Actualitatea literară 85

actualitatea literară

nr. 85, anul IX

septembrie 2018

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n Ancheta revistei n

Despre Dumnezeu nu se face vorbire

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Radu CIOBANU, Ionel BOTA, Daniel MARIAN, Maria BOLOGA, Maria NIţU

D

n a

l ie

M a n meridiane n

n proză: Dan Floriţa-Seracin, Florin LOGREşTEANU, Paul GABOR

n Magda URSACHE:

Un program pentru memoria exilului

Critica de întâmpinare din România zilelor noastre

r a

e h c

i tt

n poezie: Vasile PROCA, Monica PILLAT, Sorin OLARIU, Sorin LUCACI, Radu CANGE

Henryk Józef Kozak

Prezentare şi traducere: Al G. şerban

David Fernández Rivera În traducerea lui Costel DREJOI

2 actualitatea literară

Edi tor iDespre a l Dumnezeu

opiniile noastre

De ce nu se face vorbire despre Dumnezeu? În primul rând pentru că în fiece clipă Dumnezeu face vorbire despre noi. Iar vorba nu se poate exprima despre cel care o vorbește. Cum nu se poate exprima textul despre autor, picătura despre ocean, partea despre întreg sau clipa despre veșnicie. În al doilea rând, pentru că toți ateii în clipa morții și-au dat seama că au greșit și ori au cerut îndurare, ori mai multă lumină (precum Goethe), ori și-au renegat toate zicerile și scrierile. În al treilea rând, repet, nu poți face vorbire despre Dumnezeu, pentru că (desigur, cunoașteți butada): «„Dumnezeu a murit”, semnat Nietzsche. „Nietzsche a murit”, semnat Dumnezeu». E un mare adevăr aici, chiar dacă expus ironic, anume că tu, muritorule, te umfli în pene și declari că nemurirea a murit. În al patrulea rând sau ultimul, dacă vreți (întrucât, oricum, discuția asta ar putea continua la nesfârșit), pentru că Dumnezeu este Cuvântul și nimic din ce vedem nu s-a făcut fără El, pentru că El este viața, dragostea, veșnicia și, mai mult decât toate, lumina oamenilor. Lumina aceea care ne luminează înlăuntrul și ne ajută să vedem cu alți ochi exteriorul. Cum l-a văzut Sfântul Francisc din Assisi în Cântare fratelui soare și tuturor făpturilor, când zice: „Preaînalte, atotputernice și bunule Doamne/ Ție lauda, cinstirea și toată binecuvântarea./ Doar Ție, Preaînalte, ți se cuvin toate/ Și nici un om nu-i vrednic să-ți spună pe nume/”. Dar Sfântul Francisc din Assisi, deși luminat cu lumina aceea care ne luminează înlăuntrul și ne ajută să vedem cu alți ochi exteriorul, nu a văzut în afară decât pe fratele soare, sora lună, fratele vânt, sora apă și fratele foc (elementele primordiale). E o înfrățire aici, cu veșnicia lumii văzute, dar Dumnezeu e deasupra ei când spune: „Veghează asupra sufletului tău, ca nu cumva, ridicându-ţi ochii spre cer, şi văzând soarele, luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, să fii târât să te închini înaintea lor şi să le slujeşti: căci acestea sunt lucruri pe care Domnul, Dumnezeul tău, le-a făcut şi le-a împărţit ca să slujească tuturor popoarelor, sub cerul întreg”. Prin existența noastră, Dumnezeu Însuși vorbește despre El.

„Fiecare om dă preţ lucrurilor şi fiinţelor din jur după propria valoare. Un necunoscător nu va putea aprecia nici valoarea ta umană - nici „marfa” pe care o oferi (în speţă - Poezia). [...] Când e vorba de a pune preţ pe cele spirituale, evaluarea e mult mai grea decât în celelalte cazuri.

Mai cu seamă când există prejudecata generală: când trebuie preţuit un lucru impalpabil şi fără valoare practică, omul nostru - românul - zice: ei, asta e poezie!”

n ilustraţiile numărului n Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Costin Brăteanu și realizate în tehnică mixtă pe pânză

Cât valorează o poezie?...

Cât costă (valorează) o zi din viaţă; cât preţuieşte un om

Nicolae SILADE

nu se face vorbire

nr. 85 n septembrie 2018

Luând în calcul durata maximă, speranţa de viaţă a omului, de 70-80 de ani (în ultima vreme se înregistrează tot mai mulţi nonagenari!), am avea de trăit în total cam 2530.000 de zile. Dar la această sumă trebuie să te raportezi în funcţie de vârsta ta actuală: la 25 de ani îţi mai rămân – grosso modo – 20.000 de zile, la 50 – 10.000 şi tot aşa...: te apropii cu viteză de cifra 0. Una este valoarea zilei la 25 de ani, când un om de 40 ţi se pare bătrân: ooo, mai am mult de trăit, am atâta timp înainte! Iar alta la 65-75 de ani când încep să te cam bată gândurile. E drept că omul „nu e niciodată bătrân”: când ai 60, te compari cu unul (una!) de 90 - iar când vine vorba de moarte, întotdeauna moare „altcineva”, nu eu!) Într-o istorioară hasidică, rabinul comunităţii – un bătrân înţelept, cum sunt întotdeauna rabinii – îl cheamă la el într-o dimineaţă pe cel mai promițător dintre tinerii săi elevi. Îi pune în mână un briliant, rugându-l ca până seara să afle valoarea pietrei preţioase (cu condiţia să n-o vândă). Primul drum îl face în piaţă, care era aproape de casa rabinului. Îşi prezintă „marfa” şi o oferă spre evaluare primului ţăran întâlnit în cale – cel de la prima masă. Stăpânul tarabei zice: uite aici: am două-trei legături de verdeţuri disponibile – sau cel mult sacul acela de cartofi... Ţi-l ofer întreg pentru piatra ta, deşi ea e una, iar cartofii mei sunt ca pietrele şi destul mulţi în sac. De fapt, eu n-am timp să-mi bat capul cu piatra asta ta – poate să fie și un ciob de sticlă! Ieşind din piaţă, tinerelul evreu dă peste un butic, „minimarket” - sau o fostă alimentara. Aici i se oferă pe marfa lui un kilogram de banane sau – la alegere – două kilograme de portocale. Sau, poate, un ananas făţos şi fiţos aşezat la vedere, peste grămezile de fructe exotice. („Iar dacă nu, avem mere şi pere berechet, marfă autohtonă de calitate!”)

Merge el mai departe: drumul lui trecea prin faţa unei prăvălii cu gablonţuri şi coloniale.

Vânzătorul, un comerciant isteţ, ia în mână piatra, o întoarce pe toate feţele, încercând să-l tenteze cu vreo poşetă din piele de şarpe, o curea din piele, o geantă, ceva... Şi nu mai lăsa „piatra” din mână. Nu, nu e de vânzare, vreau numai să ştiu cât costă.

Următoarea „prăvălie” era o farmacie. Ucenicul-farmacist, ca un ucenic vrăjitor ce se afla (mai copt, desigur, decât băiatul nostru) o miroase, o pipăie, o contemplă în lumina plafonierei. O pune pe cântar şi vede că nu trage prea tare, câteva ocale acolo. Şi îi oferă tânărului hasid o pungă plină cu prafuri – sau una de plante medicinale, la alegere. Când se părea că târgul e gata făcut, tânărul nostru îi smulge din mână briliantul şi pleacă mai departe. Poate data viitoare... (- îşi zicea de fiecare dată comerciantul, bănuind valoarea mare care se ascundea în apele pietrei, ce părea că adună toată lumina din aer, bătând-o feţele). Mai consultă el apoi un agent de vânzări (sau de bursă?) – un ceasornicar, etc. Încercând toate variantele mai puţin importante, tânărul se gândeşte că singurul care poate evalua cu adevărat piatra preţioasă era bijutierul – fratele mai mic al rabinului. Dar, în drum spre bijuterie, care era în celălalt capăt al oraşului, trece prin faţa unei bănci. Intră şi acolo, îi iese în cale directorul băncii, cheamă vreo doi-trei consilieri (membri ai consiliului de administraţie) şi stabilesc un preţ bun: 10.000 de dolari. Iar când ajunge, în sfârşit, la bijuterie şi specialistul ia piatra în mână...

O pune pe o bucată de catifea neagră să-i urmărească reflexele, o duce la geam privind-o către lumină, o priveşte cu lupa întorcând-o pe toate feţele. Într-un târziu, omul se apropie de ofertant şi, spre deosebire de toţi ceilalţi, zice: Domnule, vezi prăvălia asta? Dacă aş vinde toate inelele, brăţările - aurul, diamantele cu prăvălie cu tot şi nici atunci n-aş reuşi să acopăr costul aceste mostre unice. Aşa că ia-o şi du-te cu Dumnezeu! Iar seara, când tânărul teolog s-a prezentat la rabin cu mărgăritarul, acesta l-a făcut să înţeleagă tâlcul întregii poveşti...

propria valoare. Un necunoscător nu va putea aprecia nici valoarea ta umană - nici „marfa” pe care o oferi (în speţă - Poezia).

Aşadar: un cârnăţar va zice că şi tu eşti ca el, un Mare Cârnaţ, gunoierul că eşti Gunoi cu majusculă... Acum, desigur, un diamant, briliant – sau ce-o mai fi – e o valoare în sine.

Cum accentuează şi parabola biblică, cea cu Comoara ascunsă: Un om descoperă întâmplător în ţarina altuia – poate era muncitor cu ziua şi a arat în primăvara respectivă acel ogor – o găleată cu galbeni. O astupă, o pune la loc şi procedează legal: cumpără lotul cu tot ce este pe/în el!

Dar nu mulţi oameni ştiu să aprecieze aşa ceva – şi revenim tot la Biblie: „Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor!”

(I-am împrumutat odată unei profesoare, la insistenţele ei repetate, cel mai recent volum de versuri. Aceasta, femeie sinceră, vine la mine şi zice: „Citindu-ţi „producţia” am avut o clipă impresia că eşti nebun! Sau, mă rog... (încercase ea s-o dea cotită, îndulcind eufemistic expresia), un pic sărit de pe fix... Nici nu sunt!, a venit cu promptitudine replica mea. Dacă aş fi normal, ca tine adică, nu m-aş ţine de „mărunţişuri”; nu mi-aş pierde timpul scriind difficiles nugae... Dacă nici tu, profesoară, nu înţelegi şi nu preţuieşti aceste „mărgăritare”, cum ai putea atunci să deschizi orizontul cultural al copiilor?)

Remus V. GIORGIONI

Carpe diem. Margaritas ante porcos...

Morala fabulei e simplă; eu am lungit puţin povestea - am repovestit-o, făcând niţică literatură, să mă fac înţeles. Fiecare om dă preţ lucrurilor şi fiinţelor din jur după

*

Revenind la valoarea unei zile: În viaţa omului există zile şi zile – tot felul. Dar cum ar putea omul să dea valoare uneia dintre ele, o zi-standard (sau fiecărei zile din cele pe care Cerul i le-a hărăzit)? Ce am putea face în cele 24 de ore spre a rămâne cu mulţumirea deplină în suflet, cu sentimentul datoriei împlinite?

(Ceva de genul bucuriei pe care o simţi când ţi-a ieşit un vers, o metaforă, o frază reuşită de proză sau de eseu. Nerăbdarea insuportabilă care te scoate din minţi când editorul îţi spune că, peste o săptămână, îţi iese cartea...?) Ce să facem spre a nu considera ziua cu pricina o zi pierdută?...

Dar, privind în general: când simţi că ţi-ai trăit din plin ziua, viaţa, momentul – clipa astrală - cu cât esti mai câştigat?... Când ai terminat de citit o carte bună, aplecândute asupra ei zi şi noapte sau dacă ai trăit din plin acea zi împreună cu cei dragi, cu un grup (restrâns) de prieteni apropiaţi; în aer liber, la munte, la mare...; la vilă, cabană sau la... colibă/ cocioabă – că asta nici nu mai contează! Sau când prinzi o zi de singurătate, ai tăi sunt toţi plecaţi din oraş, iar tu ai reuşit să câştigi câteva ore de singurătate absolută, numai cu tine în casa de la ţară, casa din pădure etc. - dacă o ai! Departe de gălăgia obositoare a străzii, de freamătul neîncetat al lumii. (Bine, acuma: şi pădurile freamătă, şi Marea freamătă...) Cum ar trebui împărţite cele 86.400 de secunde ale zilei, cui să le dedicăm?... Sunt unii, care practică zeciuiala. Biblia spune că din tot ce posedăm, credem că ne aparţine: bani, timp etc., zece procente sunt ale Domnului.

*

Cât valorează o poezie?... „Poate că (noi, românii, n.n.) n-am murit încă numai pentru că Eminescu ne-a pus în versuri. Şi e mai greu să distrugi o poezie decât un popor” (s.n. – Vintilă Horia, Jurnal de sfârşit de ciclu.) Când e vorba de a pune preţ pe cele spirituale, evaluarea e mult mai grea decât în celelalte cazuri. Mai cu seamă când există prejudecata generală: când trebuie preţuit un lucru impalpabil şi fără valoare practică, omul nostru – românul – zice: ei, asta e poezie...!

Remus Valeriu Giorgioni

nr. 85 n septembrie 2018

cronica

actualitatea literară 3

Virgil DIACONU

…şi alţii (despre poezia religioasă românească)

Citesc în numerele trecute ale revistei eseul frumos al poetului Virgil Diaconu, Poezia religioasă românească. În urmă cu vreo treisprezece ani aşteptam cu bucurie antologia Adânc pe adânc. Sacerdoţiu liric (2005) ”din creaţia poetică a clerului ortodox de azi” realizată de părintele Ioan Petraş. Sunt selectaţi Valeriu Anania, Constantin Hrehor, Nicolae Jinga, Sever Negrescu, Ioan Petraş, Ioan Pintea, Dumitru Ichim, Dorin Ploscaru, Mihalache Tudorică, Theodor Damian. Dacă opera lui Valeriu Anania beneficia de o explicabilă notorietate, ceilalţi erau

cunoscuţi doar în cercuri restrânse.

Sunt poeţi, dar şi eseişti, cărturari care publică studii, antologii, eseuri, preoţi care sunt implicaţi într-un demers cultural major. Sunt autori care numesc un nou timp al scrisului. L-am rugat pe Ioan Petraş să realizeze ediţia a doua a volumului, amplificată (câţi preoţi poeţi de odinioară vor fi rămas pe din afară?), dar părintele Petraş a crezut că-i mai bine să realizeze un studiu - teză de doctorat - despre poezia religioasă românească, de la Nichifor Crainic la Ioan Alexandru. Nu antologie, ci studiu despre doi poeţi mari ai scrisului românesc… de azi. Dar poeţii clerului ortodox „de ieri”?

Un poet important, mai ales prin versurile sale din închisoare, semnificativ pentru traseul pe care îl străbate într-o

poeme în proză harem

să simți că nu-i pasă nimănui de tine dacă nici lui dumnezeu nu-i pasă să simți singurătatea ca pe o cămașă de forță ca pe o răstignire pe cruce ca pe o înviere să privești prin geamul bucătăriei tale și să te imaginezi întrun restaurant de lux să refuzi mâncarea pe care ți-o pun înainte cele șapte chelnerițe blonde șatene brunete negrese mulatre să declini oferta celor șapte cadâne care își fac veacul în patul tău să bei din pocalul dușmanilor tăi otrava pregătită special pentru tine să uiți că ai fost că mai ești să nu speri că vei fi să înțelegi că numai cel răstignit e singur și numai cel răstignit învie să te dai afară din hotelul de șapte stele și să dormi să dormi sub ele până când steaua ta va răsări și să bei să bei ca și cum ți-ai bea tinerețea să bei ca și cum propria viață ai bea-o și să te trezești singur într-o cămașă de forță și să te trezești singur răstignit pe o cruce și să te trezești singur la învierea cea mare privind prin geamul bucătăriei tale ca dintr-un restaurant de lux cu șapte mese goale și șapte chelnerițe goale și șapte cadâne goale așteptându-te în pat în patul tău în care veșnicia doarme și visează te visează

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

istorie fierbinte, cu poemele adeziunii şi cele ale abdicării, a fost preotul Iosif Imbrescu.

Preotul Iosif Imbrescu a intrat în anii ‘30 în mişcarea legionară, a fost în lagărul de la Mircurea Ciuc, a avut demnităţi în perioada septembrie 1940 - ianuarie 1941. „În 1948, scrie prefaţatorul volumului Trepte de har, (Piteşti, 2017), părintele Imbrescu se implică în grupul de rezistenţă anticomunistă numit „Salvarea Neamului”, apărut în toamna anului 1947, la iniţiativa mai multor politicieni cuzişti”. Iosif Imbrescu e condamnat la 10 ani de închisoare, moare la 19 noiembrie 1949.

Volumul Trepte de har. Versuri din închisori ar putea spune destule despre un preot care ar merita un loc important în noua antologie. O istorie personală agitată, cu momente înalte şi cu alianţe surprinzătoare, în care Ilie Imbrescu a slujit preoţia scriind, ara-tă acest volum – o antologie în care ver-

Cornel UNGUREANU

surile din închisori vorbesc de relaţii speciale cu marea poezie religioasă. De pildă, cu V. Voiculescu. Versurile din 1949, din închisoare, sunt scrise, cele mai multe, în terţine: sunt pe modelul dantesc – cel din Divina Commedia.

Modelul era urmat şi de V. Voiculescu, dar fără insistenţa lui Iosif Imbrescu, poet care îşi numeşte şi experienţa de preot. Sau de om al credinţei: „1. În focul rugăciunii şi în post/ Lumina înnoirii îmi despică/ Demenţa-n care împietrit am fost // 2. Din noaptencremenirii, plin de frică/ Mă-ntorc plângând şi-ncerc să dau ocol/Nădejdii când din scârbă mă ridică// 3. Cu mintenţepenit abia mă scol/Şi pipăi gândul care îmi aduce/ Întâia rază-n tristul cuget gol.//4. Mi-a fost furat de lângă Sfânta Cruce/ Ucigătoarea vicleniei piază/ Şi-a pus păcatu-n gheare să m-apuce”… (Convalescenţă) Iosif Imbrescu este unul dintre poeţii importanţi care ilustrează literatura închisorilor. Câţi vor mai fi?

100 de cărţi

Scriu cronici literare, recenzii, începând din 1963. Săptămânal sau lunar, miam dat cu părerea despre viaţa cărţilor, despre timpul literaturii, despre mode sau despre interdicţii. Iată că după 55 de ani de lectură non-stop, sunt invitat să-mi dau cu părerea despre cele o sută de cărţi ale centenarului! Dacă îmi citiţi Geografiile, Istoria secretă, Imediata noastră apropiere (I,II,III) aţi putea să aflaţi… care îmi sunt părerile. Pe scurt, iată, acestea ar fi. În interval, Închisorile mele ar putea să ne întoarcă la Slavici, Pânza de păianjan la numeroasele doamne ale anilor treizeci, de la Cella Serghi la Anişoara Odeanu. Litera albă a lui Viorel Marineasa, Însemnare despre anii din urmă a lui Daniel Vighi şi DiscoTitanic a lui Radu Pavel Gheo arată cum cei trei timişoreni iau în stăpânire geografiile Europei Centrale.

Ca şi admirabila Femeie în roşu, a lui Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş. Despre celelalte s-a scris mult, cu bună înţelegere. Regret că au rămas afară multe, unele aparţinând aceloraşi autori - prozatori pe care i-am reţinut doar cu una, două, trei sau patru din operele (capodoperele ?) lor.

1 Ion 2 Pădurea spânzuraţilor 3 Adam şi Eva 4 Răscoala 5 Închisorile mele 6 Logodnicul 7 Concert de muzică de Bach 8 Rădăcini 9 Pânza de păianjen 10 Întunecare 11 Calea Victoriei 12 Fram, ursul polar 13 Zilele şi nopţile unui student întârziat 14 Rusoaica 15 Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război 16 Patul lui Procust 17 Un om între oameni 18 Maitreyi 19 Domnişoara Christina 20 Huliganii 21 Pe strada Mântuleasa 22 La Medeleni 23 Masa umbrelor 24 Baltagul 25 Zodia cancerului 26 Dumbrava minunată 27 Frații Jderi 28 Nicoară Potcoavă 29 În preajma revoluţiei 30 Craii de Curtea Veche 31 Desculţ 32 Ce mult te-am iubit 33 Luntrea lui Caron 34 Dumnezeu s-a născut în exil 35 Zahei Orbul 36 Ultimul Berevoi

37 Întâmplări în irealitatea imediată

70 Ploile amare 71 Îngerul a strigat

38 Străinul 39 Moartea lui Ipu 41 Întâlnirea din Pământuri 42 Moromeţii 43 Delirul 44 Cel mai iubit dintre pământeni

72 Vladia 73 Permafrost 74 Dimineaţă pierdută 75 Provizorat

45 Groapa 46 Princepele

76 În absenţa stăpânilor 77 Animale bolnave 78 Îngerul de ghips 79 Bunavestire

47 Cronică de familie 48 Incognito

80 Jurnalul de la Păltiniş 81 Epistolar

49 Iarna bărbaţilor 50 Cartea milionarului

82 Jurnalul unui jurnalist fără jurnal 83 Adio, Europa

51 F… 52 Vânătoarea regală 53 Bietul Ioanide 54 Scrinul negru

84 Matei Iliescu 85 Jurnale 86 Simple întâmplări cu sensul în urmă

55 Lumea în două zile 56 Ucenicul neascultător

87 Dicţionar onomastic

57 Exerciţii 58 Maramureş

88 Acasă, pe câmpia Armaghedonului

59 Feţele tăcerii 60 Orgolii 61 Vocile nopţii

89 Nostalgia 90 Orbitor 91 Solenoid 92 Jurnal

62 Când ne vom întoarce

93 Cartea şoaptelor

63 Dejunul pe iarbă 64 Lunga călătorie a prizonierului 65 Ţara îndepărtată

94 Viaţa lui Kostas Venetis

66 Litera albă

97 20 de ani în Siberia.

Amintiri din viaţă

67 Însemnare despre anii din urmă 68 DiscoTitanic 69 Asediul Vienei

95 Din Calidor 96 Ostinato

98 Povara bunătăţii noastre 99 Biserica Albă 100 Femeia în roşu

Cornel UNGUREANU

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

Literatura detenției, a închisorilor sau carcerală poate fi privită ca un gen aparte cu caracteristici specifice și cred că își are reprezentanți în toate culturile. Dar e suficient să avem în vedere ca repere extreme doar Papillon și Arhipelagul Gulag, bunăoară, ca să remarcăm deosebirile din interiorul genului, care fac dificilă orice eventuală tentativă taxonomică. Prezența ei în literatura română, până în deceniul patru al veacului trecut, a fost studiată cu acribie de dl Mircea Anghelescu în volumul Poarta Neagră. Scriitorii și închisoarea (Cartea Românească, 2013), unde capi de coloană sunt Ioan Slavici și Tudor Arghezi, urmați de alții mai puțin expresivi și incomparabil mai puțini numeric decât cei ce au dat o cu totul altă înfățișare și altă pondere literaturii carcerale după căderea comunismului. În primul rând pentru că, în comunism, cei ce treceau prin „poarta neagră” se trezeau direct în infern. Privite comparativ, închisorile dinainte apar azi ca niște pensioane puțin mai austere. În al doilea rând, majoritatea celor ce au supraviețuit și au depus mărturie nu au fost scriitori, ci oameni fără veleități literare, dar, în schimb, cu forță exponențială. De aceștia, de viețile și de scrierile lor, se ocupă dl Sorin Lavric, în volumul Glasuri din bolgie (Ideea Europeană, 2018).

Cum însuși mărturisește, Sorin Lavric este un fervent cititor de mărturii ale foștilor rezistenți și deținuți politici și când le comentează în volumul Glasuri din bolgie, o face în deplină cunoștință a fenomenului. Nu ezit să numesc adunarea acestor comentarii publicate de-a lungul anilor în presa culturală, un act de autentic patriotism într-un moment ca acesta, când, după treizeci de ani, reziduurile comuniste încă încearcă să oculteze ticăloșiile și atrocitățile epocii, școala păstrează o obstinată tăcere asupra lor, iar majoritatea cărților care le divulgă apar în tiraje confidențiale, la edituri de nișă sau editate de institute de cercetări fără acces în librării. Ca să nu mai vorbim de serialul tv Memorialul durerii, difuzat intenționat la ore târzii pentru a-i reduce cât mai mult audiența. Cu atât mai meritorie inițiativa lui Sorin Lavric cu cât d-sa nu resuscită în aceste pagini doar niște mărturii ale unor oameni exponențiali, ci devoalează și niște adevăruri pe care încă puțini îndrăznesc să le rostească despre cei ce din nou încearcă să ne rescrie istoria și să ne desfigureze martirizații. Fantoma lui Roller încă bântuie România, iar glasurile din bolgie, în transcrierea lui Sorin Lavric, focalizează asupră-i un spot de adevăr intens revelator, producând „faunei de scelerați congeneri” neliniști obscure și un profund disconfort, vizibile prin modul în care se străduiesc, la adăpostul unei legi aberante, să oculteze sau măcar să distorsioneze realitatea. Situație explicabilă prin faptul că toate personajele din acest volum antologic sunt nu doar reale, surclasând orice ficțiune literară, ci și exponențiale. Ce va să zică asta?

Puterea de seducție și, la urma urmelor, de convingere a comentariilor dlui Sorin Lavric stă în modul lor de a se desfășura. Niciodată nu debutează abrupt, ci urmând un anumit tipíc constând într-o liminară plasare în subiect a cititorului, demers care dobândește de multe ori aparența unor mici eseuri pe tema sau problematica de bază suscitate de autorul comentat. Alteori acestea apar în finalul comentariului, ca o concluzie. Aproape toate textele din Glasuri din bolgie urmează această cale, dar am să mă refer doar la unul care explică și titlul acestor însemnări. Comentând Memorialul durerii, film și carte, în care e vorba de două categorii martirizate – deținuți și partizani – ambele exponențiale, dl Sorin Lavric face și explică deosebirea dintre reprezentativ și exponențial: „Reprezentativ e insul care adună, ca într-un eșantion statistic, principalele defecte ale nației. Figurile pe care le vedem la televizor – de la moderatori, fotbaliști, politicieni, la comentatori sau vedete - sunt persoane reprezentative în accepția strictă: ei sunt expresia mediocrității de masă cu efigie împărtășită de cei mulți, o efigie în care omul de rând se regăsește ca într-o figură reprezentativă. În schimb, omul exponențial e cel care, rupându-se de plebe, se ia în mâini și își cizelează calitățile în numele unui ideal [...] Cetățeanul de pe stradă nu-i înțelege și se simte iritat dacă i se atrage atenția asupra lor. Cât despre istorici, ei sunt reprezentativi pentru spiritul timorat al plebei, care așteaptă semnul de încuviințare ideologică pentru a deschide gura.” Așteaptă și azi semnul sau când nu-l mai așteaptă, deschide gura aiurea, precum mai deunăzi o cunoscută nulitate senatorială care și-a îngăduit să blasfemieze cu opinia-i ineptă memoria luptătorilor din munți. În Glasuri din bolgie e vorba, așadar, de o literatură aparte atât prin personajele care o produc și o populează cât și prin cheia potrivită accesului corect la ea și care nu e nicidecum o cheie estetică. Din toate articolele antologate, se desprinde astfel și o privire de ansamblu asupra caracteristicilor acestui gen. Dar esența sa apare concentrată în

comentariu

nr. 85 n septembrie 2018

Oameni exponențiali următoarea remarcă: „Specificul acestei literaturi nu e de ordin estetic și nici de esență doctrinară; specificul ei e de tipul emoțiilor vitale.” Impresia cutremurătoare pe care aceste cărți o produc asupra cititorului, spune Sorin Lavric, este efectul diferenței dintre emoția estetică și emoția vitală: „...trecută prin filtrul estetic, orice emoție își micșorează asprimea și își netezește asperitățile, dându-ți posibilitatea s-o savurezi intelectual, fără traume interioare [...]

Emoțiile vitale [în schimb] le trăiești direct ca și cum ar fi ale tale, și de cum irump în pagină detașarea fără de care degustarea nu poate avea loc dispare. În loc să te cufunzi comod în lectura cărții, ești absorbit întrun vârtej de oripilare crescândă care te zdruncină direct.” Cel care a străbătut Glasuri din bolgie rămâne cu imaginea terifiantă a universului carceral comunist românesc, se pare că unic prin bestialitate, cum și a imaginii tragice în disperarea și eroismul ei a rezistenței anticomuniste din munți, ambele de natură a înmărmuri „prin irealitatea lor crasă, chiar dacă s-au petrecut aievea”.

În realizarea acestei selecții, Sorin Lavric mărturisește că a avut în vedere un singur criteriu și anume „metamorfoza spiritului în condiții de exterminare”.

Cu precizarea că sintagma „regim de exterminare” nu e decât un blând eufemism, în realitate fiind vorba de un infern față de care cel dantesc apare în penurie de imaginație. Este vorba aici de o literatură în care, principalul actant sub varii aspecte e spiritul prigonit prin cele mai atroce modalități, cu unicul scop de a fi nimicit. Dar asta îmi amintește de vorba lui Hemingway din Bătrânul și marea: „Un om poate fi nimicit, dar nu înfrânt.” Toate destinele evocate aici, toate „glasurile din bolgie” depun mărturie: omul poate fi nimicit fizic, dar nu și spiritul său care nu poate fi frânt, întrucât ține de transcendență, adică de o metarealitate inaccesibilă și incomprehensibilă vreunui torționar. Acesta este și aspectul care se pare că îl preocupă în cel mai înalt grad și pe Sorin Lavric, îl uimește și încearcă să-l și-l explice, de unde și o seamă de întrebări recurente de-a lungul comentariilor d-sale: „Rămâne totuși întrebarea: de unde atâta putere în acest om? Din credință, din temperament, din protecția astrelor, din grație divină?” Sau: „Din ce au fost făcuți [acești oameni] de au putut rezista într-o manieră ce frizează țicneala eroică?” Sunt niște oameni aparte, tragici, întrucât cunosc de la început deznodământul luptei inegale în care s-au angajat doar cu puterea spiritului și în numele unui ideal. De aici și dificultatea de a găsi o explicație rezonabilă: „... neputința de a explica de ce, la unii, suferința provoacă abrutizare, iar la alții spiritualizare. De ce unii cad sub pragul umanului [cf. „fenomenul Pitești” - RC], iar alții urcă peste el.” Cu bunul obicei de a rosti lucrurile direct și fără echivoc, Sorin Lavric consideră, apropo de Pitești, că acel oribil episod „Înseamnă partea sinistră a specificului nostru românesc și dovada sumbră a unicității noastre în lume.” E dur, e greu digerabil, dar e adevărat și trebuie s-o acceptăm, mai ales că din tot acest melanj de abjecție și sublim comentatorul desprinde și o morală: „Morala? Ne împărțim în două categorii: învârtiții, care câștigă pe termen scurt (pe durata vieții), pentru ca apoi să stârnească grimase

de scârbă, și recalcitranții, care pierd pe timpul vieții pentru ca apoi să iște tresăriri de respect.” În pofida evocării numeroaselor episoade oripilante, imposibil de evitat, Glasuri din bolgie e o carte care se citește cu un interes tensionat și chiar cu mici satisfacții de ordin strict estetic, grație funciarei expresivități stilistice, altfel zis grație artei literare a autorului, ireprimabilă, chiar dacă d-sa face, cred, imprudența de a considera comparativ literatura carcerală cu cea de ficțiune, în defavoarea ficțiunii. Zic imprudență, pentru că, vorba ceea: una-i una, alta-i alta. De altfel, și pe d-sa îl obligă talentul să provoace nu doar emoții vitale, ci și estetice. Am apreciat astfel multe subtilități stilistice, cum, de asemenea arta evaluării comparative în capitolele dedicate fraților Fărcășanu sau lui Vulcănescu vs Noica. Cum același gen de satisfacții provoacă arta caracterizării concise și percutante a personajelor. Iată-l, bunăoară pe Valeriu Anania în ipostază de memorialist: „O personalitate pregnantă, expansivă și foarte incomodă pentru contemporani.

Un om dificil și o fire imprevizibilă: un amestec bizar de călugăr fără vocație mistică și de artist cu înclinație de reformator social.”

Oarecum în răspăr cu rezervele sale față de literatura de ficțiune, dl Sorin Lavric comentează și două romane, de Adrian Alui Gheorghe, respectiv, Gabriel Chifu, inspirate din universul concentraționar. Valoarea lor literară nu intră în discuție, dar, în acest context, ele nu sunt „în chestie” și prezența lor se justifică mai curând ca un gest de complezență față de cei doi romancieri. În schimb, câtuși de puțin inutile sunt ultimul capitol al cărții și Addenda care reproduce dialogul pe care Sorin Lavric l-a purtat cu domnul Vasile Bănescu la Trinitas TV: Vulcănescu - un model creștin. Ar fi fost păcat să se piardă această discuție justițiară și inteligentă, purtată în contextul încă fierbinte al indignării iscate de o nouă tentativă de ostracizare a lui Mircea Vulcănescu în virtutea sentinței unui „tribunal” bolșevic. E de presupus că acest dialog a fost și stimulul care a suscitat redactarea ultimului dintre capitolele cărții, intitulat Portretul persecutorului modern. E un text extraordinar, un veritabil fruct al mâniei, al indignării, al dorului de dreptate, cum nu știu să se fi scris altul în acești aproape treizeci de ani.

Persecutorul modern e identificat cu un fel de academic tabiet în „patrusprezece trăsături din înmănuncherea cărora fiecare îl poate identifica pe supraveghetor în preajma sa.” Supraveghetor fiind, firește, doar un eufemism. Din păcate, spațiul nu-mi mai îngăduie să reproduc toate cele patrusprezece trăsături, dar o voi cita totuși pe prima, din care decurg, de altfel, toate celelalte: „Prima trăsătură a persecutorului e că descinde din tagma celor care au adus comunismul în Europa. Grupul de conspiratori alogeni care au visat la întronarea revoluției bolșevice în toate țările europene, acei marxiști în ochii cărora dictatura proletariatului era doar un pretext ideologic menit a duce la propria hegemonie asupra Europei, grupul acela reprezintă bunicii celor care astăzi ne sunt persecutori. Avem a face cu aceeași agresiune căreia i s-au modificat doar aparențele, spre a fi pliate pe calapodul epocii.” De necontrazis. _____________________________ Sorin Lavric, Glasuri din bolgie. București. Ideea Europeană, 2018

nr. 85 n septembrie 2018

recuperări

actualitatea literară 5

Lucian Costin, un poligraf hoinar

Deși „structural bucovinean”, cum nota Cornel Ungureanu în impozantul său tom dedicat Literaturii Banatului (Editura Brumar, 2015), refugiat în Banat, fără a fi și „adoptat” aici, implicat în câteva procese sucevene împotriva unioniștilor, fugar, vădind sentimente filoaustriece, dar poligraf împătimit, Lucian Costin (n. 11 septembrie 1887, în cătunul Lisaura) a publicat vreo 42 de lucrări în intervalul 1921-1943!

Precizarea, aparținând autorului însuși, atrage atenția asupra preocupărilor acestui „bănățean luminat și sârguitor” (cum l-a văzut G. Călinescu), cu versuri viguroase și „poeme luminoase”, de inspirație „caldă” (v. Viața literară, nr. 19/1930). Lucian Costin, acum uitat, s-a îngrijit să pună la îndemâna cercetătorului de mâine informații utile; enumeră, de pildă, revistele, broșurile, ziarele care l-au „comentat” sau cele la care a colaborat, fie din țară (la Fălticeni, Bârlad, Dorohoi ș.a.), fie din străinătate.

Inventariază orice „ecou” și atacă orice gen, fiind poet, istoric și critic literar, folclorist, traducător și, înainte de toate, profesor de geografie. Fiindcă, după absolvirea cursului gimnazial la Suceava sub numele Ioan Gh. Costiniuc (după alte surse: Costinescu) urmează geografia la Universitatea din Cernăuți (1910-1914) și la cea vieneză, ca auditor (1914-1916). Bucovinean, așadar, L. Costin va profesa la Suceava, Oravița, Timișoara și Caransebeș (la faimosul liceu „Traian Doda”) și tot aici va sfârși, în 10 septembrie 1951. Înainte de a discuta lirica sa (între 1926 și 1936 va tipări șapte volume, inclusiv Tălmăciri din „liricii germani contimporani”, Timișoara, 1926), trebuie să observăm că profesorul s-a dorit mentor și teoretician. Discuta într-un „tratat” despre Inducția poetică (Lugoj, 1930) și, cu un alt prilej, analiza Rolul poeziei și al romanului. Poezia ar fi, în viziunea lui

L. Costin, o „zână grațioasă”; ea nu se face, deoarece legea primă a scriitorilor, ne amintește analistul, e talentul. Dar Lucian Costin (care a fondat și condus, între 1934-1938, revista Banatul literar, acolo unde Petru Vintilă, elev de liceu, solicitat să ducă pachetele la poștă, prinsese „patima pentru mirosul de cerneală”) s-a vrut un dispecer literar, de o „neutralitate binevoitoare”. Ar fi vrut să deparaziteze literatura acestui colț de țară, oferind o „serioasă îndrumare literară” noilor veniți, trecuți prin furcile caudine ale publicațiilor pe care le diriguia. Sau să alunge toate izmele din poezia bănățeană și să identifice elementele care „derutează” cercurile literare. Este, nu mai încape vorbă, un judecător sever și vorbind despre Noua orientare a poeziei din Banat lansează aprecieri necruțătoare: C. MiuLerca e „un obscurantism de primă calitate”, P. Sfetca „se afișează grozav în presă” dar e „dibuitor”, P. P. Bellu face figură de intrus etc. Oprim aici șirul exemplificărilor pentru a numi un paradox: flerul său, salvator uneori (avem în vedere traducerile, identificând direcții moderne și mizând pe nume care vor face carieră) nu-l mai ajută când e vorba de propria-i poezie. Fie că avem în raza interesului volumul Priveliști și reverii (1929), Astrale (1931), Muguri (1935) sau Peisagii și simfonii (1936), poetul e prăfuit, defazat, se mișcă în zona minoratului și cade într-o reverie blândă, amintindu-și de condiția de „lut vivant”. Ciclul Simfoniilor iubirii din ultima plachetă redescoperă, nostalgic, „freamătul tinereții” și sfârșește prin a fi „un suspin de reverii”. Dar în Cântecele mele (2 volume, 1922-1924, București) îmbrăca, după Al. Iacobescu, o „formă populară sfioasă”, adunând peisagii; sub umbrela unui lirism delicat și vetust, replică, credea, la proza sadoveniană, descoperim simplismul și animismul

cosmic, fără savoarea graiului vechi.

Prolificul scriitor, semnatar și a patru monografii (dintre care una, cea din 1939, dedicată „satului meu”, în colaborare cu Gh. Mihuță) a tradus masiv, fiind distins cu Medalia de argint de către Academia germană. Cele două volume Din viața scriitorilor (București, 1937), colecționând „foiletoane și eseuri”, merită, și ele, un popas. Lucian Costin s-a întreținut cu Rebreanu, Sadoveanu, Goga, deapănă amintiri cu „maeștri folcloriști” (Simeon Florea Marian, în primul rând), pensează instantanee din Arad, Reșița, intră în polemică. Să nu uităm că, sub direcția sa, Biblioteca folcloristică a Banatului propunea o listă impresionantă de titluri (în colaborare cu Gheorghe LicăOlt). S-a cheltuit alcătuind numeroase culegeri de folclor bănățean (legende, snoave, ghicitori, balade), adunând – ne informează Emil Satco (v. Enciclopedia Bucovinei, vol. I, Suceava, 2004) – peste zece mii de piese; Graiul bănățean, de pildă, în două volume (Timișoara, 1926-1934) miza pe dialectologie, plus un util glosar. Uimitoare risipa acestui bucovinean fugar, fixat, iată, în Banat.

Undeva, într-un ditirambic medalion Victor Morariu (considerat „un bărbat providențial”), eseistul notează: „Dar vremurile sunt vremuri și vremurile înseamnă oameni”. Într-adevăr! Tot acuzând vremurile s-ar putea să uităm vechea vorbă: omul sfințește locul! Dar locul poate fi nerecunoscător, chiar ingrat și cercetarea contextelor ar lămuri, poate, reacția celor din Caransebeș, deloc entuziaști în a-i lăuda „producția delirantă”. Mai mult, ignorându-l. Să fie de vină „demonia mediocră” a Provinciei culturale, se întreba ironic Cornel Ungureanu (vol. cit., p. 649) sau, mai degrabă, viața tumultuoasă a acestui „naufragiat” (neintegrat), ascuns într-o altă margine de țară, suspectat de a fi

Adrian Dinu RACHIERU fost agent secret al poliției habsburgice, martor (dovedit) al acuzării în câteva procese antiromânești (printre victime, colegi suceveni: Eusebie Cozmiuc, George Palamarescu). Așadar, agentul Costinescu, deghizat în poet (dar și traducător, publicist, eseist, folclorist, astronom, dialectolog ș.c.l.), infatuat, războinic, un „diletant zgomotos”, cum zice criticul (vol. cit., p. 645) va fi refuzat de cercurile intelectuale din urbe. Și, risipind reparatoriu poeme „inimoase”, de „bun român”, constatase G. Călinescu, și el „bănățean” o scurtă vreme, se va retrage în cultura germană, tălmăcind cu râvnă (63 poeți intrau în antologia sa). Lucian Costin, de la debutul său în Revista elevilor (1904) a publicat frenetic, ispitit de varii domenii.

Să ne amintim că primul său volum (1921) cerceta Vulcanii și cutremurile în concepția celor vechi. Disponibil, strivit de manuscrise „durdulii” (vezi Un ceas literar cu Aurel E. Peteanu), poetul rămâne definitiv fixat în zona minoratului, dar are în tălmăcirile sale (cazul Rilke) și intuiții de zile mari. „Recuperarea” sa, posibilă, privește, cu deosebire, risipa entuziastă pe frontul animației culturale, rămânând un caz controversat.

Ceremonii ale transcendentalului, epicul magic și jocurile textului în proza Dianei Dobrița Bîlea Mai primesc, din când în când, argumente că proza noastră stă bine, că discursul epic devoalează, încă, inițiatic, că trebuie să fim optimiști în ce privește viitorul prozei românești și că nu e întotdeauna necesar comentariul contondent care să pună ordine acolo unde e prea multă dezordine, doar pentru adecvările la realitatea canonului. Atmosfera, destul de conciliantă acum, are și momentele ineditului, autori și cărți se impun șocant ori confirmă un parcurs bun, arată schimbări la față sau reușesc experimente care ne retrimit în lumea magică, a antagonismelor constructive și a resurselor din cotidianul nostru atât de generos în subiecte și teme prin care evaluările prozatorilor dau bine în portofoliile disidiilor, ale jemanfișismului conectat la actualitate, în calchierile unor realități din istoria noastră recentă. Un prozator care-mi reafirmă și mie dragostea pentru gen este Diana Dobrița Bîlea iar romanul ei, Omul dintre două lumi (Constanța, Editura Ex Ponto, 2017, 264 p.), entuziast prezentat de Ion Roșioru, suprapune simbolismului abstract puterea magică a poveștii de dragoste și componentele narative ale metalimbajului peste experiența personală a unei vieți în care tocmai relația emoțională descifrează și decodifică revelațiile unui text prefigurat între limite și riscuri, judecăți fals limitative și un imaginar care ajunge la un moment dat să instaureze o viziune mistică a eului scriptor într-o partitură de epură a frumosului epic.

Algoritmul cărții este chiar narațiunea, devastările lăuntrice ale personajelor survenind din devorările previzibile ale discursului în captivitate. Fiindcă în captivitatea cutumei ori a sensurilor așa-zicând staționare („-Puteți să-mi spuneți dacă trăiește? întrebă ea cu sufletul la gură. –E mort, adică? -Fata mea, moartea e o perdea subțire care desparte viața pământească de viața veșnică. E atât de subțire că se vede prin ea, înțelegi? O spargi cu limba.”), nepăsarea endemică vine din partea eroilor marilor amânări, simbioza existenței lor cu fluxul narativ „culpabilizând” enunțul empatic dar și acuitatea seducătoare a aceluiași discurs fertilizat de insolitul situațiilor, de ego-ul tatonând spațiul pretextelor. Introspecția lucidă pornește de acolo, din inițiatic, din ideea corectă a autoarei de a-și arhitectura percutanța sintagmatică a arhaității ca armătură stilisticornamentală fastă. Marțea de după sărbătoarea Paștelui, păpușa de lut și scândura din lemn, ritualul Caloianului,

Ionel BOTA

clopotele bătând altfel, sărbătoarea Sânzienelor, mitul Șarpelui Dobrogean, Peștioaica, definesc jubilații spirituale, genuinul sobru, finitudinea misterului din ceremoniosul transcendentalului, figura retorică.

Lumea construită în roman e foarte rezistentă la curiozitățile profane, zăcămintele necunoscutului ei, care nu e, totuși, insondabilul, țin de colajul divinatoriului, doar viața are instalațiile ei funambulești, structurile și structurările rizomilor simbolici, opțiunile efigiei de a se redresa, conotându-și rostul prin chiar modul autoarei de a nara, bunăoară, mitografic, impun o vastă figură narativă și totul se reduce, spre final, la resemnarea multiplă. Dragostea învinge, suferința încarcerată în speranță învinge și ea, disperările ființei sunt cele mai imposibile alineate în registrul divin al raiului, doar supunerea resignată a personajelor la mersul vremii nu e întotdeauna de bun augur.

Inima răvășită a femeii ar fi și ea genericul unei suprateme, ironia fină, mai degrabă o apăsare sarcastică a narațiunii în dreptul unor episoade împovărând anvergura epică a protagoniștilor („Voi cine sunteți? (...)

Sânziene (...)), dezvoltă în textul romanului un sindrom: să te înalți la ceruri forțând natura umanului și încercând să devii multiplul expiatului sublim e un sacrilegiu.

Id est tipurile de sensibilitate, feminină și masculină, irump în jocurile textuale și intratextuale cu voluptățile unui vis premonitoriu. Astfel că ravagiile ființei sunt în lăuntru, acolo unde culpabilitatea ipocrită, focalizarea aglutinantă a vieții-alcov în factura pronunțat realistă dar și a alcovului vieții în registrul utopic-fantastic („Cristian sări în fluviu și Somnia îl întâmpină bătând valurile cu coada ei lungă. Din adâncurile Dunării țâșniră cântece însoțite de raze dulci de lumină.”) duce epica standard în climatele instrumentalului. Nimic stereotip-exotic nu patinează vulgar-banal nici măcar antropomorfizările, fluviul, pădurea, balaurul (după cei șapte ani de la dispariția lui Călin) duc absconsul în naturalism frugal, imanența arde statuia așteptării, iubirea și patosul canonizant arată în creionarea personajelor, la modul exemplar Podarul, Ileana, Luana, Călin, Nicu, Maurice, că avem în Diana Dobrița Bîlea un autor care știe să manevreze subtilitățile discursului suveran, să manipuleze tema și textul, contextul și subtextul într-o imagine prezumată, a recuzitei miraculosului și a viziunii funciar fantastice, supranaturale. În măsura în care plinătatea expresiei nu e doar vizibilă, accesibilă, dar factorul mistic nu îngăduie nici formulelor și situațiilor sapiențiale devansarea viziunii existențiale, ruperea în fragmente unitar semantice (ideatice) nu sunt norme semantice. Dar structura ritmică a

epicului romanesc impune corecturile eului auctorial în paranteze târzii care păstrează frumusețea relatării și narațiunea își are probitatea sa în derulările tuturor acelor resorturi din planul emoțional în care desfătarea solemnă a sufletului patetic conduce, prin deprivarea senzorială în întunecimile suferinței, la lumina în care el, sufletul, locuiește de-a pururi. Nemurirea, astfel, e conceptualizată în consecvențele romanescului iar inconsecvențele se estompează în miracolul iubirii. Nu avem granițe ale discursului epic dar supradeterminarea metafizică întreține, ea, transmutațiile intime. Omul dintre cele două lumi a șters linia de finiș dar și linia startului, demersul de criptare e dus la bun sfârșit de condeiul autoarei, enunțul e un happy-face cuprinzător („Nu sunt al vostru! tună Călin. N-o să obțineți de la mine copilul care să vă prelungească existența printre spiritele pădurii. Sunt om și fiii mei vor fi muritori ca și mine!”), atitudinea e precum vindecarea de nevroze, eliberatoare și foarte deschisă.

Nu știu cât se nutrește din substanța autobiografică romanul dar bănui că vieți relativ distincte se coagulează frustrant, că toate personajele beneficiază de rezerve mentale, că toate componentele clivajelor dintre lumi arată o fractură spirituală relativ suportabilă, fantasticul și realitatea perversă în care și consumarea morții-ritual nu poate anula sentimentul profundei apartenențe la dragostea vindecătoare („Râul pe care-l vezi a înconjurat pământul, a adunat tot ce era destinat pierzaniei, morții și se varsă aici, în mare. Marea se leagă printr-o strâmtoare – un fel de poartă sau de ultimă vamă – cu Oceanul de Lumină căruia putem să-i spunem, într-un singur cuvânt, Iubire.”) este intuită. Omul este propriul corectiv, pare a sugera autoarea și în fundamentările vag-exhibiționiste ale textului său detaliile vieții schizoide se transformă în opțiuni, prin comparare, de mărturisire a revelației. Fascinația e iubire, tristețea e iubire, disperarea e iubire, pierderea, iremediabilul, depărtarea, despărțirea sunt iubire. Totul se consumă în realismul magic voiculescian, semnalat în urmă cu decenii în studiul inconfundabilului nostru magistru Cornel Ungureanu. A contraire, stilul nu e dulceag, stilul e viguros, nimic nu ocultează frumusețea de poem a poveștii de dragoste, tragedia are și ea traseul ei inițiatic, lumea este binecuvântată cu bune și rele între viață și moarte, renașterea fiind supralicitată și ea ca fascinant spectacol al supunerii extatice. Iar romanul atrage încă o dată atenția asupra unei autoare importante din promoțiile mai noi ale scriitorilor noștri față cu valoarea cărților cărora trebuie să ne impunem, când și când, popasuri mult mai atente decât am făcut-o până acum.

6 actualitatea literară

poezia

Vasile Proca

Poemul Ziva – Nu există altă cale: păcătoşi suntem toţi şi Cel care le vede pe toate ne iartă: să trimitem neîntîrziat telegrame, e-mail-uri, sms-uri şi să împrăştiem neîntîrziat vestea – se sfătuiau Francesco Dell’ Uomo, Mathias Rektorich şi Boris Kapturov: … în izmene şi cu icoana legată de gît, Ziva cel Bătrîn de la Piatra Crăcănată a plecat pe jos la cer: aceasta era vestea care stîrnea atîtea reacţii emoţionale … poate acolo dă Dumnezeul peste mine să-i dau nişte mofturi d-ale noastre, îi ieşeau cuvintele prin piele lui Ziva – om însemnat din naştere plecat acum pe calea pocăinţei: era pentru el o punere la încercare a vieţii: o ieşire din strania lui singurătate de român – neam vestit că are vocaţia ratării … pentru rezolvarea problemei e nevoie de înţelepciunea lui Solomon – vorbi ca toţi oamenii Francesco, care Solomon, cel evreu sau cel musulman? întrebă Mathias accentuînd comicul absurd al situaţiei, s-ar putea ca încercarea aceasta să-i confere alură de învingător şi va trebui să-l decorăm – spuse Boris schimbînd accentele discuţiei

nr. 85 n septembrie 2018

îi dăm această obligaţie: să facă minuni mai întîi am sărutat nevasta tînără şi frumoasă apoi mi-am lipit urechea de pîntecul ei să mai ascult o dată pruncul nenăscut recitînd Manifestul comunist, zise Boris Kapturov … în mijlocul acestor gînduri cei trei fii ai societăţii recunoscîndu-şi limitele în această lume limbută analizau dacă există o alternativă metafizică la realismul acesta impertinent, zicînd că ei viseză imagini vizuale iar orbul Ziva visează pe baza senzaţiilor acustice, moment cînd au fost întrerupţi chiar de Ziva, trăitorul empiriei: … hei oameni! ascultaţi-mă, doar adevăr grăiesc: ieri eram în nu ştiu ce pădure cerească, tăiam dracului bureţi şi după ce am executat cîteva pîrţuri vesele am fost paparazzat de un paşte-vînt în timp ce făceam treabă mare în tufiş: dar nu-i nimic, nu-i nimic, luaţi şi beţi, cîntaţi şi mai puneţi de un sentiment acolo, în Babelnet-ul vostru: eu nu v-am uitat măştile pe care le purtaţi… ... aşadar, Francesco al nostru este invenţia altui Francesco şi amîndoi visează o mîngîiere, Mathias este copia la indigo a altui Mathias: fericiţi visează o mîngîiere, în Boris se află uitat acel Boris alcătuit din toate rateurile revoluţiei socialiste: desigur, visează o mîngîiere roşie uitînd uşa deschisă pe Ziva cel Bătîn îl vizitează o tristeţe dezbrăcată … apoi învelindu-se în culoarea interiorului său, Ziva se uită pe pămînt cu resemnarea unui orb cuprins de o stare de straniu: simţea tristele iluzii, inconfortul moral, auzea clopotul cel mare urcînd un deal, vede ciuturile toate căutîndu-şi fîntînile, arborii disperaţi cautîndu-şi rădăcinile şi lumea tremurînd în plîns din loc în loc: cîtă moarte şi cîtă viaţă şi cît nenoroc… … în acest timp, conştient că succesul se dobîndeşte cu multă gîdire, Dell’ Uomo spuse: la noi nu există stînga fără dreaptă la rîndul lui, Rektorich afişînd atitudinea înţeleptului gîndi că de aceea insectele reuşesc să mute munţi de energie şi spuse: nu există sus fără jos mîndru de el, cînd mare şi puternic, cînd mic şi slab, Kapturov ajuns la cîrciuma Piaţa Roşie spuse într-o mahmureală fără şovăire: fericirea, dragi tovarăşi, este o căutare continuă … ca şi cum i-ar fi auzit pe cei trei, Ziva vorbi sufletului său: foarte bun este cheful cînd începi să-ţi simţi îmbătrînirea şi tot el: asta înseamnă că deţii controlul asupra existenţei după o tăcere asemănătoare cu tăcerea copacului cînd creşte veni şi ecoul vorbelor sale: nu putem explica ceea ce ştim, darmite ceea ce nu ştim

KRK (prima scrisoare de dragoste din insulă) Stau adesea şi mă gîndesc la ea asediat de tirania voinţei sau potolit de morala milei: e ora din zi cînd îmi iau tratamentul e ora cînd iar o aud spunînd că o să ne sfîşie Generaţia Pitbull: nu vezi cum vagabondează haita flămîndă între cuvîntul SIDA şi cuvîntul PAPA? aşa ascult crescută în auz depărtarea dintre cele două cuvinte

… deşi nu văd nici o ieşire va trebui să trăiesc declinul dorinţei – se îmbărbăta Ziva şi uită-te la tine, bătrîne: va trebui să uiţi patimile iubitoarei de păcate, să renunţi la condimentele erotice: sîni, pîntece, şolduri, vulve, funduri largi, să uiţi sufletele tulburate cu efecte de limbaj: din case troglodite ies femei cu fese mari durdulii şi trupuri ce se plimbă cu falusul în erecţie printre cei vii, să renunţi la tot felul de activităţi schizofrenice şi să uiţi şi să uiţi… spunea el şi îi tremura icoana … din timp în timp se întîlnea cu el însuşi conştient fiind că existenţa este un alfabet al fiinţei şi că o dată învăţat, el va putea să-şi scrie un nou act de naştere … orbitele lui viscoleau cuvinte: priviţi visele, dar nu vă atingeţi de ele … cînd merge el prin cer cum aş merge eu pe drum cad îngerii ca muştele: bum… bum… bum… declama Francesco Dell’ Uomo urmat de Mathias Rektorich cu aceste cuvinte: la ce îi trebuie vedere dacă are viziuni?

... încă nu ştiu ce răspuns să-i dau fiindcă umbra următorului cuvînt pe care intenţionez să-l scriu are pete galbene, se numeşte insomnie şi pîndeşte revolta picăturii de sînge ajunsă acolo sub pămînt: clorotică, dar lucidă ea se simte absorbită de rădăcinile realului care o va scoate afară într-o lume de angoasă şi delir: lume a murdăriei a piticilor a ofiliţilor şi a psihopaţilor, unde în fiecare zi din pîntecul cerului se naşte un alt Dumnezeu şi unde în toate intersecţiile se cîntă la trompetă: ... trompetele muşcîndu-ţi trupul ţi-l pregătesc să le găzduieşti: trompetele acelea erau carnea ta de la miezul nopţii: noaptea dincolo de noapte aşa cînta; hop hop halalai halalai hop hop-aşa halalai halalai halalai ... yes, yes! trebuie să-ţi cauţi o inimă ţi se cere şi tu arăţi puţin cîte puţin o inimă ca un obiect foarte preţios furat din visul femeii iubite pe care ai cunocut-o pe internet, ea zice: ... dacă vrei să-mi trimiţi un e-mail dai click pe COMPOSE şi completezi corect adresa mea: eros@yahoo punct oh oh iar la SUBJECT scrii ce vrei apoi tastezi mesajul: cînd eşti gata cu pateticul LOVE STORY MESSAGE apeşi pe SEND şi aştepţi să-ţi confirm expedierea mesajului ... astfel noapte de noapte am făcut cuvintele să treacă prin toate stările a doi oameni îndrăgostiţi: tu te dezbrăcai în faţa oglinzii spunîndu-mi ce părţi ale trupului tău să-ţi mîngîi în timp ce îţi luai vioara să-mi cînţi din casa ta cu miros de iasomie:

nr. 85 n septembrie 2018 Invitaţie

Recuerdo

Vino pe plaja din tablou, Sã ascultãm cum tace marea, Sub zborul bãrcilor pictate.

Te-aş fi chemat în altã parte, Dar nostalgia mã aduce În acuarela de demult.

Numai acolo sunt acasã, Pe coama undei care arde, În asfinţitul altui timp.

Mi-e dor de tine doar în vis Când timpul lunecã-n trecut Şi ne gãseşte fumegând.

În miezul zilei nici nu simt Arsura semnului rãmas Şi-ncep sã uit cât îmi lipseşti.

Era atâta de frumoasã Ca un castel în întuneric Ce lumineazã dinãuntru, Celor pierduţi în pribegie.

Dar când cobor spre asfinţit, Se-aprinde torţa unui ceas Care pãrea sã se fi stins Şi vâlvãtaia fãrã leac Mi te aduce înapoi.

El, un barbar, striga de-afarã Sã-l lase numai o secundã La masa ei îmbelşugatã.

Dar ea rãmase ca de piatrã, Înconjurându-se de lacuri Care o-ndepãrtau privirii. Îi deschisese demult poarta, Dar el prãdase tot ospãţul, Şi-i dãrâmase aşezarea.

O aşteptare fãrã saţiu Îmi e atât de dor de tine Cã cerul s-a golit de pãsãri Şi nu mai cade nici o ploaie:

Monica Pillat Desprindere

Tot ce-a mijit, se veştejeşte.

O aşteptare fãrã saţiu Încetineşte mâna, pasul, Şi nici o vorbã nu mai zboarã, Din casã dincolo de poartã, Nici din departe în aproape.

Numai cã tu te vei întoarce În pâlpâirea unui flutur Ori în mireasma care suie Din floarea de curând cositã.

Din zi în zi îţi sunt tot mai departe, Prezenţa mea încet se estompeazã Şi-mi pregãtesc tãcutã dispariţia. În ochii tãi deja se-aprind gheţarii Sfârşitului ce pare sã dureze Pânã ne regãsim singurãtatea.

Tu nu te-nduri sã pleci. De ce-ai rãmâne?

Dacã te-ai duce, te-ai uita în urmã, Sã vezi dacã nu vin sã-ţi spulber drumul.

Dar eu sub paşii tãi sunt ca nisipul Şi când mã chemi pierdut, devin morgana Care în van îţi bântuie deşertul….

Atât de-aproape…

În timp, sufletul ei crescuse Ca iarba printr-o crãpãturã, Acoperindu-i nãruirea.

Ajunse-n ani biruitoare, Împãrãţind singurãtatea Care-o pãzea de vraja lumii.

Atât de-aproape-mi eşti, Cã nu te pot distinge, De câte ori mã chemi, Pare cã se revarsã Cascada unui gând.

Sunt seri de neuitat Când eşti în faţa mea, Dar ochii mei avizi Te cautã-n departe, De parc-aş fi pe-un mal, Iar tu, plecat în larguri.

Însã barbarul se-ntorsese, Purtând lãuntric jefuirea, Ca pe o flamurã de pace, Şi hotãrâse sã aştepte.

Iubire de apoi

Numai în somn suntem Pe-acelaşi ţãrm de suflet, Ca golul dintr-un ghioc, În care cântã marea.

Fiindcã nu mã mai vezi, Aştept sã mã descoperi Pe foaia din caiet, Când te porneşti sã scrii, Aşa cum pelerinii, Mergând pe-acelaşi drum, Ajung pânã la capãt Sã fie toţi un suflet.

Noiembrie, cu Euridice De neatins îmi eşti…

Cum stai pe gânduri, Te-asemeni unui vas Pe care marea L-a-ndepãrtat de port, Pe nesimţite.

Însã de vei alege Sã te alini citind, Vei da, dupã un timp, De mine, la rãscruce, Nãdãjduind sã-mi fii Alãturi printre semne.

Liberi suntem acum Unul de altul, Neintinaţi în duh De nostalgie, Ca azi n-am fost nicicând Aşa de limpezi…

Iar dincolo de pagini, Te-ar duce reveria, Plimbãrile prin gânduri, Trezirile din somn, Pânã în clipa-n care, Privindu-te-n oglindã, La mine te-ai uita.

Atunci de ce-mi întorc Privirea-n urmã?

era la fel ca atunci cînd studentă fiind îmi cîntai dezbrăcată în Poiana cu Cetate, iar eu danasam gol şi nebun în jurul cireşului înflorit care crescuse în mijlocul mănăstirii părăsite cînta verbul trupurilor noastre pînă topea miezul nopţii ... desigur nu am să povestesc mai departe cele întîmplate la mănăstirea aceea păzită acum de un călugăr atonit: fiindcă următorul cuvînt pe care vreau să-l scriu se masturbează şi tu te gîndeşti involuntar la a doua lege a termodinamicii numită şi legea entropiei în creştere: abjecţia şi dragostea curg fericite prin cultura indivizilor şi caută noaptea cea bună a vacarmului care naşte pasiuni umane pline de senzualitate şi reflecţie: ea mă întreba ce culoare are erecţia neştiind că erecţia l-a făcut pe Hristos om ... acum arunc partea nevăzută a vieţii şi încerc să-mi imaginez altceva: acum sufletul meu e ca un diazepam dizolvat în vodca băută: acum spun: să ne alungăm de sub piele toate nebuniile existenţiale uitate acolo: ele colcăie şi ele cîntă la trompetă: hop halalai halalai hop-aşa halalai halalai

actualitatea literară 7 Înconjuratã sunt de semne Din care nu te pot culege Şi-acum când scriu, dau de cuvinte Prin care ai trecut ca norul.

Când ies din somn, mã uit absent La cicatricea din adânc Ce se deschide când adorm.

Din alt ev

hop hop

poezia

halalai

... viaţa ca experienţă cu tot omenescul din ea, cu tot cortegiul ei de erori va pleaca într-o zi oarecare: văzută din spate unduind presupuse şolduri de o anumită culoare, ai să simţi o nevralgie optică sau o plăcere complice ca atunci cînd metafora energiei îşi adună razele în palma puşcăriaşilor: ei o mîngîie o sărută se pierd în ea:

... ei au sufletul de metal, iar următorul cuvînt este o lamă care le taie tendoanele mîinilor: cu ele au construit în trupul lor piramida... care marchează surzenia deşertului interior faţă de întrebările vieţii: astfel învăţînd limbajul piramidei, cele multe milioane de spermatozoizi ale nefericitului Antoniu îşi vor începe călătoria spre uterul Cleopatrei umblă prin tine şi ai să vezi cum creşte moartea ... draga mea nebunie cu limbă aspră şi draga mea gheaţă cu plete blonde, ne-am întîlnit la Cursul de apologetică prin corespondenţă: simt şi acum undele nervoase alergînd noapte de noapte distanţa de la graniţa de est a mîngîierilor mele pînă la graniţa de vest a senzaţiilor intelectuale cînd ai visat cum făceai dragoste cu mine: ... acest desfrîu al conversaţiei între melancolie şi desfrîu este timpul nostru dăruit: este lumea noastră sonoră precum acea apă spartă pe care o bem pentru ultima dată: văd sufletele noastre şiroind monstruos peste Generaţia... bumerang – să-i zicem? ea nu îşi părăseşte cuibul unde totul este permis: iese un crin din tăcerea lui regală şi se aruncă pe fereastră ... odraslele răsfăţate cu nume de Ana, de Paul, de Tereza de Alex, de Ingrid-Hera, de Iolanda produc realitatea apoi pas cu pas o cuceresc adăugînd-o imperiului imaginaţiei lor: acolo în ficare zi din pîntecul cerului se naşte un alt Dumnezeu ... şi cine la toate vînturile tinereţii cîntă? şi cine le rînduieşte să fie mai aproape de măştile inocenţei? întreabă răzvrătirea din sexul lor tînăr şi trist, întreabă o lacrimă aiurind, întreabă o lacrimă cîntînd: hop hop halalai halalai halalai

8 actualitatea literară

poezia

Drumuri

nr. 85 n septembrie 2018

Și eu neabătut

Zăpăceală

Viscol și iarnă, un frunziș, se pare, Îmi bântuie gândirile, de-un veac Acesta care stă, cu nepăsare, Și n-aș putea, oricum, să mi-l împac.

-jocPământu-și poartă morții lui, Prin galaxia nimănui.

Tristețea lui îndură stele Ce lăcrimează între ele.

Un frig ce, pătimaș, să mă răcească, Să-nghețe tot ce ar putea spera; În nălucirea lui, cea nebunească, Ar vrea să-mi sechestreze inima.

Pe umbra lungilor comete, Sunt tresăriri ce-aleargă bete. Și sfere-aleargă între sfere Ce-nchipuie apuse ere.

O carte să-ți așezi la căpătâi, O literă-i mai bună ca un vin.

De ce ție îți pari mereu străin?

Te simți al tuturor și-al nimănui.

Cu orice risc, o fac mereu să bată, O răscolesc cu grele amintiri, Și o trezesc, nu cred să fie beată; Și zace gerul, nu poți să respiri.

E-un dans, între lumini și pace...

Ca pe-o armonică desface Și timpul greu neînceput, Când totu-a fost ca nefăcut.

Cu niciun chip nu vrei să te împarți, Că ești avar în dragoste și-n slovă; Și miercuri, dar și vineri, chiar și marți, În literă întârzii, ca la provă; -

Și eu neabătut sperând Lumina astrelor zburând.

Un marinar rufos, ca un hamal, Cu barca ta strivită de un mal.

Dac-ai veni aici, ai să mă crezi, Că-s moarte drumurile sub zăpezi.

Calea Să scrii și pentru mine trei cuvinte, Acolo unde știu că plâng fecioarele, Acolo unde nu sunt sfinți sau sfinte, Și în uitare s-or goli ulcioarele.

Să le-amintești, pe scurt, c-am fost străin, Un scrib suav, dar cu rușine mare, Că am dorit să amiros un crin, Crinul cel fermecat, în disperare.

Că n-am ajuns la el, nu-i vina mea, Și visătorul își propune-o punte Sau își dorește să coboare-o stea, Să și-o lipească, neștiut, pe frunte.

Dar timp nu am avut, n-am apucat, Gândindu-mă le el, neîncetat.

Radu Cange Cine ești ?

Nu ai nimic din ce ți-am dat odată, Nu-ți amintești nici firea mea, zăltată; În alte sfere pare că plutești, Ești trubadur, ești ceață, unde ești?

De ce te-ascunzi în plin anonimat?

Ai părăsit și vântul legănat Și marea care-n valuri se zbătea; Tu vrei să fii mereu altminterea.

Ești gândul prăbușit în disperare, Ești vocea care cade în mirare, Ori vreo stafie ce în spate duce, Vreo stea ce-și amintește că străluce, Numai când vrea, adică după toane?

Sau ești vreun cumul de speranțe vane?

Trup firav, cât mai crezi că ai s-o duci, De ce-ți încerci puterea cu neantul?

De ce te vrei suavul și vagantul, Străin între clipite și năluci?

Le simt pe toate Încet, mă sinucid cu băutura, Și asta fac, de-s conștient sau nu, De mi-e uscată, ziua-noaptea, gura Doar moartea mi se pare vreun atu. Și-am să termin cumva cu băutura, Inconștient, lucid sau poate nu; Mai evadez înspre literatura Ce actuală-o fi, poate acu’. Încolo, mă simt bine, chiar de plouă, Sau trist, ce mai contează, de ce nu, Dar poate va ploua acum cu-o rouă Care pe dată nu mă străbătu.

Dar moartea, viața, fericirea, toate Le simt ca sarea noastră în bucate.

Alt joc

Să fiu

Mă rog pe întuneric, pe lumină, În soarele nebun, cotropitor, Aceluia care m-a scos din tină, Urcuș să-i fiu, dar și coborâtor.

Aș vrea așa: o silă și-o revoltă, Un uragan și-un cer senin, departe Un curcubeu pe necuprinsa boltă, Și-un iatagan ce, sadic, mă împarte.

Cât mai trăiesc, cu gândul c-am să mor, Și-n ce speranță să m-ascund aș vrea?

Căci moartea umblă-n gânduri, haimana Și s-o aștept, nu-mi este prea ușor.

Ori de silit aș fi să-nghit stricnină, Sau să m-alinte visele-n pridvor, Aceluia care m-a scos din tină-i Voi fi urcuș, dar și coborâtor.

Să fiu un zbor, să fiu cumva o voltă, Ca un motiv ce lumea o desparte; Un vers bogat, o fire dezinvoltă, Să le adun, cu grijă, într-o carte.

O, fă-mă, Doamne, mâine un cocor, Să-mi piardă moartea urma, s-ar putea?

Căci sper să umble-n lume haimana, Să scap și eu ușor, ușor, ușor.

Ori vreun Sisif alergător spre cruce, Nimica împotrivă nu-mi va sta, Căci voi urma lumina ce mă duce, Spre bucuria și-ntristarea mea.

Să fiu ca o albină care cere, Din floarea-soarelui să se înfrupte, Să năclăiască lumea doar cu miere, Și să viseze numai fructe, fructe.

Sunt veșnic, Doamne? Sau mă vrei smerit?

Sunt singular? Unde-aș putea să fug?

Mai bine să mă potopească-un rug, Lumea să nu mă știe hoinărit.

Voi fi un altu-n razele solare, Cum mielul e silit spre sfârtecare.

O carte-i totul, dar mai am o vrere: Nu aș putea găsi și o muiere?

Bătea-va ploaia, spulberând cenușa; E frig și am uitat deschisă ușa.

Voi fi un altul

noapte răstignită dar poate că la noapte va mai muri o stea clepsidra mea intra-va din nou în reparaţii şi-n palma-mi de zăpadă nisipul va cădea sfârşindu-şi zborul tainic de undeva din spaţii dar poate că la noapte în lumea descărnată am să m-aplec sfielnic cu fruntea de pământ şi-uitând pentru o clipă c-am existat vreodată o să-l întreb în șoaptă să văd dacă mai sunt dar poate că la noapte nici noapte nu va fi voi aştepta zadarnic ca bezna să i-o sorb căci ziua va fi noapte iar noaptea va fi zi şi lumea va renaşte din ochiul meu de orb

rătăcind prin rouă străină îmi amintesc de palma grea a tatei cum despica cerul copilăriei mele în două ca un trosnet de muguri copţi ca o vecernie într-o limbă uitată îmi amintesc de palma grea a tatei cum se unduia stângace peste anii mei fragezi ca un nor durut de atâta zbor ca o aripă de înger ostenit îmi amintesc de palma grea a tatei acum când frânt a ațipit sub iarba-nrourată iar greierii s-au pitulat în ţârâit

trăim între două zvâcniri

poezie de stradă am fost odată naşpa în anii de deochi o lacrimă stupidă ce se-ntorcea în ochi dar azi sunt cool sunt marfă cel ce-a uitat sărutul de vreme ce acuma mă joc perfect de-a rutul te-ai prins că între mine şi între mine deci e-o mică diferenţă de câţiva parseci

parazitul visurilor din cancerul uitării fâşii de vis se rup se pare că e timpul să trec într-un alt trup

trăim între două zvâcniri ascultând cum le cresc străbunilor unghiile şi dinţii cu care să poată sfârteca mai apoi tăcerea jilavă a luturilor

şi putrezeşte visul pe care l-am ucis

trăim între două zvâcniri mişunând ca nişte umbre durute prin grădina neraiului şi nu mai este cine să ne mai mângâie urmele cuielor

şarpe sărutând

trăim între două zvâcniri prima numită naştere iar cealaltă numită moarte până când într-un târziu o pasăre albă ne va face semn de dincolo de lume cu o petală de crin

se pare că e vremea să trec într-un alt vis

sărutând glezna subţire a nopţii poetul se împrăştie în toate cele şasesuteşaizecişişase de zări pe umerii ei goi moartea îl luă să-i arate mult-umblatele-i

Sorin Olariu

neumblate cărări

la birtul din colţ trei beţivi cântă ceva despre dragoste despre bani despre viaţă doar mama poetului într-un ungher plânge mocnit cu faţa în mâini sau cu mâinile-n faţă hei zise ofticat barmanul cel gras cine dracului a încuiat timpul pe dinafară cum cine spuse mama poetului fiul meu drag scumpul meu fiu care astăzi învaţă să moară

nr. 85 n septembrie 2018

Paul GABOR Mi-e tare alb Mi se pare absurd ca firele de iarbă să fie scunde și licuricii să lumineze la fel, atonici. Atunci nopțile devin plictisitoare; un fel de sanatorii cu iederă veșnic proaspătă pe pereți, cu paznici șchiopi, răuvoitori, care cerșesc țigări vizitatorilor. Definitiv, nu-mi plac, aș vrea ca licuricii să țopăie veseli și să transforme potecile în căi lactee, cu margini fosforescente. Să nu mă rătăcesc printre copaci. Mă debusolez automat când părul lung mă înfierbântă și gleznele îmi sucesc mințile, nu rezist tentației, culorii, aromelor de piele, nu rezist să nu întind mâna către o claviculă ce iese arogantă din context. Vreau să le leg la spate, din încheieturi, să stea câteva zile în beznă, strânse, până țâșnește chihlimbar din oasele mâinilor.

E nefiresc să sară zilnic trenuri de pe linii, deraiez odată cu ele și plutesc printre tampoane și bariere, citesc cărțile uitate pe peron, strâng tichetele ude, fluier locomotiva căzută pe o parte și mă mulțumesc în cele din urmă cu un pui de somn la cușetă. Se pierd călătorii, se uită unii pe ceilalți, se estompează privirile. Geamantanele expiră și nașul se transformă-n inamic. Am stat până în stația asta lipit de geam, mirosind plopii și haltele. Aș vrea totuși să cobor la prima. Mi-e alb. Mi-e rece-n seara asta.

proza lui său imbatabil. Am înțeles într-un final originea sunetelor acelea înfiorătoare din spatele picturii. Și de ce numai la tine în curte puteam mirosi ierburile marine.

Pentru prima dată am văzut delfinii în realitate.

Strălucitori, maiestuoși, cete de lorzi ai oceanului, indispuși să comunice cu noi. Ne priveau cum stăm, speriați, cu brațele pe pervaz, muți de uimire. Săreau peste luciul apei, încovrigați de fericire, plesnind libertatea cu cozile. Am reușit să aud crâmpeie. Unul dintre ei îmi povestea că ești bine și că ar trebui să mă liniștesc. Noaptea aceea a trecut greu, iar eu am aflat că nu suntem pești. Nu putem fi, e imposibil. Rămânem doar niște bieți oameni legați cu sfori de încăperi, de sentimente și de speranțe.

Dans oriental Aseară mi-a adus un cuib de viespi cu nucă și o pungă cu struguri. Boabele aveau pielița fină și gust de sfârc fierbinte, ațâțat în cercuri lente. M-am întins pe spate, s-a urcat pe mine și m-a hrănit. Zâmbea, își rotea părul lung pe umeri: mi-a plimbat ciorchinii pe frunte, pe piept, a spart câteva boabe între buze și mi-a udat fața cu picăturile dulci, translucide. Se juca cu mine. Mă strivea cu coapsele fără să-i pese. Devenisem șa, mă topisem sub căldura ei și-mi era dor de dune. Străbăteam împreună stepe și înghițeam apusuri, beți, roșii la față. Ea cu privirea pierdută, eu fără simțul măsurii.

Am mușcat din cuib până la ultimul strop de must, am invitat beduini în cameră și am dansat toată noaptea ca nebunii, în jurul hainelor făcute grămadă în mijlocul camerei. Ne-am dezbrăcat cu toții – eu, ea, beduinii, umbrele cămilelor și cadânele care turnau ceai în pahare – și am lăsat apele să curgă de pe noi. S-au făcut râuri, se prelingeau pe sub poduri de piatră în timp ce noi ne pierdusem cumpătul. Viespile ne pișcau de obraji ca să ne trezim la realitate. Un bătrân și-a pus o cămașă lungă pe el și a aprins două lumânări. Două firișoare de fum au început să se ridice. Aveau fețe umane, zâmbeau, vorbeau în șoaptă. Și încercau să se sărute.

Șarpele blond M-am agățat cu mâinile de margini și am vrut să mă opresc, amețisem, nu mai puteam să captez imaginile care se rostogoleau. Prin fața mea treceau brazi albi împodobiți cu gulere de nurcă și mă înțepau acele-n timpane. Ea se lipise de mine și aș fi vrut să avem în acel moment un pat din mușchi de copac. Alunecam din nou, împreună. Căutam un harpon să i-l înfig între coapse. Mă obsedau: erau puternice, boltite, proaspete, miroseau a femeie curioasă, a tundră chinuită de vânt ce știe să muște de la distanță. Știam că vor să mă primească între ele. Adierea de pulpă caldă îmi umplea nările. Avea pe cap o coroniță strălucitoare și tobe mici în părul blond, lung, care îi ajungea până la mijlocul spatelui. Le-am atins cu vârful degetelor, să cânt ceva, dar ne-am trezit deodată în apă. Nu se mai vedeau blocurile.

Am trecut în doar o fracțiune de secundă de la lumină la beznă, am simțit pe piele râul, ieșit parcă din congelator.

Un vârtej ne trăgea la fund cu putere. Nu e bine să i te împotrivești, lasă-l să te fure, să te imobilizeze.

Când te sug apele și vor să te-ngroape în mâl, e bine să te prefaci mort: te vor elibera repede și te vor arunca la suprafață. Nu au nevoie de leșuri. Se hrănesc cu oamenii vii, goi, puternici. Îi prind între fălcile lor acvatice doar pe cei care au curajul să se prelingă, ludic, printre oamenii de rând. Apele sunt animale înfometate care știu să se hrănească altfel decât noi, au pus la punct o stranie arhitectură trofică: inventează curbe de metal și le spun oamenilor dornici de împreunare că-i transportă în alte lumi, le promit alte dimensiuni ale cărnii și senzațiilor. Eu încerc să mă trezesc acum. Fiara mea blondă a plecat. Își răsucește țigările departe de mine și împrăștie felii de pepene bărbaților de pe stradă.

Noaptea în care am aflat că nu suntem pești Râdeai în hohote. Mai știi? Desenai cu mâinile hectare de nori uriași ce plângeau de undeva, de sus, inundându-ți curtea. Se rostogoleau primele valuri răcoroase către casă. Masa, băncile, trupurile copacilor, paharele de pe prispă, erau toate calde. Se abureau ferestrele.

Doar ele. Casa începuse să semene cu o fată acoperită la ochi, lăsată singură, goală, în mijlocul pădurii.

Se așeza bruma pe dinăuntru. „Ale cui sunt degetele care scriu pe geamuri?“, te întrebam. Nu ai răspuns niciodată, și asta mă înverșuna. Căutam să descifrez cuvintele, silabiseam, legam virgulele între ele și tot nu îmi ieșea nimic. Hârtiile tale nescrise m-au crispat mereu.

Cele pe care le citeam la lanternă mă dureau fizic. Înfigeau stări ascuțite, îmi înfășurau tenebre în jurul umerilor.

Se vedeau valurile imense prin hăul din perete: creste albe bătute până la refuz cu telul, alge fosforescente se împingeau unele pe altele ca să ne acopere, încărcate de spumă și de nisip. Loveau în pereții casei, gata să-i dărâme și să se urce pe noi. Se pregăteau să ne călărească pentru a ne băga în gură pumnul violent al tăcerii submarine. Era marea dincolo, dornică să ne domine. Să devenim mici, așa cum merităm să fim. Să ne supunem orbește. Mugea și ne cerea să capitulăm în fața albastru-

actualitatea literară 9 Linii M-au dezamăgit. Erau drepte la început. Acum s-au încovoiat, sunt bătrâne, nu mă mai ajută nici pe mine să gândesc. Aveam încredere în ele. Speram să fie mereu inatacabile ca o fortăreață din granit, dar coboară hoțește de pe pereți și se furișează printre picioare, legându-mi gleznele. Nu-mi plac dungile verzi, nici cozile de mop, nici măcar femeile care te iau lângă ele din milă, să le încălzești patul. În urmă cu câteva ore, mi-am zdrelit mâna într-un colț de geam și mi-am lins rana.

E sărată și adâncă. Ciobul și-a dat întâlnire cu osul și mi-am amintit gâtul tău fierbinte care se plimba de la ușă la geam, căutând un punct de sprijin. Câteva guri de tărie și-ar putea face efectul, aș avea nevoie doar de două degete de coniac să torn peste tăietură. Să crească repede carnea și iarna să-mi dea buzna peste amintiri.

Aud foșnetul frunzelor în cădere. Meduze colorate de celuloză care se predau pe asfalt. Au mai rămas câteva, înroșite, în vârful crengilor. Sunt cele din urmă, frunzele care vor să mintă vântul și țin cu dinții de locul în care au crescut. Par fuste ce alunecă și se împiedică de genunchi, ușor, să nu-l strivească. Chiar și acestea sunt rânduri false. O depoziție întârziată pe care o las aici, celor care vor să se joace cu cuvintele. Mă ocup astăzi cu frunzele și cu liniile, așa cum conțopiștii orfani își găsesc o activitate pentru a nu înnebuni de-a binelea.

Cărări siriene Mă întreba demult o femeie dacă am găsit ceva pe Drumul Damascului din mine. Nu am știut să-i răspund atunci. Nici nu era momentul, pentru că se făcea noapte, ea împărțea semnături, zâmbete, bomboane, și ne uitam după un bar în care să petrecem câteva momente și să despicăm vorbe-n patru. M-am obișnuit să caut bunătatea din ceilalți și știu că nu am foarte multe opțiuni. Vreau ca fiecare să se scurgă cu folos prin propria-i viață, fără să clintească nimănui nici măcar un fir de păr din cap. Mi-aș dori să nu consumăm nimicuri și obsesii, să nu scrâșnim zilnic din maxilare pentru a ne consolida bunăstarea și fericirile amăgitoare. Îmi place drumul, îmi plac pingelele care se rup și morții de sete cu care mă întâlnesc printre îndoielile mele.

Trag cu degetele de pieile pe care mulți nu și le dezbracă, sperând că vom năpârli împreună într-o lume altfel: de neoprit, mai albă, respirabilă, fără prăpăstii belicoase în care să ne pierdem văzul și mințile, în care să mă așez cu capul pe tine, pe cei din jur, să nu tresară nimeni de uimire sau de spaimă. Dar nu scotocesc după nimic special. Nu mai știu unde e Damascul acela blestemat și dacă are planuri pentru a se stabili în mine.

Beau, uit, iarăși uit și beau din nou pentru a nu uita că ne sorbim, unii altora, amintirile. O voi căuta pe femeia cu întrebarea și îi voi trimite răspunsul meu haotic.

Nu voi fabrica altul, sunt prea ocupat acum cu rachiul din pahar și cu pumnul de mere uscate de pe masă.

Octombrie din tablă

Ea, fiara Ieri încerca să mă atenționeze cu vocea ei caldă, dar fermă. Tonul felin, avertismentele camuflate printre mișcări de degete mă puseseră în gardă. M-am lipit de podea. Cu fața spre perete. Mi-era sete și foame de pericol, totodată. Așteptam să arunce cu vorbe, cu bice care taie-n carne vie. Tendoanele mi se atrofiaseră, îmi crăpau falangele și se loveau între ele cu zgomote acute. De ciocan. De piatră pe parbriz. De cornută ce boncăluiește isteric printre copaci.

Secundele răzbunării sunt groaznice, se întorc împotriva ta cu forța unui burghiu scăpat de sub control, amestecându-ți în tine sângele, mintea, plămânii și inima. Tăcerea de după, nimicul absolut care plutește între noi, privirile încărcate de furie... S-a transformat totul într-o cămașă care mă strânge de gât și mă amuțește.

Aștept să se târască orele. Să treacă ziua. Ca de fiecare dată, noaptea își poate intra în rolul de avocat al apărării și m-ar putea scoate din groapa în care am intrat. Vocea mi-e obosită, gesturile au copiat ceva din filmele-sepia, capodopere ale stângăciei și amatorismului. Fac doar mișcări repetate obsesiv: un umăr care se ridică îngrozit, dornic de liniște, ce întâlnește în sfârșit peretele de care se va rezema. O simt fără a o vedea, sunt încă lipit de podea: curioasă, dezlănțuită, în vervă permanentă, exactă, exigentă, capabilă de dueluri interminabile și sentimente periurbane. M-ar executa fără niciun pic de remușcare în clipa asta. O fiară cu speranțe imense și dezamăgiri care nu se pot uita niciodată. O bombă cu ceas care se refugiază și ea, uneori, în propriile momente de singurătate.

Am urmărit-o o vreme. Eram curios să știu cum privește clădirile, dacă vrea să se cațăre sau, dimpotrivă, să se lase strivită de ele. Am vrut să știu pe unde se ascunde, din ce unghiuri vede lumea, cum se mișcă prin orașele pe care le vizitează și de ce caută să scrie despre oameni. Îmi plac astfel de exemplare.

Sunt ființe fierbinți, victime ideale ale combustiilor spontane. Personaje vii, ard pe placul meu. O văd și îmi amintește de Jeanne Balibar în „Trois ponts sur la rivière”, dar femeia despre care povestesc nu se mișcă; nu am ocazia să o văd cum udă plantele sau cum își toarnă cafeaua la prima oră a dimineții, nu o pot auzi nici măcar vorbind la telefon.

Femeile – am fost convins mereu de acest lucru – se „dezbracă” complet atunci când vorbesc la telefon cu cineva și sunt sigure că nu le observă nimeni. Acum o ghicesc doar din poze, văzând-o cum mângâie genunchii unui prinț din Budapesta prins într-o statuie fistichie de bronz sau ferindu-se de soarele Egiptului, lângă piramide. Îi voi face cadou un hamac colorat, din pânză imprimată cu scoici și roșii coapte. Să-l agațe între Kefren și Mikerinos, acolo, lângă crocodilii hămesiți ai Nilului, prins bine de vârfurile geometrice ale monumentelor funerare. Visez des că mă pot bălăngăni printre faraoni și cadâne cu pielea unsă cu creme parfumate, printre sâni cu arome de portocală amară și umeri lucioși cu gust de nucșoară de Fayun.

Dar de fiecare dată mi s-a poticnit transatlanticul și a șchiopătat perfid, m-a lăsat de izbeliște când visele îmi erau în toi și luptam din răsputeri să aduc zâmbetul final pe buzele sclavelor.

Acum nu o mai urmăresc. Nu mai am timp, s-au transformat plăcerile în bitum și mi-e greu să mai deschid ferestrele în plină noapte. Păsările trec doar ca să mă salute în grabă și pleacă mai departe. Vreau să fiu ce am fost dintotdeauna: un înfometat cronic, îmi place să zdrobesc în dinți florile uscate, să le trag și ultima picătură de sevă și să împrăștii, în cele din urmă, deșerturi peste planetă. Femeia aceea fierbinte… Sper să-i placă hamacul. Și să nu se întrebe niciodată cum arăt. Sunt doar un trecător din tablă pe care va cădea ploaia lui octombrie.

10 actualitatea literară

cronica

Nepieritorul grămătic *

Când am citit întâia oară o carte a scriitorului Radu Ciobanu – Heralzii – am conștientizat că descoperisem un veritabil creator. La a doua lucrare parcursă – Călărețul de fum – convingerea mi s-a întărit și mai mult. Iar la al treilea tom recent lecturat – „Nemuritorul albastru” – mi-am dat seama că mă aflu înaintea unei realizări literare excepționale.

Dacă în celelalte romane enumerate autorul se impune prin forța și plasticitatea reconstituirilor istorice, în „Nemuritorul albastru” asistăm la un apogeu al acestor calități. Volumul a apărut, în prima variantă, în anul 1976, la Editura Eminescu. Într-o notă ulterioară a cărții, Radu Ciobanu ne atrage atenția că, „din motive de logică artistică”, a fost nevoit să abandoneze o fracțiune însemnată a materialului care s-a acumulat în perioada documentării. În ediția prezentă, însă, a doua, revăzută și ivită la Editura Excelsior Art, în 2012, prozatorul a recuperat textul la care renunțase odinioară și l-a contopit în lucrarea de față. Încât, finalmente, au rezultat două părți: Secțiunea I-a – Artistul; Secțiunea a II-a – Voievodul.

Aidoma eroului său, Radu Ciobanu croiește adevărate fresce, dar nu în piatră, ci în „osia” cuvântului. Acolo, la temelia lui, în fibra sa intimă, exploatându-i până la stoarcere nuanțele și fațetele, tâlcurile și valențele.

Mărturisesc că, poate și „speriat” de dimensiunile opului (609 pag.), am ezitat câta înainte de a zămisli această recenzie. Și asta întrucât cartea este complexă, cu multiple deschideri și tușe interpretative. Dar, în același timp, e și „ușoară”, adică nu e greu de receptat – atribut esențial al autenticilor meseriași care știu că marea literatură este relativ simplă și senină.

Pe întreg traiectul lucrării am avut impresia că citesc, în traducere, o operă a vreunui clasic al beletristicii universale. Tonul romanului, dozajul, sunt atât de abil distribuite, încât reiese un admirabil raport al proporțiilor, al echilibrului compozițional.

Cartea e centrată pe disputa dintre Toma – zugrav și magister in diversis artibus (meșter în diverse arte) – și Petru Rareș, voievodul Moldovei. Asistăm aici la un joc psihologic subtil și rafinat, mânuit exemplar de daimonul imaginativ al autorului. Ambii corifei sunt pietre tari, caractere puternice, nutrind fiecare scopuri și ambiții grandioase. Toma vrea să împânzească Țara cu înfăptuiri estetice; voievodul – să reconfigureze realitatea politic și militar. Amândoi vor mai mult, tind să-și exceadă anvergura – plan pe care se regăsesc, într-o emulație vie, nesecată și contagioasă. Nonconformismul lui Toma place domnitorului, intuind în el acea descătușare a energiilor prevestind (și potențând) mari împliniri. La rându-i, Toma apreciază îndrăzneala și viziunea stăpânitorului, care nu poate renunța la proiectele sale, în pofida neajunsurilor și opreliștilor așternute în cale.

Autoritarismului omniprezent al voievodului, Toma îi contrapune „arma” sa: conștiința valorii de sine axată pe superioritatea artei în raport cu celelalte îndeletniciri. Acesta e crezul său, norma de viață însușită în cei șapte ani de ucenicie din străinătate și de la care e imposibil să abdice. În caz contrar, s-ar anihila ca om și ca artist. Răzbate aici un sentiment de mândrie accentuată, de superbie procesând masiv resursele latente ale randamentului său constructiv și de care era pe deplin încredințat. Aștepta doar clipa, momentul prielnic când să-l valorifice la maximum – motiv pentru care s-a și apropiat de voievod în speranța că-l va ajuta prin comenzile atribuite.

Acuzându-l și reproșându-i adesea că e trufaș, ba chiar întemnițându-l și amenințându-l cu decapitarea, domnitorul se vede, de fapt, pe sine, ca într-o străfulgerare de luciditate revelatoare. La polul opus, nici pictorul nu-i rămâne dator, învinuindu-l de același orgoliu excesiv, încât derapajele temperamentale ale amândurora îi aduc frecvent în buza rupturii definitive. Și totuși, contrele nu degenerează într-atât, căci, de fiecare dată, intervine ceva. Iar acel „ceva” e alcătuit din alchimii ciudate și adânci având la obârșii ghesuri afective nemărturisite direct, dar rezidând acolo, macerate acolo, în febra viscerelor răscolite ciclic de patima replicilor tăioase. Fiindcă ecuația e clară: Toma nu suportă umilințele; voievodul nu îngăduie nesupunerea. Încât, tocmai acea presiune lăuntrică, nedefinită dar imperioasă, le-a domolit spiritele încinse, obligându-i să nu depășească linia roșie a relației lor, deși „parcaseră” deseori pe muchie de cuțit. Dacă înfruntarea lor aspră, bărbătească, n-a avut un deznodământ funest, s-a datorat unui temei dominant: aveau nevoie unul de celălalt. Cu deosebire. Cu prioritate. Cu disperare chiar. Iar la rădăcina acestei (e)fuziuni sufletești au prevalat două calități pe care ambii protagoniști și le-au întrezărit mutual încă de la început: voința și loialitatea. Și, evident, visul. Ideea de a croi ceva măreț, ispititor – o ispravă demnă de a le propaga faima cât mai iute și mai departe, biruind secolele.

Cu încredere în destinul lor, au pornit deciși pe

Alexandru MORARU

cărările hărăzite, intersectându-se în momentelecheie. Pentru Toma, voievodul era un reper profetic, întrucât „Măria Ta ești cu un pas înaintea veacului. (...) Gândurile Măriei Tale sunt prea mărețe pentru niște semeni prea mărunți.” Considerațiile acestea au fost determinate de intenția domnitorului de-a cuceri Ardealul și, mai mult, chiar de a ajunge apoi cu oastea la Constantinopol, de unde să-i alunge pe turci îndărăt, în „Anadolia”.

Deși intens conflictuale, personajele principale nu sunt, totuși, antagonice, ci complementare. Nu se situează în antiteză, ci gravitează pe aceeași orbită atrăgându-se și respingându-se, atacând și parând, ironizându-se și ignorându-se, ca într-un dans al seducției reciproce nicicând finalizată. Pe scurt, dezvoltă simțăminte identice, fiindcă amândoi stăpânesc o lume: Toma – tărâmul artelor; voievodul – domeniul politic-administrativ. Simbioză din care domnitorul năzuia să extragă esența puterii sale, luându-l ca părtaș pe Toma, în care descifra cealaltă latură a alcătuirii omenești: partea spirituală, elevată, fără de care orice domnie e stearpă, lipsită de glorie și fast.

Prin prestația lor, ambii au rămas în Istorie: unul cu faptele estetice derivând din har și învățătură, al doilea – cu aspirațiile politice iscate din curaj și reverie. Altfel spus, Petru Rareș a vegheat Țara, iar zugravul Toma i-a sporit frumusețea prin truda sa zămislitoare. „Și apoi, Măria Ta, adevărații meșteri nu pot să stea la îndemâna nimănui”, afirma Toma cu plenitudine. Ceea ce astăzi, tradus, înseamnă că artistul e liber, că nici suprastructura sau orice altceva nu-l pot domina ori constrânge în acțiunile sale creatoare. Astfel, raportul dintre Har și Autoritate – vechi, dintotdeauna - e reafirmat cu vigoare și pus în corelație directă cu necesitatea obiectivă și stringentă a independenței artistice pe care meșterul Toma o plasa mai presus de orice, sfidând canoanele. E un credo susținut categoric și constant, chiar cu riscul ca poziția sa să-i provoace neplăceri și daune majore, căci „(...) meșterii se supun altor porunci și legăminte decât ceilalți oameni. Puteri tainice pot oricând să-i înalțe ori să-i doboare.” În producțiile istorice ale lui Radu Ciobanu se aude pregnant zăngănitul armelor, dar nu simți gustul sângelui! El nu recurge în mod fățiș, ostentativ, la „tehnica basoreliefului”, atât de naturalistă și de „cinică” în cântărirea veridică a evenimentelor trecutului, ci demonstrează un echilibru calm și senin, fără partizanate exagerate sau mistificări penibile. Accentul nu e pus pe tăișul sabiei, ci pe ascuțișul minții cea veșnic trează și scormonitoare. Așa se întâmplă și în „Nemuritorul albastru” - carte monumentală, demnă de a fi așezată lângă cele mai izbutite izbânzi ale literaturii universale. (Șicanările, pânda și tachinările dintre Toma și voievod amintesc, prin paralelism, de perpetua gâlceavă dintre Michelangelo și Papa Sixt al IV-lea, în timp ce ilustrul artist împodobea cu penelul său Capela Sixtină. Iar dacă volumul ar fi conținut și un filon polițist – investigarea unei fărădelegi, de pildă – s-ar fi situat la aceeași înălțime cu faimosul bestseller al italianului Umberto Eco - Numele trandafirului. Sau cu Agonie și extaz de Irving Stone).

Radu Ciobanu utilizează un lexic structurat pe o terminologie bisericească fastuoasă, mozaicată, decelându-se aici, mai ales pe latura gastronomică și protocolară, similitudini cu scrierile lui Vasile Voiculescu și Damian Stănoiu, cel ce a introdus prima dată în literatura națională elementul biblic. Însă, mai presus de aceștia, autorul amplifică/resemantizează

nr. 85 n septembrie 2018 sensul noțiunilor, readucând în circuit arhaisme și regionalisme, rostiri străvechi uitate de vreme, dar extrem de expresive și de suculente în conținutul lor. În general, limbajul este fabulos prin bogăție și tărie evocatoare, degajând (și menținând) intens senzația de viu, de autentic. Radu Ciobanu vădește capacități superioare de transfigurare și de redare verosimilă a stărilor, atitudinilor și trăirilor personajelor, rezultând radiografii de profunzime a lor, mergând de la imagini opulente, grosiere, până la cele mai mărunte și surprinzătoare detalii. Apoi, scenele de bătălie – admirabil redate! Plăcerea descripției la autor este maximă și, în contextul în care a fost concepută cartea (1976), avea și rostul de a „umple” spațiile, „fentând” cenzura și scutind astfel scriitorul de eventuale „contribuții” festiviste în contul și spre glorificarea ocârmuirii dominante în epocă.

Roman al proiectelor temerare, al dragostei neîmpărtășite, al eresurilor și al realismului magic, „Nemuritorul albastru” condensează esența a ceea ce numim, curent, viață. Cutremur emotiv, calvar, privațiuni și suferințe, înălțări și prăbușiri – toate în contul artei și al slujirii obștești. Credința neclintită, obsesivă, în rost și menire, pentru a zidi/ctitori „altceva”. Adică lucruri mărețe, impunătoare, pentru care există o chemare irepresibilă, devastatoare.

Stingându-se în solitudine, bolnav, cu sentimentul unei mari neîmpliniri, Petru Rareș a mai croit un gest recuperator. A încredințat zugrăvirea Voronețului ucenicului meșterului Toma, Marcu, cu pietrele ce conferă eternitate albastrului și care și astăzi, la atâta vreme de la pictare, încă mai uimește prin prospețime și durabilitate.

Psiholog redutabil, autorul mânuiește o gale-rie imensă de personaje, găsindu-i fiecăruia particularitatea, elementul distinctiv. Ele vin în iureș gigantesc, întruna, „strivind” cititorul prin număr și foșgăială. Ca un magician al maselor, romancierul le asigură o cinetică perfect integrată în decor, de unde le extrage etapizat și le folosește apoi după importanță și necesități. Și asta, repet: o face cursiv, „neted”, ca un balet cu coregrafie impecabil sincronizată, invizibilă, dar totuși prezentă în fiecare act și acțiune. Încă o dată se dovedește că Istoria cu creat-o oamenii energici și tenace, animați de un scop puternic și clar, care au lăsat ceva în urma lor. Acesta este și prototipul de la care a pornit și Radu Ciobanu când a conceput lucrarea. O aură de basm și de mister împresoară această narațiune grandioasă, ca un nimb diamantin cu geometrie fluctuantă. Tablouri vaste se perindă în fața cititorului, (re)închegându-se mereu într-o imagistică supraabundentă și copleșitoare prin cuprinderea sa. De mare impact sugestiv, scenele se derulează dinamic și „rotund”, alcătuind, sub pana iscusită a autorului, adevărate bijuterii naratologice, atât la scara dialogului cu iz aparte, de letopiseț, cât și în descripția picturală ori în sondările psihologice. Și astfel reînvie sub privirile noastre o lume mirific-arhaică, un univers uman fermentat în largul creuzet al trecutului istoric aspru și bulversat, dar și generator de fapte memorabile. Și în „Nemuritorul albastru” – ca și în celelalte cărți cu tematică istorică – scriitorul probează același simț aparte al „flancării” temporale. Îi percepe cu finețe pulsul, gâlgâitul vital, ițirea clipei revelatoare, racordul cu ce „a fost” și ce „va fi” în acest dur și nesfârșit tangou al existenței. Testul verosimilității este astfel absolvit cu brio, iar istoria contrafactuală nu iese din tiparele stabilite ferm de autor. Și încă un aspect însemnat: reconstituirea sa romanescă transcende „simpla” relatare evenimențială, culisând în aria abordărilor etice cu valabilitate permanentă în orice epocă și în orice sistem/regim politic. Mesajul, chiar peste secole, este limpede: Nu aservirii ideologice! Nu umilirii și desconsiderării artistului, căci, în definitiv, el este cel ce îmbracă lumea cu frumuseți perene!

Iar acolo unde este frumusețe – glăsuiește meșterul Toma – este și Dumnezeu.

Roman de atentă instrumentație regizorală și de anvergură epică, „Nemuritorul albastru” se impune ca o operă de referință a literaturii române, cu nimic inferioară altor volume ale unor scriitori celebri alogeni. Autor fecund, înzestrat cu o forță demiurgică de a (re)crea lumi, Radu Ciobanu uimește prin amploarea și valoarea demersurilor sale prozastice, în care ficțiunea debordantă și documentarul strict merg mână-n mână, formând un tandem mirabil.

Iar acuma, la final, pentru a sublinia o dată în plus dulceața limbajului utilizat de romancier, fie-mi permis a adăuga câteva cuvinte în stil cronicăresc: ...Și fu o nespusă desfătare cetirea scripturii grămăticului Radu Ciobanu, carele, înfruntând vremuri tulburi, n-a zămislit hronic pre pofta altora, ci după porunca inimii și a cugetului său neîntinat... Căci nu putea îngădui nelegiuirea, întrucât omul hăruit se supune altor rânduieli și pe care nici vodă și nici alți dregători nu le pot strâmba. Aiasta e și pricina pentru care învățătura diacului mângâie simțirea aproapelui și-l îndeamnă la fapte cuviincioase, căci nu e înfăptuire mai osebită decât prăsirea slovelor mijite din agerimea minții și întrupate apoi de pana măiastră a grămăticului aflat în slujba Domniei, e drept, dar nicicând înrobit. *) Radu Ciobanu – Nemuritorul albastru – Editura Excelsior Art, 2012, Timișoara

Florin LOGREŞTEANU

nr. 85 n septembrie 2018

Fostul meu coleg de clasă, în urmă cu aproape zece ani, la Liceul Metropolitan, mi-a scris pe e-mail rânduri emoționante. Primele trei făceau referire la prietenia noastră din anii de școală. O rememorare nostalgică și un preludiu la reînnodarea vechii relații. După absolvirea școlii medii, ne ignorasem... Următoarele două rânduri aminteau de marile noastre ambiții: el, să devină regizor de film, eu, poet de anvergură mondială... Reușisem deocamdată să ne înscriem pe coordonatele carierelor visate, dar până la atingerea reputației dorite, drumul era și lung și imprevizibil; ceva asemănător cu șoselele noastre naționale: presărate cu imprevizibile surprize asfaltice...

Urma mesajul central, destul de ambiguu, după părerea mea: descoperise modalitatea sigură de a ne câștiga rapid celebritatea... Cum ?... Nu detalia... Îmi propunea o întâlnire la vechiul bar în care petrecusem frumoase momente adolescentine: La doi melci... În josul paginii, cu litere de-o șchioapă, mărturisea crezul lui artistic: Festina lente! Nu trebuie să dai buzna ca săți atingi ținta!... N-am prea înțeles... În ziua și la ora fixate, am pătruns în barul cu pricina, copleșit de emoție. Aici se născuseră visurile noastre adolescentine; aici, astăzi, voi afla modalitatea de-a mă împlini... L-am descoperit pe prietenul meu, Niki Laur, la ultima măsuță din local, savurând o cafea și o țigare de foi.

De fapt, m-a descoperit el pe mine, fiindcă s-a ridicat și mi-a venit în întâmpinare. Ne-am îmbrățișat și amândoi am lăsat să ne înmugurească în ochi două lacrimi. „Dumnezeule, Ronald, dar ce bine arăți! m-a flatat, ținându-mă de mână. Ai rămas neschimbat...”

L-am suspectat de lipsă de sinceritate. Totdeauna am fost un individ tuciuriu, cu trăsături de maimuțică - indiferent specia -, costeliv și înălțime sub medie - un chibrit -, cum mi se spunea în liceu... Ne-am așezat și prietenul meu a făcut un semn energic către băiatul de la bar. Imediat, acesta ateriză lângă masa noastră cu două cupe mari pline ochi cu băutură cu o culoare îndoielnică. „Hai, amintește-ți! mă îmbie Niki. Băutura noastră, pe vremuri... Un cocteil din două măsuri rom, una de gin și una din suc de fructe...” „Parcă îi ziceam altfel, mi-a căzut fisa. Carcalete, nu cocteil...” „Ei, s-au mai schimbat mentalitățile, zâmbi, îngăduitor, Niki. Carcalete... Într-adevăr... Ce vremuri !...

Să norocim...”

Pe urmă, au urmat spovedaniile... Niki studiase regie de film, ajunsese regizor, dar nu unul de elită - dezamăgirea lui. Eu eram scriitor, trei volume de versuri care nu făcuseră gaură-n cer și lucram la o obscură revistă dâmbovițeană care-și propunea în fiecare an să falimenteze, dar nu reușea. Niciodată nu întrunea acordul majorității redactorilor; alt eșec... „Ei, bine, ridică tonul prietenul meu, sugerând că se hotărâse să treacă la subiect. Avem deja o vârstă, Ronald, nu mai putem rămâne înțeleniți într-un sol care nu ni se potrivește. Trebuie s-o luăm din loc!...” „Încotro ?” am întrebat, timid. „În sus! a tunat Niki, izbind cu podul palmei tăblia mesei, riscând să risipească picături bune din cupele cu carcalete... Ne-am născut să zburăm, nu să lâncezim pe drumuri bătătorite...” „De acord! l-am susținut, entuziasmat. Aspir spre o poezie...”

M-a întrerupt, lovind din nou masa. I-am anticipat reacția și am strâns cupa în palmă. Niki s-a liniștit brusc, apelând numai la un zâmbet ironic: „Poezie!... Trăim alte timpuri, fratele meu... Astăzi...

Poezie-sărăcie, film de lung metraj-avantaj...”

Simțeam că are dreptate, dar nu bănuiam ce rol voi avea în povestea pe care încă nu mi-o spusese... Cum m-aș fi putut impune eu în afara lirismului?... Eram poet de când mă știam, deși... Să trec pe proză sau dramă?...

Drama nu mă ispitea, chiar dacă una dintre conotațiile ei îmi cam sufla în ceafă... Nu i-am dat replica, așteptând să-mi detalieze planul la care se gândise... „Te implic într-un film, Ronald, și-a dat drumul la gură... Filmul te va face celebru... Bineînțeles și pe mine, în calitate de regizor...”

Eu, actor de cinema?... Dumnezeule!... Nu numai că nu-mi recunoșteam calități în acest domeniu, dar nu mai vizionasem spectacole cinematografice de ani buni. Or, Niki Laur se considera un regizor modern. Cu siguranță, nu se gândise la soarta mea de poet veșnic aspirant la statutul de geniu... I-am mărturisit în cuvinte puține dar ferme că nu mă recunosc într-o astfel de ipostază... Rămân poetul ce speră să intre în grațiile muzelor... A râs: „Dragul meu, între artele frumoase, poezia se află astăzi pe topogan. Nu te poți preface că nu cunoști realitatea în dezonoranta ei dimensiune. Regina artelor, poezia, este astăzi în comă. Va mierli-o, nicio șansă să supraviețuiască într-o lume opacă...” Și, deși începusem să plâng, a continuat în aceeași

proza

actualitatea literară 11

Celebritatea nu se obţine fără riscuri... notă: „Vrei să mori odată cu ea?... Numele tău trebuie să aspire spre culmi... Să cucerească marele public... Știi la fel de bine ca mine că astăzi poezia nu-ți mai oferă nicio șansă...”

Lungi momente de tăcere. Au fost înlocuite cupele goale cu altele noi. Băutura a rămas aceeași... După un timp, Niki a revenit la subiectul lăsat în suspensie: „Și nici filmul”, a adăugat sec. „Poftim ?... Nu înțelegeam... Spuneai că filmul...” „Aici am vrut să ajung, mă preveni regizorul. Nu mai merge cu filme de duzină... Variații pe aceeași temă...

Simțeam că mă sufoc sub mulțimea șabloanelor... Și atunci... Și atunci a înmugurit în mintea mea ideea genială... Am adăpat-o săptămâni, luni de zile... Mai ales în nopțile albe... Ți-am zis: mă simțeam fără aer... În sfârșit... Am descoperit soluția celebrității... Tu, ca artist, eu, ca regizor... Mă asculți?...”

Bănuia că adormisem cu paharul de carcalete în mână... I-am confirmat. „Ascultă-mă atent, nu mă întrerupe... Revelația nu s-a cimentat, nu s-a cristalizat deocamdată, dar trăiește vie în mintea mea... Te rog să nu pui întrebări decât la sfârșit...”

I-am făcut pe voie... Mi-a spus că va trebui să joc rolul unui infractor; ajuns, în cele din urmă, proscris...

Fără să-i cer permisiunea, l-am întrerupt: „Nimic extraordinar, dragă Niki. Sunt mii de pelicule cu acest subiect. Ce importanță are să arunci într-o oală cu ciorbă un cartof în plus ?...”

Comparația nu i-a venit bine, dar s-a abținut să mă certe... Mi-a explicat cu calm în ce va consta originalitatea scenariului său: urma să comit infracțiunile pe viu, în stradă, în baruri, instituții publice și alte locații pe care le vom stabili împreună. În timp ce-mi voi juca rolul, echipa lui de filmare se va afla la locul potrivit ca să înregistreze totul. „Autenticitate, dragă Ronald, asta vreau de la filmul meu. Nu scene imaginate, ci cât se poate de reale...” „Și crezi... Și crezi..., am început să mă bâlbâi... Autoritățile nu vor acționa?... Voi ajunge mai devreme sau mai târziu la pârnaie... Merit asta, chiar după un rol autentic?...” „Celebritatea cere sacrificii, dragă Ronald, m-a avertizat prietenul meu. Autenticitatea de care ți-am vorbit... Acțiuni infracționale reale, nu macheate pe platourile de filmare...”

Transpiram abundent. Ezitam... Nu-l puteam refuza dintr-o dată. Ca poet, nu încercasem niciodată să depășesc modelele; să evit teme, idei și imagini devenite deja modă poetică. Și cu ce rezultat?... Eram numai un poet cvasianonim, redactor la o revistă cvasinecunoscută...

Abia după a treia cupă cu carcalete mi-am revenit. Ideea lui Niki Laur mi se părea chiar ingenioasă. „Și mai e ceva, m-a prevenit. Țin-te bine !... Ca să nu rămâi, Doamne ferește, anonim, să nu ajungi pe lista infractorilor neidentificați, vei oferi victimelor cartea ta de vizită; cu nume, prenume, adresă, un număr de telefon...” „Vorbești serios? am început să visez. Câtă autenticitate la un infractor... Niki, ești genial!” am exclamat; entuziasmul meu devenise debordant. „Ei, acum intuiești, scumpule, calea spre celebritate?...

Gândește-te: câți infractori procedează astfel ?... Niciunul... Nu se autodenunță în urma unei eventuale crize rebele de conștiință... Or, tu oferi pur și simplu victimelor cartea ta de vizită... Să reclame ele, dacă au încredere în organele abilitate; și timp să meargă la poliție să dea declarații... Cu siguranță, o vor face. Tu, în schimb...”

Nu mă mai gândeam la repercusiuni. De un asemenea rol, pe viu, n-aveam știre să fi existat; și nici publicul spectator... În cinematografie, totul este imaginat; pus în scenă pe platoruile de filmare... Am acceptat...

Mi-a fost foarte greu la început. Inconvenientul principal: eram un om educat, incapabil să fac rău unei muște.

Nu m-am certat niciodată cu vecinii iar pe drumurile publice nu mi-am apostrofat partenerii de trafic care mă sâcâiau... Și dintr-o dată... Infractor!... Un risc imens...

Simțind că șovăi, Niki Laur îmi amintea că o fac pentru celebritatea mea. Destul îmi pierdusem timpul cu poezia... Iar celebritatea impune niște riscuri, evident...

Am comandat la tipografia care-mi tipărea de obicei plachetele de versuri 50 de cărți de vizită... Cu datele personale complete... Plus o precizare – ideea mea – în chenarul în care ar fi trebuit să fie înscrisă profesia: INFRACTOR... Nu ziarist, nu poet, ca de obicei...

Niki m-a bătut ușurel pe umăr: „Începi să ai idei, băiete!... Bravo!... Știam eu cu cine pot colabora pentru ineditul meu film...”

Mi-am pus totuși în gând să nu risc prea mult.

N-am să devalizez, de pildă, o bancă; sau o fundație umanitară; o biserică, un post de jandarmerie; și alte obiective de acest gen... Niki Laur n-a fost însă de acord cu evitarea riscurilor prea mari: „Celebritatea presupune riscuri majore, mi-a explicat.

De felul celor pe care ai gândit să le eviți. N-ai să ajungi niciodată infractor celebru - chiar și numai în film - șterpelind, în piață, câteva mere; sau o pungă de zahăr dintrun butic. Se va crede c-ai făcut-o de foame, câți n-o fac?...

Te vor lăsa liber, după ce-ți vor aplica, cel mult, un șut în dos... Nu, gândește-te la lucruri mai serioase!...”

Să nu lungesc povestea... Mi-am făcut un plan cu obiective bine stabilite, cu termene - zilnic - și ore de acțiune

- în plină zi, nu noaptea, ca orice infractor de rând...

Primul pas în numele celebrității: intru într-o farmacie, fără caligulă și înarmat cu o foarfecă de tăiat via, procurată din târg. În urma mea, la o distanță aproximativă, echipa de filmare, condusă de prietenul meu regizor, își face datoria cât se poate de profesionist. Nu-mi fac iluzii. Știu că la un eventual eșec al meu, se va retrage discret, evitând complicații inutile... Pătrund precipitat în incintă, îmbrâncesc pe cei câțiva indivizi care formaseră un rând și, ajuns la casa de taxat, vâr foarfeca sub privirile îngrozite ale farmacistei și rostesc, involuntar, amenințarea devenită clasică: BANII SAU VIAȚA !... Limbaj de lemn, îmi dau seama, dar nu-mi pregătisem din timp altceva...

Femeia țipă, cade pe spate, facilitându-mi prima reușită de infractor: smulg cele câteva bancnote aflate în casa de bani, arunc pe tejghea, la vedere, propria carte de vizită și mă arunc, prin mulțimea stupefiată, pe ușă, în stradă.

Mă fac repede nevăzut, cu echipa de filmare a prietenului meu, după mine. În dreptul barului La doi melci, ne regăsim oarecum ușurați și plini de speranță pentru ceea ce va urma... „Excelent!... Ai geniu!... mă gratulează Niki Laur. Ai obținut deja, după prima infracțiune, ceea ce nu ți-a reușit cu amărâta aia de poezie!...”

Nu mai gâfâi, ritmul cardiac îmi revine la normal, în timp ce Niki încearcă să-mi explice că urcușul nostru spre dobândirea celebrității este abia la început și-mi oferă, drept recompensă, un sfat: „Nu te duce acasă. Caraliii sunt deja pe urmele tale...” „De unde știi...” intru în panică. „Cum de unde ?... Cartea de vizită... Cred că deja ți-au înconjurat locuința... Am și primele semnale de la băieții mei trimiși să filmeze acolo. Caraliii încă nu s-au prins că nu sunt fotoreporterii unei televiziuni, ci realizatorii unei pelicule de excepție... Nimic imaginat, totul pe viu...” În reușita următoarelor infracțiuni, m-am comportat cu stăpânire de sine și înțelepciune, adăugând acțiunilor mele și puțină agresivitate: l-am pălmuit pe salariatul unei pompe de benzină care urla după ajutor după ce l-am ușurat de bani și i-am răsturnat casa de marcat; la la o primărie de sector, am vandalizat biroul primarului, împrăștiind cu picioarele scaune, mese și aruncând o sticlă cu benzină într-un fișet cu hârțoage, după care le-am dat foc; am intrat într-o școală și l-am bătut măr pe directorul uluit că-i confisc cataloagele sub privirile profesorilor înmărmuriți; un taximetrist a pățit-o cam la fel... Am reușit în cele trei zile de activitate infracțională neostoită și alte acte de huliganism. Victimile primeau, în schimb, cartea mea de vizită. Niki și echipa lui filmau. Poliția dispusese mă ținea la curent prietenul meu - în jurul casei mele, două cordoane de mascați. Mă întrebam, ironic, de câți angajați ar fi avut nevoie dacă, să zicem, locuiam într-un bloc-turn?... În tot acest timp, domiciliul meu fusese stabilit într-o casă de vacanță, pe malul lacului Snagov. Strategic, îmi explica Niki. Organele de poliție nu-și vor imagina că un infractor de talia mea își va oferi și ceasuri de relaxare, în plus: „Bănuiești ce bine dă chestia asta la public? îmi spunea. Voi exagera un pic scenele pentru a obține un efect special. De pildă, fiecare polițist și jandarm va avea agățată de reverul hainei cartea ta de vizită; să nu uite, eventual, datele tale personale pe care, fie vorba între noi, ar fi trebuit să le rețină mental... Chiar îmi pare rău că nu ne-am gândit și la o fotografie a infractorului... Adică, a ta...”

Am continuat așa, îmbătat de succes, mai mult de-o săptămână. Televiziunile țineau publicul conectat la tot ce realizam peste zi, în orele de maximă audiență.

Ingeniozitatea cu cartea de vizită era speculată din plin.

Niciun infractor din lume nu recursese la așa-ceva...

Este adevărat că eram și nedreptățit. Comentatori de proastă inspirație - în opinia lui Niki - bănuiau că oferisem urmăritorilor mei piste false și cereau autorităților să lărgească aria de investigare. „Este în dezvantajul nostru să ți se minimalizeze rolul de infractor, se lamenta prietenul meu. Pierd și eu, ca regizor, și tu, ca viitor star de cinema... Să-i ia dracul de comentatori, trebuie să grăbim finalizarea filmului...” În a doua săptămână, spre sfârșit, Niki Laur a oprit filmările. În opinia lui, capodopera cinematografică devenise deja certitudine. Se născuse, trăia... Vorba lui: facem film de lung metraj, nu serial... Destul !...

A urmat o perioadă în care nu s-a mai întâmplat nimic, din partea mea. Televiziunile au intrat în alertă: infractorul în serie a dispărut din oraș; probabil și din țară. Instituțiile abilitate să-l propească se dovedesc ineficiente. Trebuie dat în urmărire generală; în țară și în străinătate... Isteria la posturile TV atinsese cote alarmante...

După o jumătate de an... Primesc un mesaj de la bunul meu prieten, regizorul de succes, Niki Laur: „Iubite Ronald, ai devenit star de cinema, așa cum am anticipat. Am primit semnale de la specialiști credibili că filmul nostru va avea un imens succes de public.

Originalitatea viziunii regizorale și jocul actorului protagonist...”; și alte aprecieri de acest fel... În final, o precizare seacă: „Premiera va avea loc peste două zile, la cinematograful... Păcat că nu poți fi în sală... Dar se televizează... Se dă pe post, în direct... Fă tot posibilul să vezi filmul...”

Ceea ce am și reușit să fac, chiar dacă, deocamdată, din dosul gratiilor...

12 actualitatea literară

braconieri de suflete de o vreme încoace nu-mi mai cheltuiesc banii cumpărând iguane şi ţigări de foi nu-mi mai distribui amintirile pe facebook nici iubirile nu le mai atârn de ghirlande deasupra balconului mi-am desfiinţat toate conturile de pe reţelele de socializare mi-am ars hainele în piaţa publică una câte una m-am ras ca un călugăr tibetan doar doar mă vor lăsa în pace vânzătorii de iluzii şarlatanii de dragoste braconierii de suflete

şcoala de poezie

Sorin Lucaci

aud vorbe pe care nimeni nu le spune nu am ştiut niciodată să mă strecor în aşternutul unei femei pentru că nu am fost niciodată un seducător de profesie în fiecare zi iubirea ta îmi interoghează simţurile precum poliţia londoneză iar sub calmul aparenţelor încasez acelaşi cec în alb pe care mi-e teamă să-l deschid înainte de lăsarea serii să ştii că cele mai frumoase şi mai inspirate călătorii le faci cu trenul nu cu maşina, nu cu avionul, microbuzul sau autocarul, nu cu vaporul ci cu trenul aici în cuşeta asta de doi pe doi se nasc marile întrebări marile iubiri, marile dezamăgiri, marile revoluţii te rugăm reciclează-ţi viaţa conectează-te la noile tehnologii ale sentimentelor nu te lăsa pradă obiceiurilor tale casnice aici e locul unde copiii învaţă să se deprindă cu viaţa aici visează la prima bicicletă, la prima păpuşă de porţelan aici e locul în care aluneci într-un timp al spovedaniei aici îţi reinventezi o lume numai a ta din care speri ca la un moment dat să înţelegi ceva din care cobori la fel cum ai coborî din ultimul vagon al călătoriei tale

nu am fost niciodată un seducător de profesie nu am fost niciodată un seducător de profesie pentru că mi-e frig cum nu mi-a fost niciodată în ultimii zece ani şi pentru că foamea mi s-a cuibărit în oase undeva între tarsiene şi metatarsiene patria mea, ţara mea de bumbac păstrează încă umbra caldă a mâinilor tale memoria mea păstreaza jovialitatea părului tău albastru pentru că îţi plăcea albastrul mai ales în serile de vară când făceam naveta între sărmăşag şi zalău şi-mi spuneai că-ţi place mirosul de fier încins şi scrâşnetul roţilor de tren acum când pendulăm între scylla şi caribda de la o emisferă la cealaltă cu lentoarea unui pachiderm atingem ploaia doar cu vârful buzelor ca şi cum am săruta o icoană veche uitată într-o mănăstire o atingem uşor să nu se sperie să nu se destrame şi ne prefacem că suntem tineri şi frumoşi idealişti incoruptibili şi ne iubim temător, conspirativ, contemplativ așa cum ne iubeam în anii ‘90 dar lucrurile nu sunt nici pe departe ceea ce par a fi văd semne pe care nimeni nu le vede

te voi pomeni în cântarea cântărilor am obosit căutându-mă în fiecare seară printre aceleaşi aşternuturi singuratice de ploaie şi sticle de coniac de contrabandă am obosit căutandu-te în animalele sacrificate şi tranşate din marile pieţe agroalimentare cum zac pe tarabă unele lângă altele ca şi cum duminica ar fi un abator imens de suflete nemângâiate şi fiecare suflet ar purta o etichetă cu un cod de identificare dinspre inimă răzbate un val de caldură cât să-ti ţină picioarele dezmorţite cât să te ţină aproape de casă cât să nu-ţi alunge oaspeţii din living şi păsările migratoare jumătăţi de rugăciuni împletite cu jumătăţi de oameni împletite cu jumătăţi de oraşe triste îmi înfloresc pe gură şi nu mai pot vorbi decât cu limba strivită de marginile neştiute ale lumii degetele vor săpa tuneluri adânci în carnea ta ca si cum te-ai pregăti de o mare evadare până va înflori şi-n tine obsesia zborului la mici altitudini până se va cuibări şi-n tine viermele tandru al incertitudinii până ţi se va pierde urma în blana unui iepure de câmp mă vei blestema de toţi morţii te voi pomeni în cântarea cântărilor Doamne, ce petrecere de pomină vom încinge

exerciţii de supravieţuire

de ceva vreme de ceva vreme lucrez la moartea mea cu răbdarea unui pescar o curăţ ca pe o armă de vânătoare, o şlefuiesc, o perii, o dau cu ulei de argan să alunece cât mai vârtos pe gâtlej spre măruntaie îi tai gheruţele îi fac masaj de relaxare cu cremă doina îi citesc zilnic din marii poeţi ai lumii o scot la plimbare în parcuri şi lumea comentează dându-și coate: uite, nebunu’, iar a ieşit cu moartea în lesă

nr. 85 n septembrie 2018

la sfârşitul zilei la sfârşitul fiecărei zile Dumnezeu sărută încheieturile obosite ale lumii şi aşteaptă ca într-un poem de sylvia plath o înserare cu miros de scoici putrede venită de undeva de la malul mării e atâta linişte câteodată că aş putea să o tai cu cuţitul ca pe o felie de unt si să o întind pe bucata de pâine neagră cu care-mi hrănesc amneziile poate că atunci Dumnezeu şi-ar întoarce faţa blândă către lume poate că atunci şi-ar face puţin timp şi pentru mine

iar cenuşa o vor împărţi-o femeilor văduve din oraş într-o seară voi lăsa uşa de la casă deschisă şi vor veni şi mă vor lua dar nu cu totul pentru început îmi vor lua inima că asta are cea mai mare căutare şi vor găsi acolo iubiri şi tristeţi multe şi multă bucurie adunată şi vor mai găsi şi lacrimi apoi îmi vor lua creierul frumos ca ţinutul antiohiei şi vor găsi acolo multe locuri şi amintiri şi oameni mulţi apoi îmi vor lua braţele şi le vor amaneta pe câteva sute de lei la prima casă de amanet ieşită în drum după care îmi vor lua degetele ochii şi sexul şi le vor arde iar cenuşa o vor împărţi-o femeilor văduve din oraş

ca să supravieţuiesc de azi înainte îmi voi vinde poemele unor necunoscuţi aşa cum îmi vând pielea de tuareg arsă de soare în târgurile din alger sau cărţile prăfuite ascunse în biblioteca din alexandria trag de zile cum aş trage vânturi în pustiu cum aș trage de un câine mort de spaimă pentru că în fiecare dimineaţă mă trezesc în trupul unui câine mort după care încep să-mi contabilizez căzăturile una câte una până ajung în poziţia firească de patruped gânditor în stările de anxietate cel mai bine e să exersăm mersul piticului asta ne scuteşte de efortul de a da explicaţii binevoitorilor noştri sunt o bucată neagră de cer stoarsă de ultima picătură de sudoare sunt asemeni unui zid ce-și mănâncă propria tencuială

o chema venezuela o chema venezuela dar prietenii îi spuneau ela venezuela l-a părăsit venezuela nu vrea să mai audă vreodată de el intră în bar şi cere o sută de bitter nu-i dai mai mult de cinzeci deşi are şaizeci bătuţi pe muchie soarbe bitterul la fiecare treizeci de secunde cu precizia unui tonomat bitter din ăla bun cum găseai pe vremea lui ceaşcă e trist l-au ars ăia a lu’ cârtiţă la barbut cu o seară-nainte şi-acum trebuie să dea bani la cămătari priveşte în gol se gândeşte cum ar fi dacă i-ar spune că îi pare rău cum ar fi dacă ar face dragoste cu venezuela cum ar strânge-o cu braţele lui puternice iar din difuzor să se audă încet fărâmiță lambru inel inel de aur cu piatră la mijloc eu te-am iubit copilă dar n-am avut noroc

solilocvii iată-mă, frumos, înalt şi drept precum farul din alexandria sau turnul big ben căutând o inimă luminoasă și dulce ca o roșie coaptă proaspăt spălată din care o fetișcană se încumetă să muște cu poftă

nr. 85 n septembrie 2018

şcoala de poezie

Daniela Marchetti

rămân cu el în această risipă doar sufletul și lacrimile nu au mai găsit norul în care să se ascundă goale amintirile aici e locul pregătit bucuriilor să trăiască o nouă iubire nu mă mai grăbesc am fost plecată mult timp acum inspir aerul aspru al maturității și mă mir ce fluture alb am mai fost

4. Răni ale toamnei, frunze ruginii... frunze răni cicatrizate ale toamnei fiecare literă e un chip cioplit litere semințe litere flori șoaptele pădurii sunt vraja pe șevaletul pictorului uite, sărutul meu l-am răpit visului, azi-noapte, ți l-am adus să desferecăm vraja frunzelor cicatrizatele răni ale toamnei

Cine te iubește, îngere?

Daniela Marchetti, Udine/San Daniele (Italia).

Prezentă de un deceniu în antologii lirice românești și italiene. Volumul său de poeme Când stropii vremii curg precum nisipul..., cu o postfață de Ionel Bota, a apărut în 2018 la Craiova, la Editura Sitech. Volume în colaborare: Contribuții la istoria barocului muzical în Mitteleuropa, Reșița, Editura TIM, 2018; Anul 1868.

Eminescu și Banatul istoric, Timișoara, Editura David Press Print, 2018. Este director al revistei lunare de cultură europeană ARTE și fondatoarea Fundației ARTE MARCHETTI, la San Daniele, cu Galerie de artă, cafenea literară, librărie care promovează reviste și cărți ale editurilor românești.

Cenușa amintirilor

actualitatea literară 13

1. Cine te iubește, îngere cine te vrea fără aripi în noaptea asta lasă aripa stângă lângă inima mea lasă aripa dreaptă lângă umărul tău să mă pot sprijini de visul tău în care m-ai făcut prințesa de jad pe care o aștepți de la nașterea ta îngere, îngere acum e zborul nostru cerul a învins furtunile, privește orașul, suntem deasupra lui hai să coborâm într-o ceașcă de ceai din colonia de vrăbii să-ți arăt anotimpul dragostei într-un calendar recuperat în anul nașterii tale

ajunge doar să visezi că în fiecare zi e o binecuvântată sărbătoare a duminicii viața acum mi-am amintit de tine telefonul serii e mut dar inima-mi te vede cum mă aștepți după fiecare literă a numelui meu și-mi descânți stea logostea 4. Ascunși în răspuns mai știi că te iubesc? cenușă de-ar fi disperarea mea va întreba mereu chiar dacă ne vom ascunde amândoi în răspuns mâna mea scrie cum rătăcești prin mine în căutarea cuvintelor îți văd doar ochii uimiți și mă văd pe mine în retina lor citind poemul nostru fără de sfârșit mai știi că te iubesc mai știi că disperarea mea îi ridică dragostei statuie?

5. Femeia din povestea mea să-i spui bună dimineața toamnei ca și cum dumnezeu se minunează și el cât e de frumoasă femeia aici ne bem ceaiul și lavanda parfumează taverna unui cântec uitat ne tulbură doar zvonul că amintirile trebuie așezate la locul lor din armoarul cu amorași dar muntele tău mi-a păstrat zâmbetul sau inima ta răspunde întrebărilor mele de dincolo de nimbul aprins al zorilor? femeia din povestea mea îți aduce ofrandă anii din amăgirile tinereții trădate acum miracolului nu-i mai răspunde tăcerea noi suntem fericiți iar dumnezeu se minunează și el cât e de frumoasă femeia să-i spunem bună dimineața toamnei și să ne rugăm

1. Senin dorul tău îmi picură pe gene o altă dimineață întâi o sărutare apoi seninul zilei trebuie salutat deschide, iar, fereastra să intre veacul noilor aezi cântându-mi cantilena seninului 2. Concertul copilăriei în piața gotică am văzut orașul în vechea gravură a bijutierului pe strada mare o fetiță învăța porumbeii să zboare mama asculta același concert în catedralele toamnei organistul acela e acum o statuie eu văd astăzi o femeie hrănind porumbeii în piața gotică îi este dor de mine de tine și de noi toți numai ea știe să audă copilăria pășind pe dalele unde anii au lăsat dâre adânci numai ea descifrează misterul fetiței din celălalt veac și scrie despre luna care valsează cu stelele până când înainte să plece la culcare le sărută dimineața 3. Inocență În lumina dinaintea întunericului timpul mă strigă 2. Dumnezeu îmi citea scrisoarea ta pe malul mării mele am așezat dorul tău îi răpisem muntelui darul erai tu pelerinul care bați la porțile înserării ca să-mi aduci visul din strălucirea inelului când dumnezeu îmi citea scrisoarea ta apoi închidea cu zgomot caietul de marmură da, aș fi vrut să-ți fiu litera înflorind în palma ta contur al trupului meu în ochii tăi așteptându-mă aș fi vrut să-ți fiu pe malul mării mele dorul tău l-am așezat darul muntelui din visul meu cu ninsorile copilăriei 3. Muntele cetății acum mi-am amintit de tine telefonul acesta e mut dar inima mea aude îmi vorbește despre tine și despre vara în care poemul a urcat cu noi pe muntele cetății iezerul strălucea în soarele fiecărei dimineți pe malurile lui zborul libelulelor multicolore alcătuia câte un vers tu îmi vorbeai despre optzecism și despre zilele de duminică din calendarele anotimpului și atunci aflam că fiecare vârstă are duminica ei

pentru revenirea cuvintelor în ochii de marmură până când statuia capătă forma trupului tău aici ne bem ceaiul și lavanda parfumează povestea

Shehrezadă în dimineața ta 1. Dragoste Ceilalți au aprins visul s-au regăsit spre seară în sărut au tatuat pleoapa zeului promisul apoi îndurare culorilor au cerut Noi am uitat greierii-n vară ochii statuetei au plâns fără tine viața e amară dar poate deveni un surâs 2. Șehrezadă-n dimineața ta te-ai furișat în visul meu, străine să-l înnoim e-acuma o dorință -

Dan FLORIŢA-SERACIN

14 actualitatea literară (fragment)

proza

Zergut!

Erau vreo cinşpe - douăzeci. Toţi tunşi chilug, şezând pe cuferele lor cătăneşti din lemn, mâncând seminţe de floarea soarelui, cojile scuipându-le pe caldarâmul din faţa fabricii, acolo unde coborâseră din decovil, un trenuleţ dotat nu doar cu platforme pentru transportat marfa, ci şi cu clase, cum erau numite vagoanele pentru călători. Li se spusese să aştepte. Iar ei aşteptau cuminţi, mâncând seminţe şi învârtindu-şi ochii miraţi de lumea în care tocmai descinseseră. Purtau haine sărăcăcioase, iar în picioare, toţi, fără excepţie, tenişi. Tenişi albaştri noi.

- De unde aveţi tenişii? i-a întrebat Klesch.

- Ce-s ăia, bre? s-a interesat unul, care a găsit de cuviinţă să-i răspundă.

- Tenişii, bă! De-i purtaţi voi în picioare...

- Aaa, gumeţii ăştia? Ni i-au dat ca să nu venim desculţi...

Klesch a tăcut derutat. Venise cu mine să-i vedem pe moldoveni. I-au trimis să fie înscrişi la şcoala profesională. Că tocmai înfiinţaseră şcoală profesională pe lângă fabrica noastră şi nu erau copii, adică destui elevi localnici înscrişi. De aceea ne-au trimis din alte părţi.

- Bă, îl întrebase Klesch pe cel care-i răspunsese, fete n-aţi adus cu voi?

Apoi s-a întors spre mine, făcându-mi cu ochiul.

- Feati? pricepuse cel întrebat. Nu. N-au vrut.

- Ce n-au vrut?

- Să se bage la profesională. Or rămas la cratiţă. Ş-aşa se mărită azi-mâine... Ziceau ele. Aşa-s featili.

Băiatul răspundea între două scuipări ale cojilor de floarea soarelui. Culeseseră pălării de floarea soarelui de pe câmp, căci decovilul adăsta cam mult în staţii.

Scuipa cojile tehnic, observase micul Klesch, adică într-un anume loc, unde se strânseseră grămăjoară. Ai fi zis că proceda astfel, pentru ca la plecare să ia grămăjoara cu dânsul.

- Da la Moldova n-aveţi profesională? se interesase prietenul meu.

Băiatul ridicase din umerii lui slăbănogi. Avea ochi intens albaştri şi sprâncene aproape albe. Pe pomeţii obrajilor îi înflorea un început de acnee. Degetele cu care îşi vâra seminţele între dinţi se prelungeau cu unghii lungi, încovoiate, negre la capăt.

- Poate că avem, spusese. Da ăştia au venit după noi... Apoi ne-au împărţit. Noi am ajuns aici.

Decovilul care-i adusese pe noii veniţi se întorcea pe linia cu ecartament îngust pufăind şi şuierând. Făcea atâta zgomot, încât toţi locuitorii micii aşezări, înşiruite de-a lungul văii de la poalele munţilor Poiana Ruscă, aflau de la un capăt al acesteia la celălalt de manevrele lui. Lăsase platformele cu materie primă în incinta fabricii, urmând ca vagoanele pentru pasageri să le ia cu sine până sus la depou, pentru a fi sumar cosmetizate, aş spune acum. Numite simplu de localnici clase, erau imitaţii în miniatură ale vagoanelor de pe căile ferate cu ecartament normal. Vopsite în verde, culoarea abia li se distingea sub stratul de funingine, căci locomotiva mergea cu cărbuni. Şi ea era negră-tăciune, doar anumite piese îi străluceau ca aurul. Dar nu erau din aur, cum ne păcălise bunicul lui Klesch, când eram mai mici, ci din alamă.

Aşa îl cunoscusem pe Culiţă, viitorul nostru coleg.

Dar moldovenii lui îi pronunţau numele într-un mod foarte ciudat: Culiţî. Mai pronunţau ei şi altele foarte ciudat. Până la urmă, însă, ne-am obişnuit unii cu alţii şi toate au redevenit fireşti. Iar ei şi-au mai adaptat vorbele după pronunţia noastră.

Amănuntele acestei prime întâlniri mi-au rămas foarte vii în minte. Mi s-au păstrat şi alte întâmplări ale vremurilor de atunci în memorie, dar mai învălmăşit, din ce în ce mai învălmăşit pe măsura trecerii timpului.

Pentru a fi organizate spaţii de şcolarizare, s-au eliberat nişte încăperi deasupra unui atelier de prelucrări metalice, numit la şlaifărai, ale cărui zgomote le auzeam în timpul orelor. Acestea erau predate de ingineri sau maiştri în funcţie de timpul liber şi nevoia de bani ale fiecăruia. Director era inginerul Bână, care şi-a făcut studiile la facultatea muncitorească. Probabil că de aceea l-au şi trecut la şcoală, pentru că veniseră la fabrică alţii, mai studiaţi. Om bun tov director, aşa-i spuneam, fiindcă şi dânsul ni se adresa la fel: Mă tovule, ia vino tu încoace!, de pildă. Din cauza platfusului avea un umblet greu.

Fuseserăm înghesuiţi în nişte bănci lungi, confecţionate în grabă din PAL melaminat, având marginile protejate cu fier cornier, care ne cam tăia îndărătul genunchilor sau pe la coate. Deşi ni se spusese să avem grijă de ele, fiindcă erau bunuri ale poporului muncitor, încă din primele zile moldovenii noştri le împodobiseră cu inscripţii de tot felul. Şi Culiţă îşi scrijelase numele în melamina băncii cu un briceag având mânerul în formă de peşte. Klesch se îndrăgostise de briceagul lui Culiţă şi îi oferise tot felul de obiecte în schimbul său, între care o râvnită şi de mine lanternă cu dispozitivul de iluminat detaşabil, dar noul nostru coleg n-a fost

tentat de nimic. Briceagul i-l dăduse tatăl său la plecare, ne explicase.

Culiţă se nimerise în bancă alături de noi, lângă mine şi Klesch, adică, nu lângă moldoveni de-ai săi, fiindcă dirigintele, maistrul Flocan, fie-iertat, ne-a amestecat în clasă după criterii care nu ne-au devenit niciodată limpezi. Aşa ne-am cunoscut mai bine.

- De ce te cheamă pe tine Klesch? l-a întrebat moldoveanul pe prietenul meu. Ce nume mai e şi ăsta, Klesch?

- E un nume nemţesc, i-a răspuns cel întrebat. Ce, nu-ţi place? Ai ceva contra?...

Lui Klesch, suspicios din fire, îi sărea lesne ţandăra.

- Şi tu eşti neamţ? Ca Tantebrau?... îşi continuase netulburat Culiţă investigaţia.

Izucnisem în râs. Tante Braun, nemţoaică într-adevăr, era bucătăreasa cantinei şcolii. O femeie de toată isprava, iubită de internişti fiindcă le dădea, de câte ori îi era la îndemână, suplimentul cerut de ei. Internatul fusese improvizat în nişte clase dezafectate ale şcolii generale. Tot acolo se afla şi cantina. Directorul Bână se înfăţişa des pe la cantină, iar tante Braun îi dădea să guste direct din polonic mâncarea, pentru că aşa voia el. Mai mult nu, fiindcă ţinea regim pentru ulcer gastric. În schimb, nu înţelegea să renunţe la ţigările lui Mărăşeşti, din care fuma câte două pachete pe zi.

- Doar o gură, tante Braun, îi zicea directorul bucătăresei, doar atât! Apoi o lăuda pe limba ei: Sehr gut!

Sehr gut!

Iar moldovenii ziceau şi ei: Zergut! Zergut! de câte ori le dădea Tantebrau supliment.

Ca să-l familiarizeze pe Culiţă cu specificul locului, Klesch l-a invitat într-o duminică la slujba de la biserica catolică. Îl însoţisem şi eu, fiindcă oricum n-aveam ce face, în duminica aceea pe la ora zece. Eu mai fusesem la biserica catolică şi ştiam că Klesch se îmbrăca ministrant. Adică, participa la serviciul divin purtând o îmbrăcăminte specifică ritualului, din care se distingea cu deosebire gulerul, foarte lat, în diferite culori, tivit cu o bendiţă aurie. Culiţă rămăsese cu gura căscată, văzând cele petrecute în biserică.

- Ce face ăla acolo? mă întrebase. Şi ce tot cară hârţoaga ceea de colo până colo?

- Îl ajută pe popă, îi explicasem. Iar aia nu-i hârţoagă, ci chiar Sfânta Evanghelie.

Mai mult decât slujba, la catolici îmi plăcea că mă puteam urca să suflu în foalele orgii. Chiar la baza turlei bisericii se afla un fel de pedală care trebuia de repetate ori apăsată, pentru ca aerul, acumulat în nişte foale, să acţioneze orga. Acolo se strângeau băieţii care se plictiseau asistând la slujbă. Era locul unde puteau râde nestânjeniţi şi spune bancuri. L-am dus şi pe Culiţă acolo.

- Tii, bre, exclamase, mare trasnaie! Adicătălea, dacă apăs eu pe talpa asta, cântă flaşneta ceea mare de se aude înăuntru?

Popa, părintele Bledy, era un om bătrân şi gârbovit.

Cu toate astea, putea să fugă după copiii care săreau gardul ca să fure fructe din grădina casei parohiale. Pe unul l-a surprins în pom şi l-a bătut cu un mănunchi de urzici. Iar ăla, Teslevici pe numele lui, fost coleg cu mine în învăţământul primar, a sărit de sus şi şi-a rupt piciorul din şold, de a rămas şchiop pentru toată viaţa lui. Dar asta s-a întâmplat cu ceva timp în urmă, înainte de venirea moldovenilor la Umileni.

- Şi pe mine m-a bătut der Vater, ne-a mărturisit Klesch râzând. Pentru că ne-a părât unul că băgam piţule în punga aia de colectat bani la biserică. De mult apăreau piţule în pungă şi nu ştiau de unde.

- Da ce-s alea piţule, bre? s-a interesat Culiţă.

- Bani vechi, bre, l-a imitat Klesch. Bani de ăia, de altădată.

nr. 85 n septembrie 2018 - Şi te-a bătut?

- Da, pe mine şi pe încă vreo doi, ne-a tras de perciuni şi ne-a pus să stăm în genunchi în sacristie şi să spunem de o mie de ori Tatăl nostru. Asta până când a venit bunicul după mine. Şi când a auzit ce-am făcut, mi-a mai buşit şi el vreo două. Şi un picior în cur mi-a tras. Că aşa termina el orice bătaie, cu un picior în cur şi cu înjurătura du, verdammter Schwein! Ăsta îi era obiceiul pe când fusese maistor în fabrică la Auschnit şi îşi mai altoia ucenicii. Iar Vater Bledy s-a prefăcut că nu aude!...

- Eu nu stau să dea cineva în mine, ne-a mărturisit Culiţă. Când eram printr-a treia, tovar’şu învăţător de la noi din sat mi-a dat o palmă că greşisem ceva în caiet, iar el tocma se uita peste umărul meu când greşisem şi mi-a dat o palmă după cap. Atunci m-am ridicat şi i-am pălit şi eu una cât am putut peste mână, şi dup-aia am fugit de la şcoală şi n-am mai vrut să mă întorc. De vreo două ori m-a adus cu de-a sila tata înapoi la şcoală şi eu tot n-am rămas.

Până când tovar’şu învăţător a venit la noi acasă şi m-a luat cu binişorul şi mi-a spus că-i pare rău că i-a scăpat mâna atunci şi dup-aia m-am dus. Da n-a mai dat niciodată în mine de atunci. Am citit în ochii lui că n-are să mai dea!...

- Mă, da rău poţi fi tu! S-a mirat Klesch. Adică, dacă îţi dau eu una aşa, prieteneşte peste spate, ca să mă esprim aşa, tu ai fi în stare dup-aia să-mi poceşti mutra?

- Dacă e prieteneşte, nu! a râs Culiţă.

- Da de unde ai ştiut tu că învăţătorul ăla nu ţi-a dat şi el una tot aşa, prieteneşte, ori în glumă, hai?

- Am ştiut, a spus, posomorându-se brusc, Culiţă. El a dat cu ură. Eu simt ura altuia, aşa cum se zice că o simt şi câinii. Şi ura, şi teama!...

Atunci Klesch n-a mai întrebat nimic. Pe poarta înaltă a bisericii începuseră să iasă oamenii de la slujbă. Erau toţi îmbrăcaţi sărbătoreşte, cu cele mai bune haine, multe femei purtau pălărioare negre, iar bărbaţii erau traşi la costum închis la culoare, cu cravată ori lavalieră asortate, până la unul.

- Uite-o şi pe Tantebrau, arătase Culiţă cu degetul.

Zergut! Zergut! i-a strigat el cu gura până la urechi.

Tante Braun i-a răspuns, făcându-i semn cu mâna.

- Poate nu mă credeţi, da eu n-am mai văzut nemţi până acum, ne-a mărturisit cu un aer stânjenit Culiţă.

Decât la film. Da acolo, la film, toţi nemţii păreau foarte răi. Omorau oameni, dădeau foc, trăgeau cu tunurile... Nemţii de aici par foarte buni. Tantebrau ne e ca o mamă... Toţi o iubim pe Tantebrau.

- Eu nu mă duc la filme din alea, a scuipat cu indignare Klesch. Sunt toate nişte minciuni!...

- Păi, ne-au tot dus cu şcoala, a răspuns cu un aer încurcat Culiţă. Simţise că atinsese o coardă sensibilă a colegului nostru. La căminul cultural. Când venea caravana cu filme ne duceau. Iar învăţătorul nostru, transnistrean de obârşie, ne vorbea apoi despre Armata Roşie şi despre tătuca Stalin, oteţ narodov...

Klesch mai scuipase încă o dată într-o parte, fără să mai zică nimic. Culiţă n-avea însă habar că după război părinţii colegului nostru fuseseră deportaţi la muncă silnică în URSS. Mama îi murise acolo, iar tatăl, la eliberare, se ceruse în Germania, unde îşi întemeiase altă familie şi avea copii. Klesch al nostru fusese crescut de bunici. Într-una din zile aflasem că prietenul nostru, îl socoteam deja prieten, Culiţă, ştia să imite păsările.

Avusesem oră liberă, un tov inginer, ca să zic precum directorul nostru de la profesională, nu putuse veni să-şi ţină lecţia, iar noi am ieşit din sala de clasă, ne-am căţărat pe un muncel din apropiere, până la liziera pădurii, şi am privit în jos. De acolo se puteau vedea valea ca-n palmă şi fabrica, cu toate anexele ei, iar mai la stânga - terenul de fotbal. Căci fabrica avea şi echipă de fotbal pe nume Laminorul. Dar terenul nu era acoperit cu gazon, ci cu zgură. Dacă nu ştiai ce este, văzută de sus, te puteai mira de pata aia neagră din vale.

Ne-am tolănit pe iarbă, se făcuse linişte, nu se auzeau decât foarfeca de tăiat platine pentru laminorul de tablă şi, din când în când, uruitul unui pod rulant.

- Pe aici cresc numai fagi, a spus atunci Culiţă. Iar mai sus, brazi. La noi cresc cu deosebire salcâmi şi sălcii în locurile joase. Salcâmii au coaja aspră, dar pot fi descojiţi uşor. Mie îmi plac salcâmii, mai ales pentru că primăvara fac nişte flori mărunte, albe. Florile alea, adunate ciorchine, pot fi mâncate. Mănânci până nu mai poţi şi tot ai mai mânca, pentru că nu prea ţin de foame. Florile de salcâm le plac şi albinelor. Am un unchi, fratele mai mare al tătucăi, care e prisăcar. Stă toată ziua aplecat peste stupi, ca un călugăr în mătăniile lui. Când mă mai duc pe la el, îmi dă să mănânc miere.

E atât de dulce, că mai mult de două linguroaie nu pot mânca. Odată, când eram mai mic, am auzit pe popa al nostru zicând că în rai curge numai lapte şi miere. Eu am stat şi am chibzuit. Cu mierea sunt lămurit, mi-am spus. Mai mult de două linguroaie nu pot să mănânc.

Atunci să vedem cum stăm cu laptele. Că noi ţineam capre şi laptele de capră nici acela nu-mi plăcea. De umbla mama prin vecini să schimbe lapte de capră cu lapte de vacă, să-mi înmoaie şi mie în ceva mămăliga.

De-aia l-am întrebat pe popă: părinte, de ce fel de lapte curge prin rai, de capră ori de vacă? Să ştiu de-un rând, n-aş vrea să rabd de foame pe-acolo. Iar popa s-a încruntat la mine şi mi-a vorbit urât. A crezut că-mi bat joc de el.

nr. 85 n septembrie 2018

anchetă

actualitatea literară 15

Critica de întâmpinare din România zilelor noastre Maria Nițu, critic literar, Timișoara

1 și 2. „O vreme” înseamnă desigur o perioadă după ’89, pentru că înainte de ’89 critica de întâmpinare era la loc de cinste, cu autoritate, reprezentată de nume grele ale criticii - adevărate instituții în sine Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Eugen Simion, Gh. Grigurcu, Marian Papahagi, Lucian Raicu, Nicolae Balotă, Valeriu Cristea etc. Comentariile lor erau decisive, semnate fiind de profesionişti ai lecturii.

Critica de întâmpinare înseamnă cronici literare în diverse reviste, radiografiind la zi producția editorială, de obicei la diverse rubrici, devenite bastioane critice, astfel că și revistele-gazdă, cum erau puține, la fel se impuseseră cu autoritate („România l iterară”, „Steaua”, „Convorbiri literare”, „Tribuna”, „Vatra” etc.). Așa cum în perioada interbelică era Pompiliu Constantinescu la „Vremea”, Perpessicius la „Universul literar”, G. Călinescu la „Adevărul literar şi artistic”... Lovinescu a creat acel turn de zece volume de „Critice” tocmai din astfel de cronici literare. Critica de întâmpinare chiar tria și impunea nume la bursa valorilor. Acum, în societatea consumeristă, termenul adaptat este „piața de carte”, împânzită de tarabe și comercianți.

După ’89 a fost într-adevăr o vreme de eclipsă, când criticii mari au renunțat, pentru că, în fapt, cronica foiletonistică e cronofagă, dar fusese totuși un exercițiu necesar pentru proiecte de anvergură. Să fii acum numit critic literar „plin” trebuie să ai proiecte ample, sub girul unui amvon universitar, nu „jucărele”. Rar când a mai continuat câte unul rubrica de cronică literară (ca Al. Cistelecan la „Cuvântul”, Gh. Grigurcu în diverse publicații - ambii axați mai mult pe poezie, și pentru că surclasează celelalte genuri ca boom editorial, ori Dan C. Mihăilescu la „Cotidianul”). Au lăsat-o pe mâna criticilor tineri, care au folosit-o la rândul lor ca rampă de lansare, iar după ce și-au „făcut mâna”, numele și renumele, au renunțat, trecând la diverse studii critice și de cercetare, pentru cariere universitare.

Astfel că, la rândul lor, aceștia au pasat-o diverșilor jurnaliști culturali, celor însărcinați cu „critica de servicu” (vorba lui Vasile Dan) ori altora mai mult sau mai puțin avizați, cronicari impresioniști ad-hoc.

O vreme au ținut drapelul sus la diverse suplimente literare (săptămânale doar!), ale unor cotidiene, „Ziua literară”, „Paralele 45” la „Renașterea bănățeană”, la emisiuni TV tot mai scurte, ca minutul de la PRO TV „Cartea săptămânii”, apoi epurate, din lipsă de „rating”. Aflându-ne noi în era Internetului, acest „dat cu părerea” la primul contact cu lucrarea, s-a mutat în mediul on line, în diverse reviste electronice efemere, pe site-uri, bloguri literare, că nu mai știi ce să iei „pe bune”! Și astfel o mie și una de conjuncturi au dus la discreditarea cronicii de întâmpinare, trecerea în derizoriu, în superficialitate.

Cum însă, volens nolens, trebuie să accepți că este de strictă necesitate, întru justă direcționare de la primul contact cu creația literară, a revenit pe scenă, reînviată din propria-i cenușă, ca o cârmă ori o busolă la bordul unei nave, să nu plutească în derivă. Fiind tot mai multe apariții editoriale, căci tot românul care scrie trebuie să devină literat, au apărut cronicile de cumetrie, de curtoazie, ori de gașcă, fără obiectivitate ori autoritate profesională, ceea ce Simona Popescu numea „critica de tip PR-ist” - dosar de marketing, cu apologii pentru promovare, astfel că specia s-a compromis, cum compromisă este și titulatura de scriitor. Fără autoritatea necesară a unei instanțe critice, în balta confuziei de valori e mediul ideal de proliferare într-o veselie a imposturii crase, găunoase și infatuate.

3. „Comit” critică de întâmpinare din drag pentru literatură - din primii ani de școală orele de literatură erau plăcerea mea și simt nevoia să-mi apăr bucuria vieții de hățișul demolator. Scriu din drag pentru unii oameni de bună credință, care cu adevărat „trăiesc în cultură” și merită o apreciere obiectivă și implicit din revoltă contra imposturii. Deși realizez că e clamare în deșert ori o picătură în ocean, când continuă să apară în avalanșă volume și autori cu pretenții de „scriitori”, în bubuituri ce acoperă eventuale voci firave de împotrivire - o impostură crasă care mă indignează pentru că discreditează ideea de valoare, de literatură. Scriu și pentru că mă irită atât cronicile absconse, pe lângă subiect, cu un limbaj plin de prețiozități, cât și cele pe diagonală, de circumstanță, „critică de frunzăreală” (Gherea), fără „priză la text”, ori cele care prin lipsa de aplicație și ștachetă intelectuală, rafinament, nu mai oferă credibilitate și respect - toate fac un deserviciu autorilor recenzați, îndepărtând cititorii posibili.

4. Pe deoparte, eu nu sunt adepta teoriei în vogă cândva, a formaliștilor ruși, că textul se poate detașa complet de biografia/ personalitatea autorului, că poate fi studiat în sine, în esența lui, fără nicio contextualizare. Dincolo de picanteriile cotidiene (care nu intră în discuție), orice autor se scrie pe sine (nefiind robot ori extraterestru), în orice fel de operă - ficțională ori nonficțională - care subliminal este autobiografie, intarsiind felul propriu de percepere, gândire și transfigurare. Talentul e cum își alchimizează eul în athanorul creației, efemerul în esență. Chiar se explică multe aspecte ale operei prin tipul personalității creatoare (cu traume, obsesii etc.). Pe de altă parte, într-

1. O vreme, la noi, a lipsit critica de întâmpinare. Care e stadiul ei acum?

2. Cine face azi critică literară? De ce și mai ales cum se face?

3. Ce sau cine vă motivează să faceți critică?

4. În ce măsură puteți detașa opera/ cartea unui autor de biografia/ personalitatea acestuia?

5. Unde situați critica literară din România zilelor noastre, în comparație cu celelalte genuri literare?

adevăr, este latura cotidiană, strict umană a autorului, care poate genera simpatii ori antipatii, când relaționezi cu el. Aș fi ipocrită să spun că reușesc complet să mă detașez de acestea. Mi-e greu să scriu despre un om antipatic, parcă mă inhib, iar la un autor prea simpatizat e posibil, inconștient, să supralicitez. Cum ambele ipostaze „dăunează sănătății” frazei critice, oricât m-aș feri, eșuez 2-3% în ambele cazuri. Dar nu în esență, poate doar în anumite nuanțări, retușabile însă, cu ...„circumstanțe atenuante”. Din fericire, dacă ești onest profesional, te salvează chiar textul analizat: când te cucerește citindu-l și-ți stârnește voluptatea actului critic, sigur e text valoros, uiți inconștient de efemerul uman, simți doar eul creator al autorului și te lași în voia celui de-al șaselea simț - profesionalismul și intuiția simțului critic.

5. Deși ar trebui să fie pe primul loc, cea care ierarhizează și valorifică celelalte genuri literare, care ordonează haoticul, discerne meritul de impostură, ei bine, paradoxal, critica de întâmpinare se află pe ultimul loc în percepția publică, discreditată prin atacuri concertate chiar din ambele părți implicate, autor și cititor, în plus, e și din interior, o autodiscreditare inconștientă. Criticii chiar ar trebui scoși din istoria literaturii - susțin unii autori - căci opera lor e second hand, nu ar exista dacă nu le-ar oferi scriitorul suzeran pâinea. Este o reacție ipocrită, pentru că oricine scrie simte nevoia, nu doar să i se audă vocea, prin lecturi publice, ci și să se verifice, să scrie despre el și un cititor avizat. Dezavuarea criticilor vine din impostura agresivă a unora, ori din orgoliul exacerbat al altora, fiecare autor considerându-se neînțeles dacă e criticat. Ipocrit, atât autori, cât și cititori spun că nu-i interesează o cronică literară pentru că scriu sau citesc ce le place, în realitate însă trag cu coada ochiului să vadă dacă se scrie și ce se scrie, dacă le infirmă sau confirmă părerile, convingerile, dincolo de efemerul unui show public. O vină o au și anumiți critici literari, care nu se adaptează spiritului vremii, scriu cronici didacticiste, academice, într-un limbaj abscons, cu efect opus, îndepărtează cititorul atît de cartea propusă, cât și de textul critic în sine. E ceea ce Pompiliu Constantinescu definea ca „două specii egal detestabile: scriitorii care cred că ei au inventat pe critici, şi critici care cred că literatura există numai prin ei”. Ar trebui să fie un minim de conlucrare între cei trei actanți autor/ cititor/ critic pentru a se forma o cultură literară, gustul estetic într-o societate a demnității umane, întru spirit.

Mihai Posada, poet, critic literar, Sibiu 1. Lipsa criticii de întâmpinare, o vreme, la noi, este o marotă bazată pe tulburarea apelor la 1989, urmată de lipsa unei direcții critice acceptate, până la reașezarea vocilor critice autorizate/aprobate/încurajate de aceia care vorbesc de lipsa, o vreme, a acestei critici, la noi.

Când nu mai ai decât o revistă sau două-trei în stare de funcționare, iar atenția scriitorilor se îndreaptă spre configurarea unor formațiuni politice (vezi, bunăoară, Partidul Alianței Civice) se cheamă că literatura însăși are de suferit și implicit, desigur, specia criticii literare. După ratarea în politica în care nu prea aveau ce să caute, scriitorii s-au întors la treaba la care se pricep, iar critica literară a avut și ea, ca întreaga noastră literatură, numai de câștigat. Școlile de gen, cum de exemplu Cenaclul de luni, la București sau Redacția Echinox, la Cluj (azi Cluj-Napoca), nu pot fi ignorate.

De aici parvin cei mai de seamă critici literari mai tineri, împreună cu crema scriitorilor din celelalte domenii. Desigur, nici celelalte regiuni ale Țării nu au stat cu mâinile-n sân. Pe lângă desantul la modă al „lupilor tineri” afiliați uneia sau alteia din pepinierele universitare românești urmate sau nu de contracte de specializare internațională, mai avem criticii și istoricii literari cu vechime, dar și suficient de mulți literatori care scriu critică literară fără a face parte din vreo gașcă scriitoricească de care s-a umplut literatura noastră grupată și clasificată pe decenii, cincinale și sezoane literare, fără a mai socoti și gherila care vrea să-i răstoarne pe toți pentru a se autoînscăuna la direc-

ția literaturii române. Așa că nu avem a ne plânge azi de lipsa criticii de întâmpinare. Că unii din scriitorii care ocupă și funcții academice spun cum că doar ei ar ști „cu ce se mănâncă literatura sau critica literară”, ține de valoarea lor pedagogică și de cei 700 de ani de-acasă, la care mulți locuitori alfabetizați recent ai Europei de Est au fost și au rămas absenți nemotivat.

2. Cine face azi critică literară, la noi, am răspuns deja: criticii literari de tradiție și necompromiși politic dar care au scăpat cu viață până azi, foștii studenți la Litere, actualmente universitari cu acte în regulă și apoi scriitorii cu cunoștințe de teorie literară și pasiune în domeniul criticii de întâmpinare, al istoriei literare etc.

- pentru niciunii (cu excepția absolvenților Școlii de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, activă între anii 1950-1955) nu există în prezent cursuri de critică literară, oricât ar lăsa unii sau alții impresia, fie că ar fi vorba de un domeniu exclusivist de activitate literară, fie de unul prea de tot democratic...

Motivația comiterii textului de critică literară stă în nevoia de comunicare a oamenilor, aceeași care îi îndeamnă, irepresibil, să scrie orice altceva în vastitatea fenomenului literar dintotdeauna. Pe de o parte, nevoia de a semnala o valoare nou-intrată în literatură, deopotrivă cu nevoia de a linguși sau a fi lingușit ca autor de text tipărit, motivează existența comentariului critic valoros ori conjunctural. Se face dintotdeauna critică literară de ambele sortimente. La noi se scrie cu vervă și talent, cu dăruire chiar, foarte bune texte de critică literară, așa cum nu lipsesc nici maculaturile cu pretenții de critică. Fără compost, nu avem nici licori, nici drojdii. Timpul are grijă să trieze amărăciunea de bucurie, cum neghina de bobul curat.

Să nu uităm vorba conului Alecu Paleologu: „Memorie!

Totul este memorie”. Avem și cazuri, nu tocmai rare pe cât de triste, când despre cărțile prezentate publicului cititor vorbesc autori cu pretenții, dar care nu au citit cartea despre care bat câmpii cu grație. Ar mai fi de menționat îndreptarul de lectură semnat de poetul, dramaturgul, teoreticianul, eseistul și omul de teatru Radu Stanca și publicat în revista Transilvania la 1943, sub titlul Problema cititului. Contribuții la estetica fenomenului literar.

3. Asociația persoană fizică între bunul gust și bunul plac. Dacă aș fi angajatul unei rubrici, într-o revistă cu direcție prestabilită, lucrurile ar sta desigur altfel.

Din fericire, scriu cronici de întâmpinare sau, dacă găsiți mai nimerit să le spunem recenzii, de peste două decenii, fără a suferi presiuni de tip conjunctural, ca să zic așa. Am publicat două volume cu aceste peste 80 de texte, intitulate Cartea întâmpinărilor - o istorie literară alcătuită din cronici - (volumul întâi la Iași: Tipo Moldova, 2012, al doilea la Satu Mare: Inspirescu, 2018). Al treilea stă să apară. Scriu dintr-un sentiment compensatoriu (cineva spunea că un critic literar ar fi un beletrist ratat) împletit cu bucuria de a comunica impresii ce pot pune în valoare și pot plasa operele literare ale colegilor de generație (generația în cel mai larg sens) într-un univers lipsit de haos, într-un cosmos literar oarecum ordonat, fără însă a emite pretenția unor judecăți de valoare exhaustive sau ultimative. Nu putem ignora, de-o pildă, metoda „critică” a lui Robert (Jean François) Colonna d’Istria care, în foarte originala sa carte Le testament du bonheur apărută în anul 2016 la Le Rocher, „inventează” critici literare la cărți care nu au fost scrise niciodată, în cincizeci și două de ipostaze despre autori inexistenți, ale căror nume le alcătuiește din anagramarea propriului său nume, iar vârful de lance al acestei invenții literare este cronica în care autorul își comentează propria carte.

4. Problema este pe cât de gravă, pe atât de disputată.

Dacă putem fi de acord cu oarecare „autonomie a esteticului”, nu putem accepta excepțiile ce anulează chiar calitatea... estetică a acestuia, sluțindu-l. Mulți dintre aceia care acuză o teorie a conspirației eticului ce ar îngrădi esteticul sunt tocmai autorii acelei constipații morale care a infestat inestetic literatura cu purgațiile umorilor și dejecțiilor unei mizerabilități ajunse la extrem dar motivate experimental. Un exemplu recent este cel al „manifestului feminist”, scris în trena declarațiilor de victimizare & acuzare a violatorilor de la Hollywood și recitat de Medeea Iancu la Botoșani, cu prilejul decernării Premiului Național Mihai Eminescu pentru poezie, la 15 ianuarie 2018. Dar, ce s-ar face literatura de propagandă și ce s-ar alege de efortul ei manipulator, dacă am ține cont de vreo normă eticmorală frustrantă pentru totala autonomie a esteticului ei intrinsec? Sigur că valoarea literară nu se stabilește după numărul păcatelor sau al virtuților civile din biografia unui scriitor. Norman Manea notează cu pertinență: Opera literară răspunde – înainte de toate – criteriului estetic, aşa cum opera ştiinţifică se supune standardelor ştiinţifice, continuând în același text: Jurnalul, memoriile, autobiografia nu pot ocoli, însă, la nesfârşit, pe de altă parte, testul etic al unui

16 actualitatea literară examen de conştiinţă. De fapt, rostul unor astfel de scrieri s-ar limita astfel doar la o convenţională, îngustă dare de seamă cotidiană, pentru ca mai la vale să aducă precizarea: Cei îngrijoraţi că biografia ar putea, cumva, ştirbi opera sau că – fiind vorba de gândirea uneia şi aceleiaşi persoane – subtile relaţii s-ar putea descoperi între una şi cealaltă, ar putea să-şi tempereze neliniştile amintindu-şi că natura, ca şi istoria, nu par prea sensibile, în cele din urmă, la ciudăţeniile efemerei fiinţe omeneşti. Este vorba despre articolul infam-ant Happy Guilt-Felix culpa, publicat în anul 1991 de revista americană The New Republic și tradus în românește „fără voia autorului” în revista de limbă română 22, Nr. 6-7-8/1992, chiar dacă din retipărirea lui în Contrapunct, Nr. 20/5-11 iunie 1992 aflăm că Vina fericită-Felix culpa, scris inițial în românește, fusese oferit României literare care l-a refuzat. Că tocmai autorul care a făcut afirmațiile citate este acela care acuză, în același text!, pe temeiuri biografice, încercând să denigreze persoana autorului și valoarea operei sale – e vorba, după cum se știe, de Mircea Eliade – ține tocmai de valoarea unei minime moralități absolut necesare în raportul care vă interesează, între biografie și operă.

5. Din păcate sau din fericire, nici fondurile ministeriale de publicitate-tipărire-traducere, nici critica literară propriu-zisă, chiar dacă ajută, nu constituie factori de decizie în acordarea distincțiilor sau premiilor literare, de la cele mai modeste și până la mult-râvnitul Premiu Nobel pentru Literatură. Cu toate acestea, consider critică literară viabilă nu doar literatura de gen scrisă de clasici în viață (N. Manolescu, I. Pop, M. Martin, G. Grigurcu, Al. Cistelecan, C. Ungureanu, I. Petraș, Alex. Ștefănescu sau Aurel Sasu, Marian Popa și alții), de titularii ce tind să le ia locul (D. C. Enache, P. Cernat, I. Boldea, A. Terian, R. Vancu, N. Cliveț, N. Corcinschi, O. Olaru și mulți, mulți alții), dar și pe aceea a unor scriitori pasionați și de acest domniu, cunoscători de opere orientative semnate, între alții de la R. Wellek și A. Warren – pentru teoria literaturii, A. Fowler – pentru canonul literar, T. Todorov – pentru naratologie, F. de Saussure și C. Lévi-Strauss sau R. Barthes și G. Genette ori J. Piaget, J. Lacan și J. Derrida – pentru structuralism-deconstructivism, până la T. Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, I. Negoițescu, T. Vianu, Al. Piru, M. Zaciu, R. Munteanu, E. Simion, Dan C. Mihăilescu și toți ceilalți – pentru filiera națională. Stăm confortabil și la capitolul critică literară, ținând cont de avalanșa postmodernă a producției de literatură tipărită, din care cel mai mult au de câștigat nenumăratele edituri românești contemporane, mai noi sau mai vechi.

Mircea Bârsilă, profesor universitar, poet, Pitești 1-2. E adevărat, mai ales după 1990, când a avut loc o mare schimbare. Au apărut multe edituri, o producție foarte mare de carte și criticul literar nu a mai putut săși facă datoria faţă de noii autori. Până în ’90 critica de întâmpinare a avut un statut foarte clar şi am avut critici importanţi. După ’90 n-a dispărut, dar parcă funcţia ei a ruginit şi în acest context am remarcat că fac critică de întâmpinare mai ales scriitorii. Mă gândesc la Adrian a lui Gheorghe, la Dumitru Au-gustin Doman, la Marian Odangiu şi mulţi, mulţi alţii, scriitori care sesizând că este vorba de o carte deosebită scriu despre ea. Apoi, la ora actuală, nu mai există o direcţie canonică, ceea ce e un lucru foarte bun, asta înseamnă libertatea scriitorului, libertatea pentru un anumit tip de scriitură… Apoi un aspect nou, „mizerabilism”, pe care critica literară îl priveşte cu multă suspiciune. Adică se coboară scriitura cu mult sub nivelul la care ar trebui să fie o carte, ori ştim că există o estetică a urâtului, dar în cazul acestor tineri, urâtul nu dobândeşte şi valenţe estetice.

3. Fac critică literară de vreo zece ani şi obictul in-teresului meu a fost poezia optzecistă. De fapt, scriu eseuri, pentru că nu scriu despre o carte, scriu despre opera optzecistă în revista „Argeş”, ceea ce a făcut să mă gândesc la un volum şi cred că acesta va apărea în această toamnă. Scriu despre mişcarea optzecistă pentru că ea este fenomenul pe care l-am cunoscut din interior, de la înfiriparea sa, până la ora actuală. Cunosc poezia optzecistă din toate zonele ţării, ori acest fapt mi-a dat dreptul să scriu despre congeneri.

Se poate ca perspectiva mea critică să nu coincidă cu critica de acum 15-20 de ani, asupra generaţiei optzeci, asupra canonului, pentru că scriitorii au respectat direcţiile canonului în linii mari. Au apărut noi orientări, noi gusturi, concepţii noi şi tocmai asupra acestor aspecte vreau să insist. De fapt, până la urmă, literatura are mersul ei imprevizibil, criticii pot să bată moneda pe o anumită direcţie şi în realitate să apară o deviere de la direcţia considerată canonică, o deviere imprevizibilă şi tocmai în acest lucru stă interesul pentru artă ş.a.m.d.

4. Am impresia că în ultimii 5-10 ani, interesul criticilor literari, de renume, a trecut de la critica de întâmpinare la eseuri, la studii profunde, sau îndreptat înspre forme mai ample şi care diferă de critica de întâmpinare. A fost şi un act de prudenţă, pentru că apar atât de multe cărţi încât a scrie numai despre unele şi a le ignora pe altele pentru că nu ai avut acces la ele, înseamnă a face nedreptate în plan literar. Cum avem romane şi poezie de foarte bună calitate şi critica de specialitate stă pe acelaşi plan cu acestea.

Anchetă realizată de Titus Crișciu

cronica

Maria NIŢU

nr. 85 n septembrie 2018

Despre eroismul supraviețuirii în războiul taliban *

După Revoluție, Costel Balint, profesor de educație fizică, arestat în zilele decembriste, a devenit militant în linia întâi a Memorialului Revoluției, autor a peste zece cărți-document, de arhivă istorică, intrate în bibliografia de referință a Revoluției Timișoara ’89.

Pasionat de istorie și în special de cea recentă din contextul unei geopolitici angrenată într-o odisee fără sfârșit de „război și pace”, scrie despre conflictele de război la scară mondială, de la „Visul american” și atentatele din 11 septembrie 2001, până la războiul din Siria.

Autor de cărți-document, după „Arde Orientul”, 2017 - rod a 25 de ani de documentare, în recentul volum, „Nord-Vest Sud-Est”, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2018, vine de data aceasta cu o formulă nouă, de graniță, cu o cronică-roman, în care prezintă războiul din Afganistan, dus între americani cu trupele aliate și talibani, particularizat într-un flash al unei înfrângeri a americanilor într-o confruntare de la Jalalabad.

Fulgurații literare, cu imagini artistice, apar și-n cărțile documentare, preconizând direcția spre imaginarul artistic. Subiectul este prea proaspătă rană deschisă ca să fi fost destul timp pentru distanțare și ficționalizare la rece, de aceea sunt puține romane despre acea perioadă talibană. Este o mixtură între document și romanesc, atât prin localizările reale (Kabul, Jalalabad, Kunduz, munții Herat etc.) și conflictele armate reale, cât și prin personaje, care, precizează autorul, sunt reale (cu schimbările de rigoare de nume).

Autenticitatea descrierilor este atât de veridică, până la detaliul infim, plină de concretețe carnală, încât nu poate fi doar din imaginație ori din filme documentare. Are prospețimea unui jurnal de război al unui combatant real, preluat de un narator, trecut de la persoana intâi a confesiunilor, la persoana a treia a relatărilor unei voci auctoriale distante, din exterior.

Perspectiva nu e însă a unui narator imparțial, ci a unui reflector dintre supraviețuitori, implicat afectiv, empatic, într-o narare ostilă talibanilor. Aceștia, „bărboșii”, gardieni roboți, au o imagine grotesc caricaturală, ca a unor „brute cu mutră de maimuță (,,,) lătrând ordine scurte”. O replică „Dumnezeu și-a întors fața de la noi” amintește de scena apocaliptică

„ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”, din romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” al lui Camil Petrescu (participant efectiv la război).

Romanul este ca pandant la articolele fierbinți și documentarele de război ale lui Adelin Petrișor (reporter de război, implicat și talentat cronicar), prezentând aceeași realitate de război sub formă romanțată. Este un document viu, ce umanizează dureros reportajul să percepi faptele, dincolo de minte, cu senzorii emoționali, într-un impact afectiv mai puternic.

Cu scene ca de filme horror, de thriller, lectura este greu de suportat până la final pentru cei neșcoliți la atrocități și obișnuiți cu căldura căminului dintr-o țară neconflictuală. Scenele de terorism sunt la paroxism, într-un profesionalism al diabolicului, când tortura fizică se îmbină cu cea psihică, până la dezumanizare.

Epopeea este a unui lot de prizonieri de război, soldați, tanchiști, parașutiști americani și europeni, supraviețuitori adunați de prin văi, după lupta de la Jalalabad, în care talibanii au ieșit victorioși, într-un marș spre spre un lagăr taliban de prizonieri. Sentința se știe: „lungul dum ne va decima mai mult decât luptele” . Creasta munților Kunduz este o frontieră care desparte două direcții: nord-vest și sud-est. Direcția, prin pădure este de la nord vest la sud est, ca un cod al convoiului, ce dă și titlul cărții, sigle deopotrivă pentru Occident și Orient. Marcajele celor patru puncte cardinale, cele patru zări, în aceeași măsură universalizează calvarul drumului și al războiului

mereu prezent pe harta lumii. În acest cadru, se conturează psihologia unor pesonaje tipologice, specifice războiului, simbolice pentru situații limită: învingătorii și învinșii - sub postura extremă de prizonieri, iar dintre aceștia, supraviețuitorii.

Marșul lung, de săptămâni și luni, cale de 500 de km, amintește de „Lunga călătorie a prizonierului”, romanul lui Sorin Titel, dovadă că indiferent de timp și spațiu psihologia de război este similară. Într-o programată contextualizare politică se vorbeș-te despre directive europene, despre acordul de la Geneva, despre drepturile omului, umanitarism și statutul prizonierilor în legislația internațională etc., dezbateri politice eficiente eventual în comentariul auctorial, însă ușor inadecvate când sunt inserate în replicile soldaților terorizați de gândul supraviețuirii, în fața unui inamic consacrat ca fundamentalist, care nu știe despre democrația europeană, de alte legi ori principii, decât de fanatismul său religios, de codul propriu, Sharia, singura autoritate fiind Coranul pen-tru „viteazul popor afgan”.

Vectorul obișnuit se schimbă: învinșii sunt america-nii și aliații europeni, soldați, tanchiști, lunetiști, iar învingătorii sunt „bărboșii talibani” care au o ură crâncenă contra americanilor. Gardienii calificați erau duri, impasibili, reci ca niște automate, surdo-muți la vaiete, cu o neomenească lipsă de orice sentiment „loveau cu nepăsare, parcă executând o muncă oarecare, incapabili să zâmbească, să întindă o mână de ajutor sau să-și însoțească loviturile cu înjurături ori blesteme”. După principiul diversitate în unitate și conform altui principiu că în situațiile extreme se dezvăluie caracterul adevărat al omului, în acea epopee a supraviețuirii, când trebuia să învingi în acel marș triada: foame, oboseală, sete, în psihologia pri-zonierului sunt marcate tipologii diverse. Unii sunt corecți, cu simțul camaraderiei, al prieteniei și al demnității (Dany, elvețianul Marius, care credea naiv în puterea „acordurilor”, caporalul Alex, locotenentul Zarra) până la escroci, lași, trădători, ticăloși etc. (Biro, cu rucsacul plin cu provizii furate de la ajutoarele Crucea Roșie, să supraviețuiască, „mai bine un șobolan viu decât un erou mort”). Dany, parașutistul canadian, tânărul entuziast, personajul principal, când depusese jurământul militar, la 19 ani, încă mai credea că „armata este o experiență exaltantă și măreață”.

După acele luni de suferințe, devine un prizonier bătrân și înfrânt. Era ca un asteroid în jurul căruia gravitau personaje trecătoare din trupele aliate, canadieni, francezi, corsicani, alsacieni, nemți, afroasiatici, afro-americani, dominicani etc. Acel petec de lagăr horror se profila ca un Turn Babel cu toate națiile și speciile umane, un compendium de antropologie.

Prizonierul era americanul înfrânt, „ucigaș înrăit”, „pleavă capitalistă”, criminali de război care trebuiau să se căiască, pe când talibanii erau „luptători pentru pace”. În aceste condiții, temă fundamentală este libertatea, liminal, în subconștientul fiecărui actant.

Fiind prizonieri, privați de libertate, aceasta era vi-sul existențial. Corolar, bântuia continuu gândul evadării, căci moartea era sigură cu asemenea că-lăi. Finalul, pentru că schimbul de prizonieri avea să fie făcut, se aștepta să fie luminos, cu jubilația dobândirii libertății, glorios, ca o sărbătoare pentru supraviețuitori, „Șobolanii de la Jalalabad” trebuiau să devină „eroii de la Jalalabad”. Dar nu a fost să fi așa. Supraviețuitorii, înregistrați ca simpli „foști prizonieri”, au fost recepționați ca recuzită din procesul birocratic administrativ.

Schimbul de prizonieri era schimb de ștampile, documente americano-afgane, ca un schimb de marfă în care nu conta nici cantitatea și nici calitatea, câți prizo-nieri au mai ajuns supraviețuitori și în ce condiții - ca să se ascundă asasinatele în masă. Din două sute de prizonieri, soldați căliți pentru focul luptelor, au murit rând pe rând torturați, asasinați și au supraviețuit cincizeci, înfometați, sleiți de puteri, la limita dintre viață și moarte.

Libertatea visată nu mai exista, odios, criminalii știuseră să o distrugă și pe viitor, inculcând teroare în respirație și-n somn. Eliberați de cătușele de la mâini și picioare, dar cu cătușe pe tot restul vieții în ochi, în minte, în inimă și suflet, „pentru a putea pătrunde din nou în lumea celor vii, aveau un drum lung de străbătut (…) cu nesfârșite nopți petrecute în spaima unor coșmaruri. (…) Preferau să se adune și să tacă împreună”.

Pe lângă dozarea justă a efectelor de suspans într-o narare continuu tensionată, prin actualitatea temei și veridicitatea epicului, volumul este, ca viziune de fond, un document sui generis, arhivat meritoriu în istoria romanului istoric pe tema războiului. * Costel Balint, Nord-Vest Sud-Est, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2018.

traduceri

nr. 85 n septembrie 2018

actualitatea literară 17

David Fernández Rivera

David Fernández Rivera (născut la Vigo - Spania, în 28 ianuarie 1986) - poet, dramaturg, compozitor, coregraf și director de teatru. Cariera sa este marcată de nonconformism, o permanentă căutare avangardistă, precum și de implicarea în apărarea identității noastre naturale, înțeleasă ca etiologie esențială a liricii sale.

Este cunoscut pentru materializarea muncii sale prin intermediul celor mai diverse și imposibile coduri, inclusiv forțând, în cadrul unui poem, limitele limbajului și ale limbii. A publicat volumele de poeme: „Umblând prin ceață”/ „Caminando entre brumas” (2004), „Sentiment și lumină”/ „Sentimiento y luz” (2005) - împreună cu fotograful Luis Lorenzo, „Cânturile absenței mele”/ „Canciones de mi ausencia” (2005), „Mânjii”/ „Corceles” - antologie a tinerilor (2006), „Între umbră și țipăt”/ „Entre la sombra y el grito” (2008), „Garduri de sârmă”/ „Alambradas”

(2010), „Sahara” (2011) și „Agata”/ „Ágata”. Înainte de a-și schimba concepția asupra creației, unind poezia, sunetul, imaginea și teatrul în opera „Sfere”/ „Esferas” (2015), a publicat textul dramatic „Hipnoză.

Colonia”/ „Hipnosis. La Colonia” (2012). În 2009 a pus bazele Companiei „David Fernández Rivera”, pe care în prezent o administrează, fiind în același timp producător și regizor. Cu ea a pregătit și pus în scenă piesa „Cu coasa printre flori”/ „La Guadaña entre las flores” de Ángel Padilla (2008), ca și textele scrise și regizate de el însuși, precum „Garduri de sârmă V. L.” (2010), „Ecourile nopții”/ „Ecos de la Noche” (2011) și „Fractal” (2015). Rivera se

ce ușurează sarcina fațadei în timp ce ea ține o minge de heliu în mănușile de cauciuc alb.

Nu pot să răspund, trapa coboară în adâncul umed al unui diferențial, unde două torțe nutresc speranța de-a mă putea dărui temeliilor oceanice ale cetății.

E spiridușul?

Pe genunchii ploioși ai tristeții călăresc două suflări deghizate-n călăreți costelivi, de unde manevrează epitafurile armurilor forjate peste sângele scheletelor.

Rugăciunea mă aduce înapoi pe meterezele pământului. Dincolo de ghețarul de jos se zărește hotarul morții. Feriți-vă de fugari! În întunecimea cenușiului se-ntretaie cărările sirenelor propriului meu mormânt, drum bun!, nu departe de mine voi continua să scormonesc după săbiile celor uitați. E spiridușul? Tăcere…

Fata moartă Poate se stinge rădăcina candelabrului, acum când amvoanele se-mbată sub cupolele de piatră ale vânzărilor. Acolo, în apropiere de platforma portului, șinele ne-au purtat la capătul opus al unui oraș din secolul al nouăsprezecelea, în care încă se mai înmulțesc deșerticele plantații ale fetei moarte.

În Zahir*-ul aceleiași, una dintre cele două flăcări se consumă în dorința de-a reînvia pe nisipul plajei; acolo, încă se mai aprobă rugăciunea de a putea aștepta alaiul ceresc, risipit acum sub întunecimea tulbure din tremurul fixat sub pictura murală lipită de colții giganticelor bulevarde ale păsării Phoënix. * Zahir - semnificația aparentă sau exoterică a Coranului.

Babel

Sub furcile păsării Phoënix

I.

Visul mi-a așezat fălcile călare pe un cal metalic, în vreme ce coasta își odihnea îngustimea peste așchiile unei capote care încă ține sulița de-a curmezișul pe placa de ciment de la grinda principală.

Diapazonul din fosă sugrumă în vibrația turnichetului fibroza chistică cu multele ochiuri ale fumului slobozit în cauterizarea peste drenajul fictiv al pământului

Aplecând pachetul cu pulbere, perna se preface că mă încătușează de țevăriile interioare de rezistență. Și-ncepe să plouă…

Patul din cabina de pilotaj alunecă pe treptele gâtlejului meu tocmai când nervii implantați în cârligul precedent al furtunii mă duc sub felinarul din piața de secol nouăsprezece. În el se dizolvă proiecțiile sepia ale copilăriei, iar o femeie mă invită să vizitez șinele

caracterizează prin alternarea căutării celei mai radicale cu dorința de a apropia poezia de public. Un bun exemplu în acest sens îl constituie discurile sale, printre care cele mai importante sunt „Ecourile nopții” (2011) și „Fractal” (2015). Printre cele mai importante recunoașteri ale poeziei sale se regăsesc Premiul Fundației Culturale „Miguel Hernández” și titlul de Oaspete de Onoare al orașului Santa Rosa de Osos (Antioquia, Columbia).

(Prezentarea îi aparține autorului.

Traducerea: Costel Drejoi).

În arenă, indivizii urmează circumferința deghizată în aceeași ambiție ce îngroapă delirul imperceptibil de a împinge trapezul cusut spre una dintre ultimele artere ale bolții cu lamauzură a pantofilor; acum dorm pe aceeași podea de wolfram care insultă fără doctrină capul învinețit în sfredel mineritul bărbatului-legumă. Țipătul se ascunde sub extremitățile umflate ale ventilatorului…

Ei nu știu asta…, iar hainele lor nu mai sunt decât prejudecăți și nedreptăți pictate pe catargul unui steag ce fixează pe umerii lor ciupiturile înecate-n colții ce construiesc egoismul incandescent în cavitatea smalțului seringii.

Acesta e doar vehiculul ce descompune identitatea subiecților în scânteia pe care-ai văzut-o zidurile incintei cu energie dorința de-a se întâlni într-una dintre catacombele ce păstrează praful pe acea podea cenușie și decolorată a platoului de filmare.

II. De cealaltă parte a frontierei, rotația cultivă zilnic o peliculă de pneuri pe stomacul celor ce văd cum cei de-o vârstă cu ei alunecă în subterana unei radiale în dorința de a proiecta nodurile de sânge peste creuzetul altcuiva sub tejgheaua identității.

Sânii ei goi bocesc în neputința de a opri tăierea impusă sub unghiile fără franjuri în sevă.

Se sting luminile…

Speranța de la ai cărei pigmenți se aprinde vitraliul în rozetă dispare cu cravata strânsă în giulgiul adăpostit sub singurul acoperiș ce tremură alături de bărbatul de la tobe. Înainte ca mulțimile să se îmbarce în șuvițele perforate cu elasticul acului pozitiv toate erau una cu palmele muzicantului în axioma tatuată cu fuziunea acustică și unitară a pielii: lucarna scânteietoare a vieții.

Traducere: Costel DREJOI

Magda URSACHE

18 actualitatea literară

eseu

nr. 85 n septembrie 2018

Un program pentru memoria exilului

Mi s-a întâmplat, chiar în anul Centenarului Reîntregirii, să citesc nesăbuinţe despre identitatea etnică, specific naţional, românitate, ca fiind concepte care s-au perimat. Forma mentis autohtonă e declarată un –cool, la fel familia tradiţională, la fel religia ortodoxă, iar christofobii se înmulţesc. Proletcultiştii şi-au dorit „stârpirea din rădăcină” (nu-i mulţumesc lui Ovid S. Crohmălniceanu!), cu rădăcini naţionale cu tot, a profesorilor de conştiinţă. Sami Damian hotărâse că Vintilă Horia, Călinescu, Noica erau „porţile închise” ale literaturii române. Rădăcini în fascism, în nazism, în legionarism găsesc noii rolleri de la Iorga, Blaga, Eliade, Mircea Vulcănescu, la Ţuţea, Noica, Ernest Bernea... Semnalul de alarmă al lui Crainic, „români deromânizaţi”, e negat cu indignare. Nichifor Crainic continuă să rămână pus la Index librorum prohibitorum.

Un primar iaşiot a dat sancţiune cuiva care afişase, preelectoral pesemne, într-o staţie de tramvai, o pancartă cu poemul incendiar Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, pentru care Tribunalul Poporului i-a dat lui Radu Gyr, în 1958, sentinţa: condamnare la moarte.

Cei care anunţau satisfăcuţi, după acel 23 august, moartea civică a marilor scriitori n-au fost condamnaţi la moarte morală, dimpotrivă. Au rămas sub scut, pentru a reactualiza lozinca internaţionalismului proletar, ca să-i blameze din nou pe cei care pledează pentru păstrarea trăsăturilor identitare. Un eseist vrea să ne convingă cum că s-a consumat prea multă energie degeaba în problema identităţii, total inactuală, diversităţile naţionale fiind pe ducă. Un istoric la modă, care nici istorie nu face, nici patriotismul nu-i place, ne persuadează să scăpăm de obsesia identităţii, care n-ar fi decât a popoarelor mici şi mărunte, vitregite. Dar or fi fost briţii popor vitregit? Când şi-au simţit identitatea în pericol, englezii au riscat pierderi economice, ieşind din UE. Noi? Părem a fi cuprinşi de un aventurism demolant. Lucrăm cu „râzătoarea” contra celor care respectă vocabule ca trecut, tradiţie, moştenire, declarând că nu datorăm nimic nimănui, predilect înaintaşilor, oamenilor între români, ca să parafrazez titlul lui Alexandru Buican, Un om între români. Un filosof şi mai la modă opinează că la judecata supremă va fi chemat insul singur- singurel, nu „în turmă”. N-o fi citit în Apocalipsă, 11,9 că în ziua judecăţii vor fi chemate „popoare, seminţii, limbi, neamuri”?

Fapte condamnabile, ca trădarea, le socotim eroice, fapte eroice le socotim zadarnice, prosteşti. Ţăranul apărând hotarele şi haturile? Eroare! Istoria popoarelor s-a cam sfârşit, aşa că, dacă are chef de luptă contra soldă, individul poate fi kanonenfutter – carne de tun – în vreun deşert. Cât despre ţăranul care şi-a pus biserica pe roate ca să poată pleca împreună cu ea la vreme de bejenie, el simte din nou sila, dispreţul elitei intelectuale, nicidecum dorinţa de a ajuta/ corija/ îndrepta. Cu acest pervers (nu de bordel, ci de bordei), incestuos, leneş, hoţ, beţiv, consumator de cânepă şi alte droguri populare, nu-i nimica de făcut.

Marea masă a ţăranilor a susţinut Unirea prin preot şi prin învăţător. Ia-le şcoala şi crucea şi ai sfârşit ce-au început proletarii comunişti.

Ce dacă sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii? Se poartă un tip de intello snob şi cinic, indiferent la soarta naţiunii sau chiar contribuind la demolarea ei. Şi-mi amintesc de un vremelnic primarchirurg al capitalei, Oprea şi Sorin parcă, vorbind de „poporul PSD”. Ce-i altceva decât instigare la bellum intraetnic, la dezbinare? Se pledează contra vinei numite „abuz de memorie” (şi de memorii) privind crimele comuniştilor. Cică „n-avem”. N-avem eroi rezistenţi, sacrificaţi de comunişti? Spune Ion Zubaşcu, într-un interviu luat de Lucia Negoiţă pentru „Acolada”, că „în familia noastră, politica s-a scris cu sânge de om”. Ce-i drept, temerarii care au ales calea libertăţii trebuie căutaţi în munţi sau în exil. Avertizează Vintilă Horia, prin Ovidiu al său: „Libertatea se plăteşte scump, dar îşi merită totdeauna preţul.” În Polonia, s-a înfiinţat Institutul pentru memoria naţiunii (subl. mea, Magda Ursache) poloneze; au fost judecaţi procurorii vinovaţi de muşamalizarea dosarelor criminalilor din perioada stalinistă. La noi, Institutul „Elie Wiesel” s-a constituit într-un soi de Tribunal al Poporului, unde domnul Al. Florian, avocat, procuror şi judecător à la fois, pledează şi dă sentinţe contra marilor valori ca Mircea Vulcănescu, Eliade, Ţuţea, Gyr, contra rezistenţilor anticomunişti, contra martirilor închisorilor. Lui Nichifor Crainic îi saltă post- mortem pe stern. A produs Crainic „dezastru ţării”, acuza grea a Tribunalul Poporului ? Comunismele lui Radu Florian au fost preluate şi augmentate de fiu: „Fazcism!”, cum pronunţa ultimul de pe listă ajuns primul, Ion Iliescu. Agenţii gândirii unice (la fel ca PCR-ul) ai stalinizării, ai marginalizării, ai exterminării nealiniaţilor la doctrină cer să ne controlăm repulsia faţă de torţionari (cei mai sângeroşi

din Est). Dar de unde iertare, seninătate, echilibru? Ce om normal la cap n-are fobie faţă de comunism? Sau este un rău minor, o banalitate a răului că regimul DejPauker-Teohari a acţionat dur, crud, bestial, în numele luptei de clasă? Amintiţi-vă că Lenin telegrafia decis: „Împuşcaţi-i şi pe şovăielnici!” (v. Opere complete, X).

A regretat gen. Pleşiţă că l-a bătut pe Paul Goma, mai să-l omoare în închisoare cu aconitină, apoi în Franţa prin colete explozive? Să-i cerem lui Goma toleranţă mută, ba chiar să-i postfaţeze memoriile lui Nicolae Pleşiţă, patrioticul patrioticilor securişti?

Putem fi obiectivi, cu înţelegere, când citim despre Experimentul Piteşti al Dr. Nicu Ioniţă, trecut prin el sau despre patimile după Piteşti? Virgil Ierunca n-a putut veni în ţară la stingerea mamei lui. Nici n-a aflat că a murit atunci, ci mai târziu, când poşta română i-a returnat un mandat, cu menţiunea decedată. Vrem să-l fi iertat Monica Lovinescu pe Francisc Butyca, torţionarul mamei sale, Ecaterina Bălăcioiu, mort necondamnat în 1998? Ar însemna să ne autogolim memoria.

Pe Micaela Ghiţescu, studentă în ’52, au arestat-o numai pentru că i-a scris profesorului său, Marcel Fontaine, expulzat din RPR, odată cu închiderea Liceului Francez de Înalte Studii. Proletcultiştii nu aveau nevoie de înalte studii, de înalţi profesori, drept care i-au gonit de la catedre universitare pe cei dăruiţi să fie profesori. Lui G. Călinescu i-a luat luat locul dentistul Vitner. E de noaptea minţii şi a spiritului!

Norocul lui Neagu Djuvara, că a plecat în delegaţie, ca diplomat, la Stockolm şi a rămas dincolo de Cortina de Fier. Fix la 23 august ’44, l-a trimis acolo primul ministru Mihai Antonescu, spre a trata armistiţiul cu ambasadoarea URSS Kolontay. A urmat marea sovietizare, mai exact colonizarea economică şi culturală, dar şi deznaţionalizarea. Noroc cu caru’ au avut şi Iorgu Iordan, membru ARLUS, şi George Ivaşcu: învăţase, la cerere, limba rusă în închisoare.

N-a devenit Cartea Rusă (citiţi: sovietică) cea mai mare editură, cu farmacista Ilka Melinescu în frunte? „Iskra” (citiţi „Scânteia”) se difuza în tiraje uriaşe; cei din „câmpul muncii” erau abonaţi cu toţii, obligatoriu, chiar dacă erau soţ şi soţie, iar şantieriştii citeau ziarul lui Brucan şi noaptea, la flăcări de chibrit, cum cântau poeţii planificaţi să scrie propagandistic. Şi prosperau!

Revistele exilului erau scoase cu eforturi mari, ca „Mele.

Scrisoare internaţională de poezie” a lui Ştefan Baciu, în mai puţin de 50 de exemplare. Aveau viaţă scurtă, ca „Tricolorul” lui Al. Dima-Drăgan sau „Drum”, a lui John Halmaghi, dar „Agora” ori „Origini” erau prestigioase. Constantin Eretescu a trudit mulţi ani la varianta americană a publicaţiei „Lupta”. The Fight”, din 30 noiembrie ’83 până în 15 iulie ’92. Tiraj 2.000 de exemplare, faţă de cele o mie ale variantei franceze „Lupta”. „Le combat”, bilunarul lui Mihai Korne, apărut la Paris din ’83 pînă în ’97 şi, după o pauză de un an, din ’97 până în 2000. S-au confruntat cu Puterea comunistă, unii în munţi, ceilalţi în ziarele şi la posturile de radio ale exilului. Şi mă gîndesc mereu la cei care au „mormânt în cer”, fără să fi ajuns în viaţă la căderea blestematei Cortine, ca Vasile Posteucă (1912- 1972).

Sunt vremi ce trebuie uitate, dacă marii exilaţi sunt încă publicaţi încet şi greu, încet şi greu? Îmi aduc aminte că tatăl meu le spunea cocori celor care reuşiseră să fugă. Iar Mihai Ursachi, 9 ani de autoexil în SUA, le doinea: „lung se tânguie cocorii”. Tocmai de aceea „Antilethe - revistă pentru comemorarea exilului românesc”, unde Mihaela Albu şi Dan Anghelescu se străduie să fie reconsideraţi exilaţii din motive politice, ar trebui sponsorizată la nivel guvernamental. Aşadar, întreprindere MA şi DA. Dacă nu se opune domnul

Florian, desigur, arbiter al loviturilor de pedeapsă privind aşa-zisul antisemitism al românilor.

Cei care au reuşit să treacă graniţa, fiind supuşi desţărării, au fost ajunşi de mâna lungă a Securităţii.

Mereu acuzaţi: de spionaj pentru SUA, pentru CIA, pentru NKVD, etichetaţi ca angajaţi Secu, ca agenţi provocatori de dezbinare ori fugari anticomunişti înrăiţi, ca Horia Stamatu.

Scrie Vintilă Horia, într-un interviu pentru „Punto y Coma”: „Exilul implică un spaţiu al cunoaşterii prin intermediul durerii, suferinţei şi a tot ce înseamnă despărţire”. A urmat „exilul din exil”: „Am ajuns să mă exilez în propriul meu exil ca să pot continua”. În alte cuvinte, „concentrarea în sâmbure”, pentru a-ţi păstra curat sinele. Şi sinea. Sau, ca să-ţi suporţi existenţa, trebuie s-o prefaci în literatură: Dumnezeu s-a născut în exil.

Incorect politic, religios, cultural, poate şi muzical, Dan Anghelescu susţine că o bună cuprindere a literaturii noastre nu-i deplină fără exilaţi. Numărul prim din „Antilethe” e dedicat operei horiene. „Nu m-am schimbat decât la faţă”, îi scria Vintilă Horia lui Ovid Caledoniu, de la Madrid, în 1968. Faţa de acasă, din România, o avea şi în ’90, după 46 de ani de exil. Şi în pragul zilei de 4 aprilie, când s-a stins.

Sigur că toţi cei care au cedat/profitat în închisoarea ideologică a dejismului şi ceauşismului, lăudând „realizărili” îşi manifestă ostilitatea faţă de cei care nu au cedat, care au încercat - ştim cu ce preţ - să ţină calea adevărului. Nucleele toxice proletcultiste au fost reactivate. Iar gazetari cu două stângi, nu cu una singură, găsesc doar beneficii (pentru scriitori) sub comunism.

Nu-i pot contrazice. Agitpropii au dus-o excelent: case, medalii, premieri, hrană aleasă de la gospodarii de partid şi, postsocialist, indemnizaţii de merit. Îşi tipăresc jurnale ca să nege c-ar fi fost comunism, ci dictatură de dezvoltare doar.Ce comunism? Ni s-a părut, n-a fost. Şi nici limbă de lemn nu s-a vorbit.

Cea mai oribilă invazie a fost invazia imorală a sovieticilor. Li se spune elevilor la şcoală asta? Deşi Hruşciov, la al douăzecilea Congres, a dezvăluit crimele lui Stalin, parte dintre prolet-poeţii ieşeni au continuat să-i dedice ode tătucăi. Şi au rămas continuu în scaune; ei, dar şi fiii lor, nepoţii, tot familionul.

Cum să recunoască faptul că verticalii au ajuns în închisori, când n-au izbutit să plece din ţara aflată la răscruce de drumuri? Petru Ursache n-a mai suportat încă o prăbuşire de ierarhie: Maiorescu - criminal de Eminescu, Mircea Eliade, un ratat şi ca istoric al religiilor, şi ca prozator şi ca tot... Zaharia Stancu numise generaţia lui Eliade „generaţia în pulbere”.

Dar Pulbere de Aur, a replicat Petru, în cartea cu acest titlu, care o să apară la Editura Eikon. „Magnetul” Nae Ionescu, după Arşavir Acterian, dar şi Mircea Eliade sunt cei mai denigraţi. Spunea Eliade că fiecare exilat trebuie să se identifice cu Ulise. Ştiţi vreun mare exilat care să nu se fi gândit la Ithaca lui, până a intrat pe „poarta lui Dumnezeu”? Ştefan Baciu şi-n Honolulu tot sub Tâmpa a stat (v. Sub Tâmpa în Honolulu, 1973). A murit în ’93, vorbind la telefon cu sora rămasă în Bucureşti. A revenit măcar aşa în Cetatea lui Bucur, titlul din 1940, retipărit de Humanitas în 2006, dar greu de găsit în librăriile din ce în ce mai puţine. Memoriile unui fost săgetător de Vintilă Horia a fost carte de negăsit în Iaşi. Am obţinut-o cu comandă specială. O librăreasă cărturescă era convinsă că Editura Vremea aparţinea lui Adrian Păunescu şi-mi spunea dezgustată că nu au o relaţie cu ea. De Silvia Colfescu nu auzise.

Mai mult decât oricare alţii, Vintilă Horia, Ştefan Baciu, Horia Stamatu intră în categoria literaturii pământului natal (Heimatliteratur), de unde şi receptarea săracă. Eseiştii isonari (care ţin isonul ideologiei political correctness) cer, sistematic şi intens, un écart, o abatere, o deviere de la tradiţie, blamând sufletul etnic românesc, iar „exerciţiile de adevăr” privind istoria literaturii române se fac iarăşi cu risc. Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, prin revista „Antilethe”, ajunsă la al treilea număr, se luptă să nu rămână exilaţi din cultura română exilaţii, să nu mai fie insuficient analizaţi şi comentaţi. Le răspunde, ca un ecou, Radu Gyr : „Ne vom întoarce ca un fum. Uşori, ţinîndu-ne de mâini,/ Toţi cei de ieri în cei de-acum,/ Cum trec fântânile-n fântâni.”

nr. 85 n septembrie 2018

Nisipuri în clepsidră…

Sub titlul Poeme pentru mai târziu, Ed Tipo Moldova (2018), o editură de prestigiu, propune cititorului cartea unui lirism filigranat, semnată de Dumitru Brăneanu. Sunt multe texte (171) și la fel de multe teme, în acest volum de poezie.

Dar cum - se spune - a vorbi la modul general e… un păcat… vom alege câteva, printre care prezența unui fel de zid, între existența banală și amestecată, încrengată precum un hățiș inutil (sihăstrii, hohote de frunze, gânduri galbene, gutuie la fereastră, iarba care crește, vară bolnavă de dragoste, cuiul inimii, un veac de singurătate, marea amăgirilor, inimă albastră, Frumoaso etc) și râul interior al cuvintelor reale.

Totul e pândit de lianele prăfoase ale uitării, ale învechirii. Poetul decantează mai întâi starea de irosire: lumina se învechește/ pe trupul tău/pielea ca un șarpe năpârlește (Cine ești?); uitat de cuvinte (Tu ești); sărac în toate (Treci); o câmpie/ fără cer, fără pământ (Cine ești?). Asemenea exemple iau amploare cu fiecare poem și adâncesc treptat versiunile de viață, născute sub ochiul risipitor al timpului, inoculândule o altfel de substanță, un sens, ce evoluează incert, smuls uitării, însă până la urmă găsindu-și expresia autentică: Nu vreau să-ți fie frig/ rătăcindu-te prin bezna rămasă (Treci); am încercat/ să te reinventez dintr-un țipăt (Te-am plămădit); voi îmbătrâni pentru tine/ cu cerul lipit de suflet.

Timpul învechit în trup, stă alături de mașinile „de fabricat vise” și de „nesomnul (prozaic) prin bodegi cenușii” sau de numeroasele evocări ale dragostei, fie ea și dispărută, ca în poemul Locuiești: iarba acoperă tăcută/ cavoul fostelor iubiri/ locuiești pe strada unde/ un înger a murit în desmierdări.

Până la urmă, zidul, timpul și cuvintele ajung pe aceeași lungime de undă (pentru câtă vreme?), iluminând adevăratele portaluri spre o dimensiune interioară, eliberată, spiritualizată, lăcaș al poeziei. Odată cu aceste conexiuni se amplifică și încrederea poetului, care-și învinge ezitările, temerile și descoperă avid plămădirea, creația: team plămădit din cuvânt/ din cuvântul de care mă temeam/ ca de o săgeată/ ce pătrunde taina inimii (Te-am plămădit).

Prăbușirea acestui zid e o surpare în tăcere, dar face zgomot, mai greu decât s-ar crede, în cutia de rezonanță a sufletului: zidul din mine se surpă fără zgomot/…/ nu mai este loc de scăpare nici în cuvânt (XXX). Astfel i se adeverește poetului acumularea unui anotimp interior (Copilărie), dar și simbolul clepsidrei, asimilat poetic corpului uman, în expresii surprinzătoare, și cu un sens subtil, al nisipului care urcă spre temeiurile firii: Zori urcă dimineața/ pe tija oaselor/ sămânță de vis/…/Ah! Și vederea ce crește-n adânc,/ fereastră deschisă în afară/…/ subțire mă frâng/ nisip în clepsidră (Clepsidră).

De departe, în această ordine a planurilor lirice, poemul Cuvinte peste lucrurile absente, poate fi considerat o ars poética a lui Dumitru Brăneanu. Găsim în acest text și idee filosofică și meditație asupra creației sau a drumurilor prin existența profană, bântuită de amintiri primordiale: Pe meterezele clipelor urcă anii,/ Îi port în spatepietre grele/…/ Tu stai și aștepți - aprinsă lumânare/ prin suflet un șarpe se strecoară a moarte/ Mă iartă, desfrunzirea e aproape/ Hai să fugim de orele prezente/ Să lunecăm pe-nchipuiri de ape/ Cuvinte peste lucrurile-absente.

Drumul în profan e o rătăcire, iar unele versuri ale acestui poem creează o legătură cu o serie de texte, aflate în a doua parte a volumului, care prezintă o temă cu variațiuni, de meditație religioasă: De mai e scăpare din negura aceasta,/ Doamne, scapără o rază de lumină (Cuvinte peste lucrurile absente).

Printre aceste poeme să numim: Te drămuim prin vreme; Viața noastră („o moarte ce crește lent”); Sunt rana Ta; Port în suflet; Din cupa Ta, eu… text care trimite spre platoniciana idee a cerului plin de lumină. - Cămașa neodihnei mi-mprumută/ Chiar dacă cerul nu mai are noapte,/Din cupa Ta eu nu voi bea Cucută.

Asemenea poeme reflexive, de o limpede expresivitate a fiorului liric, transmis cititorului, pot fi deosebite, la o lectură atentă, în tumultul unui volum, ce cuprinde o paletă largă și variată de texte, unele de o cruditate primăvăratecă…

Maria BOLOGA

recenzii

Cele şapte camere ale existenţei…

„Nu pentru că aparțin unei specii de oameni ai bunului simț și raționaliști, am speranța de a înțelege realitatea - după ce, în treacăt fie spus, am renunțat la pretenția nerușinată de a o putea face complet -, ci dimpotrivă, pentru că Universul este supus unor legi care sunt și ale mele și în ale căror mistere pot pătrunde.” (Jean Jacques, Hazardul sau știința întâmplărilor neprevăzute).

Cum să-ți închipui, continuă Jean Jacques, că o viață de om ar putea regăsi altceva decât înțelege ea? Și ce înțelege? Altceva decât trupul și gândirea?...

Autorul cărții Șapte camere, Marius Iorga (este cea de a treia carte scoasă la editura Eubeea, ultima în 2018) elaborează un fel de teorie, notez - „un fel”, pentru că o aplică artistic, în proză, nu a lipsei de sens a existenței, ci a convergenței întâmplărilor din viață, spre un cu totul alt înțeles, de care nu se mai miră, pe măsură ce faptele evoluează. „Evoluează” e iarăși un fel de a spune: tot empirismul unei cărți pare mai mult o rotire într-un cerc vicios, un laț care se apropie, și al cărui, aș zice, labirintic centru e reprezentat de o Pensiune, ceva mai ferită, dintr-un oraș vechi.

Iar firul călăuzitor pornește din ghemul dorinței de viață, de dragoste și ajunge, într-un final, în Camera șapte, unde pândește jocul cu moartea: „Știu că este bine, a spus (în calitate de personaj-martor) pentru că doar așa poate fi bine. Nimeni nu se duce de bunăvoie acolo. E singura cale: aceea de a recunoaște că, prin însăși natura noastră, dorim viața și nu moartea… Tu spui ceva ce ai fost învățat. Reciți frumos și nu greșești, doar că… te-ai gândit vreodată că poezía e alta?! Dacă, paradoxal, în fond, noi dorim moartea?!” (subl. îmi aparține: Șapte camere). Alunecarea în celălalt plan, cu întregul ei cortegiu, de care o femeie dorește să-l ferească pe bărbatul iubit, însă acesta, fidel cine știe cărei viziuni interioare, preferă ca „povestea îmbătrânirii împreună” să fie reală, să nu se ascundă de hidoasele dezlegări de la aparatele vieții, renunțând chiar la teribila ei frumusețe (lumina poleită a lunii ce-i transfigura pielea, pe care nu o dorește, de care se ascunde - Camera Șapte). Miracolul senzual al vieții, al dorinței și al dragostei este o țintă spre care personajele se grăbesc să alerge, aproape în toate „camerele”, ce reprezintă tot atâtea ispite de a trăi, desigur, în vechea pensiune: „Am sunat-o și i-am spus să vină la pensiune, iar ea a alergat până aici” (Camera șapte); „Iar întâmplarea trebuia să se petreacă tocmai la pensiunea aceea la care, cu mult timp în urmă…”

(Camera patru). Între șansa de a trăi și de a fi fericit („Am sărutat-o de cum a deschis ușa/…/tremurând de bucurie și mistuit de emoții, în timp ce-mi vorbea de influența pe care o are luna asupra vitalității/…/ ce caut acolo, ce zeu îmi netezise calea”) și distrugerea treptată, aneantizarea corpului iubit („Lumea arăta în alt fel, modificată, distorsionată, ciudată/…/Devenea altcineva, altceva/…/ S-a ivit de nicăieri un nor/…/ căpătase culoarea ametistului și chiar duritatea lui/…/ Semnele vorbiseră/…/ Eu nu le știam, dar ea le-a recunoscut și a știut imediat că urmează un nou tratament, mai agresiv/…/în dimineața aceea murise”), singura consolare e memoria sau poate conștiința noastră: „Uite, Dănuț (numele eroului principal, medic pe Ambulanță), mi-a arătat Elena cercul luminos prin geamul ferestrei, de-acolo te va privi și-ți va aduce aminte de mine/…/ E aberant acum să te conving că-n gândurile tale o vei auzi povestindu-ți despre cea care am fost sau încercând să-ți reproșeze lipsa credinței…”

(Camera șapte).

Camera patru, în care personajul intră spre a salva un sinucigaș, este și fragmentul unde se petrece o revelare a celor două circuite, între care eroul își duce viața. Pe de o parte, e acel 2 cu doi fac patru (cum scria Șestov), al unei supraviețuiri mecanice, cu ajutorul profesiei sale de bun samarinean („Se afla într-o continuă stare de veghe…”), al unei rutine indiferente („exuberanța cu care se ducea la ski iarna”; „nu este sănătos să te implici”) și acel ceva care răbufnește dinlăuntrul său, coincidențe, întâmplări fericite sau nefericite, contradicții sau repercusiuni, destine („Alaltăieri adunase bucăți de creier de pe șosea/…/fără să fie prea atent”), faptul că cineva, ca acel sinucigaș pe care-l salvează, poate sfida moartea, considerându-se liber, uitând că nu poate lupta cu anumite forțe incontrolabile, uitând că viața e aceea care are preț…

O proză reflexivă, colorată de fațetele unui empirism lăsat la vedere, fără alte dialoguri decât cu sine însuși, personajele circulând ca niște umbre care au voce și se rotesc în implacabila lor convingere de a trăi/ muri… năvălind cu sete unii spre alții, ca să se disipeze apoi într-un stins elan.

Poate dreaptă, în picioare, e doar convingerea autorului personaj că realizează ceva pentru ceilalți, pentru „ cazurile” pe care le întâmpină. Firele destinelor se înlănțuie, iar Pensiunea devine simbolic, întrun mod neforțat, locul unde se petrece, dacă asta mai e posibil, o criză de conștiință (de sine): „Căci altfel cum aș explica venirea mea aici/…/ Nu prin fuga de ultímele întâmplări din viața mea ¿ Nu prin fuga de cumplitul adevăr ce-l aflasem…” (Camera șapte).

O proză în care numărul camerei - nu-i așa? - ține loc de capitol, simplificând astfel latura planurilor narative, în genul anumitor imagini cinematice.

actualitatea literară 19 Omul, viaţa, dragostea sau despre mizele supreme în lirica Ioanei Burghel

E mult, foarte mult lirism în poezia Ioanei Burghel, autoarea aceasta, interesantă încă de la debutul ei în presa literară, știind foarte bine că dacă lirism nu e, nici poesie nu e. Ea este, deci, o învingătoare, scrisul ei, o viziune absolut personală și foarte originală asupra omului, lumii și evenimențialului dintr-un cotidian agrest iar paranteza ei bio-bibliografică, o fișă exemplară de care trebuie să țină de-acum seama orice alcătuitori (fie ei chiar și simpli ori banali băsnuitori) de bilanțuri, podiumuri și trofee.

Astfel că un dicționar al poeziei române postdecembriste, oricât de restrictiv în selecția cutărui (mai mult sau mai puțin) constipat realizator, trebuie neapărat să ia în seamă, cu mare atenție și multă seriozitate, argumentele pe care le aduce literatura Ioanei Burghel.

Vibrații (Timișoara, Editura Eurostampa, 2017, 124 p., cu o copertă de reținut și ea ca idee și reprezentare, a lui Florin Preda Dochinoiu) e o carte de atitudini îndrăznețe, de confesiuni directe, o viziune ptolemaică a lumii care ne-a fost dată. Volumul bifează axiologic o altă ieșire din pluton fiindcă viața personală a poetului nu există decât în cazarma acestui lirism dedicatoriu ca un dar făcut, atât de copleșitor, lumii, enunțului uman din paradisul provizoriu al mefiențelor noastre când ne ocupăm cu tot felul de nimicuri și uităm că esența înseamnă poesia omului ca exercițiu al dragostei fără sfârșit („Nu pierde lumina de la/ capătul degetelor. Într-o zi,/o să fim copacii aceleiași/păduri/pentru care/va bate un clopot ca/o inimă în/pustiu.”), ritualul desperecherii secundelor pentru o altă combinație câștigătoare. Tensionarea e sibilinică (good vibes, ar zice comilitonul arheu) și tragismul acrobatului eu e un detaliu de seducții la purtător, antologând și astfel viața de toate zilele. Ioan Burghel e autoarea unei de-compoziții cuminți, de grație a picturalității, de aceea nuanțele semnificativului ies în evidență mult mai lesne decât la alți autori.

Asta nu înseamnă că disciplina sa de soldat autentic și fidel curentelor actuale, la modă în lirica europeană, ar avea fisuri. Dimpotrivă, mie îmi place să cred că disponibilitatea la inventarierile identitarului și apetența la recuzita auratică din vastul laminor al poeziei sale, unde se prepară metafore de-a dreptul surprinzătoare și unde un imagism de panoplie a unui senzorial mărturisind că altele sunt, mereu, mizele supreme ale umanității, decât anostul, trivialul, deprimarea ori melancolia suicidară, arată un surrealism de „vibrări” duiostragice, o invazie de vizual, o ciudată metempsihoză prin care numai ideea de iubire spală toate greșelile. Altminteri ne citim cu toții viața mai mult decât am ști să o trăim: „Niciodată în șosetele altcuiva!/Mereu desculță./Mereu în umbra unor cuvinte/încrucișate./Ca iedera îmbrățișez copacul cel mai înalt/și mă bucur./Îmi lipesc obrajii de scoarța lui,/aspră.//Nimic nu-mi aparține!/Îmi limpezesc privirea/în punctul zero,/acolo,/unde iarba desenează,/ fără profesor/o viață/numai/a/ei.” (p. 51) Poezia Ioanei Burghel desenează cu tenacitate în jurul dominantei ludice. Jocul e structurare a spectacolului din unghiul refracției duios-amare, realul distrugător de magii este disimulat ca traumă a repetitivului ontologic. Toate viețile seamănă una cu alta, precaritățile destinului sunt deraierile de la ritmul reveriilor fascinante și de la ordinea partiturii inflamate a eului, amestecul de umilință și orgoliu ale eului nu devin poncife, ci arată elemente care compun stratagema unui insolit cosmocentrism în care privirea nu face decît reiterează, din perspectiva ucenicului neascultător, dilatarea spațiului și timpului în fascinatoriu și ireversibil.

Umanitatea colorată în gri murdar ori prea tragic, neliniștile eului față cu inocența aproape scandaloasă a lumii, aleatoriul și mimesisul, exprimă din frânturi lirice (poeme în tiparul haiku, mai mult decât lăudabile), exhibă voința de reprezentare a sacrificialului, rictusul intimizărilor survenind ca un fel de autopedepsire a volubilității ficționare. Frustrarea naște radicalitate. Dar aici „frigul materiei” e demonstrație a unui spectacol intruziv, evidențiind că nuanța epidermică a realului resorbit în cuvinte face diferența: „ești ca o sete/îmi spui când mă îndepărtez//apele tale/cărare tulbure/prin seninul din mine//nu te strig/nu te mai strig/doar amarului pe care îl respir/îi desenez un deșert/fără nicio noimă//la marginea frigului/doi străini/ca niște sfinți agonizând/ respiră otrava unor amintiri contrafăcute” (p. 117) Lirism sensibil, într-o carnație a metaforei aducând cu resurecția fizionomiilor de vignetă de incunabul din trecute vremi care și-au pliat, în scrisul literaturii, striurile nevinovate între aparență și esență, poezia Ioanei Burghel are o priză remarcabilă la ceea ce am numi, nu întotdeauna convingător, dinamica literaturii contemporane. Nu-i sunt străine aspecte ale evoluțiilor liricii, modalităților lirice, modelor și curentelor, grupărilor și „fracturilor”.

Iar că ne aflăm în etapa unui prelungit răsfăț al autoarei, e și promisiunea certificată valoric, cu acest volum, că vor urma curând noi argumente.

Ionel BOTA

20 actualitatea literară

inedit

nr. 85 n septembrie 2018

Gheorghe Alexandru Iancovici (1924-1992) Inedit: memorial de călătorie

17 iunie 1960. Împăcare cu R. B. – Am auzit că vii cu noi în Deltă...

Nu-mi vine a crede că farmecul prieteniei de odinioară s-ar mai putea – în vreun fel – restaura. Totuși să vedem. Procesul de re-împrietenire, după o ruptură bruscă și dureroasă, merită a fi observat.

Stabilim să ne întâlnim la Constanţa.

22 iulie. Plec cu acceleratul la Bucureşti. Lectura prozei balzaciene (Les mémoires de deux mariées) mi-l face o dată mai mult antipatic pe autor. Să existe oare, într-adevăr, oameni inteligenţi, contemporani ai studiului atomului și aplicaţiilor ultrasunetului, care-l mai citesc pe Balzac? Aproape de necrezut. E ceva atât de fad, de desuet în „romanele” lui; descripţiile, portretele, intrigile balzaciene au pierdut orice savoare, orice interes. Nu, hotărât, trebuie să fie cineva cu totul dezorientat în câmpul literelor ori ajuns la ultimele limite ale self-dezgustului, ca să pretindă că se amuză cu elucubraţiile iritante ale lui Honoré de Balzac. De la o vreme, am început să prefer romanelor cărţile documentare, cu precădere informative.

Dar parcă și preocuparea aceasta constantă de a te instrui – când nu prin cărţi și spectacole, cel puţin prin oameni și schimbări de decor – are ceva forţat, lipsit de spontaneitate, ceva agasant, fiindcă bilanţul final rămâne mereu derizoriu. Evident, e preferabil să circuli cu ochii deschiși, dar asta nu înseamnă că trebuie să afișezi aerul mereu la pândă al unui reporter anxios, pornit să ia, necurmat, interviuri arborilor, necunoscuţilor și statuilor, sub imboldul unei ciudate și febrile râvne (ah, și cât de deşarte!) de a ști, a-ţi spori cu orice preţ patrimoniul cunoștinţelor (ceea ce e cu totul altceva decât aria cunoaşterii).

Zău, ești un pic ridicol, Orphebrus!

Sosit în Capitală, a trebuit să alerg pe la toate hotelurile, până când, în fine, am găsit la „Muntenia” o cameră minusculă, cu aerul încropit și greu respirabil ca în halele... Distileriei de lemn – Margina.

23 iulie. Incursiunea la anticariate a fost nesperat de fertilă. Voi avea cu Renan, Maria Başkirtzeff, Delacroix, Cocteau, Spencer, Katherine Mansfield și Stendhal, timp de câteva luni, tête-à-tête-uri delicioase. Binevoitor, anticarul Weinberg se oferă a-mi expedia cărţile prin poștă.

Am urmărit, la un mare hotel, fizionomiile turiştilor germani pe cale de a se urca în autocare. Constat că, în genere, sunt o rasă de oameni corpolenţi şi urâţi.

Femeile, de așijderi.

După îndelungate căutări, dau de O. B. la Institutul de Filosofie (Casa Nicolae Iorga). Mă invită la masă; îi cunosc în fine soţia. Statornic şi un pic afectat, în orice caz penibil mi se pare la aceasta efortul de a dovedi soţului că și dânsa e inteligentă, că-l citeşte pe Marc Aureliu („interesant”). B. mi-a citit versuri foarte frumoase, pe care aș vrea să le am dactilografiate şi eseuri foarte dense și subtile, amintind niţel maniera Oceanografiei lui Mircea Eliade. Constat o surprinzătoare afinitate între scrisul lui și al meu. Se vede cât de colo că ne-am adăpat la aceleași surse și ne-au format

aceiaşi maeştri; concepţiile noastre se aseamănă până la identitate. Vai, ce păcat de anii scurși şi că nu ne-a fost dat să ne afirmăm. Acum e necrezut, crud, iremediabil de târziu. Chiar si cărţile din rafturile lui sunt exact aceleaşi care ar figura și printre ale mele. În anumite privinţe are șansa enviable de a fi mai informat, dar am impresia că citeşte mai puţin şi că preferă să scrie, ceea ce nu e rău, ci un mod ori măcar o tentativă de a te salva. De a salva ce se mai poate salva.

Dacă a mai rămas ceva demn de salvat.

E plin de proiecte, dar n-are timpul și dispoziţia să le realizeze. Rămân la convingerea că e cel mai inteligent om ce-am întâlnit, dar mi se pare că inhibiţiile lui frizează ratarea. Întâlnirea „bogată” cu B. m-a privat de vizitarea unor muzee, dar prin ea am câștigat o crispare, cu caracter mustrător, pe care mi-au dat-o cele ce mi-a citit.

24 iulie. La Constanţa (agreabilă gară modernă), B. mă întâmpină cu: – Știi că nu mai mergem în Deltă? (din pricina cursei vaporului de Sulina neprevăzut anulate). Insist, facem planul unei expediţii rapide de câteva zile, ceea ce, îmi dau seama, e mult prea

puțin, dar, Dumnezeule, ce să faci cu asemenea capricii și nervi feminini? În cursul după-amiezii am fost în recunoaştere prin oraș: sarailie... cu iaurt, grecii, pastorul irlandez taciturn, sirianul prostănac care face spirite stupide la statuia lui Ovidiu, expoziţia de mobile, moscheea. Constat, o dată mai mult, cât sunt de sensibil faţă de stimuli... axiologici: bustul lui Vasile Pârvan cu inscripţia lapidară „arheolog” și statuia meditativului Ovidiu de pe soclul căreia mi-am transcris epitaful: „Hic ego qui iaceo/ tenerorum lusor amorum/ Ingenio perii Naso poeta meo/ Ad tibi qui transis,/ Ne sit grave/ Quisquis amasti/ Dicere: Nasonis molliter/ ossa cubent” şi traducerea: „Sub această piatră zac eu Ovidiu/ Cântăreţul iubirilor gingașe/ Răpus de al său talent./ O, tu ce treci pe aicea/ Dac-ai iubit vreodată/ Să te rogi pentru dânsul/ Să-i fie somnul lin.”

M-au mişcat peste limita îngăduită unui intelectual contemporan cu Greața (La Nausée) a lui Sartre.

La Muzeu mă încântă culorile vii (alb și roșu) ale mozaicului (2.000 de metri pătraţi) dezvelit de sub ţărână în vara anului 1959.

26 iulie. Înainte de plecare, am ținut să-mi iau rămas-bun de la Ovidiu, Mare și Eminescu. Nu voi uita niciodată bustul senin al poetului, iluminat de soarele matinal, pescărușii și Marea, cu uimitoare transparenţă, în nuanţe de argint bătând în albastru, cu unduiri de smarald, cînd murmuram în sine-mi versurile elegiace din Mai am un singur dor; clipe ca acestea răscumpără imensităţi de neant. (Curioasă capacitatea asta a mea de a mă emoţiona în fața unor chipuri de bronz. E o slăbiciune de tăinuit?)

Sosim la Tulcea cu trenul. Ne îmbarcăm pe vaporul „16 Februarie”, navigăm pe braţul Sulina, până la Crișan; iar de la

debarcader, cu lotca, la corturile taberei pescărești.

27 iulie. Nichita Gherasie ne plimbă cu lotca, pe Caraoman și, de-a curmezişul lacului Isacu, printre nuferi albi, la Uzlina. În trecere, zărim pelicani, vulturi, lișiţe, pescăruși, stârci... vârșe, lini, crapi și somni.

Ce feerii! Şi când te gândești că toate acestea, din cauza unor toane copilăreşti, era să nu le vedem! Prăjim lini pe plită și bem apă, cu canciocul de lemn, din Dunăre, precum dacii.

Dormim în bacul ponton. În două zile am reuşit a-mi face o idee, vai, destul de vagă despre Deltă, care trebuie să fie şi altceva decât canale, plăvii, ghioluri, ziduri nesfârșite de stufărişuri foşnitoare şi roiuri de ţânţari: o anumită vibraţie interioară pe care numai Mihail Sadoveanu a ştiut, magistral, s-o înregistreze și s-o redea.

Va trebui să revin, ca după un examen preparat în pripă, din pricina asta și ratat. Au rămas atâtea de văzut: Acvariul, Histria, Razelmul, Mangalia. De altfel, a revedea Marea în fiecare an ar trebui să devină un ritual obligatoriu.

A-i fi limitrof și a nu beneficia la maximum de un asemenea privilegiu e o nesăbuinţă. Consider, așadar, excursia din acest an o simplă incursiune fugitivă de recunoaştere, în vederea unor... operaţii mai ample.

28 iulie. Plecăm din Uzlina cu vaporașul „I. L. Caragiale”, pe canalul Sf. Gheorghe, la Tulcea. Cinci ore de plutire, sub un soare torid, m-au făcut să-l urăsc de moarte pe Balzac. Ce imprudență să nu iau cu mine Jurnalul lui Jules Renard!

După o călătorie de 24 de ore sosim la Zărnești.

Doamna B., păstrând încă un rest de frumuseţe, pare preocupată exclusiv de arta culinară, dovedind, de altfel, în acest domeniu o vocaţie acuzată.

Doctorul B., cu un deget amputat şi eczemă radiologică, spirit eminamente pozitiv, a preferat proprietății funciare mese îmbelşugate, confort, interioare elegant mobilate, tablouri, televizor şi indiferentism. Comprehensiv (prea comprehensiv!) cu vremurile actuale, plin de violenţe pentru trecut, profesând un dispreţ indignat pentru Nae Ionescu („himeric, prost și teolog”) e un „tip” demn de reţinut. Mă roade repulsia sa pentru o mare personalitate a culturii române. Învăluită în ceaţă, Piatra Craiului nu ne-a încurajat decât până la „Prăpăstii”, graţie cărora, ca şi în Deltă, mi-am făcut doar o idee despre masivul considerat în totalitate. Sper că voi reveni.

30 iulie. Deşi toată lumea a fost deosebit de afabilă, am părăsit Zărneștiul cu primul tren. Nu mă simt defel în largul meu în postura de musafir.

Nu-mi place să importunez, fiindcă am oroare să fiu importunat. M-am situat deci perfect pe linia preceptului etic kantian: „Lucrează în așa fel, încât maxima acţiunii tale să poată fi

promovată prin voinţa ta în lege universală a lumii.”

Am colindat cu B. prin Braşov și m-am oprit din nou, extaziat, în fața „Ştrengarului” lui Nicolae Grigorescu, adorabil cu pălărioara pe ceafă, din Muzeul Municipal, fără totuși a retrăi, întreg, entuziasmul din Noiembrie trecut. Şi în emoţia estetică, factorul surpriză joacă un rol determinant.

Debarc în aceeași zi la Sibiu, unde am șansa de a găsi, destul de rapid, o cameră (comună!) la hotel „Bulevard”. Amân plecarea la Păltiniș pe după-masă, ca să pot vizita, pe îndelete, Bruckenthalul.

Aici mi-am transcris un fragment dintr-o cronică anonimă: „Terra illa irrigaretur optimis fluviis quorum nomina et utilitates seriatim dixit et quod in arenis eorum aurum colligerent et aurum terre illius optimum esset et ut tibi foederetur sal et salgenia et habitatores terre illius viliores homines essent totius mundi, qui essent Blasii et Sclavii.

Tohutum... preparavit cum suis militibus... egressus et ultra silvis versum orientem, contra Gelou ducem Blacorum. Gelu vere dux Ultransilvanus audiens adventum suis congregavit exercitum suum.”

(Această ţară e udată de cele mai mari ape, al căror nume și foloase le-a spus [Ognand] pe rând și că în nisipul acestora se culege aur și aurul acestei ţări ar fi fost cel mai bun și că acolo s-ar scoate sare și materii sărate și că locuitorii acelei ţări ar fi cei mai nevoiaşi oameni din lume și că sunt români și slavi [...])

Ceea ce m-a izbit în text a fost constatarea unei fatalităţi persistente: contrastul flagrant dintre bogăţia fabuloasă a subsolului (cheia atâtor invazii) și indigenţa extremă a băştinaşilor. Parc-ar apăsa un blestem asupra năpăstuitului neam al românilor.

La secţia etnografică (oale din Jupânești – plasa Făget! – merindare, chindeie de culme), am apreciat, reconstituite, tinda și odaia ţărănească, cu lingurile de lemn fixate la grindă, mai sobre decât camerele săsești, cu mobilă pictată ţipător și dizgraţios.

Contrastul dintre furcile-ciomege, crestate rudimentar, ale saşilor și cele palmate în chipul aripilor de fluturi, sculptate inspirat, neverosimile dantele în lemn ale ardelenilor, m-a convins că ethosul românesc e de o incontestabilă superioritate estetică și că n-am avea nici un motiv să disperăm asupra perspectivelor noastre artistice în viitor.

Dar: să fie oare autentice pânzele lui Van Dyck, Rubens, Ruysdael din pinacotecă? Parcă nu-mi vine a crede. Mai curând din şcoala lor.

Arcașul lui Jalea, viguros și original; tulburători, Săpașii lui C. Baba; suav, capul de fată de Tonitza; vibrante, florile lui Luchian; notabil, arlechinul lui Iser; de un cromatism voios și frust, capul (cu tulpan) al ţărăncii din Maramureș de Ştefan Dumitrescu.

Aci, ca și în Deltă, aș reveni. Dar nu e mai bine să eviţi revenirile, pentru tot ceea ce ele implică repeţire, dezamăgire a lui déjà-vu, sentimentalism morbid și mai cu seamă piedică în calea noilor experienţe?

După-amiază urc cu autobuzul la Păltiniș. Risipite printre brazi, vile, odinioară confortabile, azi abandonate părăginirii.

Coleg de cameră, doctorul Popescu din Craiova, un fel de Bourvil, interesant până la un punct, apoi anost.

1 August. Ascensiune, de unul singur, pe Cindrelul (2245 m), în Munţii Cibinului. Contemplu din pisc limpedele iezer de pe fundul circului glaciar la care, obosit, n-am mai coborât; m-a mulţumit să-l contemplu din pisc.

Cu vizita Casei memoriale Octavian Goga din Rășinari, circuitul de la Mare și din Deltă la Munte s-a încheiat. Chiar dacă n-am realizat întru totul itinerarul proiectat, m-am întors acasă primenit și considerabil îmbogăţit sufleteşte. Nu e de ajuns?

Text stabilit de

Simion Dănilă

Nicolae Spătaru Realitatea a înnebunit tocmai când spitalele de nebuni sunt pline de vise (Nicolae Spătaru – nebunul cu o singură fereastră – Ed. Vinea, 2017) Totul umblă liber pe pământ şi pe ape şi pe cer, e păgâna rupere a regulilor prea strîmte consfinţite, negarea formulelor care ţineau nucleu în atom şi zbor în păsăre. De acum poate fi orice, fizica e beată şi metafizica e drogată. O supradoză de suprarealism a explodat în venele existenţei care se fi fost săturat de ea tare de tot. Ceea ce se întâmplă poate trebuia mai de mult, poate chiar era mai de mult, abia acum însă poetul ştie şi spune.

Consemnarea acestei extreme stări de fapt, o face „nebunul cu o singură fereastră”, pe numele său omenesc Nicolae Spătaru. El e nebunul conştient că e bine să-ţi faci întâi casa ca pe un buncăr, e mai sigur aşa, iar după ce îţi aranjezi mobila calculezi bine de tot dacă şi pe unde trebuie să intre lumina. Şi o fereastră e de ajuns, nu te poate trage curentul şi nici nu rişti să ameţeşti dând din cap după cheful privirii în toate părţile.

Plecând de la premisa iminenţei, a ajungerii din urmă a liber-predefinirilor, poetul se poziţionează într-un cruciat la intersecţia lumilor posibile şi imposibile. Taie şi spânzură după cum crede de cuviinţă funcţie de ceea ce e expirat, veşted, putred. Se vede foarte bine atunci când: „am asistat la o scenă penibilă îngrozitoare:/ la plecarea mileniului doi i s-au întors cu brutalitate/ ca unui pungaş amărât buzunarele pe dos/ câtă umilinţă! câtă durere!// fiţi atenţi! Striga mulţimea bulversată înnebunită fiţi atenţi!/ să nu ia nimic cu el scotociţi bine!/ totul ne aparţine doar nouă/ celor care vom trăi în noul mileniu/ o merităm cu prisosinţă// câtă umilinţă!/ mileniului doi i s-au întors cu brutalitate/ buzunarele pe dos/ i s-a luat totul:/ iubirea/ ura/ revoluţiile (de toate culorile)// războaiele/ epidemiile/ trădările// şi cei treizeci de arginţi –/ cea mai importantă relicvă/ rămasă ca moştenire/ de la mileniul întâi” (cei treizeci de arginţi).

Construcţiile poetului sunt halouri strict personale, aidoma trăirilor de o unicitate fără tăgadă. Întreg prăpădul acesta poate fi privit ca un precedent pentru o lume în care sensurile deja destul încurcate dispar, nu-i aşa că e mai bine fără sensuri atunci când în locul magnetismului omologat sunt puse la libera alegere chiar şi neinventatele tipuri de magnetism... „camera ta fumegă ca o scrumieră/ în care se mistuie resturi de îngeri/ simţi stelele şchiopătând pe cer/ undeva în noapte sânii iubitei/ nechează nebuni// păcatul s-a furişat mult în afara timpului/ la o margine de lume/ cain îl omoară din nou pe abel// eşti disperat/ nu mai poţi ieşi din dansul barbar al fantomelor/ în curând (ştii bine)/ te vei prăbuşi peste maşina de scris/ reuşind să mai baţi câteva litere/ ce vor compune un ultim cuvânt/ fără sens” (un ultim cuvânt fără sens).

Pare că fiecare poem se întâmplă pe câte o falie (a) temporală, ca într-un angrenaj format nu din piese, ci din cutremure pe locul unde ar fi fost piesele. Se ţese fir cu fir o libertate chiar atroce, încât te ia cu fiorul temerii de unde şi până unde atâta libertate... „acum visul tău nu mai depinde de păsări/ de vraja stelelor oarbe/ părăsit în sălbăticia foii albe/ încerci să găseşti o explicaţie/ sau poate o justificare/ pentru capetele de ţigări din scrumieră/ pentru liniile întortocheate din palmă/ pentru că n-ai reuşit să găseşti un titlu pe măsură/ timpului ce ţi-a fost dat// pune punct la toate îţi şopteşte cineva/ oricum într-o altă viaţă/ vei fi câine vagabond/ şi pentru asta/ merită să trăieşti” (câine vagabond).

Dacă este una dintre cele mai bune cărţi de poezie care mi-a trecut prin mâini în ultima vreme - exact la asta mă gândeam. Mi-e atât de aproape ca gândire, ca simţ, încât categoric: DA!

recenzii Daniel MARIAN

nr. 85 n septembrie 2018

Erika Bloj

Interior, exterior, undeva printre, dar nu între (paranteze) (Erika Bloj - roşu shiraz – Ed. Rafet, 2018) Se tot spune despre magicieni ai cuvintelor, ceea ce nu e total greşit. Cu magicieni ai ideilor, cam la fel. Dar magicieni ai trăirilor?... Până la urmă dacă poezia nu este o formă exemplară de trăire, atunci nu prea că i-aş vedea rostul. Decât cel mult ca o înşiruire foşnitoare, sentimentală, uneori declarativă, eventual epică şi/sau descriptivă până la explicativă. Fază pe care fie şi chiar pur evolutiv, ar cam fi trebuit să o depăşim de mult.

Ce-i drept, am scris deseori cu referire la creaţia lină sau scânteietoare a poeţilor ce mi-au însoţit drumul, doar din perspectiva frumosului imaginativ. Asta cu trăirile însă e altceva. Trăirile cu tot cu lipsuri, precum şi cu exuberanţe. Adică trăirile cum or fi, doar sincere să fie şi curajoase să fie atunci când dau cu cerneala de hărtie.

La Erika Bloj văd că nu se fac, desfac, prefac, acele întâmplări reale ori visate de pe azi pe mâine-poimâineieri-alaltăieri. Ea cu „roşu shiraz” e decisă să facă luntre şi punte pentru a fi înţeleasă. Aşa cum e! Adică: „e greu să mai fiu cuminte/ când zori albe/ se ridică din aşternuturi şi gem/ e greu să mai fiu cuminte/ când degetele mele/ desenează mângâieri/ pe coapsa visului tău/ e greu să mai fiu cuminte/ când în sângele meu/ ţipă secundele ca nişte secunde rănite/ e greu să mai fiu/ icoană cu palmele sfinte/ coboară-mă de pe altar...” (Rugăminte).

Pe lîngă că e o greutate complexă (sau complexitate grea?), şi poemul e poem, dar nu asta e cel mai important. Ci faptul că poeta vine deschisă la toţi nasturii gândurilor, la toate fermoarele simţurile, şi verde-n faţă sau după caz îşi alege din curcubeu alte culori care s-o învăluie dezbrăcată în privirile ce pândesc din înţelesuri.

Poemul amplu, care nu-i e străin poetei, s-ar părea că ar veni să înteţească, să întărâte ce ziceam adineauri: „lasă-mă să te mângâi/ cum pulpa neagră a lunii mângâie/ firele albe de crepuscul/ să te ating/ chiar dacă mâinile mele sunt moarte/ şi nu simt/ să te ating cu mintea/ ameţită de absint/ lasă-mă să te cânt/ în poezia mea/ cum toţi poeţii se ung pe ochii umflaţi/ cu miere de cuvinte/ să se vindece de neostiri/ lasă-mă să te iubesc/ să fiu umbra fierului/ pe care toate stelele se leagănă/ ca pe o sârmă ghimpată/ îmbrăcând noaptea în haina dorului meu/ lasă-mă să mă sting/ iubindute... lasă-mă să plâng” (Plânsul stelelor).

Da, voit ori ba, se dezmaterializează pe alocuri pentru că altceva mai profund decât simpla stare fizică îi suflă prin formulele existenţei, cu sau fără tact dar cu adevăr. Şi dacă este observabilă o oscilaţie nedisimulată între construcţiile fulger, unele trăsnet, şi altele cât se poate de directe, mai puţin duse la şcolile metaforei, cu atât mai puţin ale preţiozităţii, întregul se realizează. Ştii de unde să iei poeta, nu doar poemul!

Ceva mi-a atras atenţia în mod deosebit, şi chiar n-aş putea, n-ar fi corect să nu reproduc: „în albia nopţii/ zboară păsări ciuntite/ în lemnul secundei/ şoptesc arborii despre nemurire/ doar pe cerul gurii/ mai am cuvinte/ şi totuşi/ azi... nimeni n-a murit/ nimeni n-a înviat/ doar tăcerile se dau/ cu capul de asfalt...” (Asfalt).

Mai rar!

Conchid aici deocamdată, prin a spune că Erika Bloj nu se înscrie pe nicio linie (oricum nu există linii, decât în concept primar-elementar), nicio curbă (care există din plin), ea îşi creează propria geometrie şi bine face. A’propos de roşu shiraz, auzisem eu ceva, dar nu eram sigur, de aceea l-am gustat, vin negru şi puternic, pentru oameni care vor, pot, ştiu să fie stăpâni pe ei!

actualitatea literară 21

Daniel Luca

Dacă există alternativă între serpentină şi zig-zag (Daniel Luca – Cerşetor la cincisprezece ani – Ed. Eubeea, 2006) Ne tot auzim vorbim despre drumul drept, uitând că el nu există. Doar modalităţi de a ne apropia, de a trece peste obstacole, din punctul ş în punctul ţ. Şi desigur, diferite tentative de scurtături, de obicei periculoase, situate la limita dintre adrenalină şi nitroglicerină. Sau, în loc de busola pentru magnetism, cu busola pentru vânt. Dacă Al. Piru marca puternic poezia în 1981 cu „Adio, Baudelaire”, presupun că a fost îndelungată vreme alături de universalitatea marelui poet.

Spun universalitate pentru că, deseori, ne recunoaştem în Baudelaire, indiferent cât near fi de drag sau ne-ar speria acest lucru.

Daniel Luca ar putea viza o altă personalitate emblemă, mă gândesc aici la François Villon, atunci când îşi transpune aforistic trăirile în „Vagabond”. Asta doar pentru început, căci îmbinarea de piese de rezistenţă se constituie în „Cerşetor la cincisprezece ani”, pentru care nu cunosc vreo echivalenţă sau similitudine. Cele două ipostaze se însumează într-o inedită literară, care se recomandă singură. Deşi la prima vedere pare oarecum greu să admiţi conceptul astfel alcătuirii, îţi poţi da seama pe urmă că tocmai polarizarea în sine aduce un farmec aparte.

Decis definit: „Sunt vagabond/ de când mă ştiu./ Şi-un pod suspendat/ e tot ce am./ De mai mult –/ nu am nevoie.” (Vagabond). Şi decis mai departe: „Am construit/ un castel de nisip/ şi mă voi muta în el.” (Proiect).

Dar aceasta fiind desigur decidenţa necesităţii contrariilor. Precum „Dincolo”: „Mă arunc pe fereastră,/ atras/ de bucata aceea de sticlă/ ce mă desparte de dincolo...”. Iar la un moment dat trebuia să vină conştientizarea: „Spargeţi norii,/ să îmi salvez capul/ din încleştarea lor/ sălbatică.” (Încleştare). Unde se petrec toate acestea? Fix în lumea reală, pentru că... „Premiera nu începe./ A fost doar o minciună./ Ridicaţi cortina!/ Premiera e dincoace de cortină...” (Premiera).

Trecând la partea grea, mănunchiul de poeme fluviu, surprinderea este efectivă. Cele 14 construcţii lirice ţin toate de o revoltă nedisimulată, ce zic revoltă, mai c-o pune Daniel de câte-o revoluţie aşa... de la unu la paişpe.

Limbajul e direct stradal şi netrecut prin filtrul sclifosismului.

Imaginile sunt perturbatoare de văz, iar ideea de sunet se face chiar sunet de auzit.

Frumuseţea e peste tot ascunsă tocmai pentru a te lovi cât se poate de tare de toţi pereţii lumii care te înconjoară şi din care posibil să faci şi tu parte. Poemul prim, să-i zic aşa, adică tocmai „Cerşetor la cincisprezece ani”, te ia de pe nicăieri abia născut şi a toate neştiutor: „Am ieşit din/ mama în plin câmp/ şi-am pornit imediat pe şosea/ trăgând după mine/ cordonul ombilical prin praf.” Aici începe aşadar aventura şi câte, Doamne, întâmpla-se-vor!

Cu scurta observaţie justificativă pentru cele ce vor urma: „M-am născut din greşeala/ unui şofer beat ce-a/ tăbărât pe mama/ fără prezervativ/ şia-nsămânţat-o cu cine ştie ce/ seminţe/ de import”. Şi cu gravitatea dureroasă, explicativă, inerentă acestui haihui furtunos: „Nu am ajuns să o cunosc;/ am plecat de lângă ea/ după clipa facerii/ când mai purta încă/ placenta/ ca semn al trecerii mele prin ea”. Of şi mai departe-i mai departe, cum nounăscutul se contorsionează pe măsura societăţii absolut defecte, nou-născut gata crescut fără timp, de aceea cei cinsprezece ani de cerşetorie sunt de fapt concentrarea ideatică a dezamăgirii lumii în care ai fost adus.

Felicitări, Daniele, ai (de)scris nu atemporal ci prin absorbţia timpului tău, exact timpul general valabil al celorlaţi! Care creştere şi pentru ce, e normal să te întrebi, când iată ce te aşteaptă... Fie acesta poemul de pus pe gânduri! Iar cartea, de lipit de gânduri!

Nicolae HAVRILIU

nr. 85 n septembrie 2018 22 actualitatea literară teatru Din culisele formulei Câteva consideraţii generale „Lumea ca teatru”

Zona tampon

Părăsind, pe neobservate, incinta restaurantului să-i scape călătorul din faţa ei, controlorul adăugă: din orăşelul de munte, atins de febra unei petreceri - Peste cinci minute trenul intră în staţie. Atenţie la fără precedent în care fiecare se simţea bine cu cine coborâre şi la traversarea liniilor. Gara a fost inundată. se poate, într-atât încât nimeni nu se ştia deranjat, Apoi dispăru, provocând un murmur printre călători.

Serafim se retrase pe terasa localului şi aprinse o Femeia, strângând copilul la piept, se ridică de pe ţigară. Rezemându-se de balustrada terasei, el privea banchetă şi, ţinând în cealaltă mână plasa cu mâncarea muntele ca pe un personaj apropiat ce-l avea în faţă. Şi şi hăinuţele micuţului, se-ndreptă spre uşa de ieşire. ar fi vrut să rămână toată după-amiaza dialogând cu Nu spuse niciun cuvânt la plecare. Serafim nu scăpă muntele, de la care ar fi deprins tăcerile grăitoare, dacă, femeia din ochi până ce se făcu nevăzută în spatele uşii. din surplus de simţuri, consoarta nu i-ar fi descoperit Văzându-se cuprins de panică, el deschise fereastra. lipsa. Când ieşise din sala de petreceri, Serafim îşi zări Un plesnet de răcoare îi veni în faţă. Când trenul se consoarta într-o hlizeală neîntreruptă cu vecinul gazdei opri în staţie, omul auzi, prelingându-se cu zgomot de din staţiunea montană, aleasă loc de popas pentru pe acoperişuri, stropi de apă ce din prudenţă puteau mai multe zile. Se pare că discuţia şugubeaţă în care fi ocoliţi. Dar printre liniile de tren, apele curgeau, se antrenase consoarta sa îl bucură pe Serafim, când o devenind primejdioase. Dincolo de gară, cât se vedea văzu bine dispusă şi cu surâsul pe buze. Prea devenise cu ochii, apele se revărsau fără limite şi, odată cu ele, totul o nesuferită povară. Condiţiile meteo erau creştea starea de alertă. „Mare a mai fost ploaia pe aici!” detestabile: furtună, grindină şi inundaţii cât încap. spuse în tăcere Serafim. Ca într-o scenă cotidiană, din Ceea ce în plan cetăţenesc echivalau cu scandaluri, felul cum te captează partenerul de conversaţie, în cazul divorţuri şi accidente. Numeroase accidente! Vieţuirea de faţă acest partener fiind apa, el îşi distribuia cuvintele în brutalităţile timpului îl îndemnă pe Serafim să cu intonaţii şi intenţii, punându-se pe sine sub control încerce o călătorie „în lume”, după cum îşi zicea pe şi, la nevoie, apelând la imaginar, putea să-şi ocrotească limba sa, numai spre a mai regăsi ceva din tandreţea persoana. Numai că imaginarul lui Serafim deriva dintrce dispare din jur şi pe care n-o resimţea nici în el. un concret ce întrecea orice măsură. Concretul perindat Profitând că ieşirea sa din sala de petreceri nu fusese prin faţa sa plutea pe ape şi se dizolva printre valuri. observată, el coborî în grabă scările terasei şi se-ndreptă Formele ce-i fuseseră destinate iniţial îşi pierdeau spre gară. Pe linia întâi fusese garat câte o dimensiune şi treceau în un tren ce tocmai primea dreptul de suprafaţa plană a apei pentru că pornire. Dintr-un sprint, omul urcă şi valurile îşi încetau alunecarea, într-un vagon luat la întâmplare, fiind înghiţite de adâncuri. Totul acceptând să fie purtat după cum căpătase înfăţişarea unei oglinzi era mersul trenului. Se aşeză pe gâlgâitoare, îndemnată, în fel şi o banchetă de catifea în faţa unei chip, să reflecte resturi dintre cele femei ce-şi ocrotea copilul de un rămase ale unui concret ce, în exces al razelor solare, ţinându-l nicio imaginaţie, fie şi excentrică, strâns la piept. Ca să se ştie în nu admitea o asemenea învălsiguranţă, ea mai trase şi perdeaua măşeală. „Neîndurată este forţa de la fereastră, lăsând un mic naturii. Loveşte cum socoate şi orificiu prin care se putea vedea nu întreabă pe nimeni”, căzu pe în afară. Desigur, efortul femeii gânduri Serafim de la fereastra a fost în van, căci trenul intrase trenului pus din nou în mişcare. într-un tunel, stopând lumina de Pornit în regăsirea tandreţii, afară, însă primind lumină de la poate şi din nevoia unei exersări instalaţiile electrice din interior. de ieşire din inerţie spre a clinti Odată cu stoparea luminii de afară tandreţea adormită în el, Serafim Schiţă scenografică apăru şi o tăcere neobişnuită. Pe luă act de căderile naturii care, de Edward Gordon Graig Serafim, schimbarea din interior desigur, îi sunt de folos pentru avea să-l tulbure. El percepu tăcerea în felul unei apăsări necesarele revigorări. „Numai că respectivele revigorări, ce imediat îl înveseli, deoarece părea că vorbeşte. Părerea gândi el, îi agită şi până la urmă îi ajustează pe cei ce-şi venea dintr-un şir de cuvinte spuse cu sârg de cineva din găsesc locuirea în natură.” Simţind cum alunecă trenul, preajma sa. Ochii lui Serafin, îndreptaţi asupra femeii din fugind spre alte zări, Serafim îşi mai spuse: „Dincolo de faţă, îi urmăreau mişcările cu atenţia necesară studierii. aceste ape e de presupus că petrecerile din vale, pline Omul înţelese că modul ei de a-şi ocroti copilul aparţinea de de soare şi cu vegetaţie multă, fac loc tandreţii şi-i simţul matern. Poate de aceea el ar fi vrut să-i surâdă când bucură pe fiecare.” Convins că locul său se află alături femeia îl privise în treacăt, intenţionând să-i transmită de cunoscuţii, prietenii şi consoarta pe care îi părăsi în ceva. „Puterea de cuprindere a pauzei, îşi spuse Serafim, timpul lor de petrecere, el hotărî să se reîntoarcă şi săpoate fi mai mare decât a cuvintelor.” Şi totuşi, dorind să şi continue viaţa printre ei. Coborâse din tren la prima direcţioneze privirea femeii către el, omul gesticulă într- staţie, de unde cu un alt tren reveni în locul iniţial. un mod ciudat. Femeia nu îl băgă în seamă şi închise *** ochii. Indispus de ambiţia ei de a nu-l privi, Serafim se Marea problemă ce-l frământa pe Serafim când uită spre orificiul de la fereastră, prin care se licărea o fâşie se văzu în gara staţiunii montane, părăsită pentru o de lumină, semn că trenul se pregătea să iasă din tunel. anumită durată, era cum să-şi ia prin surprindere „Pauza nu vine din text, ci din interiorul celui ce întreţine petrecăreţii de la restaurant. Să urce scările terasei tăcerea, anticipând cuvântul”, gândi el. şi să revină prin aceleaşi culoare pe unde ieşise, La ieşirea trenului din tunel, dispăru tăcerea inocu- motivând nevoia unei ţigări şi plăcerea de a contempla lată în auzul călătorilor şi, fiecare, în voie, respiră când muntele de unul singur, sau să intre pe uşa principală reveni lumina de afară. a restaurantului spre a-şi ocupa locul alături de - Gata, am scăpat de noapte! şopti femeia la urechile micuţului. consoartă şi de ceilalţi, fără nicio explicaţie? Aflat - Dar intrăm într-o altă noapte, spuse copilul şi căscă. în spatele gării şi privind în direcţia restaurantului Femeia, deşi tăcu mirată, nu era decisă la o explicaţie. situat la nici o sută de metri, el avea să constate că Serafim, simţind o bucurie imensă când ea deschise luminile restaurantului erau stinse, iar petrecăreţi pe ochii din nou, speră să-i intre în atenţie. Numai că nicăieri. Şi nici nu era trecut de miezul nopţii. Altădată femeia, bizuindu-se pe gândurile proprii, intenţionat îi chefurile se ţineau până-n zori. „De bună seamă că ocolea privirea. Şi avea motiv s-o facă. Era preocupată s-a întâmplat ceva”, îşi zise. Repezit cum îi era felul să ofere copilului un răspuns la afirmaţia sa prea plină în anumite situaţii, Serafim iuţi paşii spre restaurant de mister. „Nu se exclude posibilitatea să vină din tăcere şi se opri în dreptul uşii principale. Ce-i drept, uşa era un răspuns, când se-ncearcă interogarea misterului”, închisă, dar din spatele ei îl privea portărelul, mişcând gândi Serafim şi îndepărtă puţin perdeaua, mărind braţele în semn de mirare. orificiul de pătrundere a luminii de afară. Femeia nu - S-a închis? vorbi Serafim. părea deranjată de gestul lui Serafim. Continua să - Ehe, şi încă de mult, răspunse portărelul. sufle în creştetul copilului, în timp ce acesta se arăta - Probabil a luat foc pe undeva, spuse la derută Serafim. încântat de vederile de afară. În curgerea timpului - Nu, niciun foc pe nicăieri, îl contrazise portărelul. se ivi un segment favorabil pentru ca relaţia cuvânt- Pur şi simplu, au plecat cu toţii la un semn. Era strigătul tăcere să se-nchege. unei doamne care a observat dispariţia soţului. Şi Trenul îşi urma drumul intrând într-un defileu atunci au pornit ca să-l caute. bătut de ploaie, cum sunt ploile de vară, cel puţin aşa - Şi l-au găsit? se-nteresă Serafim. părea, iar cei doi călători, clătinăţi de uşorul tremurat - Vezi bine că nu!, spuse portărelul în pripă. Dacă-l al vagonului, îşi urmau gândurile. Uşa vagonului găseau, fiţi sigur că ar fi revenit. Omul era unul de-al se deschise brusc, fără să atragă atenţia cuiva din lor. Ori aşa... s-au oprit în zona tampon. interior, când intrase controlorul. Omul stinse luminile - De-al lor?! se miră Serafim. ce rămaseră în stare de funcţionare şi după ieşirea - De-al lor sau... Cineva pentru ei. Pentru că, desitrenului din tunel. Aruncând privirea printre călători, gur, avea ceva ce-l deosebea. N-au plecat ei aşa, la înel spuse din obişnuinţă: tâmplare, potrivi portărelul vorbele în felul său.

- Aici s-au văzut biletele!

- „Cineva pentru ei?” bolborosi Serafim. Şi mă rog...

Apropiindu-se de bancheta cu femeia şi copilul, fără Ce mai este zona tampon?

Fierarii după Miloš Nicolić Regia: Horaţiu Mălăele Teatrul de Comedie, Bucureşti Director: George Mihăiţă

Vocea actorului exersată din plin pe modulele de exprimare ale personajului poate stârni „cazuri” de vorbire în scenă. Ce-i drept, aceste „cazuri” de vorbire fixează personajul pe linia unui dramatism favorabil râsului. În spectacolele regizate (şi jucate) de Horaţiu Mălăele, personajele primesc identitate comică prin lejeritatea conversaţiei în care noţiunea este asistată de interjecţie. Ceea ce în sens ludic trasează o relaţie între afect şi imitarea sonoră a afectului. Replica va creşte în expresie şi prin nonverbal. Definitoriu pentru fiinţa personajelor din Fierarii după Miloš Nicolić, fie în alertă, fie în tihna mărturisirii, ea se află în fragmentarea expresivă a replicii. Această fragmentare serveşte fluctuaţiei de stări. Grigorie (Horaţiu Mălăele), fierar român din tată-n fiu, amărât la vestea adusă de Peter (George Mihăiţă), fierarul ungur ce i-a lezat onoarea paternă, vorbeşte „precipitat”, dar într-o sinuoasă linie sonoră. Înţelesul, că n-ar fi unicul tată al propriului fiu, cunoaşte o înclinare şi o cădere, când personajul se raportează la vorbele scurte şi concise ale lui Peter.

Starea dobândită astfel, şi momentan acceptată, primeşte impulsul propriului gând, ceea ce va duce la o iluzorie refacere. Imediat se produce o altă clătinare când intervine explicativ Matilda (Maia Morgenstern), nevasta sa, chibzuită în decizia de a lăsa meseriei de fierar un moştenitor (în condiţiile bărbatului aflat combatant pe front). Dar nu numai vorbele celor din jur îi declanşează replica lui Grigorie. Mai sunt şi obiectele din fierărie la care personajul se raportează sau le ia drept partenere pentru conversaţie. Apoi replica lui Grigorie este însoţită de o succesiune de interjecţii, scoţând personajul din iritarea latentă, când află din gura fierarului ungur că soarta nu l-a ocolit nici pe el. Onoarea paternă fiindu-i călcată de un soldat rus (Valentin Teodosiu/Mircea Rusu) adus în ograda sa de vremea războiului şi acceptat de nevastă, în numele breslei de fierar, să-i lase un moştenitor.

Cercul se va închide, iar rostirile alambicate liniştesc (şi agită) personajele în clipa sosirii fierarului rus, mâhnit şi revoltat că lui i-a lezat onoarea paternă românul Grigorie.

Fierarii, după Miloš Nicolić, este un spectacol de actor despre o lume fără interdicţii, dacă interesele supravieţuirii o solicită.

Nicolae HAVRILIU

- Da, pentru ei! accentuă portărelul. Ce n-aţi văzut?! Zona tampon?! N-aţi auzit? Este locul unde se confruntă părerile şi convingerile personale despre ce este cu impresiile celor din jurul persoanei. Şi ca să oprească o altă întrebare de la interlocutorul său, portărelul adăugă: - Hai, lăsaţi! Orele sunt înaintate. Localul s-a închis.

Noapte bună!

Spunând aceste vorbe, portărelul agită perdeaua de la uşă şi, astfel, puse punct discuţiei.

Serafim, confuz şi mâhnit, reveni în stradă şi înaintă în lungul ei. „Când am plecat am lăsat o după-amiază liniştită şi cerul era senin. Acum e noapte, beznă. Iar pe cer nicio stea. Mulţumesc şi pentru atât! Se putea să nu găsesc nimic”, gândi el.

nr. 85 n septembrie 2018

cărţi/autori

actualitatea literară 23

Remus V. GIORGIONI

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Ion Pillat, Vinul de altădată, Baroque Books & Arts, 2018

Avem în faţă o antologie tematică din opera marelui poet tradiţionalist, realizată de Monica Pillat (nepoata scriitorului, poetă de renume ea însăşi) şi Dana Vasiliu

– cele două doamne semnând şi prefaţa.

Fiind vorba de o mare familie de artişti, ilustraţiile sunt realizate de Maria PillatBrateş. O ediţie de lux, totul - începând cu parfumul de epocă al poemelor şi sfârşind cu realizarea grafică - este de excepţie: volumul este „Creat cu pasiune şi savoirfaire”, cum citim în capul paginii a patra, cea care urmează după coperta interioară.

O realizare atipică, creaţie artistică prin excelenţă, cartea poartă pe pagina de gardă titlul colecţiei, in vino veritas, fiind publicată cu sprijinul Avincis Vinuri S.R.L. şi Stoica & Asociaţii. Iar dl Stoica, în calitatea sa de om de cultură, semnează o aplicată şi doctă Postfaţă. Ar mai fi multe de spus despre o carte ca aceasta, dar lăsăm cititorilor plăcerea de a-i gusta rafinatele licori; de altfel, s-au scris deja destule cronici legate de acest eveniment editorial. (Noi mulţumim şi pe această cale dnei Monica pentru dedicaţia aleasă.)

Teodor Dume, Lacrimi pe altarul trupului, Editura PIM, Iaşi, 2018

Iată şi un semn că eforturile noastre de a consemna apariţii editoriale nu sunt (chiar) în zadar: Descoperim pe coperta a patra a acestei plachete, între Cezarina Adamescu şi Ionel Bota, numele titularului acestei rubrici, cu o scurtă apreciere recent semnată în pagina 23 a „Actualităţii literare” (nr. 80 curent). Rămânem la părerea exprimată cu acel prilej, cum că poezia lui Teodor Dume este una de notaţie metafizică, cu o rezonanţă existenţială, citând în acest sens poeme minunate precum: Viaţa fără Dumnezeu, o cărare ce duce nicăieri, Viaţa, un tren fără călători, Moarte, tu n-ai nume de Om..., Mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte - din care cităm: „încerc să-mi închipui plecarea/ ca pe o toamnă văduvită de păsări/ şi un cer sub care groparii/ au marcat o bucăţică de pământ/ pe întunericul din care a plecat şi tata...”

(Menţionăm cu acest prilej, de acelaşi autor, şi Exil în durerile altora, Editura Minela - ? - Bucureşti, 2018, reamintindule dragilor confraţi că nu putem face faţă întregii lor producţii editoriale.)

Dacian Don, Poeme de alcov* Candidoze, Azbest Publishing, Şiria,2018

Ni s-a reproşat de către mulţi (în general prieteni) că scriem prea pozitiv despre cărţile care ne vin la redacţie şi n-am negat... Unii poeţi nici n-au nume de poet (nu este cazul poetului „de pe... Don”, probabil fiul lui Petre Don). Nu-i vina lor, aşa s-au născut, deşi de mult s-a inventat instituţia pseudonimului literar. Dar în

cazul de faţă am alte obiecţii: subtitlul volumului. Se ştie că vocabula respectivă nu este nicidecum ceva candid, ci titlul unei boli de piele (cineva, mai de mult şi-a botezat un volum întreg de versuri „Scrâşnet”...!) Apoi, nu avem nimic împotriva editurilor provinciale, multe din ele sunt chiar benefice în peisaj, dar poate că ar trebui meditat de două(zeci de) ori când botezăm o editură, pentru că de rezonanţa numelui ei se vor lega multe alte a-sonanţe! Dar, dincolo de toate astea, avem în faţă un poet mai mult decât interesant, în poezia căruia se simt adieri benefice nichitastănesciene; - şi nu

al durerii/... /Cu simţurile la pândă/ priveşti scrumul de havană/ aşteptând să vezi/ cine va îngropa mingea/ în terenul adversarului/ şi ce înfăţişare va mai lua/ singurătatea aceea...” (Scrum de havană).

doar un ziarist reciclat: „e prea devreme, prea târziu - / când e prea galben, când verziu.../ ieşind din mortul care-i viu,/ scrâşnind de drag ca să vă scriu.// că aş fi vrut şi eu să fiu/ (măcar un tată de un fiu)/ şi ştiu, şi ştiu, şi ştiu, şi ştiu/ că sunt în voi ca-ntr-un sicriu.” (Am citat din poema cântec, alăturată pe coperta a patra fotografiei autorului. Iar pentru viitor, îi recomandăm, fără a face pe sfătoşii, clasica şi mai cunoscuta editură Mirador!)

brelor şi parcă ieri a fost, şi parcă n-ar fi plecat...” Sigur că şi noi, confraţii, ne-am fi dorit să-l mai avem şi azi printre noi!

Volumaşul este compus (antologat) din primele poeme: Începutul. Epistolele tânărului Thodosie, volum apărut în 1978 şi Ultimele. Noii psalmi; iar secţiunea a treia, Infarct (scrise în decembrie 2003, pe pat de spital). Mai cu seamă acestea din urmă emană un sunet dureros: „Explozia a avut loc/ Deasupra hambarului cu îngeri/ Unii caută să scape din strânsoare/ Moartea râde şi se bucură/ toată albă/ Nu neagră cum mi-o închipuiam...” (cum ne-o închipuim cu toţii...) Am citat din Infarct (I), dar volumul este citabil integral, Valeriu Bârgău fiind un poet născut, împlinit, chiar dacă ar mai fi avut multe de spus, iar acum ne priveşte îngăduitor din Cerul Poeţilor.

Vali Orţan, albă ca zăpada şi piticii de grădină, Grinta, 2018

Apărută în Colecţia Poezia Vie a Direcţiei 9 (nouă!) noua carte alui Vali Orţan este dedicată Corinei şi prezentată necanonic - în fruntea bucatelor, pe pagina 7, de cunoscutul poet contemporan Adrian Alui Gheorghe. În cele 85 de pagini descoperim multă poezie: „Poezia// o durere/ spovedită” (pag.

85). Acuma, desigur, poezia este prin definiţie o spovadă, sau spovedanie, dar cea a lui V. O. parcă deţine un plus de prospeţime şi confesiune intimă. Am remarcat, mai cu seamă: evanghelia după brâncuşi, zăvoiul de mangrove, amantlâc, poem de adormit fluturii toamna. Dar şi despre toamna ce va fi să vină: „am un rid în plus/ în dimineaţa asta/ de parcă toamna ce va să vină/ m-a muşcat cu dinţii de lapte/ a porumbului/ şi amăruiul furat/dintre gutui...”

Mihaela Oancea, Scrum de havană, Grinta, 2018

La aceeaşi editură clujeană, tot mai vizibilă în câmpul poeziei române contemporane, bucureşteanca M.O. aduce un inedit parfum „cubanez”, inclusiv printr-o inspirată copertă realizată de Adrian Ilina după lucrarea Marmura albă a lui Victor Brauner. Prezentată pe coperta a patra de Adrian Dinu Rachieru, cartea - de 120 de pagini - mai are şi un generos Cuvânt de însoţire semnat de Adrian Lesenciuc. Este împărţită în trei cicluri: Constelaţia mărgelelor de sticlă, Scrum de havană şi În măduva lutului.

Cei doi „giranţi” remarcă plasticitatea poeziei cultivate de autoare, dar şi un dulce parfum livresc (A. Lesenciuc trimite la Marquez şi H. Hesse). Dar haidem să ne convingem şi singuri: „Ceasurile lui Dali devin şerpi/ îşi înfig dinţii în cozi şi se preling/ până la prima bătaie de inimă/ smulgând literele/ din graiul ei...” (Seminţe de rodie); „Hrănit cu prea multă morfină/ aştepţi, ca la ruleta rusească/ următorul prag

Valeriu Bârgău, Obosit de umblet, Editura Călăuza v.b., Deva, 2016

Din Argumentul liminar al Marianei Pândaru Bârgău, aflăm că avem în faţă un volum comemorativ, omagial (au trecut deja 10 ani de când cunoscutul poet hunedorean „a trecut în lumea um-

Ioan Romeo Roşiianu, Punte peste vremuri, eCreator şi Grinta, 2017

Cunoscutul poet şi editor băimărean (fost bucureştean) ne trimite o consistentă carte de cronici literare, scoasă în colaborare cu mai cunoscuta Grintă clujeană. Descoperim, în cuprinsul celor 220 de pagini, în cele două secţiuni Re(con)stituiri critice şi Interferenţe critice - poeţi importanţi, nume sonore cu toţii. Îi cităm cam aleatoriu, pe sărite şi îi rugăm să nu se supere: Aura Christi, Adrian Alui Gheorghe, Aureliu Goci, Ioan Moldovan, Ion Cristofor, Sorin Grecu, Vasile Morar, Vasile Gogea...; dar şi critici/istorici literari ca Romul Munteanu. Cartea începe cu articolul despre A. A. Gheorghe (Poezia ca balsam pentru suflet, publicat iniţial în „Contemporanul”, 1997) şi sfârşeşte cu Nicolae Vălăreanu Sârbu: „N. V. S. sau poezia ca templu al cuvântului”. Dar ce poţi scrie/povesti despre o asemenea carte...? N-ai decât să îndemni cititorul s-o caute şi s-o citească!

Alina Narcisa Cristian, Te iubesc dar nu rămân cu tine, eCreator, colecţia Debut, 2018

Dacă e să ne luăm după prezentarea - de coperta a patra - a lui Florin Dochia, avem înaintea noastră un debut remarcabil. Avem şi însoţirile postfaţiere ale lui I. R. Roşiianu, care pune şi el miza pe autoare (plus carte: iar drept dovadă - o publică!). Poetul F. Dochia remarcă „sinceritatea transpunerii trăirilor interioare în spuneri lirice încărcate de sensibilitate”, dar şi „propensiunea spre re-

flecţia abstractă”. Iată şi câteva mostre de spuneri-transpuneri: „Când am intrat în viaţa ta prin geamul din spate al/ sufletului aveam o uşă lăsătă mereu deschisă pentru/ mine în inima altcuiva ce plângea pe pagini de timp...” (Vieţi paralele răstignite-n destin). Poemele, deşi sincopate, sunt interesante, dar unele titluri par convenţionale: Vară în cer şi în suflet, Rescrie-mi visele cu cer, Mi-ai jurat credinţa, Te privesc aşa cum eşti... Dar le compensează celelalte, deosebit de percutante: Femeia care doarme pe sufletul meu, Am luat cuvântul de mână, Mă plimbam pe

aleea sufletului... Per total, un debut semnificativ şi promiţător.

Daniela Mărginean, Setea din palme, Rafet, Buzău, 2018

Prezentată elogios (cum altfel!) pe coperta a patra de către Angela Furtună, cartea Danielei Mărginean are 130 de pagini şi nu este împărţită în cicluri. „De la bun început, Daniela Mărginean ne dă de știre că stăpâneşte, prin poezie şi prin instinct, arta definiţiei şi magia paradoxului...” Din cuvintele calde ale cunoscutei poete, deducem că ne aflăm în faţa unui (alt) debut, deşi numele poetei ne sună cunoscut: „Pentru autoarea aflată la început de drum, poezia e singura realitate perfectă...” În ce ne priveşte, ne-am oprit la Liniştea (nu tăcerea!) mieilor: „liniştea mieilor înainte de noaptea de paşte/ e ca un joc sinucigaş/ o fata morgana încremenită de aşteptare/ împuşcată cu o bătaie de ochi/ ca o reptilă târânduse în încolăcirea îmbrăţişării// tăcerea macilor e ca o transfuzie de verde şi foc/ un salt la trapez al inimii noastre.” Un final de poem reuşit, dar iată - constatăm - nu este vorba doar despre o tăcere (sau linişte) a mieilor (aşadar animală), ci şi de una vegetală... Avem aşadar două simboluri ale frăgezimii/candorii, care stau bine unei poete, fie ea începătoare fie consacrată.

Daniel Luca, Teritoriu ocupat eCreator, Baia-Mare, 2018

Cum să nu se aplece recenzentul semalizator editorial (cât ar fi - şi el de... ocupat!) peste cartea prietenului nostru timişorean Daniel Luca. Postfaţată de poetul-editor, tocmai prezentat anterior, cartea de 90 de pagini a lui Daniel Luca mai beneficiază şi de girul unui alt poet-editor de marcă, Florin Dochia: „Aparent fulguraţii iscate în clipe faste... poemele minimaliste ale lui Daniel Luca ... conservă imagini cu evident spirit oriental.” Dar ia să vedem şi noi ce spirit oriental sau ce „iubită ieşită din comun” cântă/cultivă poetul: „Cartea aruncată/ în tomberon/ naşte rădăcini ce-l pătrund/ creşte tulpina/ dau ramuri/ şi tu cazi/ goală/ pe iarba udă./ Privesc/ priveşti/ privim/ o altă carte.” O să aşteptăm şi noi, să vedem cum din tomberonul „metafizic” (în care cad, inerent, multe din cărţile noastre) cresc tulpina şi ramurile unei cărţi viitoare, iar iubita căzută goală în iarba udă râde la soare.

24 actualitatea literară

Henryk Józef Kozak

n Romanul „Apără-ţi coroana”, de Yannick Haenel

Un bărbat scrie un scenariu stufos despre viaţa lui Herman Melville, dar nici un producător nu e interesat să-l transforme în film. Într-o zi cineva îi face rost de numărul de telefon al marelui regizor american Michael Cimino, producătorul celebru al filmelor The Deer Hunter şi Heaven’s Gate.

Se întîlnesc la New York, unde Cimino îi citeşte manuscrisul. Romanul descrie o serie de aventuri rocamboleşti desfăşurate între Muzeul Vînătorii şi al Naturii, în Paris, Ellis Island, în New York, şi Lacul Nemi, în Italia. Trecînd dintr-un spaţiu într-altul, o cunoaştem pe Isabelle Huppert, dăm peste zeiţa Diana, un dalmaţian pe nume Sabbat, un vecin demonic, peste doi mustăcioşi suspecţi, o studentă la doctorat, o portăreasă perfidă şi un şef de sală foarte agresiv, ce pare o sosie a lui Emmanuel Macron. Povestea incredibilă şi subtilă a romanului Apără-ţi coroana, un titlu ca un îndemn biblic ce l-a inspirat cîndva pe Proust, construieşte o punte între cinema şi literatură într-o manieră încîntătoare şi totodată pătrunzătoare. Spectacolul vieţii noastre ascunde o poveste sacră: romanul lui Yannick Haenel se află în căutarea ei. Volumul a apărut în colecția Biblioteca Polirom, în traducerea lui Laurențiu Malomfălean.

n „Inima omului”, ultima parte a trilogiei fiordurilor

Traducere din limba franceză de Magda Răduță. Ultima parte a trilogiei fiordurilor. După ce şi-a văzut prietenul îngheţînd în larg şi după ce a străbătut munţii viscoliţi ca să înapoieze o carte aducătoare de moarte, băiatul, eroul fără nume al trilogiei lui Jón Kalman Stefánsson, încearcă din răsputeri să iasă biruitor dintr-o altă încercare: aceea a dragostei. În vara islandeză, care durează atît de puţine săptămîni, băiatul nu mai trăieşte decît cu gîndul la părul imposibil de roşu al

Henryk Józef Kozak s-a născut la 15 iulie 1945 în Krasna, regiunea Podlasie din Estul Poloniei. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut la Sitnik, lângă Biała Podlaska.

A terminat Liceul pedagogic din Leśna Podlaska şi Facultatea de Istorie a Universităţii”Maria Sklodowska Curie” din Lublin. Şi-a publicat creaţiile în presa literară, începând cu anul 1967. Poeziile sale au fost editate în şase volume: Peisajul cu vorbe blânde, Lublin 1973, Călătorie spre izvoare, Varşovia 1979, Clipa, 1979, În umbra tăcerii, 1982, Anii tot mai liniştiţi,1985, Călătorie spre Miami.

Versuri de la sfârşitul veacului - Lublin 1995; Locul naşterii.

Soarta. Lublin 1997; Locuri magice. Lirică din Podlasie, anul 2000; … în zori când…. nimic de la noi…2007; Clipa dinaintea plecării - 2013. A câştigat concursuri locale şi naţionale de poezie, dintre care menţionăm premiul literar I. Czechowicz, pentru volumul „Călătorie spre Miami”, premiul Łobodziński, precum şi premiul revistei Podlaski Kwartalnik Kulturalny, pentru nuvela „Piatra”, apărută şi la noi în revista „Convorbiri literare”. Poeziile sale au fost traduse în limbile ucraineană, maghiară şi română.

Baladă despre o noapte de septembrie Noaptea pe la jumătate de septembrie Pe când stăteam pe balcon Şi priveam Luna ce se târa peste oraş Cineva mi-a vorbit dintr-o dată Sări - mi-a zis - Degeaba suferi de dor Şi priveşti pe-afară Apoi am vrut să sun la o fată din junie Dar şi-a schimbat numărul chipul Şi numele de familie De fapt nu mai ştiam ce voiam s-o întreb doar nu despre pricină Ori cu cine s-a luat Noaptea pe la jumătate de septembrie Vecinul de dincolo de uşi Vijelios ca o simfonie din pădurea de toamnă târzie m-a rugat lasă-mă să intru Mă caută un istoric de la IPN Şi Poliţia La sfârşit de noapte în septembrie A venit la mine o nimfă florală Din Grădina Botanică Se vedea că şi pe ea o rodea singurătatea iar pe stradă Te-ademenea din Grădina publică Căzând peste oraş cu praf interstelar Melancolică şi tristă Muzica Până în zori ținându-ne de mâini Am privit uimiţi cum Noaptea Cea de a treia Singuratică Îşi găseşte liniştea și adoarme În braţele defileului Dincolo de Czechówka

Bilanţ

fetei de care s-a îndrăgostit în clipele cînd se zbătea între viaţă şi moarte. Dar ea e acum departe, peste fiorduri greu de străbătut, şi doar scrisorile şi poezia o apropie. Pînă cînd băiatul înţelege că inimii nu i te împotriveşti – şi începe astfel o nouă călătorie peste ape întunecate şi neiertătoare. Cu Inima omului se încheie trilogia islandeză a lui J.K. Stefánsson, începută de romanul Între cer şi pămînt şi continuată cu Tristeţea îngerilor, trilogie care i-a adus autorului său un uriaş succes internaţional. Ediţia engleză a romanului a cîştigat în 2016 OxfordWeidenfeld Translation Prize. „Romanul lui Stefánsson suprapune culorile lui Dylan Thomas sau Thomas Hardy peste un peisaj spiritual desprins parcă din J.R.R. Tolkien.

Proza plină de profunzime a scriitorului islandez freamătă ca valurile şi străluceşte ca marea în miezul verii. Inima omului încheie o trilogie monumentală.” (The Independent)

nr. 85 n septembrie 2018

meridiane

Domnului Aleksander Nawrocki

un om aşa ca mine are în viaţa SA trei patru frigidere tot atâtea maşini de spălat automate câteva automobile uzate şi unul în rate nou-nouţ are o soţie doi copilaşi probabil câştigă bani multişori iar atunci se însoară a doua oară îşi schimbă prietenii se mută din locuinţa de la bloc într-o casă cu grădină şi are din nou copii mici

de călătorii şi de faptele sale pe cele eroice le povesteşte familiei pe cele ruşinoase le trece sub tăcere chiar şi de sine le ascunde vizitează locurile îşi aduce aminte că aici a fost cu Baska iar dincolo s-a drăgostit cu Marysia şi ar fi vrut chiar să moară o dată sau de două ori pentru una sau pentru alta dintre iubiri finalmente moare nepregătit şi-l îngroapă ei sau îi azvârlă cenuşa în vânt şi rămâne după el îmbrăcăminte inutilă câteva ustensile rămân poate amintirea sau chiar nu rămâne nimic după dânsul dacă nu ţinem cont de cererea de a fi primit în Pleiadă cel reţinut la IPN şi o maculatură acolo oarecare

Clipa dinaintea plecării şedem pe pragul casei mama fratele şi eu iar dulăul scheaună la picioare amiaza se-nfăşoară în zbor precum drumul cu bundiţa-vântului în arşiţa şi praful şleaului sătesc spre hram spre neamurile din satul vecin tăcem iar tăcerea creşte ca un monstru din poveşti se revarsă prin curte şi se-ntunecă precum apa tulbure de la iaz mai întâi în coacăzul din fundul livezii după care pe încetul ajunge sub gard şi s-apropie tot mai mult de drum e timpul să ne luăm rămas bun se lasă amurgul acuş* va să vină ultimul autobuz

Casa d-nei redaktor Maria Brzezinska

supravieţuieşte câtorva televizoare şi-ajunge să trăiască în perioade cu politicieni tot mai proşti

îmi amintesc era toamnă stam în curte şi fotografiam casa

cam pe aproape şaizeci de ani începe să-şi aducă aminte

această bătrânică dragă făcută din bârne de pin

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj și al SIP Timiş

pline de răşină cu ferestruicile sale micuţe ascunse după tufele de iasomie şi de soc cuiburi de rândunică pe sub streşini şi un horn mare de cărămizi atâtea s-au petrecut aicea - mă gândeam bune şi rele mulţi au murit deja alţii tocmai s-au născut unii reuşeau să trăiască fericiţi suta de ani iar alţii cum li se ivea ocazia fugeau peste Apa cea Mare şi la oraş după care nici măcar nu le era dor îmi amintesc era toamnă şi fotografiam casa pe mama în prag sprijinindu-se de părul nostru motanul şi pe fratele meu lucrând la protocol şi mă gândeam de ce este oare aşa că nici eu nu voi afla ce se va întâmpla cu casa după ce mă trec eu

Maria se scurge legănată de vânt şi alcool seara de August pe tufişurile din Zarośla cad stelele Luna priveşte de după pinul cel mai înalt si se uită pe furiş la femeia care merge pe drumul larg nisipos în pantaloni scurţi pictaţi cu desene la Maria desculţa în peruca strâmbată pe partea stângă acoperind cicatricea şi adâncitura de după glioblastoma multiformă s-au întipărit două frunzuliţe de plop tremurător de mesteacăn auriu ace de ienupăr plin de răşini şi pin urme proaspete de la păcătoasa şi recenta păgâna dragoste cred că tot aşa la-nceputul Lumii mergea pe cărarea din crângul de palmieri nesigură plină de durere şi rătăcită străbuna noastră Eva supărată pe Dumnezeu părăsită de oameni singură

Traducere de Alexandru G. ȘERBAN Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com) Tiparul: Art Idea Studio SRL

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro) Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele

Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com) Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare

Simion DĂNILĂ, Maria BOLOGA, Ionel BOTA Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com) din Lugoj, Timişoara, Reșița şi la sediul USR Bucureşti