaluarea literaturii scrise în comunism

Un subiect frecvent în spațiul cultural românesc îl reprezintă revizuirea literaturii scrise în timpul comunismului, determinantă fiind tendința de judecare și de respingere, în ansamblu, a acestei literaturi, considerată, pe nedrept, fără nicio valoare estetică. Între timp, s-au conturat mai multe direcții în ceea ce o privește, pendulând între a o respinge categoric și a o analiza atent, calm și cu mult discernământ critic. Observăm că cei mai înverșunați contestatari recomandă închiderea ei într-o paranteză a istoriei sau acoperirea cu un sarcofag uriaș, fiind considerată la fel de nocivă ca deșeurile radioactive care, îndată ce vor fi scormonite, vor produce adevărate dezastre. Pe de altă parte, există și critici care se încăpățânează să evidențieze calitățile acestor opere, considerându-le rezultatul talentului, al voinței și al discernământului scriitorilor.

Mai mult, sunt recomandări de reconsiderare a acestei literaturi, făcându-se abstracție de contextul politic, însă acest fapt reprezintă, din punctul meu de vedere, o atitudine imatură. Observăm, deci, două tendințe: una care încearcă să înlocuiască studiul ei cu studiul patologiei unei epoci și alta care încearcă să ascundă orice intruziune neestetică. Vorbim, cu siguranță, de o perioadă infestată de politic, dar merită să căutăm ceea ce este pur, să identificăm opere care au fost ca niște borne care au păstrat drumul drept al literaturii.

Din această cauză, și cititorii manifestă nesiguranță și dezinteres când vine vorba de literatura scrisă în patru decenii și jumătate. Aceștia fie că nu cunosc îndeajuns dramatismul și insolitul perioadei respective, fie că-i judecă foarte aspru pe scriitori, doar după criterii morale, ignorând talentul sau cărțile valoroase scrise înainte sau după perioada de rătăcire. Chiar sunt afirmații că literatura scrisă în comunism nu prezintă interes, deoarece nici critica literară nu s-a ocupat suficient de ea. În conferințele și simpozioanele specialiștilor în literatură se discută tot mai mult despre necesitatea reevaluării literaturii scrise între 1945-1989, însă atunci când se aduce vorba despre cei care ar fi îndreptățiți să înceapă o astfel de muncă, există încă multe divergențe. Întrucât se referă la o perioadă de aproape jumătate de secol, literatura scrisă în comunism nu poate fi ignorată, dar se impune

clar o altă abordare. Se afirmă că ar fi mai îndreptățiți să scrie despre literatura aceasta criticii care au trecut împreună cu scriitorii prin infern, cei care au cunoscut nemijlocit regimul, rigorile și cenzura, însă există riscul ca aceștia să fie subiectivi, aprecierile lor făcându-se în funcție de prietenii, prejudecăți, concesii, antipatii etc. Pe de altă parte, se susține că ar fi mai potrivit să scrie nou-veniții, criticii literari mai tineri care ar fi mai obiectivi, dar și aici există riscul ca acestora să le scape anumite detalii semnificative pe care le cunosc doar cei care au fost martorii perioadei respective. Cred că niciuna dintre cele două categorii nu ar putea spune că poate să redea adevărul absolut despre ceea ce s-a întâmplat atunci. Studierea literaturii din această perioadă este o provocare academică, se impun alte reguli, alte instrumente de receptare, total diferite de cele cu care ne-a obișnuit perioada interbelică, avem nevoie de specialiști care să aibă o autoritate morală și literară, deoarece vorbim de literatura scrisă cu intensitatea specifică unei epoci opresive. Bineînțeles că nu trebuie uitată literatura de propagandă, literatura lipsită de încordarea politică scrisă de cei care au făcut pactul cu realismul-socialist și, poate din cauza acesteia, toată literatura scrisă în comunism este judecată nedrept. Această literatură care nu se extinde și în afara politicului va avea doar valoare de document și atât, intrând în discuție doar atunci când se constată vidul estetic. Deci, tot ce s-a scris comandat, impus și controlat de partid trebuie studiat cu precauție, manifestând interes, mai ales, ca fenomen al istoriei sociale și culturale.

Deși s-a afirmat că în perioada respectivă a existat o „Siberie a spiritului” (Petru Culianu), au existat scriitori care au reușit să supraviețuiască fără a face pactul cu diavolul, iar literatura a găsit totuși o nișă suficientă prin care să funcționeze firesc și să-și instituie propria libertate, deoarece nu toată literatura a fost subordonată politicului, deși asta s-ar fi vrut. Știm că au existat intervale de încordare și de relaxare, de îngheț și de dezgheț, dar niciodată libertate deplină, iar literatura de calitate din această perioadă reprezintă victoria spiritului asupra brutalității ideologice.

Când specialiștii vor scoate la lumină calitățile

literaturii scrise în cea mai dificilă perioadă a ei, atunci, cu siguranță, și cititorii își vor schimba atitudinea față de ea, iar nepăsarea, mai ales a tinerilor, față de tot ce s-a întâmplat atunci va fi împrăștiată. Totuși, cei interesați de relația dintre literatură și comunism se pot lămuri citind cărțile lui Eugen Negrici, Literatura română sub comunism și Iluziile literaturii române care abordează lucid acest subiect extrem de complex și nuanțat.

Da, trebuie citită cu interes literatura valabilă estetic din perioada comunistă, mai ales că esteticul în această perioadă însemna înfruntarea ideologiei. Pentru a o înțelege e necesar să ținem cont de schimbarea codului literar cu toate componentele sale: etic, religios, estetic etc. Ce soartă va avea această literatură ne va spune timpul, deoarece observăm că poezia lui Nichita Stănescu, de exemplu, este foarte apreciată, chiar dacă a fost scrisă în plin comunism.

Dincolo de orgoliile, frustrările, nedreptățile suportate, vorbim de un regim care a produs drame de neimaginat și a distrus talente. Se impune, așadar, un alt mod de receptare, de interpretare și de percepere a acestui trecut frisonant și a acestui accident istoric care a fost comunismul. Oricât ar părea de surprinzător, literatura română scrisă în comunism este cea mai provocatoare, dificilă și complicată literatură din spațiul cultural românesc, datorită amestecului incredibil de morală și estetică, de idei literare și de ideologie politică, de compromis și de rezistență, de reușită și de ratare.

Dacă o operă are valoare artistică va fi citită, chiar dacă cititorii mai tineri nu vor reuși să descopere toate aluziile. Literatura scrisă în comunism nu se cere recuperată pentru a nu fi uitați anumiți scriitori, ci trebuie să realizăm că operele de valoare vor fi citite oricum, indiferent de cât a trecut de când au fost scrise, însă acestea trebuie validate de critica literară, autoritatea care trebuie să despartă uscatul de ape.

Paraschiva BUCIUMANU

nr. 86 n octombrie 2018

profil

actualitatea literară 5

Romanul antropologic (I)

Paul Eugen Banciu - 75 Cu o vizibilă bucurie a scrisului, vădind o irepresibilă vitalitate creatoare, Paul Eugen Banciu (n. 1943) a erupt romanesc, paradoxal, într-un moment fast al prozei scurte, având în spate o îndelungă experienţă gazetărească. În cazul lui, prozator vânos, aproape „clasicizat” (de vreme ce i s-au consacrat, deja, două monografii, sub semnăturile lui Dorin Murariu şi a Danei Nicoleta Popescu), putem vorbi, îndreptăţit, despre un destin împlinit. Romanele, numeroase, sunt uriaşe panouri epice, de impresionantă arhitectură narativă, cu deschidere simbolică şi sugestii mitice, sondând arhaicitatea şi venerând codul moral, pritocite îndelung şi redactate febril. Sunt, desigur, creatori care, în căutare, „bâjbâie în toate direcţiile”, cum recunoştea, de pildă, Mircea Cărtărescu, acest „proces orb” fiind fecundat şi deviat de numeroase întâmplări, lecturi, întâlniri etc. Astfel de „deturnări” sunt excluse în cazul lui Banciu. El poartă, mental, întreaga desfăşurare epică, elaborată meticulos, fişată şi etapizată, urmată cu fidelitate; „totul există în mine”, declara ferm prozatorul, aşteptând doar clipa prielnică, punând la lucru experienţa de gazetar şi cea filmică (ispitit de regizorat, având şcoala scenaristicii) pe suportul încrederii, de nimic zdruncinată, în vocaţia scrisului. Şi fructificând, desigur, o dublă profesionalizare: cea filosofică şi cea artistică, nutrită de lecturi bogate, metabolizate.

Cei care au stăruit asupra romanelor sale etajate (repetăm: aparţinând unui prozator harnic, cu har, colecţionând numeroase premii) au remarcat, deopotrivă, abilitatea compoziţională şi verva narativă. Prin ritm editorial şi palmares, Paul Eugen Banciu, fidel romanului şi realităţii, impune. El are, indiscutabil, mentalitate de profesionist, desfăşoară mari proiecte, crede în cicluri şi sisteme, cărţile sale vădind o „structură controlată”, în mişcare, „recucerind” realul. Să observăm imediat că acest apetit pentru concret nu e străin de savoarea erudiţiei. Fără a propune o proză uscată, cărţile mai vechi păcătuiau, credem, prin sofisticare; nu atât graţie personajelor filosofarde ori parantezelor eseistice, cât complicaţiilor de construcţie, parabolizând excesiv şi îngreunând, astfel, lectura. Cu Somonul roşu (Hestia, 2004) efortul de simplificare a scriiturii devenea vizibil. Trecut prin experienţa de scenarist, Paul Eugen Banciu şi-a limpezit, în timp, stilul şi câştigurile sunt evidente.

Să ne amintim că obsesia elementarului, acea umanitate frustă, stăpânită de un inflexibil cod moral, o lume primară trăind în arhaicitate, sub semnul spaţiului închis, eliberând fertile sugestii mitice erau reperele prozei pe care, la începuturi, o practica Paul Eugen Banciu. Structural, el, având rădăcini moldave, este un povestitor; împrejurarea s-ar cuveni comentată, câtă vreme devitalizarea povestirii a marcat şuvoiul experimentelor prozastice. Or, Banciu nu s-a aliniat docil prozei artiste, excesiv calofilă, nici celei a documentului, dar pare mai apropiat, totuşi, primei. A debutat matur, cu un roman premiat (Casa Ursei Mari, Editura Dacia, 1978) urmat, la scurtă vreme, de Reciful

(Facla, 1979), dovedind o remarcabilă mobilitate stilistică şi tematică. Fiindcă amintitele apariţii sunt două cărţi diferite, insinuând ipoteza (verificată) unor trudnice exerciţii de sertar, pregătitoare.

O cronică pitorescă, o dezrădăcinare şi o întemeiere la interferenţa timpului mitic cu cel real, mustind de concretitudine era Casa Ursei Mari, roman-povestire cu un erou (femeia voluntară), în atmosfera baladescă care supradimensionează şi metaforizează realitatea diurnă, banalul cotidian. În fond, desluşim aici conflictul dintre fondul ancestral şi invazia modernităţii, dintre lemnarii strămutaţi (ca personaj colectiv) şi constructorii barajului, aflând în Femeia Marii un personaj arhetipal. Reciful păstra forţa poematică a scrisului lui Paul Eugen Banciu, deconspirând o laborioasă strategie: tehnica compunerii învederează o construcţie dificilă, prin montajul ingenios al unor fişe existenţiale, cu reverberaţii simbolice, funcţionale. Proprietar al Burnei, Paul Eugen Banciu, inventiv epic, cartografiază etnopsihologic ţinutul „asaltat”, cu burneni evadaţi, atent la datini şi ceremonial, semnalând crizele identitare ale „clanului”. Jurnalul lui Colenţan, de pildă, adună „poveştile” burnenilor („insule vii”), pendulând între document şi închipuire; „păcatele” Burnei, un oraş-cetate, izolat, suficient sieşi, literaturizate de Colenţan (cf.

Marcel Pop-Corniş) asigură avocatului statutul de coautor, s-a spus. Plus filtrul livresc (scrisori, fotografii, amintiri decolorate), reînviind o lume ameninţată, în aşteptare. Sperând că apare „o minte de Odisseu” pentru a deschide o poartă spre „lumea nouă”, a „neliniştiţilor” de la Combinat (văzut, în regim mitic, cu trimiteri străvezii, drept „calul de porţelan”). De structură polipieră, Reciful, apărut la scurtă vreme după Casa Ursei Mari, i-a asigurat prozatorului şansa unui „dublu debut”, cum a fost comentat în presa vremii;

lent al lumii închise a muntelui.

Zigguratul (1982), poate mai mult decât precedentele apariţii, evidenţia tehnica narativă (fiind un roman „terasat”, părăsind structura polipieră), beneficiind chiar de un „plan”; furat de schema compoziţională şi ambalând maşinăria barocă, naratorul pare învins de constructor. Arborescenţa şi încărcătura epică, alternanţele şi discontinuităţile asigură Zigguratului o compoziţie sofisticată, de epică circulară; prozatorul e jovial, scrie relaxat.

Oricum, în Zigguratul personajele se mişcau cu lejeritate, „libere” în spaţiul de joc dintre real şi imaginar. Nu era vorba de un realism brut, deşi în paginile cărţii pulsează viaţa şi se simte foşnetul evenimentelor.

Mai degrabă schelăria mitologică serveşte unei demonstraţii inverse: degradarea mitului prin evidenţierea decalajului dintre mit şi realitate.

Cartea este, deopotrivă, simbolică şi ironică. Poate fi citită şi ca o replică la Sărbătorile, întărind ipoteza ciclului.

Descifrarea simbolurilor, a metaforei tutelare poate fi făcută, dar nu credem că forţa cărţii rezidă, reductiv, în nivelul simbolic. Crescută în umbra mitică, parabola Zigguratului luminează cucerirea realului; cartea e iniţiatică, eroul ei – un tânăr gazetar, preluând elemente autobiografice – descoperă lumea, în confruntarea frumoaselor şi coloratelor teorii cu palpitul vieţii. Ea pune în discuţie problema mijloacelor, a responsabilităţii pe terenul cultului puterii şi alpinismului social, lupta degradând relaţiile amicale. Inserturile levantine trimit la lecţiile istoriei, vădind zădărnicia „sentimentului creşterii”.

Nu se poate spune că Paul Eugen Banciu s-ar fi închinat oportunismului tematic. Romanele sale traversează medii felurite, într-un spaţiu pe care scriitorul s-a fixat, recognoscibil în ontologia imaginarului. Reciful era un roman al cetăţii; Burna, „mic centru al lumii” devenea „eroul” cărţii, vorbind de autarhia burgului-recif, „copie nereuşită

Adrian Dudui ceea ce a permis semnalarea, cu promptitudine, a deosebirilor (tematice şi stilistice), probând mobilitate şi rafinament compoziţional.

Ce aducea nou Sărbătorile (1981), al treilea roman al său, apărut la Editura Albatros? Romanul impunea ideea de ciclu, fiind scris parcă în prelungirea Recifului; ţinutul Burnei devenea, indiscutabil, proprietatea literară a lui Eugen Banciu. Autorul decupează un sat (Ciulpău) ai cărui oieri străbat lumea şi sparg claustrarea unei umanităţi pătimaşe, prinsă în chingile moralei austere. Privirea e, însă, din interior, parcă de pe un pridvor arhaic, asistând la zbaterile istoriei, la senzaţionalul povestirilor unor mari familii prinse în încrengătura neamurilor, acolo unde „pachetul ăsta de oameni a ajuns să fie un singur neam”. Romanul confirmă ştiinţa autorului de a manevra marile simboluri, intrând fără precauţii, direct, în ritmul

a lumii”. În acelaşi univers „aşezat”, pus sub stăpânirea legii morale, Sărbătorile – ca roman al grupului social, trăind drama pierderii identităţii – circumscrie conflictul dintre datină şi modernitate.

Personajele au consistenţă arhetipală, dar romanul se scufundă în concret, nu trăieşte sub faldurile unor idei care l-ar goli de viaţă. Ordinea cutumiară reprezentată de Mogu este violentată de modernismul agresiv, ispitit de putere, ipostaziat de Petru Urvan, zis şi „Străinul”. Romanul se consumă tot ca o parabolă a puterii, angajând un timp defunct şi personaje-relicvă, evoluând în cadre mitice. Fiindcă, la Paul Eugen Banciu, marea poftă de scris, acel regim prolific (observat de Laurenţiu Ulici, chiar la debut) se revarsă întrun context mitic. Naraţiunea curge despletită şi ameninţă strânsa logică epică; dar încâlceala e voită, autorul domină, de regulă, această aglomerare de întâmplări, stăpânind tehnica

Adrian Dinu RACHIERU montajului. În laboratorul său, obsedat de terifianta senzaţie a „ultimei cărţi”, el recucereşte realul, propunându-ne un spaţiu recognoscibil, credibil ficţional.

Evidenta vocaţie epică a lui Paul Eugen Banciu gravitează în jurul Parabolei. Interferând planul istoric-social cu cel mitic-arhetipal, scenariul romanesc developează, în numele spectacolului prezentului, însemnele trecutului. Umanitatea cărţilor sale urcă la nivel simbolic. Închise în metaforă, personajele lui Banciu reuşeşc performanţa de a-şi respecta încărcătura paremiologică, păstrându-şi jovialitatea. Încifrând textul, turnându-i o fundaţie sacrală, prozatorul scrie relaxat-poematic, metaforizând existenţa. Romanele respiră un aer mitic, dar au forţa de a ne scufunda în concret. Se simte peste tot binefăcătorul suflu epic. În fond, conflictul fundamental al cărţilor sale este cel dintre datină (ordinea cutumiară) şi modernitate. Ele au o deschidere antropologică. Acea dramă a pierderii identităţii, sesizată prompt de unii critici, încerca toate comunităţile „de tranziţie”, cartografiind cu forţă epică un teritoriu şi un timp al prefacerilor, alterând argumentul matriceal.

Dar tranziţia (metamorfoza) este şi a insului, a omului istoric suportând istoria. Dacă acesta este, întâmplător, şi Autor, mereu la pândă, având „răbdarea de a sta ascuns” (în speranţa că va concretiza „marele roman”, acea carte dorită şi amânată), atunci „mult promisul roman” devine chiar romanul scrierii (sau ne-scrierii) lui. Muflonul (I-II, 1986-1989) era, categoric, Cartea autorului. Scriitorul îşi transferă toate neliniştile şi dilemele eroului său, şi el scriitor. Vitalist, „pus undeva deasupra lumii” pentru a da acea carte adevărată, scriitorul scriitorului (acuzând, suntem preveniţi, rare puseuri de creator) descoperă ameninţarea ficţiunii. Vrea „invenţii grifonice” şi va constata că „lumea a doua” e mai puternică; foloseşte, povestindu-şi viaţa, scrisul ca terapie, dar, re-creator al lumii, încarnând o idee, se bate pentru recuperarea sufletului, încercând un „Faust pe dos”. Devenind ficţiune, omul real este eclipsat de ficţiune; graniţele se tulbură, comunicarea (în ambele sensuri) îndepărtează acel „ultim liman” şi apropie, în schimb, riscul neantizării.

Suntem în pragul „cărţii de nisip”.

Muflonul era şi cartea cuplurilor în dezagregare: de la acea personalitate comună sau limbaj comun, evidenţiate prin reflectarea partenerilor, se ajunge la confruntarea lor. Dar este şi romanul recâştigării unităţii insului (personajului), în tranziţie, trăind între (întru); în risipire, recuperându-şi trecutele înfăţişări, confruntat cu sărăcia sufletească. În spatele acestui titlu-oglindă descoperim chipurile insului (feţele personajului): un antiFaust, dorind a-şi vinde chipurile dobândite pentru recuperarea sufletului, fiindu-şi sieşi zeu şi demon.

Evident, dipticul romanesc, testând, pe un ton eseistic, relaţiile de putere dintre autor şi personajele sale, putea fi un roman al comunicării, cucerind treptele realului. Or, Muflonul nu parcurge drumul de la imaginar la real, ci exact invers; pleacă de la datele realului pentru a poposi în spaţiul fictivului, rescriind şi stăpânind realul.

6 actualitatea literară

proza

nr. 86 n octombrie 2018

Înghițită de un chit numit Berlin

Cristina STRUţEANU La urma urmei, era un fel de locuință relicvă. Cea în care am stat, la Berlin, în toamna asta. Câteva săptămâni, nu multe, trei. Un bloc burghez cu puține etaje: patru. Avea o sută de ani și ceva. N-ar fi fost mare lucru, dar cât arăta de deosebit față de celelalte din jur! Cu încăperile-i largi, luminoase, îmbrățișând aerul. Cu suflu. Era încastrat perfect între alte blocuri.

Cele noi, de 7-8 etaje, dar tot atât de înalte cât acesta bătrân. Desigur, ultimele construcții aveau altfel de ferestre și uși. Fără stil, eficiente, mai mici, nu ogivale și din lemn masiv. Se afla lângă clădirea Radioului, zonă bombardată și răsbombardată. Rezistase. Era un fel de bloc dinozaur, evadat din soarta tagmei. Unul supraviețuitor. Și m-am trezit, deodată, sufocată de praful dărâmăturilor, de fum gros, de incendii uriașe și flăcări pâlpâinde, rămase de veghe, și de scârțâitul lugubru al vreunei balamale-n vânt, de umbra fantomatică a unei ființe strecurate, prelinse-n noapte, de pocnetul unei prăbușiri, urmat de o tăcere luungă, tăcere sinistră. Așa cum îmi povestea Horia Stanca, prozatorul, fratele lui Radu Stanca, poetul. Horia fusese atașat cultural la Berlin, în timpul războiului. Îngrozit și fascinat. Timorat și atras magnetic. Bântuia noapte de noapte. Uita de el. După fiece nou raid aviatic. Locuise lung timp în mațele lui tăcerea aia, de după. Și mirosul.

Cum o fi arătat pe atunci blocul „meu” supraviețuitor?

Ca un iceberg, în derivă printre ruine? Nu-l cuprinseseră nici focul, nici căderile celorlalte clădiri? Nici o rană?

N-aveam să aflu. Oricum, purta în măruntaie cel mai vechi ascensor. Trofeu. Lift cu strapontine, cu oglinzi și oglinjoare. Și cu cheie. Cu uși și cu clanțe. Se descuia la fiece palier. Trebuia să vină cineva cu cheia, ca să poți urca... Aș fi zis - fabulos, dar ochii se pironiseră pe tabela de deasupră-i. Zece nume. Evreii din această casă. Ridicați, duși, încarcerați, gazați. Dispăruți în neant. Umblaseră cu liftul ăsta în sus și-n josul Josului.

Ca-n liftul lui Dino Buzzati. Dacă-i vorba de jos, atunci, deseori, erai gata să calci peste plăcuțe de alamă cu astfel de nume. Pe străzi. În fața unor locuri. Numai că locuințele nu mai erau nici ele. Înghițite de război. Și, atunci, unde să li se fi pomenit numele? Printre pietrele de pavaj... S-au păstrat șinele și gara de unde porneau garniturile spre lagăre. Plăci de fontă, prinse alături în buloane, aveau înscrise date și cifre. Șiruri nesfârșite de plăci. În iulie 1942, fusese cea mai mare „încărcătură” de tren: 1780 de oameni. În iulie... Icicolo, câte o floare pusă pe șine...

Cea mai limpede dovadă pentru renașterea morală a Berlinului este că, astăzi, evrei cu ținută, oameni de calitate, au ales să trăiască aici. Și am cunoscut-o pe jurnalista ucraineancă Katja Petrovskaya, autoare a unei cărți de evocare, pentru care cuvântul - „tulburătoare” e un eufemism. Și pe Michael Abramovisch, născut la București, pianist de mare renume. Părinții lui se aflau în Israel. Și mă gândeam că, imediat după Timpul atroce, melomanii de acolo nu mai fuseseră în stare, lungă vreme, să... asculte Beethoven. Mă simțeam un peștișor, pierit de sfială.

Nu m-a speriat strada când am ieșit. Nici bulevardul, când strada m-a vărsat în el. Nici încrucișările de șosele. Nici zecile, zăpăcitoarele metrouri de adânc sau suprafață. Nici puhoiul de bicicliști. Nici, nici. Pentru că, deși trăiam starea de a fi în burta unui chit uriaș, simțeam că întâi și mai întâi fusesem înghițită, ca de un ton, ca de un delfin, ca de un protector marin, de acel bloc special. De acum, în carcasa lui, puteam străbate Berlinul. Apărată. Doar necunoscutul sperie, pe cât atrage. E un fel de balans. Când atârnă un braț, când celălalt. Și apoi, prima mișcare, primul traseu, a fost în parcul de la colț. Și când am aflat că Berlinul e îndopat cu parcuri-păduri, n-am mai ieșit din ele... Mi-a trezit toată admirația starea de sălbăticire, de libertate, de naturalețe a parcurilor. N-aveau tăblițe cu „Nu călcați pe iarbă”. Ferit-a Sfântul. Dimpotrivă, erau înierbate, cu bălării cumsecade, nu urâcioase, fără răzoare ticluite cu flori și tufe de grădină. Doar cu arbori uriași, răsuciți, descojiți pe alocuri, și cu covoare de ghinde, jir și castane, pe care călcai. Trozneau, pocneau, se fărâmau... Și peluzele dintre liniile de metrouri, de tramvaie, la fel. Sauvages. Recunosc, am fost uluită. În restul Germaniei – aflasem – nu, nu era libertatea asta naturală. Chiar le crea disconfort psihic celorlalți. Nu tuturor, dar multora. Precum afluența de străini. Însă, în afara perioadei maligne, toxice, se tot primiseră refugiați. Începând cu hughenoții francezi din sec.

XVII. Cam pe când a fost Dimitrie Cantemir membru

al Academiei berlineze. Acum, Berlinul e doar atât de cosmopolit! Și dă unora fior. Dar și reversul e posibil.

O spanioloaică, ce trăia de 40 de ani în Berlin, strâmba din nas: „Nemții ăștia nu știu să se distreze; nu-s religioși, de Paști fac picknick, nu procesiuni...”

Era ș-un mic iaz cu stuf, rațe, lișițe și un crap roșu uriaș, chinezesc, decorativ. Făcea rotocoale și-și zvâcnea coada. Or fi fost și alții, dar mergeam înadins și nu se iveau. Primul a rămas singurul, unicul. Cel ce, hap, mi-a furat sufletul. Hoțoman. Căutam cu ochii și vreo bancă. Ei bine, nu, abia una, departe. Va fi fost pentru bătrâni, că restul, cu toții pe iarbă. Cu câini, cu prunci, c-o bere, cu mingi, cu badminton, tai chi, kung fu, iubiți înlănțuiți, lecții de gimnastică, până și de balet, de yoga, sau citind, pictând, ascultând muzică, ce de, ce de... Apoi veverițe, iepuri, căsuțe pentru păsărele...

Sunt și jderi și ratoni și căprioare și sute, sute de vulpi.

Cineva a întâlnit într-o noapte o pisică ochi-n ochi cu o vulpe. Încordate amândouă. Înțepenite. Tensionate.

Cu spinările arcuite. Omul a rămas locului, vrând, la o adică, să apere pisica. Ei bine, vulpea a fugit. A șters-o. Și nu oricum, nebunește. A țâșnit. Eu mă străduiam să le zăresc pe străzi. Pisicile. Niciuna. Doar la câte un geam. Pașnice, domestice, torcătoare, plictisite. De obicei, pufoase. Specia câini vagabonzi, comunitari, nu s-a inventat aici. Toate tomberoanele erau ferecate ferm. Rămâneau sticle de bere prin tufe, da, dar nu copleșeau parcul. Cum de se-ntâmpla așa? Aa, asta e, mi-am zis. Zărisem, pe bulevard, o bătrânică firavă cu două sacoșe uriașe, pline cu sticle. Dumnezeule, ce de bere... Apoi, am priceput că erau sticlele adunate din parc. Zilnic? Se ducea să le vândă...

Mi-am amintit, intrigată, de o poezie a lui Minulescu, ceva despre „pădurea burgheză, rasă, tunsă și frezată”, unde „un neamț enorm își mângâia nevasta lui obeză”.

Va fi fost o etichetă standard? Va fi fost cândva real?

Acum, fără nici o îndoială, burțile făloase aparțineau celor din alte neamuri ce împânzeau locul. Nemții erau supli și pe biciclete. De la fetițe cu zulufi sub caschete - farmecul însuși, la bătrâni cu bărbi stufoase.

Atrăgători și ăștia, hm... Plus alergări peste tot. De

istov. Iar la lacurile îndepărtate, din păduri, mai ales în Grunewald, se făcea baie și plajă de toamnă. Nudism.

Printre tranșeele... mistreților. Cic-ar fi fost 5.000 de râmători! Deprinși cu oamenii. Îi ocoleau, nu-i atacau.

O bucurie era și umblatul desculț prin nisipul ciudat de acolo. Îl vedeai pe alei, o pulbere fină, mai mult gri, dar era fixat prin rădăcini de arbori și arbuști. Puteau fi șanse să nu-l observi. Numai că, într-un mare luminiș, se înălțau și vălureau curate dune. Cic-ar fi fost reziduuri din dorsala glaciară ce traversa Europa dinspre nord. Grohotiș măcinat, spulberat de vânt. În locul cu pricina zăcuseră niște depozite militare – franceze! Și nisipul nu apucase să fie așezat prin vegetație. Se răzbuna acum, înălțat în piramide, spre deliciul celor mici. Desigur și al celor mari. Eu însă eram îmbrăcată prea gros și încălțată, vorba lui Topârceanu, așa că m-am luptat din greu cu dunele. Și n-a fost vesel. Dar n-am rămas cu pică. Doar tare obosită.

La celălalt colț, cu puțină exagerare zis „colț”, bătea oră de oră, ceasul dintr-un turn. Cu forță gravă de clopot. 432 Hz, se nota, pe Youtube, în dreptul unor astel de sunete relaxante, repetitive ca o mantră.

De refacere a spiritualității, a stării noastre de pace, zdrențuită de stress. Aha... Era turnul primăriei de sector. Rathaus Schoneberg. Aici, rostise în 1963, John F. Kennedy afirmația vestită: „Ich bin ein Berliner”, în timp ce Nikita Hrușciov socotea Berlinul de V. „un os în gât”. De atunci poate, devenise Berlinul sinonim cu libertatea. Până astăzi. În taină, mă distra numele „rathaus”, un fel de „casa șobolanului”. Caraghios era, de altfel, și Hotel de Ville al francezilor. De-au bubuit unii noaptea, în Paris, căutându-și hotelul. La poalele acestui rathaus se desfășura, în fiece weekend, un târg de vechituri.

Alt punct de atracție. O lume și ce lume! Îți puteai imagina lesne interioarele de altădată, cu fascinația lor. Universuri și vise apuse. Pierite și totuși pulsând.

Absorbiseră emoții. Aveau vibrație, acolo pe tarabe. Îți venea să le atingi.

Fără îndoială, fusesem în Alexanderplatz, pe insula muzeelor, pe lângă domuri și vestite universități, de-a lungul râului Spree, sufocat de barcazuri cu turiști. Cine nu voia să facă o mini-croazieră pe apa ce

servise de graniță între cele două state germane? Sau să tropăie în ricșe remorcate de biciclete, în jurul Turnului de televiziune, cel hiper înalt, fala RDG-ului.

Chit că ultimii metri de sus tot picau și durase enorm să-l stabilizeze. Sau să umble, fie c-o hartă-n mână, fie cu autobuze cu etaj, de City-tour, pe lângă Reichstag, aproape văzând soldatul sovietic ce-a înfipt steagul în vârf. Se dovedise, mai apoi, că nu fusese Alioșa Nuștiucum, ci Vanea Cumofifost, și că, oricum, celebra fotografie era trucată. Precum filmările... realiste de pe crucișătorul Potemkin. În Pergamon, mă înfiorasem cu capul pe spate, în fața Porții Babilonului. Splendidă.

Uriașă. Copleșitoare. Te îngenunchia. Poarta Ishtar, zeița cea crudă, din epopeea Ghilgamesh. Grandoare, supremație. Te intimida. Lucrurile astea - ce să fac? - mă uluiesc de fiecare dată. Parc-ar fi, de fapt, ceva mărunt.

Mi-am amintit, brusc, cum Părintele Paisie Olaru al nostru, de la Sihla, profețea, ca-n Biblie, că ultimul împărat al lumii va fi tot la Babilon și va fi antihrist...

Nu-mi dezlipeam ochii. În schimb, mozaicurile de Khorasan și Samarkand aveau măreție și taină în fiece minusculă pietricică. Paradox? La Nefertiti, recunosc, n-am fost. Nici în KaDeWe, arhicelebrul magazin al eleganței. Poate, de-mi ajungea timpul. Într-o sală de concert născută dintr-un depou de tramvaie, da. Imaginație, gust, rafinament, piane vechi, eșuate, lăute pe pereți. Miraculos.

Dar Poarta Brandenburg? Sigur, tot triumfală, în dimensiuni clasice europene. Dar ce destin! N-am reușit s-ajungem. Ne opreau cordoane de poliție. Venise Erdogan, și-n prima zi - miting de aclamare. În a doua - de contestare. Se divizaseră turcii, cetățeni germani.

Noaptea da, am reușit. Prin parc însă, alt parc, pornind de la Grădina Zoologică. Peste gard, zărisem doar struții nandu. De Knut, micul urs polar ivit pe lume în captivitate, cu mare vâlvă, n-am avut parte.

Tot mergând și mergând, se făcuse beznă deplină și nimeni nimeni, doar câteun vâjâit de bicicletă, cu faruri prietenoase. Aici, copacii fuseseră replantați, ca blocurile rase de război. Pentru că, după, oamenii îi tăiaseră să se-ncălzească...

Parcuri au mai fost destule. De neocolit, Victoriapark, ce amintea o înfrângere a lui Napoleon. Pe treptele monumentului, pe dâmb, doi tineri cu pahare cu picior între ei și-o sticlă de vin. Îi strălumina ușor apusul incandescent. Va fi fost de neuitat. Dedesubt, pornea în valuri o cascadă. Apa se despletea pe pietre, fără s-o auzi, din cauza chitarelor. Se cânta din belșug.

Dar lacurile și insulele? Pe una din ele, Kladow, se mergea cu vaporul, cu tichetul de autobuz al zilei, doar era socotită cartier al Berlinului. Cu pescari, cormorani și egrete, vile rafistolate și multe Privat Weg, de!...

Numele nu-l pot uita din cauza prozei lui Galaction „De la noi la Kladovo”, cu dragostea tragică dintre Popa Tonea și frumoasa sârboaică Borivoje. Mă marcase, ș-apoi locuisem îndelung în Severin, pe malul Dunării.

Iată cum... Pe Insula Păunilor rămăsese aproape doar numele, că vulpile înfometate din război îi devoraseră. În altă pădure, la Nikolskoe, o contesă rusoaică ridicase o biserică deasupra lacului. Și, și, păreau că nu se mai termină pădurile, parcurile.

Dar coloniile de căsuțe? Nu numai în Berlin, în toată Germania, la liziera parcurilor, lângă metrouri, pâlcuri, pâlcuri de mici parcele cu câte o bojdeucă înjghebată.

Nu poți dormi decât în weekend, dar ce de nostalgii se revarsă. Flori, legume, chiar porumb, viță de vie, cișmele, fântâni și pe frontonul casei năzdrăvănii – coarne de cerb, steaguri, globuri colorate, ș.a. Cel mai amuzant lot, destul de larg, n-avea decât gazon, dar era plin cu pitici de grădină.

Cu belgienii ce locuiau deasupra în bloc, nu m-am întâlnit. Doar tropăiturile copilașilor mă înveseleau.

Nici cu argentinienii de alături. Cu domnii ce încercau să mă ajute la mânuirea cheii liftului, până ce cheia a ajuns să mă cunoască sau eu pe ea, am dialogat cu zâmbete și imbatabilul Hallo. N-am aflat ce neam erau. Strada însă dospea de turci, ruși, arabi, asiatici, africani, mai toți binedispuși. Ce mare lucru! Singura ființă de care m-am legat a fost un vietnamez bătrân, micuț și sfrijit. Avea o afacere: „Little Hanoi”, o bombă cu patru mescioare, două înăuntru, două afară, pe bulevard. Prețuri mici și sosuri delicioase. Am mâncat, din prima, rață caramelizată pe pilaf cu bambus. Altădată, buchețele de primăvară. Când am vrut să repet, nu mai era. Închis. Deși un afiș nota orarul: „11-22”, ce program... Geamul tot crăpat, lipit cu scotch. Copertina ciuruită ca o sită, tivită cu becuri ce se legănau. Simple și nespălate de mult. Mă îngrijorasem. Îmi venea să-ntreb la poliție... Abia în ultima zi am văzut, din autobuz, ușa deschisă și mi-a venit inima la loc. Puteam pleca liniștită. Doar trecuseră pe sub geamuri și lăutarii țigani, cu acordion și clanaret, pe care-i simțeam români... La venire, cântaseră „Barca pe valuri”, iar acum, de rămas bun, parc-ar fi știut, valsul din „Dr. Jivago”, la care aveam și am mare slăbiciune.

Ceasul din Rathaus lumina, avioanele lăsau dâ-re rozalii, de apus, și, deodată, țipete de lebede. Împungeau aerul! Stoluri în V, din ce în ce mai mici, se destrămau în înserare. Am rămas o vreme fără aer.

Primisem totul ca pe o binecuvântare. Berlinul, în care desigur nu voi reveni, m-a vrut. Mă mângâiase.

nr. 86 n octombrie 2018

poezia

actualitatea literară 7

Virgil Diaconu 70 - De-acum pot să înflorească cireşii, spune poetul, care este filmat chiar în această clipă de uniformele nevăzute care filmează totul asigură ordinea şi disciplina acestei revolte spontane…

Prezenţă Trenul a intrat de-a binelea în pieptul câmpiei, dar eu nu am plecat nici acum din camera ta.

Eu am rămas aici, ca o umbră.

Viitor de aur!

Partidul roșu a dat goarna în cazarma de cocoșați și spinările îndoite au ieşit să protesteze.

Pentru el, pentru partidul roșu.

Până şi pietrele cubice de pe strada Vasile Lupu s-au luat de mână cu găurile din pantofi şi au ieşit să dea jos Guvernul.

- Vezi să nu îţi rupă oasele şi de data asta, i-a spus bătrâna pieptănată ca un ceas deşteptător fiului ei ieşit ca glonţul din casă la chemarea partidului care a pus la cale această revoltă spontană…

O revoltă pentru apărarea democraţiei, aşadar a conturilor în euro, a piscinelor şi vilelor de lux. O revoltă pe mână proştilor care au ieşit în stradă; a proştilor care flutură steagul şi îşi numără oasele rupte sub bastoanele de cauciuc ale jandarmilor.

Se aude că zilele acestea va fi înscăunat noul prim-ministru, cel hrănit cu apă de trandafiri şi clonat în preajma Tezelor din Iulie ’71. O nouă Poantă!

- Aşa că luaţi-vă pancartele şi daţi fuga în Piaţa Revoluţiei dacă vreţi să vă măresc raţia şi ajutorul de şomaj, a spus organizatorul acestei revolte spontane…

- Dar pe noi de ce nu ne cheamă nimeni? – au strigat, trosnind, paturile din apartamentul traficantului de plăceri sexuale plătite cu ora de aleşi.

- Vrem şi noi să ieşim în stradă şi să demonstrăm, au spus lingurile şi furculiţele din hotelul de lux.

Ce, noi nu avem viziune politică? Şi în timp ce babetele glossy care se agită la demonstraţie dau declaraţii color pe posturile TV, libărcile guvernamentale pregătesc pentru manifestanţii din piaţă supa săracului, preparată din cele mai bune e-uri aduse de-afară.

- Jos Guvernul! – au strigat pancartele din Piaţa Revoluţiei şi aplaudacii roşii.

- Jos Guvernul! – au strigat eroii neamului din cârciumile amarului; din cârciumile amarului servit cu suta de grame în pahare de sticlă transparentă.

- Jos Guvernul! – au strigat eroii acestui neam de eroi, de sub pancartele pregătite din vreme pentru această revoltă spontană… Şi în timp ce babetele glossy savurează sarmalele electorale şi se bucură de focurile de artificii care le oxigenează plămânii, generalul Cătuşă din fruntea Poliţiei se întoarce cu spatele la istorie, iar doamna Gratie Pivniceru de la Justiţie se face că nu vede mita electorală nici de data aceasta.

Chiar acum îl instalează pe noul prim-ministru, pe băiatul acesta plagiat după Tezele din Iulie ’71.

O altă Poantă, după cum am spus.

- Viitor de aur ţara noastră are! – strigă o gură spartă din mulţime, trezind nostalgii printre uniformele nevăzute care filmează și asigură ordinea.

Uneori vorbesc cu florile de câmp pe care ţi le-am adus. Alteori, când dormi, mă ascund în cuibul palmelor tale.

Nici nu ştii.

Eu am rămas în camera ta.

Ca o umbră mă furişez pe urmele tale, dintr-o încăpere în alta.

Ba într-o clipă de neatenţie am reuşit să trag perdeaua ca să intre lumina, am rostogolit bulgărele de lumină peste tine.

Eu voi rămâne aici, cu toate celulele îndrăgostite, recitând din psalmii primei îmbrăţişări.

N-ai să mă auzi niciodată şi n-ai să mă vezi, poate doar cartea de pe masă care se deschide singură să te pună pe gânduri, poate doar clopotul de bambus pe care l-am atins din greşeală şi care se tânguie acum pe limba lui de clopot să mă dea de gol…

Sunt aici, în mansarda singurătăţilor tale, împreună cu evantaiele şi fotografiile copilăriei. Împreună cu eşarfele de mătase pe care ţi le-am adus. – Cine ştie? poate că într-o zi mă vei pune la gât.

Sunt aici, împreună cu inelele de argint abia dăruite. – Cine ştie? poate că într-o zi mă vei pune pe deget…

Din oraşul de fier Îţi scriu din oraşul de fier.

Gândurile mele iau foc pe străzi, trupul se afundă în beznă.

Uneori mă împiedic de visurile altora, de cadavrele lor aruncate în drum.

Mă ţin după aceste flăcări, trec întunericul la pas.

Lama unui cuţit care face dragoste cu lumina lunii este un poem al zilei care tocmai a trecut pe aici.

Suntem în cartierul cuţitelor.

Suntem printre prieteni. Îţi scriu din oraşul de fier.

Aud că mai porţi şi acum cireşe la urechi, că încă mai ascunzi sub bluză trandafirul. Şoaptele tale de dragoste mă ajung din urmă.

Eu am rămas în piaţa electorală, unde alesul împarte prostimii sarmalele victoriei.

Eu am rămas în această farfurie publică, unde se împart sarmalele democrate, care vor sătura şi anul aceasta prostimea. Încă puţin şi mistreţii puterii vor urca la tribună.

E vremea lor! A mistreţilor şi a vulpilor cu două ieşiri. Şi a ţiparilor, care înoată de voie printre degetele împietrite ale Justiţiei.

E vremea cloştilor bicamerale, care îşi votează cu patru aripi pensia pe ouă de aur.

E vremea curcanilor care dorm în fotoliile parlamentare. Şi a cârtiţelor întunericului. Şi a şobolanilor reciclaţi, care fac gloria noului nostru partid.

E vremea şobolanilor roşii. Îţi scriu din oraşul de fier.

Nici tu nu ai trădat trandafirul, nici eu nu am urcat la tribună. Şi nu am dat năvală în gamela tinerei democraţii, în Piaţa Sarmatică.

Ştiu că eşti de cealaltă parte a zidului şi că de la tine începe pădurea.

Azi-noapte, ultimele visuri au fost împuşcate în moalele capului.

Probabil cineva i-a deranjat din nou pe mistreţii puterii.

Sau pe elefanţii guvernamentali.

Sau pe bordelina de la Palat, care ţine strâns între pulpe secretul succesului ei de Palat.

Da, ultimele visuri au fost împuşcate în moalele capului.

Mai bine ar fi ca de acum înainte să vorbesc în şoaptă; sau cu gura închisă, ca un adevărat poet al ţării cu gura închisă! Îţi scriu din oraşul de fier.

Cagulele Armani mă vizitează uneori noaptea. Ultimele visuri sunt împuşcate în moalele capului. Ştiu că eşti de cealaltă parte a zidului şi că de la tine începe pădurea.

Poate că e vremea să ies din cercul acestui oraş.

Tu treci chiar acum cu trandafirul sub bluză.

Chiar acum, ascunsă în trupul tău de prinţesă. În care ne vom întâlni cât de curând.

Portret cu cireşul în braţe Trec pe străzi cu cireşul în braţe.

Dar cireşul nu se vede.

Ceea ce se vede este doar acest trup pe care îl port după mine. Și care nu te lasă să vezi cireșul.

Eu locuiesc într-un oraş obişnuit, printre oameni obişnuiţi.

Eu însumi sunt un astfel de om. – V-am spus, cireşul nu se vede.

Dimineaţa mă scol întotdeauna devreme şi mă apuc de lucru.

Lucrez la Fabrica de Visuri.

Aici îmi trec pe curat toate spaimele şi bucuriile, trandafirul surâsului ei și muntele de iluzii.

Ei da, acestea sunt viitoarele mele cărţi: trandafirul surâsului ei și muntele de iluzii.

Cărţi pe care le voi face cadou prietenilor cu diferite ocazii. În mod sigur, ei îşi vor face timp să caute cireşul printre pagini. Şi mâinile prinţesei. Şi florile de câmp ale copilăriei…

Eu lucrez la Fabrica de Visuri, v-am spus, fabric iluzii: fabric eternităţi pe care le fac cadou prietenilor cu diferite ocazii.

Fireşte, încă nu am aflat dacă cineva a dat de cireşe printre pagini.

Sau de mâinile prinţesei.

Sau dacă a auzit ciripitul vrăbiilor printre rânduri.

Ciripitul zăpăcitelor vrăbii. Încă nu am aflat.

Am vreme, moartea este lungă.

Eu sunt un om obişnuit, v-am spus, deşi uneori văd lucruri pe care nu le cuprind.

Eu lucrez la Fabrica de Visuri.

Seara, când mă plimb prin centrul oraşului, eu am întotdeauna la mine un vis – nu se ştie când cineva îşi pierde speranţa şi cade în mijlocul străzii. Și are nevoie de o gură de aer, de un vis.

Nu se ştie!

Da, de cele mai multe ori eu îmi împart visurile pe străzi.

Dar fireşte că există şi visuri pe care nu le poți împărţi.

Unele dintre ele sunt de uz strict personal.

Un astfel de vis cu totul personal este prinţesa.

Prințesa care aleargă printre cearşafurile albe ale dimineţii.

Care joacă șotronul în inima mea. Întocmai așa gândesc despre prinţesa cireaşă!

Despre cireaşa prinţesă!

Eu sunt un om obișnuit.

V-am spus, cireșul nu se vede.

Fabrica de Visuri nu se vede, prințesa nu se vede.

8 actualitatea literară Lumină de stea Se va întoarce fructul în sămânţă şi strălucirea solară în lumină de stea îşi va regăsi cerul; se va întoarce izvorul la matcă şi cuvântul în sens îşi va regăsi calea; cântecul se va reîntoarce în sfere şi rugăciunea va renaşte calea sfinţirii. În lumină voi apune, în lumină voi trece, cum lumina-n vitralii îndumnezeită-n Altare.

Drumul spre Infinit Venim din infinit… drumul spre Infinit îl învăţăm într-o viaţă.

Şi piatră peste piatră, cuvânt peste cuvânt, faptă peste faptă vor dura piramide întru spirit şi timp.

Am înmulţit înmiit Talantul primit la venirea mea-n lume !

L-am rescris în Lumină

Am ales cu inima cerul la care să urc în Lumină.

şi dăruindu-l mereu mi s-a întors înapoi înmiit

La infinit Împărţită în patru, inima stelei – şi a mea – se divide la infinit lumină.

În Lumină

şi-n întuneric, lumina-mi se revarsă-n priviri mereu înspre voi.

Tot mai aproape în Lumină sunt, tot mai departe-n Cuvânt.

Întru spirit şi timp

Eminescu - poezia nemuririi

– inexplicabile dimensiuni ale spiritului.

Talantul

Pe drum de stele paşii mei au redevenit zbor...

tot mai departe în timp.

şi timpul mă construieşte pe mine, precum piramidele

La masa Cuvântului !

– lumină de stea să vă fiu.

Port bucuria stelei în noapte:

– inexplicabile dimensiuni în spaţiu şi timp;

să împart cu voi hrană de suflet, hrană de spirit.

Am ales cu sufletul o stea care-mi seamănă;

Tot mai aproape în Iubire mă simt,

şi templul se construieşte pe sine, precum piramidele

Adriana Weimer

Drum de stele

Mereu înspre voi

Pun piatră peste piatră, cuvânt peste cuvânt, faptă peste faptă;

nr. 86 n octombrie 2018

poezia

Ţi-e veşnicia scrisă într-o carte şi-a cărţii veşnicie-i scrisă-n ea.

E poezia-ţi însăşi veşnicie şi poezia veşnicie-i steaua ta.

E geniu pur în gându-ţi şi-n rostire şi toată fiinţa-n geniu ţi-e gândire; şi mai presus de roadele gândirii ţi-e poezia nimb al nemuririi.

Poetului Mihai Eminescu

Atât de aproape de tine, Poete! Între tei şi senin e un cer de albastru, istorie pură, minune, tăcere… Între tei şi-nălţare e un cer de cuvinte.

La picioare, “Dorinţa”-ţi se îngână cu paşii-mi spre tine, Poete, veşniciei s-o dea!

Fiinţa zorului Conectat la cer cu toată fiinţa zborului îmbrăcat în lumină

încerci senzaţia unică a nemuririi…

Dincolo de nori şi chiar de fiinţă destinul îţi rescrie zborul pe verticală întru renaşterea în spirit.

Zbor Fiecare zbor ascunde o poveste: aripa păsării ocrotindu-şi puii-n furtună, aripa avionului tăind cerul în două

când ochii nu vor mai vedea şi buzele nu vor mai spune...

– clipa-tăcere.

Semn de viaţă şi iubire e lacrima ce-acum curge, cuvintele ce-acum se rostesc şi seninul privirii mele spre voi;

– cum dar din dar, cum lumină din lumină!

Sunet sacru al orgii

Trecem

cu trup de lumină în Lumină vibrezi…

– îndumnezeire, credinţă, mister…

Glas de Lumină înalţi către Cer, spre Cuvânt înspre suflet şi gând...

Trec anii peste noi măsurându-ne umbra şi lumina din ochi, şi lumina din suflet.

Noi trecem prin timp măsurându-ne anii, şi lumina vieţii, şi lumina spre-apus.

Primăvarăculoare Curând, se vor risipi iernile...

Lumina-n vitralii

Zăpezile din priviri vor înflori în cuvânt,

Vitraliile

înnobilând gândul cu primăvară-culoare.

– ochi-curcubeu deschişi Luminii.

Memorie vie

Steaua mea

Scriu fiecare clipă şi-n imagini;

pentru fiecare călător spre infinit...

Mi-e dor de un timp cum rar a fost...

şi clipa se va rescrie şi dincolo de timp

Infinit cu infinit…

– cu infinit de senin şi pace de suflet...

şi-această clipă va fi o altă clipă

Suflet de stea

Mi-e dor de înaltul albastru al cerului...

prin retrăire, prin reamintire va dăinui

– să pot privi în ochi steaua mea de noroc.

– memorie vie, din memorie vie.

Din suflet de cer cu suflet de stea mai aproape îţi simt depărtarea,

Neuitarea

Izvor viitorului

mai aproape mi-e visul şi marea…

Nu voi lua nimic dacă plec,

Să fie acest timp – ce va deveni istorie –

Din suflet de cer cu suflet de stea

poate numai plecarea...

izvor viitorului, profunzime mereului?

Voi veni uneori în gând, în suflet, în fapte deja făcute;

În spirit

te privesc şi zbor mi-e cântarea, cărarea…

La masa Cuvântului Ioan Mercea

Vine un timp al clipei din urmă;

primiţi-le, ca şi când ar fi revărsarea clipei mele finale spre-Apoi.

Sunet sacru al orgii:

Un cer de cuvinte

Timp al clipei

La masa Cuvântului mă aşez iar – ca întotdeauna –

voi veni în Cuvânt,

Faţă în faţă cu clipa ce vine, trece, retrece mereu...

Nu voi lua nimic dacă plec,

Timp găsit, primit, regăsit, risipit, mărturisit în noi...

poate doar neuitarea...

E clipa reîntâlnirii în spirit.

alteori în cuvinte...

nr. 86 n octombrie 2018

proza

actualitatea literară 9

Merită să-ţi cumperi reportofon?

Cu vreo cincisprezece ani în urmă, am fost atenţionat, e drept, neameninţător, de către o persoană cu răspundere în instituţia unde lucram, că am omis să notez un lucru esenţial într-un proces-verbal pe care fusesem rugat să-l întocmesc la o discuţie importantă. N-am dat atenţie, pe moment, micului reproş, dar ulterior am judecat „la rece” nemulţumirea persoanei respective şi am văzut că o asemenea omisiune poate crea neplăceri. Am decis să remediez asemenea eventuale scăpări viitoare, întrun mod aparte: cumpărându-mi un reportofon destul de performant, silenţios, cu baterii, care nu enerva prin fâşâitul pe care-l făceau alte asemenea aparate. Am trecut şi peste nemulţumirile soţiei mele, care-mi reproşa că suma dată pe reportofon e prea mare, iar utilizarea lui nu-mi aduce niciun avantaj personal. Numeroasele procese-verbale pe care leam mai scris de atunci se bazau însă pe înregistrarea fidelă a discuţiilor. Cine mi-a reproşat neglijenţa s-a şi distrat ulterior, ascultând nenumăratele poticniri verbale vocalice de tipul: „ă..., ă..., ă...” sau: „î..., î..., î...” ale celor care vorbeau într-o împrejurare sau alta, când se luau decizii importante şi era nevoie şi de actul ăsta birocratic: procesul-verbal. Între timp, am plecat din această instituţie, iar ustensila a devenit, practic, lipsită de importanţă şi de utilitate. Era ca o bijuterie pe care o ai, dar n-ai chef s-o porţi sau nu se potriveşte cu restul. Deşi simţeam că reportofonul e oarecum străin ambientului în care mă mişcam, îl ţineam tot timpul într-un loc unde nu deranja: în dreapta televizorului, oarecum mascat de acesta. Nu se împiedica nimeni de el. Din când în când, nepoţica mea îl depista, îl pornea, striga ceva, apoi îşi asculta singură ţipetele şi râdea cu lacrimi de vocea ei. Tot din când în când, ca să nu uit vreo frază, care îmi venea în minte când mă pregăteam să scriu ceva, o înregistram şi apoi o aveam la îndemână. În ziua în care am pornit din nou reportofonul, s-au petrecut mai multe lucruri. Un prieten mi-a propus să merg la el, să sărbătorim Sf. Ion. Era la două săptămâni după sărbătoarea din calendar, dar am acceptat. Culmea, era Sf. Ion, dar după calendarul de rit vechi. Ziua fusese aleasă de un alt coleg, care venise şi el la întâlnire şi cu care prietenul meu comunica foarte bine, în timpul întâlnirii. Eu „aruncam” din când în când o vorbă, spre nemulţumirea soţiei mele, care mi-a reproşat acasă la noi tăcerile prelungi de la întâlnire. Ceea ce m-a uimit şi m-a făcut să vorbesc tot mai puţin a fost replica acestui coleg care fusese invitat la Sf. Ion. Eu tocmai îmi declaram nemulţumirea generată de atitudinea unui colectiv didactic universitar faţă de o fostă colegă (incomodă, dar cu merite ştiinţifice incontestabile), care nu putea promova, de ani de zile, din cauza mafiei preoţeşti din colectivul de acolo.

Aud, însă, consternat, că „vina” este a fostei noastre colege: „Dar pe S. ce-o mânca în cur să afle care din popii de la facultate au fost informatori? De ce-a trebuit să ceară oficial informaţiile astea despre ei?” Vasăzică, nu popii erau vinovaţi că fuseseră informatori, ci S., care voia să afle care dintre ei fuseseră informatori, iar ea considera că era normal ca aceştia să fie ţinuţi departe de o catedră universitară. N-am zis nimic, se vedea şi fără nicio replică din parte-mi, că ţin cu S., dar am simţit brusc o oboseală şi o indispoziţie care nu s-au diminuat până la plecare. Ajuns acasă, văd că îmi mai trece indispoziţia şi încerc să mă liniştesc. Se face seară, abia aştept să mă culc, devreme cum obișnuiam, şi eram tot mai puţin atent la ce era în jur. Nu-mi ieşea însă din cap aruncarea vinovăţiei asupra celui care nu voia decât să se procedeze corect.

La un moment dat, ţârâitul telefonului fix mă smulge din semi-adormirea în care mă aflam. Soţia răspunde (îi lăsasem ei „privilegiul” de a răspunde apelurilor pe telefonul fix) şi-i văd mina nedumerită, surprinsă, ezitantă, în sensul dacă e oportun să-mi spună sau nu ce vorbise la ora aia. Auzisem cine fusese la telefon. Punându-l la locul lui, îmi spune că d-na Vera cu soţul vor veni într-o jumătate de oră la noi. „La ora asta?” o întreb, agasat de autoinvitaţia foştilor noştri vecini. „N-ai găsit un motiv care să-i facă să nu vină? Ce te costa dacă dădeai drumul unei miniciuni credibile şi convenabile?” Era târziu pentru o vizită, dar n-am mai avut ce spune. Voisem să mă culc, dar acum aveam parte de altă întâlnire. Vera, mai mare bine decât noi, predase la şcoală aceeaşi disciplină ca nevastă-mea. Acum o luase pe panta unui delir verbal format din şabloane, şi de multe ori debitul ei verbal nu mai putea fi controlat. Ştiam că voi auzi din nou despre binele făcut de ea rudelor, despre nepoatele nerecunoscătoare, despre altă nepoată leneşă etc. Trebuia să mă înarmez cu răbdare. Soţul, de aceeaşi vârstă, era răbdător, sfios, blajin, de o cumsecădenie nemaiîntâlnită, şi-i suporta toate derapajele verbale. Încerca să o potolească, dar nu reuşea. Hotărăsc la repezeală cu ce-i pot servi la ora aia, dar nevastă-mea scoate din „meniu” pălinca. „Cine dracu mai bea tărie la ora asta ?”, îmi răspunde ea, parcă certându-mă că mă şi pot gândi la aşa ceva.

Abia aranjăm ceva prin casă, că soneria ne anunţă sosirea celor doi. Le deschide nevastă-mea, apoi ne aşezăm comod şi, la întrebarea mea, despre ce preferă, doamna Vera îmi cere pălincă „fiindcă mă ştii că sunt maramureşeancă”. Ştiam, dar mă mira preferinţa ei la ora înaintată. Domnul refuză orice băutură, pentru că era cu maşina. Inevitabil, se ajunge, după o „informare” scurtă asupra stării de sănătate a fiecăruia dintre noi, la politică. „O fi vreun blestem pe naţia asta, dacă nu mai are alte subiecte de discutat”, gândesc eu, dar nu-mi spun gândul cu voce tare, să nu deranjez apetitul comunicativ al oaspeţilor. Parcă se vedea că au chef de vorbă. Nu ştiu nici acum cum se ajunge la comentarea structurii partidelor poli-

Livius Petru BERCEA

tice. „Straşnic subiect”, gândesc din nou, „mai ales pentru nişte pensionari ca noi, care n-am făcut politică reală niciodată. Ce naiba să mai spui nou în politică, iar de lucruri ştiute şi răsdiscutate sunt sătul”. Cum am tăcut aproape toată ziua, tac şi acum; intervin doar când mă enervează obsesiile Verei: că de toate e vinovat fostul preşedinte, că tot el l-a ales pe noul preşedinte să-i fie urmaş la Cotroceni, că hoţ ca preşedintele dinainte n-a existat altul. Naivă şi spălată pe creier, nu credea, însă, că premierul a plagiat, cred că nici nu înţelegea, real, ce e ăla „plagiat”. Aud, consternat, că soţul Verei se declară „om de stânga”, iar unicul argument pentru poziţionarea aceasta e că „a fost întotdeauna salariat la stat”, deci, cumva, că nu poate „trăda” statul. „O fi şi el aiurit sau spălat pe creier ?”, mă întreb din nou în gând. Discuţia, întreţinută mai mult de nevastă-mea, alături de oaspeţi, alunecă spre „penetrarea” partidelor politice cu foşti informatori, cu oameni din eşaloanele mai de jos ale serviciilor de informaţii sau ale fostului partid comunist. Percep în afirmaţiile oaspeţilor o faţetă nouă a izbucnirii de dimineaţă a colegului meu: nu informatorii sunt vinovaţi, ci cei care le propuneau să devină informatori.

Culmea: nediferenţiat! N-a fost nimeni, adică, forţat sau şantajat, toţi au scris paginile din dosare de bunăvoie, veseli şi fără probleme. În discuţie e adus şi numele unui fost ţărănist, care făcuse vreo douăzeci de ani de puşcărie, apoi, volensnolens, scria, din când în când, note informative. Tocmai atitudinea lui e incriminată.

Discuţia risca să devină banală pentru mine, mă lămurisem că multe lucruri nu se pricep nici acum, după un sfert de veac de aşa-zisă „gândire liberă”. Când, o frază, parcă lăsată la întâmplare sau, mai ştiu eu, care abia aştepta să-şi facă loc în discuţie , îi „scapă” vizitatorului, nici acum nu pot pricepe cu ce scop: „De altfel, şi eu am dat cu subsemnatul”, parcă scuzându-i pe informatori, pe toţi. Mi se părea că pot auzi şi: „dacă eu, care sunt atât de blajin, am fost în stare să scriu denunţuri...” Nu aflasem că soţul Verei ar fi fost cumva deţinut politic, deşi avea vârsta care l-ar fi putut plasa între cei închişi înainte de revoluţie. Rămân cu gura căscată, de data asta chiar nu îmi mai venea să scot un cuvânt. Simţeam că, şi fără nicio provocare, „spovedania” va continua. „E prea de tot”, îmi spun pe moment, „cum să fie cumsecadele soţ al Verei informator?” Nimeni nu zice nimic, dar domnul continuă: „Plecam des în străinătate, în interes de serviciu. Instituţia noastră importa dintr-o ţară nordică aparate de măsură şi mergeam să le fac recepţia acolo. Era mai ieftin pentru ai noștri... Mă puneam la punct şi cu amănuntele legate de service. Dacă se întâmpla ceva cu funcţionarea vreunui aparat în România, ştiam cum să remediez defecţiunea”. Pauză. Ştiam ce trebuie să urmeze. Mă ridic, parcă din întâmplare, mă apropii de televizor şi schimb programul, dau sonorul mai încet şi pornesc reportofonul fără să mă vadă cineva. N-a văzut scurta apăsare pe butonul de pornire nici nevastă-mea. Mă gândeam că va urma un monolog şi nu voiam să scap prilejul de a-l mai auzi. Mă aşez din nou pe scaun şi ascult. Nu sunt sigur că reportofonul va funcţiona impecabil, era mai departe de noi, şi nu-l folosisem de mult, dar risc să-l las pornit.

Mă reaşez pe scaun şi aud: „...mă chema persoana, cred că era ofiţer, în maşina lui, şi-mi dicta ce să scriu. Ştia totul despre cel care era obiectul informării, dar, de obicei, scriam eu... Alteori, scria el şi eu doar semnam. Scriam acolo că respectivul ascultă „Europa liberă”, că spune bancuri cu partidul, că are valută. Ultima acuzare îl putea băga la puşcărie pe cel incriminat. Mi se cereau informaţii despre cei cu care mergeam în străinătate, despre colegi...”

Probabil, pe negândite, nevastă-mea scapă o întrebare: „Aţi semnat şi vreun angajament?” Răspunsul vine prompt, parcă întrebarea era aşteptată: „Cred că da, aproape sigur”. Mă îngrozeam dacă-l întreba şi cu ce nume semna informaţiile.

Deodată, ca trezită din somn (asculta cu ochii închişi, parcă în transă, relatarea soţului), doamna Vera întreabă: „Mă, şi ai putut face tu aşa ceva?” Un simplu ridicat din umeri fu răspunsul acestuia, dar urmat de întrebarea: „Parcă tu nu ştii? N-ai făcut şi tu?”. Replica soţului mă lăsă perplex. Vasăzică, haina se purta în familie... Şi noi, care locuisem ani de zile lângă ei, cine ştie câte n-om fi zis... şi cine ştie prin ce hârţoage ne-o fi numele... M-am felicitat, în gând, că m-am abţinut întotdeauna (cu greu, e drept) să cer şi eu să mi se comunice, oficial, dacă fusesem urmărit vreodată. Voisem să evit surprizele, să nu-mi fac rău singur, să nu bănuiesc pe nimeni. Pe moment, m-a fulgerat gândul că am greşit. Poate ar fi fost mai bine să ştiu... Acum nu mai ştiam însă cum ar fi fost bine... Dacă şi soţul Verei putuse să facă asta... Nu mai puteam pricepe nimic... „Spovedania” sau ce-o fi fost monologul monoton al soţului Verei continua, dar simţeam nuanţa participativă a femeii: „Nu ştii că îţi aduceam, din străinătate, tot felul de chestii cu care tu te împopoţonai şi te mândreai la şcoală?

Crezi că pe degeaba puteam face asta? Nu pot crede că am făcut rău cuiva. Oricum, se ştia chiar şi cel mai neînsemnat amănunt privitor la cel despre care trebuia să scriu ceva. E drept, ce făceam eu, din când în când, mai ales când ofiţerul îmi spunea că era urgentă informaţia venită de la mine, era în afara obligaţiilor pe care le aveam de a da un raport după fiecare vizită în străinătate...” Aud, din nou, vocea Verei, dar nu însoţită de reproş, nici vorbă: „Şi ai făcut tu asta, mă?”, atât de detaşată încât parcă uitase prima replică a soţului în care era vorba şi de ea. „Ce-o fi cu ăştia?”, mă întreb în gând. „Ne-or lua drept preoţi care spovedesc?” Atâta lejeritate în povestirea unor grozăvii, la care, e drept, participaseră destui, la urma-urmei, atâta nepăsare, când poate ai semnat condamnarea unor nevinovaţi, era pentru mine aproape de neconceput. Sunt

tentat, pe moment, să fac un banc prost şi să-i îndrum spre un prieten, preot real. Îmi dau seama însă că povestirea s-ar fi curmat. Îmi amintesc şi că doamna Vera ne spusese, mai demult, mie şi soţiei, că a avut necazuri cu fosta securitate după ce primul ei soţ, de care se despărţise la câţiva ani de la măritiş, reuşise să fugă în Iugoslavia, trecând Dunărea legat de un butuc. Nu l-au prins, dar cei din lagărul în care fusese internat provizoriu fuseseră atât de „prietenoşi” cu el, încât transmiseseră autorităţilor româneşti cine era noul lor locatar. Probabil, ca să scape de tracasările ofiţerilor de securitate, Vera acceptase să furnizeze tot soiul de informaţii despre unul şi altul. Actualul soţ aflase asta, probabil de la Vera, care povestea, nervoasă, despre discuţiile cu securiştii, dar nu amintise nimic despre turnătoriile de atunci. Între timp, soţul Verei îşi reluase monologul: „Stăteam, aproape în fiecare zi, peste orele de program, ştii bine, Vera, că întârziam aproape zilnic, ca să nu fi dat de bănuit dacă plecam în timpul serviciului. Nu ştiu câte coli am scris, eram solicitat tot timpul când se punea problema plecării în străinătate a vreunui coleg. Slujba noastră era de aşa natură că trebuia să cooperăm tot timpul cu ţări din vestul Europei. Nu plecau prea mulţi; la un moment dat nici directorul institutului nu mai ştia de ce nu pot pleca toţi cei propuşi de el. Eu plecam de câteva ori pe an, eram, spre norocul meu, singurul specialist în domeniu şi nu dădeam de bănuit, poate numai într-o măsură mică.

Pe cine să aleagă conducerea institutului? În niciun caz, cei opriţi să plece nu au aflat niciodată că informaţiile venite de la mine erau motivul opririi lor în România. Ce era să fac, mai ales că spusesem atâtea? Dacă ar fi aflat ceilalţi, cum aş fi fost privit? Am continuat să umplu foi de hârtie chiar şi după 1990. Ciudat, mi le cerea acelaşi ofiţer. Niciodată nu am dat vreo informaţie prin „Serviciul personal”, niciodată nu a ştiut cineva din interiorul institutului cu ce mă ocupam... Nici măcar directorul, care nu pleca niciodată în străinătate. Din proprie iniţiativă... Despre el mi s-au cerut relaţii o singură dată, înainte de a fi numit pentru încă un interval de 5 ani ca director la institut. Nu-mi era prieten, dar n-am scris rău despre el...” „Ce putea însemna rău sau bine pentru acest om?”, mă întreb din nou.

Tăcem toţi un moment. Mă tot gândesc: „Cum a putut inofensivul şi cumsecadele soţ al Verei să dispună de libertatea unor colegi? Nu cred că l-or fi şantajat cu ceva, au profitat de faptul că era exagerat de timid şi nu putea refuza pe nimeni...” Încercam să-i caut motivări sau scuze pentru ceea ce făcea.

Dar, ceea ce aud apoi, mă face să-l privesc altfel. „După un timp, au început să-mi dea şi câteva sute de lei, aproape de fiecare dată. Mă lăsau, de la o vreme, să păstrez acasă paşaportul, să ţin, tot acasă, nişte mărci germane, de fapt câteva sute, însemnau mult pentru noi, iar odată m-au lăsat să-mi vizitez un unchi care reuşise să plece în vest, după o excursie la Budapesta, ajungând şi stabilindu-se în Austria.

Mi se părea ceva extraordinar. Era vărul mamei, locuise un timp cu părinţii mei în acelaşi apartament şi-mi fusese apropiat. Eram destul de mare atunci când fugise, ştiu că ai mei fuseseră ani de zile sâcâiţi cu tot soiul de întrebări despre el. Era prin 1960, nici nu mai ştiu cum reuşise să intre în grupul de excursionişti care mergeau la Budapesta, am aflat doar că, după ce a ajuns în Ungaria, l-a ajutat mult faptul că ştia ungureşte şi nemţeşte. Îşi planificase din timp fuga, luase toate actele de studii, era inginer şi după ce ajunsese în Austria a putut profesa ca inginer. Nu era formidabil să-l pot vizita?” „Oare ce o fi spus şi despre acest om?”, mă întreb, privindu-l cât de lejer vorbea despre soarta celor care, într-un fel, ajungeau în vârful creionului său. Mă mai ridic o dată, iau o sticlă de apă de pe masa televizorului şi trag cu ochiul la reportofon. Nu-mi dau seama dacă mai funcţionează sau nu. „Ce mai contează?, din moment ce aud ceea ce nu-mi fusese dat să mai aud până atunci”. Oamenii se spovedesc greu când e vorba despre asemenea situaţii. Aproape toţi neagă cu înverşunare chiar şi realităţi evidente, ştiam nenumărate cazuri de acest fel. „Oare să arunc, aşa, o vorbă, dacă nu ne-o fi încondeiat şi pe noi ?”, îmi trece prin minte. Mă abţin însă. La timp, pentru că observ dorinţa domnului de a mai spune ceva. „Dintr-o zi, eram de acum pensionar, dar mai lucram într-o mică întreprindere privată, omul meu de legătură n-a mai venit să mă caute. Nu ştiu de ce, nu am aflat niciodată. Sunt câţiva ani de atunci. Mă găsise şi la noul meu loc de muncă şi, întrucât lucram doar patru ore pe zi, mă aştepta când plecam, parcă aştepta un prieten. Aproape îmi lipseşte... Ajunsesem să-l privesc pe omul care îmi cerea informaţii ca pe ceva „necesar”. În orice caz, n-am făcut prea multe în viaţa asta şi lucrul pe care mulţi îl consideră dezonorant începuse să fie parte din viaţa mea. Era ca un drog...”

Ceea ce aud îmi întăreşte convingerea că unii oameni au şi o „vocaţie” a răului, aşa cum alţii au vocaţia martirajului.

La un moment dat, după câteva tăceri prelungite, cei doi musafiri se ridică, amândoi aproape odată. Mi se păreau gârboviţi. Parcă purtau în spate câte un sac cu pietre, care îi trăgea în jos. Pleacă încet spre uşă. Îi conducem. Afară e frig şi ei se grăbesc cum pot spre maşină. Reintrăm în casă.

Iau reportofonul şi pornesc banda pentru redare. Un timp – tăcere, apoi: „...dar, de obicei, scriam eu...” Stupefiată, nevastămea ascultă şi ea. Mai ascultăm totul, până la capăt. Apoi, o aud pe soția mea: „Când l-ai pornit? Nu te-am văzut. Cum ţi-a dat prin minte aşa ceva? Credeam că scula asta nu mai merge...” Sună telefonul. Închid, precipitat, micul reportofon.

Aud, la telefon: „Am ajuns acasă. E frig, al dracului de frig”.

Vocea doamnei Vera.

Am mai ascultat o dată înregistrarea. Apoi, mi s-a făcut lehamite... Acum nici nu mai ştiu dacă a meritat să dau banii pe reportofon.

10 actualitatea literară

cronica

nr. 86 n octombrie 2018

spaimele, speranţele şi iubirile, toate la „Genul feminin” Înainte de a deschide cartea, am stăruit o clipă asupra graficii copertei şi a titlului volumului Mihaelei Roşu Bînă. Genul feminin mi s-a părut a ascunde o capcană încă din titlu. Aşa cum am afirmat şi cu alte prilejuri, spun că nu-mi place categorisirea de „literatură feminină”. Este un gen - ca să fiu în nota autoarei - un gen inventat, cu o uşoară nuanţă de perversitate. Adică, avem literatura - literatură şi literatura feminină, o chestie separată, ca şi romanul poliţist sau literatura ştiinţifico -fantastică, exilate în nişte nişe artificiale, aparte faţă de... oare faţă de ce? De literatura adevărată? Nu rezonez la astfel de categorisiri.

Aşa cum muzica e bună sau mai puţin inspirată, de la clasic la cyber punk sau dark wave, la fel stau lucrurile şi cu literatura. Şi cum am pune împreună, în cadrul aceleiaşi zise categorii, autoare - şi aici mă refer la proză - precum Nina Ceranu (cu lumea ei dură, bolovănoasă, încrâncenată, populată cu personaje puternice, fără compromisuri) şi Veronica Balaj (cu al său ritm alert, al respiraţiei întretăiate, în care emoţiile sunt într-o continuă alergare, la întrecere cu viteza bulversantă a lumii moderne). Evident, doar valoarea paginilor pe care le scriu le apropie pe cele două autoare care îmi plac, de aceea le-am şi amintit numele. Genul feminin al Mihaelei Bînă este o carte relevantă nu numai pentru că pune la dispoziţia cititorului o experienţă de viaţă, pentru că răspunde la întrebări esenţiale pe care cititorul şi le pune, iar atunci când, omeneşte, nu o face, sugerează căi de mîntuire.

Fără să-mi dau seama, citind cartea, am trecut rapid de pagina 100. Înainte de capitolul „Silvia”, mi-am permis un scurt popas, pentru a mă întreba de ce se citeşte uşor această carte, pentru că este o calitate în sine să atragi încă de la început cititorul de partea ta. Şi aici aş sublinia ideea de intimitate, o dimensiune esenţială a romanului de debut al Mihaelei Roşu Bînă. Felul în care autoarea transmite, cu o şoaptă, universul ei intim cititorului, este o artă în sine. Iar cititorul e câştigat, din start, ca un confident, ca părtaş la o experienţă de viaţă. Mihaela Bînă nu stă la taclale, la o cafea. Ea implică cititorul pe un plan profund, îl face complice şi, din start, îşi câştigă un loial partener de drum.

Spre deosebire de poezie, proza necesită experienţă de viaţă. Întâmplările din cartea Mihaelei Bînă sunt puse sub semnul unui destin care se încheagă şi capătă sens sub ochii noştri. Intuiţia, privirea intensă, cer-

Mihaela Roşu BÎNĂ

Cristian GHINEA

Apetenţa Cameliei Pantazi Tudor pentru taină, mister sau secret, evidentă din volumul Culori secrete, publicat în 2014, la Editura Betta, este reconfirmată de titlul romanului următor, Misterul eşarfei roşii. Prozatoarea stăpâneşte arta construcţiei narative, dovedind o înzestrare aparte pentru subtile inserţii de natură filozofică şi culturală care imprimă discursului o amprentă originală, deopotrivă elegantă şi sobră. Formaţia intelectuală, râvna documentaristică şi instinctul de neobosit călător ar putea deveni impedimente pentru romancier, dacă acesta nu ar avea inteligenţa de a le doza cu precizie matematică şi de a le transforma în atuurile unei cărţi incitante de la prima până la ultima filă. Ţesătura abilă a discursului narativ întrepătrunde existenţele a două intelectuale contemporane, Ioana şi Celia.

Destine aparent diferite, unite de o prietenie trainică, rezistentă la măruntele frecuşuri şi orgolii feminine, cele două îşi împărtăşesc cu absolută sinceritate trăirile secrete, iubirile ascunse, chemările sufleteşti, încă din anii tinereţii. Ajunse la vârsta maturităţii, covârşite de nemulţumirile unor căsnicii eşuate, de cotidianul oprimant, cele două femei au bucuria adolescentină a revenirii la viaţă sub efectul catalizator al iubirii izbucnite simultan în fiinţa lor.

cetătoare, le ghidează pe eroinele acestui roman, care ar putea da titluri de capitole, ca la Faulkner: Anca, Silvia, Lisaveta, Anca.

Un roman nu numai modular, cum bine remarca un critic avizat, ci şi o carte în care cititorul pare a dispune, prin mâna complice a autorului, de o telecomandă magică, cu care poate „accelera” anumite pasaje, dar are şi privilegiul de a contempla, în slow motion, momentele cheie, precum ritualul de trecere al celor 50 de ani. Mereu există posibilitatea rewind, derularea înapoi a naraţiunii, pentru a te ancora în reperele esenţiale, primordiale.

Anunţată de premoniţia unui vis apăsător, tulburător, fractura reală şi metaforică a bornei celor 50 de ani este mai importantă decât pare la prima vedere în economia romanului. Agonia, teama de abandon, revenirea la vechile nelinişti, anticiparea confruntării cu neantul, toate pregătesc renaşterea din ghipsul umed a unei eroine care reînvaţă să facă, în cârje, cătinelcătinel, primii paşi pe drumul vieţii. „Celor pe care îi alege, Dumnezeu le trimite mesageri”, spune autoarea, la pagina 63. Mai tîrziu, găsim alt citat esenţial pentru ideea de destin, de nimic întâmplător, de liant al vieţilor Anei, Silviei, Elisavetei. Iată ce spune Mihaela Bînă la pagina 137 a romanului ei: „o parte din stropii reci şi limpezi alunecară de-a lungul palmelor, prelungindu-se pe lespezile pietruite ale peronului. Urmări preţ de câteva secunde şerpuirea separată şi apoi unirea lor într-un singur fir. Ca şi vieţile oamenilor”. Anca, Silvia, Elisaveta, sunt femei puternice, aflate la răspântii. Femei puternice şi totuşi, atît de vulnerabile, fascinante, imprevizibile, care-şi construiesc destinele prin neştinute acte de eroism săvârşite, în taină, zi de zi. Cu spaimele şi speranţele lor, toate la genul feminin.

Indirect, Genul feminin este şi un eseu asupra lu-mii bărbaţilor. Nu voi stărui asupra personajelor masculine ale cărţii, precum deloc confortabilul terapeut, bine plasat în intrigă, dar găsim aici teme care ar trebui să preocupe mai mult societatea românească de azi. O lume ancorată încă în prejudecăţi, după ce a trecut, paradoxal, în anii comunismului, printr-o perioadă de fals empowerment, de aparentă „promovare” a femeilor. Axiome strâmbe, care vin dintr-un trecut în care era de la sine înţeles că - citez de la pagina 207, „femeia este pe locul doi în ordinea firii, născută fiind din coasta lui Adam”. Transmise din trecut, astfel de stereotipuri toxice răbufnesc în zilele noastre - vezi ne-

număratele derapajele misogine postate azi pe reţele de socializare, ca „bancuri” cu blonde, moldovence, cu femei care sunt inevitabil proaste sau uşuratice, şi care - vezi Doamne! - nu ştiu să conducă o maşină, deşi există exemple de campioane de raliuri care mai sunt şi blonde, pe deasupra. Fără a face din asta un subiect, ferindu-se de un ton didactic, autoarea „Genului feminin” aminteşte discriminările impuse din leagăn şi limitele resimţite, încă din primii ani, în ce priveşte accesul la educaţie: „şcoala nu era la mare preţ în cazul sexului feminin, clasele primare erau arhisuficiente”.

Sunt episoade precum şocul produs în societatea tradiţională de la sat al apariţiei primei femei pe bicicletă, cu detalii revoltătoare care se suprapun perfect cu poveştile mamei mele. Prin recursul la memorie, Mihaela Bînă dărâmă mituri ofensatoare de gen: „îi uimea hărnicia moldovencelor, liniştea cu care îşi vedeau de muncile împovărătoare, fără lamentări şi vorbe de prisos” (pag. 163-164). Lumea femeilor şi cea a bărbaţilor ajung, metaforic, în coliziune directă în episodul teribil al luptei de la Oarza. Câinii războiului contra celor care, cu lacrimi în ochi, încearcau să salveze copiii, speranţa zilei de mâine contra anihilării. Aici ar mai fi multe de spus dar, cine ştie, poate chiar autoarea ne va dezvălui mai multe, în aşteptatele „genuri” viitoare, ca şi regizorul polonez Krzysztof Kieślowski în ale sale Trei Culori.

Finalul cărţii aparţine ieşirii din labirint, eliberării personale, într-un impresionant pelerinaj spre Dealul Apariţiilor, spre iluminare. Pelerinaj săvârşit, deloc întâmplător, alături de mama care a înţeles să se retragă discret, pentru a transmite ştafeta fiicei, aşa cum au făcut-o, cu înţelepciune, toate celelalte femei din carte. „Trăia cu certitudinea că Dumnezeu este unul singur, că el a croit şi croieşte destinul fiecărei făpturi, după planul voinţei lui”, spune autoarea la pagina 218. Toţi am zâmbit cel puţin o dată în viaţă când ni s-a vorbit de predestinare, toţi am clătinat neîncrezători din cap, pentru că ne-a fost mai comod aşa. Şi la un moment dat, invariabil, ajungem să pătrundem aceste vorbe, aflate „în marginea dogmelor sau deasupra lor” şi să le dăm dreptate, compunând retroactiv piesele care compun mozaicul vieţii.

Mulţumiri pentru Anca, pentru Silvia, pentru Lisaveta, pentru toate cele care vor mai veni de acum înainte, şi pentru promisiunile acestui debut în volum!

Misterele Cameliei Pantazi Tudor

Legate prin fire nevăzute, orchestrate parcă de un acelaşi misterios dirijor universal, poveştile lor debutează sub semnul incertitudinii, al ambiguităţii şi al unei continue frământări interioare.

Pentru Ioana, deopotrivă pragmatică şi romantică, e prilej de germinaţie scriitoricească; pentru Celia, actriţă desăvârşită într-o partitură maritală de aparent succes şi confort social, limpezire interioară şi evadare în spaţiul binefăcător al culturii.

Speranţele, aspiraţiile şi chemările personajelor sunt, simultan, pretexte ale unor fine introspecţii şi analize ale sufletului feminin, cu incertitudinile şi neîmplinirile, mai mult sau mai puţin asumate, într-un inevitabil moment de criză. Orice trecere de la o etapă la alta a vieţii generază retrospecţii, reconsiderări contemplative, urmate de gustul amar al inutilelor regrete târzii. Iar introvertita şi atât de autocenzurata Ioana se află într-un astfel de moment al existenţei sale; asemeni eliadescului Gavrilescu din nuvela La ţigănci, personajul pare să-şi fi ratat vocaţia esenţială spre fericire, într-o tinereţă conformă, dedicată studiului şi spaţiilor înţesate de cărţi. Femeia, intransigentă profesoară de limba şi literatura română într-un liceu bucureştean, confucianistă de vocaţie, se risipeşte între lecţii zilnice, elevi la vârsta ingrată a descoperirii sinelui, obligaţii materne şi casnice, o fiică adolescentă, resemnându-se cu monotonia unei vieţi căreia îi lipseşte un lucru fundamental - iubirea. Numirea unui director nou, cam pretenţios, fascinant ca bărbat însă…, schimbă rutina zilnică.

Sentimentul abia ivit pulsează timid prins în plasa neliniştii şi a ambiguităţii gesturilor. Elanurile sufleteşti, reprimate de inexplicabilele retrageri ale bărbatului prelungesc starea de insecuritate a fiinţei ieşite din latenţă ca dintre parantezele

unei aşteptări continue. Soluţia salvatoare apare prin actul scriiturii; iar notaţiile sârguincioase se înmulţesc, cu metodă şi program strict, pe o bancă din Parcul Tineretului sub privirile unui straniu personaj masculin care îi induce o teamă aparent nejustificată. Într-o manieră surpinzătoare, în planul realităţii concrete, citadine, apare fisura. Mesagerul ivit din neant anunţă, aproape simultan, ambelor femei, aflate acum în oraşe diferite, la mii de kilometri distanţă, ruperea de nivel ontologic şi neaşteptatele schimbări de destin din viitorul nu foarte îndepărtat.

Germenii romanului compensatoriu pentru eşecul din planul realităţii imediate stau să încolţească între copertele negre ale agendei de care Ioana nu se desparte şi care se volatilizează, la un moment dat, dincolo de orice explicaţie logică. Spaţiu al tuturor posibilităţilor, ficţiunea se insinuează subtil în neîmplinita poveste de iubire a profesoarei. Apariţiile bărbatului cu eşarfă roşie răstoarnă neaşteptat planurile. Rod al imaginaţiei înfierbântate de atâta literaturitate, plăsmuire a altor nelinişti interioare, misteriosul personaj duce întreaga poveste în zona exerciţiului intelectual prin care cititorul e provocat să decripteze mesajul întregii construcţii romaneşti. Departe de a fi o soluţie fa-cilă de menţinere a ritmului incitant al naraţiunii, bărbatul cu eşarfă roşie ar putea reprezenta, în intenţia autoarei, metafora fundamentală a discursului narativ. În paralel cu partitura Ioanei, cea a Celiei dezvoltă o încercare disperată de regăsire a sinelui rătăcit într-un lamentabil balet conjugal. Destinul uneia se oglindeşte anamorfotic în devenirea neaşteptată a celeilalte. Pusă în faţa evidenţei eşecului, privată de iubire, femeia intră cu remuşcări şi regrete fireşti într-o aventură riscantă pentru statutul ei de profesoară. Întâlnirile cuplului în

locuri amprentate de cultură înlesnesc erudite şi documentate incursiuni în istoria Bucureştiului, fără ostentaţie, mascate de vioiciunea dialogului unor intelectuali ai vremurilor noastre.

Evadând dintr-o nefericită căsătorie, desfăcându-se din mrejele unei legături ilicite, Celia descoperă sudul Franţei, farmecul Marsiliei înţesate de muzee şi de memorabile situri istorice, despre care ştie sau se informează cu o conştiinciozitate de neobosită şi erudită călătoare. Camelia Pantazi Tudor este istoric prin formaţie, iar morbul cercetării, dobândit probabil în anii studenţiei, se transferă personajului ce prinde contur în paginile cărţii. Eroina îşi recuperează prin cultură sinele, se vindecă de trecut şi se împlineşte ca femeie printr-o providenţială întâlnire, plasată de această dată sub semnul aceleaşi misterioase apariţii, de data aceasta pe imaginea de fundal a unui tablou celebru, sfâşietor prin tematică şi reprezentare, Le cerf á l`eau de Courbet.

Nu mai vorbim de simple afinităţi elective între ea şi prietena rămasă la mii de kilometri, în spaţiul bucureştean, sau de stranii coincidenţe, ci de legături karmice între suflete predestinate să se oglindească unele în altele, simultan, eludând limitele dintre realitate şi vis.

Dacă povestea Celiei are un deznodământ fericit, Ioana se va rătăci în labirintul propriilor suferinţe şi căutări, se va prăbuşi, va face alegeri nepotrivite, se va ridica, tămăduindu-se prin scris şi regăsindu-şi echilibrul interior nu ca urmare a resemnării, ci, ca o consecinţă firească a înţelegerii superioară a vieţii. Femeia îşi asumă destinul, înălţându-se deasupra temerilor, obstacolelor şi greutăţilor.

Misterul eşarfei roşii se va revela parţial în finalul unei cărţi de rafinament stilistic, care combină inteligent efectele naraţiunii fantastice de bună calitate cu subtilităţile intelectuale ale eseului pe teme filozofice şi culturale.

nr. 86 n octombrie 2018

invitatul revistei

actualitatea literară 11

Vasile Muste veni-vei cunoști tu întoarcerile noastre despre care cântai în anii tăi tineri am văzut îngeri singuri în cer și eu nu știu cu tine cum să trăiesc dar suntem și asta e viața cu tine Selene

așa mi-ai spus

ami de sub cerul meu voi fi plecat în zări însingurate la marginea iubirii altei zâne voi fi trăind în amintirea ta sau nu voi fi ce-ar mai rămâne închis sub stele dezlegat de rost din nopțile visate lângă mine sau împotriva celui care-am fost acestei lumi ce nu îmi aparține rămai în cerul tău de înfloriri nu voi avea ce liniște să sui în lumea mea nu mai exista miri ci doar mirese ale nimănui

visând fără tine eu n-am iubit pe perioadă determinată nu am cerut să te am în cascade și nu te-aș fi iubit dacă nu mă visai cum nu am vrut nimic din ce nu se cade doar o singură dacă erai fără mine ți-ar fi fost senin mai puțin asemeni celor ce veneau să nască pe pământul singuratății singuratățile lor fără viață

e bine de murit pe pământ nu am fost niciodată mai aproape de moarte ca acum îmi doresc să plec definitiv și fără disperare știu într-o altă viață inima ta a bătut pentru mine de aceea în preajma mea tremură arborii tineri și cei ieșiți din aceasta secerată de plâns nu am nicio iubită de inima căreia să ascult la margine sau mijlocul vieții fără speranță unde i-a împins moartea ce îi visează pe toți înainte de a-i condamna să trăiască mulți cred că voi muri curând mie însă mi-e teamă prea mult să nu trăiesc

mâine e o altă zi de mâine voi aparține altei femei înserarea aceasta nu o merită ochii tăi atât de dragi atât de deschiși înspre zori de mâine voi aparține unei alte femei nu meritai înserarea acasta ci numai vinul acelei zile să-l bei

să nu mai fiu clopote vor învăța în ziua aceea să bată pe un pământ unde nu voi mai fi nu știu de ce iubindu-te învii de ce pe alte stele însingurate și nu pe steaua stelelor dintâi nu ești cu mine nu vei fi nicicând rămâi o floare al cărui parfum nu-l înțeleg dacă a înțelege nu-i prea mult cu tine este visul meu întreg

ami cu mozi un zbor în jurul lumii noastre aproape în zori să anunțe nașterea ta pentru mine să fie senin și bine destul a fost ploaie și zloată ce a fost întotdeauna nu va mai fi niciodată ai încredere sau nu avea aici e totuna și vara și toamna coboară-mpreună lasă-te pe valul meu unde vrea să te ducă

multă vreme nu voi mai vorbi cu tine inimă a mea te-am purtat pe brațe o viață întreagă am fost mai frați ca frații unul pentru altul și-acum pleci fără să-mi spui unde te duci lângă ce mări cauți pierdute corăbii în ce munți vei fi adormind obosită și plânsă tu însă mi-ai promis că pentru ea dragă inima mea nu vei mai cânta niciodată

către seară iată m-am îndepărtat de mine şi nu ştiu adevărul de umbra noastră ce grijă avea-vor îngerii când dincolo speriată şi singură nu va mai simţi căldura iubirii

înaintea de a închide pentru tine cărările chiar dacă odată cu aceasta va începe sfârșitul nu vor mai fi zile să provocăm suferință iată nimic nu încheie trecerea noastră și plec din nou pe mare să nu mă mai întorc rămâi cu bine floare din fereastră

lemnul corabiei când vei începe să nu îți mai aduci aminte de mine undeva în apropierea unor insule mai puțin cunoscute va fi putrezit lemnul corabiei mele ultimul lemn din pădurea Coruieni-ului prin care copil călătoream tu vei fi privind mai departe pe geam din orașul tău fără mare sau vei citi versurile celui care te-a iubit neîncetat prin locurile acestea din nordul iluminat de care nicio istorie nu a mai pomenit de la trecerea lui la îngerii tineri bolnavi de neîndurare de neîncredere ca tine și cei care nu vor mai veni să întunece alte statui

întunericul de peste zi

din lumea mea pe stradă nu e aproape nimeni mereu trec la ore nepotrivite si mai străine-mi sunt toate iată m-am îndepărtat când eram aproape să găsesc în mine un prieten

va veni o zi pe strada mea în ziua aceea va fi întuneric ca pe niște stranii colaci pentru pomenire eu însumi voi împărți acel întuneric

sunt cetăţean al unei lumi pe care nu o cunosc şi nu cred că acesta e locul şi timpul în care trebuia să vin despre iubirile înseninările și întunecările mele vorbesc tot mai puţin

tuturor în ziua aceea în locul luminii pe strada mea voi furniza întunericul

trec păsări

domnișoară asistentă

pe sub merii mei trec păsări cu aripile grele eu îmi cânt mie cântecul în care să mor iubește-mă Ami cât e încă soare pe cer pe sub merii mei se aude ireal o vioară și nu cântă pentru ea că trebuie să moară pe sub merii mei trec păsări bolnave și eu trec prin Atlantida cu pierdutele nave

pe mine nu mă mai poți vindeca pe mine mă poți numai iubi pe mine mă poți numai visa eu aș putea muri de n-ai fi tu tu ai putea trăi de n-aș fi eu

steaua din pat

și nu e bine nici pentru adevăr nici pentru tine aici e începutul și sfârșitul cred că trăind voi tânji după tine cred că murind îmi va fi dor neîncetat de Izabel la marginea grădinii cântă din copilărie o pasăre care nu a zburat niciodată și nici nu va mai trăi în altă lume decât a mea numai ea mă visează

am fost steaua ei albastră din cer coborâtă-n pat purtam întro altă lume sânii ei către păcat și mai cu și fără minte lumile prin raiuri verzi către cuibul ei fierbinte speriat când îl visezi

amintește-ți de mine când nu voi muri zadarnice-s cuvintele dacă nu ești cu mine

când ești tristă ești liberă

răsăritul dintre sâni mai demult era pe rând vinovat către fântâni trandafiri însuflețind

viața e alta umbrele noastre nu ne-au mai cunoscut la Nădășel o vreme ca dulceața de nuci verzi de tine dăruită atunci nimic nu a mai fost poate doar rochia ta roșie sfidând asfințitul și apoi noaptea cea mai grea din toate câte au fost tu plecai pentru totdeauna atunci când îți spuneam că e ceva între noi ce nimeni nu va putea despărți niciodată astfel era singurătatea gata să ierte pașii noștri apoi îngerul nostru a venit într-o seară la mine m-a privit și fără să spună nimic a plecat privind în urmă iar dimineața când m-am trezit nu am reușit să mă mai opresc din plâns

să nu mai provocăm suferință câte mări de singurătate a străbătut fără tine inima mea și cauți încă mări pe alte tărâmuri voi pleca aproape e ziua dar nu

Maja Obradovic

12 actualitatea literară

şcoala de poezie

nr. 86 n octombrie 2018

Mihaela Aionesei

Jelena Vragovic

fiecare poezie are diminețile ei se coc propoziții se îndepărtează prepoziții/ și pielea de pe suflet se jupoaie ușor vorba a devenit bisturiu/ fără anestezii se fac intervenții laser/ criteriile se introduc intravenos. pentru vindecare rapidă/ vindem emoții la primul colț de stradă/ odată cu ziarul de dimineață/ furtul a devenit sport național/ copiem trăiri dezamăgiri regrete/ ne însușim până și handicapuri/ pentru clipa de fericire obținută la foc automat. iubirea chircită în scaun cu rotile se arată printre tarabe tăcută/ clovni născuți cu durerea în oase/ rostogolesc răni până în măduva copilăriei/ și râd de se prăvălesc pereții/ carnea se împrăștie/ umbrele umblă cu un poet/ peticit în dreptul inimii.

despre oameni, vremuri trăiam într-o vreme în care oamenii erau atât de mari/ că nu se vedeau casele/ nici copacii/ câinii nu aveau nici un motiv să latre/ vulturii se îngrămădeau să-și facă cuib pe umărul lor/ munții se înălțau pe vârful picioarelor/ să le-ajungă sub privire măcar/ neîngenuncheați priveau spre răsăritul/ unde se întreceau în triluri ciocârliile/ vulpile stăteau de pază în codrii plini de rouă/ în sărbătoarea luminii nicio jivină nu avea loc/ pe sub pământ sau sub soare/ lacuri albastre și fremătânde izvoare horeau/ dealurile-și unduiau de prea plin sânzienele/ câmpiile vuiau de armonie/ livezile coceau primăveri tihnite/ verile plesneau de veselie/ toamnele îmbătau cu-al lor mister/ iernile se luau la întrecere cu moș ger/ și noi după ele troieniți eram copiii cei mai fericiți/ găseam întotdeauna seara un zâmbet blând/ un suflet cald în năframă/ laptele fiert/ lângă plita încinsă de râsetele noastre/ depănam năzbâtiile de peste zi/ cu gura plină de mirări și în torsul pisicii.

Ivan Vasilchin

pe vremea aceea nu existau scene/ cortine/ măștile nu erau în continuă degradare/ abia mijite/ iubirile nu trăgeau să moară pe unde apucau / plozii nu colonizau prea devreme raiul/ nimicul nu se vindea pe străzi/ pentru un codru de aer/ sufletul nu se dădea desfrâului/ pe prea înghesuita cale spre mâine-/ vise efemere/maidaneze sau burgheze/ oameni aiurind sub zile ca plumbul/ de nu se mai știa unde/când/cum și cu cine/ și în umbra lor/ o, Doamne, văd adesea fumegând/ crucile care atârnă în hăurile care sunt/ acum.

Matyas Laszlo

locul unde dispar cometele duminica învățasem drumul cu ochii închiși până la groapă/ doi metri mai la stânga de sârma zimțată/ unde bunicul îngropase primul dintre copii/ mort în al doilea război din cauza tifosului/ acolo se aruncau fără slujbă/ fără cruce/ ca o durere a nimănui/ odată cu jalea adunată în ochii bunicii de atunci a rămas cu o spaimă între coaste/ pe care mai târziu a aruncat-o din căruța plină cu fân/ omorându-i și gemenii născuți înainte de vreme/ bunicul n-a suportat vestea și după ce a lăsat-o în casa plină cu urmași/ s-a rugat Domnului să-l ierte pentru nemulțumirea de-a avea doar șapte copii

Maja Obradovic

de pâine/ și nimeni dar nimeni nu înțelegea/ cine cui cerea ajutor lumea mea de-atunci era roză și parfumată/ ca petalele unui trandafir/ în care nu încăpea decât/ seninul din pleoapa cerului/ și a copilului care zburda/ cu plasa de fluturi prin ea cu ochii larg deschiși/ săruta cu îndrăzneală curcubeul/ încins peste munte și admira furnica ce se căznea/ să urce pe stâncă un grăunte nu căuta explicații și nici nu întreba/ de ce femeia cu chipul de lut/ îmbrobodea lacrimi mari și negre într-o basma/ avea încredere că în fiecare bob/ un Dumnezeu ghemuit aștepta/ să împărtășească lumina undeva cândva/ și nimic n-avea să deschidă/ ușa unde întunericul își etala/ balaurii din umbra sinistră a trecut mult timp de atunci/ mai mult decât ar fi putut/ trandafirul din fața prispei îndura o vrăjitoare s-a apucat să măture/ tot ce în cale întâlnea/ și de atunci drumurile au devenit mai pustii/ mai golașe/ mai fără năframe/ fără altă monedă de schimb decât durerea pe durere/ lacrima pe lacrimă/ sihăstrea/ până când s-a înălțat un turn babel și copilul crescut a întrebat amărât/ „de ce Doamne, de ce?”/ în timp ce ploaia cădea și rodea/ până n-a mai rămas din el/ decât o dimineață speriată/ gata să alunece în acvariul cu păsări/ unde cineva/ știa el din bătrâni/ va fi destul de curajos/ să-l prindă de mână și să-i spună/ „copile cu sufletul desculț/ ia-ți aripile în spate de-acum”/ în trupul lui vor muri atunci toți bătrânii/ care n-au fost mângâiați cu o lacrimă/ pruncii uitați nealăptați pasările neprihănite își vor face cuiburi/ fiarele neliniștite se vor aciua pentru prima dată și lumea lui / lumea lui de basm/ s-ar ascunde într-un măr/ la poalele raiului domnesc sub norul ploios/ firav și stingher copilul acela mai șade/ cu mâinile întinse spre cer pentru sărmanii care înnădesc/ aerul/ lacrima / viața/ și asta nu, nu la televizor/ ci chiar aici/ acum/ sub ochii lui/ mâini care urcă/ mâini care coboară/ în buncărele din gara de nord.

într-o zi pe neașteptate sfântul Petru/ a venit întrun car cu flori de cireș plin/ și l-a luat la o plimbare prin Ursa Mare./ mare i-a fost bucuria când pe scara cerului/ l-au întâmpinat îngerii mirosind a brândușe târzii/ atât de mare încât s-a mai uitat o dată/ în urma de pământ și-a spus:/ „Lenuțo eu mă duc”/ și dus a fost ca o cometă/ pe care mama a regretat că nu a văzut-o/ și a ținut morțiș să cunoască/ locul unde dispar cometele duminica.

mâini care urcă, mâini care coboară

Igor Isac

în urmă cu foarte mulți ani/ am văzut un film la televizor/ cu oameni care construiau vizuini/ precum șobolanii/ pe sub pământ își cărau singura avuție/ aerul și zilele/ una mai neagră și mai crăpată ca alta/ fericirea stătea cu mâna întinsă/ într-o coajă uscată

Tanja Djokic

cât a trecut de-atunci nici nu mai știu/ nici nu mai simt crucea de ceară de la subțioară/ doar drumul spre care inima/ mă trage cu ochii închiși până la groapă/ doi metri mai la stânga de sârma zimțată.

nr. 86 n octombrie 2018

şcoala de poezie

actualitatea literară 13

Rodica Draghincescu Să te porţi ca lumea în tine şi în afara ta, gândurile tale şi cuvintele tale să nu lase socoteli şi cunoaşteri prea mari chiar şi când mergi înapoi.

Să mergi înainte cu pas mic.

Paşii tăi să îşi ascundă unghiile gata de pradă. (…) când nu a nins ninge abia acum şi peste măsură. trupul tău este deja o turtă dulce cu scorţişoară.

Mi s-a spus să vreau ce vreau dar să nu zic nimic din ce știu în nici un fel, niciodată.

Se curmă ceva și începe altceva, ca o formă înaltă de depresie, Ca un bebeluș pus pe tava fotografului, în pielea goală O nimica toată de hrană, din care mama smulge hălci de scutece: Fii bună, zâmbeşte, te gâdil cu aripa (…)

Până când trupul tău departe va fâlfâi ca un soare pe funie.

Doar Uneori îmi dau telefoane să verific dacă exist, de exemplu ieri nu mi-am răspuns, deși mă auzeam vorbind, ca o angajată la radio.

Mica perfecțiune (I) Poezia Nu Poezia nu are nevoie nici de prag nici de ușă nici de fereastră de acoperiș nici atât fie el din cap de leu Poezia nu este o biserică sfântă ce se duce la cer odată cu ziditorii ei Poezia nu face sex și nu ejaculează Ca niște turte de floarea soarelui sub ploile lui septembrie Ostentativ.

Poezia nu este hârtia igienică a inocenților Poezia nu este mormântul sau insulele stâncoase ale lui Diomede (singurul loc unde Rusia și USA au o graniță comună care se vede) Poezia nu este o carabină de muzeu Ea nu își iese din uz niciodată și nu obligă și nu înșfacă pe nimeni Poezia nu se dă la radio nu se vede la televizor.

Poezia nu se ia de la unii la alții ca un herpes Nici măcar pe craterele de lună plină ale lui Saul Williams Poezia nu este o relicvă din stomacul lui T. S. Eliott

un ghem de râme pe care chibițarii de pe marginea ochiului îl numesc urnă mistică (…) pe masa tăcerilor comune mi se ghicește în venă cu undița.

Mica perfecțiune (II) e luni trecut și e un pic mai clar sau așa se spune p-aci după ce s-a dus și duminica ceea ce nu trebuie să scriu îl voi zice doar dacă odată și-odată ca mare risc îmi voi aminti cine sunt.

17. 02. 2017

Rupe ceva din altcineva și rupe și ceva din tine Egală și opusă atracției lui Newton.

Ea nu pune cuvinte pe foc sau la ger doar ca să ne fie mai cald sau mai frig înăuntru Poezia nu este o fată fără bilet care fuge de controlori Aruncată din tren și forțată să meargă desculță pe urmele trenului ea nu provoacă nici supranaturalul nici supranaționalul Poezia nu este un car de fluturi multicolori la care trag în pielea goală legate la ochi fecioarele satelor Poezia nu este un dezmăț, un lan de bărbați cu falusurile date peste cap Poezia nu cere nimănui să o umple de plozi Poezia nu este o exploatare generațională Poezia nu știe că există poeți.

Funie (…) a nins Strigătul luminat de corp ține doar câteva secunde, pe urmă totul revine la sine și piere cu brațele în sus.

De bună voie și nesilit de nimeni, sub acest unghi de incidență.

Degetele înfipte în asfaltul sălbatic au lăsat urme de câine bătut, iar adâncul lor stă cumva în picioare pe mine, dâră de sânge. Și astfel, am cale liberă la nălucirea pupilei: Niciun gând; niciun cuvânt, niciun zgomot primejdios, nimic mai plin decât golul lipsit de caracter; niciun sens ticălos, nici măcar un fleac întins repede peste acel podium glorios în care cred toți. (…) dacă acolo încă nu a nins, va ninge…

Ai mei au tot zis: fereste-te de treceri obturate, cusute peste ochi, nu e bine să te bagi, doar ca să-ţi desfaci lanţurile. Mai ales dimineaţa, când firea se abate din cale şi se duce pe drumuri. Iar respiraţia iese şobolan flămând, pe sub pragul casei, agăţându-se de orice .

Dacă nu ninge, nu ninge. Nu plânge, joacă-te acolo în lada cu făină şi viermi!

Vasile Dancu

Dan FLORIţa-seRaCIN

14 actualitatea literară

proza

Brișca

(fragment)

Nouă ne-a plăcut ce ne-a povestit Culiţă şi am râs.

După aceea, chiar lângă noi, se făcuse auzită o pasăre, iar după câteva clipe Culiţă o imitase fără greş, fluierând cu buzele ţuguiate. La început nu ne venea să ne credem urechilor. Dar Culiţă a repetat identic fluieratul spre imensa noastră mirare.

- De când ştii tu să faci aşa? a întrebat Klesch.

- Păi, aproape de când mă ştiu, a răspuns cel întrebat. De când am început să umblu cu animalele la păscut, cu caprele, mai ezact. În satul nostru de lângă Sirete sunt păduri de şes, cum ziceam, dumbrăvi sau huci, aşa le spunem noi, şi acolo sunt puzderie de păsări. Şi ca să-mi treacă timpul am început să fac ca ele... unele îmi răspund, a adăugat râzând Culiţă.

- Bă, i-a spus atunci Klesch, ar trebui să te duc să te audă şi bunicu-meu. El e vânător şi are o fluieriţă cu care face taman ca animalele.

Pricepi? Da tu n-ai fluieriţă. Tu eşti, tu eşti... un fenómen!

- Ce-i aia, fenómen?

- E o vorbă de-a bunicului meu. Fenómen e ceva, cum să-ţi esplic, ceva măreţ, ceva care nu vezi ori auzi prea des.

Faptul că micul Klesch îşi invitase noul prieten la el acasă mă uimise aproape la fel de mult ca fluieratul lui Culiţă. După câte ştiam, cu excepţia mea, aproape nimeni nu se mai bucurase de acest privilegiu.

Moşu Klesch şedea pe o laviţă sub nucul imens din curtea casei când am ajuns noi. Era alb de tot la păr şi, în pofida zilei călduroase, purta un laibăr de postav negru cu bumbi de argint şi ciorapi de lână în picioare. Aţintise nişte ochi albaştri, umezi, asupra noastră din momentul în care auzise lătratul câinelui său, Waldi.

- Waldi, îl potolise el, cu glas obosit.

Iar câinele se liniştise imediat şi i se culcase iarăşi la picioare.

Bătrânul obermaistor ştia de venirea noastră şi ne aştepta. Îl privise cercetător pe Culiţă.

-Tu eşti Moldauer, venit aici? i se făcuse auzită aceeaşi voce de om sfârşit de povara vârstei.

Se vedea că nepotul său îi dăduse în prealabil detalii.

- Ce spune? înterbase Culiţă.

- Dacă eşti moldovean...

Culiţă înclinase de câteva ori scurt din cap.

- Mai fost Moldauer aici, unii şi rămas în ’47.

Da tu de ce venit?

- Păi la şcoală, a încercat să-l lămurească prietenul nostru.

- A, so, da la voi la Moldau nu este şcoală?

- Ba este, se mai dezgheţase Culiţă. Da nu din asta.

- A, so, repetase înţelegând moşu Klesch şi se aplecase să-şi scarpine pe spate câinele lăţos.

Când îl auzise prima dată pe Culiţă, la cererea nepotului său, imitând o pasăre, moşu Klesch se oprise din scărpinatul câinelui şi rămăsese cu ochii pironiţi în gol.

- Asta a fost un Stieglitz! remarcase apoi, cu un glas parcă mai înviorat, bătrânul.

Culiţă mai scosese câteva triluri. Moşu Klesch le recunoscuse numaidecât: - Asta Meise, asta Goldammer, asta Grasmucke...

- Băăă, făcuse bătându-şi palmele cu mirare micul Klesch, după cum se vede păsările voastre din Moldova vorbesc taman aceeaşi limbă cu ale noastre, de aici!

Tocmai atunci trecuse cârâind deasupra casei o cioară. Culiţă o imitase imediat fără greş. Toţi am izbucnit în râs. Simţind că nou venitul în curtea lor se bucura deja de simpatia stăpânului său, câinele Waldi venise să i se gudure la picioare, lăsându-se mângâiat pe cap cu limba scoasă de satisfacţie.

- Şi eu am acasă un câine, ne mărturisise cu faţa brusc adumbrită Culiţă. L-am crescut de mic. Îl cheamă Sultan. E cel mai bun prieten al meu. De fapt, e singurul meu prieten... Acolo, fireşte, se simţise numaidecât dator să adauge.

Altădată ne-am dus cu Culiţă să prindem peşti pe Cornet. Cornet este numele unei străzi din Umileni care se sfârşeşte în pădure, continuată fiind de un drum forestier, dar şi al unui pârâu care curge de-a lungul străzii aceleia. Undeva mai sus se află cascada Cornet, o cădere de apă de mai mulţi metri, unde se găsesc de obicei păstrăvi.

Cei îndemânatici, cum era şi Klesch al nostru, se puteau alege cu patru – cinci păstrăviori la o ieşire. Scotoceau cu mâna pe sub pietre şi îi

prindeau. Aşa s-a întâmplat şi atunci, când ne-a însoţit la pescuit Culiţă. Cum eu nu prea le aveam cu prinsul peştilor, rămăsesem pe mal, aşişderea şi Culiţă, care-şi scosese briceagul din buzunar şi îşi cioplise dintr-o ramură de corn un toiegel de toată frumuseţea. Văzând că îl admir, mi-l dăruise numaidecât: - Eu îmi fac altul când vreau, explicase. La noi, la Moldova, copiii se întrec să facă toiegele ori fluiere, dacă găsesc lemn potrivit, şi mai câte altele. Iar featilii se întrec în cusături... Şi de Paşti la încondeiat ouă.

Klesch ieşise zgribulit din apa rece şi se freca înnebunit pe picioare.

- Uuuh, făcea el, parcă te frige apa asta.

Uuuh!... Îşi trăsese pantalonii peste picioarele încă ude şi tot se mai văita de frig. Peştii prinşi îi învelise într-un ziar, laolaltă cu un mănunchi de urzici.

Apoi ne întinsese fiecăruia câte o ţigară. La fura de la bunicul său, care îşi cumpăra ţigări, apoi le desfăcea ca să prizeze tabac.

- Nu-i fur decât puţine, ca să nu se prindă moşul, explicase el. Şi asta până nu apucă să le desfacă pentru ca să usuce mai bine tutunul.

Altfel se mucezeşte. Avem o casă umedă şi igrasioasă... Le desface la soare. Apoi păzeşte să nu i se risipească în vânt tutunul.

- La noi se prindea, până într-o vreme, în Sirete peşte cu trotil, ne povestise Culiţă. Şi cu grenade se mai prindea. Momeai peştii cu bulz de mămăligă, aşteptai până se adunau şi aruncai ceva mai sus, ca să nu-i faci bucăţi, o grenadă.

Apoi n-aveai decât să te duci mai la vale şi să-i aduni în poala cămăşii...

Noi făcuserăm ochii mari: - Cu trotil, cu grenade?... Da de unde aveaţi voi aşa ceva?

- Ei, se codise să răspundă Culiţă, ei, se găseau!... Şi acum, dacă ştii unde, mai găseşti.

- Da cum se poate, îşi bătuse palmele a mirare Klesch. Da ce, cresc aşa, la marginea drumului?

- De crescut nu cresc ele, da uneori s-au mai aflat şi la margine de drum. Şi bombe nesplodate s-au găsit nu puţine.

Klesch tăcuse brusc. Începea să înţeleagă cum stăteau lucrurile.

- Au fost pe la noi lupte grele, continuase Culiţă, trăgând cu ochiul la prietenul nostru, căruia, evident, discuţia începuse să-i displacă.

Dar nu o întrerupsese. Curiozitatea îi era prea mare. Au fost lupte cam pe vremea când tătuca era de anii mei. Nemţii săpaseră o mulţime de gropi, făcuseră întărituri, da ruşii i-au alungat şi întăriturile s-au surpat sub ploaia de obuze şi bombe. Acolo s-a găsit muniţie cu ghiotura...

- Ai găsit şi tu cumva? întrebasem eu.

- Da, recunoscuse cu simplitate Culiţă, da a trebuit s-o tăinuiesc bine. Că au venit armată şi miliţie puzderie să o descopere. Că s-au întâmplat necazuri. Un frate al tătucăi, nu prisăcarul, altul, moş Toader îi ziceam, a sărit cu plug şi boi cu tot în aer când a dat cu brăzdarul peste o mină. Iar un copil, vecin al nostru, a murit sub ochii mei când a dat foc unei bombe.

- Cum aşa, a dat foc?

- Păi descoperise el bomba asta mai demult, da era prea grea s-o urnească din loc. Iar de lăsata secului ne-am adunat noi pe furiş mai mulţi copii să esplodăm bomba. Şi am strâns în jurul ei un morman de vreascuri şi i-am dat foc. Da am aşteptat mult şi bine culcaţi pe pântece şi bomba nu mai esploda. Şi copiii care veniseră au început să râdă de vecinul meu că ne-a amăgit cu o bombă stricată. Atunci el s-a ridicat în picioare, să mai arunce vreascuri pe foc şi atunci bomba a esplodat... A fost zarvă mare şi jale în tot satul...

- Te-ai dus şi tu? îl întrebase Klesch. Da parcă ziceai că nu ai prieteni. Că singurul prieten al tău îţi este câinele.

- Da, aşa e, da câinele nu îl luasem cu mine.

De dus, m-am dus şi eu cu gloata, că era lăsata secului şi lumea era pusă pe şotii. Aşa e obiceiul pe la noi!...

- Da de ce nu ai tu prieteni?... l-am întrebat eu atunci.

- Păi, mi se dusese buhul că-s muşcăcios.

- Cum?...

- Muşcăcios. Muşc...

- Ce muşti?

- Pe oricine dă în mine. Dacă sunt mai slab ca el şi nu-l pot bate, când îmi vine la îndemână îl muşc. Acum nu se mai apropie de mine nicicare.

Am încercat să-mi fac şi câinele rău, să muşte, da el latră, latră până osteneşte, da nu muşcă pe nimeni!

Se lăsase tăcerea. Aerul răcoros de seară al pădurii ne făcuse să strângem din umeri. Era timpul să plecăm. Klesch descoperise abia atunci toiegelul cioplit de Culiţă. Ţistuise din dinţi admirativ:

nr. 86 n octombrie 2018 - Tot nu vrei să primeşti ceva pe brişca aia? întrebase el iarăşi.

- Cel mai mult trotil şi cele mai multe grenade le avea unu Valcalin al lui Cacăfoc, se prefăcuse Culiţă a nu fi auzit întrebarea lui Klesch. Ştia să le găsească. A vândut multe pe bani frumoşi. Şi femeilor le vindea trotil.

- Femeilor!... am exclamat într-un glas de mirare.

- Da, femeilor. Îl foloseau la vopsit pânza. Dă o culoare galbenă, frumoasă... Om rău Valcalin ăsta... N-are mamă, n-are tată. Tot satul îi ştie de frică. Umblă cu pistol şi, când îi vine bine, împuşcă ce-i iese în drum. Se plâng oamenii că le dispar din animale. Da nimeni nu l-a dovedit până acum.

- Nu l-ai muşcat vreodată? încercase să facă haz micul Klesch.

- Nu, nu! N-am avut de-a face cu el. Da mai degrabă aş muşca un animal turbat!...

Uitasem de discuţia asta.

Dar în toamna următoare, Culiţă nu s-a mai întors la Umileni la şcoală. Unul dintre consătenii lui, la fel, coleg cu noi, văzându-ne, s-a grăbit să ne lămurească: - Culiţă nu mai vine aici, ne-a spus el. L-au săltat acu’ vreo lună şi l-au dus la şcoala de corecţie.

- Da de ce l-au săltat? am întrebat noi cu respiraţia tăiată de emoţie.

- Apoi a omorât astă-vară pe unul, ne-a explicat fără să se precipite moldoveanul.

- Ce-a făcut? nu ne-a venit să ne credem urechilor.

- Apoi, cum v-am spus. A trimis pe unul la tartorele lui, că mai bine n-oi putea zice. Ne-a mântuit de el că era om rău.

- Valcalin!... a îngămat atunci Klesch.

- Da, da, a confirmat moldoveanul. Al lui Cacăfoc... Da de unde ştiţi?

N-am răspuns. De parcă în clipa aceea, revenindu-ne din uluială, am început să cugetăm asupra faptului.

- Da cum s-a-ntâmplat? a întrebat în cele din urmă, cu sfârşeală în glas, Klesch.

Obiceiul lui de a se băga mereu primul în vorbă nu şi-l făcea uitat în nicio împrejurare.

- Păi, a venit, tărăgănat de importanţa relatării, răspunsul, zic că i-ar fi omorât câinele. La momit cu ceva mâncare şi i-a atârnat de gât o grenadă cu inelul tras. A mai făcut-o şi altora.

Ne-am şi închipuit scena: bietul Sultan alergând nedumerit de greutatea neşteptată cu care se alesese la gât, pulverizat apoi de explozia grenadei în câteva secunde... Poate sub privirile stăpânului său!

- Da de ce?... am încercat noi să înţelegem cele întâmplate. Ce-a avut cu el? L-a muşcat cumva?

- Ei, de ce? ne-a repetat întrebarea moldoveanul.

Vedeţi-vă de treabă! Ce să-l muşte?... Păi nu tocmai vă spuneam că era om rău? O făcea de-al dracului. Să bage frica în lume!...

- Şi Culiţă atunci?... l-a descusut cu nerăbdare Klesch.

- Culiţă atunci i-a făcut felul. A scos şi el o grenadă de pe unde o avea şi i-o aruncase ăluia, când nu se aştepta, la picioare. Buum!... Şi gata a fost! Au încercat să-l ducă la spital la Roman, da nuuu... Ce să-l mai ducă?...

S-a strâns aproape tot satul în faţa curţii lor când a fost să-l ia pe Culiţă. Stătea lumea sprijinită de zaplazuri şi se uita. Iar mă-sa se ţinea de el şi bocea pe umărul lui ca la mort.

Ea, mă-sa, a venit mai târziu la mine, pe când mă pregăteam să vin iar încoace. Se împuţinase la trup în câteva zile de jale. Şi mi-a dat să vă aduc asta. Culiţă cică i-ar fi zis să vă aduc. Că se legase de voi pe-aici...

Moldoveanul îşi desfăcuse mâna strânsă. În podul palmei lui văzuserăm atunci lucind un briceag mic cu plăselele în formă de peşte.

Vasile Dancu

interviu actualitatea literară 15 nr. 86 n octombrie 2018 (auto) Genoveva Logan, la 80 de ani: „Ca să respire, lumea portret literar oricărei cărţi preia, incontestabil, o parte din tine” George Motroc: Stimata Doamnă, în primul rând, vă rog să-mi permiteţi să vă transmit un tradiţional La mulţi ani! Pentru cei care nu vă cunosc, vă rog să realizaţi un autoportret literar în câteva rânduri, în maxim 80 de cuvinte...

Genoveva Logan: Mulțumesc pentru urare și pentru timpul acordat lecturii, mai ales când aceasta este făcută în cheie critică. Mă onorează, desigur, interesul unui cititor tânăr pentru prima mea carte apărută în urmă cu o jumătate de veac. Se împlinesc, iată, chiar cincizeci de ani din mai 1968, când cu frică și speranțe nesăbuite o încredințam Editurii Pentru Literatură, condusă pe atunci de Ion Bănuță. Un autoportret literar, oricât de sumar, este lovit de nulitate (cum spun juriștii) atâta timp cât subiectivitatea mea funcționează, și evit în general să vorbesc despre mine. Așa că vă rog să spicuiți câte ceva din datele de mai jos:

George MOTROC

GENOVEVA LOGAN (n. 1938, județ Iași). Studii: Liceul de fete nr. 2, Roman (1954- 1957); Universitatea „Alex. I. Cuza” Iași, Facultatea de Istorie-Filosofie (19571962); Specializări: Doctorat în psihologie, 1973. Diverse alte perfecționări, reciclări. Activitate literară: - Debut în presa literară - 1957. - Debut editorial - 1969, cu un roman intitulat „Idolii peșterii”; - Colaborări, de-a lungul anilor, cu proză scurtă, versuri, fragmente de roman, parodii, note polemice, recenzii, eseu, în reviste precum „Gazeta Literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”,” Cronica”,” Ateneu”, „România Literară”, „Dacia Literară”, „Hyperion”, „Axioma”, „Origini”, „Portal-Măiastra” ş.a.

Studii de specialitate, eseuri, sinteze, publică de asemenea în reviste ale Academiei Române, precum „Symposion” şi „Revista de psihologie”. Cărți publicate:Idolii peşterii, EPL, 1969; Alergie, Editura Cartea Românească, 1973; Fără identitate, Editura Cartea Românească, 1982; Pentru toate vine o zi, Editura Cartea Românească, 1986; Văzând şi făcând , Editura Caritas, 1993; Urme, Editura Criterion Publishing, 2010; Puterea celor fără putere, proze scurte, ediție bilingvă (română-italiană), Editura Limes, ClujNapoca, 2012. Din scrierile cenzurate în perioada dictaturii comuniste au putut fi editate integral după 1990: Pianul hipnotic, Editura SemnE, 2003; Fără identitate, Editura Junimea, 2oo7; Alergie, Editura Criterion Publishing, 2oo8. Se poate menționa, de asemenea, colaborarea cu un capitol în volumul intitulat Tratat de psihoecologie, Editura Academiei Române, 2008.

G. M.: Cum era atmosfera în presa literară românească, din perioada debutului dvs. literar?

G. L.: În mediul ieșean unde mi-am făcut ucenicia într-ale scrisului pe parcursul celor cinci ani de facultate, și încă cinci până la migrarea spre Sud, spre capitala care înghițea precum Cronos toți nou-născuții vizitați de muze și însetați de glorie, se respectau încă drastic cerințele impuse de teoreticienii realismului socialist. Cenzorii, nevăzuți dar omniprezenți în redacții, cenacluri, emisiuni radio, îți puteau întârzia ani de zile botezul zațului tipografic, când nu te înscriai pe linia literaturii angajate, în spiritul partidului, scris cu p mare. Speranța ne-o puneam tot în presa din capitală, trăia încă Arghezi, Călinescu, Ralea sau Tudor Vianu. Geo Dumitrescu ne tutela discret și ne insufla încredere în noi prin Poșta redacției.

G. M.: Editorial aţi debutat mai târziu, peste mai bine de un deceniu, cu „Idolii peşterii”. Aţi avut probleme cu cenzura?

G. L.: Dacă vorbim despre debutul în volum, cu romanul „Idolii peșterii”, în 1969, lectura lui în Editura de Stat Pentru Literatură și Artă se producea, cum am spus, prin 1968, an încărcat de semnale luminoase pe cer din mai multe direcții, dar și de convulsii. În Paris, orașul luminilor, studenții de la Sorbona, influențați de ideile filosofului Herbert Marcuse, teoretician al Noii Stângi, de Jean Paul Sartre, sau Albert Camus, s-au declarat stat în stat, iar revendicările lor au provocat un seism cu bătaie lungă în Europa, cum bine se știe. Din prudență să nu se extindă necontrolat, la noi reverberația undelor insurgenței a fost prevenită de către autorități, cam în pripă și prin măsuri contradictorii: pe de o parte s-a înăsprit spiritul critic în facultăți prin interminabile ședințe de demascare, autocritică, și angajamente ferme, iar pe de alta s-au relaxat restricțiile cenzorilor, a regulamentelor de tot felul, studenților li s-au redus din examene, li s-au oferit înlesniri și burse, tabere de vacanță și tot așa. Tot în 1968, momentul august al invaziei Cehoslovaciei de către trupele sovietice, ne-a coalizat spontan cu Secretarul Partidului, care a îndrăznit să spună NU în fața tancurilor rusești. Am văzut oameni în toată firea plângând, intelectuali onești îmbrățișându-se pe stradă, solidari și partinici. A cere intrarea în Organizația de Partid devenea un act de cultură, nu numai patriotic. Pe acest fond și atmosfera în instituții se relaxa, cenzorii urmau să închidă ochii o vreme, începea o

relativă liberalizare. Basarab Nicolesco a numit anul 1968 annus mirabilis. Miron Radu Paraschivescu a cerut chiar desființarea cenzurii. Revenind la debutul meu editorial, blindajul cărții era asigurat din start prin multe și laborioase măsuri de prudență, așa că cenzorii nu prea au avut de lucru. Artificii de tot felul, mânuite ironic, în genul Dialogului socratic, limbajul aparent ludic, suprarealist uneori, pus pe seama unor tineri absolvenți „nematurizați temperamental”, tineri care în realitate știau foarte bine ce vor, erau de fapt tot atâtea capcane întinse cenzurii, lațuri în care au căzut și unii critici aliniați. Blindajul se poate observa chiar din primul capitol, când e descris un arhipelag imaginar - ca liman al tuturor posibilităților. La întrebarea voit naivă a unui tânăr - dacă acolo cresc hipopotami - i se răspunde cu un da categoric, „se culeg două recolte pe an”. Pe lângă faptul că animalul în sine - pe cale de dispariție acum - este vânat fraudulos pentru cornul lui cu proprietăți magice, se poate ușor observa o trimitere în polimorfie, într-o lume cu granițe lacse între regnuri, incerte am spune, cu maxime libertăți, pentru care cenzura nu avea încă senzori.

Extravaganțe de limbaj, au cotat unii critici. Alții, mai imunizați la aluzii, s-au declarat plictisiți, ocolind cu grăbire mesajul politic.

G. M.: Din punctul dvs. de vedere, privind lucrurile din interior, ca scriitor, esopismul a fost o şansă primită sau una câştigată, o victorie sau o înfrângere în raport cu cenzura?

G. L.: Aș spune mai curând o cucerire. Nu atât o șansă cât o izbândă a scriitorului dăruit crezului său care printre multele obstacole avea de străbătut tunelul până la capăt. Mesajul trebuia comunicat oricum. Fie și sub forma unui cal troian strecurat în ograda culturnicilor de tot felul, care ne filtrau textele până la eviscerare. Mi-am permis să preiau acest termen din practica industriei alimentare (pește eviscerat, pui), dar și din ritualurile de mumificare ale egiptenilor.

Inima și toate organele interne ale decedatului erau prelevate si conservate separat, într-un anume recipient. Se elimina deci întâi fluidul vital, pneuma, pentru ca restul organic, îmbălsămat, să poată dormi liniștit de-a lungul veacurilor. Fluidul vital din cărțile noastre, eviscerat, nu se păstra, ci era eliminat cu nonșalanță, ca o masă toxică pentru regim.

G. M.: De-a lungul timpului, aţi constatat o schimbare esenţială a cenzurii, din anii ′60 în raport cu ′70 şi ′80?

G. L.: Da. Găurile filtrului s-au tot îngustat, începând cu Tezele din iulie care nu m-au ocolit, mi s-a retras atunci o carte din tipografie și am mai așteptat doi ani să o pot publica. Am găsit sprijin la Editura „Cartea Românească”, proaspăt reînființată și condusă întrun stil independent de Marin Preda, singurul director de editură care nu era membru de partid. S-a scris mult în anii din urmă despre cenzura vechiului regim.

Pentru a nu repeta lucruri știute, voi recurge la încă o exemplificare din propria-mi experiență în anii 80, deceniul cel mai greu de suportat la toate nivelurile.

Ca studiu de caz, să zicem, un caz oarecare, extras din maldărul de volume care-și așteptau rândul prin dulapurile editurilor. În 1982, când una din cărțile mele, autocenzurată oricum, trecuse de toate vămile și revăzusem corectura a II-a pentru a da Bun de Tipar - caseta tehnică de pe ultima pagină indică acest lucru (Bun de tipar, martie 1982) - s-a dat ordin peste noapte să fie retrasă din lucru, retrimisă la Consiliul Culturii. Cu un titlu elocvent, Fără identitate, Ed. Cartea Românească, 1982, abia în decembrie primeam exemplarele semnal, dar cu pierderi masive, care m-au făcut ulterior să nu o mai pot deschide, iar după 1990 am bătut la multe uși până să o pot reedita așa cum de bine de rău o propusesem editurii în prima variantă.

G. M.: Revenind la primul dvs. roman, în prefaţa reeditării de la Editura „Ideea Europeană”, există un sentiment de dezamăgire, dar şi de neîncredere în ceea ce înseamnă astăzi literatura... Greşesc?

G. L.: Făceam un fel de bilanț acolo, subiectiv desigur, apelând la autoironie. Viața bate filmul, așa cum s-a întâmplat dintotdeauna. Cu atât mai mult acum când în lipsa unor ierarhii valorice bine structurate la nivelul întregii noastre existențe, alunecăm spre o adevărată inflație a cărții. Asistăm mereu la debutul unor noi edituri și la comasarea altora în mari trusturi de presă.

Nimic rău în asta, am zice, dacă această industrie n-ar atrage după sine și un alt corolar, de tipul refuzului pe care l-am auzit deseori: „nu publicăm scriitori români”; „nu difuzăm volume de versuri”; „nu riscăm să investim în cărți nevandabile”, ș.a.m.d. Îmi aduc aminte acum, legat de această situație, de ceea ce spunea cândva Mario Vargas Llosa. Am avut privilegiul să-l aud, invitat de Editura Humanitas în urmă cu ceva ani, într-un dialog cu cititorii. Rugat să ne destăinuie câte ceva din experiențele proprii, a recurs la o parabolă: scriitorul era văzut de prolificul romancier din Peru ca un călător prin pustiu, în căutarea unei oaze. Așadar, călătorul merge de dimineața până în seară, noaptea

se odihnește, a doua zi pornește iar, și tot așa. După un număr de zile observă pe nisip urmele a două perechi de pași în loc de una. În jur nimeni. O fi fost Dumnezeu?

O fi fost îngerul lui păzitor? Fie! Mai merge o zi. În dimineața următoare vede din nou o singură pereche de pași. „Doamne! Mă pui la încercare?” „Dragul meu, tu nu ai simțit că în ultimul timp te-am dus pe brațe?”

Dacă sub dictatură, călătorind prin pustiu, am fost mereu la un pas de a face pactul cu diavolul, iar nume notorii chiar l-au făcut, acum cred că avem nevoie, mai mult ca oricând, de brațele unui Demiurg.

G. M.: O primă surpriză a cărţii dvs. o constituie chiar titlul... Acesta a fost acceptat de la început şi fără probleme de către cenzură şi editură? Nu aţi fost întrebată dacă nu este cumva o trimitere simbolică şi la spaţiul românesc, izolat de exteriorul reprezentat de lumea occidentală?!

G. L.: Cartea a fost propusă editurii în vara lui 1968, an încărcat de evenimente, și pe plan intern și extern.

Să ne gândim numai la valul revoltelor studențești din Franța, sau la invazia rușilor în Cehoslovacia, care a atras nealinierea lui Ceaușescu, de pildă. Conform opiniei aproape unanime a istoricilor și comentatorilor politici ai trecutului recent, ne aflam atunci într-un benefic început de destindere ideologică a regimului comunist. Chiar dacă putea fi interpretat ca o trimitere simbolică la spațiul românesc - nu m-a întrebat nimeni atunci, subversiunea din titlu era prea complicată - cu atât mai mult conținutul cărții se înscria în tendința de acuzare și depășire a deceniului numit mai apoi obsedant. Așadar titlul propus, Idolii peşterii, la prima vedere suna ca un citat dintr-un convenabil filosof de orientare empirică din secolul șaisprezece, se învăța la cursurile de materialism dialectic, pentru efortul lui de a fundamenta gândirea filosofică pe baza cunoașterii științifice a realității, apelând la observație și experiment, spre a elibera spiritul de sub tirania prejudecăților și erorilor numite de el idoli. Iar idolii peșterii, care în opinia lui țin de educație, deci de formarea personalității unui individ într-un anume sistem politic, într-o societate deschisă sau restrictivă, sigur că puteau constitui un subiect de dezbatere, chiar într-o carte. Puțină importanță avea dacă titlul trimitea și la Mitul peșterii al lui Platon, citat pe larg în dialogurile personajelor mele din carte. Dacă are cineva urechi de auzit să audă, dar se poate întâmpla și să nu aibă.

G. M.: Primele pagini ale romanului dvs. fac trimitere la o altfel de lume, mai bună, dar îndepărtată şi nenumită, văzută ca o formă de salvare...

Mi s-a părut o aluzie surprinzătoare şi uluitoare de ordin politic, greu de înţeles cum a scăpat cenzorului vigilent al epocii... Este doar o exagerare şi o greşeală personală sau o intuiţie corectă a ceea ce aţi dorit să transmiteţi prin mesajului dvs.?

G. L.: Am bruiat vigilența cenzorului prin apel la limbajul esopic, la vorbitul în dodii. La acest capitol suntem bine înzestrați, am învățat din experiența strămoșilor.

G. M.: Apropo de salvare, aş dori să vă întreb cum v-aţi raportat atunci, dar şi acum la sintagma de rezistenţă prin cultură?

G. L.: Era atunci, este și acum pentru mine singura cale. Atunci prioritară era cultura angajată. Dar te puteai salva pe o cale abătută, cu sacrificii, desigur, evadând în landul unei culturi organice, neangajate, dacă puteai evita constrângerea prin cei trei F. G. M.: Per ansamblu, poate fi considerat romanul dvs. un exemplu de roman politic neglijat de critica literară din cauza mesajului cu subtext politic?

G. L.: Da. G. M.: În ceea ce priveşte structura cărţii, folosirea mai multor voci narative, aţi gândit-o ca pe o tehnică modernă, în consonanţă cu literatura franceză a timpului sau a fost o măsură preventivă de autoapărare, împotriva unor posibile critici din punct de vedere ideologic?

G. L.: Tehnica spunerii colective, ca un cor antic, un vox populi, mi s-a impus de la sine, tot conținutul cărții se constituie de fapt din suma unor eșecuri și izbânzi la primul impact al tinerilor absolvenți cu viața reală, nu cea din cărți. Tehnica în sine, utilizată cu succes în literatura franceză - tributară la rândul ei altor literaturi - îmi oferea, desigur, și o supapă de evadare în fața barierelor criticii ideologice a vremii. S-a folosit acest subterfugiu și la case mai mari (Augustin Buzura, Umberto Eco ș.a.). Un fel de fofilare, ascundere după deget: nu eu, autorul, ci personajul din carte gândește, afirmă ceva, nu tocmai pe linie.

G. M.: În loc de final, vă rog să ne mărturisiţi dacă v-aţi recunoscut atunci sau vă mai recunoaşteţi acum într-una din aceste instanţe narative?

G. L.: Da. În vocile câtorva personaje. Nu poți încarna păsări împăiate. Ca să respire, lumea oricărei cărți preia, incontestabil, o parte din tine, chiar și atunci când ești în postura de simplu cititor. Cu atât mai mult când ești tu autorul.

16 actualitatea literară

interviu

nr. 86 n octombrie 2018

„Lugojul a fost foarte importat pentru educaţia mea” ne-a declarat dr. Franz Metz, rezident în Germania

- Vă propun, stimate domnule Franz Metz, să începem dialogul nostru cu primele amintiri din Banatul natal, de la mijlocul secolului trecut.

- M-am născut în 24 decembrie 1955, la Darova, unde tatăl meu era cantor-organist la Biserica Romano-Catolică, iar în 1960 ne-am mutat la Lugoj, unde tata a primit un post similar cu cel din Darova, la Biserica Romano-Catolică. Aici, la Lugoj, considerat atunci orașul muzicii, această biserică a jucat un rol important în domeniul muzicii, având organiști, capel maiștri renumiți și unde tatăl meu a lucrat până în 1988, când a emigrat în Germania.

- Dar înainte v-aţi stabilit Dvs. în Germania?

- Într-adevăr, eu am plecat în 1985 și atunci după ce, cu mari intervenții, mi s-a dat voie să fac un turneu de concerte în Italia, dar din Beograd am schimbat trenul spre Austria. Necazurile au urmat după fuga mea, pentru că soția și copiii, care erau mici, au rămas în Timișoara și au avut foarte multe probleme cu Securitatea. Am trecut printr-o perioadă foarte dificilă și a doua oară nu aș mai face acest pas, numai din cauza familiei.

- Să revenim la Lugoj, unde aţi făcut şi primii paşi în muzică…

- Lugojul pentru mine a fost foarte importat pentru educația mea. Aici, la 6 ani, am început să cânt la armoniu, la pian. Am avut norocul ca, după tatăl meu, care mi-a dat primele îndrumări muzicale, să-l întâlnec pe dr. Josef Willer, care era avocat de meserie și avea 85 de ani. El a fost bun prieten cu Traian Grozăvescu, cu Ion Vidu, l-a adus pe Bela Bartok și pe George Enescu la Lugoj, iar după 1918 a fost omul potrivit la locul potrivit. De la el nu am învățat mult din tehnica pianului, dar am învățat multe despre istoria muzicii, despre personalitățile Lugojului, ceea ce m-a fascinat și probabil că aceste lucruri m-au determinat să mă ocup mai târziu de istoria muzicii. După 1947, Josef Willer a avut multe probleme, dar personalități ca profesorul Zeno Vancea, Aca de Barbu, directoarea Operei din Timișoara, l-au ajutat. Mai trebuie să vă spun că dr.

Willer a fost avocatul care l-a scos din închisoare pe Ion Vidu. Iar după acesta, am avut profesor pe doamna Clara Peia, cel mai important profesor de pian din Lugoj, la ora aceea. Ea și-a făcut studiile la Budapesta și, având o cultură muzicală extrem de bogată, mi-a pus înregistrări din perioada interbelică și mi-a povestit de Chopin și preludiile, fugile lui Johann Sebastian Bach erau în prim plan. Îmi corecta tot ce am făcut rău din punct de vedere tehnic. Paralel cu aceste ore, eram alături de tatăl meu la Biserica Romano-Catolică, unde încerca să revitalizeze viața muzicală religioasă din secolul al XIX-lea și interbelică.

- De fapt, tatăl Dvs. v-a transmis pasiunea pentru orgă…

- Exact. Și după ce dr. Willer a decedat, în 1972, i-a cumpărat pianul și cea mai mare parte din biblioteca lui muzicală. Și azi mai păstrez multe din aceste partituri.

Matyas Laszlo

Îmi mai amintesc că, deși intelectualii nu aveau voie să meargă la biserică, la misele festive de Crăciun, de Paști, de Rusalii și la alte ocazii, biserica era plină și pe undeva, ascuns, stătea și profesorul Remus Tașcău, dirijorul corului „IonVidu” și alți melomani care veneau să asculte această muzică frumoasă. Apoi, în anii de liceu urmam și un curs de teoria muzicii cu profesorul Tașcău, el m-a pregătit pentru examenul de admiterea la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București.

Am avut noroc să cunosc și viața muzicală laică din acea vreme, care era cu „Cântarea României”, cu ode închinate lui Ceaușescu, totuși, împreună cu alți elevi ai lui Tașcău, am cântat în cor. Corul era format din 80 de cântăreți și am făcut și deplasări la București, la Timișoara etc., dar la repetiții am avut ocazia să particip la unele părți mai ascunse întâmplate la repetiții. Când se nimerea să omagiem un coleg cu nume de Ion sau Gheorghe, după repetiții, la un pahar de vorbă, cum se zice, cântam un „La mulți ani”, compus de Vidu și simțeam atmosfera din perioada interbelică. Tradus astăzi ar fi un naționalism sănătos, un patriotism românesc sănătos. Încă de atunci, din anii ’80, un coleg important din cor, cu care eram vecin, în drum spre casă mi-a spus: „Franz, ai să vezi că nu peste mult timp o să înceapă ceva de la noi de la bănățeni”.

- Şi vă spunea asta într-o perioadă grea pentru noi toţi. Aţi resimţit cumva piedici sau oprelişti în demersul Dvs. de exprimare artistică?

- În primul rând până în 1985, când am plecat din țară, nu era voie să faci concerte de orgă în biserici. Întreaga activitate muzicală din Biserica RomanoCatolică era permisă numai în cadrul restrâns al liturghiilor din biserică. Nu era voie să faci reclamă în mass-media. Așa că noi făceam concerte în cadrul liturghiilor, un preludiu de orgă mai mare la început, la sfârșit, cu soliști. De fapt, în perioada comunistă, în România, confesiunea Romano-Catolică era numai to-lerată. Totuși, în Biserica Neagră din Brașov, în Biserica Evanghelică din Sibiu, în Biserica Reformată din Cluj, a fost voie să se dea concerte pentru turiștii străini care aduceau valută în țară.

- Din perioada studenţiei (1974-1978) ce vă mai amintiţi?

- Am avut șansa ca în acei ani să am în organistul Joseph Gerstenengst un înger păzitor. Era preot, născut în Banat, la Ceacova, și în 1959, pe când era capelan la Reșița, a fost transferat la București, la Catedrala Sfântul Iosif, ca organist. De multe ori am fost invitatul lui, l-am ajutat la concerte și chiar l-am înlocuit de multe ori, ceea ce pentru mine era o mare favoare. Sigur, la București am avut Ateneul, Sala Radio, unde erau concerte importante și aveam o bibliotecă de specialitate la Conservator.

- Mai puţini ştiu că între anii 1983-1985 aţi dirijat corul Franz Şchubert din Timişoara, dar nici după absolvire nu se cunosc multe despre activitatea Dvs. - Până am ajuns să fiu organist la Biserica din Piața Traian, din Timișoara, am fost profesor de pian la Lugoj și am făcut naveta între Lugoj și Timișoara. Într-adevăr, în 1983 am preluat corul Franz Șchubert, singurul cor german important din Timișoara, era format din studenți sași și șvabi, care studiau în Timișoara. Erau vreo 50-60 de coriști, cu care am cân-

tat Haydn, un concert Brahms și, ceea ce era foarte important, am făcut multe deplasări prin localități germane din Banat și chiar din Ardeal. Tot în acei ani am susținut aproape săptămânal concerte de orgă în biserici la Cluj, București, Târgu-Mureș, Satu Mare și Timișoara, unde am dat concerte și înainte de această perioadă. Ţin minte că, în 1980, la primul nostru concert oficial, în marea Biserică Milenium au intrat 1.500 ascultători și încă 500 au rămas afară că nu aveau posibilitatea să intre. Lumea era dornică de asemenea evenimente. Lumea a venit nu numai pentru muzică, ci și ca un semn de protest față de cei care ne conduceau.

Maestrul Remus Georgescu a facilitat aceste concerte și la Filarmonica Banatul, unde se cântau și piese solistice și piese pentru orgă și orchestră. Aceasta m-a ajutat să mă obișnuiesc cu activitatea de organist de concert, nu numai organist de biserică.

- De când sunteţi implicat în valorificarea creaţiei unor compozitori din Banat şi în acelaşi timp de istoriografia muzicală a acestui spaţiu?

- Am început din 1980 și prima dată m-am ocupat numai de orgile istorice. Pentru mine, o pildă mare a fost Albert Schweitzer, preot evanghelic care a trăit la începutul secolului XX, originar din Alsacia, Lorena, și de la el provine revoluția muzicii de orgă, înapoi la muzica barocă, înapoi la Bach. El a început să descopere orgile istorice din Germania, iar eu, ca student la secția de orgă de la București, am avut posibilitatea să citesc cartea lui despre orgi și am avut și discuri la biblioteca audio a conservatorului. Când m-am întors la Lugoj, am început să merg cu bicicleta la Știuca, la Darova, la Iosifalău, la Dudeștii Noi și în alte localități de lângă Lugoj, mi-am dat seama că avem valori care nu se cunosc pentru că nu era voie în vremea aceea să se scrie despre această temă. Tot atunci la-am cunoscut pe Valter Konșițcki, jurnalist, cu care am început să colind aceste sate și altele decât cele amintite. Era o problemă, pentru că nu aveai voie să fotografiezi, dar colegul de drum avea legitimație de presă și așa am fotografiat orgile și consolele din toate părțile. Am intrat la casele parohiale și am scotocit prin documentele de arhivă, despre orgi. Așa am descoperit și note muzicale din secolul XVIII, secolul XIX, manuscrise, fotografii. O parte am reușit să le iau cu mine când am plecat. Dar și după ce m-am stabilit în Germania, o parte din cantorii care au plecat din România mi-au adus partituri muzicale vechi. Le-am cercetat, le-am inventariat și multe le-am publicat după 1990, când m-am reîntors în țară.

- Bine, dar aţi continuat să adunaţi documente şi după 1990 şi le-aţi valorificat duă aceea?

- Într-adevăr, am venit în ianuarie 1990 și de atunci am început sistematic să fac ceea ce nu am putut să fac până atunci. Când am fost cu domnul Valter Konșițcki, în 1980, 1981, mi- am notat cu grijă ce mi-au spus cei din biserici, unde se mai află documente și n-am avut timp atunci să le caut. Așa m-am dus din biserică în biserică, le-am adunat și am înființat la Timișoara Arhiva Diecezei Romano-Catolice. Erau multe documente pentru că aici au activat unii care au fost învățători și cantori la biserici, unii erau și compozitori, care au studiat la Viena, la Leipzig, la Budapesta. Dar aici am găsit și documente evreiești…

- Cum explicaţi aceasta?

- Pentru că mulți cantori germani, vineri seara și sâmbăta, cântau în sinagogă. Și tatăl meu a cântat câțiva ani și la orga sinagogii din Lugoj, iar eu a trebuit să calc burduful la orgă. Și acest lucru s-a întmplat în foarte multe locuri, la Aradul Nou, la Timișoara. Traian Grozăvescu, marele tenor, a cântat în corul Ion Vidu, dar și în corul de la Biserica Catolică și în corul de la Sinagoga din Lugoj, dirijat de Filaret Barbu.

- Veniţi periodic şi, înţeleg, cu plăcere în Banatul natal. Vă leagă faptul că aţi trăit aici primii 30 de ani din viaţă, sau consideraţi că ceva din marele muzician de azi s-a clădit aici în Banat?

- Sigur, aici am făcut primii pași, aici m-am format și acum mă simt foarte legat de Banat. În ultimii ani vin numai de 3-4 ori pe an, pentru că merg și în Ungaria și în Serbia și de obicei stau numai 2-3 zile, strict pentru conferințe, pentru concert de orgă sau prezentarea unui album etc. Eu mi-aș dori foarte mult ca Banatul să intre mai mult în focusul culturii românești și culturii europene. Banatul e prea periferic, prea provincial.

- Vă referiţi la faptul că nu e cunoscută suficient cultura Banatului?

- Nu numai. Dacă vorbești de turismul din România, în Germania, se știe doar de mănăstirile din Moldova și cetățile din Transilvania, iar Banatul e inexistent. Eu, împreună cu un prieten bun care lucrează în turism, am început un proiect pe care o să-l aplicăm în anul viitor, pentru că are nevoie de mult timp pentru pregătire și anume: „Turnee pe drumul unor orgi istorice”. E vorba de mai multe circuite în județele Arad, Timiș și zilnic vom vizita cinci biserici cu orgi istorice. Ele există și trebuie făcute cunoscute și prin turism.

- Vă mulţumesc şi vă doresc succes în continuare.

Titus CRIşCIU

nr. 86 n octombrie 2018

Împotmolit pe malul volgăi

De fapt, habar n-am cum ne-am cunoscut. Poate că m-a invitat la o cafea. Sau mi-o fi împrumutat o umbrelă vreodată când turna cu găleata. Sau mi-o fi scris pe Facebook. Sau o fi fost vorba de vreun alt truc clasic de agățat. Nu știu. Dar mai degrabă cred că ne-am ciocnit din întâmplare, orbiți de praf. Și apoi am ieșit împreună din praful ăla, ne-am modelat, neam dat formă, ne-am cizelat... În ciuda familiei. În ciuda societății. În ciuda proștilor. În ciuda a tot. Pur și simplu ne-am trezit că suntem. Așa, dintr-o dată. Împreună. Eu și el. El și el. Noi doi. Numai povestea noastră. Nu a ta. Nu a ei. A noastră. A mea și a lui. Nu-i o poveste pentru copii. Mai degrabă un fel de thriller sau horor. Și în același timp o comedie. Că râdem de ne spargem, și așa, din senin, scoatem la bătaie ferăstrău‘ circular. Ca-n Texas. Și mai e ceva ce nu știu. Încotro ne prăbușim și cum se va termina totul. Uite, exact acu‘ suntem după un masacru d‘ăla..

Tipu‘ nu era deloc amuzant. Era ridicol și penibil. De ce? Ha! De prost. Ultima țigară. Nu vrea să fumez. Dar are ghinion. Am apucat să mi-o aprind. N-o să te toc cu propoziții d‘alea scurte de te urzică și te rup, că șiașa-s rupt și urzicat de felu‘ meu și nu-mi mai trebuie.

Toată chestia asta era mare, gălăgioasă, sălbatică, urlată... nemțească. Și știi de ce? Fiindcă germana mă calcă pe nervi de n-ai idee. Și d-aia, în clipele când începem să scuipăm unu-n altu‘ toată fierea otrăvită adunată-n noi de-a lungul timpului, el își dă drumu‘ la haințriucșpreheneza aia a lui ca un Sturmbannführer furios împotmolit pe malul Volgăi.

Așadar, mă aflu aici. Pe acoperișul casei noastre, unde stau cu capul rezemat de un panou de beton.

Nu mă înțelege. Sau altfel. Nu vrea să mă înțeleagă. Îi voi povesti despre orașul nostru. Nu despre cafelele pe care le sorbim în piața principală, ci despre oamenii care au trăit aici înaintea noastră.

Poate că e ciudat, dar știu cum a fost în Hodonin. Nu mă întreba cum de știu, dar știu.

Simt foametea care a fost aici în toamna anului 1623, când ne-a asediat Bethlen, prințul Transilvaniei.

Lazăr Magu Octombrie Distilând culori și-arome toamna-și fierbe-n deal rachiul.

Turmentat de-atâta galben șerpuiește-n luncă râul.

Pe-o tulpină de urzică a aterizat un graur. În lumina înserării pare-a fi un roșu taur.

Trece-n hamuri o căruță încărcată ochi, retină, însuși Moșul Noe fuge de potopul ce-o să vină.

Plouă în Cadrilater - un baraj s-a rupt în cer.

Noiembrie Noiembrie cea violentă presară-ncet ninsori pe drum, de parc-o iarnă repetentă examenele-și dă acum.

traduceri Simt cântecul de jale al rabinului Bacharach, cuvintele care, după treizeci de ani de vânzoleală și hărțuială reciprocă, ajunseseră pe zidul sinagogii evreiești care acum mai există numai în fotografii.

Simt dogoarea incendiului din 1705, când ne-au dat foc pe aici Kuruțanii. Și când urlau toți flăcăii ăia.

Klaus, Jemlich, Juřena, Klička ...

Simt ciuma care a izbucnit la numai câțiva ani mai târziu, înțeleg cum contesa de Liechtenstein a resimțit ca pe o obligație înălțarea unei coloane a ciumei care se află și astăzi în piață. Îi simt pe cei șase mii de prusaci din martie 1742, simt ce se petrecea în adâncul ființei celor ale căror case erau jefuite de invadatori.

Simt flăcările care au făcut ravagii pe aici în 1802.

Simt mobilizarea din nouă sute paisprezece și nouă sute treizeci și opt și sentimentul distrugerii și al zădărniciei din nouă sute șaizecișiopt.

Acest oraș este ca un blestem și o amprentă a durerii.

Așadar, să nu te surprindă că uneori umblu printre lucruri care amintesc de câte ceva din toate astea. De case, de pietrele din caldarâm, de statui... Contact. Numi amintesc nimic din toate astea, dar nici nu am cum să le uit.

Simt toate astea și vreau să vorbesc despre ele.

Dar el nu vrea. Vrea numai să renunț la fumat. Stai, am primit un sms. Știi ce-mi scrie? „Wo bist du?”

Fuck, man!

Uneori toate astea mi se arată în vis. Toți bărbații și a căror carne a îngrășat tot pământul ăsta. Uneori nu fac decât să stea acolo și să mă privească, alteori își întind mâinile către mine sau ascultă, sunt recunoscători și atât. Cică pacea nu e decât o pauză între războaie. Cel care a zis chestia asta are dreptate. Uită-te la noi. La mine și la el. Ori ne iubim, ori ne războim. „Wo bist du?”

Poate că războaiele dintre noi și jertfele noastre interioare sunt îngrășământul pentru ceea ce am vrea să crească. Această legătură dintre noi, aceste cătușe care ne unesc pentru câteva clipe, dar fără de care neam pierde în universul infinit, precum astronauții.

Poți să alegi. Dar eu nu vreau să fiu astronaut. În ciuda tuturor acestora, nu vreau. Știu cum arată infinitul. Ca privirile goale aruncate în timpul vizitelor nocturne.

Mă duc jos. Acasă. La el. Pe mobil îmi vin alte mesaje. În cehă.

Dă ture prin apartament. Precis că asta face. Strânge spasmodic telefonul în mână. Iar sufletul i-l sugrumă dorința de a auzi beep-ul sms-ului pe care îl așteaptă.

Ne împăcăm noi. Rapid și pasional. Iar dacă nu, mai punem de-un episod de tip Texas dublat în germană.

Pur și simplu ne vom împotmoli pe malul Volgăi.

Zăpada cade din mesteceni - frunze, semințe, rumeguș...

Treci pe alei și capu-ți legeni, drumeț ce ai intrat sub duș.

actualitatea literară 17

Lukáš Ivánek

32 de ani, prozator, căsătorit, are o fetiță. Redactor al săptămânalelor care țin de editura Vltava Elba. A studiat Comerțul și Arhivistica. A publicat un volum numit Rafael și intenționează să publice un al doilea anul viitor, când va împlini anii kui Christos. Scrie în principal povestiri scurte și foiletoane în serial pe care le publică în periodicele la care lucrează. Participă periodic la lecturi literare și este co-organizator al unui excelent program de lecturi, teatru și muzică numit Hodoninul Citeşte (pe scurt HAČTE), unul dintre cele mai dinamice programe de acest gen din Cehia.

Prezentare și traducere:

Mircea Dan DUȚĂ

Debut: Amalia ştefan

Chiar cerul e un duș de păsări care se-adună-n stoluri, mii, știind că-n stol e cald, e sigur și e puterea de a fi.

Noiembrie - cod de culori...

Fac îngerii măsurători pentru cereștile ninsori.

Totdeauna toamna...

Totdeauna toamna mi-a părut frumoasă ca o fată zveltă ce trudește-n casă ca să toarne-n sticle vinurile noi și să mâne caii ploii prin zăvoi.

Totdeauna toamna mi-a zâmbit, frumoasă ca o zână bună, nesimandicoasă care-mbracă-n aur arborii cărunți și peste uitare construiește punți.

Totdeauna toamna, limpede, mi-a dat un plus de lumină din al său regat de culori și umbre. Dintr-un caier sfânt presărând cenușă caldă pe pământ.

Totdeauna toamna mi-a părut măreață ca o moarte bună ce ne ține-n viață.

Jelena Vragovic

Profund Sunt o ființă...

Construită din cuvinte, M-am născut din propoziții, Iar literele îmi sunt trupul, De unde, Se revarsă vocale, Ce Îmi alcătuiesc inima, Iar prin vene Îmi curg consoane, Ce-mi formează gândirea.

Sunt legate unele de altele, Printr-un canal, De unde îmi izvorăsc rimele... În mine se revarsă oceanul, În care Ascund adânc cuvintele, Apoi, Le amestec cu sentimente, Când Aștern totul pe-o hârtie, Care

Îmi este cerul, Oglindit în mine, Dintr-o bucată de stea căzătoare, De unde îmi reies trăirile...

Așteptare Vreau să mă construiești, Din minutele rămase, Dintre tine și eu, Eu să devin mileniu, Să mă pot scurge în secunde, Ca apoi s-ajung la noi, În contrastul clipelor.

Gând La colțul unui gând, Pe coridorul cunoașterii, Stă ascuns, Pe-o stradă a speranței, Un fascicul de lumină...

Magda URSACHE

18 actualitatea literară

eseu

nr. 86 n octombrie 2018

Suceava, unde erau încarcerați cei mai mulți studenți, într-o celulă de 3-4 metri lungime și 1 și jumătate lățime, proiectată să încapă 20, dar în care comuniștii făceau să încapă 150 de inși, ca să moară asfixiați.

Celulele negre nu aveau geamuri. În ajun de Crăciun, câțiva aparținători ai deținuților sau simpli trecători le-au cântat, din stradă, colinde. Deținuții au fost pedepsiți: cu bătaie metodică și eficientă și cu cântece revoluționare țâșnind din difuzoarele închisorii. „Crăciunul ne-a durut în carne vie”, oftează Manu.

A urmat iadul „reeducării” de la Pitești (1949-1951).

Eugen Ţurcanu îi privea „cu o ură nepământeană”: „Mori când vrem noi, mă! Noi suntem Dumnezeu!”, urla monstrul. Toma, student la Teologie (îi spuneau, cu o reverență, Misticul) a avut norocul să închidă ochii după lovituri cu ciomagul la rinichi. Le-a spus fraților de chin: „Unii mor, alții își dau duhul”, se leapădă de

etichetat conform ideologiei political correctness?

Cât despre metafizica lui Blaga, s-a spus că ar ține de „zodia fascistă”, așa cum absurd acuza, în vremi proletcultiste, Beniuc. În ’49, Petrică era la Jilava. A urmat la Piteștiul, unde s-a sprijinit pe Psalmul 69.

La pagina 52 a docu-romanului, găsesc o superbă imagine a bibliotecii lui Dumnezeu. Cărțile înșirate pe rafturi de mâna divină sunt oamenii cu viețile lor: cu bune, cu rele, cu căderi și cu biruințe asupra lor înșile; oameni fărâme sau oameni întregi. Unele au coperți strălucitoare, învelind pagini rupte și îngălbenite, pe care nu scrie nimic.

Autor e Creatorul, dar co-autori sunt creaturile, cărora li se dă „libertatea de a făuri singuri conținutul, de a umple pagină cu pagină, până la coperta ultimă”.

Destinul e la voia Domnului, dar contează și „atitudinea omului față de voia lui Dumnezeu”. „Și, la fel ca dintr-o librărie, depinde de noi să alegem de pe raft doar cărțile care ne vor fi de folos, adică pe oamenii îmbunătățiți”.

Asta și face Maria: alege cărți de învățătură, ca aceea a lui Dumitru, alt „nereeducat” la Pitești. În ’55, ajunsese la colonia de muncă Bicaz, care cuprindea chiaburi, rudele fugarilor din lagărul „democrației populare”, legionari, politicieni din partidele istorice, preoți.

Erau acolo și trădători, demascau și mâncau pe săturate. Pe Dumitru nevasta îl părăsise ca să construiască socialismul cu un activist. Copiii îi dăduse la orfelinat. Pe toți patru. Urma să se distrugă biserica din satul lui, o bijuterie arhitectonică, în ciuda stăruințelor preotului satului la autorități. Icoanele mari fuseseră arse. Dumitru a refuzat să ia parte la blasfemie: s-a aruncat în explozie și a urcat pe scara cerului. Părintele a adus hârtie de la București că biserica „poate rămâne”. Prea târziu. A acoperit-o apa barajului, cu cimitir cu tot.

Tripticul Mariei? „Sufăr, îndur și exist.” Știe toate felurile de iertare: cu patimă, cu supușenie ori cu împotrivire, cu superioritate sau cu smerenie, cu lehamite... „Dumnezeu îți vorbește cu îngerii, dar nu îți dă aripi.” La drum cu îngerii e titlul unei cărți de reportaje semnată Florentina Toniță. Maria trece prin toate „dezamăgirile, durerile, deznădejdile și neiubirile zilnice”. Apare Vlad: „Erau aproape iubiți fără să fie.” Evită o încercare a lui de-a face dragoste cu ea și (din orgoliu bărbătesc rănit?; ca scuză?) Vlad îi arată marea, pe care n-o văzuse până la 20 de ani. La 23 de ani, un viol. Bogdan, colegul de la pictură monumentală, fusese martorul care nu reușise s-o scape de 3-4 atacatori. Se despart, ca să uite fiecare ce-i amintea celuilalt. Firesc. „Prima dragoste a Mariei a fost prima moarte adevărată”. Atât. Ce scenă ar fi scos Băiețică sau Bradea, prozatoare de linie fierbinte, din așa ceva! Și ce de premii literare ar fi adunat!

Maria devine femeie frumoasă (pălărie drôle, rochii până-n pământ), care așteaptă și așteaptă. Nu e mulțumită de viața ei, dar nu se revoltă. Rana? Nevindecată. Violul o făcuse să-și dea „demisia din acest trup”, cum spune pe poezeşte Aura Christi. Pictează, izolându-se. Folosește mult albastru, culoare rece, menită s-o purifice. Expune într-o mică galerie de artă, vinde rar, renunță să mai vândă. Singurătatea o învinge.

Apare Costa. Bărbatul o agită, o neliniștește pe pictorița de cuiburi de îngeri, însă prezența lui e un fel de scut pe vechea rană. Îi umple casa cu flori de câmp, pare amețit de făptura ei, dar rămâne marele necunoscut. Dispare, se întoarce însurat.

Maria (străină de ea însăşi se numește starea asta) renunță iarăși la pictură și la notațiile în jurnal, unde scrisese despre o anume bucurie: „nu ne-a promis nimeni o lume perfectă, curată”, dar trebuie să căutăm și să găsim Frumosul. Mihai, cel întâlnit în biserica părintelui Antonie, începe ușor - ușor să devină semenul ei, dar Maria se distanțează și de acest presupus aproape, care nu vrea loc în inimă.

Ca s-o împace, Mihai îi prezintă „un om frumos”, pe Vasile Manu. Pe Costa, omul vieții ei, îl cunoscuse la conferința călugărului Teodosie, prieten cu Manu. „Cel mai tare doare aproapele tău care, în timp, devine aproapele altuia.” Maria pictează din nou, citește Murakami, purtând haina iubirii de Costa, mereu apăsată de starea dor de Costa. Și Costa îi bate din nou la ușă. Vine „ca să nu fie târziu”. Și nu, nu era târziu pentru că „iubirea răspunde la toate întrebările”: „Mi-ești drag, om.” În finalul cărții, călugărul Paisie, alias Petrică Scurtu, e rejudecat pentru prozelitism, după 60 de ani de închisoare nevoită sau voită. Judecător nu-i altul decât securistul în care Manu recunoaște pe cel care îl presa să devină informator.

La primul proces, falsul avocat al apărării perorase: „Băgați-i la închisoare pentru a beneficia de reeducare!”

Ca „bandiții” tineri să nu ajungă cumva baza (și suprastructura) societății socialiste. Postsocialist, învinuitul nu are apărare. Se apără singur: „În 1990 am refuzat să părăsesc închisoarea”. Motivul? Același ca în anii 70: „țara mea nu era liberă”. Procesul se amână, Justiția nefiind numai oarbă, ci și surdă.

Mâhnită de „neștiința și indiferența ăstui timp”, cum îmi scrie într-un e-mail, Florentina Toniță strigă acum. Poate se aude.

Și cine este aproapele ei?

Maria: „o femeie cufundată în singurătate, talent și discreție”. Așa își caracterizează scriitoarea (Florentina Toniță, Şi cine este aproapele meu?, Editura Junimea, 2013) eroina, având-o, uneori, în avant-arrière pe ea însăși. Autoarea își face autoportretul mai ales în paginile de jurnal, cam departe de personalitatea Mariei și mai aproape de stilul Florentinei Toniță.

Maria e și nu e un alter ego al Florentinei; avem de-a face mai degrabă cu faţa şi reversul: foiletonista fermă a ziarului stiri.botosani.ro, în oglindă cu un personaj feminin însingurat, preferând ascunzișul în cercul închis (strâmt?) al casei. Dar nu vreau să mă opresc pe viața ei, ci a personajului ei, și nu vreau să dezgrop acum mult discutata temă a identității autor-personaj. În fond, toate personajele (o spune Michel Foucault) sunt autorul. Florentina Toniță nu crede în ficțiune pură, ci în docu-roman, dar personajul Maria nu-i deloc banal ca să fie un eșec literar. E o ființă care-și caută un drum al existenței, știind de la Mircea Eliade că „singurul sens al existenței este de a-i găsi un sens”.

Maria se mulțumește cu bucurii simple (bea minuni de ceaiuri, pe care doar ea știe să le combine: ceai de tei cu o urmă de soc, ceai de mentă și nucă arsă, ceai de iasomie cu puțin mușețel...). Primește necazurile, înțelegând că Deus aiutor et protector îl și ceartă pe cel iubit. După Sfântul Ambrozie de Optima: „Cine ne mustră ne dăruiește, iar cine ne laudă ne jefuiește”.

Dăruiește cât poate dărui unor trecători prin viețuca ei, pentru ca la sfârșit să-și găsească replica masculină, acea jumătate de plătică, de la Platon cetire.

De la bun început, Maria se deschide spre învățătura călugărului Teodosie: „Să țineți minte, dragii mei, comunismul nu a dat niciodată ceva fără să îți ceară în schimb sufletul” (p. 56). Se apropie de „mucenici ai Domnului”, ca monahul Paisie, care deschide cartea.

Biografia călugărului e leac în terapia intensivă a memoriei. Cuviosul, pe numele de mirean Petrică Scurtu, e un deținut politic devenit, după eliberarea din ’70, duhovnicul închisorii. N-a plecat extra muros, nu s-a lăsat scos din temniță și, Dumnezeu știe cum, i s-a permis să rămână sub zăvor, ca să facă din buruieni (criminali, tâlhari, hoți de buzunare) spice roditoare. În fapt, n-a ieșit din viața Bisericii: spovedea și împărtășea acolo, în celulă. Multe biografeme a adunat Florentina Toniță în acest portret: de la Grigore Caraza, pușcărizat 21 de ani, care n-a vrut să iasă din închisoare decât dacă vor fi eliberați toți, absolut toți, deținuții politici. A luat ceva, poate, și de la verticalulinconcesiv Alecu Ghika (din os de martir), care nu s-a lăsat cu nici un chip „reeducat”. Închis ca șef al Poliției în perioada ’40-’41, condamnat la muncă silnică pe viață, a refuzat, la cererea lui Drăghici, să depună mărturie că Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției sub Groza (6 martie ’45 - 23 februarie ’ 48), ar fi fost informatorul Siguranței. Marele refuznic i-a spus tăios: „Nu-ul meu este categoric și onoarea mea nu-i de vânzare”. Mărturie falsă contra libertate? Nu. Sadoveanu n-a mișcat un deget ca să-l salveze pe fiul bunului „prietin” Dumitru D. Pătrășcanu, deși avea autoritatea politică s-o facă. Prințul Ghika lua totdeauna bucata cea mai mică de pe tava (targa) cu pâine. Până și gardienii erau impresionați: „Prințul tot prinț!”

Călugărul Paisie dovedește o incredibilă putere în a ține post: bucata sa de pâine ajunge la câinele Blându, tovarășul gardianului. Bea doar ceai rece de năpraznic, planta cu puteri magice, care vindecă răni trupești și sufletești. Tânăra femeie a înțeles bine că nu trupul pământesc îl vizau torționarii, ci duhul. Îi caută, să și-i apropie, pe cei supuși unei intensive persecuții religioase, fără a se lepăda de Duhul lui Dumnezeu. Îi ascultă. „Creștinii nu se nasc, ci se fac”(Ioan Scărarul).

Academia de sub pământ a ținut sănătoase mințile prin conferințe și dialoguri; murmurau versuri, fredonau cântece religioase... Celula, carcera se trans-formau în „abis luminat”, cum îl numește N. Balotă. Supraviețuiau. Florentina Toniță s-a documentat în amănunt privind cumplita lume carcerală. În călugărul Teodosie am aflat un biografem al Părintelui Calciu, mărturisindu-se: „am căzut și am conștiința decăderii”. I-a răspuns Vasile Manu (este Vasile Manea, evocat de Cicerone Ioanițoiu în Martiri și mărturisitori ai Bise-ricii din România în perioada 1948-1989?): „Spove-dania îmbunătățește”.

Manu a fost ridicat din gară și condamnat 15 ani pentru activitate legionară. Flori nu se lasă informată de istoria oficializată, o știe pe cea nerecunoscută oficial, așa că Maria îl întreabă: „Reală?” și primește răspuns: „Da, reală”. Citise, la o întrunire, poezii de Vasile Militaru, mort în închisoare. Cărțile poetului au fost arse în curtea casei, sub ochii soției; așa cum i s-a întâmplat Anei Stere (sub privirea ei, un comando sovietic a ars, în ’45, arhiva Stere, în curtea conacului de la Bucov) sau Corneliei Pillat. Manu a fost dus la

el, în loc să-l încredințeze lui Hristos.

Stăteai la marginea priciului, în șezut, cu mâinile atingând vârful picioarelor și cu ochii țintă la ele, de dimineață până-n seară. La sfârșit, erai zombi. Poziția impusă urmărea distrugerea sistemului nervos, anihilarea voinței. Somn? În poziția mortului, pe spate, cu mâinile pe piept, la vedere. Manu s-a rugat 50 de ani la Dumnezeu să-i dea putere să-și ierte călăii. Nu-i ușor să-ți tămăduiești sufletul prin iertare. Pe nevolnici i-a iertat, la ceilalți, nereeducabilii, se gândește ca la sfinți.

Biserica se apără cu sfinți și cu martiri, am mai spus-o.

Când Ţurcanu i-a ordonat să-l bată pe Petri-că Scurtu, alias călugărul Paisie, i-a aruncat bâta la picioare.

Genu cel groaznec a luat-o și l-a lovit el, cu cruzime. „Nimic nu se compară, însă, cu fericirea pe care o trăise Petrică atunci când Vasile a refuzat să-l bată.”

Profesorul de istorie al Mariei seamănă bine cu Cristescu, profesorul meu de istorie din Liceul „B. P. Hasdeu”, care nu voia să rămânem orfani de istoria adevărată. Vasile Manu le povestește oaspeților lui cum peste Codreanu, nicadori și decemviri, sugrumați din ordinul lui Carol II în noaptea Sf. Andrei, s-a aruncat un butoi de vitriol, apoi s-a turnat o placă de 30 de tone de beton; când a fost reîngropat creștinește, după un an și jumătate (Manu a participat la înmormântare), Codreanu „era întreg”, nears de acid. Și se vede că Vasile Manu n-ar ezita să-l sanctifice (orice credință trebuie respectată), pentru că poruncile sale sunt biblice: onoare, faptă, disciplină, muncă, sacrificiu, jertfă; ajută-ți fratele de cruce.

Florentina Toniță ar putea face parte din colectivul ICCMER, de investigare a crimelor comunismului, atât de bine le cunoaște: Călugărul Teodosie a fost arestat în ’48. Era student la Medicină și le vorbise colegilor despre Duhul Sfânt. Proful l-a raportat la Secu. Și Manu completează: „Să știți, dragii mei, că informatorii au fost cea mai teribilă armă, ei au men-ținut comunismul în România.” Petrică Scurtu a fost arestat în vara care n-a fost vară a lui ’48. Avea 18 ani; acuzat de „înaltă trădare și conspirație împotriva statului”. Elementul nesănătos citise cărțile unor peri-culoși ca Eminescu și Blaga. Le furase din maldărul pregătit pentru a fi trimise la topit și le ascunsese sub scările liceului, apoi le dusese acasă și le găsise loc în beci, sub butoiul de varză murată. Așadar a făcut pușcărie pentru Eminescu și Blaga. Dar gazetarul Eminescu nu-i și acum

nr. 86 n octombrie 2018

Ionel BOTA

Altitudini narative și eroii sensului sugerat sau despre paradisul poveștii în proza lui Mihail Soare

Secretul scrierii unui roman are mai multe nuanțe, între care, după talentul obligatoriu, aceea de a crea din partea cititorului o atitudine participativă certă, de a depăși simpla facultate histrionică a ficționării, fictivizării și de a sigura un efect estetic incontestabil, oriunde, la orice pagină ai dechide op-ul. Eu nu mă hazardez în pronosticuri optimiste dar nici nu vă sfătuiesc să treceți nepăsători, la eventuala lectură, peste ceea ce depășește cu mult nivelul simplei curiozități în romanul lui Mihail Soare, Dragoste, pupeze, colaci (București, Editura Betta, 2017, 268 p.), carte altminteri solidă din perspectivă epică, având un discurs condițional, nu neapărat prevalânduse de situații-limită cât de altitudine narativă, cu o desfășurare ardentă. O carte despre pierderea și redobândirea idealului, despre șarja cabotinului norocos într-o societate pulverizată moral, despre viața fericită în ghilimele sau fără ghilimele, despre credință, suferință, speranță. Și despre noțiunea de măreție urmată de decădere într-o lume în care poți fi drac sau înger, totul depinde mai ales de cum știi să te miști în colcăiala sublimă de virtuozități speculative, în cazul celor care sunt posesorii acestor „calități”. Înnămolitul cotidian numit societate, comunitatea umană, bref!, răfuiala individului cu propriul destin și cu istoria, veche sau recentă, care-l acaparează, pot fi urmărite prin personajele cărții, norocoși sau nevolnici, fericiți în himerogonia lor sau disperați, dospind fantezii sau alienați ai memoriei, stând în fotoliul cabotinismului social sau tânjind la confortul spiritului. Oamenii aceștia sunt posesorii unor virtuozități speculative sau maladivi idealiști, mereu în căutarea unui crez ori mizînd pe satisfacția imediată a destinului, iluzionându-se într-un martiraj al identității lor față cu lumea ingrată sau jalnici competitori pe scena succesului cotidian. Destui îți adaptează fervorile, reale sau mimate, schemei ideologice a timpurilor (și anotimpurilor) omului, perturbați de un „reacționarism” al servituții sau al resurecțiilor fade.

Două personaje, naturi suverane, au altitudine spirituală, aici, și autorul trebuie elogiat tocmai pentru modul în care le creionează acestora, imperativele zilnice, viața agitată față cu povestea care nu trebuie să lipsească, e ca un drog al genericului epic. Eul narator/ narativ, „un ins puțintel ciudat”, este povestitorul

recenzii ecourilor din sufletul său hârșit de îndoieli și neîncredere, un recenzent al supraviețuirilor sale, așadar un idealist grav atins de această maladie, la frontiera labilă dintre vis și realitate. L-aș numi un „extremist” fiindcă el ilustrează un etos specific, un fel de memorial recuperat de la înfierbântarea epicului până la finalul care se întâmplă într-un „frig cumplit”. Spectrul frontului-poveste, de pildă, mușcă șfichiuitor din carnea amintirilor, dă un farmec speculativ edificiului epic: „Nu înţelegeam dorinţa marchizului de a-mi cere întruna continuarea jocului narativ cu înrolarea mea într-un război cu care nu fusesem contemporan (poate bunicul, străbunicul, dacă şi ei), prefăcânduse cu destulă abilitate (nici nu ştiu câtor actori lear fi reuşit atât de bine) că ia de bune aiurelile mele născute din admiraţia pentru o iubire neverosimilă, prin dăruirea îngerească şi martirică totodată, ce-mi dădea şi un acut sentiment de neîmplinire omenească, temându-mă de incapacitatea şi nenorocul de-a trăi aşa ceva. Îmi testam, de fapt, doar nişte limite de înţelegere, de tălmăcire a unei stări asociate de mine absolutului aflat la hotarul dintre uman şi ce-o mai fi dincolo de el, însăilând o poveste ce-şi găsise, dintrun noroc providenţial, urechile în stare să-i priceapă esenţa ascunsă. Dar ceea ce trăiam eu acum aveam credinţa că e pe cale să ajungă la acelaşi nivel de delir al fiinţei întru împlinirea nefiinţei, de realizare a unei perfecţiuni mereu căutate şi arareori atinsă, un permanent deziderat al omenirii, poate numai operele lui Michelangelo sau El Greco dându-ne iluzia acestei desăvârşiri, şi mai puţin o iubire care tot o iubire e, cum sunt cu miile, pretutindeni şi dintotdeauna.” (p.

130). Marchizul confesor îi însoțește frământările, deși nu are locvacitatea celui care știe să panseze rănitele iluzii, e exemplarul acela din categoria etanșă a unor eroi din romanele lui Constantin Ţoiu ori George Bălăiță, rezistent la încadrarea în cercul calp al anturajelor anoste dar mereu arătând o vanitate ultragiată. Și unul și altul, aceste personaje sunt eroi ai sensului sugerat, bine portretizați în forma nudă a măreției și a decăderii lor, cu finețe de analist, de către autorul care-i supune, fără a le mutila identitatea, integrării în lumea suficiențelor omenescului.

Scrisul e alert, detaliile sunt bine lucrate (și prelucrate), laboratorul de creație este mereu răvășit de narativitate, povestea e paradisul, restaurarea memoriei aprofundează competent inocențe și umori, trivial și galantonie a limbajului, mediile sociale sunt bine explorate. Performanța autorului, care știe și strategiile demistificării, seamănă cu un proiect indubitabil, cu o acțiune sistematică, în acest sens eul auctorial și aul narator/narativ fiind complici meticuloși la depășirea exclusivismelor. Nu sunt deloc plaisiriști, sunt anchetatori modești ai propriului destin înainte de a se insinua în destinul celuilalt/celorlalți, pasionali în convingeri. O îmbinare de convingeri, până la un punct extraordinare, conturînd cu forța personalității lor însăși forța expresivă a poveștii, a narațiunii. Pentru Mihail Soare, se vede asta foarte limpede, scrisul nu e o cochetărie, el este prospectare

anti - paler. Constantin arcu Continuare din pagina 3 Apariția lui Constantin Arcu ne oferă, cititorilor lui, șansa de a-l urmări și admira; „Prin lumea largă” nu este un intermezzo, ci un ligament misterios. Aflat în complicata capitală a Peru-ului, călătorul încearcă să găsească locul, mizerabilul și fabulosul local Catedrala.

Eșuează, apoi se preface că uită. Tânjirea, căutarea mereu imperfectă este sensul oricărei călătorii; neatingerea vreunei palpabile ținte visate este însoțită aici de neîmplinirea în eros. Din smârcul dorințelor tulburi se nasc și frazele labirintic elaborate ale lui Proust, învăluite, absconse. Un film american cu Scott Glenn și Brendan Fraser din 2007, fără nicio legătură cu cartea, se numea „Călătorie la capătul nopții”.

Cantitatea de mizerie umană și dramă bagatelizată, precum și atmosfera sinistră din Buenos Aires fac titlul nu plauzibil, ci potrivit întrutotul.

Fiecare călătorie, fie ea exotică, himerică, la îndemână sau greu de întreprins se desfășoară în preajma singurătății. Călătoriile, călăria, schiul nautic, vânătoarea, cuceririle de tot soiul trezesc invidia atavică a celor neînstare de așa ceva. Nimeni nu se desparte de sine și de problemele sale, deși asta încearcă îndepărtându-se de casă. Dacă este cineva demn de invidiat pentru o călătorie foarte departe, în locuri paradisiace, destinate celor puțini/aleși/ bogați de bogați, acesta este fericitul om kitsch, iar nu personajul nelămurit, contradictoriu, cu gânduri spre casă, perplex în varii situații din călătoria lui sudamericană în care până la urmă geografia contează prea puțin.

Spațiul și erosul sunt entități indeterminate mereu. Într-o călătorie grandioasă, veritabilă, pe alt continent, visezi o scurtă existență primitoare, caldă, blândă, așa cum ai avut-o poate în embrion, sau în illo tempore.

Călătoriile de acest tip sunt utopice: proiecte, bagaje… și totuși se ivesc peste tot (parcă ne-ar însoți) pericolele neînțelegerii, frustrării, abandonului. Bancul răsuflat cu România, țară minunată, păcat că e locuită, pare valabil pentru orice țară. Asta coincide cu altă zicere

răsuflată, dar tare deșteaptă, a odiosului Sartre… cu infernul care ar fi ceilalți. Aceasta pare marca infamantă a omului, dificultatea de a fi fericit. Nici cartea lui Constantin Arcu, nici ceea ce scriu nu sunt consolări pentru țopârlani, însă pot fi. Traseul narativ nu este o distopie, nici măcar a amorului, nici nu este precedat de așteptări utopice; este al hazului de necaz: „Însă, la drept vorbind, pe mine mă intriga faptul că pe neașteptate și fără vină intrasem într-o situație nenorocită. Eram ținut la o poartă prin care probabil nici n-aș fi fost tentat să intru dacă bănuiam unde se ajunge după ce-ai trecut de ea. Mă împotmolisem acolo și, într-o expresie severă, dar plastică, priveam în jur ca vițelul la poarta nouă. Iar Năzdrăvanul era și mai nedumerit”.

Marele câștig al unei călătorii este că la capătul ei te simți altfel și, cumva, altul, fără a putea să spui cu precizie cum. Nici să extragi din ea o filosofie particulară. Este ca la sfârșitul unei cărți. Sorin Alexandrescu spunea într-un interviu din 1996 (Dilema, nr. 203): „Cred că fundamentele teoretice ale criticii literare traversează o criză, mai bine zis, că asemenea fundamente pur și simplu nu mai există. (….) textul literar și-a câștigat în ultimii ani o ireductibilitate de beton: nemaiservind la nimic, nu mai poate fi aservit nimănui”.

Există totuși atâtea modalități de abordare a unui text, de a-l comenta și diferenția. Constantin Arcu este unul din cei mai buni prozatori ai anilor optzeci, dar nu pare deloc atașat/atașabil viziunii prozastice a optzeciștilor, nu împărtășește tendințele postmoderniste ale majorității. Nu țin să contrazic frumoasa cronică a lui Constantin Dram din „Convorbiri literare” nr.

9/2018, dar biografismul este etern, nu conturează ori caracterizează vreo generație. (Poate totuși generația Suetonius, Plinius cel Tânăr… asta în loc de Nedelciu, Crăciun… știu cât exagerez.) André Maurois a fost o autoritate în materie de biografii, iar ca romancier, nefiind dăruit cu forță imaginativă, realismul lui cumsecade s-a nutrit din autobiografie. Passons… În „Iluziile literaturii române” (Cartea Românească,

actualitatea literară 19 emoțională prin care sufletul răscolit elimină, exclude dramatismul absenței omului din magma faptelor din cotidian (lumea, teatrul în teatru) până la stadiul la care chiar ea, narațiunea, vine și iluminează.

Ambientul dejoacă trendul fals-elegiac al discursului, coliviile și canarii, profesori (nu doar Damian) demantelându-și libidoul și doamne (Natalia, nevasta Generalului și cealaltă iubire, în curtea unde geometria amintirilor o aduce ca un dar zvodit din aceleași neostoite idealuri/idealități: „Îmi dădeam seama că eram pentru totdeauna prizonierul acestei poveşti (...)”) maturându-și un ludic al generozității, dincolo de oferta nurilor, în această societate a tuturor supraviețuirilor, metafora contiguității și al jocului hazardului (cufere cu documente), chenarul mincinos al himerogoniei (rulota, „palatul” marchizului), luna septembrie, natura paladinului nostalgic-rebel, tipologia firilor vasale și a recalcitranților intratabili, vizita naratorului și vizita marchizului, două reactivări ample ale epicului romanului validând spiritul mărturisitor al cărții, ca atare, indică un condei strălucit, Mihail Soare arată că lupta cu amnezia nu e nici pe departe pierdută câtă vreme talente ca domnia sa izbutesc să dea la iveală opuri solide și mostre de literatură autentică.

2008), Eugen Negrici analizează formidabil mecanismele succesului lui Octavian Paler, autor al unor cărți de impresii de călătorie urmate de extensii ale acestora. „Drumuri prin memorie. Egipt, Grecia”, 1972 și „Drumuri prin memorie. Italia”, 1974, îi aduc acestuia „un număr relativ mare de cititori avizi de cunoașterea, fie și prin procură, unor meleaguri greu accesibile în comunism și impresionați de cultura etalată eseistic de călător. Cam din aceeași categorie de cititori impresionabili se va alcătui mereu publicul său (…). Răsunetul intelectual al formulărilor lui împănate cu citate din Ortega y Gasset și Albert Camus și atât de diferite de cele cu sunet de lemn din Scînteia îi copleșea, îi intimida. „Mai încolo” Galileo Galilei (chinuit de întrebarea dacă merită să mori pentru adevăr) și Don Quijote (menit să se bată solitar pentru ideile lui înalt morale într-o lume mocirloasă care nu mai crede în iluzii) sunt eroii aleși să-l reprezinte și care până la urmă îl vor și reprezenta.” Mai important însă este altceva: „cam tot ce va mai publica Paler trădează un interes obsesiv pentru marile întrebări ale omului și marile teme ale destinului, aceleași care i-au ispitit și pe Camus, Unamuno, Ortega y Gasset – deveniți parteneri statornici de dialog și, firește, egali.”

Constantin Arcu este exact opusul lui Paler: antiretoric, scrie cu naturalețe, frust, nu se lasă atins de emfază în fața monumentelor, în fața spectaculosului în general, nu gesticulează scriptic, nici altcumva pentru a atrage atenția și simpatia, pentru el călătoria este o extensie a ficțiunii, nu invers. Entuziasmele în fața marilor nume ca Borges, Llosa, Marquez sunt domoale; nu îi caută obsesiv în peisaj și nu îi citează defel. Nu îi consideră tovarăși de peniță, nici, vorba francezului, frați din alt pat. Cred că propunând această cheie stilistică a lecturii ofer un surplus de amuzament și invit sincer la o comparație benefică bunului-gust.

S-a descoperit relativ recent că inima are în structura ei neuroni: gândește, așadar. Ea, inima, centrul sentimentelor, pe vechi, adică a unui soi de instincte mai înalte. Sunt sigur că viitorul apropiat va aduce, nu ca pe o revelație, ci ca pe o descoperire firească, o consecință logică a umanului, certificarea științifică a faptului că analfabetul Sancho Panza, Năzdrăvanul, cum vreți să-i spuneți, gândește și el.

Mircea DOREANU

20 actualitatea literară

inedit

nr. 86 n octombrie 2018

Gheorghe Alexandru Iancovici (1924-1992) INEDIT: MeMORIaL De CĂLĂtORIe Incursiuni pe meleaguri basarabene

Menționez că am vizitat Basarabia în 1983, deci cu 8 ani înainte de a-și fi declarat independența.

Scăpaţi de formalităţile vamale de la Ungheni, sosim în zori la Chişinău, unde ne întâmpină în gară Ludmila, ghida oficiului turistic local. După ce ne instalăm la modemul hotel „Inturist”, efectuăm turul oraşului cu un autocar unguresc, marca „Icarus”. Adevărată enciclopedie ambulantă, Ludmila ne vorbeşte neobosit tot timpul, în vreme ce eu notez de zor, silindu-mă să nu-mi scape o vorbă. Începe prin prezentarea republicii: Cu o suprafaţă de 33.700 de kilometri pătraţi, Moldova e o regiune deluroasă, cu solul fertil, 80 % din pământ fiind cernoziom. Bântuită de frecvente mişcări seismice, are o populaţie de 4.l00.000 de locuitori, compusă din 70 % moldoveni, 11 % ruteni, 7 % ruși, apoi ucraineni, găgăuzi, ţigani, evrei, bulgari, armeni etc.

Descoperirile arheologice atestă că Basarabia a fost locuită încă din epoca de piatră. Documentele scrise asupra formării poporului moldovenesc datează din secolele al XII-lea și al XIIIlea d.h. Războaiele au pustiit în multe rânduri Moldova din care a făcut parte, teritoriul ei trecând vremelnic sub mai multe stăpâniri: a Turciei, Poloniei, Austriei şi Rusiei.

Având un pământ foarte fertil, Basarabia e denumită, pe drept cuvânt, „grădina întregii Uniuni”. Livezile și viile ei acoperă suprafeţe imense. Vii se găsesc mai eu seamă în centru şi la sud.

Ele se întind pe o suprafaţă egală cu cea a viilor Greciei și întrec de nouă ori pe cele din renumita regiune Champagne din Franţa. În 1982 s-au produs 1.200.000 de tone de struguri, astfel că Basarabia ocupă locul II pe întreaga Uniune la producţia de vinuri. Vinurile

și coniacurile basarabene (uşor de recunoscut după emblema lor: o barză strângând în plisc un ciorchine) au dobândit mai mult de o sută de medalii de aur, argint și bronz la expoziţii internaţionale de degustare.

La nord se cultivă, cu prioritate, floarea-soarelui. Industria alimentară e sectorul cheie. Basarabia deţine primul loc in Uniune la producţia de fructe, legume, oţet, lactate, conserve, zahăr, tutun, uleiuri vegetale şi volatile.

Astăzi republica posedă numeroase industrii: construcţii mecanice, aparataj electric, chimie, confecţii, textile etc.

Hidrocentrala de la Dubăsari produce 40.000 de megawaţi anual, mai mult decât producea întreaga Rusie înainte de Revoluţie, astfel încât Basarabia vinde curent electric Bulgariei. Până a nu fi poluat, Prutul fusese cel mai curat râu din Europa.

Capitala e Chișinăul, situat la 26 km de Nistru, da unde e şi alimentat cu apă (ca și Odessa, situată la 177 km depărtare da acelaşi fluviu). Oraşul a străbătut da râuşorul Bâc, lung de 150 km, izvorât din satul Fundul Bâcului. E afluent al Prutului, formând de-a lungul cursului numeroase heleşteie şi bălţi.

Primele anale care menţionează Chișinăul (un document de la Iliaș și Ştefan, voievozii Moldovei) datează din 1436. Istoria oraşului e indiscutabil legată da aceea a întregii Moldove, dar şi de numele decembriştilor M. F. Orlov, V. F. Raevski, K. H. Ohotnicov. Oraşul a fost în mai multe rânduri incendiat, prădat şi distrus de trupele străină care au trecut prin el.

La Chişinău există cinci teatre, o filarmonică, opt muzee, o Academie de Ştiinţe, mai multe institute da cercetări ştiinţifice și o Casă Memorială Pușkin, care a fost exilat aici între 21 septembrie l820 și iulie 1823. (Marele, dar și zvăpăiatul poet rus a dus a viaţă furtunoasă pe meleagurile basarabene, pe care le-a străbătut cu o şatră ţigănească, îndrăgostit de Zamfira, episod cântat în poemul puşkinian Ţiganii. O altă idilă din Chișinău a poetului, cu frumoasa Calypso Polichroni, își va lăsa urmele în poemul Şalul negru. C. Negruzzi relatează în Negru pe alb. Scrisori la un prieten împrejurările în care i-a cunoscut pe eroii acestei idile cu final patetic. Tot în perioada exilului la Chişinău a compus Pușkin și admirabilele opere Prizonierul din Caucaz și Fraţii tâlhari.

Străbătând Bulevardul Negruzzi, lung de 5 km, vedem, în trecere, Spitalul Toma Ciorbă, Palatul Herţa, un palat gruzin, biserica Mazarakievskaia (ctitorie

Mazarachi), cocoţată pe un dâmb de sub care izvorăște râul Chiș (de la el se trage numele oraşului); apoi Mitropolia (o vreme dezafectată, servind ca sală de expoziţii, dar în prezent redată cultului ortodox).

La intrarea in parcul Pușkin ne întâmpină, cu crucea în mână, Ştefan cel Mare, voievod despre care istoriograful rus Nicolai Karamzin spusese: „Cu mijloace mici, a înfăptuit lucruri mari”. În Parc, pe Aleea Scriitorilor sunt înşirate 12 busturi: D. Cantemir, Gh. Asachi, Al. Russo, V. Alecsandri, Al. Donici, Const. Stamati, spătarul Milescu, Tadeu Hasdeu, Bogdan P. Hasdeu, C. Negruzzi, I. Creangă, M. Eminescu.

Informată, Ludmila ne precizează locul de naştere al fiecăruia. O întreb: – Dar Constantin Stere unde s-a născut?, deşi știam (cum să nu știu?) că văzuse lumina zilei la malul Nistrului, la Cerepcău. – Îl ştim; nu-i de-al nostru! (Cum să fie „deal nostru” acest vajnic luptător pentru dezrobirea Basarabiei?)

Ne reluăm circuitul, şi Ludmila ne semnalează Academia de Ştiinţe, biserica Ciuflea (una din cele cinci din oraş), Muzeul Tehnicii Militare, stadionul („Echipa de fotbal «Nistrul» n-a câștigat niciun meci”, comentează ghida râzând, după care adaugă: Mă tem că vă copleșesc cu prea multe informaţii”.

Apoi, parafrazându-1 pe Griboedev: „Prea multă informaţie strică!” Dar nu se poate stăpâni vreme îndelungată și reîncepe a ne bombarda cu o sumedenie de date.)

La construirea blocurilor de aici – unele au 26 de etaje – se iau măsuri antiseismice. Unele clădiri sunt experimentale, supuse la cutremure artificiale de 8º. Ne arată apoi, cu nereţinută mândrie, lacul Comsomol, alimentat cu apă din Bâc și din Durlești, și lacul artificial Ghidighici („Marea Chișinău”), în fine, cartierul Buiucanii Noi. Ne oprim la Expoziţia Realizărilor Economiei Naţionale, unde ne putem într-adevăr da seama cât de bogată este Basarabia, cu deosebire în vinuri ( 2 4 0 de mii de hectare vii, cu 130 de soiuri de viţă-de-vie). Aflăm că în Chişinău există 113 întreprinderi industriale. În toată Basarabia sunt 550.

După ce luăm masa la motelul „Struguraş” plecăm, tot cu autocarul, la fabrica de vinuri din satul Cojușna, spre... degustare de licori. La intrarea în fabrică te întâmpină două uriașe și simbolice butoaie de faianţă. În secţiile de prelucrare, cupaj (amestec de mai multe soiuri de vinuri), îmbuteliat, producţie finită lucrează 500 de oameni.

Ioan Mercea

Emblema – struguri și o barză – are la origine o legendă: O cetate asediată e gata să capituleze și să deschidă porţile.

Apare însă un stol de berze care aruncă ciorchini de struguri apărătorilor cetăţii.

Aceştia prind putere și, astfel, continuă să reziste...

La vinoteca subterană coborâm cu ascensorul. În sala de degustare, pe spetezele scaunelor sunt reprezentate figuri de haiduci beţi, arse eu fierul înroşit. „Cine e singur închină cu figurile de pe speteze”, insinuează Ludmila cu umor. Asistăm la proiecţia unui film color pe tema cultivării viţei-devie, ieri și azi, a lucrărilor eşalonate pe anotimpuri. Finalmente, degustarea a zece soiuri de vinuri (cinci seci, cinci de desert): 1. Riesling de poamă Rinski [= de Rin], de culoarea paiului; 2. Sauvignon, regele vinuriIer albe; 3. Muscat 82 plus puţin Ottonel, din struguri poamă; 4. Cabernet roşu, regele vinurilor roșii, vinul bărbaţilor. Se serveşte la semnarea convenţiilor și tratatelor. E și un vin strategic. ÎI beau cosmonauţii și marinarii. Tonic împotriva anemiei, recomandat în vinoterapie; 5. Codru prin cupaj. Vin euforizant; 6. Graţios, părintele vinurilor de desert. Conţine 16 % zahăr, 16 % alcool.

E un vin mai mult pentru doamne; 7. Trifeşti, din struguri Pinot Gris, de culoarea cojii arse de pâine; 8. Cahor, vin bisericesc, pentru împărtăşanie. Proprietăţi curative; 9. Porto, vin portughez, foarte preţuit; 10. Xeres, vin tare, al bărbaţilor, al toreadorilor. E ca o femeie deşteaptă și urâtă: cu cât o cunoști mai mult, cu atât mai mult îţi place.

Prezentatorul vinurilor, deşi moldovean, ne vorbește ruseşte. Până aici merge prigoana rusească împotriva limbii române!

La sfârșit plasează o reflecţie, voios primită de degustători: „Dumnezeu a pus în toate femeile o bucăţică de zahăr, numai într-una a pus două. De atunci bărbaţii o caută mereu”.

După degustare ni s-a oferit, spre a fi consumat acasă, câte o sticlă din vinul preferat, iar la plecare, suplimentar, încă o sticlă. Se vede cât de colo că la Cojușna vinul curge... gârlă. * A doua zi plecăm cu autocarul la Odessa. Străbatem Bulevardul C. Negruzzi, trecem pe lângă Palatul Culturii, Palatul Feroviarilor, Grădina Botanică, biserica Sf. Varvara, parcul Valea Trandafirilor. Mai aflăm de la ghidă câte ceva: Chișinăul e un oraș construit din piatră albă; kilometrul zero e la Poşta Centrală (la Moscova e lângă zidul Kremlinului); un bilet de avion pentru Moscova costă 25 de ruble... O glumă a şoferului (aluzie transparentă la volubilitatea Ludmilei: „La ruși ghidele se înmormântează numai după cinci zile de la deces, fiindcă timp de două zile după moarte încă tot mai vorbesc.”).

Trecem prin Bender (Tighina), unul dia cele mai vechi oraşe dia Basarabia, întemeiat acum peste o mie de ani.

Decembriştii – Pestel, Raevski – șiau făcut serviciul militar aici. În piaţă: monumentul lui Mazeppa, hatmanul Ucrainei, refugiat aci împreună cu Carol al Xll-lea, aliatul său, după ce au fost învinşi la Poltava (l709) de Petru cel Mare. În 1538 cotropitorii turci au schimbat numele localităţii din Tighina în Bender.

Părăsind oraşul, traversăm podul peste Nistru (Tyras, pe greceşte). Privesc cu sentimente amestecate apele incredibil de albastre și de limpezi ale Nistrului, pe care staţionează două șalupe. Altfel mi l-am – dintotdeauna – închipuit: sumbru, ameninţător și neînduplecat.

Neînduplecat. . . Oare cum se zice ruseşte: Mi-e dor?

Text stabilit de

Simion DĂNILĂ

Leons Briedis Iubirea care sfidează moartea (Leons Briedis - azil pentru ne-somn - ed. Fundaţiei Culturale poezia) Nu se pot concepe noțiuni care să fie atotcuprinzătoare încât după ele să nu mai fie nimic. Cum spunea când se mai afla printre noi, marele poet Cristian Simionescu: Nu se poate muri de tot. Precum viața nu e deplină și veșnică, la fel e și cu moartea. Dacă există ceva care să i se împotrivească morții, cu siguranță se cheamă Iubire.

Cred că putem fi de acord cu acest aspect, toți aceia care am pierdut în timpul vieții noastre, oameni dragi.

Leons Briedis nu îi dă satisfacție morții, construindu-și propriul „Azil pentru ne-somn”.

Departe, în Letonia, el gândește românește după anii petrecuți lângă soția sa, poeta Marija Briedis, originară din Republica Moldova, și care între timp s-a stins după o viață în limba română. Iar cu concursul traducerii lui Leo Butnaru, acest volum de poezie ajunge la noi într-o ținută impecabilă. Întreaga simțire a poetului se vascularizează în sentimentul iubirii. Alături de regrete, de dorințe

neîmplinite, rămâne în sfințenie și irepetabilitate ceea ce s-a întâmplat drept sublim: „Frumos, frumos e acest sărut cu care îmi atinsei fruntea./ El îmi va fi viața toată o rană adâncă./ Nicicând nu mă voi putea ridica mai sus de acest sărut.// Chiar și atunci când aripile m-ar ridica/ În înaltul înalt, orbindu-mi inima mea/ Și toată lumea mi-ar aparține mie...// Chiar și atunci, dacă toate acestea le-aș ști,/ Nu m-aș fi înălțat pentru că mi-i dor de stele,/ Ci pentru că nu-mi doresc nimic mai înălțător.// Frumos, frumos e sărutul tău, cu care-mi atinsei fruntea.” (Frumos, frumos e acest sărut).

Se află aici acele expresii directe, obiectualizate până la înviețuire, și care îmi amintesc, în nemurirea lui de Nichita Stănescu. Limpede, limpede, limpede – astfel se arată curgerea lirică, într-un fior continuu, de o intensitate remarcabilă. Nici nu am ce comenta, ar fi de prisos, la o asemenea atentă, imaculată desfășurare pe verticală a ființei. Este genul acela de poezie pe care o citești ca și cum ai respira, și rămâi cu o esență tare înlăuntrul tău. Pentru a susține introducerea acestei prezentări: „Tu nu vei muri niciodată, în versurile acestea va rămâne/ Orice fior, o geană, o șuviță din părul tău unduios/ După care lumea chipul tău îl va puteanfiripa.// Mă iartă că nu ți-am cioplit chipul în piatră./ Mâna mea era prea nepricepută s-o fac/ Căci eram prea-plin de tine.// Tu n-ai ieșit ca perla din scoică,/ Iar eu năucit de fericire/ Cu suflarea caldă scoica o mângâiam.// Mi-a fost de ajuns că te-nțelegeam și simțeam.” (Tu nu vei muri niciodată).

Iar într-o explozie de metafore, într-o rațiune sănătoasă și într-o imagistică devoratoare, aici chiar ne putem pierde cu totul: „De ce-aș fi trist? Că ruginesc cătușele de aur,/ Că putrezesc spânzurătoarele de diamant,/ Că spada ți se preface în mătura de mălai?// Acum orice arțar mă amenință pe mine/ Și orice mesteacăn mă poate răni de moarte./ Acum cu ce m-ar mai putea amenința brațul tău?// Găsindu-mă în mijlocul acestor trepte polifonice,/ Supărată că fiecare săgeată a ta ți-o întoarce/ Privirea mea supusă și blajină.// De ce-aș fi trist? De ce-aș fi trist? Și totuși...” (De ce aș fi trist).

Dincolo de distanțele lumești, Leon Briedis e extrem de aproape ideatic. Eu am fost printre norocoșii care l-am întâlnit în România, pe el l-au impresionat munții noștri, începând chiar cu Cetatea Devei, pentru că în țara sa nu sunt munți; iar pe mine m-a impresionat muntele care este sufletul său senin.

recenzii Daniel MARIAN

nr. 86 n octombrie 2018

Gabriel Gherbăluţă Neliniştea din cuvinte neliniştea din noi

Monumental înțelesul cât se poate cuprinde și dincolo de marginile lui - are margini? Monumentală prinderea vieții de propria-i respirație, fără teama că mușcă și chiar dacă astfel ar fi. Formele de expresie precum muzica, poezia și alte întâmplări toate desfășurate pe sârmă ghimpată și mai puțin în pluș acestea ne vor învăța prim-planul existențeial. Altfel, din second ground putem rămâne tot în second life, e mai ieftin și cu ghiotura. Am ales să încep astfel poate spre axiomatic, prezentarea cărții lui Gabriel Gherbăluță - „Let’s zeppelin” și mă gândesc că nici ar mai trebui să spun de ce nu altcum. Sau hai să admit că el a îmbrățișat cuvântul fără a-l întreba dinainte de ce e în stare. Ca într-un studio fonic cu ușile închise, de unde nu mai ai scăpare după ce ai intrat neștiut și nemânat de nimeni. Această formă trăită de poezie este menită să încurajeze ceea ce este autentic, just, valabil noțional și emoțional dar fără neapărat a distruge cealaltă parte a limbajului liric, balastul care se va arunca de la sine de pe cele mai înalte culmi pe unde s-a urcat aiurea. Nu văd nimic întâmplător, sau cu de-a japca, văd sonoritățile firii la ceasul intrării pe scenă fără repetiții ca să nu mai vorbim de examen. Eu să vă spun sincer, era să-mi pierd răbdarea cu Poşta Română până să ajungă la mine cartea lui Gabriel Gherbăluță, și să scriu despre poezia sa așa cum o știu din spațiul electronic, iar despre poet cum din emisiunile sale radio și din câteva întâlniri deocamdată toate prin telefon. Dar e mai bine așa, iată, având materialul sub ochi și în mâini. Întâi să ne lămurim cu titlul cărții, care ar fi de necrezut să nu mă ducă cu gândul la fenomenul rock Led Zeppelin, de unde rețin eu mai multe, dar ce ziceți de Stairway to Heaven/ Drumul către Rai. Da, este logic să fie așa, de așteptat și binevenit. Ei bine, într-o extensie semiotică, Gabriel Gherbăluță ne propune, deloc simplu: un zbor! Nu de oricare, deloc comod, ha, să nu vă așteptați la asta, dar extrem de interesant și în primul rând, de decis!

Bine, gata, Gabriel, trec la poezia însăși, altfel risc să confund coala de scris cu un spațiu de radio... „unde erai când te urlam?”, „întru învierea îngerului sentimentelor pierdute”, „geometria căderilor în toamnă” – sunt titluri fabuloase ale unor poeme reușite. Dar altceva, altceva e să-mi oprească timpul în loc, pentru că sunt la rându-mi aproape de această stare măreață, și să nu uităm de ce ziceam ănainte: „îți spuneam că vreau să zbor/ nu cu propriile aripi/ (că nu-s pasăre...)/ nici cu vreo altă născocire a minții/ vreau să zbor pur și simplu/ așa.../ să mă ridic din somn/ și să ajung la tine/ cum linia dreaptă unindune.../ două puncte în care spațiul a dispărut/ doar timp despărțind/ destinații// îți spuneam că vreau să zbor/ dar m-am răzgândit/ nu mai suport căderile” (numi dai o aripă de ajutor?). Și vin și zic, poete, că nu-ți împărtășesc deloc deznădejdea, n-aș avea cum și de ce, dacă tocmai ce zbori în poezie liber fără frică, fără frângere, doar atât că zborul tău nu e unul omologat și nici nu ar trebui să-ți pese, tocmai să fii mândru de asta! Cu „închisoarea numită cerc” este minunat cum n-ai pus vreun punct pe vreun i, mai dă-l naibii că nu are nicio cu adevărat rezonanță magnetică ci iată, mai știi ce-ai făcut ...: „pe mine nu mă locuiește nimeni/ ultimul care m-a părăsit/ am fost eu/ plecatul/ pe urmele tale/ nepăsătoareo/ nu mai știu.../ atunci mi-am dat seama/ că și cercul are un punct bine ascuns/ în interiorul mulțimii punctelor egal depărtate/ pe care tu/ în indolența ta/ l-ai numi g”. Ce-ai zice de un centru de greutate pe cerc? Sau adineauri ce tocmai ai zis... 2Дr și Дr² n-au decât să moară de ciudă, începând cu r și cu cifre și cu falnic infinit Д. Ce să-ți spun, și eu am fost, nu neapărat locatarul, ci mai degrabă pacientul locului pe care trebuia să fiu. Știu cum e să simți astfel, nu doar să-ți imaginezi, asta înseamnă să simți înaintea întâlnirii cu imaginația care poate urca și coborâ la nesfârșit în tine, cu tine – dincolo de tine. Șadem și ne mai sfătuim la un poem... și-l aleg pe ăsta din motive că poate l-ar ocoli alții: „recomandat celor care au 18+”: „uneori simți că din tine naște lehamitea/ un munte/ iei un pahar din dulap/ torni ce găsești prin casă/ citești cu atenție eticheta/ și-l dai pe gât/ poate, poate.../ dacă nu se-ntâmplă/ prelungește contractul de colaborare/ cu singurătatea și continuați colaborarea”. Păi, ce altceva să faci!... ...Tu care ești poetul, aceasta care este poezia.

actualitatea literară 21 Roxana Mateuţ Destinaţie finală: Iubirea

Coordonatele iubirii odată fixate, pornești într-acolo, ai zice, dar nu e așa: ea iubirea te-a găsit pe tine. Îți pătrunde ființa astfel încât de la comuniune se ajunge până la justa identificare. Nu te mai cheamă cu nume și prenume, ești iubirea în sine. Iubirea rădăcină, trunchi, coroană. Umanitatea ta are în sfârșit legătura indestructibilă cu toate tainele universului, acelea care contează. Toate întâmplările vieții sunt borne kilometrice înlăuntrul unui parcurs care are loc de la tine la tine; atât că timpul diferă, cu încă o secundă, cu încă o zi, cu încă o noapte.

Nu am găsit pentru că nu am căutat, o altă rezoluție definitorie pentru Roxana Mateuț.

M-am bazat pe economia lucrurilor esențiale care o reprezintă. Și pentru a nu emite considerații fără acoperire logistică, voi da curs poeziei: „Dragul meu,// Eu te iubesc simplu. Sau calculat, dacă vrei.../ – în fluxul frunzelor de argint/ suflate de la poalele castelului/ până pe mâna mea dreaptă,/ ca să pot scrie/ într-o continuă toamnă/ despre visuri și baloane de săpun.// – în debitul cu care-mi sorbi lacrimile/ când mă-nfioară Apocalipsa,/ soarele/ comparațiile/ și inimile bătăioase din jurul meu,/ inimi cu dinți de fier suflați în porțelan./ – în anii copiilor noștri.// Te iubesc ușor./ Pentru că-mi place să mă plimb la braț cu misterul,/ cu imposibilul,/ cu teama că-ntr-o zi voi fi fotografie gălbejită.// Te mai iubesc în valuri, uneori... ai dreptate...!/ de dragul deșertului și al florilor de cactus,/ atât de izbitoare și de singure pe lume.” (Dragul meu).

Formele de intuiție a eu-lui sunt diverse, nu toate palpabile, firește însă toate în consonanță deplină cu una sau alta dintre valențele de referință ale naturalității: „Îți treci atingerile ca un vârtej/ Prin mintea mea/ Căci pielea mi-ai uitat-o./ Zac dezbrăcate sărutările mele / Stinse/ Uscate/ Pierdute prin cerul gurii./ Glasul mi se transformă în gând./ Gândurile nu au început sau sfârșit,/ Doar prezent ancorat în iluziile fotografiilor.” Vezi, cum poți să trăiești în tine după ce din preajmă până în larg ai adunat esențele...

Dar nu e numai atât, nici nu ar avea cum, pentru că tu, adică Iubirea, presupune ideatic aspectul biunivoc, de aceea: „Până mai ieri, ți-as fi scos ochii/ cu blândețe, într-un fel magic,/ Străduindu -mă să nu simți durere sau vreo părere de rău,/ Să fii, dimpotrivă, mândru că doar tu/ Poți sa mă ai neînchipuită./ Poate chiar și astăzi m-am gândit sa fiu frumoasă,/ Să port doar șosetele alea lungi și roz care-ți plăceau ție,/ În timp ce fac o ciorbă sau o budincă de orez./ Urma apoi să te hrănesc și să aștept să crești. În toate./ Acum însă, am hotărât să las prostiile de-o parte./ Trec anii, cioburile aduc noroc./ De la atâtea vise de zi se naște suferință./ O să mă înscriu la echitație, și o să reiau matematica./ Întotdeauna mi-au plăcut ecuațiile/ Dar am stat prost cu intuiția.” (Ți-aș spune).

Cît despre autobiografie, la tine e foarte clar de înțeles: „Cât despre mine,/ Număr puncte de suspensie,/ Greblez buruieni,/ Căci iarba a pierit demult,/ Sufocată de măreția/Idealurilor mele,/ Mai aleg boabe de piper,/ Sperând să-mi vină iar/ Cheful de lucru manual./ Odată, făceam cele mai/ Frumoase coliere./ Pictam și brazi./ În rest, învăț să mă aliniez/ Coloanelor corintice,/Uneori plec capul, în Domnul,/ Și așa, prind puțină/ Încredere, și adorm/ Pentru câteva zile/ Într-o fericire./ Nedefinită, categoric!/Încă nu știu când mă trezesc,/ Clar este doar că sunt/ Mereu înfometată când/ Am curaj să îmi găsesc/ Obiectiv, sufletul.” (Iată-mă, mă mai știi?...) Atât să mai zic, Roxana: tu nu ai vârstă; Iubirea nu are vârstă!

Nicolae HAVRILIU

22 actualitatea literară teatru Din culisele formulei „Lumea ca teatru”

Stare de fapt

- Auzi, omul! spuse dintr-odată Pimpette, cu o voce ceea ce fugi, de aia nu scapi!” din hău venită, amicului său Olimpiu.

- Mă scuzați, mă scuzați! se auzi glasul firav al femeii.

Amândoi ședeau pe o bancă în parc și priveau Nu vă deranjați! Prea mult nu stau. persoanele ce le treceau pe dinaintea ochilor.

- Nu-i niciun deranj, se repezi Pimpette înaintea lui - Care om? întrebă cu întârziere Olimpiu, preocupat Olimpiu. Mai schimbăm câteva cuvinte între noi. să studieze o trecătoare ce-i părea cunoscută.

- Credeți că ne putem bizui numai pe cuvinte?

- Hai că-l știi! rosti cu forță Pimpette, ca să-l smulgă se adresă femeia. Ne salvează ele? Dacă se repetă pe Olimpiu din contemplațiile sale. vârtelnița și ne ia pe sus! Ce ziceți?

- Nu cred că-l știu! zise molatec Olimpiu. Dă-mi - Ce să zicem? începu Olimpiu. Eu tocmai îi șopteam câteva detalii! amicului meu. Pe cine invităm la o bere? Și uite că - Cel cu două case, una la oraș și alta la munte, făcu n-am greșit! Ați sosit la timp. Fiți invitata noastră!

Pimpette precizarea. Ţi-e deajuns?

- Și nu mai suntem singuri, continuă Pimpette. Când - Posmantir! Spune așa, vorbi înviorat Olimpiu, suntem singuri noi vorbim numai despre trecut. Și ne semn că renunțase la studierea trecătoarei. întristăm. Acum vom putea vorbi și despre viitor. Și - Da, Posmantir! accentuă Pimpette. Eu când îi spun bucuroși vom fi. Acceptați invitația? câte ceva... Da’ ce crezi că m-aude? Nu m-aude! E cu - Milostivă zi! surâse femeia. Iată-mă salvatoare de capul în altă parte. Iar eu fac efort ca să mă-nțeleagă. oameni cumsecade!

- Dacă la Posmantir te referi, degeaba! îl atenționă - Da’ să știți că suntem cumsecade! accentuă Olimpiu.

Olimpiu. Pierdere de timp! Ai un plan cu el, asta știu. Nu degeaba îmi spuneam în gând că eu o cunosc pe Și vrei să afli câte ceva. O părere de colo, o părere de doamna de undeva. dincolo, puse la un loc, mai îmbună lucrurile și la noi.

- Gura păcătosului adevăr grăiește, surâse femeia.

- Aia-i! M-ai înțeles, respiră ușurat Pimpette. Îl știu - Da! se precipită Pimpette. Pe gânduri dintr-astea umblat prin lume, prin toată lumea, și ar mai putea cădeai când eu îți vorbeam?! Eh, mi-a venit și mie să zică și el câte ceva. Să-și pună capul la contribuție. rândul și spun! Ce bună parteneră de conversație va fi Prost nu-i. Dar el... doamna! Să mergem!

- Ce face? se arătă mirat Olimpiu.

- Stați, oameni buni! se-mpotrivi femeia. Bag de - Trăiește retras la munte. Asta seamă că eram în atenția voastră face! spuse iritat Pimpette. Și de ceva timp. acolo... Stă ziulica toată pe malul - De ceva timp de dinainte de unui râușor și dă la pește. Cică furtună, rosti Pimpette. Da’ și de face o cură de aer curat. Prinde puținul timp din urmă. Eu zic să câte două-trei fâțe și se laudă că ne grăbim. Să nu ne ia la bani nu stă degeaba. Nu-i pasă. Are mărunți o altă furtună de praf. de toate. Nevasta-i plecată la - Când zice el ceva, știe ce zice! muncă în Italia și lunar îi trimite preciză Olimpiu. crăițari. Și el îi cheltuiește pe Cei trei se ridicară de pe bancă, la petreceri deocheate. Unde-l îndreptându-se într-o direcție duce mintea! pe care și-o doreau atinsă - Nu mai este ce a fost, se-ntristă împreună. Convingerea lor era Olimpiu. Trebuie să știm că pe că au pornit pe un drum fără să cât eram de entuziaști odinioară, se expună la vreo primejdie. pe atât de predispuși risipei *** suntem noi între noi. Unele din Traversând calea principală lucrurile noastre au intrat în a urbei, cei trei intrară pe o grija vecinilor. Consolidați prin străduță laterală plină ochi de noi, unii și-au văzut mărirea, iar „magazine caleidoscopice”.

Schiță scenografică noi, ce-i drept, ne consolidăm De fapt erau așa-zise unități de Edward Gordon Graig înfruntându-ne în risipirea comerciale cu produse și darurilor. Prea ne ținem capul aplecat în țărână! recomandări utile viețuirii zilnice. Pimpette și Olimpiu - Bine zici! scrâșni Pimpette din dinți. Capul ne este își exersau privirea, în stânga și-n dreapta, pentru aplecat în țărână. Acesta-i omul din noi! Cu cine să te- găsirea unui local unde să comande mult adorata și nțelegi? gustata bere. Femeia, invitată la un chef cu bere, își - Cu cine? Asta o zic și eu, continuă apăsat Olimpiu. arunca ochii după reclame. Încetinind mersul, ea se Lăsăm întrebarea fără niciun răspuns și dăm voie opri în dreptul unei vitrine unde citi: „Avem filtre altuia să ne-o sufle? pentru ochi. Acestea menţin nealterate suporturile *** interioare ale organelor DVS. Scad bolile de inimă”.

Un vânt stârnit pe neașteptate aduse mult praf, - Uite! strigă femeia. N-am știut de așa ceva până acum. îngreunând respirația. Pimpette și Olimpiu duseră - Ce e, ce e! se arătă interesat Olimpiu. Credeam că mâna la nas și începură să strănute. Iar ca la un semn, ne-ați luat-o înainte și ați dat de o berărie. Să ne luăm aleea din fața lor se-ntunecase. Trecătorii, intrați în după vorbe? Sunt doar vorbe! Mergem înainte până panică, puteau fi deslușiți doar la un metru distanță, găsim ce ne-am propus. după care dispăreau ca și cum cineva i-ar fi înghițit.

- Stai, amice! se opuse Pimpette. S-ar putea să fie Pimpette și Olimpiu nu păreau întru totul afectați de un sâmbure de adevăr și-n vorbe. Iar doamna să aibă furtuna iscată. Șederea pe bancă îi avantaja, scutindu-i dreptate. de alte neplăceri. Arbuștii din spatele băncii, fiind - Ne umplem capul cu vorbe și, până să ne ajungă împletiți între ei, nu permiteau o împrăștiere a efectul, constați că totul e doar abur, se răsti Olimpiu. prafului, îi stopau pe loc, oprind înaintarea lor. Aleea Să găsim ce ne-am propus! parcului, în schimb, era cea mai expusă agresiunii Continuându-și drumul, cei trei făceau eforturi minusculelor elemente ale materiei ce-și urmau cursul disperate să descopere ispititoarea berărie. Se pare că ca printr-un culoar. Norocul a fost că fenomenul lichidul spumos și rece al berii începu să intereseze pe naturii a avut un cuprins redus. Când vântul se opri, fiecare. După alți câțiva pași, femeia se opri din nou și praful treptat se rărise, iar aleile, primind lumină, citi o altă reclamă: „Câteva moduri de respiraţie. Ele deveniră practicabile. Trecătorii își reluară mersul, sunt mai multe, dar pentru noile condiţii atmosferice dar în grabă, înspăimântați de o posibilă repetare a recomandăm ceea ce avem în program: furtunii. Deși încetară să mai converseze, Pimpette Tăcut stă corpul în poziţie verticală. și Olimpiu, rămași pe loc, reveniră la gândurile lor pe Inspiraţie prelungită pe nas. care le depănau în tăcere. Curând Olimpiu avea să se Oprirea inspiraţiei. bucure de presimțirile sale când trecătoarea, bănuită Stopare. drept cunoștință veche, se apropiase de bancă și rugă Prin gură se executa expiraţia lungă. să-i fie îngăduită șederea.

- Poftiți, doamnă! Se poate! spuse Olimpiu.

- Mulțumesc pentru înțelegere! se auzi răspunsul Tăcut stă corpul culcat pe spate. femeii. Stau puțin ca să-mi adun puterile. A fost ca o Inspiraţie suficient de lungă pe nas. vârtelniță care te răsucește pe loc. Ați mai auzit de așa Oprirea bruscă a inspiraţiei. ceva?

Nicio stopare.

- Noi oricum stăteam pe loc, începu Pimpette, și nu Prin gură se execută o expiraţie suficient de lungă.” știam ce se-ntâmplă. Ședeam pe bancă și vorbeam de- Uite! strigă femeia. N-am știut de așa ceva până ale noastre, când a început, cum spuneți, vârtelniță. acum.

- Bine făceați! adăugă femeia. Și eu doream să mă - Ce e, ce e! se arătă interesat și intrigat Olimpiu. așez undeva, dar simțurile mă anunțau că sunt în Pierdere de timp. Curată pierdere de timp. Ce ne-am atenția cuiva și am evitat să dau ocazie la discuții. propus noi și ce ni se oferă. Mergem înainte!

Olimpiu se mișcă mai aproape de Pimpette, mărind - Stai, amice! se opuse Pimpette. Nu strică sălocul de ședere pentru femeie. ncercăm și ce ne oferă doamna. Nu întâmplător îi apar - Așezați-vă comod și simțiți-vă bine! vorbi în cale aceste vorbe. Nouă de ce nu ne apar? convențional Olimpiu, deși în gând se amuzase: „De - Alt cap, altă minte! strigă Olimpiu. Depinde ce

nr. 86 n octombrie 2018

Zece mişcări ale actorului pe scenă

1.

Actorul îndreptat spre exterior va rosti replica dintr-o firească identificare cu personajul.

2.

Actorul întors către sine va rosti replica prospectându-se și configurând personajul.

3. În ambele situații, actorul desfășoară un lung monolog, adresându-se tăcerii din public sau din personajul fictiv.

4.

Actorul își manevrează eul, păstrându-l, prin recurență, același sau îl distribuie, incluzându-l în stări și situații diferite.

5.

Cuvântul pe scenă e creator de imagine, după ce a fost avansat de afectul actorului în alcătuiri de enunțuri sau de sintagme ludice.

6.

Corpul actorului, ca să evolueze și să primească noi (alte) expresii, are nevoie de spații care să-l separe de rest. Insuficiența îi vine din îndestulare.

7.

Apărarea propriului devine pentru actor condiția sine-qua-non a existenței sale. Constituit dintrun fundament sigur, propriul este constructiv și propulsor de energii, chiar dacă pilonii temeiului oscilează. Aceștia pot fi prinși în nezdruncinare și prin materialul ce atacă din afară propriul.

8.

Elementele antinomice ale jocului scenic predispun actorul spre o relație stabilă cu sine însuși și cu exteriorul, oricare i-ar fi (poziția) locul ocupat.

9.

Prin rostire și mișcare, actorul face din scenă o cameră de tortură sau un câmp de divertismente.

10.

Oricât s-ar extinde în timpuri și spații diferite, actorul nu se poate debarasa de sine, de unde pleacă toate înfățișările timpului și ale spațiului jucat. În concluzie, se poate spune că structura umană a spectacolului este reprezentată de actor. Mișcarea actorului pe scenă, adică așezarea în sinele însuși al ludicului sau migrarea în personaj, vine din „infrastructură” (text, regie, scenografie, coregrafie, lumini, muzică, tehnologie).

Nicolae HAVRILIU selectăm. Dar să nu ne abatem de la intenție și de la comunul ce ne-a îndemnat să facem drumul împreună.

Ne apucă noaptea pe coclauri.

Femeia, auzind vociferările celor doi, probabil spre a-i potoli, se pregătea să intre într-o prăvălie îndeobște frecventată de ea.

— Pe mine, vă rog, să mă scuzați puțin. Intru să-mi arunc privirea după mici lucruri femeiești ce-mi sunt necesare. Nu stau mult. Când revin vă aduc și informația unde găsim cea mai apropiată berărie. Răbdare și tutun.

Femeia deschise ușa prăvăliei și dispăru înăuntru.

Pimpette și Olimpiu își propuseră să o aștepte oricât va trebui, deși gândul fiecăruia urma un drum imaginar, probabil flancat de plopi și mesteceni, până dincolo de zare, unde la capăt s-ar afla năstrușnica berărie ce întârzie să apară. Și apoi timpul nu le era expirat. Mai aveau până la apusul soarelui.

nr. 86 n octombrie 2018

cărţi/autori

actualitatea literară 23

Remus V. GIORGIONI

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

George schinteie, umbra ceasornicului, artpress, timişoara, 2018

Radu Cange, trupeşa Margot, editura sfera, Bârlad, 2018

Tot o carte frumoasă, bine realizată, tipărită pe o hârtie de calitate, ne trimite prietenul poet Radu Cange. (De fapt, trebuie să facem remarca următoare: tot

mai mulți poeți lasă pentru o vreme lyra la o parte - fără însă a o agăța definitiv în cui...

- apucându-se de proză.) Titlul, inspirat de la Francois Villon, este bine ales, pus în fruntea unei cărți de 34 proze scurte și foarte scurte, dintre care cităm: Frumusețea vieții, Dimineața frumoasă, Spital, Casa nebunilor, Inspectorul și bătrânul, O stradă fără Dumnezeu. Autorul se transpune în pielea mai multor personaje, el este când arhitect, când tapițer, când... scriitor. Și observă lumea din aceste perspective care i se par inedite. O face și pe craiul/ cuceritorul, spre deliciul cititorului, deși apropiații știu că în realitate e bun familist.

(Adevărul este că toți, autori sau cititori, simțim nevoia uneori să ne dedublăm, vărsîndu-ne în alții; revenind apoi la viața noastră obișnuită, ca un bărbat sastisit care ar face - deseori cu acordul nevestei - „ocolul târgului”, spre a se întoarce (în) apoi acasă, spășit.)

Gheorghe vidican, Fisura privirii, editura şcoala ardeleană, 2017

Și cu această carte rămânem în sfera cărților minunate - bine scrise, bine realizate. Avem în față un alt volum de lux, dreptunghiular, cu clapete și o copertă inspirată, semnificativă, semnată de Ioachim Gherman (după aceste „antecedente”, ne-am fi așteptat și la ceva ilustrație interioară!). Prezentat pe coperta a patra de profesorul timișorean Mircea Mihăieș, volumul lui G. V. este atent și competent structurat, cu o vădită intenție de ciclicitate: începând cu o Intrare(a) în peşteră, sfârșește - cum era de așteptat - cu Ieşirea din peşteră. Cele peste o sută de pagini de poezie sunt urmate de un „Autodenunț” (fișă bio-bibliografică), așa cum îi șade bine unei cărți care se înscrie declarat într-o bună tradiție suprarealistă: „suprarealism plin de virtuți (s.n.)/ ecoul vânăt de foame aleargă după himere puse la dospit/ fluviul subteran fuge în trupul nostru surparea peșterii clipă rostogolită în fisura privirii/ ieșirea din peșteră cascade de hohote/.../ noi în noi noi în noi/ ieșirea din peșteră/ noi” (Ieșirea din peșteră).

Fără a contesta noi virtuţile experimentale ale suprarealismului (această carte ni-l evocă pe italianul Marinetti şi revista “Vanguardia”), în calitate de cititor nu ne putem exprima totala adeziune la acest gen experimentalist, obsedat de lumi galactice, zvon(sau murmur) galactic, sânge galactic - exprimări care sunt, totuşi, eminamente lirice şi metaforice. Dar, cine ştie… (ce simte un poet în momentele lui faste de inspiraţie): totul poate că ţine de „fisura privirii” sau de „genunchiul murmurului”…

Se pare că s-a deschis sezonul cărților frumoase, bine realizate artistic (editura timișoreană se vrea a fi o replică sau o continuare a Artei Grafice bucureștene), frumos ilustrate. Este și cazul volumului de 200 de pagini, cu coperți cartonate, al prietenului G. Schinteie, antologat și prefațat de Cristina Sava, redactor la „Vatra Veche”. Un frumos motto reprezentativ descoperă Dna Sava în cartea din 2008 a lui G. S., Clepsidra de cuvinte: „și cum stăteam așa/ ca într-o rugăciune/ auzeam

Daniela Caraman Fotea, sabin Pautza: Maestrul, Palimpsest, 2017

Scrisă de o mare Doamnă a muzicii/ muzicologiei româneşti, cartea pe care o avem în faţă este ceva între monografie, memorialistică, album, pentru că include între două coperţi principalele repere biografice ale marelui compozitor: rădăcini (le), şcoala (Conservatorul “Ciprian Porumbescu”), Familia… Paşi în creaţie, vegheaţi de Madrigal. Toate acestea sunt capitole din cuprins, urmate de experienţa autohtonă a Maestrului (Iaşii, Nori peste muzică) şi cea de pe Meridiane - Experienţa americană. Iar

Prezicere) cuprinde exerciții de genialitate juvenilă, când vârsta în sine e o metaforă: „Înainte de lumină s-a zămislit singurătatea.

O aripă a lunii s-a prăbușit” (F=Fintiș, p.10); „Dacă această trecere este singurătatea?”

(G=Gabriel); „Am să merg odată cu tine să vedem lupi singuri. O să ne umplem inimile de singurătate”(C=Costin). Putem descifra aici şi câte ceva din teribilismul vârstei: „Dezastrul cuvântului este natural. Celelalte calamităţi sunt abisale…” Aflăm totodată de existenţa altui manuscris misterios, „Cărţile de la Ploieşti” (autorii sunt con-citadini, chiar vecini de cartier). Dintre tinerii protagionişti, Fintiş ni se pare mai inspirat;

zvâcnirea umbrelor de sub pași/ precum acele unui ceasornic/ pe cadranul rotund al nemărginirii.” Nu l-am fi citat, dacă, pe lângă faptul că furnizează titlul antologiei, aceste versuri n-ar reprezenta o adevărată profesie de credință a autorului, emblematice pentru stilul eminamente liric-și-modernist al poetului timișorean. Într-o Notă asupra ediției aflăm că selecția s-a făcut din toate cele șapte cărți publicate de autor, începând cu debutul din 1976 de la Litera, cu Ochi de mesteacăn - poeme de dragoste -. Chiar din titluri se remarcă ușor că G. S. are simțul cuvântului ales, cu mari rezonanțe poetice.

Spre a exemplifica, ne folosim de câteva poeme într-un vers din volumul cu același titlu, de la Eubeea: „Penelul obosit își leagănă culoarea prin ochi de cer în coapse” (Artist); „De când te aștept, ți-au înflorit stele în păr” (Confesie). Sau: „în amiază/ acele ceasornicului/ taie valurile-n două...”

(Faleza). Remarcabil este faptul că poetul evită verbul vulgarizator, chiar în cazul unor poeme în care, alături de „ochiul de mesteacămn” descoperim un „ochi de cer în coapse”. Iar motivul ceasornicului - Timp este unul constant, o temă a poeziei pe care o discutăm acum. Remarcăm ilustrația discretă și elegantă a lui Romeo Ioan.

în final Întoarcerea (cu) Onoruri, întoarcere de care, în paranteză fie spus, n-au prea avut parte chiar toate marile noastre personalităţi care au simţit în viaţă gustul Exilului. Întâlnim în cuprinsul cărţii numeroase mărturii ale unor colegi, prieteni - studenţi sau profesori, despre cel omagiat. Spuneam că această carte poate fi considerată şi un album: include numeroase imagini din viaţa şi bogata activitate a Maestrului Sabin Pautza, fotografii de familie etc., cât şi din laboratorul creaţiei. Coperta este realizată de Dana Pocea (redactor de carte), editor, Ion Cocora.

cel mai metaforic/metaforizant element al trio-ului poetic. Dar întreg conţinutul cărţii este adiat de ecouri de viaţă-moarte, multe exprimări lirice devedindu-se premonitorii - mai ales pentru Gabriel. O carte asupra căreia vom mai reveni.

vasile Zetu, roua lăuntrică (psalmi)/la rosėe de dedans (psaumes), eLiteratura O frumoasă ediție bilingvă, ilustrată, cuprinzând 42 de poeme fără titlu (dar numerotate), plus un post scriptum, ne trimite de la Crucea Sucevei Vasile Zetu.

Volumul beneficiază de o prefață semnată de Adrian Dinu Rachieru (Un suflet auroral); dar și o postfață de Mircea A. Diaconu - Un autor de ditirambi grecești - fraza ei de final fiind arborată ca un drapel în fruntea cărții: „Chiar și azi, când poetul continuă să trăiască undeva în munți, izolat... Roua lăuntrică ar putea fi semnul adevăratei poezii...” Debutat la 20 de ani, poetul din Crucea a mai scris Umbra sufletului (Augusta, 2000), Siaj pe o lacrimă (Augusta, 2003), Sub un maldăr de lună (Conta, 2007). Și cea de față, desigur, reeditată după 20 de ani. Ne alăturăm și noi celor doi mari profesori și critici, remarcând gracilitatea de glicină a poemului zetulesc...: „la capătul privirilor mele/ dragostea se va roti nentreuptă-n/ privirile fiului meu.// alte zile/ și alte tăceri se vor scrie [...] alte păsări/ și alte văzduhuri mai pure/ vâslindu-și aceleași corăbii de soare/ prin inima mea pulsând/ în cuvânt” (am citat din poemul de pe coperata din spate). Nu putem încheia fără a remarca mottoul volumului, luat din Daniel Turcea: „Cerul/ e o pasăre/ în Dumnezeu”.

vasilisia Lazăr, anotimpul întoarcerilor, Ed. Armonii Culturale

Cu o prefață de Valeriu Anghel: Exoteric și esoteric în poezia Vasilisiei Lazăr și o prezentare de coperta a patra semnată Gheorghe A. Stroia, cartea de debut (100 de pagini) a autoarei beneficiază și de câteva referințe critice: Gina Zaharia și Ion Lazăr da Coza. Cum remarcă și prezentatorii, poetica debutantei de la Adjud (?) este una simplă și confesivă, uneori chiar încărcată de grație: „slovele mele sunt limpezi/ nicio virgulă nu desparte/ ceea ce-a fost/ de ceea ce este// doar semnele de întrebare/ își caută întotdeauna răspunsul.” Multe din poezii sunt intimiste, cu valoare sentimentală și dedicație precisă (dintruna din ele aflăm că poeta e soția lui Ion Lazăr da Coza). Din păcate, credem că poeta noastră s-a născut în poezie cam prea târziu, într-o zodie nepotrivită, fiindcă astăzi nu se mai poartă sinceritatea absolută, ci poemul bine (contra)făcut!

Ceata homerică (Costin Lupu, Ioan vintilă Fintiş, Gabriel taul), elementele, un trialog poematic-1989, Grinta, 2018

Reeditare a cărţii din 1989, ediţia actuală a trialogului poetic este alcătuită şi îngrijită de IVF. Avem în acest volum de 120 de pagini poeme în proză sub formă dialogală, în care sunt cuprinse idei poetico-metaforice, intercalări de versuri mai vechi, cugetări versificate. La sfârşitul cărţii, cel de-al treilea (cel în viaţă) găseşte de bine să pună două Scurte note bio-bibilografice, din care aflăm – cei care nu ştiam – că poetul Costin Lupu este de fapt iniţiatorul acestor idei în dialog, „la care am subscris împreună cu Gabriel Tanul, penumele său adevărat Tache Stoica, desfăşurat din primăvara până-n toamna acelui an de grație...” Amîndoi poeții mor tineri: Costin Lupu la 56 de ani, iar Gabriel și mai tânăr (30). Întregul ciclu al Elementelor (I.Cărțile, II.Răspântiile, III. Pedagogiile, fiecare având în frunte câte o

Lorin Cimponieru, primăvara marină din ochii tăi/ the Marine spring in your eyes, Contrafort, Craiova, 2018

În traducerea Elenei Dochinoiu, cartea poetului orăvițan este dedicată „fiicei mele Elena Camelia” (născută de Ziua Mondială a Poeziei, n.n.). Până la pagina 55 găsim poeme în românește, iar de aici încolo, cele traduse - traducerea urmând varianta românească, culese unele după altele.

Sunt desigur poeme originale, ele fiind datate de autor cu date foarte recente, anii 2017 și 2018. Cităm din poezia dedicată Cameliei, imprimată pe coperta a patra: „Curată-i ca lumina primăvara/ Petală de prun cu trupul ca un alb veșmânt de înger/ Te întreabă când privește cu ochii/ Iscodind o limpezime albă de lumină...”

Maria Ieva, Pe urma unei stele, editura absolut, Bucureşti, 2018

Dotat cu o prefaţă semnată de Daniel Corbu, volumul Mariei Ieva porneşte pe căi astrale spre… Absolut (uluitoare imaginaţia botezătorilor unor noi edituri…

Dar, după nume, acesta trebuie să ajungă neapărat o editură celebră de poezie!)

Descoperim în interiorul cărţii una sută poeme, iar din prefaţa intitulată „Maria Ieva. Patosul neoromantic şi ceremoniile imaginarului”, poetul ieşean alege o frază reprezentativă pentru coperta a patra: „Marcel Raymond împărţea cândva poeţii în poeţi-artişti şi poeţi-vizionari. Ce te faci dacă un poet le reuneşte pe amândouă în tot ceea ce scrie? Maria Ieva scrie cu har şi cu credinţă, credinţa că prin ceea ce scrie fondează o religie salvatoare.” Nu prea suntem de acord cu salvarea prin artă (ideea e tot poezie!), dar poezia poate deveni la rigoare una din religiile-surogat, imaginat soteriologice. Din prefaţă aflăm că poeta locuieşte aproape de noi, e timişoreancă şi a scris mai multe cărţi de poezie: Foşnetul umbrei, Poeme cu îngeri, Spre omul din vis. Poezia (i)evei noastre, de anvergura unei holograme, văzută ca reprezentare arealităţii, cuprinde semnale - sau poate mesaje - de Dincolo: „Și tot ce scriu e ca o rugăciune,/ Cuvintele de dincolo mă cheamă,/ Oricât aș vrea nu mă mai pot opune,/ Să nu mă pierd în altă hologramă.”

Pe urma unei stele este o carte de(spre) dragoste și credință, fapt evident și din titluri.

24 actualitatea literară n FeM, de Magda Cârneci, a fost tradus în franceză şi publicat la Editura Non Lieu Paris

Romanul FEM, tradus în limba franceză de Florica Ciodaru Courriol, a fost publicat de curînd la Editura Non Lieu din Paris.

La Editura Polirom, FEM a apărut în 2014 în colecția Top 10+ și a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Augustin Frățilă, Premiile Radio România Cultural și Premiile revistei Observator cultural. În străinătate au apărut volumele Psaume (Les Ecrits des forges), 1997; Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989 (2007); Trois saisons poétiques (Phi, 2008) și Chaosmos in olandeză (2004), engleză (2006) și franceză (2013). Într-o lungă scrisoare adresată bărbatului care e pe cale să o părăsească, o femeie face o incursiune nonconformistă prin meandrele sale fiziologice și psihologice, din copilărie pînă la vîrsta adultă. Ea își propune să-i povestească fostului iubit, asemenea unei Șeherazade, istorii „care să-l țină treaz toată noaptea”, presărându-le cu micile întîmplări de zi cu zi din viața lor împreună și cu cele mai intime trăiri legate de creșterea ei întru feminitate.

Iar toate stările, imaginile fantastice și viziunile stranii din poveștile ei nu au alt scop decît să-l deschidă pe el către o sensibilitate și o înțelegere pe care nu le-a avut niciodată.

n „Celelalte poveşti de dragoste”, de Lucian Dan teodorovici, a fost tradus în poloneză

Volumul de proză scurtă Celelalte poveşti de dragoste, tradus în limba poloneză de Radoslawa Janowska-Lascăr, a fost publicat de curînd la Editura Amaltea din Wrocław.

Titlul în limba poloneză al volumului este Inne historie miłosne. La Editura Polirom, Celelalte poveşti de dragoste a apărut în două colecții prestigioase „Ego.Proză” și „Top 10+” (2009, respectiv 2013). Pînă acum, romanul a mai fost tradus în limbile italiană, franceză, germană, bulgară și macedoneană. Cărțile lui Lucian Dan Teodorovici sînt traduse ori în curs de traducere în S.U.A., Anglia, Franța, Germania, Spania, Italia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Macedonia sau Ucraina. Unsprezece povești în care dragostea e privită din unghiuri surprinzătoare și, în același timp, unsprezece secvențe ale unui roman construit pe o unică poveste, a unei iubiri ce nu-și găsește ritmul. Lipsa comunicării, trădarea, gelozia, angoasele și așteptările, toate aceste stări, puse sub semnul superficialității lumii contemporane, poartă personajele prin întâmplări și evenimente stranii, care își câștigă miza doar prin raportarea la întreaga lor istorie. „Cele unsprezece povestiri din carte sînt, de fapt, îți dai seama de asta pe măsură ce citești, tot atîtea capitole ale unui român subtil construit, care te prinde și te captivează. Nu poveștile în sine sînt importante, ci modul cum sînt spuse de acest autor foarte talentat. Teodorovici are ceva din lapidaritatea lui Hemingway, dar și farmecul unui Salinger. O carte pe care merită s-o citiți.” (Ștefan Agopian). „O carte splendidă, una dintre cele mai frumoase pe care leam citit în ultima vreme.” (Adina Dinițoiu)

nr. 86 n octombrie 2018

meridiane

Julio Cortázar Julio Florencio Cortázar Descotte (Bruxelles, 26 augusto 1914 Paris, 12 februarie 1984) - prozator, poet și traducător argentinian, unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai realismului magic sud-american.

A optat pentru cetățenia franceză în 1981, în semn de protest împotriva regimului militar din patria sa.

E considerat unul dintre autorii cei mai inovatori și originali ai vremii, maestru al povestirii, al prozei poetice și al prozei scurte în general; unul dintre creatorii care a inaugurat un nou mod de a face literatură în lumea hispanică, spărgând canoanele clasice prin proze ce evadează din linearitatea temporală. Datorită faptului că lucrările sale se află la granița dintre real și fantastic, stilul

său a fost pus în relație cu realismul magic și chiar cu suprarealismul. Și-a petrecut atât copilăria cât și adolescența, precum și începutul maturității în Argentina, iar din anii ‘50, s-a stabilit în Europa. A trăit în Italia, Spania, Elveția și Franța, unde s-a stabilit în 1951 și unde a plasat acțiunea câtorva dintre operele sale.

Autor al cunoscutelor romane Premiile (1960), şotron (1963), 62: Model de asamblat (1968), Cartea lui Manuel (1973), Julio Cortázar a semnat și volumele de versuri: Prezență (sonete, semnate cu pseudonimul Julio Denis), cartea de debut - 1938, Pemoe și Meope - 1971; Cu excepția amurgului 1984, din care vă supunem atenției textele de față.

After such pleasures În noaptea asta, căutându-ți gura în altă gură, aproape crezând lucrul ăsta, fiindcă atât de orb e fluviul acesta încât mă trage în femeie și mă cufundă sub pleoapele ei, ce tristețe să-noți la sfârșit către țărmul letargiei știind că plăcerea e acest sclav infam care acceptă monede false și le pune în circulație surâzând.

Uitată neprihană, cât aș vrea să răscumpăr această durere a Buenos Aires-ului, această așteptare fără răgaz și fără speranță.

Doar în casa mea deschisă deasupra portului voi reîncepe să te iubesc te voi reîntâlni la cafeaua de dimineață fără ca atâtea lucruri irevocabile să se fi-ntâmplat. Și să nu trebuiască să-mi amintesc de această uitare ce urcă înspre neant, ca să-ți șteargă de pe tablă păpușelele și să nu-mi mai lase decât o fereastră fără de stele.

Și tocmai atunci când sunt morți, când sunt îmbrăcați, ipocrit, orașul îi recuperează și îi supune obligațiilor cotidiene.

Băiatul cel bun N-am să-nvăț niciodată să-mi scot pantofii și să las orașul să mă muște de picioare, N-am să mă-mbăt pe sub poduri, n-am să fac nicio greșeală de stil.

Accept soarta aceasta presărată cu cămăși călcate, ajung la timp la cinema, le cedez doamnelor locul meu pe scaun.

Dereglarea-ndelungă a simțurilor îmi face rău, optez pentru pastă de dinți și prosoape. Mă vaccinez.

Ia te uită ce amant ca vai de lume, neînstare să sară într-o fântână ca să-ți aducă un peștișor roșu sub privirile furioase ale jandarmilor și-ale doicilor.

Happy New Year Uite, nu cer mult, doar mâna ta, s-o țin ca pe-o broscuță ce doarme atât de mulțumită.

Am nevoie de-această ușă pe care mi-o deschideai spre-a intra-n lumea ta, bucățica asta de zahăr verde, de bucurie rotundă.

Nu-mi împrumuți mâna ta-n noaptea asta de sfârșit de an cu bufnițe răgușite?

Nu poți, din motive tehnice. Atunci, eu o țes în aer, urzind fiece deget, piersica mătăsoasă a palmei și dosul, acest ținut cu arbori albaștri.

Astfel o iau și o țin, ca și cum de ea ar depinde o bună parte a lumii, succesiunea anotimpurilor, cântatul cocoșilor, dragostea oamenilor.

Tanja Djokic

Amanții Cine-i vede plimbându-se prin oraș dacă toți sunt orbi?

Se iau de mână: ceva vorbește între degetele lor, limbi dulci ling umeda palmă, aleargă peste falange iar deasupra stă noaptea plină de ochi.

Sunt amanții, insula lor plutește-n derivă spre morțile de iarbă, spre porturile ce se deschid printre cearșafuri.

Prin ei toate sunt date peste cap, toate-și găsesc cifra ascunsă; dar ei nici măcar nu știu că-n timp ce se rostogolesc prin amarul lor nisip în opera nimicului intervine o pauză, iar tigrul e o grădină jucându-se. În camioanele cu gunoi se crapă de ziuă, orbii încep să plece, iar ministeru-și deschide porțile.

Leșuiți, amanții se privesc și se mai dezmiardă o dată înainte să adulmece mireasma zilei.

Deja sunt îmbrăcați, deja merg pe stradă.

Restituire Dacă din gura ta nu știu decât vocea, iar din sânii tăi doar verdele sau portocaliul bluzelor, cum să mă fălesc că am din tine mai mult decât grația unei umbre ce trece pe apă. În amintire port gesturi, îmbufnarea ce-atât de fericit mă făcea și felul ăsta de a rămâne în tine însăți, cu odihna în poziția ghemuit a unei imagini de fildeș.

Nu-i mare lucru acest tot ce-mi rămâne. În plus - furii, păreri, teorii, nume de frați și surori, adresa și numărul de telefon, cinci fotografii, parfumul de păr, o apăsare de mâini mititele în care nimeni n-ar spune că se-ascunde-ntreaga mea lume.

Acest tot îl port cu mine fără efort, pierzându-l puțin câte puțin.

Nu voi născoci inutila minciună a durabilității, mai bine să trec podurile cu mâinile pline de tine, trăgând după mine amintirea, firimitură cu firimitură, dând-o la porumbițe, la credincioasele vrăbii, să te mănânce printre cânturi și zarvă și bătăi de arìpi.

Prezentare și traducere: Costel DREJOI

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj și al SIP Timiș

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com) Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro) Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com) Simion DĂNILĂ, Maria BOLOGA, Ionel BOTA Redactor șef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Adresa redacției: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu Tiparul: Art Idea Studio SRL Cărțile se primesc pe adresa redacției, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găsește în librăriile și chioșcurile de ziare din Lugoj, Timișoara, Reșița, Librăria Cartea Românească Iași și la sediul USR București