Actualitatea literară 83

actualitatea literară

nr. 83, anul IX

iulie 2018

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n Nicolae HAVRILIU:

Despre viaţa, moartea şi nemurirea scriitorilor români

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Radu CIOBANU, Mioara BAHNA, Alexandru MORARU, Maria BOLOGA

F

a lo

a e r n meridiane n

n proză: Madi Lussier, Mihaela Handrea, Dan Floriţa-Seracin

n Magda URSACHE:

Tehnocraţii suspiciunii

Însemnări de la Festivalul Comediei Româneşti, 2018

u ţ

i u ţ

u n a

n eseu Virgil DIACONU: Poezia religioasă românească

Versuri de Ileana Zara

Prezentare şi traducere: Costel DREJOI

Poeme de Álvaro Hernando

Prezentare şi traducere: Elisabeta BOţAN

2 actualitatea literară

Edi tor ial

opiniile noastre

Nicolae SILADE

Despre viaţa, moartea şi nemurirea scriitorilor români Mi-a venit ideea să-mi dau și eu cu părerea despre viaţa, moartea şi nemurirea scriitorilor români după ce am citit cronica literară semnată de Rita Chirian, în Vatra nr.3/2018, la cartea lui Aurel Sasu, Cum mor scriitorii români, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2017, pe care, din păcate, nu am prins-o. Trec peste faptul că nimeni nu s-a gândit să scrie o carte cu titlul Cum trăiesc scriitorii români, și îmi aduc aminte că, anul trecut, invitat fiind la o întâmplare literară în București, am trecut pe lângă palatul în care locuia Eugen Barbu. Am citit placa memorială montată la inițiativa lui Ion Lazu și am constatat că la doar cinci ani după debutul editorial cu Gloaba, palatul respectiv a început să fie locuit de „patronul” Săptămânii până la decesul său în 1993, iar de către soția sa, celebra actriță Marga Barbu, până în 2009. Că acum clădirea e o ruină, nu mai contează. Eugen Barbu și soția sa au trăit ca niște boieri atât în „iepoca” muncitorimii, cât și după. Iar dacă mai aveau zile, trăiau bine, mersi, chiar și în vremea noastră. În ceea ce privește moartea, cine poate deosebi oasele sclavului de cele ale împăratului? Vă invit să reflectați la această atitudine a unui scriitor român, dar fără să vă gândiți cum au trăit alții. Eminescu, de pildă. Sau Arghezi. Sau Blaga. Sau Nichita Stănescu, care în timpul vieții spunea că își supraviețuiește. Așa se și explică postumitatea sa, prin elegia în care spune: „El începe cu sine și sfârșește/ cu sine./ Nu-l vestește nici o aură, nu-l/ urmează nici o coadă de cometă/”. Restul cred că ține de destin. Eu, unul, nu îmi pot imagina un Labiș la optzeci de ani contestat de optzeciști. Referitor la nemurire, din păcate, nu pot să-l citez aici decât pe Eminescu, care a văzut ca nimeni altul că trăim într-un cerc al nostru strâmt, în care norocul ne petrece, în timp ce el în lumea lui se simte nemuritor și rece. Pentru că nemuritor și rece e cuvântul pe care l-a scris, nemuritor și rece e și sălașul în care locuiește. Vă invit să reflectați la aceste versuri, dar fără să vă gândiți că mâine aveți întâlnire cu vreun șef de partid, cu vreun parlamentar, cu vreun om de afaceri sau cu vreo iubită din tinerețe.

A trăi bine aici, după părerea mea, intră în incompatibilitate cu a fi veșnic dincolo. În acel dincolo care este întotdeauna aici.

„Eugen Barbu şi soţia sa au trăit ca nişte boieri atât în „iepoca” muncitorimii, cât şi după. Iar dacă mai aveau zile, trăiau bine, mersi, chiar şi în vremea noastră. În ceea ce priveşte moartea, cine poate deosebi oasele sclavului de cele ale împăratului? […] Eu, unul, nu îmi pot imagina un Labiş la optzeci de ani contestat de optzecişti.”

Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Radu-Anton Maier și expuse în Galeria Artelor din Dinkelsbühl.

n ilustraţiile numărului n

nr. 83 n iulie 2018

Panoramă şi peisaj*

Aflată la a patra ediţie, probabil definitivă (celelalte – două în 2011 şi una în 2013 purtând denumiri diferite), actuala antologie a poeţilor bănăţeni excelează din multe privinţe. În primul rând, este aproape exhaustivă şi, în orice caz reprezentativă: în cele peste 650 de pagini de poezie sunt antologaţi cca 220 de poeţi din toate generaţiile şi din toate împrejurimile - tot arealul bănăţean.

Oameni care au locuit, au trecut de-a lungul timpului prin Banatul Timişoarei sau prin cel Sârbesc, deopotrivă (chiar în metropola bănăţeană locuind poeţi de toate naţiile, Banatul fiind vestit prin buna convieţuire a românilor cu sârbii, maghiarii, germanii, evreii... şi ce-o mai fi: cehi sau slovaci etc. Şi asta nu e doar o vorbă în vânt sau o „directivă” a regionalei de partid!). Fiecare poet antologat beneficiază de un mic medalion critic: succintă prezentare bio-bibliografică şi câte o frază-două de referinţe critice (dacă s-ar fi pus şi o fotografie, totul ar fi fost „prea perfect”... Dar de ce, în perspectiva unei viitoare antologii şi mai şi, să nu lăsăm loc de mai bine?)

Realizatorul antologiei(-iilor) este poetul timişorean Marian Oprea (Marian Oprea îşi asumă riscul, sună titlul prefeţei la antologia Bijuterii din Piaţa Abundenţei, semnată de Cornel Ungureanu – text preluat la secţiunea de referinţe critice a celei actuale). Prefaţa la cealaltă antologie din 2011: Poeţi din Banat - Cele mai frumoase poezii este semnată de poetul-critic, cunoscutul echinoxist Ion Pop, text preluat şi el în referinţele critice ale actualei. Prezentarea de pe copertă era semnată atunci de Mircea Martin. După ce a referit despre Piper, Scorţişoară, Dafin, Vanilie (antologia din 2013), pe coperta a patra, Ioana Cistelecan îşi asumă şi ea, de această dată, riscul unei prefeţe, în care consideră Ţara Banatului - Ţara Poeziei. De remarcat că toate cele patru apar la editura Brumar, fiind precedate de Zona de la Marineasa, din 1997 (asta este: Viorel şi Gabriel Marineasa, scriitori şi editori, pe care în mintea mea îi asociez ca pe nişte fraţi, i-au luat-o înainte cu ani buni lui Marian care, iată, „recidivează”, cum s-a tot spus). Nu este de neglijat, având în vedere anvergura proiectului, nici contribuţia lectorului şi a redactorului de carte: Eugen Bunaru, respectiv Robert Şerban, ei înşişi piese de rezistenţă în cadrul culegerii. Întorcându-ne acum la oile noastre, conţi-nutul propriu-zis ala cărţii, constatăm şi noi, alături de Ioana Cistelecan, că antologia aceasta „se doreşte o întreprindere atotcuprinzătoare, cochetând astfel cu senzaţia exhaustivităţii”. Efortul este sisific - arheologic chiar, zice prefaţatoarea, iar nouă nu ne rămâne decât să subscriem. Alături de bănăţeni get-beget (oameni care au trăit toată viaţa în Banat, sau şcoliţi „la porţile Timişoarei”), între coperţile cărţii se mai regăsesc nume de oameni „adoptaţi de această - generoasă, n.n.

- geografie a Banatului”. Unii sunt născuţi - alţii „făcuţi” bănăţeni. Spre a da numai un exemplu:

puţini dintre noi ştiam că marele prozator de cursă lungă (şi talie mondială) care este Nicolae Breban are la „activ” şi producţiuni lirice! În antologia lui Marian Oprea se regăsesc, cot la cot, străbunici căzuţi în uitare, „părinţi, juni-teribili, copii...” Cu alte cuvinte o „polifonie infinită a vârstelor poetice şi a registrelor estetice”. „Un inventar complet de stiluri, specificităţi, trend-uri, registre şi arhitecturi poetice” (se subînţelege că tot ce-am pus între ghilimele aparţine prefaţatoarei).

Dar, cu toate că Ioana Cistelecan se străduieşte să fie exhaustivă, atingând toate punctele esenţiale ale problemei - şi citând copios, reprezentativ, dând eşantioane din diferitele eşaloane poetice se cuvine să mai adăugăm câte ceva. Numărul de pagini afectate fiecărui autor: de la două la patru, ni s-a părut echilibrat şi bine cumpănit/cugetat, în funcţie de cota valorică şi de popularitate a poeţilor antologaţi. - Cu toate că, sunt convins, nu toţi vor fi de aceeaşi părere cu mine.

Deşi „exhaustivă” (exhaustiv cu adevărat nu poate fi decât un dicţionar de scriitori, întocmit de un colectiv academic, nicidecum vreo antologie sau istorie personale!), antologia timişorenilor noştri are şi unele absenţe notabile. Dac-ar fi să-i menţionăm doar pe lugojenii Marius Sârbu, un poet suprarealist de primă mărime şi un reprezentant al boemei, cu nimic mai puţin important ca Nicolae (de) Popa sau Adrian Derlea, D.E. Roşca; afirmat cu ani buni în urmă, după debutul cu Vidme, de la Editura Augusta, girat de Domnul Profesor A. D. Rachieru. Sau Laurian Lodoabă, Ion Oprişor: deşi afirmaţi mai recent, lugojenii noştri au avut o evoluţie ascendentă şi surprinzătoare, cum la fel de surprinzătoare ni se pare şi absenţa lor din paginile antologiei.

Apoi, nu e cazul - prevalându-ne de faptul că noi n-am reuşit să ne afirmăm în „epocă” - să ne legăm acum de rezonanţa numelui unor „foşti” (cum ar fi Vladimir Ciocov), pentru că poemele antologate sunt chiar frumoase şi reprezentative.

Multe alte nume, poate mai mici - poate mai mari, dintre cele care ne-au rezonat în urechi înainte se aud puternic şi astăzi, păstrând un discurs... rezonabil: Ion Brad, Ion Horea, Ion Gheorghe (în dlui avem cel mai mare poet chtonic autohton!); după cum multhulitul A.P. nu a fost depăşit nici în contemporaneitate ca poet politic. În concluzie, antologia lui Marian Oprea şi a lui Eugen Bunaru poeţi care au „nas” şi pentru poezia altora, nu doar pentru genul propriu (în alţi termeni, mai elevaţi: cunosc bine din ce direcţie bate vântul poetic) - e o mare realizare pentru istoria literaturii române.

Cine are obiecţii să încerce a ridica ştacheta şi mai sus! Dar noi credem că o altă ediţie a unei asemenea antologii se va mai putea încerca, eventual, peste vreo 30-50 de ani.

Remus Valeriu GIORGIONI * Peisaj în devenire, O panoramă a poeziei din Banat, Brumar MMVII

Claudiu Komartin: Maeştrii unei arte Titlul oferit de Claudiu Komartin, pentru selecția sa de poeme (Cartier, 2017, Poeme alese, 2010-2017), ne dăruiește totuși, în ciuda rezonanței dezolante, reperul unui principiu călăuzitor, cu ajutorul căruia să nu ne rătăcim, prin hățișul bulboanelor ce ies la suprafață, purtând stigmatul răului, dintr-o lume unde trăim cu toții; de asemenea, și un poet, al unei generații, care altfel se lasă dusă cu voluptate de valul fanatic al devastărilor de orice fel. E un titlu matur, care închide în silabele sale, cu iz de școală japoneză, o răzvrătire, o persiflare, dar și un efect de rezistență întru învățătura poeziei. Poetul pare a căuta un motiv pentru existența sufletului, al cărui contact cu viața e tot mai mult o imensă durere, ce nu se mai poate camufla: una care atinge atât poezia, cât și sentimentul religios; „maeștrii unei arte muribunde” sunt cei care mai trăiesc din principiul că arta/poezia – mai este creație și construcție. Nu neapărat în materia aceea vâscoasă și malefică, a unei vremi putrede, așadar nu în negativ (cu toate

Maria BOLOGA

că limbajul și motivele sau viziunile tulburi ar duce la o asemenea percepție) – suntem în altă parte decât în fluxul baudelairian, care viza noțiuni estetice în peisajul răului. Claudiu Komartin nu-și asumă, nu pare să se adapteze la starea malefică a lumii descrise; e un fel de martor, care îi percepe și îi cunoaște umbrele grele, duhorile, dar care se încrâncenează să le transgreseze, prin nebunia și visul de „somnambul”, specifice poeziei: Undeva e o cameră, cu o groapă în mijloc/ și un omuleț posac, ce transpiră și scrie, bâiguind / într-o limbă pe care se reazămă / ceva (încă) neatins de rugină. Aș cita și din poemul Încercăm să convingem nebunia, unde chiar simpla revelație a tăcerii, a beatitudinii poetice, se arată ca o farsă grosieră: Creierul meu dă cu mine de toți pereții/…/ Tu la o adică, ai putea veni mai aproape,/ te-ai putea muta cu mine aici, între ape/…/ Încercăm să convingem nebunia să/ respecte un ritm cunoscut./ Într-o zi, lumea asta o să ne coasă / gurile cu catgut (în Cobalt). Îndoielile gârbovesc și apele putrede ale fricii, credința este sfărâmată, esența poeziei însăși, maculată, aproape negată: Prea sensibili poate, ucigași înnăscuți, fără îndoială./Aceasta nu este muzică. Asta nu mai e poezie (p. 243, în Cobalt). Temelia artei, sensibilitatea, e un neant sau, mai rău, ceva sterp: Suntem aproape sterili, splendide fructe/ putrezite

nr. 83 n iulie 2018

M-am întrebat, de mai multe ori, ce înseamnă încredere în dialogul cu cel de lângă tine. Cu elevul, cu studentul, cu discipolul tău. Primele mele dialoguri despre/cu Doamna Zoe Dumitrescu-

cronica

actualitatea literară 3

Semnele încrederii Buşulenga erau legate de Vasile Voiculescu: profesorul Eugen Todoran îmi spunea că singurul care a fost în apropierea lui Vasile Voiculescu şi a copiilor lui era doamna Zoe. Care credea că opera marelui scriitor va fi reeditată. Era în 1964. Lucrarea mea de licenţă despre Voiculescu nu a fost acceptată, dar am publicat în Orizont (acum Scrisul bănăţean se numea Orizont) inedite de Voiculescu, obţinute de la Ionică Voiculescu, cu care, din 1964, legasem dialog. Apoi am scris o cronică literară la Ultimele sonete... Am luat licenţa şi am fost repartizat la Vălişoara, un sat de munte necooperativizat, cu dansatori fruntaşi şi oieri harnici care inventau doine, balade şi basme pentru culegătorii de folclor. În vara mea bucureşteană din 1966, primul drum l-am făcut la Ionică Voiculescu, să-i arăt, triumfător, revista cu ineditele Voiculescu şi cu cronica mea. De data asta era şi mai agitat, obţinuse multe, a înregistrat discuţii - ce discuţii, dialoguri de ore

întregi între Paleologu, Dinu Pillat şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Veneau, discutau cu el şi cei cu care Voiculescu fusese la Rugul aprins. Toţi spuneau că Voiculescu este cel mai mare. Au fost pe la el Cioculescu, Streinu, le-a citit proze. „E mai mare decât Sadoveanu, au spus toţi”. „Toţi ştiu că e mai mare decât Sadoveanu”. M-a încărcat cu proze, multe vor apărea la Cluj, în Steaua. M-am înscris la doctorat cu Voiculescu şi structurile literare ale Renaşterii sub conducerea lui Eugen Todoran şi Profesorul mi-a spus că o va invita în comisia de susţinere pe Doamna Zoe. Am fost un pic speriat, m-a linişit repede, referatul doamnei Zoe a fost foarte generos. Avea încredere în ideile mele - în faptele mele cărturăreşti.

I-am luat şi un interviu pentru revista

poeme în proză zilele revistei familia

torquato tasso - am întrebat în timp ce mă deplasam pe strada vasile alecsandri din oradea cu gps-ul în funcțiune căutând pasajul vulturul negru terasa steam unde urma să se desfășoare evenimentul zilele revistei familia familia poeților vreau să spun torquato tasso - am întrebat din nou dar manasia nu mi-a răspuns nici nu avea cum să-mi răspundă nefiind de față în acea zi de cireșar când drumul meu începea să semene tot mai mult cu o călătorie spre ierusalimul eliberat la gerusalemme liberata nu epopeea cizelată de tasso timp de șapte ani în ospiciul sant’anna din ferrara dar ceva de genul oricum e greu să ocolești psihoza când te apuci să cercetezi cele sfinte să înțelegi neînțelesurile mai bine nu mai bine cu dumnezeu numai el numai el în marea lui bunătate te scoate într-o zi la lumină cum m-a scos pe mine gps-ul acum și ajungi în locul potrivit la timpul potrivit la recitalul poeților din țara poeților iată-l pe ion moldovan cu barba lui de apostol iată-l și pe ștef traian ștef pe marian drăghici și dinu flămând și vulturescu iată-le pe hristina pe ioana iată și poezia poezia vie poezia care salvează lumea

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

muribunde. Poeme alese 2010-2017 pe dinăuntru. / Cuvântul milă se va înțepeni în gâtlej ca o/ bilă de cauciuc/ folosită în ritualuri exasperate/…/„Aici odihnește omul. Puteți admira mâna lui fină./ Încercați să nu-l atingeți, nu este mort pe de-a întregul…” (p. 228, în Cobalt). Năucitoare se așează în pagină lipsa de speranță, a unei „veșnicii expirate”, în versiunea ei de perenitate a spiritului uman: S-a crezut veșnic fiindcă a pictat capela sixtină,/ ca un bun stăpân le-a împărțit celorlalți abjecția și jegul – p. 228, în Cobalt (Pe urmele lui Mircea Eliade, scrie Petru Ursache, în Moartea formei, biserica face parte din complexul de simboluri ale centrului și este o imagine a lumii; în viziunea poetului, umanitatea „molfăie” o moarte mistică, iar cei care aduc pacea vor fi numiți „fiii nimănui”, sub un cer „de piatră”…). Astfel, răsturnarea axiologică nu e numai o schimbare de perspectivă sau o cristalizare într-o altă ordine; după cum scrie Nicolae Balotă, pierderea identității e maladivă și aduce cu sine, dacă nu haosul, dacă nu evanescența (căci lucrurile pot să devină mai substanțiale, mai lucruri), o vidare lăuntrică: lumea își descoperă vanitatea sa esențială (Nicolae Balotă, în eseul despre Max Blecher). O lume,

în care domnește legea rapacității, unde „spiritul a devenit un lux”; asocierea simbolizantă, covârșitoare și aproape fuzionară, cu peisaje de cobalt, reiterează și principiul bacovianomuribund, al plumbului. Cobaltul se strecoară în trup, în suflet, în spirit și în esența lumii. Poemul întreg, care poartă acest titlu, este antologic: soarele e cobalt/…/ și creierul meu tăbăcit pe care se așază/ păsări necunoscute este cobalt/…/ochii mei de cobalt îți vor/ arăta/ în acea zi/ totul. În același poem, puritatea poeziei, natura ei inefabilă, găsește energia de a răzbate, în câteva versuri, și ele răsar, printre spinii și otrăvurile din fanatismul devastării, de parcă viața ar fi ea însăși o insomnie a morții: mâna cu care scriu pe un ecran tot mai îndepărtat/ e cobalt/…/și cutremurarea stinsă și rafinată pe care poezia/ mi-o mai trezește este cobalt… (p. 222, Cobalt). Construcție și creație sunt recognoscibile în varianta lor de mal-estar, viziune de frustrare sumbră, răzvrătire surdă, ascuțită, precum micii demoni ai otrăvirii ființei, dar și principiu activ, menit să transgreseze ceea ce poetul numește dezmembrare, formă a ruinei (p. 87-153) – răspândind efecte de umilire stranie și irevocabilă

la care lucram, am stat mult de vorbă despre lirica religioasă a anilor optzeci.

Eram în 1984, puteam vorbi de „lirică religioasă”: de la Ioan Alexandru la Daniel Turcea: se acumulaseră deja şi poezii şi scriitori de seamă. După 1989 am mai trecut pe la Biroul ei de la Academiei, îmi citise ultima carte (Imediata noastră apropiere, II) şi avea cuvinte bune despre ea. Mai des trecea pe la ea fiul meu, Dan, student la Paris, apoi profesor de greacă şi latină în România.

Am fost în două comisii de doctorat care aveau subiect opera Doamnei Zoe - cea mai demnă de atenţie mi s-a părut a lui Silviu Mihăilă de la Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia.

Trebuie să subliniez buna relaţie a profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga cu Universitatea „1 Decembrie 1918” şi îndeosebi cu Facultatea de litere de la Alba Iulia. Trebuie să subliniez acest lucru, fiindcă existenţa postdecembristă a profesoarei a fost legată de experienţe definitorii pentru înţelegerea vieţii literare, culturale şi spirituale. „Maestru paideic” din anii cincizeci, de la începutul anilor şaizeci, Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a legat de tinerii creatori, de elevii săi, de discipolii săi, de cărturarii de mâine cu o vocaţie specială. a speciei: Cu noi începe și se sfârșește.

Cu noi, cei blânzi și letali… (p. 228, în Cobalt) – mai dorindu-și doar un dram de luciditate… Limbajul poemelor lui Claudiu Komartin este el însuși un personaj „macho”, care mai încearcă să salveze ce poate, răvășind totul, toată groapa „de gunoi a metafizicii” și a existenței, trăind între miasme terifiante și frumusețea unor răbufniri poetice, precum „iertarea târzie a mamei este cobalt/ frunza căzută pe luciul apei/ în care prietenul a crezut că își va găsi liniștea… (Cobalt). Nici limba de cârpă a celor învinși, nici mecanismele subtile nu au salvat nimic, crede poetul, în Ghicitoare pentru monștri, text reprezentativ, aflat sub un motto din Eminescu (La ce?… Oare totul nu e nebunie?). Îngerul, de acum clasic, al inspirației poetice (Nichita Sorescu) – ceva între „Captain Planet și Dalai Lama”, „și-a scos mănușile”… Stele și dinți încleștați, ură, plâns și atâta lumină, locuri stranii și sumbre, pe unde mai trece „trist ca un poet dintr-un film coreean”, motivând că a plâns și Plânsul era zgrunțuros și greu ca pietrișul / de pe un țărm unde nu înnoptează nici hoții de cârje… (Claudiu Komartin).

El, scrie O. Nimigean, se luptă la marginea Imperiului (perversul și și decervelantul Imperiu al Binelui, în formularea lui Philippe Muray).

Cornel UNGUREANU Eminentul pedagog a trăit dramatic momentul decembrie 1989 când o seamă dintre foştii ei studenţi, colaboratori, discipoli (probabili) au dezlănţuit în mass-media adevărate campanii împotriva ei. „Maestrul paideic” a trăit în 1990 o experienţă importantă pentru devenirea sa spirituală. Felul în care Zoe Dumitrescu-Buşulenga devine Maica Benedicta a fost comentat de o seamă de apropiaţi ai „maestrului paideic”, dar şi de cei retraşi, alături de ea, sub semnul asumării valorilor spirituale.

Al treilea moment important ce se cuvine a fi pus în valoare este alegerea Putnei ca loc de odihnă veşnică. Mormântul de la Putna al Maicii Benedicta, al profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, a activat o formulă culturală nouă: Colocviile de la Putna încearcă o sinteză culturală, sub semnul unui loc definitoriu pentru istoria şi cultura românească. Sunt organizate de Dan Hăulică, cel care trăise experienţe speciale la revista Secolul XX, într-un moment în care globalizarea culturii cerea un fel de a înţelege scrisul, plastica, relaţiile literare, culturale, spirituale. După experienţa de la UNESCO, Dan Hăulică şi-a asumat organizarea Colocviilor, sub modelul trasat de Zoe DumitrescuBuşulenga. Participarea unor profesori de la Alba Iulia, a unora dintre cei care o întâlniseră chiar la Alba Iulia pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga (într-un moment de cumpănă pentru academician, pentru profesor, Universitatea 1 Decembrie 1918 îi va decerna titlul de Doctor honoris causa) ne ajută să înţelegem de ce cartea lui Silviu Constantin Mihăilă aparţine unui moment al înţelegerii unui timp al scrisului şi al culturii.

Miza lucrării şi a noii înţelegeri a profesoarei şi a călugăriţei ar fi devenirea operei sub semnul convertirii. Felul în care „convertirea” modelează scrisul, profesiunea cărturarului. Secolul XX al politicii, al culturii, al vieţii spirituale a cunoscut convertiri decisive pentru înţelegerea lui. De la Stalin la Rene Guenon şi de la Mihail Avramescu la Nicolae Steinhardt putem descoperi un şir de modele ale convertirii şi ale „omului kairotic”. Doctorandul evită comparaţiile prea largi şi rămâne alături de o operă, de un profesor şi de un călugăr care definesc un timp al valorilor naţionale şi spirituale.

Nu putem să nu subliniem efortul îndelungat al lui Mihailă, capacitatea de a fi alături faţă de Zoe DumitrescuBuşulenga/Maica Benedicta. A fost participant fidel la numitele Colocvii de la Putna: i-a interogat pe participanţii la Colocvii, le-a luat interviuri cu privire la dialogul lor cu profesoara Zoe Dumitrescu-Buşulenga sau cu Maica Benedicta. Fără îndoială că aici poate fi numit şi modelul profesoarei Diana Câmpan, apropiată a marelui cărturar Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care şi-a elaborat remarcabilele studii despre A. E. Bakonsky în paralel cu interviuri luate cunoscuţilor, colegilor, bunilor prieteni ai marelui scriitor.

Excepţionale mi s-au părut Anexele.

Calendarul activităţilor desfăşurate în perioada de directorat la Academia di Romania din Roma este o premieră, cel puţin dacă privim istoria Academiei di Romania, instituţie importantă pentru înţelegerea culturii române moderne.

Citabile ar fi convorbirile şi interviurile academicienei Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi a Maicii Benedicta, dar deosebit de importante - emoţionante - sunt scrisorile către Silviu Mihăilă. Sunt documente esenţiale pentru felul în care Maica Benedicta înţelege lumea de mâine: încrederea ei în tinerii cărturari demni de marile speranţe.

Lucrarea lui Silviu Mihalache mi se pare încă un semn al încrederii Profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, a Maicii Benedicta în lumea de mâine.

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

Anul trecut dl Cristian Bădiliță a publicat o ediție pedant îngrijită, adnotată și prefațată, a unor „pagini regăsite” din Jurnalul lui Mircea Eliade. Ele cuprind însemnările din anii 1959-1962, deci de la doi ani după stabilirea la Chicago, când avea vârsta deplinei maturități și experiențe de viață și cercetare dintre 52 și 55 de ani. Este de remarcat în aceste pagini, cum e și firesc, continuitatea preocupărilor din celelalte jurnale ale sale, cu o insistență semnificativă asupra a două grupuri de reflecții: cele despre sine și în strânsă corelație cu acestea, cele despre țelul vocațional al întregii sale vieți, studiul Istoriei Religiilor.

Dincolo de cercetarea în sine, obiectul studiilor care i-au adus celebritatea l-a preocupat în mod deosebit, ceea ce e vizibil din faptul că, de-a lungul anilor, în diverse contexte, apare câte o însemnare prin care își motivează interesul și pledează sieși, ca în fața unei instanțe, importanța explorării Istoriei Religiilor ca disciplină primordială în înțelegerea tuturor celor văzute și mai ales nevăzute. „Văd Istoria Religiilor ca pe o disciplină totală” (s. aut.), mărturisește el și, într-adevăr, așa apare ea atât în perspectiva locului pe care l-a ocupat în întreaga-i existență cât și ca implicare în toate etapele evoluției umane spre spiritualizare precum și în cele mai profunde enigme ale metafizicului. Și mai lămuritoare, poate, e următoarea convingere așternută după câteva zile: „Istoria Religiilor (așa cum o înțeleg eu) ar avea acest scop: să identifice prezența transcendentului în experiența umană, să izoleze - în masa enormă a «inconștientului» – ceea ce e transconștient ” (s. aut.)

Pentru Mircea Eliade explorarea acestui domeniu n-a fost doar un prilej de cunoaștere, ci și de pătrundere într-o zonă care a produs efecte asupra propriei vieți: „Acești treizeci și mai bine de ani petrecuți printre zei și zeițe exotice [...] mi se par azi etape într-o lungă inițiere [...] N-au fost numai «cunoștințe» culese pe îndelete din cărți – ci întâlniri, confruntări, ispite...”, care implicau riscuri, în primul rând pe acela „de a uita că am un țel, că mă îndrept undeva, că vreau să ajung la un Centru”. Dar din această complexă implicare în explorarea unui tărâm aproape virgin s-a diversificat și experiența și s-a precizat țelul anume: „[...] mă trudesc întotdeauna să scot în evidență semnificația (s. aut) faptelor religioase. Semnificația aceasta nu mai e evidentă; trebuie demonstrată prin exegeză și comparație.” Adică pe cale hermeneutică. O cale întotdeauna profitabilă, întrucât pe lângă revelații, produce și o „înțelepțire”, o îmbogățire cognitivă, cum și o acutizare a perspicacității în detectarea și plasarea în contextul istoric a semnificațiilor. În felul acesta se formează capacitatea de a emite previziuni plauzibile, dar rostite în treacăt, ca impuse oarecum de la sine, fără ca predicția să devină un scop. Nu e vorba de prorociri în accepție biblică, nici de criptodicții nostradamice, ci de un efect al exercițiului hermeneutic practicat sistematic și competent, conferind capacitatea de a distinge nu doar în context, ci și în perspectivă, precum în această precizare asupra rostului metodei hermeneutice, încheiată cu o previziune: „Hermeneutica necesară pentru a ne revela sensurile și mesajele închise în mituri, rituri,

comentariu

nr. 83 n iulie 2018

Predicții și nostalgii

simboluri – ne va ajuta să înțelegem și psihologia de adâncime și epoca istorică în care intrăm și în care vom fi nu numai înconjurați, ci și dominați de «străini», de non-occidentali (subl. RC). «Inconștientul», ca și

«lumea extraoccidentală» se vor lăsa descifrate prin hermeneutică.” Previziunea, ivită în subsidiarul unor considerații metodologice, se dovedește de o extremă actualitate azi, după aproape șaptezeci de ani, când se conturează tot mai evident chiar sub ochii noștri.

Fenomenul apare deci clar și în „paginile regăsite” ale jurnalului lui Mircea Eliade, unde previziunile se rostesc, cum cea de mai sus, pe neașteptate, surprinzătoare prin constatarea că s-au confirmat în timp sau că, în condițiile actuale, au toate șansele de a se împlini. Uneori ele apar deductiv, doar din sesizarea semnificațiilor mascate în haosul cotidianului. Rezident de doi ani la Chicago e încă uimit de realitățile acestei noi lumi și le întrezărește consecințele: „Oriunde te-ai duce în America, nu vezi decât același și același lucru.

Oameni grăbindu-se să ajungă acasă sau să se ducă la lucru, mii, zeci și sute de mii de mașini, una lângă alta, una în spatele alteia. // Ceea ce e mai grav e că nu e nimic de făcut. Mâine, poimâine va fi același lucru și în Europa.” Zis și împlinit. Isteria generată de circulația „bară la bară”, cum i se zice la noi cu un obositor șablon gazetăresc, bântuie deja de multișor Europa și ceea ce e mai grav e și aici același lucru: nu se întrevede nicio soluție. Dar gânditorul Eliade rămâne totuși încrezător în capacitatea speciei umane de a se proteja și optimist în fața priveliștilor sumbre: „Tocmai asta e problema mea: deși îl văd strivit, asfixiat, piticit de «civilizația industrială», nu pot crede că omul va degenera, se va ofili sufletește și, în cele din urmă, cu desăvârșire civilizat, va pieri. Mi se pare că omul va reuși – dacă va vrea – să rămână liber și creator în orice condiție cosmică sau istorică.” Dar, în condițiile în care s-a dovedit de atâtea ori că omul nu știe să-și folosească libertatea dobândită și nu conștientizează acest handicap, întrebarea care rămâne, neliniștitoare și imprevizibilă, este: oare omul „va vrea”? Așadar, optimist e, poate, un termen excesiv, dacă luăm în considerare previziunile sale pe termen lung, cum este și cea despre viitorul creștinismului. „Pornind de la criticile lui Marx împotriva creștinismului”, exploratorul Istoriei Religiilor consideră că „Adevărul creștinismului e înrădăcinat prea adânc pentru a putea fi zguduit și abolit. (Asta cel puțin pentru încă câteva sute de ani.)” Nu cred că azi, în contextul unei Uniuni Europene care a refuzat să-și menționeze în Constituție succesiunea și apartenența iudeo-creștină, ar mai fi riscat o predicție de „câteva sute de ani”. În noul mileniu, când creștinismul încă nu e abolit, dar se află în dificultate, „zguduit” din mai multe direcții fără legătură cu Marx, Mircea Eliade ar fi fost probabil mai circumspect în evaluarea viitorului său. După cum, după o cuprinzătoare privire asupra evoluției speciei umane, optimismul său e de îndată (auto)temperat de avansarea unor termene dincolo de percepția umană: „După o lungă epocă mitologică și o foarte scurtă epocă istorică – ne pregătim să intrăm într-o epocă biologică (economică). Omul va fi silit să devină termită, furnică. Mi-e peste putință să cred că va reuși. Dar câteva generații sau poate mai multe mii de ani (subl. RC), oamenii vor trăi precum furnicile.”

Din păcate, suntem deja în plină „epocă biologică”, trăind pentru a mânca și a aduna, „a consuma”, majoritatea omenirii nu conștientizează gravitatea acestei degenerescențe, iar pe cei conștienți nu-i poate consola chiar deloc revenirea „poate peste mai multe mii de ani” la venerabilele condiții de Homo Sapiens sau Homo Religiosus.

Interesat permanent și de realitățile externe, Mircea Eliade vede, în schimb, în unele aspecte dintre cele mai neașteptate, soluții prin prisma rosturilor Istoriei Religiilor. În fața eșecului evident al dialogului postcolonial dintre „interlocutorul alb” și lumea pe care o stăpânea cândva, nu prea de mult, singura garanție a succesului ar fi apelul la resursele de persuasiune încă ignorate ale Istoriei Religiilor: „... niciun dialog responsabil nu va fi posibil atâta timp cât interlocutorul alb nu va înțelege mitologia (camuflată sau nu) a «autohtonului» pe care vrea astăzi să-l ajute (după ce secole de-a rândul, l-a oprimat și l-a exploatat). Istoria Religiilor și etnologia religioasă e [sic] mult mai urgentă în politica de astăzi decât economia sau sociologia.”

Viziune plauzibilă și rezonabilă, dar, din nefericire, irealizabilă când „politica de astăzi” e populată de persoane lipsite în marea lor majoritate de orice competență în domeniul preconizat a deveni salvator.

Fără a fi paseiști, nu putem ignora evidența că, odată cu intrarea în „epoca biologică”, rezerva de oameni educați, culți și competenți în domeniul lor e în precipitată scădere. Fiind el însuși unul dintre aceștia și totodată un om de-o mare sensibilitate, Mircea Eliade percepe declinul și se retrage în amintire. Multe pagini ale acestui jurnal sunt amintiri care pornesc de la o lectură, de la o veste, de la o întâmplare sau incident cotidian în care vede întotdeauna semnificația ascunsă omului terre-à-terre. Emoționant în acest sens este episodul în care, „pe neașteptate și aparent (subl.

RC) fără motiv”, i se rupe rama ochelarilor pe care îi avea de douăzeci de ani și-i dădeau „un aer sărăcăcios, obosit și prostănac”. Din singurătatea sa, relatează momentul cu sobră dar sesizabilă nostalgie, proprie

exilatului cultivat: „Ochelarii aceștia sunt ultimul obiect pe care-l mai aveam din țară (subl. aut.) Nu mi-a mai rămas nimic altceva, nici un «suvenir», nici măcar o fotografie a familiei sau a mea. Am, desigur, câteva cărți din biblioteca din țară și aproape toate cărțile mele – dar nu le am aproape de mine, nu fac parte din «portul» meu.” Dincolo de studiu, de misiunea didactică, de comunicarea cu studenții, care-l pasionează, rămâne totuși în adâncuri tipul de singurătate specifică exilului. Antidotul i se oferă nu deseori, doar în momente de grație, în comuniunea cu Christinel, cu natura și cu făpturile lui Dumnezeu, pe care le consemnează concis, cu o delicatețe ce lasă totuși loc și semnificațiilor hărăzite intimității și celor aleși, capabili să le înțeleagă: „New-Port – orășel abandonat. Aici era poșta, aici era școala primară. Doar câteva ziduri mai supraviețuiesc. Și tufe de liliac alb și albastru. Când mă sui pe un zid ruinat să rup câteva crengi, descopăr un cuib de pasăre. La câțiva metri, Christinel găsește un șarpe verde.”

O cercetare a resurselor de poezie din paginile de jurnal ale lui Mircea Eliade ar revela multe frumuseți nebănuite care zac încă sub miile de pagini, utile desigur, dar aride, ale exegezelor academice.

nr. 83 n iulie 2018

Vasile Dan - 70

Comentând antologia lui Cosmin Ciotloş (111 cele mai frumoase poezii ale generaţiei ’80, Editura Nemira, 2015), N. Manolescu regreta mustrător absenţele lui Vasile Dan şi Gabriel Chifu, cei care ar fi fost „primii debutaţi ai generaţiei”. E drept, deloc „harnic”, elegiacul Vasile Dan (n. 1948) intra pe scena noastră lirică în 1977, cu Priveliştile (manuscris premiat de Facla), înaintea lui Traian T. Coşovei; să tragem, de aici, concluzia că el, calofilul, interesat de inefabil şi muzici siderale, ar deschide catalogul optzeciştilor?

Greu de crezut, deşi, cronologiceşte, aşa stau lucrurile. Oricum, „sărbătoarea metaforei” declina iar viitorul poet, petrecându-şi anii liceeni în atmosfera clujeană, a avut şansa de a cunoaşte prima promoţie echinoxistă, citită „în timp real”, cum preciza. Plus descinderile la Biblioteca Universităţii, cu o cură de literatură „securizată”, coborând în interbelic şi întâlnirea cu Ion Pop, „cel mai tânăr maestru literar”. Acest cumul de împrejurări vor fi stat la originea declicului literar, oferindu-i statutul de „echinoxist fără portofoliu” (cf. Al. Cistelecan).

Evident, înflorea postmodernismul, anunţând o schimbare de paradigmă. Şi se ivea o nouă generaţie, de formaţie cenaclieră, genofagă, cu background cultural, impunând o formulă iute „uzată şi abuzată”, coborând poezia în stradă. În acest vacarm, şapteziciştii (de care ţine, negreşit, Vasile Dan), ca promoţiesandwich, „implozivă” (cf. Laurențiu Ulici), îşi cultivau rafinamentul supraestetizat, fără a beneficia de gloriola confiscată de valul ’60 şi contestată de noii veniţi, considerând că resurecţia lirismului, refăcând legăturile cu o tradiţie boicotată, ar ţine de tardomodernism. Încercând a fi în spiritul timpului (cu moderaţie, însă), Vasile Dan a rămas credincios unui discurs ritualizat, meditativ. Încât, invocând un precursoriat discutabil, Gabriel Chifu, lăudând – pe merit – Lentila de contact (Editura Mirador, 2015), observa că poetul „culege metafizicul din cotidian”.

Adunând „poeme noi”, volumul ridica, din start, o întrebare de neocolit: cât de noi puteau fi acele texte, purtând o amprentă inconfundabilă şi vădind o consecvenţă izbitoare? Fiindcă, în pofida schimbărilor (inevitabile), Vasile Dan e captivul unei teme unice, cum constatase și Aurel Pantea, revelând cele tăinuite de „cirezile agreste” ale imediatului, înfrângând opacităţile.

Ca poet „de sticlă”, iubind reveria şi levitaţia, cercetând cu sfioşenie misterul relaţiilor cu natura (o „uzină” hipnotică), rememorând întâmplări crepusculare şi impunând ficţiuni spectrale, de gesticulaţie vizionară, poetul se mişcă „pe alt fus orar”, doritor să (ne) dezvăluie ceea ce ni se ascunde: „Au ajuns ochii mei să vadă / materia, noaptea, prăpastia, cerul, / puiul de foc, fulgerul, sîngele / necunoscut şi verde al ierbii, / inima care îl hrăneşte.” (Au ajuns ochii mei să mă vadă). Transparent, fragil, în căutare neistovită, acuzând timid dedu-

profil

actualitatea literară 5

Un poet „de sticlă”

blarea, Vasile Dan definea condiţia poetului, închipuind un ceremonial al incertitudinii: „Într-o bună zi am devenit deodată de sticlă: / transparent şi fragil peste măsură. / Prin mine se vedea totul ca printr-o lentilă / de contact. Mă puteam sparge uşor, dacă voiam, / de caldarîm la cea dintîi poticneală. / Eram la mijloc între cei de dinaintea mea / şi cei ce mă urmau orbi / ţinîndu-mă de mînă fără să ştie / ca pe un baston alb.”

(Lentila de contact). Cioplind „în aer” astfel de poeme, vieţuitor în „groapa de aer”, „aproape în levitaţie”, călcând uşor „ca pe aer” etc., poetul invocă salvator „singura ancoră” – geanta cu poeme uitate. Cu o discreţie greu de aflat în orgolioasa tagmă a literaţilor, Vasile Dan reuşea, prin Lentila de contact, „o sinteză neostentativă” (cf. Răzvan Voncu), recapitulând, în siajul propriilor obsesii, teme şi modalităţi deloc vestejite. O voce orfică, putem zice, de neconfundat, străină, credem, de spiritul optzecist (cu strategia debuturilor colective, apetit polemic şi zgomot mediatic). Delicateţea omului se transferă poeziei, mizând pe firescul existenţei (fragilizată), pe forţa sugestiei, desfoliind sensuri multiple, unoeri în conflict. Mirific, ingenuu, îndatorat filonului naturist, Vasile Dan îşi anunţa, odată cu Priveliştile, interesul pentru efectele vizuale şi întâmplările crepusculare, cu rădăcini mitologice, prelungind cumva, prin retractilitate senzorială şi abstractism pictural, o atmosferă echinoxistă, transplantată.

Profesor, metodist, corector, bibliotecar (ca să punctăm un traseu care l-a ţinut, totuşi, în lumea culturală a anilor ceauşişti), Vasile Dan preia, în 1990, ca fondator, şefia revistei Arca, păstorind o publicaţie care s-a impus; devenind, el însuşi, un nume pretigios, sever cu sine.

Deşi, tot el, ne prevenea cândva: „un poem bun trădează întotdeauna casa / în care a fost scris”; gata de zbor, înţelegem.

Fireşte, nu vom inventaria aici titlurile care i-au consolidat notorietatea. Dacă Pielea poetului (2000) dezvăluia tribulaţiile eului în căutarea propriei identităţi, Cartea vie (2003) putea fi o reîntoarcere în timp, sub „efectul copilăriei”, cum s-a spus. Iar antologia de autor, din 2011, Întâmplări crepusculare şi alte poeme, în pofida neglijenţelor editoriale, făcea cu putinţă o examinare totalizatoare. După cum, colectând ieşirile la rampă în chip de comentator, Critica de serviciu (2013) întregea acest profil, culminând cu prezenţa la Turnirul de Poezie de la Barcelona (2014), Vasile Dan primind, reamintim, Cununa de lauri (ex aequo cu Aurel Pantea).

Cu irizări calofile şi graţie melancolică, cu replieri reflexive părăsind realul,

trecând prin iluzii „precum prin aer”, poetul îşi contemplă / retrăieşte trecutul, învăţând să vadă: „Fiecare zi de la o vreme se întoarce încet înapoi. / Trăieşte-mă încă o dată, îmi zice, linguşitoare. / Nu uita cînd răsare soarele.

Fii atent cînd apun stelele. / Cînd ţi se usucă gura de sete. / Cînd ţi se deschid ochii sub pleoape prima dată. / Cînd îţi îngheaţă sîngele în vene / de frică.

Cînd te strigă din spate cineva sau cînd te cheamă înainte. / Într-o clipită gata ai şi ajuns deşi ai picioarele încremenite / adînc, tot mai adînc în pămîntul, în mlaştina gata cu nuferii înfloriţi. / Ziua e unică.” (Carpe diem). Cu o limpiditate înşelătoare, în imagini delicat-evocatoare, Vasile Dan, luând o distanţă salubră faţă de standardele impuse de noii veniţi (deliricizare, literatură hormonală, mizerabilism, scandalizând lectorul pudibond) ne invită, „rătăcit” pe alt fus orar, într-o lume paralelă („lumea mea”). Viaţa e „loc de scaldă”, vitalitatea declină, dramatismul e abia sugerat; lumea, aşa cum e întocmită, mirabilă şi întunecată, pândită de efemeritate, mijlocită tehnic-livresc (lentila), se adună într-o fotografie ştearsă. Până şi erotica e atenuată: „nu te strig cu gura plină”. Sau trăită oximoronic: „o gură mută care ţipă”. Şi, pe suprafaţa „stupefiată” a hârtiei, rod al acestor misterioase corespondenţe, apar semne / urme: „Adorm cu mîna sub cap în timp ce citesc / un text nou scris cu cerneală simpatică / de mîna unui copil ce încă nu s-a născut.” (A crescut noaptea).

Iată şi un decupaj din Poveste de iarnă: „O zăpadă subţire, o hîrtie a patru / cît vezi cu ochii / în care sapi litere negre. O zăpadă / care ia foc atît de uşor”. Şi mai convingătoare, în sensul explicitării, se dovedeşte poema care urmează: „Dacă priveşti bine, bine foaia aceasta albă, / dacă eşti, cum se spune, inspirat, / poţi să vezi poemul care răsare din ea / ca dintr-o cerneală simpatică / în timp ce din hotelul de vizavi / pustiu, suspendat deasupra lacului / cu acoperişul tot ciuruit de neamul cel păsăresc / care îl locuieşte în voie acum / şiruri, şiruri se desprind, se învolbură / pe suprafaţa lină, încremenită / a apei. // Abia apuci să le citeşti.” (Cerneala simpatică).

Dincolo de calofilie şi recuzita naturistă, de solemnitatea unor trăiri (poemul însuşi fiind „o pasăre în levitaţie”) şi de plutirea captivă, benefic-pacifică („răpit într-un nor albicios”), Vasile Dan reuşeşte – invocând cerul, „ca o lentilă de contact” – racordul cosmic: „în spuza dimineţii pluteşte o mireasmă de aripi deschise”, alungând sărbătorile perverse şi inflamările ego-ului. Epilogul schiţează un autoportret de un să-

Adrian Dinu RACHIERU nătos scepticism: „Sînt, ştiu, un poet sceptic. / Nu-mi fac absolut nici o iluzie / cu poezia mea. / Numărul celor care o vor citi nu mă obsedează deloc. / Nici tirajul vîndut al cărţii noi de poeme / pe care mi-o smulge doar editorul. / Ele sînt afacerea mea subterană. Ascunsă.

Incestuoasă.” (Sînt un poet sceptic).

Iată că sfidând ceremonios un şir de interdicţii (v. Porunci mereu încălcate), poezia lui Vasile Dan, amprentată meditativ („ideile-n cărţi precum peştii piranha în apă”), eliberând cuvintele din crusta lor „ermetică”, nu rămâne nicidecum „o afacere subterană”.

Avem în poetul din urbea de pe Mureş un nume de seamă al poeziei de azi. Între etanşeitate şi transparenţă, propunând, în numele cunoaşterii crepusculare, o poetică a vederii, intermediind, prin lentila de contact (adică oglinda fluidă, cerul, apa), o relaţie fantasmatică, în imagistica poemelor, cu cealaltă realitate, Vasile Dan face din „capsula textului” o donaţie, aşteptată salvator de cititorul înfrigurat.

Dezvoltând cu program câteva nuclee tematice, poetul și-a corectat deficitul de vizibilitate, rămânând același, în pofida eforturilor de înnoire.

Dincolo de poezie, Vasile Dan s-a dovedit un eficient agent cultural. „Eliberându-se” de satelizarea timișoreană, a înființat, în februarie 1990, revista Arca, impusă cu inevitabile dificultăți, devenind, însă, o instituție critică, de receptare. Chiar poetul și-a suflecat mânecile și a purces harnic, ca evaluator calm, de vocație tăinuită, la cronistica literară, sesizând abandonul din acei ani „turmentați”, confiscați de politichie (vezi volumul Critica de serviciu, 2013). În 1994 se ivea, la Arad, Filiala Uniunii Scriitorilor, păstorită cu destoinicie, ca „lider de nădejde”, cum scria Cor-nel Ungureanu. Așadar, un homo aedificator, atacând și publicistica (v. Proza zilei, 2004), articolele fiind – se explica Vasile Dan - „un turnesol al stării cotidiene”, devoalând percepția politică.

Dar poetul, mereu elegant, vădind gravitate, estetizare, melancolizare (prin filtrul amintirilor) ne reamintea că poartă genele echinoxismului. Pielea poetului (2000), volum ce făcea trecerea de la vibranta simțire naturistă la o râvnită adâncime metafizică, părea a răspunde nevoilor de înnoire, vestind trecerea spre crepuscular, fără a ne propune, însă, un alt Vasile Dan. Tot fragilitatea ființei, însetată de puritate, tot „nostalgia suferinței” (nota Al. Cistelecan, postfațând antologia Poem vechi, din 2005) răzbat, dezvăluind cealaltă scriere (cu cerneală simpatică), de o exultanță controlată, sacramentală. „Îmbrăcat în aer”, poetul părăsește euforia beatudinală și se adâncește în contemplativism, meditând asupra „întâmplărilor crepusculare”. O face cu dicție ceremonioasă, într-un discurs elevat, presimțind adierile thanaticului, precum în ultimul său volum focul rece și alte poesii. Acum „scena se întunecă”, tonul funebru se insinuează, verbul a fi face loc amenințărilor, destrămând rostul ființial. Să transcriem, contrastativ, o mai veche poemă: „Tatăl tău poate-i bătrânul acesta solitar / ca verbul a fi / pe care, iată, îl porți în spinare, / acum la orele serii, ca pe o cocoașă de aur” (v.

A fi). Și să ne reamintim că în norocoșii ani clujeni (adică anii de formație), poetul debuta în Steaua (nr. 6/1967), o revistă care „conta foarte mult”, cu poezia Clopote. O poezie reflexivă, vorbind despre moarte, criticată prompt în Făclia, își amintește Vasile Dan, un nume de fală al poeziei de azi și un lider ascultat al grupării arădene.

6 actualitatea literară

cronica

nr. 83 n iulie 2018

Veghe şi tensiune în siaj perpetuu

Alexandru MORARU

„Umbre”, volumul lui Horia Ungureanu, ivit la Editura Dacia XXI, ClujNapoca, (2011), cuprinde 17 narațiuni. Primele 16 sunt proze scurte, spre deosebire de ultima, care ocupă jumătate din spațiul cărții, fiind cea mai consistentă ca întindere și structură.

Întâia povestire, care, de altfel, și împrumută titlul lucrării, e centrată pe tema eșecului în plan afectiv. A imposibilității obținerii echilibrului interior, a acelei stări invocate din răsputeri și cunoscute îndeobște sub denumirea de fericire. Un decor auster, împovărat și de ostilitatea naturii (vezi ploile căzând în rafale „dușmănoase”), induce senzația de straniu, proiectând umbre oscilând lubric „în dosul perdelelor”. În pofida tenacității/statorniciei sale, protagonistul pierde lupta finală pentru acapararea femeii, întrucât „ea avea deja alt constructor”. Pânda sa neîntreruptă și învolburarea simțurilor de „lup tânăr, puternic” nu l-au ajutat în adjudecarea trofeului. Pe acest fond sur-vine și resemnarea, deși „pumnul lui se strângea spasmodic” ca expresie a frământării ce-l copleșise profund.

Umbre este o compoziție de atmosferă, brodată pe o himeră. Pe discrepanța dintre realitatea implacabilă și dură, și năzuința intimă și obsesivă a personajului sedus de imperioasa (și eterna) ispită: femeia. În spatele chioșcului - aflăm, din câteva tușe de condei, portretul tipic al omului translatat din mediul său natural (rustic) în cel urban. Și care nu mai e nici țăran, nici orășean, ci un soi de hibrid uman dezrădăcinat și răvășit în noua lui postură încropită de imperativele industrializării accelerate de odinioară.

Lipsit de minime repere cultural-identitare, aderă cu ușurință la spiritul mimetic conjunctural (vezi formularea „Hello!” în loc de „Salutare!”) , găsind în alcool leac contra tuturor mizeriilor. Și totuși, ca o reminiscență a ceea ce a fost cândva, își reamintește că „Acuma se curăță pomii. (...) Iei foarfecele și scara și te apuci să tai crengile alea.” Ceva încă palpită în conștiința lui, iar acel „ceva” îl rebranșează, fie și sporadic, unui trecut zidit pe cu totul alte calapoade. Comparativ cu acel „a fost odată”, acuma nu mai e decât o simplă umbră rătăcind printre tarabele precupeților, vânând un deț de rachiu și hlizindu-se aiurea la soare. În schița Frica asistăm la un exercițiu descriptiv axat pe exacerbarea monomană a temerii până la culminație, după care intervine decomprimarea, eliberarea din teascul spaimei paralizante.

Firul de iarbă - narațiune domestică. Secvențe din universul familial tensionat din motive benigne, dar relevante pentru membrii căminului. Nostalgii recurente, angoasa bătrâneții, regrete după paradisul campestru pierdut... Mici șicane și adversități inerente traiului în comun, pățanii și întâmplări cu obârșii multiple și substrat filozofic.

O altă proză, Bunicul spune lucruri de neînțeles, aduce în prim-plan mândria lezată. Marcat de inechitățile epocii totalitare („vremea năpârcilor”), tata-mare a jurat să elimine un anumit produs (unt) din alimentația sa curentă. De ce? Fiindcă atunci când dorise cel mai abitir, ori îl primise strict raționalizat/ porționat, ori nu-l găsise deloc. Orgoliul remanent îl împinge la o măsură extremă ca act de „răzbunare” tardivă, e drept, însă absolut necesară întru pansarea eului și a „revanșei” peste timp. În schița O seară, un gest de bunăvoință, greșit interpretat, conduce la reacții neașteptate și contradictorii, estompând mesajul inițial al compasiunii sublimată în ajutor benevol.

Există la Horia Ungureanu plăcerea nedisimulată de a istorisi. De a „înfiripa” cazuri și evenimente nu neapărat spectaculoase, dar bine articulate în arhitectura compoziției. Autorul e așezat, temeinic, gospodărind cu parcimonie inventarul expunerii epice. Nu croiește volute stilistice eclatante, n-are stridențe lexicale sau „zburdălnicii” licențioase. Formulele narative în vogă nu-l atrag cu deosebire, rămânând, în general, fidel propriei paradigme de punere în pagină a gândirii și simțirii particulare. Scrierile sale sunt, de regulă, cuviincioase, temperate, reflectând preocuparea unei stricteți morale, fără însă a moraliza programatic. Căminul părintesc, atmosfera specifică, relațiile dintre semeni - iată câteva din coordonatele predilecte ale scriitorului. Nu lipsesc nici umorul discret (vezi Murind de râs), ori tenta reportericească din Accidentul. Se observă o anumită preferință pentru exponenții autorității învestite (militari), ca și pentru marginalizații din varii pricini și care se zbat să supraviețuiască în context vitreg. Horia Ungureanu e solidar cu ei, cultivând „complicități” generate (și întreținute) de similarități existențiale extinse în răstimp.

Tema suferinței - o altă cale de prospectat a prozatorului. Însă nu pătimirea directă, manifestă, ci durerea surdă, tăcută, relevată nu prin lamentări și acțiuni ostentativ-zgomotoase, ci prin contrariul ei: eșuarea în muțenie, retragerea în sine, neîncredere și anxietate.

Horia Ungureanu exploatează profitabil infinitatea limbajului nonverbal: ticuri, gesturi, ipostaze corporale etc., creionând scene și atitudini cu miez și autenticitate întărite cu un puternic simț al concretului, al palpabilului mănos.

Personajele par, în mare, ușor abulice, devitalizate, mai degrabă orbecăind prin viață decât trăind-o efectiv. Ca element tutelar, totul se află sun egida Umbrei. În siajul ei, sub cupola ei, fiind determinat/influențat de ea, de această entitate ima-terială, eterică, și totuși atât de prezentă. Un gen de resemnare letargică talonează mișcările eroilor, decelerându-le la scara inferioară a dinamicii expresive. Întâlnim și exemple de civism spontan (vezi schița Tramvaiul), ca și mici pilde moralizatoare (Floarea de trandafir).

Una peste alta, însă, Horia Ungureanu narează voluptuos, construindu-și pas cu pas universul transfigurării obiective. Elementul de „suprastructură”, ficțiunea, atât cât e, completează salutar tabloul expansiunii prozastice. Depistăm la autor un fel de precipitare, de ghes intempestiv, ce scurtează la minimum etapele legăturilor interpersonale (vezi Până la capătul liniei). Un surplus de ingredient emoțional, ca liant mai robust al textului, ar fi fost binevenit în procesarea mai apăsată a afectivității protagoniștilor, care, deseori, afișează motricități mecanice, de robot. De aici și impresia de telegrafiere, de rezolvare expeditivă a unor finaluri mai puțin pritocite. (De altfel, prozele par scrise la anumite intervale unele de altele, fiind inegale valoric). În majoritatea narațiunilor, Horia Ungureanu mizează mai degrabă pe acțiune, în sens comportamentist, decât pe introspecții psihologice adânci și rafinate.

Este stilul său, care, iată, produce indiscutabil efecte, „ignorând” - cel puțin deocamdată - investigațiile laborioase și sofisticate ale intimității abisale. În asta constă „taina” scrierilor sale, că, deși vectorii exprimării/decantării nu sunt „luxurianți”, reușește să convingă prin simplitate, concizie și naturalețe.

Povestea fetei cu fustă de blugi și a ochelarilor ei de sârmă este cea mai întinsă piesă a volumului, fiind, de fapt, o nuvelă concepută în maniera realismului critic. Aici stilul e mai „strâns”, mai incisiv, prevalând fraza scurtă, percutantă, cu forță de impact sporită. Decelăm același tipar detectivistic și tempo iuțit, ca și în celelalte compoziții, însă la un nivel axiologic superior, întrucât se produce o mai bună inserție în psihologic.

Matei și Maria - două personaje care se regăsesc, nu fără zbucium și sincope, pe coordonatele sufletuluipereche. De remarcat puritatea sentimentelor eroinei, dincolo de aparenta ținută rigidă și insensibilă, altruismul și dedicarea ei necondiționată privind normele profesiunii. Ceea ce a debutat ca o banală

întâlnire aleatorie s-a dezvoltat, în timp, transformându-se într-o relație de dragoste profundă și reciprocă, amputată însă prematur de accidentul care a curmat zilele tinerei. Vremelnica ei ființare în existența bărbatului l-a marcat intens - pierderea ei fiind contrară oricărei rațiuni, căci, se întreabă protagonistul, „(...) Oare în viață au toate logică? Un sens, un înțeles, care, mai devreme sau mai târziu, trebuie să se dezvăluie?

Ar fi prea simplu. Sau, poate, prea complicat. Pentru că ți-ai cheltui jumătate din viață ca să descifrezi «semnele» celeilalte jumătăți.”

Un ritm dinamic, dialog sprinten, descripții plastice de natură, tatonări psihologice și, nu în ultimul rând, referințe culturale semnificative, conferă acestei nuvele (sau microroman „condensat”), un statut calitativ remarcabil. „Tot ce-i bun, tot ce-i frumos durează atât de puțin”, afirmă vocea auctorială chiar la începutul prozei. Într-adevăr, viețuim sub egida fatalității, a tiraniei aleatoriului și a tiflei hazardului răsturnând (și statornicind) fapte și lucruri de neînțeles. Povestea fetei cu fustă de blugi și a ochelarilor ei de sârmă ilustrează tocmai istoria unei imposibile iubiri, datorită destinului potrivnic și extrem de capricios.

Parafrazând titlul unei faimoase cărți de anticipație - Bănuiala unei umbre - se poate spune că și în bună parte a volumului de față prezența umbrelor, a profilurilor spectrale, abundă, dar nu ca simplă suspiciune, ci ca o certitudine. Un cerc bizar prefiră necurmat obscurități muiate în unda amăgitoare a aparenței. Horia Ungureanu mânuiește abil acest decor ciudat și alunecos, în care adăstarea și iscodirea formează un tandem special. Personajele sale se află într-o perpetuă așteptare și încordare, de veghe și tensiune. Toate năzuiesc în secret, țintesc ceva, nădăjduind în recompense vag determinate, dar negre-șit salvatoare. Ele nu trăiesc atât în actual, cât pentru viitor, acompaniate vârtos de fantomele și năpastele trecutului. Fiecare duce o povară sufletească, are palmaresul său, dramele și eșecurile care i-au jalonat viața. Prozatorul le contabilizează meticulos și, trecându-le prin filtrul viziunii particulare, redă, concentrat, esențialul.

Asimilat curent ba cu un confrate, ba cu altul, Horia Ungureanu își caută neabătut de drum, fiind, în primul rând, el însuși. Chiar nu văd de ce un scriitor musai să fie asociat sau „lipit” neapărat de cineva!? Așa cum amprenta papilară ori ADN-ul ne diferențiază neechivoc, tot la fel ne deosebește și daimonul - harul acela, cât e, dar care ne dă identitate și reazem. Sens în care n-ar fi mai nimerit ca Horia Ungureanu să fie pur și simplu... Horia Ungureanu?

Volum al semenilor în derivă și al conștiinței ultragiate, dar și al salvgardării individuale prin raportare implicită la etic și uman, „Umbre” se detașează ca un reper marcant în zestrea editorială a autorului. Și care, în neodihna sa, ne mai relevă încă o fațetă a creativității sale. El nu e doar prozator, ci și poet. Ca dovadă, a conceput o plachetă de versuri - întâia din cariera sa. Denumită „În Numele Tatălui”, lucrarea s-a întrupat la Editura Mirador, Arad (2013).

Pare-se că, odată cu înaintarea în vârstă, prozatorul simte nevoia să atingă și pragul de sus al sensibilității artistice reprezentate de poezie. Dacă mulți barzi se apucă de schițe și nuvele, de ce n-ar aborda și romancierul, de pildă, teritoriul stihului? Alfabetul nefiind (încă) „privatizat”, posibilitatea de a opta este largă, iar ispita - pe măsură.

Titlul plachetei e nițel derutant. Nu e vorba de „tatăl ceresc”, ci de cel real, biologic, deși, la prima „audiție”, s-ar părea că percepția e exact pe dos. Nu avem de-a face cu o compoziție religioasă, ci cu un poem laic, în proză - de fapt, o lungă și impresionantă confesiune a fiului către părintele său. Mărturisire răscolitoare prin inventarierea atâtor opreliști în calea unui traiect existențial minat de arbitrar, interdicții și abuzuri.

Redarea diacronică (și accelerată) a evenimentelor nefaste amplifică senzația de viu, de autenticitate, conferind destăinuirii o puternică încărcătură dramatică. Pe de o parte - fiul lipsit de căldura și protecția paternă, pe de altă parte - părintele cu viața răvășită de teroarea spațiilor carcerale. Întreruperea brutală a racordurilor familiale lasă urme adânci în conștiința băiatului, căci sufletul rănit al unui copil nu se vindecă niciodată. „În Numele Tatălui” nu este doar o confidență amară și obiectivă, un strigăt de durere și neputință, dar și un remember necesar privind grozăviile trecutului care au urgisit și spulberat atâtea destine. Reliefat cu meșteșug, filonul biografic, alimentat constant cu experiența traumatizantă a autorului din perioada prunciei și a tinereții, poate constitui, în perspectivă, acel rezervor al unor noi demersuri literare, indiferent de registru - epic sau liric. Horia Ungureanu cunoaște acest adevăr și, desigur, va acționa în consecință.

Virgil DIACONU

nr. 83 n iulie 2018

Antologiile de poezie religioasă românească, dimpreună cu o seamă de articole și studii privind literatura veche, țin să ne convingă de faptul că poezia noastră de început este religioasă, mai precis creștină, și că această poezie reprezintă o constantă a poeziei românești, în general. În condițiile în care primii știutori de carte au crescut în biserică sau în preajma ei, iar primele lăcașuri în care s-a învățat carte și au propagat cultura scrisă au fost bisericești sau de factură bisericească, este firesc ca primele poezii traduse, adaptate sau create să fie de factură religioasă. În plus, cei care la începuturi au semnat texte bisericești de cult sau poezii religioase au fost mai cu seamă slujitorii, mai mari sau mai mici, ai bisericilor și mânăstirilor. „Să se rețină faptul că scriitorul român a fost (…) un produs cultural al Bisericii vii”, ne spune Petru Ursache în Postfață la Duh și slovă.

Antologie de poezie creștină (Editura Junimea, 2002).

Poezia/literatura religioasă de pe aceste meleaguri a ilustrat creștinătatea poporului nostru, însămânțată de Sfântul Apostol Andrei, care a sălășluit puțin după jumătatea secolului I pe meleagurile noastre și ne-a creștinat înainte ca Dacia să fie cucerită de romani, iar dacii să fie romanizați. Câțiva teologi de mai târziu, precum Ioan Cassian, Dionysius Exiguul, Leontius Byzantinus, Niceta de Remesiana (338 420), Martinus de Bracara (începutul secolului al VIlea - 580), apoi cronicarii și oamenii de carte care le-au urmat, au ținut în viață creștinătatea și, totodată, au creat un mediu favorabil cărții, învățăturii și creației.

Dar când „începe” literatura/poezia românească, despre care trebuie spus că a folosit, mai întâi, alte limbi? Nicolae Manolescu afirmă în Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc (2014, p. 9) că „primele narațiuni din literatura noastră” scrise în românește sunt Jitiile sau Viețile sfinților, din secolul al XVII-lea, semnate de Sf. Mitropolit Varlaam al Moldovei (1580-1657). Apoi, primii care „trebuie considerați scriitori, iar operele lor, literatură”, sunt cronicarii, spune criticul, legitimându-i astfel pe Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (16331691) și Ion Neculce (1672?-1745).

Dar problema începuturilor noastre literare este, după cum se știe, controversată, pentru că „literatura română” nu înseamnă numai literatura scrisă în limba română, de vreme ce limbile oficiale, bisericești sau administrative, deci limbile folosite de către cei școliți, erau latina, slava veche, greaca sau polona. În aceste condiții, deși au scris în alte limbi decât româna, autorii în cauză „au gândit în limba și în spiritul limbii țării lor, au exprimat o mentalitate profund românească”, afirmă de pildă Mircea Croitoru în Prefață la 1700 de ani de poezie religioasă (Editura Ager, 2003). Petru și Magda Ursache, care alcătuiesc cuprinzătoarea antologie de poezie creștină Duh și slovă, pledează și ei pentru socotirea creațiilor literare religioase de început de pe aceste meleaguri, care sunt scrise în alte limbi, drept literatură română: „Dacă am antologat texte, la origine în latină, am făcut-o pentru că, în vreme, aceasta era limba de circulație în toată ecumenia, și, totodată, pentru că ele reprezintă experiențe autohtone” (Notă asupra ediției).

Așa se face că primul poet care figurează în antologia Duh și slovă este Sfântul Niceta de Remesiana (338 - 420), autor al celebrului imn Te Deum, scris în limba latină. (Dacă am gândi ca Manolescu, probabil că astăzi ne-am întreba dacă Emil Cioran, Eugen Ionescu sau Dumitru Țepeneag, care au scris și în franceză, mai pot fi considerați scriitori români…).

Așadar, putem admite că poezia religioasă românească a începuturilor a fost scrisă în alte limbi decât română, și anume în limbile greacă (bizantină), latină și slava veche, polonă, îndeosebi, și că limba străină nu i-a schimbat poeziei noastre apartenența culturală. Pe de altă parte, nu suntem nicidecum optimiști în ceea ce privește impactul poeziei religioase scrise la începuturi, de vreme ce chiar și în anul 1818, spre pildă, peste 95 la sută din populația României era analfabetă.

Câteva trăsături ale poeziei religioase În ciuda vechimii și a impactului ei redus, cu totul limitat, constat că poezia religioasă a începuturilor prezintă totuși destule reușite poetice. În cele de mai jos voi încerca să prezint conceptul de poezie religioasă, configurat de câteva caracteristici sau trăsături poetice fundamentale.

(1). Forma de vers a poeziei religioase Să ne oprim, mai întâi, asupra formei de vers și să citim unul dintre primele poeme, Te Deum, renumitul imn în 29 de versuri, semnat de Sfântul Niceta de Remesiana.

Iată-l, în traducerea din latină a lui N. Georgescu:

eseu

actualitatea literară 7

Poezia religioasă românească Ție, Doamne Ție, Doamne, laudă Ți-aducem și pe Tine

Te mărturisim, Tată făr de moarte, proslăvit ești pe pământu-ntreg, Îngerii cu toții, cerurilor Ție și puterile din univers Ție Heruvimii, Serafimii Ție-Ți strigă ne-ncetat: Sfinte, Sfinte, Sfinte, Domnul Dumnezeul Sabaot, Cerurile-s pline și pământul de mărirea slavei Tale.

Ceata de Apostoli preaslăvită, Ție, laudă-Ți aduce, Ție lăudata ceată de prooroci, Mucenicii-n oastea cea-mbrăcată-n alb.

Te mărturisește biserica sfântă pe întreg pământul, Tată al măririi fără de sfârșit.

Preaslăvit e Fiul tău adevărat și Unul-Născutul, Sfântul Duh asemeni cel Mângâietor.

Tu, Hristoase, împărat al slavei, Tatălui ești fiul tu în vecinicie Întrupat în om spre a-l mântui,

pântecul Fecioarei nu Te-a-nfricoșat.

Tu învins-ai vârful morții și-ai deschis

în cer împărăție pentru credincioși.

Stai la dreapta Domnului, în slava Părintelui Vei veni cu crezământ Judecător.

Te rugăm ajută-ți robii Tăi pe care

cu scumpul Tău sânge i-ai răscumpărat Și cu slava sfinților Tăi răsplătește-i.

Mântuiește, Doamne, poporul Tău

și binecuvântează moștenirea Ta Și-i condu pe ei și-i înalță până în veac.

Zi de zi și noi Te binecuvântăm Și lăudăm numele Tău în veac și în veacul veacului.

Ajută-ne, Doamne, astăzi, fără păcat să ne purtăm.

Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, Mila Ta fie peste noi precum am nădăjduit-o de la Tine, Căci în tine, Doamne, am nădăjduit să nu mă rușinez în veac.

Mircea Scarlat (Istoria poeziei românești, Editura Minerva, 1982) și M. Croitoru, în antologia sa, susțin că acest tip de vers este, de fapt, o „proză ritmată”, care s-a abătut de la metrica poeziei latine. Dar din abaterea de la metrica latină a rezultat, mai degrabă, un imn scris în vers liber. Prima poezie creștină pe care Petru Ursache o plasează la începutul antologiei sale, Duh și slovă, este tocmai acest Te Deum, care este o poezie, un imn în vers liber.

Tot în vers liber sunt scrise imnurile religioase semnate de Filotei Monahul (a doua jumătate a secolului al XIV-lea - începutul secolului al XV-lea), dar și psalmii lui David, traduși în Psaltirea slavoromână (1577) de către diaconul Coresi (? – 1583).

Ofer mai jos primele șase versuri, din cele 55 ale poeziei numite Rugăciunea measerului cînd oțăraște-se și între Domnul varsă rugăciunea sa, 101, a lui Coresi, poezie extrasă din Psaltirea slavo-română: Doamne, auzi rugăciunea mea și strigarea mea către tine să viie.

Nu întoarce fața ta de mine; În ce zi tînjesc, pleacă către mine urechea ta. În ce zi chemu-te, curînd auzi-mă.

Că periră ca fumul zilele meale și oasele mele ca uscarea uscară-se.

Texte literare admirabile scrie și Neagoe Basarab (cca. 1459 - 1521), domn al Țării Românești (1512 - 1521). În lucrarea Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, scrisă inițial în slavonă și tradusă în românește de către Udriște Năsturel în secolul al XVII-lea, găsim și textul, neașteptat de frumos, pe care cercetătorii moderni ai literaturii vechi l-au numit Rugăciune la ieșirea sufletului. Acest text, care reprezintă capitolul XIII al cărții lui Neagoe Basarab, este scris în proză, de fapt în proză ritmică, dar pentru că structura lui ritmică este atât de puternică, iar conținutul este acela al unui poem, voi pune în evidență poemul și structura lui ritmică muzicală prin „ruperea” prozei ritmice în vers liber. Iată, în acest sens, primele versuri ale rugăciunii scrise de Neagoe Basarab pentru „Dumnezeul cel nescris, cel făr’ de început şi negrăit”: Miluiaşte-mă, Iisusul mieu cel dulce şi Dumnezeul mieu, miluiaşte-mă! Că tu eşti înviiarea şi viaţa mea!

Că acum eu întraiu în pomenirea morţii, că cu totul mă îmbrăcai în grijă, în tristăciuni şi în frică, cugetând cum voi să mă întâmpin cu judecata ta cea înfricoşată şi sufletul mieu cel ticălos cum va tréce prin vămile céle nefăţarnice. Şi văzuiu, Dumnezeul mieu, ceasul morţii méle apropiindu-se şi fuiu părăsit de toţi câţi fuseră ai miei, şi-mi fu a călători pre calea cea de întristăciune și să intru prin ușile strimtării. (…).

Ci însă, Doamne, eu sunt zidirea ta şi casa ta, pentr-acéia nu mă lăsa în mâinile satanii, nici să fiu încuiat în puşcăriile iadului, să nu să bucure satana de mine, zidirea ta şi robul tău NEAGOE. Auzi, Doamne, într-acesta ceas şi pre mine, pre Neagoe, robul tău cel păcătos şi ticălos, nebăgătoriul de seamă şi neînţeleptul, cum ai auzit şi pre Iezechiia în ceasul morţii!

Petru Cercel (cca. 1545 – 1590), domnitor al Țării

Românești (1583-1585), cărturar și poet, scrie, între altele, în limba italiană, un imn către divinitate, în terține.

Ca și poemul însuși, traducerea lui Al. Ciorănescu din Revista Fundațiilor Regale (nr. 9, 1935) este excelentă. Iată, spre pildă, primele 5 strofe, din cele 27: [Rugăciune] Stăpîne Domn pe-adînc şi pe văzduhuri, Tu, ce-ai făcut pămînt şi cer şi mare, Pe om din lut şi nevăzute duhuri; Tu, care din fecioară întrupare Ai vrut să iei, Părinte preaputernic, Ca să-nviezi şi să ne dai iertare; Tu, ce vărsîndu-ţi sîngele cucernic Ai sfărîmat a iadului tărie Şi l-ai legat pe diavolul nemernic; Tu, ce-ai deschis a ta împărăţie Şi blînd te-arăţi şi milostiv cu mine, Spre-a-mi face raiul veşnică moşie; Ascultă, Tată, ruga mea ce vine La tine arzătoare şi plecată, Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la tine.

Nicolaus Olahus (1493-1568) scrie în latină volumul Carmina, în care aflăm o Rugăciune scrisă în vers clasic muzical fără rimă, din care voi cita, în traducerea lui Șt. Bezdechi, doar prima strofă: Sfânt Dumnezeu, ce-ai zidit pământul, și marea, și cerul, Tu, ce c-un semn pironești aștrii de foc în tării; Tu, dup-al căruia plac se-nvârte-n orbita-i lucioasă Luna și soarele aprins tras de fugarii cei iuți; Același vers clasic muzical fără rimă este folosit și de Ion Heliade Rădulescu în poezia Cântarea dimineții (1836, 10 strofe), din care voi reda cea de a doua strofă: Tu ești stăpân a toate, Tu ești preabunul Tată: A ta putere sântă Făptura ține-ntreagă, Ne ține și pe noi.

Poetul, cărturarul, traducătorul și tipograful Dosoftei (1624-1693), Mitropolit al Moldovei, considerat „cel dintâi poet al nostru”, tipărește în românește Psaltirea în versuri (1681), care traduce, în vers clasic (ritm și rimă), psalmii lui David. Iată spre pildă începutul Psalmului 136: La apa Vavilonului,

Jelind de țara Domnului, Acolo șezum și plânsăm

La voroavă ce ne strânsăm, Și cu inemă amară,

Prin Sion și pentru țară, Aducându-ne aminte,

Plângeam cu lacrămi herbinte.

Remarcăm, așadar, că Dosoftei transformă în vers de factură clasică (vers muzical cu rimă) psalmul biblic care, în original, este scris în proză ritmică.

Să încheiem, în fine, cu un fragment din amplul poem de nuanță filozofică Viața lumii (cca. 1673), în 130 de versuri, scris de către cronicarul și poetul Miron Costin (1633-1691), autorul Letopisețului Țării Moldovei de la Aron-Vodă încoace. Iată, așadar, versul în formă clasică folosit de el: Viața lumii Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară, Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.

Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.

Fug vremile ca umbra şi nici o poartă A le opri nu poate. Trec toate prăvălite Lucrurile lumii, şi mai mult cumplite. Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte, Aşa cursul al lumii nu să conteneşte.

Fum şi umbră sântu toate, visuri şi părere.

Ce nu petrece lumea şi în ce nu-i cădere?

Ca o concluzie la forma de vers, pot spune că poezia religioasă (creștină) românească a începuturilor a folosit, deopotrivă, versul clasic cu ritm și rimă perfecte, versul clasic cu ritm și fără rimă, versul liber (care se trage din psalmii biblici, pentru că structura muzicală a psalmilor, care inițial sunt scriși sub forma versetului în proză ritmică, este aceea a versului liber), și proza ritmică, ce în unele cazuri poate fi socotită vers liber, deci un vers fluid din punct de vedere sonor, după cum am și exemplificat cu Rugăciune la ieșirea sufletului, de Neagoe Basarab. Important de reținut este faptul că poezia noastră religioasă de început a folosit toate formele de vers practicate în general de poezie și că versul liber și cel în proză ritmică, esențial moderne, se regăsesc în poezia noastră încă de la înce-

eseu

Poezia religioasă românească puturile ei, încă din clasicitatea ei. Tot în domeniul formei sub care se prezintă poezia religioasă, se poate discuta și despre rugăciune, despre imnul de laudă, psalmi și lamentație, care nu sunt doar forme-specii tipice de poezie religioasă, ci și forme de expresie proprii acestei poezii.

(2). Coerența poeziei religioase O altă caracteristică importantă a liricii religioase, de la începuturi sau chiar moderne, este coerența sau inteligibilitatea. Ilustrări ale coerenței poeziei religioase vom găsi în toate exemplele pe care le-am oferit până acum, dar și în toată poezia religioasă de început și modernă. Coerența este fără îndoială una dintre normele de căpetenie ale poeziei, iar ea se manifestă atâta vreme cât poetul mai consideră că poezia sa trebuie să aibă un mesaj și că acel mesaj trebuie să fie înțeles, deci să fie inteligibil, atâta vreme cât poetul mai consideră că poezia este comunicare-cuminecare.

Când obsesia noului și a originalității cu orice preț a pus stăpânire pe spiritul poetului, el a creat poezia pe care o cunoaștem sub numele de poezie obscură, în care intră poezia dada, poezia futuristă, poezia suprarealistă, poezia absurdului, poezia pură tip Mallarmé sau Ion Barbu; o poezie care, prin incoerența ei mai mică sau mai mare, prin lipsa ei de înțeles, își ignoră potențialii cititori și rămâne să funcționeze „în sine”, deci mai mult pentru cei care o creează; sau pentru acei critici care vor să se remarce neapărat...

Poezia obscură sau dificilă, care este o altă poezie decât cea religioasă, este îndeosebi creația modernității, mai precis a modernității constituite de curentele poetice avangardiste, în mare vogă la începutul secolului XX. Cele mai bune exemple ale incoerenței, obscurității, hazardului și ale criteriilor metaestetice le găsim în textele „poetice” și teoretice ale avangardei. În Manifest Dada 1918, Tristan Tzara (Samuel Rosenstock) afirmă, de exemplu, că „O operă care poate fi înţeleasă e un produs de ziarist” și că „Ne trebuie opere puternice, drepte, precise şi pentru totdeauna neînţelese (s.n.).”

Tzara îi cere, așadar, operei poetice, să fie pur și simplu de neînțeles, deci să fie un discurs amputat logic, incoerent, absurd, obscur. „Absurdul nu mă sperie”, spune el în Conferinţă despre Dada, iar în Notă

despre poezie afirmă că „Logica nu ne mai călăuzeşte (…). Alte forţe productive îşi strigă libertatea”.

Aceste norme preferate de Tzara au condus, firește, în afara poeziei, ele producând texte antipoetice, mai precis antipoezii. Iată, spre pildă, un fragment dintrun poem dramatic dada semnat de Tristan Tzara – Prima aventură celestă a domnului Antipyrine: Uşă zăvorâtă fără înfrăţire suntem amare fel freamătă a da înapoi scolopendru din turnul Eiffel stomac imens cugetă şi gândeşte chibzuieşte mecanism fără durere 178958555 ieho fibi aha Doamne Doamne de-a lungul canalului Febra puerperală dantele şi SO2H4 (…)

Soca Bgad’ Affahou

Versuri de acest tip contrazic, neagă aproape tot ceea ce ştiam despre poezie până la momentul dada. Colajul lingvistic sau amalgamarea lingvistică folosită aici de Tzara produce un text, o „poezie” ruptă semantic, incoerentă, neinteligibilă şi haotică referenţial, un ghiveci lingvistic.

Incoerența pare să fie întâlnită însă și în poezia postmodernă contemporană, dacă îi dăm crezare lui Mircea Cărtărescu, care, în volumul Postmodernismul românesc (1989), consideră că poeții postmoderni au contribuit la „revenirea [în poezie a] narativităţii, a impurităţii, a hazardului, a criteriilor metaestetice”.

Firește, în „hazard” și în „criteriile metaestetice” coerența textului poetic nu mai are loc.

Pe de altă parte, dacă vom afirma că este cât se poate de legitim să susținem coerența sau inteligibilitatea ca normă a poeziei, va trebui să înțelegem totuși că inteligibilitatea discursului este o condiție necesară, însă nu și suficientă a poeziei, de vreme ce există atâtea poezii coerente, dar fără forță poetică.

Inteligibilitatea este totuși cerută de discursul poetic pentru că ea are capacitatea de a favoriza, de a înlesni manifestarea viziunii poetice tensionate existențial, afectiv și poetic.

Dintr-un anumit punct de vedere, diaconul Coresi, cel „care a pus întâia dată texte românești în forme de zaț tipografic” (Hașdeu), știa despre poezie mai multe decât răsfățatul și veșnic revoltatul Tzara, pentru că el

Un stil original şi savuros

„Mama Mia” (Ed. Betta, 2018) de Nicoleta Cristea Ifrim este un roman atipic nu prin temă ori prin modul în care este pusă în scenă desfăşurarea epică, ci prin savoarea stilistică asigurată de intersectarea mai multor registre, care, îngemănate, dau impresia unui pamflet unic, întins pe aproape 500 de pagini. Tema este cea a căsătoriei nefericite sau ratate, careia i se subsumează alte două teme: aspiraţia la iubire şi dependenţa maladivă, a lui de alcool, iar a ei de el. Dar protagoniştii matrimoniului în cauză nu pot alcătui un tablou în lipsa celui de-al treilea personaj, Mama Mia, martor nelipsit şi judecător-comentator subiectiv, prin filtrul căruia trece cam tot ce se întâmplă în casa sa şi o bună bucată din sufletele celor cu care o împarte, Matilda şi ginerele Irimia.

Tonul satiric al romanului este evident încă din titlu. Dacă, denotativ, cele două substantive (unul comun, mama, şi celălalt propriu, Mia) se referă strict la o mamă pe care o cheamă Mia (un prenume destul de şters pentru o personalitate atât de puternică şi pentru un personaj de o asemenea anvergură), sensul conotativ trimite la o stare de mirare, de admiraţie, prin sintagma exclamativă foarte cunoscută nouă: Mamma mia! (din limba italiană). Substantivul comun primeşte majusculă, iar titlul certifică, astfel, contribuţia pe care personajul eponim o are în dezvoltarea naraţiunii şi în greutatea mesajului cărţii.

Deşi, la o analiză superficială, am putea crede că motivul ratării acestui mariaj îl constituie doar alcoolismul bărbatului, sondând mai adânc în psihologia celor trei personaje vom descoperi şi alte cauze care vor deteriora progresiv starea iniţială, inclusiv iubirea dintre partenerii de viaţă. Irimia este un nume ales pentru încărcătura sa negativ-hilară, cunoscut fiind dictonul „A nimerit ca Irimia cu oiştea-n gard”. Atitudinea caustic-zeflemitoare a autoarei faţă de personajul masculin se manifestă încă din prima frază a cărţii, când ne face cunoştinţă cu acesta. Plusând în acest sens, vocea auctorială adaugă prenumelui Irimia şi termenul de politeţe domnul, astfel că, indiferent de context, de boacănele şi de prestanţa bărbatului, el va fi întotdeauna domnul Irimia, ceea ce sugerează, caragialean, un fals respect. De altfel, toată acţiunea romanului se învârte în jurul domnului Irimia, faptele şi capriciile lui dictând următoarele scene/luări de poziţie ale celor două personaje feminine. Boem, filtrându-şi aspiraţiile şi emoţiile deopotrivă prin esenţele tari ale poeziei şi ale alcoolului, domnul Irimia este mai puţin rob al iubirii, cu precădere al iubirii conjugale. Femeile cu care se afişează – în Anglia sau la mare – nu-i schimbă traiectoria vieţii şi metehnele. Orgoliul, sensibilitatea sau dorinţa de libertate, văzută şi ca o nevoie de răzvrătire împotriva oricărui tip de constrângere, îl împing constant afară din barca matrimonială, „naufragiul” dovedindu-se singura ipostază în care domnul Irimia poate acţiona după voinţă şi dorinţă. Exerciţiul căsătoriei, la care se întoarce sistematic, chemat sau nu de dragostea sinceră ori de suferinţa soţiei sale Matilda, îl antrenează să reziste mai mult în faţa vocii acide cu care Mama Mia îi critică mai ales descinderile în stare de ebrietate în casa ei, dar erodează rezistenţa tinerei femei, care înţelege până la urmă că relaţia lor este ireversibil toxică.

Matilda, o tânără şcolită şi frumoasă după cum aflăm de la Mama Mia, fără şcoala vieţii însă, naivă, sperând că dragostea poate rezolva problemele din viaţa sa, stăruind în credinţa că Irimia va renunţa la băutură de dragul ei, întruchipează tipul soţiei care doreşte cu orice preţ să-şi menţină căsnicia. Suferinţa provocată de tot mai frecventele şi mai îndelungatele despărţiri este mai puternică decât suferinţa de a-l vedea acasă beat şi pe picior de plecare. Dependenţa de soţ este alimentată şi de golul profesional, chiar social, vremurile haotice de după ’89 neoferindu-i şansa de a-şi găsi un serviciu pe măsura studiilor sale şi de a cunoaşte/de a avea relaţii cu alţi oameni.

Universul ei este mic, iubirea pentru soţ, ca şi pentru mama grijulie („ca o umbră însoţindu-i bucuriile şi necazurile”) prelucrându-i continuu stările sufleteşti şi, în ultimă instanţă, chiar viaţa.

Mama Mia este figura casei cu mintea cea mai lucidă. Aparent intolerantă cu ginerele beţiv, în realitate pledând, vehement şi cu răbdare – timp de 13 ani! – pentru liniştea şi fericirea

nr. 83 n iulie 2018 era convins că „cine citește (trebuie) să înțeleagă” (cf.

Matei 10, 9), și că e preferabil „Ca întru biserică mai vârtos cinci cuvinte cu înțelesul mieu să grăesc (…), decât întunerec de cuvinte ne înțelese într alte limbi.”

Tocmai de aceea „frații mei, preoților (…), am scos Psaltirea sârbească pe limba românească”.

(3). Dimensiunea existențială a poeziei religioase În fine, a treia mare caracteristică a poeziei/liricii religioase autentice este legată de tema sau de temele ei. De fapt, tema centrală a acestei poezii este aceea a raportului dintre om și divinitate. Din această temă substanțială, poezia religioasă a dezvoltat două mari direcții tematice: prima este aceea a laudei sau a slăvirii Dumnezeului Tată și a creației sale, a Maicii Domnului și a lui Iisus, mântuitorul lumii (care își subordonează temele Nașterea lui Iisus, Patimile și Învierea), iar cea de a doua direcție tematică este aceea a problematizării condiției umane a credinciosului, a poetului-personaj al poemului, care este prins între ordinea sacră și cea profană a lumii. Poezia laudei sau a slăvirii celor divine, a ordinii divine, a sacrului, se exprimă prin imnuri, rugăciuni și psalmi de laudă, iar poezia problematizării condiției umane în raportul ei cu cele sacre folosește ca modalități de expresie rugăciunea, lamentația și psalmul.

Cea de a treia caracteristică sau trăsătură a poeziei/ liricii religioase autentice constă în faptul că tema dominantă a acestei poezii, deci raportul om-divinitate, se dezvoltă în textul poetic religios împreună cu temele existențiale ale umanului. Dintre aceste teme, care ne revelează dimensiunile existențiale umane, amintim dragostea și teama de moarte, tragicul și eroicul, comuniunea cu lumea (ființele ei) și înstrăinarea de lume, singurătatea, libertatea și lipsa de libertate, dimensiunea religioasă și dimensiunea profană.

Dacă în planul mare al vieții, putem afirma că sacrul și credința în divinitate nu epuizează umanul, umanitatea, și că viața, existența umană înseamnă desfășurarea tuturor dimensiunilor umane existențiale, atunci putem spune că nici artele cuvântului, între care și poezia, nu pot ignora existența, deci existența în totalitatea dimensiunilor ei. În fond, viziunea poetică are ca obiect principal existența umană, ea revelând toate dimensiunile existențiale umane, prin punerea personajului uman în situații destinale diverse. n Continuare în numărul viitor

fiicei sale, Mama Mia reprezintă tipul soacrei rele de gură, dar nu şi neagră la suflet, dovadă că nu-l dă niciodată afară din casă, iar când îi ajunge la ureche vestea (falsă) că a murit, este prima care îl plânge. Perseverenţa în a-i deschide ochii fiicei cu privire la incompatibilitatea dintre ea şi soţ are la final sorţi de izbândă, deşi rezolvarea vine din partea Providenţei.

Un farmec aparte al cărţii este dat de oralitatea stilului, fie că vorbim de replicile lungi ale Mamei Mia, întinse uneori pe pagini întregi şi constituindu-se din mai multe alineate, fiecare dintre acestea evidenţiind un punct de vedere submers ideii centrale, fie că e vorba de vocea naratorului, eclipsată de logoreea mamei/soacrei. Iată câteva expresii şi zicători ce curg în cascadă în iureşul textului, ca şi când autoarea şi-ar fi propus să risipească într-o singură carte toată culegerea de aforisme populare: „şapte vorbe un ban nu mai fac”; „spală-te pe cap cu el” (cu soţul, n. n.); „dispărea [...] ca măgarul în ceaţă”, „mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul”; „unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”; „Cărânduşi la unghie avuţia, precum melcul cochilia”; „casa-i a mea, uşa-i a ta”; „porumbel ieşindu-i Matildei din gură”; „toată lumea e c-un of, numai eu cu şapte-opt”; „îi dai nas lui Ivan, se suie pe divan”. Printre aceste sentinţe culese din popor sunt presărate numeroase apeluri, comparaţii, aprecieri ironice venite din zona livresc-culturală (prin vocea instanţei narative): „... abia scăpat din naufragiu, se ilustra în cadrul uşii proaspăt tencuite, precum un Poseidon, ce-i drept, fără trident, dar cel puţin teafăr, nedesfigurat”; „... ridicându-şi ancora pentru marea-i plecare, mai ceva ca-n misiunea Apolo 11, ca şi trimis în spaţiu de NASA”; „... a domnului Irimia ce le păstorea rezemat de Dulcineea sa carpatină”; „... mai bântuia cherchelit [...] pentru a trece incognito graniţa spre camera sa, ghinion, că dădu nas în nas cu potera, cu Mama Mia ce tocmai îşi făcea obişnuitul rond de noapte prin casă, precum un Cerber priveghindu-i somnul Matildei”.

Mersul haotic al căsniciei se înscrie firesc în cel, la fel de haotic, al vremii. Nicoleta Cristea Ifrim taie cu fineţe de chirurg în carnea societăţii contemporane româneşti, comparând-o uneori, prin vocea Mamei Mia, cu societatea specifică perioadei comuniste. Minusurile (plusurile nu ne sunt relevate, sugerându-ni-se că nici n-ar fi existat vreodată) sunt tratate cu ironie, autoarea satirizând de la educaţie până la starea economică din ambele orânduiri social-politice: „doar amândoi fuseseră educaţi în epoca de aur că banul este ochiul dracului şi n-aduce fericire, dimpotrivă, mai mare sărăcie şi amar”; „problema sărăciei este doar problemă naţională, globală chiar, doar nu degeaba doreşte acum omenirea să se mute mâine-poimâine pe Marte, c-aici, pe Pământ, prea ne-am făcut de cap şi de ruşine”; „Bat, omoară, fură, sparg case, ba unii chiar au distrus o ţară întreagă şi tot nu păţesc nimic”. Prostia este un avantaj în această lume aflată în derivă. Aflăm acest lucru de la Mama Mia, care-şi îmbracă expunerea într-un umor spumos, nu lipsit de amărăciunea hazului de necaz: „Astăzi, ascultă la mine, proştii sunt la mare căutare, nu vezi c-a venit vremea lor? [...] Ţi-am zis cine are pensia de două ori mai mare decât mine, ăla pustiu la minte, care n-a priceput nici că are cancer, de treizeci de ani! Degeaba au tot dus muncă de lămurire cu el toţi doctorii! [...] Chiar prostia l-o fi salvat”. În deznodământ intervine Dumnezeu (poate datorită rugilor, spovedaniilor şi sfeştaniilor Mamei Mia), tot hilar, pentru a menţine tonul cărţii. Irimia uită telefonul deschis în timp ce este cu o altă femeie, iar Matilda, martoră la celălalt capăt al firului împreună cu „mămiţica”, reuşeşte astfel să se elibereze de povara dependenţei de bărbatul boem. „Mama Mia” este un roman spumos, mustind de umor, original. Fin psiholog, disecând cu precizie infinitezimală sufletele şi caracterele celor trei personaje ale cărţii, echipându-şi fiecare idee cu sintagme, fraze, pagini de o mare forţă expresivă, punctând cu inteligenţă în cadrul dialogurilor şi al descrierilor, Nicoleta Cristea Ifrim dă dovadă de un talent incontestabil. Este pregătită, se pare, să facă faţă marilor provocări ale literaturii de calitate.

Diana Dobriţa Bîlea

8 actualitatea literară

nr. 83 n iulie 2018 După volumul „Întemeierea somnului”, 2015 - debutul editorial întârziat al unui poet care în tinerețea sa citea glorios versuri în cenaclul „Semenicul” din Reșița, Dumitru Cristănuș („beiul de Socolari” cu reședință oficială în Sibiu) continuă hotărât pe drumul luat pieptiș, cu noul volum Morminte insomnice: poeme, pref. de Ion Dur, Ed. Argos, Sibiu, 2017, consecvent într-un ambițios proiect poetic pe tema morții (și implicit a vieții). Moartea nu apare ca în iconografia clasică, înfricoșătoare, un schelet cu coasa de Halloween. Morții sunt doar spirit și suflet, prietenii zilnici, „cu palmele de țărână”, căci trupul a devenit cu adevărat țărână, pulberea pământului („omul nu e decât un pumn de țărână”). Zeul Thanatos - al morții este frate cu Hypnos, zeul Somnului, de aceea limba populară are ca o expresie sinonimică pentru ideea de moarte: a dormi somnul de veci.

Somnul, în fapt, nu există cu adevărat în împărăția morților, e o metaforă extrapolată de cei vii, pentru a îndulci veșnicia nevieții lor, prin spe-ranța învierii, ca o trezire dintr-un vis/coșmar.

Cele două volume sunt legate între ele prin tema somnului, întru continuitate și amplificare, chiar intarsiată în titluri, la extreme: „întemeierea somnului” și moartea somnului, aneantizarea sa prin „morminte insomnice”. Unitatea este realizată cu știință arhitecturală, ambele bazate pe imagini construct corelate, ca un Dedal ce-și construiește un labirint, în variațiuni pe aceeași temă muzicală. Ca administrator de cimitir, zilnic printre morminte, viziunea sa existențială și implicit cea transfigurată poetic este cu totul inedită. Sintagma lui Nichita Stănescu, „cu viii și cu morții laolaltă” - titlul unui volum din 1991 (atunci metaforă pentru perioada proaspăt postrevoluționară a eroilor martiri), devine acum emblemă perfectă pentru acest cotidian printre morminte, moartea lichefiată în viață, în respirația ei. E monologul hamletian „a fi sau a nu fi”, la un mormânt adevărat, nu în decorul unei scene de teatru. Cimitirul este chiar spațiul existențial, într-o conviețuire sui generis cu morții, care devin umbre însoțitoare vii, suflete partenere de meditații existențiale. Aici „urmărește atent cum se moare”, învățând puțin câte puțin „exist în fiecare mort,/ mormântul meu e îngropat/ în fiecare mormânt”, aici, declara Poetul, „iau lecții de veșnicie de la Dumnezeu”.

Revine zilnic cu voluptate, dintr-un dincolo unde se simte singur printre oameni, în regatul său cu morții-prieteni care îl așteaptă anume pe el. Cioran, cu bicicleta prin Paris, metecul din Rășinarii Sibiului, înnopta cu voluptate în cimitire, tocmai pentru a se simți stăpân pe veșnicia morții, cu libertatea de a pleca oricând din fieful ei. Se configurează o lume stranie pentru cei de dincolo de zidul cimitirului, stranie prin mișcarea vitală, prin firescul existenței sale, ca mediul natural cotidian, când „moartea freamătă de viață” (G. Hasmațuchi). Dacă pentru ceilalți cimitirul este deprimant, aneantizant, unde simți că ești muritor și viața nu are sens, sub semnul absurdului, paradoxal, pentru poet este opus, aici exorcizează puterea aneantizatoare a morții, o domină, o folosește pentru a-și trăi cu sens viața: „moartea este pentru mine singurătatea cu care încă mă mai bucur de viață”, declara poetul într-o interpelare televizată.

Această lume proprie, cu o trăire întru realitate potențată și prin regăsirea printre morți a celor dragi, părinți, bunici, frați, este ca un univers paralel, în altă dimensiune, căci este nevăzută de cei de dincolo de cimitir, din lumea normală, cotidiană, pentru care este fantomatică, ireală, paranormală. Lumea cimitirului, devenită toposul poetic, are recuzita materială specifică - morminte, cruci, sicrie, cavouri, capele, pământul („din pământ ne-am născut, în pământ ne-ntoarcem”) devenit „biserică de iarbă”, iar personajele sunt morții, moartea, câinii, îngerii, cucuveaua etc., într-o caldă fraternizare: „Cosesc și sunt singur/ printre îngerii cu chipuri de lumânări,/ cosesc și nu obosesc./ Vin morții, mă spală cu rouă pe față/ și mă cuceresc”.

Dacă primul volum era o epopee a singurătății, o „antologie de singurăți” (Gh. Jurma), o „singurătate tentaculară” spuneam, omniprezentă, se continuă acum această odisee, în simbioză cu moartea. O singurătate „de moarte”, după axioma „fiecare e singur în fața morții”, trăită într-un scenariu zilnic.

Titlurile în primul volum nu aveau greutate proprie, erau numerotate 1/36 ori cu sintagme din poem, acum titlurile sunt într-adevăr „nod și semn”, ideograme ale poemului. Fiecare poem are în titlu un (in)semn din familia de cuvinte a morții cu arealul său semantic, în tandem cu viața - în pas de deux. S-ar putea crea percutante poeme din titluri, priceasnă morții: „corigent la aritmetica morții”, „mă simt un mort tot mai trist”, „întemeind visul de a nu mai muri”,„cu moartea la căpătâi , „moartea mea niciodată nu moare”, „moartea pictată icoană pe suflet”, ori în tandem cu viața și cu persoane reale dragi, chiar dacă trecute în amintire: „fără viață-s prea sărac”, „îmi repet moartea și viața”, „sperând să mă salvez”, „în inima unui stejar”, „atâta liniște și înviere în cer”, „maiestoasă înflorire”, „noaptea pe lună”, „din senin a apărut tata”, „mama trezită din vis”, „aceeași veșnicie” . Întreaga istorie se desfășoară în perimetrul acestui areal spațial și atemporal al cimitirului, după mișcările

Maria NIŢU

cronica

actualitatea literară 9 *

Poetul Caron între două lumi

regizorale ale unui program zilnic, ca-ntr-un ritual ezoteric: „odată intrat pe poarta/principală a cimitirului/ moartea a evadat/ din trupul meu”, morții ies din „casele sufletelor” la plimbare pe Corso, pe aleile cimitirului, se întâlnesc cu personajul poet, ziua, își strâng mâinile prietenoși, de parcă își trăiesc „viața și moartea/ unul altuia”, el le transmite prin căldura mâinii și a privirilor retrăirea timpului trecut, „atâta viață le ofer în priviri/ cum nu au mai avut decât/ în ultima primăvară a copilăriei”, pentru ei e ca un zeu, purtătorul lor de cuvânt în lume: „în moartea lor morții cimitirului/ nu m-au lăsat să mor/ eram, spuneau ei, mortul lor nemuritor”.

Iar noaptea, ca să nu pară trădător, își pune moartea-sosia lui, alături de ei „când se lasă întunericul/ printre morminte/ îmi așez grăbit/ moartea într-un sicriu/ niciun mort/ să nu mai afle/ că peste zi/ am fost viu”.

Multe poeme sunt astfel ca pseudonarațiuni poetice, întru confesiune narativă salvatoare, ca Șeherezada care tot povestește ca să amâne con-damnarea la moarte. Coasa, desființată ca trident al Morții, în efect de bumerang, devine instrumentul lui cu care o ține departe, îngrijind cimitirul, cosind iarba de pe morminte, să fie mereu proaspete, luminoase, iradiind de viață (căci locul năpădit de iarbă înseamnă paragină, părăsire, moartea locatarului): „în cimitirul de mine îngrijit/ viața morților /niciodată nu moare”, în fiecare noapte învie, tânără, ziua de mâine „iarba vieții/ bucuroasă se apleacă sub coasă/ să-i dau înapoi fiecărui mormânt/ anii de odată ai tinereții/ în urma coasei/ pământul de pe morminte/ tânăr râde sub soare ”.

Alternanța regimului diurn/ nocturn (so-are/ noapte) e sinonimă cu viață/ moarte, doar viii așteaptă să răsară soarele și numai morții așteaptă să apună, ca să vină noaptea - timpul lor, căci Thanatos este fiul Nopții și al Întunericului (iar aceștia fii ai Chaosului, ai Neantului): „Zorii se varsă și se așterne o nouă zi/ de viață peste morminte (...) nu mai știu dacă moarte/ înseamnă noapte sau invers/ de ce dorim de fiecare dată/ să răsară soarele poate așa/ ne deosebim noi viii de morți/ mi-a șoptit un mort”.

Ion Dur și-a numit prefața „O poezie a zilei neînserate”, a vieții eterne de după viață, fără soarele ca astru, ca să fie un timp al înserării. „Ziua cea neînserată, cea continuă, cea fără de sfârşit” (Sfântul Vasile cel Mare) este Ziua învierii, a Luminii fără înserare, pentru că Soarele e Iisus Hristos, iar Lumina Lui nu are înserare.

Moartea nu apare ca entitate independentă, abstractă, ci e o colocatară în regatul lui, în două ipostazieri: moartea morților prieteni și propria-i moarte. Moartea e pașaportul de existență al morților din cimitir, purtat la chimirul sicriului. E umbra lor, noaptea o lasă să se odihnească și ziua o scot la lumină. Cu propria-i moarte relaționează mai des, intim. „Fără să fie încrîncenat faţă de moarte şi fără să se cutremure de veşnicia ei, poetul are, dimpotrivă, un discurs senin, detaşat şi,

nu o dată, chiar cald”, observă I. Dur. Relaționarea e într-un mod cu totul aparte, într-o mitologie personală unică. Pe de o parte o ironizează, cum a-i scoate veninul unei vipere, prin umor, persiflare, derizoriu, subordonată lui: moartea chiar depinde de victima viitoare - obiectul muncii sale: „fără de mine/ destinul ei ar fi o ruină”, astfel că, strategic, într-un limbaj familiar, colocvial popular, o invită în vie (cunoscutul joc de cuvinte prin omonimia lexemului „vie”) „mereu să mă învie/ la o cană cu vin/ seara-n pridvor/ să mă îmbăt mangă cu moartea/ și să nu mor”.

Alteori, personificată, e minimalizată, vulnerabilă, cu sentimentul culpabilității, fără consolare. Poemul „Singur” e citabil în întregime, e singurătatea singu-rătății, fără de moarte și fără de viață, ambele trecând fantomatic pe lângă el: „Moartea mea are nevoie de afecțiune/ îi deschid poarta/ e tristă/ aproape abă-tută/ și nu mă poate privi în ochi/ îi închid poarta/ viața trece mai departe/ la doi metri de mine/ singur fără de moarte/ și fără de viață/ visez în același timp cu pământul”. Dar rămâne o certitudine, știe că e acolo, cea rezervată pentru el („c-o moarte toți suntem datori”,) chiar dacă deocamdată e neinteresată de el, ci de neguțătorit alte vieți - mărfuri: „îngerii îmi arată propriul mormânt/ mi se spune că nu e acasă/ moar-tea-i plecată în târg”. Moartea este mereu amânată, dar revine insistentă: „dau moartea afară din casă mereu (...) cu tupeu moartea/ se va întoarce”. Trebuie s-o accepte totuși, însoțitoare zilnică, doarme cu ea la căpătâi, „moartea dăinuind/ în somnul meu de pământ”.

Moștenită la naștere, din strămoși, de asemenea este și de la frații morți prematur, cărora le poartă destinele, „știu/ mortul din trupul meu de pământ/ mai avea frați și surori/ șapte la rând”, cu un sentiment de datorie, să înțeleagă de ce e așa, și ce misie are de îndeplinit. În ultimă instanță își iubește moartea, e elementul sfânt din sine, cea care face legătura din-tre el și divinitate: „în biserica de iarbă/ a inimii mele/ în locul altarului/ moartea pictată icoană pe suflet”. În viață și în moarte sunt îngeri păzitori. Între viață și moarte sunt câinii însoțitori, care au funcția mitică, universal atestată, de animal psihopomp, de călăuză a sufletelor, de la Anubis la Cerber, pe drumul dintre cele două tărâmuri, în întunericul morții, după ce ți-a fost tovarăș în lumina vieții. Câinele Roșu, prietenul lui, însoțitor real la cimitir, trecând în diferite poeme, va intra în mitologia sa poetică. Așa cum, par exemple, câinele lui Pica-sso, Chiper, apare și el în câte un colț în tablourile replici la „Meninele” lui Velasquez.

Mircea Ivănescu, Mopete, mentorul său nedeclarat din Sibiu, avea un animal heraldic „pisicâinele” și un câine personal, câinele de aer, pe care îl plimba seara.

Câinele este legat de triada Pământ-Apă-Lună, iar uneori își mai reclamă drepturile și latră la lună, „câinele Roșu/ din fața capelei mortuare/ lătra insistent/ cu luna în brațe”. În opoziția lumina de la suprafață - întunericul din subterane, câinele este însoțitor al divinităților subterane, intermediar între vii și morți. Câinele înseamnă loialitate, fidelitate, protec-ție, prietenie - tot ce are nevoie un suflet pentru confruntarea cu moartea. „adorm cu moartea la căpătâi/ o noapte de nerefuzat/ câinele Roșu din lanț/ a ațipit pe umbra mea/ și-a vândut morților/ ultimul scheunat”. Cu cerberul său Câinele Roșu, poetul este un adevărat luntraș Caron, cu morții alături între două lumi. Imaginea globală este tridimensională, ca o proiecție 3D: în această lume proprie, mai apar ca o lume de dincolo personajele reale pentru noi, amintirea tatei și a mamei, iar ca a treia dimensiune, o lume proprie și dragă sufletului, cea dominantă, în care se contopesc celelalte, lu-mea cuvintelor, cea cu adevărat nemuritoare care asigură păstrarea celorlalte două. Prin cuvintele poemului se asigură nemurirea, comuniunea și comunicarea cu celelalte lumi, poemul la cina învierii, în versuri cristice date de pomana necesară mortului: „versuri din acel poem/ făcut copil tot mai viu/ părinții voiau să-l dea de pomană (...) cina învierii/ era pusă pe masă/ eu, pământul și poemul/ toți trei ne-am rugat/ bucatele veșniciei/ neau îndestulat/ știind că întunericul/ nu mai are cum să ne ajungă”. Poemul scris e mai tare ca moartea: „ușa capelei s-a închis/ poemul deja scris a rămas singur/ să-mi întâmpine moartea/ și a supus-o:/ moartea cât e ea de moarte/ s-a poticnit/ în nemurirea lui.”

Dumitru Cristănuș este în plină desfășurare de forțe, în ascensiune, în această exploatare, cu real talent, a filonului poetic pe tema morții, descoperit în universul paralel al viețuirii într-un cimitir. Epopeea morții aflată în administrația sa este într-un mod cu totul inedit, trăită visceral, cu o autenticitate bul-versantă, singulară în peisajul liric. *Dumitru Cristănuș, Morminte insomnice: poeme, pref. de Ion Dur, Ed. Argos, Sibiu, 2017

cronica

nr. 83 n iulie 2018

Octavian Doclin, Drumuri spre sine poetul-taumaturg Dumitru Manolache: „Absconditus”

Răsaduri (editura Gordian, Timişoara, 2017) cel mai recent volum de poezii semnat de Octavian Doclin nu este, aşa cum pare la prima vedere, un elogiu al germinaţiei telurice, amintind cititorului de una dintre cele şapte zile ale genezei biblice, de indeniabila măreţie a Creatorului. Şi, totuşi, rostirea poetică e proiectată într-un topos cu largi rezonanţe biblice, Grădina, încărcată de alte sensuri decât Edenul primului cuplu uman ori nou-testamentara Grădină Ghetsemani, plină de lumina transfigurării christice. E, întâi de toate, polul opus al subteranei, un deşert devorator al solitudinii, unde moartea ca experienţă iniţiatică, necesară în evoluţia metafizică a sufletului omenesc nu poate fi decât o iluzie înfricoşătoare: „în Subterană/ nu există rod-rodire/ viaţa e stearpă/ poetul rătăceşte de unul singur/ prin păşunile verzi/ printre ape/ adulmecând viziunile/ care îl vor sfârteca/ rupând din el bucată cu bucată/ până când n-o să mai rămână/ decât scheletul/ prin aer fără memorie/ aşteptând naşterea noii memorii/ aproape goală/ din cea veche nemairămânând/ aproape nimic/ cu care să poată reveni/ în realitatea reală/ ajuns din nou aici/ auzi iarăşi ţipătul/ vae victis (Noua memorie)”. Poetul reşiţean transpune în versurile sale legătura indisolubilă dintre acest spaţiu enigmatic din afara lumii şi metamorfozele sinelui, de-a lungul unor vârste străine de vârstele omenirii. Iată, pentru început, grădina onirică, nocturnă, vecină cu râul mitic al morţii, ieşirea din sine a rătăcitorului solitar şi comuniunea cu duhul apelor spre care călătoreşte, fără să le fi văzut vreodată: „a ajuns la liziera aceea/ Styxul încă nu se zărea/ pe la jumătatea drumului/ prin văzduh/ s-au întâlnit însă sufletele/ lor/ răsad în răsad/ sădit ră-sădit/ cum într-o grădină comună arată/ în miez de noapte (liziera)”- răsad (4). Apoi, grădina se încarcă de memorie genezică, devenind nu numai locul în care divinitatea l-a iniţiat pe om în dublul mister al rostirii şi al scrierii, ci şi vama interzisă între atunci şi acum, aici şi dincolo, poezie şi moarte, mistuire şi foc sacru: „încă de la rostirea/ cuvântului prim/ şi înţelegerea lui/ a ştiut că trebuie/ să trăiască să pună/ în practica vieţii lui viitoare/ legile divine ale scrierii/ ca nu cumva să se oprească/ la jumătatea drumului/ în mersul său/ spre grădina roditoare/ şi pregătită pentru răsadurile/ ce vor izbăvi mâna poetului/ când mistuită va fi/ cum rugul aprins (cuvântul prim)” - răsad (11). Izolat într-un paradis pe care singur l-a zămislit, poetul retrăieşte dilema adamică, privind, de la egală distanţă, Arborele Cunoaşterii şi Arborele Vieţii, în absenţa Evei. Îndepărtat de piatra ajutorului divin, maestru fără discipoli, stăpânul din grădina profeţiilor e un exilat în spaţiul propriei creaţii, un contemplativ care preferă alegerii fatale aşteptarea zadarnică a rodului ceresc: „astfel pe neaşteptate în faţa dilemei/ a fost pus/ să aleagă/ între răsadul din cortul salvării/ şi răsadul din cel al căderii/ se tot plimba prin grădina profeţiilor/ cu capul gol şi desculţ/ gândind frumos dar încă liber/ despre cine va fi păzitorul/ cămării viitoarelor răsaduri/ şi cine îl va fi învăţat/ despre rostul lor încă de la vârsta/ când nu înţelegea prea bine/ sunetul cuvântului şoptit/ aşa că renunţă la odihna/ cu fruntea pe piatra Eben-Ezer/ şi porni mai departe/ mâinile erau însă tot uscate/ şi rugul încă neînverzit (păzitorul)” - răsad (9).

E, în această aşteptare inocentă şi obstinată, o noimă doar de el ştiută, de el şi de Dumnezeu. La capătul strădaniilor şi suferinţelor din viaţa sa nevăzută, secretă, poetul e dăruit cu puteri vizionare, deşi în viaţa de pământean a gustat numai fructul amar al patimilor: „răsaduri de viziuni/ de halucinaţii/ au fost partea nevăzută/ secretă a vieţii lui/ nu s-a plâns decât în sine-şi/ a răbdat gelozia/ îndrăgostit toată viaţa/ doar de femei curve/ una se pare că i-a salvat/ dar şi suportat cămaşa de forţă/ a cuvântului scris în şoaptă/ însă niciodată rostit/ cum răsadul din grădina mamei/ ră-sădit/ (viziuni halucinaţii)”răsad (7). Poetul e păzitorul și păstrătorul sacralității scrierii în care se ascunde moștenirea secretă a geografiei cerești.

Regele grădinii poartă un blazon unic, semn al unei forțe taumaturgice: „un mănunchi de răsaduri/ ca un blazon/ un pergament în geografia grădinii/ adăstând sigiliul regal/ pe actul de proprietate/ al moşiei şi diplomei de înnobilare/ pe timpul singurului Stăpân/ al Marelui Răsad/ când încolţirea poemului/ înăbuşită/ era de somnul cenuşii/ cum sângele galben de apă/ al nerăsadului retrăgându-se în răsad.” (Retragerea). Octavian Doclin este un poet egal cu sine, care a ştiut dintotdeauna să imprime vechiului mit al poetului-mag, călător între lumi ce traversează densităţi materiale când opace, când rarefiate, astrale, văzute mai ales cu cel de-al treilea ochi (o constanţă a plăsmurilor sale lirice), valenţe noi, suprinzătoare, în versuri memorabile şi prin forţa lor plastică, şi printr-o sintaxă poetică a sa şi numai a sa: „dimineaţa se trezea/ cu gura uscată/ ca şi cum/ ai fi băut un ştampăl plin cu moarte/ nu putea rosti un cuvânt/ până când nu-şi clătea gura/ cu lacrimile culese într-un alt pahar/ din al treilea ochi ascuns/ în rădăcina răsadului prim/ numai aşa mâna lui/ cum un pumnal de cristal/ putea despica şi astfel ucide/ cuvântul în două:/ una a tăcerii/ cealaltă de cenuşă/ (al treilea ochi)” - răsad (16).

Nu ştiu câţi poeţi dintre cei contemporani au reuşit să învăluie actul poetic în haloul patimii şi al expierii cu atâta intensitate dramatică câtă există şi respiră în poemele scriitorului reşiţean.

Ela Iakab

Romanul lui Dumitru Manolache – Absconditus, Editura Detectiv Literar, București, 2018 – adună laolaltă ficțiune și realitate, într-un tot verosimil, însumând pagini narative, descriptive, eseistice, de reportaj, istorie, geografie, religie, mitologie, un puzzle sui-generis, prin care se profilează o panoramă a lumii românești din, aproximativ, ultima jumătate de secol (sau chiar mai mult). Sunt urmărite, cu precădere, destinele contorsionate ale câtorva personaje frământate de probleme existențiale, trecute prin experiențe-limită (între acestea, de un interes aparte din partea naratorului bucurându-se un fost deținut politic), pe care, pentru o vreme, îi aduce laolaltă – ceea ce devine, totodată, pretextul narativ al cărții – dorința de a ajunge la Crainici, în Mehedinți, unde (s-a spus în presă) s-a descoperit un mormânt gol, fiindcă rămășițele monahului înhumat acolo au dispărut, fapt, bineînțeles, excepțional ce declanșează sumedenie de discuții, dar, mai ales, inerente pelerinaje.

Cartea surprinde felul cum, amatoare, de senzațional, lumea modernă păstrează încă și gustul misterului, alimentat, din belșug, prin aportul consistent pe care-l are mass-media la această propensiune, astfel că, pentru o vreme, satul Crainici (al cărui nume e pus în legătură cu originile, cu aceia ce-i dăduseră numele, craii de pe vremuri, recrutați de NegruVodă ca vestitori de primejdii, cu focuri aprinse pe dealuri, cei ce reușiseră să adune într-o singură așezare cătunele și satele din văile Clesneștilor și Belei) devine axis mundi spre care se pornesc și personajele din prim-planul romanului, însă din alte rațiuni decât cei mai mulți care își îndreaptă pașii acolo, unde mormântul rămas gol amintește de timpurile biblice.

Construită din perspectivă auctorială, lumea romanului reunește un număr incalculabil de date ale concretului asupra căruia se focalizează atenția, dar și ecouri dinspre realismul magic sud-american ori dinspre creația lui Umberto Eco, încă din primele pagini, ceea ce-i conferă întregului o notă de mister, coroborat, de asemenea, cu dese referiri la sacru. Mai mult, limita dintre sacru și profan este cel mai adesea aproape insesizabilă și, totodată, proteică. De pildă, la „Popasul Crainici” – rezultat al eforturilor întreprinzătoarei Magdalena Braghiș, devenită hangiță, din juristă, ființă receptivă la diversitatea umană pe care, inevitabil, i-o etalează ocupația aleasă –, aflat spre Baia de Aramă, într-o zonă edenică, prezentată prodigios de vocea textuală, în pasaje amintind de ghidurile turistice (… zona are potențial turistic. În comuna Bala, din care face parte și satul „Crainici”, există cascadele „Duruitoarea” și „Buraica” de la Bala de Sus, moara de apă de pe Valea Râienilor, cea de la Molani, pădurea de nuci „Ursoaica”, „Râpa Dracului”, de la hotarul dintre Giurăști și Sărdănești, „Scaunul Domnesc” din Crainici, dealul „Mormântul Jidovului”, din Bala de Sus. Apoi cetatea dacică „La fântână”, tot din Bala de Sus, așezările romane din Rudina și Dâlma, castrul de la Cârșu, ruinele tunelului Bejna de la Rudina sau fragmentele de drum roman Drobeta-Cătunele, descoperite la Iupca…), își fac apariția trei străini, cu înfățișări și straie ciudate, iar relatarea despre prezența acestora la Crainici devine ulterior rama în care sunt introduse amplu, detaliat, poveștile vieții lor, dar și ale altora, insistându-se, în primul rând, asupra celei a lui Mitru Costoianu (adevărat bildungsroman), urmărind prefacerile spirituale ale unui om pus în situații extreme, aproape inimaginabile (greu suportabil uneori și să fie citite, darămite trăite!), din timpul detenției politice la care este supus de comuniști. De asemenea, sunt urmărite metamorfozele sufletești prin care trece poetul Ianuș Christianu, transfigurare literară a lui Marius Ianuș – inițiator al „Fracturismului”, prezentat pe larg în carte (Un nou curent literar, un fel de reflectare lirică nebună, sau inocent-infantilă, a noilor realități socio-culturale românești, psihologice și estetice, care avea și o componentă politică. Un gen de anarhism, o stare de revoltă împotriva celor ce pledau pentru o lume care distruge valorile spirituale ale umanității. „Fracturismul” descoperise, spuneau adepții lui, fisurile realității și existenței și dorea să instituie o legătură, o coeziune între felul în care trăiești și poezia pe care o scrii) –, personajul care decide să poarte în spate, de-a lungul și de-a latul țării, o cruce imensă, gest cu foarte multe conotații, precum și misteriosul lor însoțitor episodic, privitor la care romanul rămâne deschis, în imaginea lui putându-se identifica o seamă de motive literare, fiindcă personajul este cel mai ciudat dintre toți.

Poveștilor acestor eroi li se adaugă și altele, una cu totul insolită fiind cea a Maiorului din Valea Râienilor, numit, în zonă, și Omul pădurii sau Mâncătorul de cărți, nu mai puțin misterios nici el (cu toate că personajul beneficiază de o detaliată prezentare: nepot al unei Salomeea, cunoscătoare a ierburilor de leac, a descântecelor și, în general, a drumului către un univers ezoteric, mereu fascinant, după ce descoperă, în armată, cărțile și are prilejul să citească foarte mult, la absolvirea Academiei Militare, urcă treptele ierarhiei didactice, pentru ca, târziu, cu nervii „obosiți”, despărținduse de soție, când fetele-i ajung mari, să se retragă în pădure,

Mioara BAHNA

10 actualitatea literară

trăind o vreme într-un trunchi de copac, de care leagă și junincile pe care le crește, fără să-i pese că oamenii din sat îl cred nebun, de vreme ce el descoperă ceea ce consideră că este libertatea), apariție frecventă, stranie, imprevizibilă, la popas, care îi împărtășește Magdalenei din extraordinarul tezaur spiritual pe care l-a adunat, vorbindu-i, spre exemplu, despre iele, și împărtășindu-i convingerile lui: Unii ignoră, dar eu cred în existența spiritelor invizibile, a entităților superioare aflate într-o precisă ierarhie. De remarcat este că asemenea cuvinte, cât și o seamă de întâmplări la care iau parte unele dintre personaje par demonstrații ale teoriei lui Mircea Eliade, cu privire la „camuflarea sacrului în profan”.

O consecință a acestui statu-quo ar fi că ezoterismul este una dintre trăsăturile definitorii ale universului nu doar populat de personajele cărții lui Dumitru Manolache,darșiinfluențatdeele,undecadrul și acțiunea se schimbă cinematografic, aducând, pe rând, în prim-plan, scene care punctează calvarul trăit de fiecare erou, unii fiind supuși de forțe din afara lor martirajului, în timp ce alții și-l asumă, în mod deliberat.

Un alt aspect legat de reperele lumii romanului este construcția pe două paliere temporale, singurele care, până la un punct, contează pentru unele dintre personaje. Viața lui Mitru, de pildă, este urmărită, în datele ei esențiale, începând dinainte de vremea detenției, apoi, în timpul acesteia și în perioada postdecembristă, după ce se întoarce acasă, până la moartea sa, episod, din nou, îmbrăcat într-un amestec de real și supranatural, eroul fiind găsit, într-o dimineață, de soția lui stând așezat pe marginea prispei, țesut într-o uriașă pânză de păianjen, ca un cocon. Era mort.

Cum planurile prezentului alternează cu cele ale trecutului, flashbackul este valorificat pe larg. În plus, sunt prezente în carte și o seamă de aspecte alegorice, o contribuție deosebită în această privință având, de pildă, episoade, imagini, gesturi etc. din timpul închisorii, unele banale sau insesizabile pentru alții, dar marcante pentru personaj, cum sunt, spre exemplu, momentele când, căutând să se detașeze, fie și pentru scurt timp, de ororile care-i sunt impuse, Mitru Costoianu (trecut prin toate pușcăriile comuniste înspăimântătoare) își fixează atenția asupra unui păianjen de deasupra patului său, îl studiază, îi atribuie ori caută să-i descopere un comportament rațional, fiindcă Păianjenul acesta (…) ca un monarchus absconditus, cu schima lui mare răstignită în spinare, a venit acum la el, cum preoții la vecernie și cântă canonul pocăinței și stihuri despre sufletul care se căiește. „Personajul” păianjen devine, în lungile clipe de deznădejde, interlocutorul sau, mai degrabă, martorul tăcut al sfâșierilor sufletești, traduse într-o adevărată litanie, ale lui Mitru Costoianu, induse de teroarea psihică în care trăiește de când este arestat, în 1948, ajungând să nu „rateze” aproape niciun punct fierbinte al Golgotei construite diabolic de regimul comunist, harta suferințelor lui, al căror tragic tur îl face naratorul, cuprinzând locurile terorii de la Pitești, Galata, Gherla…, iar paginile în care se relatează despre tratamentul la care sunt supuși cei încarcerați adună atâtea grozăvii, încât, așa cum afirmam și mai sus, sunt greu până și de citit!

Pe de altă pare, în ce-l privește, Mitru Costoianu (cu atribute și de personaj-reflector) pendulează, în introspecțiile sale, între suferință teribilă și momente apropiate de abandonarea de sine, între credință fierbinte (singura în care, în cele mai multe clipe, când nu este supus torturii, își pune speranța de salvare) și abjurarea acesteia, astfel că avalanșe de considerații cu nuanță filosofică se adună în mintea eroului care ajunge deseori să se simtă lipsit de trecut, dar și fără viitor, încremenit într-un prezent apocaliptic, stare agravată de aflarea la cheremul torționarilor, unii, cei a căror ferocitate depășește aproape orice închipuire, fiind recrutați chiar dintre deținuți. În asemenea momente, între imaginile lumii din afară și propriile gânduri, se instalează păianjenul, învestit de către observatorul lui cu statut de duhovnic ori potențial criminal, în ambele ipostaze, posibil, deci, salvator…

Amintind, mutatis-mutandis, de călătoria lui Dante pe celălalt tărâm, drumul spre Crainici adună, totodată, real și fantastic și are încărcătură inițiatică, iar materialul epic este nuanțat prin trecerea de la perspectiva empatică, inevitabilă dată fiind problematica adusă în discuție, la stilul rece, al dării de seamă, ori la cea „de graniță”, specifică memoriilor sau jurnalului, chiar dacă textul nu ia forma acestora.

Scriitorul fixează, în concluzie, așa cum am arătat, un fragment din contemporaneitate, străbătut de mituri, legende, eresuri, pe care umanitatea ori este prea grăbită, încât să le mai sesizeze, ori, dimpotrivă, fiind bombardată aproape continuu de informații reale sau false, dar șocante, ajunge, de la un timp, să nu mai fie surprinsă, să le accepte ca parte inalienabilă a existenței, să le teșească - deliberat sau dintr-o pornire atavică - dimensiunile, contururile, astfel că, de exemplu, un ins care umblă cu o cruce mare de lemn în spinare aproape că nu mai surprinde, după cum nici experiențele teribile trăite de generațiile mai vechi, pentru mulți, ajung tot un fel de povești.

proză

ai văzut vreodată vreun pinguin zburînd? (johnny răducanu song)

ori de cîte ori priveam pe fereastră, îl vedeam. prezenţa lui statornică, zveltă şi oarecum sfidătoare-mi amintea, nu ştiu de ce, de bătrînul cu aripile zbicite pe care-l întîlneam în fiecare zi la gura metroului, stînd cu picioarele încrucişate sub el, privind trecătorii. nu, nu era cerşetor, deşi mulţi îi aruncau cîte-o monedă pe care el o privea nedumerit şi pe care o arunca, la rîndul său, aiurea, „pentru cei mai săraci ca mine”. era un plop ciudat, cu trunchi ondulat, cu reflexe azurii şi coroană sferică. unii spuneau că, de fapt, nu putea fi plop, deoarece plopii nu au coroană sferică. niciodată nu mă gîndisem să-i dau vreun nume, aşa cum făceam cu toate lucrurile din jur pe care le consideram ale mele, ori care, pur şi simplu, îmi plăceau. dar în dimineaţa aceea, dintr-o dată l-am văzut altfel, dintr-o dată am avut senzaţia că are urechi, ochi, braţe, că s-ar putea ca, dintr-un moment într-altul, să-mi strige ceva, să rîdă, să plece. să zboare în cercuri largi deasupra mea, aidoma păsărilor... să-mi recite versuri din byron şi blake. să-mi fredoneze cîntecele lui vîsoţki şi pablo, sirena din oceania... am coborît şi i-am atins trunchiul. atunci m-am pomenit murmurînd: jaime... vocalele au vorbit pentru mine şi consoanele au pecetluit petrecerea acelei zile. trecătorii grăbiţi ai dimineţii îmi aruncau priviri întrebătoare. brusc, mi-a venit în gură gust de struguri. şi piersici. şi am plecat în oraş să caut fructe zemoase. neapărat zemoase.

*

...şi acum pornesc în fiecare zi în oraş să caut fructe. zemoase. neapărat zemoase. ceilalţi mă privesc tăcuţi şi-mi strigă la plecare să nu întîrziiii... ei cred că eu nu ştiu că nu voi găsi. ştiu, dar le ascund acest lucru. şi nu doresc să recunosc asta în faţa lor. căutarea mea este o speranţă pe care o ţin pentru mine şi pe care le-o ofer şi lor. gratis. nu au decît s-o respingă. s-o disece. s-o calce în picioare. eu o ţin lipită de mine şi tac. e a mea şi doresc să trăiască. atît cît voi trăi eu. apoi, poate să moară.

*

culorile începutului de zi se zbăteau frenetic pe cerul senin. avea să fie o zi frumoasă. aurie. mă simţeam minunat şi-mi venea să dansez. singură. pe terasa de marmură albă a unei amintiri vii. în sunetele viorilor şi-n clinchetul paharelor din cristal. într-o rochie lungă din voal negru, adînc decoltată la spate... şi pantofi cu toc înalt. paşii m-au purtat la pod. apa era liniştită. priveam

raţele care dispăreau brusc de pe suprafaţa sidefie pentru a reapărea mai departe, la fel de brusc. după mulţi ani, imaginea lui jaime se juca de-a v-aţi ascuns cu mine, cînd l-am văzut pe bătrînul cu aripile zbicite în stînga mea. m-am mirat, îl credeam mort, dar el m-a privit de parcă abia ne-am fi despărţit. o vezi? e atît de liniştită... crezi că o poţi stăpîni, nu-i aşa? doar un nebun poate să creadă că o poate stăpîni... apa e mai vicleană decît femeia... femeia sfîntă ori femeia curvă... de fapt, una singură pînă la urmă... o vezi? ce liniştită pare... bătrînul vorbea încet, de parcă s-ar fi temut că, prin cuvintele sale, ar putea să tulbure luciul de oglindă din faţa noastră. vocea lui mă înconjura cu nostalgia timpului de odinioară. ...de ce nu-ţi foloseşti aripile? m-a întrebat după o clipă de tăcere în care amîndoi privisem întinderea apei. ...e toamnă şi toamna nu-mi place să zbor... par o pasăre călătoare... şi, mai e ceva... de multă vreme mă simt pinguin. ai văzut vreodată vreun pinguin zburînd? a rîs ori sunetul scos de el mi s-a părut a fi un rîset şi m-a privit într-un fel anume. aproape visător. pentru o clipă, n-a mai fost bătrîn. pentru o clipă doar. neam pomenit mergînd de-a lungul digului. parcul din dreapta, o ruină, sublinia ciudata stare de efemeritate pe care o simţeam aproape organic, plutind deasupra peisajului în care eu nu eram decît un simplu obiect însufleţit prin cine ştie ce hazard, obiect născut sub zodia implacabilei legi a trecătorului. bolovanii din bazalt, în contrast cu cimentul alb, susţineau cu succes sentimentul unui sfîrşit planetar, profeţit de adevăraţii ori falşii vizionari castraţi ai secolului. ...mi se zice nebunul... ştii de ce? pentru că nu am zburat niciodată. aripile mele nu m-au purtat niciodată, niciodată în văzduhul păsărilor. pentru că nu m-am putut niciodată măsura cu ele. şi, dintr-o dată, mi s-a spus nebunul... apa clipocea liniştit şi o priveam cu teamă şi admiraţie. era acolo, în stînga mea, şi aş fi vrut s-o ţin în palme, s-o sorb, să-mi spăl faţa cu ea, s-o simt şiroindu-mi pe trup... ...apa... hm. să nu te joci cu ea... murmură bătrînul, ghicindu-mi gîndurile... l-am privit şi-abia atunci am văzut că purta la gît, pe o bucată de piele, un medalion din argint, mare cît palma mea. la început nu ştiam ce anume mă nedumerise la el. am aflat apoi: medalionul nu era încrustat cu nimic, pe suprafaţa lui nu se afla nici un semn. era doar el, neted, lucios. nu mai văzusem aşa ceva. era ca o oglindă în care cel care se afla în faţa bătrînului se putea privi. poate că asta şi dorea bătrînul care continuă, zîmbind... cu siguranţă că îmi citea gîndurile. cu siguranţă. apa... niciodată... nu i-am acceptat niciodată jocul... niciodată... ...şi, dintr-o dată, am avut senzaţia că plopul jaime se afla pe urmele noastre... am privit în urmă. bătrînul zîmbi. ştia? la început, ideea m-a amuzat. cu timpul însă ea mi s-a părut aducătoare de tristeţe. aidoma cîntecului de lebădă. de o bună bucată de vreme îmi doream să trăiesc într-o lume de basm, în care obiectele şi animalele să vorbească aidoma mie. ori eu aidoma lor. să mă prind de mînă cu florile şi copacii, să beau ceai cu farfuriile şi paharele şi ceasul deşteptător, să alerg cu scaunele, zaharniţa, linguriţele, să povestesc cu stiloul, ascuţitoarea... în acest context, ideea că plopul jaime venea în spatele meu era tentantă. am acceptat-o şiam vrut să fie adevărată. sigur, la prima vedere, aproape pentru oricine, ideea că un plop vine în urma lui pe stradă este inadmisibilă. ea nu face parte dintre elementele sistemului de cunoaştere validat de lumea noastră. orice tentativă de a-l convinge că da, UN PLOP VINE ÎN URMA LUI PE STRADĂ, este sortită eşecului. în cel mai fericit caz va pune capăt situaţiei clasînd-o sub puterea conciliatorie a substantivului halucinaţie... dar eu doream ca totul să fie adevărat. ...şi, dintr-o dată, tropote de cai, urlete de maimuţe şi strigăte de cocori au făcut cerc în jurul meu. ca-ntr-o secvenţă dintr-un film văzut în copilărie... curgea o lumină lăptoasă din cer şi plopul jaime VENEA zîmbitor, în haine de mire, cu un buchet enorm de flori de castan în braţe. nebunul privea absent raţele. aveam senzaţia că ştia tot ce va urma şi nu-l interesa să vadă. aripile-i zbicite păreau creiere uriaşe. nu cumva erau aripi gînditoare? cerul se apropia de pămînt şi o mulţime de păsărifrunze? - alcătuiau forme complicate în respiraţia aproape rece a încăzilei. plopul jaime continua să alerge într-un relanty fără sfîrşit. florile de castan împrăştiau o mireasmă delicată şi nuanţa de albastru a cerului mă făcea să mă gîndesc că, poate, cerul e apa şi apa e cerul. tropotele de cai se auzeau suspect de aproape. în palmierii artificiali de lîngă picioarele podului stăteau triste două maimuţe bătrîne. da, eu trebuia să caut fructe zemoase... trebuia să duc

actualitatea literară 11 Madi Lussier

nr. 83 n iulie 2018

Născută în Maramureș, a plecat din România în 2002 și a lucrat că profesoară de limba engleză în China, timp de trei ani. După întoarcerea din China, s-a stabilit în Montreal, Canada, căsătorindu-se cu un cetățean canadian. Licențiată în limba și literatură engleză (Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu), a publicat în România în revistele literare Tomis, Almanahul Anticipația, Dacia Literară, Astra, Convorbiri literare, Saeculum. Între 2000 și 2015, a cîștigat câteva premii naționale la concursurile de proză și dramaturgie. În Canada, unde este profesoară de engleză, a publicat un manual de limba engleză pentru clasa a X-a. Timp de un an a fost redactorul șef al unui ziar de limba română din Montreal. mai departe visul meu. am ştiut că jaime n-avea să ajungă niciodată la mine. zîmbea fericit şi-mi tot striga cuvinte lungi care se legau unele de altele într-un soi de chiot ce se pierdea apoi în clipocitul apei... nebunul continua să stea cu faţa la apă. începuse un cîntec fără cuvinte. ca o cădere de frunze. ca o lacrimă zăbovind în colţul ochiului. privindu-l, am văzut că plîngea. ...cîntecul ăsta se cheamă octombrie song... eram tînăr... eram la un festival de jazz... pe înserat, pe scenă, s-a lăsat o pasăre mare. albă. am ştiut că murise ea. pasărea a fost solul ei... solul ei? da, ea a fost regina înaripatelor albe ce-şi aveau sălaşul în castelul de pe stînca vineţie... se mai văd şi acum zidurile ei... într-o noapte, au venit feţele de vinilin şi-au distrus totul. răzbunarea pe care o aveau de îndeplinit în numele străbunilor lor s-a dovedit a fi o inutilă secvenţă barbară care s-a soldat cu dispariţia unei specii care părea coborîtă din basmele omenirii... n-a folosit nimănui împlinirea răzbunării... nimănui. nici măcar făptuitorilor... nici măcar... cine vorbise? nebunul? plopul jaime continua să alerge spre mine într-un relanty fără sfîrşit, înconjurat de un halou lăptos. florile de castan împrăştiau o mireasmă delicată şi nuanţa de albastru a cerului mă făcea să mă gîndesc că, poate, cerul e apa şi apa e cerul. maimuţele tăceau mai departe privind luciul apei. ...ascultă... ascultă... se auzi, într-un tîrziu, vocea siderală a nebunului... octombrie song este cîntecul definitivului, al pactului mut care se face între două fiinţe care vor să se iubească, neprocreator, indiferent de lumile cărora le aparţin... înţelegi? e începutul şi sfîrşitul... un soare tăind de strălucire învăluia totul într-o lumină ascuţită şi impersonală în timp ce orizontul lacom îl înghiţea în fiecare clipă, treptat, sadic şi imperturbabil. nebunul nu mai era demult lîngă mine. ...dar, fusese el acolo, lîngă mine? dar jaime, plopul? doar apa era acolo, sfidătoare şi liniştită, ca lucrurile care ştiu că au veşnicia în faţă. era aceeaşi şi alta totodată. cerul părea apă, iar apa cer. raţele se mişcau pe luciul curgător, ca nişte semne de delimitare între trecut şi viitor. dar, dacă raţele, de fapt, zburau şi doar eu le percepeam mişcările ca fiind alunecări pe apă?... ...şi soarele s-a scurs undeva, dincolo de orizont, încet şi spectaculos. culori amărui au invadat cerul care părea foarte aproape de pămînt şi, mi-am amintit, privindule, că, de fapt, căutam fructe. fructe zemoase. îmi era sete. am rîs. cîndva, de la fereastra mea, se vedea un plop. cîndva... purtam în nări o inexplicabilă mireasmă de flori de castan... îmi aminteam de un plop, de un mire alergînd spre mine cu braţele-crengi pline de flori... flori de castan. de o secvenţă dintr-un film văzut în copilărie... tropote de cai... lacăte uriaşe atîrnau în uşile magazinelor goale. era deja tîrziu şi trebuia să mă întorc în adăpost. ceilalţi erau, cu siguranţă, îngrijoraţi. de nu foarte departe se auzeau chiţăiturile şobolanilor bicefali porniţi la vînătoarea de noapte. ...şi m-am pomenit fredonînd un cîntec pe care-l mai auzisem... unde?... cînd?... un cîntec despre care ştiam doar că se numeşte octombrie song...

12 actualitatea literară

Norica Isac

când s-a închis apartamentele-sertare au vuit a pustiu oraşul trăia în culori oraşul avea fața schimbată eu eram tăcere nimeni nu ştia dar toți întrebau despre pânza albă nimeni nu-mi spunea nimeni nu avea nimic să-mi spună dar toți aşteptau un răspuns importantă era pânza albă, nu eu eu nu

poem statistic Azi e ziua în care voi scrie un poem va fi un poem cu multe greşeli de compoziție şi structură şi de alte naturi necunoscute mie pentru că eu nu scriu poeme îmi place să le citesc şi să-mi imaginez că le-am visat eu dar alții mai visători au nimerit cuvintele cele mai cele mai (vedeți: nu scriu poeme îmi lipsesc cuvintele adecvate) Dar azi inima mea îmi spune că scriu un poem de temperat o duminică sfâşiată de mâinile mele pe tastatura ochilor lui din cauze material-necesare pe care le pricepe dar nu-i vine a crede ochilor inundați, saturați de aşteptare şi răbdare Oricât de departe stau de linia unui poem eu îl scriu şi-l numesc adevărat precum cea mai adevărată realitate a noastră, Zenobia

spălare de vremi

voi bucurați-vă! buzele-mi schițează imperceptibilul surâs al liniştii când îmi voi întoarce fața schimbarea ne va prinde de mâini

fort inima Ta stă pe o noptieră mobilier tranzitoriu suficient pentru acum mâine va călători în valiză companie fidelă până la alt peron, altă noptieră sau, cine ştie, un raft mai gol

Poate atunci, ascunsă-n poemul mai sus amintit, Zenobia, mi-ai trimis cea mai completă statistică a sentimentelor, o dureroasă radiografie a relației eu-tu cu ce mai avem şi putem salva

bufnița aceea ucisă de băieți în curtea şcolii se-ntoarce în timp.

- nu plânge, copilă cu ochii verzi, nu plânge! trebuia ucisă de picioarele inocenților! bufnița aceea trebuia plânsă de ochi nevinovați de ochii copilei ascunse sub bancă, în clasă! să nu vadă nimeni, nimeni să nu vadă cum se purifică lumea

vita perpetua voi îmbătrâni târziu voi fi ultima frunză dintr-o toamnă atât de târzie încât iarna mă va găsi adormită pe ram aşteptând cuminte primăvara mă voi desprinde atunci când mugurii vor pocni şi legănată de vântul cald mă voi aşeza sub copac să-i devin rădăcină

***

am crezut într-o iubire complementară am sperat împotriva oricărei evidențe în existența ei dar a trebuit să mă nasc de mai multe ori ca s-o recunosc într-un om singur şi fericit

reverso context

Eu n-am uitat-o pe Zenobia:

mergi liniştit pe cale merii sunt în floare cad vorbe-petale te înconjoară vorbe-petale se aştern sub paşi vorbe-petale

e cea mai adevărată realitate pe care o putem duce

asumare v-am întors spatele şi tac. plecarea mea nu este indiferență nici abandon. vă rog, bucurați-vă!

nr. 83 n iulie 2018

şcoala de poezie

poticnindu-te, ți se sfărâmă fluierele picioarelor de vorbe-petale lunecoase

dinaintea mea se-ntețeşte furtuna şi torente de apă cad, vin înghițind timpul rămas împăcării

inima Ta ține locul unei fotografii de familie în care stau toți ai mei i-am pus în ea, să pot pleca împăcată, ca într-o casă, casă zidită pe piatră

v-am întors spatele şi tac. mi-am pus pieptul stavilă şi aştept urgia

oraşul avea fața schimbată oroare albă casa-acoperiş casa cu podele albe cu pereți albi îmbrăcată-n alb cu pete gri şi ei bărbat şi femeie albi ea cu piele lăptoasă-gălbuie îngerul pelerin cu plete albe cu fața roz casa albă în clădirea-cavou cu apartamente-sertare în care viii erau morți înviați de păcate casa albă casa din oglinzi şi imponderabilul spațiu al fiului mut eclectic maladiv biroul alb cu foi albe povestea unui cancer redactată-n engleză şi ochiul-lacrimă cu mâna-pană scria umil you remember the end is not here casa albă casa din oglinzi casa-iederă în ultimul vis avea uşa din zid zid alb

(şi mâna lui iuda ce te ținea strâns să nu cazi)

nr. 83 n iulie 2018

şcoala de poezie

Floarea ţuţuianu

Precum lumina vederii

Iată, eu trimit pe îngerul meu înaintea ta Cinsteşte-l fără să-l citeşti Încrederea ta trebuie să fie oarbă. Precum lumina vederii Altfel sunt doar o femeie. O biată femeie Cultiv pământul şi iubirea platonică Precum o mie de aşchii spiritul ascuţit mi-a intrat în piele până când carnea mea a intrat în Repaos.

Nu mai tulbur pe nimeni cu fapta sau gândul. Doar gândul că mâna va trebui să fie toată numai lumină.

Mă sperie şi linişteşte. Încrederea trebuie să fie oarbă. Precum lumina vederii

Frica Iată îţi vine în casă un bărbat pe care l-ai aşteptat o viaţă întreagă Iar acum nu ştii ce să faci (mâinile îţi transpiră întruna) Mai întâi îi sorbi aerul din jur apoi te dezbraci până la piele ba chiar şi de piele pe care o laşi pe clanţa uşii şi.

Dispari Mergi apoi pe străzi lăturalnice tot mai lăturalnice şi întunecoase până când te agăţi de primul străin şi îl rogi să-ţi astâmpere. Frica

actualitatea literară 13

Numele M-am luptat cu tine o noapte-ntreagă O dacă-ai fi rece sau fierbinte Dar tu nu eşti nici rece nici fierbinte Trecerea ta prin mine lasă urme (şi-arătă spre coapsă) Pentru că litera ucide iar duhul face viu Iar cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi Cu scame de lumină prinse-n gene La ceasul dimineţii, care este numele tău?

Adevărat trecerea mea prin tine lasă semne (o carte scrisă înăuntru şi pe dos) Cine ţine la sufletul său îl va pierde Tu nu eşti primul nu eşti nici ultimul Dar eşti singurul care (după noaptea aceasta) Poartă pe frunte numele meu iar numele meu E minunat

Traversarea realităţii E luni, de la chioşcul din colţ cu un corn şi un nou poet sub braţ îmi încep odiseea mea dublin-iană Astăzi las urme-n asfalt E ziua în care îmi plimb chipul prin vitrinele oraşului (se uită la mine tresare) E ziua în care eu şi cu mine Luăm masa-mpreună-n oraş (în picioare)

Lifting Dau un regat pentru pielea întinsă a poemului peste faţa lui încreţită devreme Uneori paloarea şi felul greoi în care se scrie / respiră – mă sperie Îi fac respiraţie gură la gură până când abureşte oglinda cu rime Se uită la mine ca la o poetă matură îmi spune ceva pe la spate şi râde Îi fac un semn muşcându-1 de lobul urechii şi-i repet: Sunt la o vârstă la care sexul impune respect Dürer spun şi alta gândesc

Pînă la capătul lumii

Hot line

Sunt zile în care mă simt foarte aproape de mine Pot să mă privesc în ochi să-mi mângâi ridurile ca şi cum ar face parte din mine Chiar ajungem la o înţelegere între mine şi mine să ne mai dăm o şansă - să o luăm de la capăt Începem cu sărbătorile de iarnă când punem singurătăţii ghirlande Poemul dezlânat şi-nvechit miroase a molii - ca un şal vechi prăfuit aruncat pe fotolii

Privire atârnată de firul de telefon – fir care se târăşte din pat, până la duş şi de la duş pe covor – cordon ombilical între singurătate şi o voce din off

„Mais où sont les neiges d’antan?“

Viaţa trăită alb-negru într-un bloc cenuşiu şoptită tandru din vârful limbii făcând opturi în receptor devine viaţa în roz, viaţa bombon – viaţa ce se bea ca o şampanie dintr-o cupă-pantof

Inima mea de turtă dulce cade pe spate la sunetul lui cu alice puţin feeling diazepamul – drogul de seară sărutul pe frunte înainte de culcare Uneori îi înăbuş sunetul cu perna amânând pe altă dată singurătatea în dezabie cocoţată pe tocuri înalte

Când desculţă cu sandalele-n mână eram gata să urmez poemul până la capătul lumii

Demonul amiezii Noapte de noapte lupta cu somnul raţiunii naşte în fiecare zi jocul cu demonul amiezii O zi lăbărţată de vară-n călduri Privesc în neştire partea nevăzută a lucrurilor (un dumnezeu ce nu se lasă văzut) Păsările cerului şi crinii (care nu seamănă şi nici se ostenesc) De plictiseală sânii mei cască şi mestecă gumă Lenea e partea aceea divină care mă copleşeşte şi-i dăruiesc totul Sexul nu mai tresare (semn de răsfăţ) Textul nu mai zvâcneşte (semn de dezvăţ) Numai nimicul mai are cătare Din depărtare poezia-mi flutură pielea pe băţ.

Nu vreau să îmbătrânesc în somn Noaptea stau trează să văd cum se aşază pe mine ridurile la rând şi frumos Pielea fină şi moale se-adună (cu voie bună) şi se-ncreţeşte pe mâini Mâini care sunt goale şi. N-au încotro.

Vinişoare albastre Gura mi se strânge şi se face pungă De-atâta întuneric ochiul se albeşte şi se face cearcăn. Peste dimineaţă.

Nu vreau să-mbătrânesc în somn De-aia noapte de noapte sunt albă. Sunt trează Sunt verde-albastră. De nu mă mai văd.

Car după mine un vers (s-a născut în metrou) Îngeri cu nimb de aurolac s-au rugat pentru noi Grijulie cum sunt Îl trec în vârful buzelor strada O maşină frânează realitatea Lângă picioarele mele visătoare „Hei tu, poetă mensuală cu iluzia despicată la spate mersul pe tocuri ca şi mersul pe ape“

Metamorfoza Mă ascut şi mă-nrăiesc precum o luptă de clasă Picioare mici şi păroase susţin un corp umflat terminat cu mâini noduroase Mă mişc greu Sunt o mare insectă care se caţără pe pereţi Culorile întărite precum găinaţii au blocat uşa Podeaua e plină morman de hârtii mototolite „Iată-mi scrisoarea către lume ea n-a ajuns să-mi răspundă“ Din tavan Franz pare mic, aplecat peste masa de scris Emily face paşi tot mai mărunţi de la pat la fereastră Astăzi e ziua în care îmi smulg firele crescute în barbă Naşterea unui vers e prevestită totdeauna de o duhoare Mi-au crescut o mulţime de sâni în loc de sertare

Sunt o femeie uşoară şi străvezie dacă stau în lumină se poate citi prin mine E locul din care: fără să văd, fără să miros, fără să ating: ori înfrâng ori înving

Sfântul francisc și clara De jos pădurea şi cetatea păreau că ard Apropiindu-mă nu era decât lumina soarelui al cărui apus sângera Într-un loc cu verdeaţă se conturau două siluete stând în genunchi faţă-n faţă în jurul unui ştergar alb întins pentru masă Felurite păsărele le ciuguleau din palmă firimituri de gânduri Sfântul Francisc îi puse mâna pe creştetul ras – o dezbrăcă cu privirea (ea simţi răcoarea privirii pe corp) – „deasupra tuturor darurilor este acela de a te-nvinge pe tine“ Şi în acelaşi timp o îmbracă la loc Clara simţi căldura privirii învăluind-o din nou Prânzeau fără să se-atingă de nimic, sfântul Francisc cu o răsuflare o ridică în aer uşor, ea simţi că pluteşte o clipă şi apoi o aşeză cu grijă la loc Netezindu-şi cutele fustei ea mulţumi în gând pentru acest dar minunat: NENIMICUL prea plin neîntâmplat între ei.

Pădurea şi cetatea continuau să ardă (mai ales noaptea) – în privirile lor

Assisi, iunie 1997

Dan FLORIŢA-SERACIN

14 actualitatea literară

proză

Războiul e război, Ulrike!

Oraşul zăcea toropit sub soare, alb, prăfos, n-avea case la stradă, aşa ca pe la noi, numai garduri lungi, cât vedeai cu ochii. Unde şi unde atârnau afară crengi cu feluri de fructe, puteai să le culegi cu mâna, localnicii nu prea băgau de seamă atâta lucru, le rămâneau destule şi lor. Am luat şi eu vreo două, da’ mi s-o făcut greaţă, că eram bolnav de o vreme încoace. Căpitanul nostru, Dumitrescu pe numele lui, ceva oltean de neam, tot cu gura pe mine: „Da’ mai lasă-ne şi tu cu boala aceea, măi Fărcădene, ce mama nevoii, de nişte săptămâni bune tu cu ea şi ea cu tine, pune-i piciorul în prag, că eşti bărbat, ori vâr-o pe tun şi trimte-o în pustie, că spitale în care să te bag vezi bine că n-am, cu brambureala asta de retragere!...”

Ziua mai mergea cum mergea, da’ noaptea mă chinuiam în cort şi făceam cuie, clănţăneam din dinţi ca o mitralieră..., într-o dimineaţă mi-o zis careva: „Frate Fărcădene, să mă bată Ăl de Sus dacă nu era să dau astă-noapte alarma, am crezut că pică cineva peste noi, făceai taman ca una de şapte virgulă cinci.” Când apuca să se ridice soarele şi peste văgăuna noastră, mă băgam în tanc, se încălzea măgăoaia la soare numa’ bine, mai închideam atunci ochii, ceilalţi mă lăsau în pace, îşi vedeau de treburile lor. Într-o zi, Dumitrescu: „Ascultă, Fărcădene, spune, mergem astăzi împreună, am treabă la divizie, găsesc eu pe cineva să te caute de sănătate pe-acolo, echiparea!”

Coborâm noi cu şareta în oraş, mă duce la un doctor de pe-acolo, pune ăla mâna pe mine, mă ascultă cu chestia aia de băgat în urechi, mă suce când într-o parte când în cealaltă, cum îi vine la socoteală, apoi numa’ văd că îl trage pe Dumitrescu deoparte, „şî, şî, şî, şi iarăşi şî, şî şî, asta-i!” Dumitrescu tace, tac şi eu, doctorul îmi dă o sticlă de jumătate cu ceva roşu înăuntru, „bea din ea, mă sfătuie, cam aşa, de trei-patru ori pe zi.” Ieşim noi de la doctor, „băiete, face către mine cu juma’ de gură căpitanu’, eu mai ceva treabă, nu-ş’ ce vor ăştia de la divizie, de le este atâta grabnică nevoie de toţi comandanţii de unităţi, puteau să ne cheme la telefon, ce naiba! Cu siguranţă atacă ruşii din nou şi e nevoie de-un alt dispozitiv de apărare. Uite ce e, mai cască şi tu gura pe-aici, prin oraş, până lipsesc eu, da’ peste-o oră cel mult să fii înapoi la şaretă, că altfel te dau dezertor!”

Aşa am apucat să umblu şi eu a proasta pe străzile alea cu garduri lungi, să culeg fructe prăfuite de ici, de colo, ce atârnau înafară, apoi le scuipam cu greaţă, nu le puteam mânca, mi se întorcea pe dinăuntru când le luam în gură. Am scos sticla doctorului şi am mai tras o duşcă, mi se făcuse sete, avea, dracu’ s-o ia, gust de cărămidă pisată zama aia, de unde mi s-o fi căşunat că ar avea gustu’ ăla nu ştiu! „Apă de băut nu este pe undeva?” am întrebat o femeie care stătea cu ochii pe mine, întrebându-se, poate, ce şlog de băutură dădeam pe gât. „Ba da, faci prima la stânga, în parc”, mi-o spus.

Destul de mare parcu’ pentru un orăşel ca ăla, monument frumos acolo, cu vulturu’ în vârf şi lanţuri groase în juru’ lui, bănci pe ici şi pe colo şi fântână cu apă artezică, de curge ea singură, cum se zice pe la noi.

Hopa! Lângă fântână, plin de nemţi! De la blindate şi ei, cu uniforme negre şi bumbi cu capete de mort pe gulere. Dincolo de parc, prin frunziş, li se zăreau şi jucăriile, cam amestecate, vreo două tanchete, nişte P III-uri şi P IV-uri, iar la urmă o Panther-ă V, mândria armatei lor. Ăştia, îmi spuneam, nu sunt decât rămăşiţe din trupele măreţului von Kleist, ne trecuse ăla şi pe noi odată în revistă pe front, oare când o mai fi fost şi asta?... Că mi se părea războiu’ ăla că dură de-o veşnicie! Abia mai ţineam minte când o început!

Ce să mă amestec cu aliaţii noştri? Încă aliaţi!...

M-am tras pe-o bancă şi am aşteptat să se roiască de lângă fântâna aia să-mi stâmpăr şi eu setea în voie.

V-o purtat şi pe voi nevoia după spaţiu, mă gândeam.

Că aşa-mi spusese unu odată, că n-au spaţiu. Că ei

or cerut spaţiu, da’ n-o vrut să le dea nime’. Eee, păi atunci cum? Da ce sunt ei? Alţii cu spaţiu căcălău şi ei fără spaţiu?... Noa, spaţiu aţi căutat, spaţiu aţi găsit: un metru pe doi pentru fiecare! „Ia te uită, Fărcăgean!” Că aşa-mi zâceau acilea în sat la Umileni, Fărcăgean. Cum îmi zâc ş-acuma: Iosâm a lu’ Fărcăgean din capătu’ Padeşului. Da cine să mă cheme acolea, tocma’ în fundu’ Moldovei pe mine pe nume?

Am sărit de parcă mi-ar fi căzut o ţigară sub cămaşă. „Bă, a lu’ Fărcăgean, nu mai cunoşti lumea?” În faţa mea stătea crăcănat, în uniforma lui negră, cu mânecile suflecate şi cu PM-ul pe după cap, un Feldwebel neamţ. „Mă, Iosâme, mă!...”

Atunci pe dată m-am dumirit. „Hans, bată-te Dumnezeu, ce cauţi tu aici?” Îl recunoscusem, într-un sfârşit, pe Hans Kirschbaum, prieten din copilărie, fost coleg de clasă până prin ’35, că după aia pe nemţi i-o apucat ce i-o apucat, cu grupu’ lor etnic, de şi-or făcut în Umileni şcoala lor. Separat de a’ românească. Mă rog!... „Mă, Iosâme, mă, ce mai faceţi voi, mă, ce-i mai de nou pe-acasă?...” mă tot întreba Hans al meu, luândumă cu o mână pe după gât.

Plecase Hans de mult din Umileni, s-o înscris în organizaţia aia a lor de-i ziceau Hitlerjugend şi dus o fost. O lăsase pe Ulrike, vecină cu mine pe drumu’ Padeşului, cu lacrimile pe obraz. Era frumoasă fată Ulrike, şi mie mi se cam lăsase la ea, bălă, cu faţa albă, numa o ciudăţenie la fata aia, aşa ceva nici că am mai văzut, avea un ochi albastru şi ălălalt verde!

I-o scos Fledwebelu’ Hans portretu’ lu’ Ulrike din buzunaru’ de la piept, după ce am mai schimbat câteva vorbe. „Dacă mă întorc, o iau, zice, oricum mai întâi avem de terminat războiu’ ăsta.” „Voi să-l terminaţi?” l-am întrebat cu lipsă de încredere. „Camarade, camarade, m-o ameninţat Hans cu degetu’, Führer-u’ nost’ veghează! Arma secretă îi deja pe poziţie. Ruşii nu-şi dau ei sama că intră ezact în gura lupului! O apăsare pe un Knopf, adică pe un bumb, voia să spună, şi fâl-fâl sunt pulverizaţi, cu tancuri, cu katiuşe, cu tot ce vrei!... Da tu ce fras de băutură ai în mână?” „Nu-ş’ ce rahat de sirop mi-o dat un doctor de peaici, că mi-s cam bolnav.” „Ha, ha, ha, was für eine Schweinerei, ce porcărie, o râs Hans, după ce mi-o mirosit sticla, ascultă, mein Freund, o singură doftorie, cunosc pe lumea asta, ia şi tu un şluc din ea că minten uiţi de boală, ţi-o spun io. Şi o scos din buzunar o sticlă din alea turtite, plină ochi cu şnaps, şi mi-o vârât-o cu de-a sâla între dinţi. Dracu’ s-o ia de zamă de cărămidă, m-am lăsat io înduplecat şi-am tras un gât zdravăn din şliboviţa lu’ Hans.

Când m-am întors la locu’ de întâlnre, căpitanu’ Dumitrescu spumega de furie pe capra şaretei: „Uită-te numa’ la el, i-o spus ordonanţei de mâna calu’, zice că-i bolnav şi el pute a băutură de la o poştă. Aici trebuia să te las, beţivule! Hai, că ne aşteaptă vremuri grele. Am primit ordin să rupem imediat contactul cu trupele germane. Până-n dimineaţă primim nou’ ordin de luptă.

Subunitatea noastră de blindate, întărită cu un pluton de aruncătoare antitanc, ocupase cu aproape două săptămâni în urmă poziţii pentru apărarea unei trecători ce ar fi înlesnit pătrunderea ruşilor dinspre valea Buzăului spre Ploieşti. Nu era greu de priceput că după forţarea liniei Focşani – Galaţi, ruşii urmau să butească asupra câmpurilor petrolifere din juru’ Ploieştilor. Ne sprijineau unităţi de vânători dislocate în Munţii Siriului. Numa’ că lucurile s-or schimbat peste noapte şi, în loc de ruşi, trebuia acu’ să apărăm trecătoarea de foştii aliaţi.

Era o dimineaţă de sfârşit de august, cu ceru’ limpede ca lacrima, roua căzuse grea, se prelingea şiroind de pe turela tancului meu. Ulii negri se învârteau pe sus, ca nişte avioane de recunoaştere, dinspre pădure se abăteau spre noi suflări reci. Fusese ca niciodată frig peste noapte, îmi îmbrăcasem mantaua şi tremuram scăldat în sudori, zama de cărămidă nu-mi fusese de niciun folos, simţeam că mă sfârşesc şi io, ca şi luna lu’ august, încetu’ cu încetu’. Mă lua cu groaza când mă uitam la camarazii mei cum se spălau, dezbrăcaţi până la brâu, în apa rece a pârâului de curgea la marginea drumului.

Căpitanu’ Dumitrescu stătea aproape tot timpu’ lipit de telefon, era nerăbdător omu’ să afle ce are de făcut. Cu toate că i-or spus la divizie, când cu ordinul de dezangajare de foştii aliaţi, ne-o zis mai târziu, că trupele ălora, câte le aveau dizlocate în zonă, mai degrabă s-or retrage în grabă spre Urlaţi, pe cursul Buzăului, să ia Ploieştiul dinspre est, decât să vină spre noi, pe un drum mult mai greu, ca să pice asupra oraşului dinspre Văleni, adică dinspre nord. Numa’ că niciodată nu se putea şti. Da’ Dumitrescu nu primea niciun ordin nou şi de aia şi-o lăsat trupeţii să-şi facă în voie programu’ de dimineaţă, ca şi până atunci. În cele din urmă, avanpostu’ nost’, aflat cu un kilometru mai jos, ne-o dat veste că un ofiţer de statmajor român, îmbarcat pe un transportor cu însemnele armatei noastre, vrea să ia numaidecât legătura cu comandantu’. Eu eram în tanc, tocma’ m-am băgat prin manloh şi m-am aşezat pe scaunul pilotului să mă încălzesc, cum obişnuiam cu boala aia a mea, grea

nr. 83 n iulie 2018 osândă pe capu’ meu, când l-am auzit uruind pe drum în sus transportoru’ ăla, era un semişenilat, blindat, cu turelă pentru o căţa’ de 16,5. M-am uitat pe vizetă şi am văzut că într-adevăr avea molărit pe capotă însemnu ăla a’ nost, cercu’ în tri culori, numa că din transportor n-o ieşit un ofiţer român, cum am fost anunţaţi, ci unu’ neamţ, ş-apoi încă unu’, tot aşa, care, Dumnezeule mare, nu era altu’ decât Hans a’ meu, pe care l-am întâlnit mai acu’ două zile în parc! Dumitrescu le-o ieşit înainte, da’ când le-o văzut şi el uniformele o rămas cu ochii holbaţi la ei ca la mozi. Acuma să ştiţi voi, că să foloseşti însemnele altora înseamnă în militărie mare cutezanţă şi te poţi alege cu pe măsură pedeapsă.

Hans vorbea româneşte ce-i zicea ălălalt să spună, da’ Dumitrescu, revenindu-şi şi el din mirare, o început să dea din mână cum că nu era el de acord cu ce voiau ăia să-l înduplece, iar neamţu’ s-o inervat ş-o început să-i strige ceva pe limba lui lu’ Dumitrescu, da’ el nu şi nu. Ba şi-o mai şi dus neamţu’ mâna la pistol, cu toate că Hans voia să-l mai îmbuneze, da se vedea că nu prea avea cuvânt în faţa lui. Toate astea le auzeam şi le vedeam de la vro douăzeci de metri, în timp ce camarazii mei îşi vedeau de treabă mult mai departe, în program de voie, nebăgând în seamă nimic. Şi atunci Dumitrescu s-o uitat spre mine. Ştia că sunt acolo, ştia că văd toate câte se petreceau şi-mi vorbea din ochi, aşa ca de atâtea ori pe câmpu’ de luptă. Am

ştiut minten ce-mi cerea. Tâmplele or început să-mi zvâcnească, sudoarea mă lua din creştet până în tălpi, da’ m-am ridicat anevoie din scaunul pilotului şi m-am tras către buncăru’ cu muniţie. Am scos o grenadă AT şi, gâfâind de slăbiciune, am băgat-o pe tun. Apoi am apăsat pedala motorului electric, care o început să zumzăie uşor, am tras piedicile de siguranţă, iar turela s-o rotit fără zgomot spre ţintă. Atunci am auzit un strigăt. Strigătul lui Hans: „Herr Leutnant, schau da, der Panzer!...” Locotenentu’ neamţ o văzut mişcarea mea şi mintenaş o dat îndărăt, cu Hans după el, către transportoru’ lor. Iar la comanda lui Dumitrescu, camarazii or şi început să-mi roiască spre posturile de luptă. Transportoru’ o dat înapoi, şi s-o îndepărtat tot aşa, mergând îndărăt, până la prima curbă. Dumitrescu se uita la mine şi-mi făcea semn să trag, da’ eu cum puteam să trag în prietenu’ meu, Hans? Şi n-am tras.

Da’ ăia, în loc să se facă nevăzuţi pe unde or venit, cum credeam, ce ş-or fi zis? Ia să nu plecăm până nu le dăm românilor ăstora o lecţie. Să ştie cu cine au de-a face! Şi-or oprit transportoru’ cu gându’, vădit de-acuma pentru mine, de a trage o rafală de 16,5 spre ai noştri.

Atunci mi-am călcat pe inimă şi înainte de a pleca rafala lor am apăsat pe detantă şi o plecat grenada mea, şi transportoru’ s-o desfăcut, rispindu-se în bucăţi.

Iar Dumitrescu o răcnit după aia la mine ca un apucat, că i-am pus în pericol pe toţi, că trebuia să trag minten ce i-am avut pe ăia în colimator. Că mi-o dat ordin, ce dracu’, n-am înţeles? Da’ i-o abia mă mai ţineam pe picioare, şi m-am dus direct către şanţu drumului unde am început să lapăd sânge. Şi după aia m-or demobilizat, m-or trimis acasă să mor acolo, da’ tot am mai apucat să-i spun lu’ Dumitrescu ce mare păcat săvârşisem, că mi-am omorât prietenu’, iar el o stat, s-o gândit şi-apoi mi-o zis: „Mă Fărcădene, e o vorbă, războiu’ e război’, s-or văzut altele şi mai şi, du-te tu şi vezi-ţi de sănătate. Poate apucăm să ne mai vedem pe lumea asta”. Da’ n-am mai apucat, că el o murit nu io, pe undeva prin Ardeal. Şi tot aşa mi-o spus şi părintele Stoca, atunci când, întors acasă, m-am dus la el să mă spovedesc, că războiu’ îi război, şi că nu-i musai singur eu să-mi bag vină din pricina asta. Şi atunci când o venit Ulrike la mine de m-o întrebat dacă nu cumva l-am văzut pe Hans al ei pe unde am umblat, ceva parcă s-o frânt iarăşi în mine şi n-am putut bolborosi decât aceleaşi cuvinte prosteşti!... Da’ fata parcă o priceput ceva, că numaidecât două dâre de lacrimi i s-or ivit din ochii ei, unu’ albastru şi celălalt verde.

nr. 83 n iulie 2018

interviu

actualitatea literară 15

George Motroc: V-aș ruga să schiţaţi un autopotret, pornind, eventual de la acel text de-al dvs.: „Colecţionar de poveşti, hacker de minţi şi sentimente, furnizor de stări”...

Corina Ozon: Îmi place să ascult povești, să mă conectez cu oameni, cred că oamenii sunt legați prin povești. Îmi place să intru în mintea și inima oamenilor, literar vorbind, să scriu ceea ce, de multe ori, nu avem curaj să spunem cu voce tare. Totul e convertit în emoții, pentru că aceasta este principala menire a artei, să intre în cotloanele sufletului și să le răvășească.

preluat tema adulterului din diverse unghiuri, după ce am publicat romanele cu amanți. Multe site-uri, ca săși crească reach-ul, băgau texte al căror titlu cuprindea cuvântul „amantă”, doar pentru a atrage atenția. „Amanții c`est moi!” a fost scris ca un credo pentru coperta celei de-a patra cărți, eu și editorul crezând la vremea respectivă că va fi ultima din serie. Pentru un autor, absolut toate personajele conțin bucățele din spiritul său. Crearea unor pesonaje este, dincolo de tehnică, dictată de inspirație. Proiectarea unor caractere se face prin raportare la realitate, dar prin filtrul autorului, astfel încât mereu vor fi bucățele din acesta în fiecare personaj. Din punctul meu de vedere, nu autorul ar trebui să se recunoască într-un personaj, ci cititorii, iar provocarea este tocmai realizarea acelui melanj în care să se regăsească un număr cât mai mare.

Pentru că autorul este cel care se sparge în bucăți, de fapt, bucăți de oglinzi. Oamenii trec, aruncă o privire și se recunosc sau nu, le place sau nu.

G. M.: Cu voia dvs., aş dori să ne întoarcem în copilăria dvs. timişoreană şi să-mi spuneţi, pe de-o parte, care au fost primele pagini scrise?

C. O.: În caietul de amintiri și într-un fel de jurnal, scris pe un caiet dictando, pe care-l aveam în școala generală. Îl țineam ascuns în dulap, printre rufe, scriam acolo ce muzică îmi place să ascult, ce m-a impresionat dintre lecturi, ce m-a supărat și ce mi-aș dori. Îmi pare rău că l-am pierdut, aș fi vrut să fac un salt în timp.

G. M.: Cea mai recentă carte a dvs., „Codul lui Zoran” înseamnă mai mult decât o schimbare de stil, presupune şi renunţarea definitivă la continuarea acelei serii care v-a făcut cunoscută?

C. O.: Este o schimbare de stil, însă nu e ceva nou. „Până când mă voi vindeca de tine” și chiar „Tentații” au fluiditate și construcția unui reportaj fierbinte stins în apa binefăcătoare a literaturii. Un stil diferit este „Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire”, care conține analize privind relațiile și natura umane, un fel de „dizertație” la cursurile de Dezvoltare personală pe care le urmam în acea perioadă, dar dincolo de asta este ca atunci când încerci să citești ADN-ul, e ceva inepuizabil. „Codul lui Zoran” diferă prin subiect, evident, și șochează prin personajele care fac povestea: oameni ai străzii. Cumva am făcut și aici ceea ce am făcut în seria Amanții: am intrat fără menajamente întrun univers despre care nu prea vorbim, am făcut eroi

George MOTROC

G. M.: Pe de altă parte, aveaţi de atunci dorinţa secretă să deveniţi scriitoare sau au existat măcar nişte cărţi pe care v-ar fi plăcut să le scrieţi sau rescrieţi chiar dvs.?

C. O.: Da, mi-a plăcut mereu să scriu, știam literele înainte să merg la școală și citeam din ziarul pe care și-l cumpăra tata. Atunci am spus că vreau să fiu ziarist, deși nu știam ce înseamnă, dar uite că jurnalismul a ocupat o parte bună din viața mea. Îmi plăcea să scriu povești inventate de mine, eram un devorator al „Poveștilor nemuritoare” și nu pierdeam nicio apariție din colecție, la fel și cu Jules Verne. Ani la rând am ținut o poveste proprie, cu personaje inventate de mine, care evoluau împreună cu mine. Peste ani, când îi spuneam fetei mele povești la culcare, mi-am amintit cum le născoceam în copilărie. Cred că nevoia oamenilor de povești este de când vin pe lume și oferă acea bogăție de informații pe care ei pot construi mai departe, dar le alimentează puterea de a visa.

G. M.: Dacă îmi amintesc bine, v-am descoperit citind un fragment din ,,Amanţii” pe care l-am găsit pe internet, am descoperit apoi postările dvs. Chiar dacă aţi mai povestit poate şi cu altă ocazie, vă rog să spuneţi, pentru cei care încă nu ştiu, cum aţi debutat?

C. O.: Am debutat în toamna anului 2014 cu volumul „Zilele amanților”, o carte rapid îndrăgită public, ale cărei câteva capitole deja făceau furori pe internet.

Am început să public texte pe blogul personal în aprilie 2014, care au fost atât de citite încât s-au transformat într-o carte apărută la Editura Herg Benet și a devenit o serie de patru volume.

G. M.: Seria „Amanţii” v-a făcut cunoscută printrun amestec special de tandreţe şi de cruzime verbală...

Până la urmă, care trebuie să fie rolul literaturii în general şi al cărţilor dvs. în special: să placă sau mai mult să şocheze cititorii?

C. O.: Rolul literaturii este de a trezi sentimente, de a le stârni, de a te pune pe gânduri. Nu cred în rețete universale, nu scrii ca să placă sau să șocheze. Scrii așa cum ai inspirație și viziune, iar rezultatul este perceput de fiecare cititor în felul lui și cred că asta este marea provocare. Gândește-te, dacă ar fi o formulă anume, câtă plictiseală...

G. M.: Apropo de provocări, pe coperta a IV-a din „Despărţirea amanţilor” aveţi şi un alt autoportret literar... Nu o să-l citez integral, o să las plăcerea cititorilor să îl descopere dacă vor să afle ce înseamnă să spargi „borcanul cu fluturi şi alegem să vorbim fără perdea, aşa cum e viaţa”, reiau doar finalul: „Amanţii c′est moi!” De ce nu Teo sau Cati sau alt personaj feminin? Această parafrazare flaubertiană şi folosirea formei de plural (Amanţii) sunt semne că vă recunoaşteţi, fie şi parţial, în mai multe dintre personaje?!

C. O.: Am integrat în acel „autoportret literar” reacțiile venite de la cititori, majoritatea saluta curajul de a publica o scriere despre viață așa cum o vedem și trăim, dar pe care rar o povestim. Viața nu este o iubire continuă (referire la „borcanul cu fluturi”), există foarte multe clișee dobândite și care nu se mai potrivesc pe tiparul social actual. De fapt, societatea tinde tot mai mult spre spargerea tiparelor. Din cauza clișeelor des-pre cum trebuie să fie femeia și bărbatul într-o relație, au apărut alegerile greșite și complicate. Mă întrebi de „Amanții c`est moi!”, care este o exclamație mai mult decât o declarație. Vine în urma unui val de scrieri, unele foarte timide, care au

ai unei cărți personaje provenite din zone neașteptate.

Accentele de thriller și policier fac tabloul complet. Cât despre renunțare, nu voi putea spune că nu voi mai scrie niciodată într-un anumit stil. Toate scrierile mele urmează un grafic al bătăilor inimii dictate de ceea ce percepe creierul într-un anumit timp. Noi, scriitorii avem o relație specială între inimă-creier-realitate.

G. M.: Cu voia dvs., aş dezvălui ceva din „istoria” acestui interviu. Vi l-am solicitat într-o altă zi onomastică, apoi m-am gândit că poate nu este momentul să vă deranjez cu întrebările mele şi l-am tot amânat pentru o altă zi... De aceea vă mulţumesc şi public pentru bunăvoinţa de a mai răspunde după aproape doi ani invitaţiei de a îmi acorda acest interviu, dar, chiar dacă este o indiscreţie, nu o să ratez ocazia să vă întreb: ce face de ziua ei scriitoarea Corina Ozon? Începe noi proiecte literare? Sau are şi alte priorităţi decât să scrie? Sau, pur şi simplu, îşi face un bilanţ (ne)literar şi se gândeşte la viitor?

C. O.: Ca să vezi cum trece timpul! Acum doi ani, în preajma zilei mele de naștere, mă întorceam de la un eveniment din Londra, anul acesta am revenit din America și Canada. De ziua mea îmi place să stau cu cei dragi, familia este echilibrul meu, din păcate va rămâne din acest an un loc gol la masă, prin plecarea tatălui meu la stele. Proiecte fac mereu, bilanțuri nu, merg pe un fir care se desfășoară continuu. Eu indic direcția, nu știu unde mă duce. La viitor mă gândesc cu multă iubire, sper să fie plin de iubire. Scrisul mi-a adus și îmi aduce multe împliniri, dar și un fel de singurătate. Când scrii, ai impresia că ai o lume, dar când ieși de acolo, constați că ceea ce vezi nu-ți place la fel ca înainte. Scrisul e o capcană, în care atunci când te arunci, trebuie să ai mereu grijă ca cineva să țină o scară pe care să poți ieși. Tot mai rar se găsește cineva care să vrea să țină de scară.

G. M.: Apropo de relaţia viitor, prezent şi trecut, dar privită la un nivel general, cum vedeţi dvs. lucrurile din interior, în ceea ce priveşte comparaţia dintre literatura scrisă în timpul regimului comunist şi cea de după 1989? Pe de altă parte, consideraţi că există o diferenţă de raportare la realitate, dar şi, privind spre

Foto: Andreea Grigorescu

Corina Ozon: ,,Toate scrierile mele urmează un grafic al bătăilor inimii dictate de ceea ce percepe creierul într-un anumit timp”

viitor, o permanentă decădere în ceea ce priveşte rolul literaturii şi al statutului scriitorului în viaţa societăţii?

C. O.: Eu nu aș face comparații, cred în continuitate și evoluție. Tot ce s-a scris într-o anumită perioadă rămâne la temelie și a pregătit terenul pentru viitoarele scrieri. Nu știu dacă va fi o decădere a statutului de scriitor, pentru că totul e o consecință a modului în care se poziționează scriitorii înșiși în societate.

G. M.: În final, vă rog să acceptaţi o invitaţie la lectură şi să selectaţi un scurt fragment din noul dvs. roman.

Corina Ozon: Desigur, mulțumesc pentru interviu! „Mai erau trei zile până la evenimentul care avea să dea o turnură neașteptată vieții lui lipsită de perspective care să-i refacă învelișul de om. Barbu simțea în mod inexplicabil că nu mai avea răbdare. Se trezea de dimineață, la aceeași oră, aranja tomberoanele, mai ordonat, aproape într-o linie perfectă, dacă i se părea că unul e puțin nealiniat, îl aranja într-un gest obsesivcompulsiv. Lua masa, prânzul mereu cu Zaharia, la cină venea și Roșcovanul. De obicei, vara, cât stăteau afară, beau până la miezul nopții, apoi fiecare se retrăgea în locașul lui. Ca niște animale care nu mai aveau altă variantă decât staulul și ieșitul la păscut a doua zi.

Zaharia filozofa, îi plăcea mult să vorbească despre sensul vieții și libertate. Barbu nu-l asculta tot timpul, dar nici nu-l întrerupea. Avea un soi de compasiune față de trecutul lui dureros, cumva el se considera mai câștigat, avea soția în viață, dar o disperare amestecată cu neputință și vinovăție. Când a plecat de acasă, o perioadă își făcea planuri cum să adune banii datorați cămătarilor și să se întoarcă la familie. Când și-a dat seama că i-ar trebui cel puțin două vieți, ca să adune suma, a început să dilueze visul până la renunțare. Probabil că, undeva, într-un colț al inimii, visul trăia, dar îl închisese deocamdată. Visa să aibă bani și să vină încărcat cu bunătăți, să iasă la teatru cu Cornelia, să-și trimită băiatul la școli scumpe. Dar orice calcule făcea, constata că era un ratat.

- Când eram tânăr, mă gândeam ce e de fapt libertatea omului, să faci ce vrei, fără să dai socoteală, sau să faci ce-ți place adaptându-te unui sistem? Căci asta e problema: nu poți trăi în afara unui sistem. Sihaștrii, înțelepții, profeții s-au retras din comunitate pentru a evolua spiritual, s-au detașat de tot ce e material, altfel nu se poate trăi în afara unei colectivități organizate, l-a auzit pe Zaharia vorbind.

- Dacă om fi și noi niște înțelepți și nu știm? a întrebat Barbu glumind.

- Noi nu putem fi liberi, suntem dependenți de bani, căldură și de mâncare, de discuții cu oamenii, i-a răspuns Zaharia mișcând din ciotul de picior, așa făcea când spunea ceva ce se voia a fi convingător.

Barbu amesteca în tocănița de pe plita scoasă afară cu un prelungitor de priză. Zaharia adulmeca aerul în care se îmbinau mirosurile de cartofi cu ceapă.

- Miroase bine. Vezi, de-aia nu putem fi liberi, ne înmoaie doar un miros de mâncare, a tras el concluzia.

Apoi s-au așezat la masa improvizată din taburet și prosopul uzat.

Barbu mesteca și se gândea la ce spusese Zaharia despre libertate. Libertatea cere mult, dar oferă puțin din tot ce e material. Nici oamenii cu averi mari nu puteau afirma că sunt liberi, atâta timp cât depindeau de banii prin care își ofereau libertatea de a merge unde vor, de a mânca ce vor, de a avea pe cine vor.

- Poți avea pe oricine, când ai bani mulți? a gândit el cu voce tare.

- Cred că da, dar până la un anumit moment, a răspuns Zaharia cu gura plină.

- Cum adică?

- Vezi, tu, fiecare putem fi cumpărați prin ceva, cât timp ni se satisface o nevoie, când nevoia nu mai există, devenim nemulțumiți. Nevoia ține de material, ce vine după, ține de suflet. Iar sufletul nu poate fi cumpărat, a încheiat Zaharia și și-a lins degetele de sosul în care înmuiase pâinea.

Barbu l-a privit atent și i-a rămas în urechi ecoul vorbelor „Sufletul nu poate fi cumpărat”, ca o reverberație a unei melodii auzite.”

(Fragment din „Codul lui Zoran”, Editura Herg Benet, 2018)

Mihaela Handrea

16 actualitatea literară

O apucă strâns și o trage înspre el cu o dorință stăpânită tot drumul. Dorință eliberată din menghina rațiunii, a reținerilor. Se sparge în talazuri de senzații ce-l cuprind, simțind-o lipită de el, transpirată, înfierbântată de soare, prăfuită de drum.

Simțurile încinse îl controlează, îi este atât de dor de ea, iar acum o poate simți, în astfel de momente, singurele adevărate, o poate aduce lângă el. Știe cum. Știe. Lasă dorința, patima atâtor cuvinte nerostite să decidă pentru el, o lasă să preia controlul, să pună zăvor gîndirii. Simte explozia interioară cum îi întunecă mintea, gândurile se dezintegrează în pofte, simțurile se reactivează în dorință.

- Oh, cât te doresc… Șoapte. Susur de silabe, frânturi de cuvinte se întrec în maraton. Respirația se sacadează în ritmuri inegale, trupul se desprinde de minte într-un joc al începutului și sfârșitului. Liftul i se așterne în imagini întrerupte.

Liftul, Zina, barul. Spațiile se dilată, se restrâng, în pulsuri jugulare. Drumul, arșița, copacii dispar.

Realitățile devin holograme, liftul se deschide, el, ea, prima dată singuri într-un spațiu doar al lor. Unde alți ochi nu-i zăvorăsc lacom, alte suflări nu le fură aerul, gândurile altora nu le bat la ușă. Liftul se închide, nimeni înăuntru, doar ei.

Spațiile mici îi dau o senzație claustrofobică, îl excită pe Zof, o altă nevoie de eliberare din strânsoare își face loc în el. O apucă pe Zina, acum, în liftul de atunci, o lipește de el. Acum cu pofta de atunci. Liftul se zdruncină scurt între urcare și coborâre, între închidere și deschidere. Această captivitate de spațiu, de gol, închis și totuși liber în ascensiune sau cădere îi dau o senzație de vid. Întunericul de dedesubturi explodează în vehicule puse în mișcare, însuflețite sau nu. Ei, liftul. Sunt trei de fiecare dată, ei doi și spațiul. Această intruziune care decide pentru ei doi îl excită sau inhibă. Spațiul îi este marele inamic. Nu poate oriunde, chiar dacă-i vine oricând. Spațiul cu ei sau între ei. Spațiul îi unește sau desparte. În apropiere, în depărtare.

Acum, acum spațiul este cu el, i se aliază. Este tovarășul lui, îi permite să participe, îl ajută să o găsească. Cu cât mai restrâns, cu atât mai bine, nu mai are unde se elibera de el, lumea ei dispare și o trage într-a lui. Lumina de afară este înlocuită de cea a liftului, își amintește perfect. Cea dintâi imagine nu se uită niciodată. Au fost multe altele, s-au consumat poveștile lor de amor în intensități mai mari, în decoruri aranjate de un destin talentat, au fost, dar câte nu au fost. Paris. Londra. Munte. Târguri. Zâmbește în sutimi de timp. Da, târguri.

Toate aceste amintiri concentrate în imagini de peliculă se desfășoară în miimi de secunde. Toată viața lor de până atunci într-o picătură de sudoare prelinsă între două mângâieri. Totul se petrece atât de clar de parcă ar fi încetiniri pe imagine revăzânduse pe sine în timp ce dintr-o altă direcție Ceva, sau Cineva derulează totul cu viteză uimitoare. În gesturi și mângâieri, în amintiri toate contopite într-un Acum. Trecutul de atunci redevine prezentul de acum.

Spațiu, dorință, acceptare, respingere. Totul revine la punctul zero, în cazul lor, liftul. Nici că se putea mai potrivit. Anii interpuși între ei, timp hoț care le-a răpit secundele vieții în aceeași dimensiune cu spațiul, îl zvârle înapoi, la începuturi. Ăștia ori sunt cu tine, ori împotriva ta, clar. Uneori îi poți cumpăra, prin cuget bun, ban, putere. Alteori, îți închid uși în nas, ca și ușa liftului și te lasă suspendat într-o dimensiune, blocat într-un timp. Static. Ești în lift și atât. În situația ideală ești cu ea, cu simțurile încinse. Iar atunci nu contează, îi dorești într-o prelungire eternă, spațiu-timp. Sau îți închid uși de timpi morți și spații neaccesibile minții, darămite trupului.

Zina eclipsează lumina gândurilor lui, lucește totuși în ațâțarea trupului lipit de ea. Privind-o, simte cum totul se risipește. Mintea se eliberează de imagini și un simplu surâs îl readuce în omenesc.

- Cât te-am dorit, repeta Zof ca pentru el, în mărturisiri grele pentru ea. Mărturisiri ce nu le va uita nicicând, niciunde.

Ochii fac schimb de priviri, apasă acceptul. Dorința năvălește în amândoi. Totul este redus la simțuri și pofte. Trupuri, pline de dorință, durere, dor, dansează în numele Iubirii. Sfidează orice regulă nescrisă, dărâmă barierelele greu lăsate și înțepenite de trecerea timpului și încleștarea vremurilor. Trup scindat în Doi redevine Unul. Zof se apasă pe Zina iar aceasta îi răspunde încolăcindu-se de el în șoapte. Lipindu-i-se de corp, transpirație în sudoare, gâfâială în respirație, miros în adulmec, pipăit în mângâiere. Joc de trupuri,

proză dans de minți, explozie de simțiri, lacrimi de emoție, zâmbete împătimite, săruturi disperate, agonie și extaz în doi oameni. Începutul și sfârșitul lucrului.

- Ia-mă, iubește-mă ca prima dată, îți amintești?

Zina îl privește cumva serioasă, înfrigurarea momentului nepărăsind-o, totuși. O mască de grimase, să le tot citești pe chip.

- Ca și cum s-a petrecut, sau ca și cum mi-am imaginat că s-ar petrece?

Zâmbește, privindu-l serioasă. Asta este ea, un paradox și-i reușește de minune.

- Precum ți-ai fi dorit. Este timpul să întorc lucrurile Altfel. Este vremea să răsfoiesc paginile pe sărite.

Este momentul să citesc rândurile, nu printre ele.

Ești Prezentul meu Continuu. Precum în gramatica saxonilor, îi suflă în ureche, îi apucă lobul cu limba, îi simte sarea efortului.

- Dacă trecutul poate fi, da, poate fi, nu doar a fost sau este, continuă ea, jucându-se cu el, plimbânduși gura pe gâtul lui, simțindu-i pulsul jugularei. În enunțul meu de acum Trecutul va fi unul Compus sau Simplu...

- Vorbești prea mult și aiurea de când te știu, reușește Zof să îngaime ceva.

O trage înspre el cu simțurile ațâțate de ea, de toate gândurile ce i se sparg în amintire în cioburi mici ca de oglindă, înfierbântate și mai abitir de prezența ei.

Mistral-Labirinth Fragment din romanul Mistral-Labirinth, prima carte a unei tetralogii

Deschide larg ochii să nu-i scape nimic, să memoreze fiecare imagine a ei, să le capteze precum în blestematul ăla de aparat foto. Uneori îl simte concurentul lui, amantul ei din umbră.

Zina se lipește de el într-o încleștare copilărească. O Eva copil îi pare a fi de multe ori, dar nu i-a mărturisit nicicând asta, iar el, el un Adam plictisit în așteptare. În tot jocul simțurilor se amestecă și filmul minții zippuit în milisecunde de întrebări. Oare la cât timp o fi apărut ea, Eva, în clepsidra Creației? Oare în al câtelea veac al următoarei săptămâni? Apucase el, Adam să guste singurătatea lumii? Înțelesese el, Dumnezeu prin primul lui Copil necesitatea scindării în doi? I s-a plâns Adam de singurătate sau era voios?

Poate, poate se distra de minune singur. Vezi tu, Tată, cât de cuminte sunt? Nici nu-ți ridici privirea de pe mine, privește-mă cât de mulțumit sunt de darurile tale. Și îi zâmbea Adam, îi zâmbea.. Dar El, un etern preocupat părinte și-a zis, rostindu-i și lui: „Nu, Adame, ți se pare că ești fericit, uite realizez că Opera mea nu este completă. Voi mai crea un copil care-ți va fi soață.” Iar Adam, acel Adam cuminte i-a zis: „Facăse voia Ta, Tată. Orice mi-ai oferit m-a făcut fericit.

Deci, o soră să-mi țină tovărășie va fi cel mai minunat cadou pe care nu m-aș fi gândit să ți-l cer. Dacă am fost fericit singur cu siguranță alături de ea, chiar așa, cum se va numi?”,„Eva”, „... alături de ea, își continua Adam ideea, voi fi complet”, „Bine, Tată, cu Eva voi împărți pământul tău. Frățește!”, „Oh, Adame, copilul meu dintâi, mormăi în barbă Dumnezeu, trebuia să te fi făcut la tinerețe.”

Așa a apărut Prima Eva, sora Primului Adam creați de un Dumnezeu cu barbă lungă, înveșmântat în alb.

Poate Dumnezeu, ocupat fiind cu hoardele de Îngeri a uitat de ei şi i-a lăsat de capul lor. Iar ei, copiii lui dintâi au explorat Pământul Eden în jocuri de-a hoții și vardiștii. Au ajuns precum Mitruț și Stăfănița la Stejar, învăluind cu privirile Copacul Vieții. Și au prins curaj, ea cea dintâi, el mai pe urmă să-l mângâie, să-l cuprindă, să i se urce în poala crengilor, construite în trepte de curiozitate. Și au urcat, mai sus, tot mai sus. Până au ajuns la Fruct. „Doar îl privim, îl asigură Eva pe Adam, doar a privi nu e ceva rău, nu? Nu ni s-a spus că nu avem voie asta.” Privirile lui trădau vina primordială. Dar Eva era doar curioasă. „De ce le interzice Tatăl? E doar un fruct, ca toate celelalte. Nici mai mic și nici mai mare. Nici prea rotund. Nu tu boabe mărunte. Forma lui nu îi spunea nimic”, „Oare cum i-o fi gustul?” se auzi Adam rostind, „Eu, eu mă întrebam altceva, spuse Eva”, „Ce ?”, „Dacă are sâmbure”, „O!”, „Păi, da și dacă da, ce formă are. Adică, l-aș scuipa sau l-aș înghiți. Căci sunt fructe cu sâmburi de le-nghiți, sunt de îți rupi dinții în ele. App, mi-am ciobit un dinte, preciză Eva”, „A zis să nu-l atingem, cred că a zis nici să nu-l privim, parcă așa îmi amintesc. Haide să o roim de aici”, şopti Adam.

Ceva, ceva din Eva îi trezea teamă. Avea dreptate.

Era curios și el. Dar i-a zis Nu. Așa i-a zis Tatăl. El nu l-a întrebat nicicând de ce. Nici nu s-a gândit să o facă.

Acum, a apărut zănateca asta cu întrebările ei. „Oh, ce coajă ciudată are!”. Chicoteala Evei îl trezi din gânduri: „Nu-l atinge”, îndrăzni el. „A zis să nu mușcăm din el”, obiectă ea. „Simt că ar trebui să plecăm, vino!”

Turcii Edenului se apropiau, îi mirosea bine Adam. Însă Eva, fascinată de jocul poruncii dintâi, uitase de pom. Mărul nu mai era măr, devenise doar un fruct oarecare. Doar privindu-l, uitase. Atingându-l, simțise.

Ceva, ceva o imboldea să muște şi nu înțelegea nici ea ce anume pentru că foame nu îi era. Adică, totul

nr. 83 n iulie 2018 era la fel, până atunci. „De ce să nu mănânc din el?

Poftă nu-mi e, dar sunt curioasă.” Gândurile se loveau unele în altele, se amestecau luând culoarea fructului oprit. O parte pârguit în roșul cireșei, o alta în galbenul strugurelui. Privi partea lui necoaptă, pictată în oaze mici verzi. Parcă era o inimă, aşa își imagina ea inima a fi. „Stai, ciudat. Inimă. Ce idee. Păi, nu prea m-a interesat treaba asta. Adică, odată l-am întrebat pe Adam, ronțăind dintr-un morcov, tu te-ai gândit cum suntem noi înăuntru?” Avea curiozitățile astea, dintotdeauna le-a avut. Adam nu, mânca morcovul și atât. Ea îi privea cercurile. Cele toate din pământ sunt altfel decât cele din lumină. Tot bune, tot dulci, dar parcă mai hrănitoare. Le mânca, le studia, iar sâmburi de aveau îi colecționa. Avea o scorbură unde îi aduna. Când ADN, așa îl alinta pe Adam, zâmbea, ce-l mai enerva treaba asta, când ADN nu avea timp de ea, lua sâmburii, îi așeza în spirală și construia un soi de scară. Da, sâmbure în închidere de semicerc, altul în deschidere, tot aşa. „Eva, vino!” Adam o privea speriat deja. Simțea, simțea ceva din depărtare.

Un fel de Mistral sărat picta nori negri pe cerul lui, zvânturându-i în cercuri inegale. „Vino, ceva nu îmi place, uite cerul este altfel, ce sunt ăia? Nori?” Eva zâmbi. „Ce-s ăia nori, e prima dată când rostești asta.

Ce aduc? Nino, nu îmi place, vino..”. „Ploaia, continuă Eva. Aduc ploaia”. Ochii îi erau ciudați, lui Adam îi era brusc incomod lângă ea. Dintr-o dată privirea ei pare a se schimba. Norii așezau umbre interesante pe chipul ei. Nu le mai văzuse, dar cuvântul i-a venit brusc în minte. Era frumoasă și așa. Precum fructul acela, în nuanțe inegale. „La ce privești?”, „La tine!”, „Mine?”

Au realizat într-un moment că știau. Știau ceva ce nu fuseseră învățați. Descoperirea aceea îi țintuia unul de celălalt. Se aflau de eternități nemăsurate unul alături de celălalt, iar într-o frântură de timp se analizau. Se pierdeau unul într-altul. Se contopeau în înțelegeri nedeslușite lor până atunci. Privirea Evei pătrundea privirea lui Adam. Adam nu și-o feri. Nu o lăsă să alerge nici după păsări. Nici alte vietăți nu-l distrăgeau. Eva deveni brusc punctul lui de referință. „Haide!”, „Unde?”. Nu înțelegea, cum adică, unde. O noțiune nouă lua naștere în mintea lui. Din grădina aceea mare, frumoasă, trebuia să aleagă un loc. De ce ar face-o? Până atunci alergau la întâmplare, nu alegeau nimic, ce are brusc fata asta? „Unde?” continuă Eva să îl privească fix. „De ce mă țintuiești astfel?”, „De ce?”

Noțiuni născute din gânduri încolțite prima oară în mințile lor produceau noul în ei înlocuind vechiul.

Inocența se transfigura în curiozitate conștientă care îl stârnea. Îl provoca pe Adam. Totul devenea o provocare de a alege. Să gândească în continuare? Nu știa dacă îi place sau nu ceea ce simte. Era atât de bine înainte, timpul trecea, ei alergau alături de el neîntrebându-se nimic. Nici măcar nu avuseseră curiozitatea sau dorința de a se juca în preajma pomului. Li s-a aruncat așa, Oriunde doar acolo nu. Păi, ascultau din obișnuință.

Iar acum, acum șarpele acela nenorocit i-a adus acolo. „Vreau sa te joci cu mine, fricosule, urâtule”, îi striga Eva urmărindu-l. „De ce te tot ascunzi de mine?”. „Animalul ăsta nu ascultă, toate vin la noi, doar ăsta nu, vreau să-l ating, nu am făcut-o niciodată.” Adam privea șarpele alunecând prin luciul ierbii. Unduirile orizontale printre minusculele sulițe verzi trasau urme pe care le lua urmându-l... „Coboară, vino!”, „Unde?”.

Insistența ei avu darul să îl enerveze. Cuprins între stări Adam simți o durere înlăuntrul lui. Stomacul i se strângea, sângele pompa emoții, mintea nărăvașă se cerea îmblânzită. Alteori, pleca pur și simplu. Acum simțea că înnebunește parcă ar fi înghițit un pumn din sâmburii ăia ai Evei. Noțiuni de Prezent Trecut, amintiri sau planuri, alegeri versus întâmplare, toate aceste antagonisme de noțiuni, stări îl controlau, îi zgâriau ființa, marcau tatuaje vizibile sau nu ochiului.

Figura lui prindea grimase pe care le observa pentru prima dată Eva. Gândurile lui conturau imagini pe care cu siguranță și Eva le vedea. Tot ce năștea în el, se concepea și în Eva. El devenea altul, ea era alta. Își cuprinse capul în mâini. Mărul devenea stejar, stejarul spânzura istorii ce urmau să se nască, Eva fixa fructul în priviri, întrebări, dorințe. Cât să fi durat? Secunde?

Frânturi din ele? Veacuri, milenii? Contează?. „Eva!”, „E dulceee”, „Oh, nu!”. Mistralul adună norii pe cer.

Soarele se pierde, bezna îi cuprinde, stele nu răsar, noapte nu este și nimic nu se vede. Eva și Adam s-au luat de mână. „Ce e asta? Ce ai făcut? Tu! Tu! Acum vom fi pedepsiți!” Eva nu înțelegea starea lui Adam. „De ce noi? Doar eu am mușcat”, „Suntem Unul. Ai mușcat tu, am gustat și eu”. „Nu-ți fie teamă, eu voi fi pedepsită, eu. Voi mărturisi, eu am făcut-o. Nu înțeleg totuși, un fruct ca toate celelalte. Nici o diferență.Privirile li s-au regăsit, realizând astfel risipirea norilor. „Ce gust are?”, „Vino de încearcă!” S-a apropiat de el. „Încă îl mai am pe buze”. Și-a amintit de mărul căzut, nu mai avea importanță, Eva era mai apetisantă decât toate fructele pământului laolaltă. Era singura din care își dorea să muște, să guste. O poftă nouă îl stăpânea, o altfel de foame îl rodea.

Sub Pomul Vieții a rodit prima Iubire, s-a însămânțat prima atingere, s-au cunoscut primele trupuri. S-a născut Omul. S-a înfăptuit Istoria. S-a prefăcut Facerea în file de pergament. S-au trasat urme, s-a sculptat în piatră. S-au rupt macaze, a curs sânge. S-au risipit seminții, și s-au înfăptuit proorociri. S-au cucerit trupuri, s-au înrobit suflete, s-au marcat teritorii.

Veacuri de ascultare au fost date uitării. Greșeala a

nr. 83 n iulie 2018

traduceri

*** (Cine sunt eu…)

actualitatea literară 17

Ileana Zara

Cine sunt eu să-i judec pe ceilalți? Și cine sunt ceilalți să mă judece pe mine?

Nimeni, răspunde fățărnicia.

*** (Lasă mereu deschise…)

Lasă mereu deschise ferestrele casei astfel nimic nu mă va-mpiedica să revin aici în zbor.

Voi avea un băiat pe care nu-l aștept mă cheamă mereu dar n-are glas.

Culoarea stânjenelii În fond în fond întotdeauna am fost bună, să n-asculți de instinct nu e lucru ușor.

și-atât de scurte că și-acum mă rușinez.

care, închise-ntr-un petic de cer, lovesc cu ciocu-n pereți și uneori cad pe pământ rupându-și aripile precum puii din cuib.

Cu toate astea, în aparență nicio răutate nu-mi aparține,

Trei mame

iar roșul lacului contrastează cu paloarea obrajilor.

Am un băiat frumos tânăr și puternic de aceea-l iubesc dar niciodată nu mă cheamă.

Primul care mi-a tăiat unghiile a fost bunicu-meu atât de adânc încât mi-au sângerat

*** (Bătrânii, atunci când sunt triști…)

Bătrânii, atunci când sunt triști, par niște păsări fără amintiri luat locul iertării. Frica a născut mânia. Curiozitatea a atras consecințele. Mărul mușcat a născut integrate, cipuri de memorie, foldere virusate. Amestec omogen de substanță neomogenă. Absurdul. Paradoxul. „Vin turcii, fugiți!”. Mitruț a fost cel dintâi sacrificat dintre ei. Se cerea răzbunat. Voievodul a decis asta.

Stăfănița a păstrat ghinda. Nimeni nu a știut, dar ea a păstrat ghinda. Nu a spus nimănui vreodată, a lăsat istoria să se scrie singură.

S-a abandonat lui toată. „Iubește-mă, Zof. Iubeștemă aici precum nu ai făcut-o în lift.” Trupurile lor, obosite de timp, de drum, de amintiri se caută de parcă s-ar găsi pentru prima dată. Cu dorința reținută.

- Nu mai gândi Zina, nu o mai face. Concentreazăte doar la mine, sunt aici. Simte-mă, nu fugi de lângă mine. Nu te risipi. Șoaptele lui o readuc la viață. Mâinile lui nasc senzații pe care nu vrea să le înlăture. Trupurile dansează în spațiul care se închide și se deschide pentru ei. Lift, drum, praf, lumini, beznă. Tremur și transpirație.

Mirosurile se iubesc și ele, picioarele se cuprind în cătușe invizibile. Zof îi strânge sânul cu o poftă de prunc. Ea i se oferă precum copilului nenăscut, imagini nedeslușite pălesc. Vâltoarea simțurilor coboară spre coapse, trupurile despuiate pătrund din grădina Edenului în lumea Erosului. Iubirea se împlinește din nou și din nou. În ritmuri lente sau adânci. În cauzalități de formă. Cu sau fără efect. În icniri. Scurte.

Prelungi. Într-un sfârșit epuizant. Risipire. Explozie.

Renaștere.

- Ah, cât te-am dorit.

Zof o strânge la sufletul lui. Zina îi plânge la piept.

- Era să mor de dorul tău, oftează Zina.

- Ssst, îi răspunde Zof, sărutându-i ochii. Ești cât se poate de vie. Și toată numai a mea.

- Toată huc! Explozie după explozie.

- Tu ai idee încotro ne îndreptăm?

Zina îl privește obosită, sfârșeala i se citește pe chip.

Luciul ochilor, privirea stranie îl fac să caute mai atent către ea. Tot drumul a lăsat-o în urmă anume, să îi urmărească intenția. Este cu el, pentru el? Este doar ea?

După distanțele interpuse între ei, ai zice că n-au nici o treabă unul cu celălalt. Din contră, parcă ar fi parteneri cu ei înșiși. Zina sporovăie cu Zina, o aude povestind, ba chiar şi râzând. Pietrele se închină într-un răspuns sub tălpile lor. „Cât despre mine, continuă Zof a-și derula gândurile pe banda magnetică, același lucru.”

Soarele scăpăta pe cer, ei învăluiți în lumina lui Dumnezeu și văzduhul plin de gândurile lor. Păsări ici colo, nimic nu se ițește de nicăieri, nici o privire hoață nu le fură chipurile. Întrebarea Zinei atârnă ca un fruct pârguit în mintea lui Zof, răspunsul lui nu este destul de copt ca să cadă.

- Nu știu.

Zâmbește.

- Acru răspuns, speram la ceva mai dulce.

- Cu savoare?

- Da, da. De căpșune.

Râsetele străbat dimensiuni neimaginate, scutură trupuri sleite de drum, vreme și amor. Se privesc mai puțin, se simt mai mult. Ea înghesuită în el, copilărește cumva, căutând protecție. El la sânul ei, odihnindu-

Născută în Sardinia, a trăit până la vârsta de 24 de ani în orașul minier Carbonia, iar acum locuiește în ambianța dealurilor din Emilia Romagna. Iubește poezia simplă, limpede, curată și directă. De vreo cincisprezece ani scrie poeme pe care le postează pe internet. Are două culegeri de versuri publicate pe saitul „Il mio libro.it”: Poesie Bambine (Poezii-Copile) - 2013 și Dal deserto al mare (Din deșert la mare) - 2016. La întrebarea legată de motivul pentru care scrie versuri răspunde că nu-ți trebuie un motiv anume pentru-a simți plăcere imaginându-ți locuri în care în realitate n-ai putea ajunge niciodată să pui piciorul.

Aveam un băiat pe care încă-l mai caut îl chem uneori iar el îmi răspunde.

Mistral-Labirinth Fragment din romanul Mistral-Labirinth, prima carte a unei tetralogii

se-n matern. Doi copii ținându-se unul de celălalt, doi adulți căutându-se fără să se vadă. Două trupuri a căror simțuri dictează gândurilor. Un etern ping-pong între materie și eter.

- Știu eu.

Zof o privește curios.

- Uimește-mă!

- Spre Infinit.

Râsete. Puncte închise de acolade din cicluri primare înlocuiesc hohotele de râs.

- Împreună?

Are emoții. Va zice da sau nu?

- Mereu.

Prezența spațiului se face din nou simțită. Este o gazdă destul de urâcioasă, nu-ți prea vine să zăbovești, nu tu saltele de puf, doar boabe de mazăre simțite prin moliciunea patului la care tânjesc amândoi. Ar prelungi starea momentului, ar alunga imaginea lui înlocuind-o cu o fereastră ce dă spre mare. Sau un balcon către munte. Valurile s-ar sparge în stânci, brazii s-ar închina lor, respectând porunca divină. Și ar aștepta un Stăpânitor blând să-i iubească, iar ei să li se supună. Drept. Cu dreptatea în dreptate.

Dar acum natura este împotriva lor. Veacuri de umilință au transformat-o într-o Sfânta Vineri. Sau Miercuri. Sau o Babă Dochia care-și duce traiul în bordei făcut din lut. Neprimitor. De-abia ce-și trage ea pașii prin Timp cugetând sau nu la neființă. Privește așa drumeții lui Dumnezeu și nu îi îngăduie în preajmă.

O fi având povestea ei nespusă, secretele ei râvnite.

Tăcerea ei naște alte și alte povestiri. Vorbăria ei ar încheia unele dând ființă altora. Locul în care se regăseau ei acum este asemeni lor. Rănit, îmbătrânit de nădejde și deziluzie. Pietre, atât de multe pietre ascund colbul ce se ridică în văzduh dansând în mersul lor precum fumul ridicat din foc. Ca și cum ar zice, pe aici au trecut, prindeți-le urma.

Pietre ce nu ascund decât pietre mai mici, tot mai mici pân’ se-mpart în formațiuni nedefinite ochiului, dar vizibile lumii celeilalte.

Iar în acest loc doar Iubirea lor reconstruiește totul.

Cenușa timpului scurs renaște în aripi de noi speranțe.

Fâlfâie deasupra lor, punându-și măslinul în cioc, hrănindu-se pe ea prin ei. Iubirea are nevoie de ei, precum ei de ea. O fată frumoasă de o alinți, o babă urâcioasă de o respingi. Te păcălește, te ademenește. Îți promite la tinerețe, îți dă la senectute. În labirintul Iubirii sau pe Crucea ei, te pierzi, suferi. În poalele ei te cuibărești, la mila ei cerșești.

O crezi când o chemi, îi iubești minciunile frumuseții.

Te înclini ridurilor ce îi brăzdează chipurile. Îi respingi adevărul care doare. Te joacă și te învârte până te ame-

*** (În orice sat există un drum…) În orice sat există un drum care pornește din piață și face înconjurul lumii mereu la vale pentru a ușura întoarcerea. Îl faci noaptea, uneori ziua, iar la sfârșitul călătoriei printre case și curți întrezărești piața.

*** (Nu-mi spune ce-i poezia…)

Nu-mi spune ce-i poezia.

Mai degrabă, dă-mi mâna, de vrei, și hai să ne-o imaginăm împreună.

Cu ochii-nchiși însă; căci vreau să o văd.

Prezentare și traducere: Costel DREJOI țește. Te transformă în ce-ți dorești, bățul fermecat în rochie albă prinde chip de zână. Crucea mântuitorului pe Golgota însângerează speranțe, iartă păcate, ascultă rugăciuni. Totul în numele Ei și pentru Ea. Copii a lui Dumnezeu o cheamă mereu și mereu. Din pântecul ei s-au născut. Sau poate nu. Dar înfiați vor fi pe urmă. Și o vor căuta pe Ea, în El. Și îl vor găsi pe El. În Ea. Se reazemă Acum pe Iubirea lor. Au adus-o anume în acest loc arid, o plimbă pe drumuri neumblate și o încearcă în apropieri și despărțiri de ritm. De pas. Se ascund de ea cu ea înlăuntrul lor.

Bieți copii. Zina. Zof. Adam. Eva. El. Ea. - Poate, poate dacă ne-am ține de mână restul drumului, am găsi direcția. Ce crezi?

Palmele transpirate se desfac, degetele se croșetează unele într-altele. Andrele de dorință nasc ochiuri de speranță. Unul pe față, altul pe dos. Haine de urzici cusute cu lacrimi și iubire aruncă trupuri de lebădă, dezleagă blesteme de om.

Mulțimi uimite de oameni privesc miracolul renașterii. Răul a fost anulat, iubirea s-a împlinit. Doar o aripă, o singură aripă stă mărturie trecutului și viitorului. Pierderii și câștigului. Omului și celui care l-a ființat. Celui din care s-a desprins.

Lebăda desenează stele. Mâna le ridică pe cer.

Degetele i s-au desfăcut rând pe rând. Zina respiră ușor la pieptul lui inspirând povești, expirând regrete.

- De ce mi-o fi venit asta în minte? Își îndreptă mâna înspre ochi. Pesemne toată tăvă-leala asta printre zdrobi de magmă milenară și praf de timp nu e chiar amorul din așternuturile cu miros de îngheț sau miresme de lavandă. Închide ochii, capace de borcan se înființează dintr-un vid, acoperă sticla, lasă conținutul să se conserve. Ființă vie, mădular al pământului în apa ce-i curge prin vene și clepsidră de timp. Rețete de iarnă, pentru iarnă. Când totul hiber-nează în aparenta neființă, când prima moarte a vieții le supune odihnei dinaintea exploziei. Doar timpul, marele Neodihnit se îngrijește de toate. De copiii lui fără frunze, de pruncii lor lăsați în cocoane de dulceață. Sau acrituri.

Magda URSACHE

18 actualitatea literară

eseu

nr. 83 n iulie 2018

Tehnocraţii suspiciunii

De la denunţ la enunţ nu-i decât o biată literă. Am supravieţuit în Republica Socialistă a Dosarelor (RSR), existenţa şi textistenţa ne-au fost trecute prin filtrele Securităţii. Larii - secularii - casei ne supravegheau prin pâlnia telefonului; la universitate şi acasă pereţii erau microfonizaţi. Profesorul Titus Raveica ştia ce ştia când îl trăgea pe culoar pe Petru Ursache, să-i şoptilească la ureche câte ceva. Eram „obiective”, teme de „lucrare” pentru amici de familie şi neamici. N. Creţu, cu notele lui info, i-a distrus cariera lui Petru; deşi n-are stil, făcea exerciţii de stil; l-a denunţat cu silă propria-i fiică, în corespondenţa cu Aurel Dumitraşcu, publicată de Adrian Alui Gheorghe. Sufeream de sus-piciune ca de-o boală de ficat; la sfârşit de regim, deve-nisem tehnocraţi în arta suspiciunii. Cea mai sigură cale de apărare era să-i suspectezi pe toţi, să-i ocoleşti pe toţi.

Citesc în presă că CNSAS deţine 18 kilometri de dosare făcute de Securitatea poporului. „Securiţica”, aşa cum o alinta în derâdere Cezar Ivănescu, dicta: eşec social dacă nu informezi, succes, laude în plen de şedinţă PCR, avansări prin glisare, dacă informezi. Erai acoperit, n-aveai nevoie de acoperire bibliografică pentru a avansa. Richard Valter, şeful Catedrei de romanistică din Filologia cuzană, a fost făcut conferenţiar cu o recenzie în „Flacăra Iaşului”, lipsindu-i cele trei cărţi în specialitate. Avea dosar bun, muncitoresc. Petru Ursache a acuzat de-a surda lipsa de criterii în avansări. Se înşela, exista un criteriu suprem: stelele de pe umeri. Trei cărţi obligatorii? Ba trei stele.

Ia să nu fi semnat Angajamentul! Dacă semnai forţat de împrejurări, ca-n cazul lui Cezar Ivănescu, şi nu dădeai curs (sau - grozăvie! - te deconspirai) era şi mai rău.

Celor care n-au trăit în statul poliţienesc toate astea li se par prozeme: că erai urmărit pentru că împrumutai o carte de la Biblioteca franceză, că ascultai Europa Liberă în bucătărie şi vecinul „ziarist” stătea la aţă, lângă calorifer, gata să te înregistreze. L-am auzit, în tramvaiul de Baza 3, personaj predilect al romanelor mele, pe un băieţel întrebându-l uluit pe alt băieţel. Învăţătorul le spusese că nu era voie să asculţi radio: „Cum n-aveau voie să asculte radio? De ce nu era voie?”

Moştenire a Codului Penal din timpul ocupaţiei sovietice (încheiată în 1958): era ilegal să scoţi din ţară un manuscris, să-l multiplici la maşina de scris ca să-l distribui, să citeşti şi să citezi cărţi interzise, fapte pedepsite cu puşcărie grea în stalinism, când puteai lua 25 de ani de temniţă dacă rosteai un cuvânt ostil regimului la coada pentru pâine, dacă spuneai vreun banc politic ori dacă trimiteai o scrisoare unui prieten din Vest. Într-un excelent roman de Călin Ciobotari, prea puţin comentat de critica de la Center, un general plictisit se dă singur în urmărirea subordonaţilor, ordonă să i se controleze corespondenţa, deşi nu scria nimănui scrisori, cere să i se monteze microfoane în locuinţă.

Probabil că s-ar fi autoturnat la Securitate, ba chiar şi-ar fi arhivat personal turnătorelile, să nu se piardă cumva (Şşşt, Generalul visează…, Ed. Polirom,2007).

Dosarele erau pe măsura socialismului multilateral dezvoltat: volume după volume; totul era fluid ca apa, adică se putea turna. Cine ştie dacă „elementele necorespunzătoare” n-au fost date şi postum în urmărire, vezi notele blasfemiatorii după moartea lui Pamfil Şeicaru, Doinaş, Marino, Negoiţescu, Balotă…

Iar secii (şi nu la mintea lor parşivă şi puţină se gândea Luca Piţu atunci când îi numea astfel) ne ocărăsc, ca gazetari cu grade confidenţiale, pentru ţinerea de minte a răului. „Lasă-i, Magda, ce-a fost a fost!”, mi-a spus un ins, trecut prin multe urmăriri operative. Nu, nu-i posibil să nu reacţionezi câtă vreme fiii Securităţii au retezat ca-n codru destine, fără scânteie de omenie.

Familii întregi au avut de suferit, până la rangul al treilea de rudenie şi mai departe încă.

Memoria selectivă câştigă teren faţă de cea integrală.

Unii au fost de-culpabilizaţi, li s-au aflat scuze, ca lui Sorin Antohi, slab de înger, dar curajos în spovedania că a turnat, dar… n-a trădat. Li s-au căutat şi găsit circumstanţe atenuante: frică juvenilă de bătaie, şantaj cu exmatricularea din învăţământ, presiune psihică. O fi fost cazul Marei Nicoară, de elevă Dona Alba, care îl turna copios pe Dan Culcer, mentorul ei, chipurile?

Numai că refuzul de a colabora l-a ucis pe elevul Mădălin, fiul lui Alexandru Tacu.

Notele unora, cică, au fost benigne, ba chiar dădeau informări pozitive; ale altora erau scrise cu talent.

Delaţiune ca formă de ficţiune au încercat mulţi. Or, estetica primează în non-moralia sau post-moralia, cum vreţi a-i spune, nu etica. Doar că nedreptatea acuzei l-a doborât pe Cezar Ivănescu. Vinovăţia sa a fost prescriptibilă şi prescrisă. Postum! Însă cine ştie dacă falsificatorii de biografeme, maeştri în aria calomniei, nu mai sunt crezuţi pe ici-colo.

Anchetatorii şi complicii lor uitaseră de ce-l băteau, până l-au omorât, pe Gheorghe Ursu. Lui Babu i-au găsit la percheziţie 19 dolari. Şi mie şi lui Petru ne era teamă

de diversiune. N-am scăpat. Securezele din catedră m-au reclamat că am cumpărat de la Shopul Hotelului Traian două săpunuri Lux. Ce? Săpunul Cheia nu era bun? Am fost chemată la Securitatea de pe strada Triumfului pentru asta. Cazul s-a închis greu, după o şedinţă demascatoare în plenul colectivului de predarea limbii române studenţilor străini. Şi ce colectiv! Versul lui Alecsandri se potriveşte bine cu ce se întâmpla acolo: „Atuncea colonelul dă mâna cu sergentul…”

Urmăritul Luca Piţu, un „dimpotrivnic” de felul lui Cezar Ivănescu, mi-a dat (xeroxată) bună parte, dar rea, din dossierul lui. Colegii, mai ales colegele de catedră sesizaseră organele, iar organele l-au pus sub urmărire informativă: a fost scos din Universitatea „Al.I. Cuza”, atunci aflată sub rectorul matematician Viorel Barbu, şi arestat la domiciliu. Luca îşi cumpăra pâine şi spanac la borcan (că altceva nu se prea găsea în alimentare), cu agenţii pe urme. Or fi având spor la pensie, dat fiind faptul că îi obliga să asculte Europa Liberă prin uşa garsonierei din Tătăraşi, dând tare aparatul de radio? Ce i s-ar fi întâmplat dacă nu cădea regimul în acel Decembrie nici nu vreau să-mi imaginez. Agenta informatrice „Carmen”, care a avut tupeul să mârţâie că Piţu o calomniază, raporta că Luca îi preda studenţilor pe „reacţionarul” Eugen Ionescu, pe „pornograful” Apollinaire, pe „homosexualul” Artaud, „promotor al violenţei”. Aşadar, pe cale de consecinţă, ar fi fost şi el reacţionar, pornograf (la percheziţia bibliotecii i s-au găsit „cărţi cu conţinut obscen”), poate şi gay.

Cu siguranţă, violent. Caracterizare confirmată de un „Victor” victorios, pe care Luca (obiectiv „Popa”) îl înjurase în catedră: „Ascultă, paştele mătii de securist, nu vrei să te linişteşti? Să ştii că dacă mai faci ceva împotriva mea îţi zdrobesc mutra”.

Luca era declarat legionaroid pentru că purta o taşcă din Bucovina genitorilor. Dar nu acuză, în zilele noastre, domnul Alexandru Florian, director “Elie Wiesel”, pe cei care îmbracă haine tradiţionale? Cică aceia care poartă costum naţional fără a fi ţărani înseamnă că ar fi simpatizanţii Gărzii. Şi ar trebui traşi pe dreapta, n’aşa? Mihai Ursachi a intrat în vizor Secu pentru sumanul negru botoşănean. Poate şi pentru cizmele de guard austriac, asortate cu cravaşa. Bătrânul meu se folosea şi el de un suman maro de mire, din Bosanci, donat apoi Muzeului ieşean de Etnografie. Subversivi mai erau tustrei!

Informatorii „amici” îţi intrau în casă să-ţi controleze biblioteca şi să raporteze ce citeai. O „Raluca” (nume de cod; de ce n-or fi desecretizate numele informatorilor?; trebuie să le respectăm, oare, intimitatea, conform noii integrări ideologice, numite corectitudine politică?; m-am săturat de doctrina asta) turna ce subliniase Luca într-o revistă franceză, în Sala profesorilor de la BCU. Cu verde! Carioca era verde, ca şi cămaşa poetului Ion Barbu.

La Casa Academiei de la Mănăstirea Neamţ, mi s-a

percheziţionat camera în care lucram la Universitatea care ucide. Percheziţiile erau secrete sau cu consimţământul (ce frumos e acest cuvânt!) celui urmărit. Eram în livada casei lui Visarion Puiu când a sosit gradatul.

Mi-a cerut voie să intre, ca să constate dacă se vede de la fereastra camerei mele drumul spre cabana de vânătoare a Ceauşescului. Am consimţit. A stat mult peste o oră înăuntru şi, la plecare, mi-a spus cu respect: „Ştiţi, m-am uitat în cărţile de pe masă. Le am şi eu.”

Nu erau din cele prohibite, aveau sigla bibliotecii mai toate. Noi, Petru şi cu mine, l-am bănuit pe monahul -paznic, dar stareţul, arhimandritul Efrem, ne-a scos din eroare: „Nu, nu Costande v-a turnat, ci unul deal dumniavoastre.” Fireşte că ştiu ce sursă ne-a vizitat acolo, doar era în usage du monde să fii ţinut în bătaia notei informative de cei cu urechea de calibrul 8.

Cartea străină era principalul duşman al Securităţii.

Lui Luca Piţu boţârlanii (şef peste trupă: lt. col. Boţârlan Mihail) i-au arestat cărţi, reviste, dactilograme proprii, caiete (nouă cu arc, 5 format şcolar, 5 supracopertate cu plastic), un jurnal de însemnări intime, multe ilustrate din Vest, cu sau fără ştampila poştei, în data de 12.05.1983. Selectez din lista volumelor ridicate: Renée Girard, Des choses cacheés depuis la fondation du monde, Lyotard, Économie libidinale, Bernard Hen-ri Lévy, La barbarie a visage humain, Toynbee, Le monde et l’ Occident, Revel, Les idées de notre temps, Foucault, Surveiller et punir. Cele mai multe erau de Cioran: Ecartélement, Histoire et utopie, Sillogisme de l’amertume, Le mauvaise demiurge, La chute dans le temps, The temptation to Exist, De l’inconnvenient d’etre né, Schimbarea la faţă a României. Luca ştia: când l-au percheziţionat pe Sergiu Al. George, un securist s-a chinuit să scrie după dictarea soţiei sale ASIROBABILONIENII. N-a reuşit şi s-a lăsat păgubaş. Aşa că Piţu a scris el lista.

Era olografă. I-am recunoscut scrisul.

Ultimul vieţaş dintre marii unionişti a fost chestionat de Securitate intens după ce a ieşit de la Gherla, în 1961.

O sursă îl întreba ce citeşte. Răspundea că doctorul, fiind grav bolnav, îi recomandase să nu citească. Nimic?

Nimic. Nici ziare. Tăcea la toate provocările, pentru că deprinsese apărarea prin tăcere.

Cezar Ivănescu, insurgent de cursă lungă (cât o viaţă de om, oprită barbar de un medic ignorant) a „beneficiat” de urmărire continuă. A intrat în vizor de la 18 ani, în context ’58, al retragerii Armatei Roşii din RPR. Mi-e greu să cred că a fost urmărit doar din ’59 până în ’87, de vreme ce, postsocialist, i s-a aplicat soluţia finală: Ia să i se umble la CNSAS lu’ cezaru’ ăsta! Să-l dăm de ruşine că a colaborat cu noi. Faptul că sarcina a fost permanentă şi urmărirea calificată, cum scria într-un Plan de măsuri din 20 sept. ’73, crede şi Ioana Diaconescu, editoarea documentelor inedite, aflate în Arhiva CNSAS (v. Poezia ca act de insurgenţă. Cezar Ivănescu în arhivele Securităţii, Ed. Junimea, 2017).

Când era la liceul din Bârlad, Cezar a fost cât pe ce să fie arestat, din frondă adolescentină. A mers în cimitir noaptea, la mormîntul lui Tutoveanu, să recite poezii.

Era împreună cu alţi patru membri ai Cenaclului „George Tutoveanu”, printre care Alexandru Tacu (deţinut politic eliberat în ’55; făcuse Jilava şi Poarta Albă). Au coborât într-un cavou, să cânte Deşteaptăte, române!, fără a ţine cont că se făcea puşcărie grea pentru asta. Dumitru Ivănescu tatăl, agent veterinar într-un GAC, dar şi fost sublocotenent al regiunii de Securitate Bârlad, a reuşit să-l scape de exmatriculare. „Tata Rasia” avusese în grijă „educaţia sănătoasă” a fiului, cu cureaua, însă Cezar nu se lăsa modelat şi moderat. Avea „apucături naţionaliste”, ca şi Mihai Ursachi, elev la Botoşani.

Dar să-l las pe Petru Ursache să povestească un episod din viaţa sa la Liceul Naţional: „Eram elev intern la Liceul Naţional din Iaşi, în 1948, anul reformelor dezastruoase care au transformat România într-o colonie. Pe atunci, numai pe vagoanele de tren i se mai citea numele, mai exact Romînia, cu î din i, cum ceruse Graur. Lingvistica era şi ea „armă de luptă”. Cuvântul patrie era interzis; internaţionaliştii proletari n-aveau patrie. A fi patriot însemna, pentru ei, să iubeşti Uniunea Sovietică şi pe marele ei conducător, Stalin. Serile, ne obligau să vedem filme sovietice, de război; rulau chiar într-unul dintre dormitoare, proiectate pe un perete acoperit cu un cearşaf. După o asemenea vizionare, care ne încrâncena (pe noi, fiii de ţărani veniţi din diferite părţi ale Moldovei, ba şi pe câţiva basarabeni refugiaţi), nişte elevi din clasele mari au început să cânte Doina. O auzeam prima oară.

Imediat, dintr-o sală din apropiere, a venit răspuns: o voce plăcut modulată, recitând. A urmat o vânzoleală cumplită. Tinerii aceia inimoşi n-au mai terminat anul şcolar şi nici n-au mai fost văzuţi multă vreme. Din când în când, îl mai întâlnesc pe unul dintre ei (G..), pensionar, membru al Asociaţiei Deţinuţilor PoliticiIaşi. Despre colegul şi prietenul meu Adrian Onofrei n-am mai aflat nimic, niciodată.” (Studiu introductiv la Mihai Eminescu, Doina, ediţie îngrijtă de Magda Ursache şi Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi, 2000).

Geometria cuvintelorsensuri şi simboluri Olimpia SÂRB

„Singura certitudine: poemul.

Singura cuminecătură: poemul. Luați, mâncați, acesta este trupul și sângele nostru: poemul.” (Ilarie Voronca, 1903-1946)

Silvia C. Negru ispășește travaliul dragostei pentru poezie prin publicarea celui de-al paisprezecelea volum, ce poartă un titlu predestinat întrebării, „Pânze neîntoarse, versuri, Editura David Press Print, Timișoara, , 2018). Poet și dascăl, om al cuvântului scris și rostit, Silvia C. Negru este o prezență constantă în viața culturală a Timișoarei, o voce distinctă a Întâlnirilor literare de vineri din sala de cenaclu a Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Timișoara și a revistei Orizont. Dăruindu-se poeziei de atâta vreme (treizeci și trei de ani, ei însemnând o perioadă de timp cu adevărat semnificativă), scriitoarea Silvia C. Negru a dobândit lucrul cel mai de preț în breasla literară: recunoașterea.

Volumul pus în discuție incită de la început. Titlul cărții, Pânze neîntoarse, propune el însuși o analiză rafinată, ca aceea făcută de distinsa doamnă Diana Otiman la momentul lansării acestui volum, în februarie 2018.

Etimologia cuvântului pânză este necunoscută, deși acesta are o acoperire semantică largă, semnificând țesătura de in, plasa pescarului, țesătura cu care este acoperit trupul celui mort (giulgiul), velele unei corăbii, țesătura destinată picturii și, nu în ultimul rând, țesătura plină de rafinament, executată de un destoinic păianjen. Poeta justifică pe deplin titlul cărții, folosind cuvântul pânză în contextul sensibil al poeziilor cuprinse în volum, îmbogățindu-i semnificațiile: „pânzele mele, în alintul vântului” (p.8), „pe pânzele neîntoarse de vânt” (p.9), „inscripție pe-o pânză, în vânt” (p.10), „să pui zării alt precept pe-o pânză” (p.12), „peste pânza resemnării” (p.13), „scriu pe pânzele curate” (p.15), „pe-o pânză sacră așezată” (p. 16), „e lumina peste pânză” (p.18), „E fulgerul sau pânza albă de sus” (p.19), „Pe-o pânză a iubirii așează verbul...” (p.23), „El are o pânză-pancardă” (p.24), „și crește... pe nevăzutele pânze” (p.25), „o pânză în sepia” (p.27), „Iradia revederea pe pânzele uitate, în conul lunii” (p.41), „Ești/Pânza ne-ntoarsă și vis” (p.47), „pânza aburindă,/cerul matinal” (p.51), „desfășurând pânzele purtate, petale de vânt” (p.52), „treci prin pânzele de mătase” (p.54) etc.

Temele predilecte ale poetei sunt cunoașterea (Înălțarea pietrei, Pact-Impact, Amortizare, Chinezul, Pe moartea Rococoului), ființa umană în relație cu Dumnezeu (Cu fața la cer: Certa est, Lumină nechemată, Plânsul Sfintei Marii, Icoana din suflet, Strigăt de avertizare, Parcul luminii, Contopire), poetul și harul (Harului), cuvântul ca unealtă a spiritului ales (O cale...), întâlnirea cu înaintașii (Cerul sacru, românesc), dorul de sufletele celor dragi, pierdute (Sunt pietrar pentru o clipă), iubirea ca reper interior (Râul de gheață, Minutare, Căutare, Tu cu tine, Munte lângă munte), căutarea luminii, civismul, însingurarea Poetului (Decor refăcut, O parcelă luminată în Pamir), rostul Poetului (Fragment de iubire). În textele Silviei C. Negru pot fi recunoscute trăsături specifice poeziei tradiționale, dar și cele ale modernismului.

Elementele tradiționale și moderne din poemele analizate nu numai că nu se exclud, ci se acceptă, servind în egală măsură, cu credință, fiecare poem. De exemplu, în poezia Fast (p.51) se manifestă dorința poetei de a reveni la inocența începutului personal: „Aveam nevoie de un salt, fără plase și riscant,/ ca să mă reconstruiesc pe mine însămi, cea de altădată.” Dar poeta recunoaște că „M-am încărcat cu idei din linii și unde reflectorizante.” Cunoașterea închide drumul de întoarcere spre inocența începutului.

Lirica poetei devine narativă, prin această relatare directă a intenției. Limbajul este prozaic, „Mai port în tâmplă zvâcnetul unor roți ruginite;/ tensiuni ridicate, cu-ntinderi de arcuri nervoase”.

Poeta respinge, până la un punct, orice accent sentimental, distribuind pe parcursul poemului substantive și adjective reci, impersonale, prozaice: linii reflectorizante/ factorilor mari/ roți ruginite/tensiuni ridicate, rafinament decontat. Ca, mai apoi, să fim atrași spre un alt registru, spre un text cu un limbaj plasticizat, deschis, luminos, în armonie cu sensibilitatea poetică tradițională: „Cineva deschide fereastra spre mare./ Briza din zorii aburinzi ne dă ființarea,/ ascultând, cu migală, scoicile părăsite de miez,/ e puntea trezirii - în refrenul regal;/ inscripție pe un blazon albastru, să fie zarea...”. Ființarea, înnoirea, totul abundă acum de culoare și emoție: „Acesta-i destinul meu, alb,/ scăldat în lacrimi curate”. (Fast, p.51) Poezia Silviei C. Negru pledează în favoarea grandiosului universal. Sunt amestecate intenționat imagini, idei care reușesc să construiască, stilistic vorbind, ideea de distanță, depărtare: „Mâna ridicată, liberă, ocrotitoare,/ exprimă

recenzii sufletul și corectează iluzia/ contrastului dintre aparență și realitate,/ în adevăratul profil uman, care, revendicat,/ e proiecat după raza asiduă, rotată,/ deasupra de mare, prefigurându-i adâncul,/ simplu, dar perpetuu.”

Sufletul, Lumina, Creatorul, Poetul – toate sunt subliniate fie cu majuscule, fie prin sugestia puternică a contextului în poeziile acestui volum, acest fapt reflectând importanța pe care poeta le-o acordă în geometria cuvintelor, a sensurilor și a simblourilor. Deși ulterior tradiționalismului, ca apariție, elementele moderne deschid de fiecare dată calea în poeziile acestui volum, dezlegând, mai apoi, tumultul interior, vacarmul emoțional, împingându-l spre lumină, alimentând sentimentele. Trăirea prozaică a poemelor pierde în favoarea unei trăiri vulcanice, spiritualizate, în care poeta își valorizează diamantele stilistice, pulsând de viață: „Hulpav mai ești/de poeme cerești,/ care-mi vin, vulturei prinși de grai/ și silabe îndoi, lângă ei, până-n Rai!” (Harului, p.10), „Iar din ochiul mării calde/Am cules niște smaralde.” (Un surâs, p.13), „Ne-a prins săgeata unui timp fierbinte./L-am recreat!” (Lumină rechemată, p. 14), „Dedesubtul gheții se prăvălește apa,/ o muchie deschide vârtejul glacial./ Nu treceți! E un albastru letal!/ Strălucește-n adânc câte un tainic val.” (Râul de gheață, p.23), „ Apa-i amară, ca frunza amurgului, rară!” (Marcaj afectiv, p.26), „Poeții plâng mult, când o pasăre moare./ Ei percutează-ndelung, în fosforul vremii.” (Parcul luminii, p.32), „Numai cuvintele înmuiate în existențe palpabile n-au pauză./ Spălate cu sângele crinului/ vor deschide, cu fast, orele luminii mele.” (Pauză, p.68). Spre poezia poetei Silvia C. Negru trebuie mers fără grabă, cu grijă, atent, cu simțurile pregătite să recunoască pulsația culorii și a imaginii, cu mintea vie, deschisă spre sensuri și simboluri. Pentru a ajunge la emoțiile substanței sale poetice...

Daniel MARIAN

nr. 83 n iulie 2018

Mariana Pândaru: Conştientizarea spaţiului, venită în timp

E doar o părere că ar exista drumuri care să nu se întâlnească. Fie şi din întâmplare, dacă nu programatic.

Două autostrăzi se tot îmbrăţişează pe câmpii până se pupă în văzul lumii, chiar şi două căi aeriene se urmăresc una pe alta până ce un magnetism nonfizic le atrage.

Intersecţia ține până la urmă de frumuseţea drumului, dilema din care se poate merge mai departe sau se întâmplă oprirea definitivă.

Iar a fi „Om în intersecţie” este o raţiune a căutărilor chiar dacă neîndeplinite în impetuoase împliniri, în elocvenţe îndreptăţite spre statuare. Mariana Pândaru trăieşte febra când fierbinte, când rece, a reconstrucţiei fiinţei prin însoţirea şi adeseori însuşirea personajelor trăitoare în rânduri de carte.

Atunci când realitatea devine deloc îngăduitoare, chiar insuportabilă, agresivă, posibil imbecilă câteodată, avem, precum autoarea, senzaţii perfect justificate. Cum de curând scriam eu în dedicaţia unei cărţi, care nu a fost deloc pe plac: „Destinul nu e logic, destinul nu e corect, nu vreau destin; prefer visul”. „Cred că e trist pentru un om să nu cunoască retragerea în vis. Cel care nu poate visa trăieşte într-o lume rigidă, întrun somn fără luminã, da-da, fără lumină. În întunericul somnului, doar visul e luminã, şi uneori culoare, depinde de stare. Ai trăit vreodatã cu adevărat lumina visului? Se pare că nu. Ţi-ai robotizat întreaga viaţă, întreaga trăire.

Mănânci, joci teatru, iubeşti, ca un robot.” (Actorul).

Oricare viaţă nevoieşte la schimbare, fericită ori nefericită, cum o fi aceasta. Însuşi sensul vieţii fiind schimbarea, reînnoirea. Edificator este însă episodul larg relatat, din scrierea care dă titlul cărţii şi al cărei final este conclusiv, dar lăsând locul de meditativ…

“La întoarcerea acasã, Gherasim scoase din magazie, valiza lui de soldat – că alta nici nu avea – făcută dintr-un lemn trainic şi vopsită în verde, şi ajutat de nevastă-sa îşi aranjă de drum câteva schimburi, cămăşi, două flanele şi trei pieptare fãcute de ea, ciorapi şi două perechi de pantaloni. Mai puse acolo şi o oală mai micã, o lingurã, un cuţit, o stachină (că nu se ştie ce găseşte pe-acolo, până se rostuieşte la casa lui).

Iar a doua zi, dis-de-dimineaţă, ieşi cu dreptul din casa şi bătătura pãrintească, asta ca să aibă noroc, să-i meargã bine în noua viaţă spre care se îndrepta.” (Om în intersecţie).

Atunci când dramatism nu e, întotdeauna însă se iveş-te ceva notabil senzitiv, de pil-dă nostalgia care cuprinde până la urmă pretutindeni în rostul înţelegerii; îşi fac loc şi iluzia şi deziluzia, umblate la toartă în demersul cu tentă memorialistică sau/şi mai curând introspectivă.

Mariana Pândaru este o poetă dedicată, care s-a încumetat însă la mai toate genurile literare, iar aici se simte necesitatea aprofundării trăirilor prin descriptivitate generoasă, prin însufleţirea locurilor laolaltă cu oamenii,

actualitatea literară 19 faptele fiind la rândul lor crescute din condiţia de punctualitate, în aceea de respiraţie.

Interogarea imaginarului.

Seducţiile meditativului şi mirajul senzorialului la Angi Melania Cristea

Ionel BOTA

Nu e chiar atât de interesant ca datele biografice să-ți recomande un autor de literatură mai mult decât valoarea acelei creații ar vorbi de la sine. Între scenarii primordiale, cosmologia ființei, revelațiile unui imaginar al țeserii binomului spațiu-timp și nostalgia matricei fatidicelor succesiuni ale materiei, discursul liric din Pietrele soarelui (Craiova, Editura Aius, 82 p.) arată în Angi Melania Cristea un autor a cărui poezie merită oricând zăbava unui comentariu aplicat. Există o magie aparte în versuri indicând rolul cuvântului de insolită formatare identitară, am zice, a textelor,oforțăinteriorizată,acumînplindeclicexpansivspre în afară, ca o altă lecție de geneză a lumii. Proiecția aceasta, luând aspectul unui miraj de liniște ființială, sufletească, poate fi urmărită în etapele ei de expansiune a tuturor „abdicărilor” („ora albă se desface în petale/rotunde/dor de drumul ce doare dor de mers/spre niciunde/de iubirea din ram/orhidee spre cer/de gustul aspru al lumii tainic sărat efemer”), de aproximare a unei paradigme, departe/ aproapele. Sensibilitatea e devastatoare, eul-destin își trăiește, oarecum șamanic, evanescențele (în cuvântul de escortă de pe coperta a IV-a, Alex. Ștefănescu vorbește de candoare și inventivitate, prefața lui Florin Grigoriu dezvoltă doar tema scrisului), în marele amfiteatru al lumii până și moartea de-codifică, idee-sens, surparea spațiului și timpului în captivitatea idealității, în discursul simbolicilor, parcă „blestemând” toate suavitățile ființei: „moartea are raftul ei/este scoasă în tiraj redus/numai pentru inițiați/ zilnic o curăț de praf/poate se va deschide acum/cât ceasul încă îmi ticăie în piept/să poată citi și nevăzătorii/literele încrustate//de ce ți-ar trebui văz/pentru a gusta deliciile morții aflate pe raft?/nici auz nu-ți trebuie, nici glas/ doar palme să o poți modela în formă de zbor/vocalele îți gâlgâie în gât/consoanele ca niște monede pentru vama veche/curg din paginile cărților/ți-ai prins cordonul ombilical de limba ceasului//azi moartea te prinde în lesă/ citește-o ca la prima împărtășanie/fără auz fără văz/cu ochii deschiși înlăuntru” (Ultimul ceas, p. 34) Mereu într-un pattern de grupări ale simbolicilor în substrat, în durată și durabil, poezia acestei cărți caută obsedant re-includeri într-un orfism ciudat, al defigurărilor. Simțurile sunt, astfel, praguri de trecut, orchestrația metaforei devine o simplă defensivă a memoriei („iubesc timpul care sapă în nisip/nu risipesc lumina dintre coapse/te vei naște în palmele mele/și ca o minge de foc te vei așeza în stern/nu va mai muri nimeni de singurătate/cu luna între omoplați”), piatra, motiv-motivem, se transformă în reflex al poeticității, elanul e disciplinat regizoral de seducțiile meditativului. Aici, dragostea evocă ofensiva stărilor emotive (tema singurătății nu e chiar o de-nuanțare specială), jocul formelor (ah, imaginarul...corupt!) și interogarea imaginarului întemeiază un alt cod, instalează în tragic afectele, dintr-o valență mocnită a senzorialului.

Un marasm e versatilul, spectacolul erotic e supus testului evocat ironic de șarja „gradului zero al scriiturii” (hum!), nici un trofeu nu e revendicat dar eul complice nu cedează nici la „eșecuri” enunțate ori anunțate: „(...)îți apleci decolteul acela superb/pe biroul îmbâcsit de nenumărate mărunțișuri/fiecare zi este mai ofertantă muști/dintr-o pară seva ți se scurge pe bărbie/dar continui să tastezi atentă la diacritice/la urma-urmei un articol nu te face pe tine//îți șoptește la telefon că îi este dor/nu știi însă cum stă treaba/sexul are mișto-ul lui iar el nu înjură niciodată/ tu însă ți-ai băga picioarele în el de serviciu/dacă nu ar mirosi a tuș/iar tastele nu ar sări ca la zumba//tu scrii tu lucrezi tu plătești cât/ți se deșiră ciorapii/nylon ordinar/ sugi din obișnuință bomboane cu mentă/până îl obișnuiești cu ideea că/po-e-te-le înjură tot atât de bine ca și o casnică/ de aia trebuie trimise să scrie cât/mai departe/versurile nu se scriu decât în free-style” (Free-style, p. 65-66).

Angi Melania Cristea scrie într-un tonus dezinvolt-inspirat, emoția invazivă nu poate fi surclasată, însă, de tern.

Memoria conexivă e a cuvântului-lume în care descifrăm potențialul ființial dar și ființarea poeziei ca mesaj inițiatic, înnobilare a tuturor simbolicilor. Lirica din Pietrele soarelui nu exprimă doar încărcătura ludică a unor stări sufletești și nici mostre ale intimizărilor etic-estetice (ori spiritualafective, nu e greșit să spunem așa când atâtea poeme pot servi ca demonstrație) ale eului, ci stadiul unei maturități pentru au autor al unui discurs coerent, adânc personalizat, autentic, între promoțiile tinere din literatura de azi.

20 actualitatea literară

inedit

nr. 83 n iulie 2018

Gheorghe Alexandru Iancovici (1924-1992) Inedit: memorial de călătorie Croazieră primaverilă pe Marea Neagră

literaturii lor naționale și universale. * Seara, în salonul vaporului, concurs de frumusețe. Două lugojence obțin premiile I și III. Frumusețea feminină e și ea, în felul ei, o plăsmuire excepțională, în care spontaneitatea irațională a naturii s-a depășit pe ea însăși: o capodoperă a unui autor anonim...

(Continuare din numărul trecut) În sere am putut admira Victoria regia și bogatele colecții de crizanteme, gladiole și gherghine. Tot în cuprinsul Dendrariului se găsesc două grădini deosebit de atrăgătoare: în stil francez și una în stil englez, precum și o „casă de vară” (seră) destinată studierii plantelor subtropicale, construită de jurnalistul moscovit Hudiacev, același care a înființat și Dendrariul.

(Menționez, cu titlu de comparație, că Grădina Botanică Nikitițki de lângă Livadia are o suprafață de 280 ha și cuprinde 28.000 de specii de plante sălbatice și cultivate, din care 1200 varietăți de trandafiri, în vreme ce Grădina Botanică din Cluj cuprinde circa 10.000 de specii, un ierbar cu peste 550.000 de plante și 600 varietăți de trandafiri.) În imediata apropiere a Dendrariului se află Grădina Centrului de Cercetare a Florei Montane, în care cel mai interesant obiectiv este, de bună seamă, „Pomul prieteniei”. E un mandarin căruia celebrul explorator polar sovietic Otto Schmidt i-a grefat în 1940 un altoi de portocal. De atunci, pomul produce și portocale și mandarine.

Pilda lui Schmidt au urmat-o și alții.

Azi, în „Pomul prieteniei” cresc și se coc mandarine japoneze, lămâi italiene, grepfruturi americane. Numeroase altoiuri au fost aplicate în memoria lui Ch. Darwin, Fr. Joliot-Curie, Albert Einstein etc. „Pomul prieteniei” a primit în dar, de-a lungul anilor, pachețele cu câte un pumn de pământ cules din locuri sacre ale omenirii: din Valea Morților (Plevna, Bulgaria), de pe Colinele Mamaiev (Stalingrad), de pe mormintele lui Lev Tolstoi, Taras Șevcenko, Mihail Koțiubinski (strălucit scriitor ucrainean), Piotr Ilici Ceaikovski etc. În după-amiaza aceleiași zile vizitez singur, în strada Pavel Korceaghin nr.

4, Muzeul Nicolai Ostrovski, adăpostind documente și alte urme ale trecerii prin viață a faimosului scriitor sovietic.

Paralizat și orb de la 24 de ani, în urma rănilor primite în războiul civil, Ostrovski și-a petrecut ultimii opt ani ai vieții la Soci, într-o căsuță învecinată cu muzeul. Aici și-a scris el primul roman, Așa s-a călit oțelul, aci și-a conceput partea întâi a celui de-al doilea, intitulat Născuți în furtună și terminat cu puțin înainte de moarte. Muzeul păstrează manuscrise, cărți, mii de scrisori primite de scriitor de la cititori, fotografii și obiecte personale ale popularului romancier. În drum spre vapor meditez asupra destinului acestui creator, caz de excepțională tenacitate și energie. Face parte și el din categoria scriitorilor deveniți celebri printr-o singură carte, asemenea lui Cervantes (prin Don Quijote), Fromentin (prin Dominique), Mateiu Caragiale (prin Craii de Curtea Veche), Alain Fournier (prin Le Grand Meaulnes) sau Giuseppe Tomasi di Lampedusa (prin Ghepardul), cu toții plăsmuitori ai unor opere de excepție, printre cele mai reprezentative ale

* Dimineața, la 7.30, sosim la Suhumi.

Situat pe țărmul unui mare golf, orașul acesta e capitala Republicii Autonome Abhaze din cadrul RSS Gruzine. Din port se zăresc, puțin estompate, culmile înzăpezite ale Marelui Caucaz. Climatul local e maritim-subtropical, cu 220 de zile însorite pe an.

Suhumi e unul dintre cele mai vechi orașe din lume (circa 2500 de ani), con-temporan cu vechea Romă și cu Atena. În secolul al XVI-lea țărmul abhaz este cucerit de turci: Suhumi devine o importantă bază navală și piață de sclavi. Copiii și adolescenții georgieni și abhazi, smulși din sânul familiei, sunt duși la Istanbul și în Egipt, unde, după o severă instrucție militară, devin mameluci, garda temută a suveranilor Egiptului. În 1810, în urma războiului ruso-turc, Suhumi și întreaga Abhazie sunt încorporate Imperiului Otoman. În împrejurimile orașului dănuiau cândva bălți și bântuia malaria. S-au importat din Italia anume viermi care devorau larvele de anofel și astfel fla-gelul a fost curmat. În zonă se cultivă ceai și tutun.

Ceaiul e plantat pe 16 mii de hectare, ceea ce reprezintă 96 % din întreaga producție de ceai din URSS. Pe teritoriul abhaz mai cresc, între altele, smochini, viță- de-vie și curmali. În Abhazia trăiesc 70 de naționalități. Localnicii abhazi își spun absua și își numesc țara Apsnî, „Țara Sufletului”. În regiune trăiesc cei mai mulți longevivi, media vieții fiind 70 de ani. În Suhumi există unicul „Ansamblu al Vârstnicilor”; cel mai tânăr membru are 70 de ani, cel mai bătrân, 130. În 1979 au efectuat un turneu în R. P. Ungaria; participând la un concurs, au obținut premiul I. În turul orașului Suhumi, pe care îl facem pe ploaie, trecem pe lângă un mare viaduct și pe străzi încărcate de verdeață. Fiecare stradă posedă esen-ța sa particulară: pe Prospekt Mira (Bulevardul Păcii) e plantat arborele de camfor; pe Strada Lenin sunt palmieri; pe Strada Octombrie, cedri de Himalaia; pe Strada Tbilisi, cedri și pini; pe Strada Cociua, oleandri și iarbă de pampas; pe celelalte străzi, platani și magnolii.

Din mersul lent al mașinii ni se arată: Universitatea „Gorki”, Institutul de Agricultură, Politehnica, Institutul de Medicină, Teatrul de Stat „Samson Ciocibă” (dramaturg abhaz), Teatrul Gruzin, Teatrul Rus pentru Copii, Teatrul de Vară, Galeria de Pictură, Filiala Filarmonicii de Stat, Muzeul RSS Abhaze. Aflăm de la ghid că în școli se predă în patru limbi: abhază, georgiană, rusă și armeană. Limba abhază e din familia limbilor caucaziene și are circa o sută de mii de vorbitori. Cea mai veche atestare a acestei limbi e a călătorului Evliya Celebi (învățat turc din secolul al XVIIlea, autor al unor note de călătorie cu relații interesante despre Țările Române). Se scrie cu alfabetul rus. Întemeiată de venerabilul poet Dmitri Gulia, literatura abhază e printre cele mai tinere din URSS. La extremitatea de nord a orașului coborâm și vizităm rezervația de maimuțe, unul din cele mai mari centre primatologice din lume, reunind mai mult de două mii de exemplare. Unele

dintre ele au ajuns la a zecea generație.

Maimuțele, provenind din Africa, India, Indonezia, se agită în țarcuri împrejmuite cu gard de sârmă; cele utilizate la diferite experiențe sunt ținute în cuști speciale. În această împărăție a maimuțelor există și câteva... vedete: Babușka (Bunica), babuinul Gabriel, macacul Radj, mândrul șef Murrey ș.a. Sincer vorbind, rezervația nu m-a interesat în mod deosebit.

Nefiind naturalist, hidoșenia maimuțelor, lubrice și dezgustătoare, mi-a repugnat.

Cu totul altă impresie mi-a lăsat spectacolul de balet oferit special grupului de excursioniști români de Ansamblul de cântece și dansuri din Abhazia, la care am asistat în după-amiaza aceleiași zile. Balerinii s-au dovedit pur și simplu extraordinari. Ne-au uimit: dansul să-

biilor, din care – izbite – săreau scântei, dansul pumnalelor, dansul luptătorilor (korumi), dansul burlesc (gandagan) și, mai ales, duelul dansat de doi balerini legați la ochi cu basmale, incredibil de dinamici: o frenezie.

După spectacol, aflând că sunt colaborator la unele reviste din țară, Mihail Komarițki mi-a promis să mă ducă (în vederea unui articol documentar) la o nuntă abhază, unde se număra printre invitați. Ar fi fost ceva extrem de interesant, dar, din păcate, nuntașii au omis să vină după noi, așa că n-am rămas decât cu amărăciunea făgăduinței neîmplinite.

Totdeauna, la sfârșitul unei călătorii, păstrezi un regret. Oricâte lucruri ai fi admirat, ceva rămâne neîmplinit. Am plecat din Suhumi cu două regrete: întâi, acela de a nu fi văzut cum se desfășoară ceremonia nunții la neamul abhaz; al doilea, de a nu fi vizitat Muzeul de Istorie și Etnografie din Zugdidi, pentru a contempla portretul Ninei Ceavceavadze, soția celebrului scriitor rus Alexandr Griboedov, asasinat la Teheran și înhumat la Tbilisi. * La ora 23 vaporul pleacă spre Batumi, unde sosește dimineața la 7. Batumi e capitala Adjariei, care face parte din RSS Gruzină. În spatele portului, ca un fundal ireal, se zărește o prelungire înzăpezită a Munților Caucaz. Îi privesc fascinat și îi fotografiez cu film color.

Trecem în revistă, din autocar: Parcul Primorski, Obeliscul Eroilor din Al Doilea Război Mondial, Muzeul

Revoluției, Muzeul de Artă Populară, Moscheea, Bazarul, Școala de Marină.

Caracterul oriental al localității e mai accentuat aici decât în celelalte orașe de pe litoral vizitate în zilele precedente.

Pe alocuri te izbește aspectul rural: pe o pajiște din apropierea portului pasc vaci; pe alta se duelează doi cocoși, ca într-o schiță de Emil Gîrleanu.

Batumi e, concomitent, stațiune balneo-climaterică și centru industrial.

Dispune de un port comercial, de unul pentru vasele de pasageri și de unul petrolier, în care vapoarele-cisternă își fac plinul cu țițeiul Caspicei, venit prin pipeline de la Baku. Are fabrică de metrouri, de construcții de mașini, de produse farmaceutice, de sucuri de citrice și rafinării de petrol. Străbatem un cartier de blocuri, cu frumoase mozaicuri pe ziduri. Preocuparea pentru estetic se vădește la tot pasul. Ruinele unei cetăți din secolul al XII-lea servesc astăzi ca Muzeu al Artei Populare Gruzine.

Acum drumul urcă în serpentină la mica stațiune Mahingeauri. Un restaurant pe marginea șoselei, decorat cu frumoase ornamente traforate.

Poposim la întinsa plantație de ceai de la Ciakva. Se fac fotografii în grup, din care mă eschivez. Ni se dau explicații (poate prea detaliate) despre ceai: se culege mecanic; lăsat în voie, ar crește până la 4 metri înălțime; când înflorește are flori mici, galbene; s-a adus pe aceste meleaguri din India și China, prin secolul al IX-lea; din frunze se extrag produse farmaceutice: cafeină, teobromină etc.

Reîntorși în oraș, vizităm acvariul și delfinariul.

Acvariul, cel mai mare din URSS, e un adevărat muzeu marin. Reunește mai multe sute de varietăți de pești și de animale marine. Parcul delfinilor, de lângă Acvariu, e în același timp un centru științific și de demonstrații. În imensul bazin înoată șase afaline (delfinii cei mai mari din Marea Neagră și care se adaptează mai ușor decât alții la viața captivă). Ai impresia că exhibițiile la care se dedau, spre amuzamentul publicului, îi amuză și pe ei înșiși și că le execută cu plăcere, cu antren de artiști.

A doua zi vizitez Muzeul de Artă Populară. De fapt, e un muzeu eteroclit – etnografie, istorie, științe naturale – în care, de la mistrețul împăiat la uriașul scut gruzin și la portretul lui Stalin, sunt doar câțiva pași.

Aici, ca și în alte muzee din URSS, sunt numai inscripții rusești și niciun ghid care să-ți dea explicații în vreo limbă de circulație internațională. Sunt totuși satisfăcut să aflu că la Batumi a trăit o vreme Serghei Esenin și că aici și-a compus întinsul poem Anna Sneghina, în care proslăvește pitorescul port.

Mă reîntorc în oraș. Cutreier uriașele hale și cumpăr mandarine, rodii și migdale închise într-un fel de păstaie preparată din aluat de făină maronie.

Seara, ceremonia despărțirii de echipaj. Cadouri reciproce. Fetele de pe bord ne prezindă un mic spectacol de cântece și dansuri rusești, destul de reușit, având în vedere că e susținut de amatoare.

A doua zi facem calea întoarsă, tăind Marea Neagră în curmeziș (de la Batumi la Constanța, 558 de mile marine). Vizităm cabina de comandă a vaporului. Se pare că e ultimul drum al „Uzbekistanului”, după care bătrânul vas se retrage la pensie.

La ora 13 sosim în Constanța. Călăuziți de un vaporaș-pilot intrăm încet, încet în port.

După o croazieră de zece zile, suntem din nou pe pământ românesc. Derulându-mi retrospectiv filmul încântătoarei călătorii, îmi vin involuntar pe buze versurile lui Joachim de Bellay: „Heureux qui, comme Ulysse, a fait un beau voyage...” [„Fericit cel ce, precum Ulise, a făcut o călătorie frumoasă…”]

(Sfârșit) Text stabilit de

Simion Dănilă

recenzii

nr. 83 n iulie 2018

actualitatea literară 21

Cum s-au adeverit previziunile prozastice ale poetului Gheorghe Azap

Într-o scrisoare din anul 2000, Gheorghe Azap afirma categoric despre doctorul Iosif Badescu: „Dumneavoastră aveți un talent de-a dreptul blagoslovit… O carte faină știu că veți scoate-n librării”. După care regretatul poet din Ticvaniul Mic argumentează: „propozițiile alunecă întru totul plastic; proporțiile narării-s bine meșterite; condimentele umorului (fin și frust) tare-s gustoase; descrierea naturii și starea de cuget dau în vileag liricul suflet al semnatarului; până și gramatica-i respectuos așezată-n legile jocului”. O caracterizare de profesionist al condeiului, exactă și entuziastă, ca o bună premoniție, care te obligă. Mai ales că pe-atunci Gheorghe Azap nu citise decât scrierile semnate de Iosif Badescu în revistele „Almăjul” și „Almăjana”.

Iată că doctorul reșițean a confirmat încrederea investită în el de un hăruit scriitor.

De atunci, Iosif Badescu a semnat mai ales în „Reflex”, unde Octavian Doclin i-a încredințat o rubrică. În plus, în aceeași ordine de idei, mai important e faptul că a editat nu una, ci două „cărți faine”. Despre „Cum am devenit medic”, tipărită în 2013, am vorbit la Bozovici și am scris în „Reflex”, ca despre un posibil mini bildungsroman al unui om de cultură, cu o sensibilitate aparte față de Almăjul natal, față de cei care l-au ajutat să se realizeze ca om și ca profesionist, într-o meserie prin excelență umanistă: aceea de medic ginecolog-obstetrician.

Iar acum, la împlinirea vârstei de 65 de ani și ieșirea lui la pensie, am ocazia să mă exprim despre a doua „carte faină” semnată de doctorul Iosif Badescu: „Însemnări din camera de gardă”, editura Artpress, Timișoara, 2018. Slujind o viață femeia cea dătătoare de viață, nu întâmplător, ba chiar simbolic aș spune, această nouă carte a doctorului Badescu este gardată de două semnături feminine : Florina-Maria Băcilă (care semnează Prefața și îngrijește cu adevărat ediția) și Ada D. Cruceanu (cu un titlu „În așteptare”, care ține loc de Postfață și ne sugerează să așteptăm și alte cărți de la autor). Cele două doamne invitându-ne să descoperim frumusețea vibrantă a acestei cărți, care face un pas mare spre literatura pe care autorul este îndemnat s-o scrie acum, după ce a scăpat de servituțile spitalicești.

Scriind aici cu justificată empatie, îmi propun să nu fiu, totuși, subiectiv în exces. Mai ales că doctorul Badescu este personaj într-un poem de-al meu, iar eu mă bucur de o atenție specială în trei articole-povestire și în tot atâtea fotografii din carte. Unde doar câteva imagini mai personale ale lui lasă impresia de album de familie. În rest, totul se cere evaluat, mai mult decât „Cum am devenit medic”, ca un produs artistic, realizat cu evidente calități care țin de arta literară. Astfel că, deși se află doar la a doua carte, se justifică pe deplin referințele bibliografice prezente și ele.

Volumul „Însemnări din camera de gardă” este compus din trei capitole: unul care poartă același titlu cu cartea, al doilea e „Întâlniri cu artiști ai cuvântului și cântului”, al treilea fiind „Oameni și locuri”.

Multe întâmplări, multe personaje și chiar locuri le-am întâlnit și în precedentul volum. Doar că acolo îl însoțeau pe autorul personaj în drumul lui spre împlinire personală. De data asta, totul este mai clar rotunjit, mai bine individualizat artistic și ca semnificație. Sunt mici povești cu tâlc și cu farmec. Totul atent dozat, cu un anume crescendo, prin îmbinarea prezentului relatării cu amintirea, cu un simț și o știință a povestirii, care face ca „Însemnări din camera de gardă” să se citească dintr-o suflare. Personal știu o doamnă care nu s-a lăsat până nu a citit-o într-o noapte.

Ceea ce pentru un autor, mai ales când are modestia să nu se considere scriitor, este un cec în alb. Da, e o mare calitate să scrii cărți care pot fi citite cu plăcere. O spune asta un autor de titluri provocatoare și mai greu accesibile, în complexitatea unui păienjeniș de mijloace și semnificații dificil descifrabile la o primă superficială lectură.

Care sunt, deci, particularitățile și calitățile care dau farmec scrisului doctorului Iosif Badescu? Referindu-ne în special la recentul volum, lansat cu prilejul pensionării, la o impresionantă serată, oraganizată la restaurantul Rogge din Reșița. Trăsătura principală mi se pare a fi aerul de frumoasă poveste. Iar oamenilor le plac poveștile cu final fericit. În care natura e frumoasă, majoritatea oamenilor sunt prietenoși, chiar generoși, binele învinge răul, iar personajul principal, aici însuși povestitorul, cu toate încercările prin care trece, iese învingător. Un om împlinit exemplar, care împarte generos cu cititorii bucuriile sale. Fie că e vorba de frumusețea naturii la sălașul Baba, din miraculoasa Vale a Almăjului, unde adultul de azi tot încearcă să-l regăsească pe copilul năzdrăvan de ieri. Sau atunci când îi redescoperă cu încântare pe unii mentori exemplari, de la care a învățat, pe unii memorabili consăteni, dar și pe unii artiști ai cântului și ai cuvântului, pe toți aceștia vrând parcă să-i pună, cu prietenie, într-o aurită ramă.

Să-l luăm ca exemplu pe doctorul Iosif Olariu, căruia îi poartă o admirație fără margini. Chirurgul de elită, retras într-o comună marginală, după ce a refuzat să rămână într-un mare oraș. Aici construiește un spital și face adevărate minuni în salvarea pacienților. Ia măsuri originale pentru a învinge greutățile create de obtuzitatea șefilor. Îl îndrumă și îl sfătuiește pe tânărul aspirant și apoi practicant. Dar Ana, soția doctorului Olariu, care îl ajută mult la pregătirea admiterii și deci îi poartă și ei recunoștință, stă în Timișoara, unde moare singură. În treacăt e amintit că și doctorul

se stinge prematur și singur în Bozovici. Iar astăzi spitalul din Bozovici nu mai e… spital.

Autorul trecând intenționat cu vederea dramele, pentru a nu întina cumva ideea de erou imaculat. Același lucru petrecându-se

și în cazul doctorului Octavian Apahideanu.

Este lăudat convingător profesionistul, șef de secție și autor de cărți de apecialitate, omul cu o vastă cultură. „Idolul său era Femeia, atât cea înger, cât și cea demon.”

Dar obstreticianul Apahideanu avea să moară tot singur, părăsit de soția care nu l-a înțeles și de copiii pe care-i voia performanți. În ambele cazuri eroii săi putând fi foarte bine personaje de roman.

Am insistat asupra celor doi din dorința de a sublinia specificul scrierii la doctorul Badescu. Dorința sa de a ne prezenta exemplarul, învingătorul. Poveștile mult gustate sunt despre învingători. Și aproape tuturor cititorilor le plac mai ales învingătorii. Aici regăsim trăsătura fundamentală a căr-ții „Însemnări din camera de gardă”: optimismul. Și atunci când apare câte o mică neîmplinire, sau chiar moartea, cum e cazul solistului de muzică populară Ilie Artinescu, din Iablanița. Prea puțin cunoscut ca artist, acesta se stinge, murindu-i timpuriu și copilul doctor, fost coleg de facultate al autorului. Dar Iosif Badescu insistă asupra unei nunți de neuitat, menționând în treacăt că în urmă a rămas un nepot, tot medic. Același mesaj optimist, în care nostalgia și amintirea nu-s apăsătoare. Cititorul rămâne cu povestea unei nunți ca în povești, la care autorul are mijloacele literare să-i dea iluzia că a fost și el prezent.

Lui Gheorghe Azap îi citește cărțile și îi

Mircea Anghel: Vitralii din cioburi de realitate

Mircea Anghel își așterne în tablete gândurile, emoțiile, propria viziune asupra realității, fiecare tabletă fiind o bucățică de sticlă ce la final va deveni parte dintr-un adevărat vitraliu. Într-o notă tragicomică, autorul surprinde întâmplări, fapte din realitatea mai mult sau mai puțin tangibilă, pe care le observă cu un ochi extrem de atent spre a le interpreta într-un stil propriu, mușcător, fără a lipsi ironia și sarcasmul. Principala țintă rămâne politica și politicienii de la noi (o „clasă politică fără clasă”), ce își amintesc de „ștampilatorii de serviciu” numai la alegeri.

Amintiri de tot kaki-ul e o retrăire a chemării la oaste, un bun prilej de a enunța două reguli de bază: „În armată nu pot fi introduse două lucruri: băuturi alcoolice și logică”. Dar dacă nu pot introduse, nu înseamnă că nu pot fi... consumate. Dacă despre mașină știam că este ca o... femeie, La adio tu formează convingerea că nici bicicleta nu e mai prejos. Ars poetica este o analiză pe text extrem de minuțioasă a manelei „Eu aș da zilele mele” de Nicolae Guță, concluzia fiind indubitabilă: „Textul, de o complexitate și de o profunzime fără egal, este el în sine o muzică”. Asupra etichetării produselor din magazine se oprește autorul în Conservă de vacă nebună, acesta constatând că cititul etichetei poate dăuna grav... sănătății.

După cum reiese din Lunga vară plictisitoare, aparențele mai și înșeală: ce poate fi mai frumos decât un fir de trandafir adus drept mulțumire de un bărbat aflat la ananghie celei care l-a cinstit cu o bere, o țigară și o pâine? Șah la Finanțe realizează o paralelă între modul de a atenta la avutul obștesc în comunism și în prezent. Dacă îna-inte de revoluție în urma unui control financiar toată lumea avea de câștigat, în prezent avantaje sunt doar pentru unii („De aceea mă întreb, unde sunt vremurile șahului de odinioară?”).

Practica agricolă e luată în colimator în Cucuruz cu frunza-n sus, aceasta neînsemnând doar culesul porumbului, ci și culesul... țuicii din sticlă. Tot despre băutură e vorba și în Domnului dascăl, cu dragoste. O chemare la vot este Stop joc!, votul fiind o armă redutabilă,osancțiunecontraderapajelorpoliticienilor.Primăvara, din E primăvară, iarăși primăvară, e văzută ca o speranță într-o schimbare în bine a politicii, spre înlocuirea promisiunilor cu fapte.

Alegerile europarmanetare (Eurociolaniada) dau ocazia unor meditații amare despre „clasa politică fără clasă” care a dus speranța românilor în comă. „Daciada” politică pentru europarlamentare nu aduce nicidecum pentru români viza pentru Țara (Mai)Binelui, cuvântul fiind singurul mijloc de revoltă, de rezistență („Ceea ce nu ați reușit să faceți, să-mi puneți cuvântul în ham”). Și totuși, dorința nu se împlinește, politicienii urmărind doar propriul interes („Uniți în muget și simțiri, ei veghează neobosit pentru interesul de partid, de grup sau personal.

Necum în interesul «ștampilatorilor» de serviciu, de regulă din patru în patru ani”).

Tot la politicieni se referă autorul și în De doi bani speranță - politica fiind un adevărat bordel („un bordel politic unde se practică prostituția la vedere”) - de această dată la cei aflați după gratii, urându-le... sănătate („mă rog Ție Doamne, dă-le multă sănătate ocupanților Beciului domnesc, pentru a-și putea plăti gigantica notă de plată, cu multe zile și nopți răcoroase petrecute acolo...”).

Experimentul tehnocrat Cioloș e luat în vizor în Din jale s-antrupat Electra, acesta soldându-se cu un eșec în ceea ce privește problema medicamentelor (deși ministrul „nesănătos” al Sănătății la acea vreme, Patriciu Achimaș-Cadariu, a declarat: „Dacă ar fi să raportez sistemul de sănătate la ansamblul socie-

iubește poezia. Pentru că, înainte de a fi scris un rând, înainte de a se face doctor, Iosif Badescu a fost și rămâne un pasionat cititor, un iubitor al cărții de orice fel. Are cu poetul din Ticvani o semnificativă corespodență. Scrie despre el cu dragoste. Fără să-și pună cumva problema singurătății poetului, a dramei celui care scrie cărțile pe care le iubește. Așa și în cazul poetului Ion Chichere, despre care ne lasă un frumos portret mărturisitor. Fără să se atingă, doamne ferește, de unele laturi care ar putea strica imaginea. Ceea ce nu este, evident, o scădere. Dimpotrivă. Despre creatori, el scrie cu empatie, încercând să le descifreze, să le sublinieze calitățile.

Dorindu-și să ne facă să gândim frumos despre creatorii de frumos. El scrie cu admirație despre prozatorul Ion Marin Almăjan, cel mai reprezentativ scriitor pe care l-a dat Valea Almăjului. Pavel Șușară, fostul coleg de liceu și prefațatorul primului volum, cu care se regăsește peste ani, devine un personaj interesant și credibil al altei povestiri cu erou real. „Dascălul de limbă și suflet Iosif Băcilă”, poetul și redactorul-șef al revistei „Almăjana”; doctorul Mircea Meilă, cu pasiunea sa pentru Almăj și Nera; taragotistul Lu-ca Novac, soliștii Ana Pacatiuș și Iosif Ciocloda (care i-a cântat la nuntă); despre toți aceștia autorul nostru depune mărturii însuflețite, asumându-și-l pe fiecare ca parte a biografiei sale sufletești și spirituale. În toate acestea, cu multe întâmplări personale, Iosif Badescu nu uită două lucruri: că e fiu al Văii Almăjului și că e doctor. Scrie cu multă duioșie și spirit de observație, ca un fel de datorie, despre natura, morile de apă și oamenii satului său, Șopotu Vechi, lăsându-ne câteva portrete memorabile: Marian Mirea, Iuliana Stoicu, Iosif Daba.

De sat și de Almăj este legată și „cariera” sa de dansator la „Doina Timișului”, unde și-a găsit și nevastă. Ansamblu care i-a prilejuit călătorii de neuitat peste hotare și cîteva texte, în care talentul său reportericescscriitoricesc iese trimfător la iveală. Însemnările din spital ne arată spirit de observație (ceea ce-l ajută în portretizări, peste tot), omenie, bucurie, atunci când aude cel dintâi plâns al noului născut. Și aici, fiecare fragment (asupra cărora nu pot insista) are în centru un personaj, o idee, o morală. Deși o viață medic ginecolog, Iosif Badescu nu uită că și doctorul e om. Vede nașterea ca pe un miracol și femeia ca pe o înfrumusețare a vieții. În toate schițele sale din carte, cu spirit de observație, cu lirism sau cu umor benign, printr-un limbaj firesc, frumos și subtil, Iosif Badescu dă dovadă de talent de povestitor, arătându-ne că nu e doar un rătăcit întâmplător între autorii de cărți.

Nicolae Sârbu

tății, aș spune că este peste medie”). În Neica-l meu, harnic sondor, autorii sondajelor de opinie sunt doar... sondori, care împing cifrele în direcția pe care o vor cei ce le-au comandat, fie și atunci când e vorba numai despre intenția de vot. Iubirea câinilor vagabonzi (Iubiți și câinii vagabonzi?) față de oameni se lasă și cu... mușcături, o chestiune ce trebuie tratată la modul cât se poate de serios. Spre seosebire de primăvară, toamna (E toamnă iar în viața mea) nu vine cu speranță, ci înconjurată de un întreg alai de dezamăgiri („C-așa-i toamna! Ziua recoltei! Recolta dezamăgirilor!”). După cum reiese din Floare de colț, tânăra generație, viitorul nostru, nu trebuie privită doar cu negativism, întrucât fiecare generație își are tarele, dar și frumusețile ei. Jocurile politice (Les jeux sont faits! Am înfrânt!) ajung să nu fie înțelese nici de actanți, însă cei mai buni la trocurile politice sunt UDMR-iștii. În Privind înapoi cu mânie, tabloul României pare pictat de un pictor psihopat. Canibalismul politicienilor e surprins în Munți de aur, politicieni de tinichea, exemple fiind Elena Udrea și Victor Ponta, care nu par deloc interesați de soarta țării.

Oare cine alții ar putea fi hoți de vise (Hoții de vise), dacă nu politicienii, iar a fi hoț de vise înseamnă mai mult decât a fi criminal. Din Verdict: Moarte Mioriței! aflăm că, de fapt, USA înseamnă Uniunea Sovietică Ailaltă, dar și despre o sumă de legi cel puțin bizare, dintre care menționăm: „Este interzis să culci un măgar în baie”, „Este interzis să mergi pe bicicletă într-o piscină” sau „Soțului îi este interzis să-și bată soția cu un băț mai gros decât degetul lui cel mare”, pe care legiuitorii noștri încearcă să le copieze, precum Legea 149 din 2015 privitoare la câinii ciobanilor. Valsul trist la toamnei îl dansăm acum... vorbește despre toamna... educației, despre neprofesionalismul guvernului „tudose” (scris intenționat cu minusculă în text). La cumpăna anilor 2017-2018, starea de „naufragiere” persistă, la fel ca și pesimismul autorului în fața vremilor ce vor urma, deși ar mai fi loc de schimbare (Poate la anul). Viziunea lui Mircea Anghel asupra realității este una amară, sumbră, însă fără resemnare și fără a cădea într-o deznădejde neagră, chiar dacă vremurile nu sunt deloc darnice cu omul de rând.

Daniel Luca

Nicolae HAVRILIU

22 actualitatea literară teatru Din culisele formulei „Lumea ca teatru”

Ambiguităţi inevitabile

Chiar şi-ntr-un întreg întemeiat din amestecul – Cum că s-ar fi încurcat cu una, mult mai tânără elementelor diferite, fiecare dintre subiecţi îşi va face decât el şi care ar putea să-i fie fiică, spuse cu prudenţă direcţia sa. De aici se iveşte o împăcare a contrariilor consoarta lui Serafim. ori se menţine o brambureală fără capăt. Spre a – Asta chiar n-aş fi crezut! Da’ mă rog! contrazice ipostaza dezordinii generale, dorită de unii, – Mă rog, mă rog! O ştiu de la Costi, iar băiatul nu dar, de cei mai mulţi locuitori ai cartierului, respinsă, vorbeşte baliverne.

Profir, umblat prin toata lumea, se adresă amicului – Frumos din partea lui! Am să vorbesc eu cu taicăsău Serafim în felul următor: său, ridică tonul Eleonora.

– Că-ţi place să auzi ce n-ai gândit, că nu-ţi place, – Vă rog! Să nu-i spuneţi lui Serafim că de la mine te priveşte. Eu însă zic aşa... În ciuda pronosticurilor ştiţi! O încasez eu în locul lui. Şi perturbaţi liniştea despre sfârşitul lumii, care se fac pretutindeni şi casei. Dumneavoastră n-aveţi bărbat şi... nu ştiţi cum nicăieri, lumea civilizată îşi vede în continuare de sunt ei după o anumită vârstă? viitor. Civilizaţia este rodul gândirii omului numai că – Aş putea să vă întreb, se arătă intrigată Eleonora. ele, gândurile, pot fi cu temei sau în trecere.

Ce vreţi să ziceţi, pentru că eu pot înţelege altceva?

Serafim, evident iritat că Profir venise cu o ştire tul- Dar n-o fac. În schimb vă precizez... Pretutindeni, în burătoare, îşi propuse o replică prin care să-i încurce cartier, se aude că sunt persoane care denaturează percepţiile. vorbele. Fie-mi iertată exprimarea!

– Să nu încerci şi acum să-mi oferi vreun argument, – Extraordinară sunteţi, doamnă! Exclam fără să fac că n-am să te cred. După cum se ştie nu e posibil. aluzie la calitatea dumneavoastră de soţie. Bănuiesc, Prea ai luat-o la pas şi te pierzi în afirmaţii hazardate, în felul meu, că sunteţi căsătorită. Mă rog! Fără nicio văzând cu ochii. intenţie!

Când se lămuri că-i servise lui Profir una colţuroasă, – Mă rog! Vreţi să-mi faceţi ordine printre informai mult ca să-l pună în inferioritate, Serafim auzi maţiile ce-mi sunt destinate. Ia te uită!, spuse disglasul consoartei sale venit din curte, de după gard, preţuitor Eleonora. piţigăiat şi tendenţios, ca de obicei.

Ca la un semn, când discuţiile dintre cele două femei – Ia spune, omule, cu cine te-ntinzi la vorbe sau îţi luară proporţii, în faţa casei lui Serafim opreşte o place să bodogăneşti de unul singur? Şi-mi spuneai că limuzină. Din ea coboară Costi şi priveşte îngrijorat în pleci la un market după cumpărături. Iar eu te găsesc jur. După un timp de tăcere, el se adresează blajin şi în faţa porţii, nedecis să pleci pe undeva. afectuos.

Surprins că observaţiile consoartei, în prezenţa – Doamnelor, vă rog, lăsaţi afacerile în seama amicului Profir, l-ar înjosi, diminuându-i orgoliul, Se- mea. De fapt sunt descurcăreţ şi-mi place să acţionez rafim îi răspunse pe un ton răstit. cu iscusinţă şi discreţie. Mă pot verifica, dacă vor, – Taci, măi femeie, din gură doamnele mele! Şi v-ar fi de că multe nu le ştii şi nu le afli. folos. N-ar strica să lăsaţi şi Iar de afli din întâmplare, nu vorbele pe seama mea. Că tot prea le înţelegi. Aşa că fă cale cineva trebuie să le poarte în întoarsă şi vezi-ţi de treburile cârcă. casei!

– Eh, vedeţi! E descurcăreţ Profir, care auzise vorbele şi-i meşter bun, preciză conamicului său şi gândindu-se soarta lui Serafim. că ar lua proporţii, nedorind – Că-i descurcăreţ, a spus-o să fie martor, dădu semne că chiar el. Cât de bun meşter se retrage. e, lăsaţi-mă singură să-l – Pe mine, vă rog, să mă scuapreciez! Dar şi ce arătos zaţi! Mă duc să-l iau pe fiueste! meu de la şcoală. E încă mic şi – Doamnă, terminaţi cu trebuie vegheat. Salutare... şi... aceste avansuri!

Sărutări de mâini, doamnei!

– Dar n-are voie omul să Serafim, încins ca un reşou Gandolin şi Scapin, personaje, în versiune profite de înzestrările nauitat în priză, poate şi din turii? Atunci de ce i-au mai franceză, din Commedia dell’Arte. cauza conversaţiei cu Profir, fost dăruite?, spuse ironic nedusă până la sfârşit, îi aruncă o privire crispată con- Eleonora. soartei sale şi-i spuse una: – Să nu ne grăbim cu aprecierile şi să ne purtăm în – Ţi-ai găsit să-mi faci scene! Tocmai acum, când limita decenţei! Pot apărea unele schimbări, ca să nu omu’ se pregătea să-mi destăinuie anumite impresii zic ajustări, şi atunci rămânem cu o imagine falsă. după călătoria prin lume.

– Eu ce-am zis? Că-i arătos şi, drept urmare, l-aş – Da’ ce-am zis? Ce-am zis atât de ofensator că v-aţi invita acasă, insistă Eleonora. inhibat amândoi?

– Ar trebui să ţineţi seama de realităţi, dar n-o fa– Ştii ce! Te bagi unde nu-ţi fierbe oala! Raţă sălbati- ceţi! Vă priveşte! Băiatul este fiul lui Serafim şi, după că! Asta eşti!, scrâşni Serafim din dinţi şi dispăru. cum sunt vorbele, e în curs de căsătorie. Băiatul nu-i Femeia deschise poarta şi privi în lungul străzii de capul lui! pe unde îşi iuţea paşii omul său. Hotărâtă să se-n– Dar o instalaţie în plus, iar, după caz, o revizie de toarcă la treburile sale, ea mai privi o dată strada şi circumstanţă la o adresă oarecare nu strică. Mai pică zări o persoană ce-i părea cunoscută. Era Eleonora, un ban. contabila-şefă de la Firma de confecţii şi tricotaje din – Nu-i oarecare adresa. Sunteţi o persoană, îndecartier, unde lucra şi Costi, fiul lui Serafim din prima obşte, cunoscută, probabil şi după adresă. căsnicie. Acaparată de conversaţia pe mobil, posibil şi – Asta depinde de mine cum reuşesc să fiu cunosdintr-o nevoie de concentrare, persoana se aşeză pe o cută. bancă aflată viziavi de casa lui Serafim.

– Mă rog! Sunt lucruri mai importante decât reu– Ascultă! Un minut, un minuţel! Şi termin. Urmează şitele, accentuă consoarta lui Serafim. să se ia cazul în discuţie şi abia, pe urmă, se va decide Costin, spre a linişti cele două femei, spuse pe acelaşi într-un fel. Se prea poate să fie cum spuneţi, dar nu vă ton blajin: pripiţi în concluzii. Aşteptaţi-mă şi pe mine ca să-mi – Până lămuriţi chestiunea, eu intru în casă. Scuzaţi spun părerea. pentru sosirea neanunţată!

Surescitată, neavând răbdare spre a continua, Eleo– Cum trec zilele fără să gustăm din plăcerile lor!, nora închise telefonul, spunând cu voce tare. oftă Eleonora.

– Eh, că m-am pricopsit! Cu toate nebunele pe cap.

– Spuneţi ce vreţi, o încurajă consoarta lui Serafim.

Te mai saturi, nu alta!

Sunteţi independentă, se vede asta! Înainte să luaţi o Consoarta lui Serafim, asistând la conversaţia Ele- hotărâre, gândiţi-vă la urmări! onorei, se apropie şi intră în discuţie, de parcă ar fi în– Şi eu am să plec. Deşi venisem pentru altceva, aţi ţeles despre ce este vorba. reuşit să-mi schimbaţi planul. Gândindu-mă la ur– Mă scuzaţi că intervin! Acum după ce v-am auzit, mări, am să vă spun ceva. E bine să nu lăsăm băiatul ce să fac? Urechea e ureche! Îmi vine să vă spun... Vreţi să aştepte singur într-o casă întunecoasă. Cine ştie ce-i să ştiţi? S-a amânat luarea cazului în discuţie, deşi s-a dă prin cap! decis într-un fel ce anume să urmeze.

Eleonora se retrase, vorbind la telefon.

– Serios?! Şi-i de-a dreptul palpitant. Auzisem eu ceva, însă nu ştiam că s-a amânat discutarea cazului. *** – S-a amânat, s-a amânat! Fapta e consumată de În atmosfera cartierului se produse, nu se ştie din mult! Ştiută de toată lumea! Conducerea firmei este de ce direcţie, o scurgere de gaze sau o emanaţie de raze altă părere. Omul este un bun profesionist, pentru care ultraviolete. Incidentul a fost anunţat la „Breaking este apreciat şi, drept urmare, îi sunt iertate greşeli- news” drept „război cibernetic”. Consoarta lui Serafim, le... de altă natură. intrată în panică, se va duce prin vecini şi va urla cât – Care? Nu ştiam!, îşi arătă Eleonora curiozitatea. o ţinea gura: „Iarăşi fructele nu vor mai avea gust! Ce – Am o jenă. Nu găsesc vorbele potrivite. se va alege până la urmă şi de noi? Vai şi vai! Ne-a fost – Treceţi peste asta şi spuneţi! Faceţi un efort! dat s-o trăim şi pe asta!”

nr. 83 n iulie 2018

Comedia printre noi Însemnări de la Festivalul Comediei Româneşti, 2018

Autorul spectacolului de teatru comic, în timp ce elaborează formele scenice, se poziţionează, fără voie, în spatele unui oximoron. Şi zăboveşte o vreme retras în lucrare, aşteptând aplauze şi aprecieri.

Apoi evadează de acolo, instalându-se în realitate şi pregătind un alt refugiu oximoronic. De fapt, el creează o figură de stil din doi termeni, aparent, opuşi, dar, în esenţă, reuniţi prin ironie şi lăcrimare.

Spectacolul, înţeles ca manifestare scenică, are o durată determinată, pe când teatrul există de când e lumea. Aşadar, spectacolul de teatru comic devine spaţiul ce adună efemerul şi eternul într-o conlucrare necondiţionată. Acea parte din om care-l întemeiază ca un întreg n-ar produce râsul dacă pe scenă nu s-ar juca prin cealaltă parte care-l fragmentează şi-l moralizează. Comicul este un mod de negare a aparenţei, înlocuind iluzia realităţii cu iluzia scenei prin râs.

Cu aceste gânduri despre creatorul de teatru comic şi travaliul său am vizionat câteva spectacole în Festivalul Comediei Româneşti, XVI, desfăşurat la Bucureşti, între 20–27 mai 2018, pe scena Teatrului de Comedie, al cărui director este vrednicul şi distinsul George Mihăiţă, dar şi la Naţional „I. L. Caragiale”, Odeon, Mic, Metropolis, „Ion Creangă” şi al Dramaturgilor Români. S-a asistat la o paradă de forme şi formule de comic aduse în cadru de spectacolele teatrelor bucureştene, din ţară (Clasic „Ioan Slavici”, Arad, Naţional „Marin Sorescu”, Craiova, „George Ciprian”, Buzău) şi din străinătate (Tr Warszawa, regia: Grzegorz Jarzyna, Polonia). Speciile de comic reprezentate au fost: satira, comedia tragică, umorul negru, meditaţia şi improvizaţia nostimă. Lumea în care se trăieşte, atât social, cât şi personal, a cunoscut vizualizări pe gradenele râsului prin imagine şi personaje preluate din realitate. Voi enumera câteva aspecte: tertipurile de funcţionare din universul potentaţilor, a rechinilor din presă în contrast cu onestitatea intelectualului blajin (Breaking News, după Ultima oră de Mihail Sebastian, regia: Mircea Cornişteanu, Teatrul de Comedie, premiul „Cel mai bun spectacol”); societatea ca o mascaradă de moravuri şi grandomanii (Gaiţele de Alexandru Kiriţescu, regia: Alexandru Boureanu, Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, Craiova); individul între supleţea vieţii interioare şi rigiditate (Zăpezile de altădată de Dumitru Solomon, regia: Ilinca Stihi, Teatrul „George Giprian”, Buzău); păţaniile care dau ascuţiri la minte (N-ai tu treabă! după Dănilă Prepeleac de Ion Creangă, regia: Alexandru Dabija, Teatrul Act); tabloul vieţii unui oraş de provincie, Arad, cu fascinaţii şi nostalgii, în decursul timpului (Oraşul nostru, după Our town de Thornton Wilder, regia: Cristian Ban, Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, Arad, Premiul special al juriului); teatrul şi dansul într-un creuzet al armoniei scenice, slujind rostirii comice şi mişcării trupului (Apă vie de Daniel Chirilă, după Fraţii Grimm, regia şi scenografia: Ştefan Lupu, Teatrul Mic). Grzegorz Jarzyna, regizorul spectacolului Între noi e totul bine de Dorota Maslowska, a primit Premiul „Ambasadorii FestCo în lume”.

Efemerul şi eternul în comedie îşi râd în faţă de tot ce-i trecător şi întreţin osânda necontenitului pentru că, deşi fiind în diferenţă, stau împreună şi-şi plâng bucuria că nu se pot rupe unul de altul. Iată o altă faţetă a paradoxului despre iluzia comică, atinsă, ca tot omul, de istorie! FestCo, XVI, 2018, în tinereţea sa adolescentină, depune mărturie pentru efemer şi etern în contul formulei „lumea ca teatru”, înscriind în repertoriu spectacole mature şi cu substrat.

Teatrul are un privilegiu prin care se individualizează. Datorită actului scenic, predispus la adaptări şi modelări, teatrul răspunde la toate înfăţişările timpului, acceptate sau neacceptate, însă deţine ceva în plus, tăria retroacţiunii. Adică, intrând prin introspecţie în subconştient, redescoperă adevărul şi-l încredinţează jocului în dinamica sa. Artistul, când prinde în imagine scenică un context de viaţă ce agită prezentul, are în calcul ispitirile şi „de ce”urile din imediat. Făcând un salt în fictiv, el pune în discuţie un termen sau un element cognitiv care aşează în spectator înţelesuri noi. Astfel comedia, prin nervurile sale scormonitoare de unghere şi de măşti trase bine pe figură, poate fi făloasă şi sigură pe ea că nu vremurile o întorc din drum, ci ea face drum de urmat vremurilor. Şi ca să nu-i ocolim pe confraţii italieni (după cum este cunoscut, comedia antică, înainte de a se stabili la Atena, a avut unele „prefigurări” în Sicilia), se cade reiterat sloganul: „Arrivato la Commedia! E la Commedia è vero!”

Nicolae HAVRILIU

Cu ocazia zilei de naştere, îi urăm colaboratorului nostru, NICOLAE HAVRILIU „La Mulţi Ani!”, sănătate multă, succese şi pagini literare şi de specialitate ca până acum.

Remus V. GIORGIONI

nr. 83 n iulie 2018

Dan Drăgoi, În regatul luminii, Tiparg, 2018

Antologia de faţă (antologie de autor) este rodul luminilor târzii apărute în lirica piteşteanului D.D., care, după Dreptul la demnitate, carte publicată în

1978, tipăreşte acum, într-un susţinut ritm recuperator, Lumini târziu, Picături de rouă şi Prezentul continuu. Din toate acestea poetul alege ce i se pare mai reprezentativ, rezultând o culegere de 220 de pagini. Poeziile în rimă sunt reproduse (aproape) identic, ce e nou în cuprinsul antologiei fiind amplificarea ciclului Şoimului (pe care autorul acestor rânduri ar pune miza majoră); ciclu care ajunge astfel la 10 piese, cărora li se adaugă, în acelaşi ton, poezia intitulată Poetul. Dar şi poeme ca: Drumul nopţii spre zi, Copilăria călare pe iapa cu stea în frunte (poem emblematic, nu doar reprezentativ); Amăgirea, Drumul sufletului spre templu, Firimituri. Toate aceste piese, dacă poetul ar dezvolta în continuare tendinţa respectivă, ar putea da un proiect - şi un poet - mare, în măsură să determine reconsiderarea canonului poetic contemporan, osificat în manieră optzecistă. (Optzecist şi el, prin naştere, Dan Drăgoi ar avea atunci un loc vizibil în istoria paralelă a Optzecismului cu care ne „ameninţă” de atâta vreme poetul Mircea Bârsilă, piteştean şi el - de voie sau de… silă!?)

Vasile Proca, Inima lui Stalin, proză, Ed. Opera Magna, Iaşi, 2017

Umorul fin şi problematica socială abordate de Vasile Proca în prozele sale scurte ne sunt cunoscute din presa literară. Dacă unii îşi scriu poemele în proză, în cartea lui V.P. avem nişte proze aranjate sub formă de vers. Mai mult ca atât, proze scurte aranjate pe capitole de roman: Frau Sophia, Caşcavalul Koba, Regina Şoselelor, Lăptişor de matcă... Şi cea care dă titlul volumului, desigur: în total şaisprezece capitole. Ultima bu-cată, intitulată (în Cuprins) Închideţi inima lui Stalin este cea mai cu skepsis: autorul ne îndeamnă să nu închidem „inima” (cartea), fără s-o fi gustat pe deplin.

Pe clapetele doi şi trei avem note biobibiografice, iar pe coperta a patra câteva dovezi de încredere faţă de literatura lui V.P., semnate de Ioan Holban, Constantin Dram şi Mircea A. Diaconu - numai nume mari! „Totul este posibil şi verosimil în Cumania burlescă şi urmuziană a lui Vasile Proca”, declară Ioan Holban, care compară prozatorul cu poetul V.P., iar universul său imaginar cu lumile create de prozatori mari ca Ştefan Bănulescu şi Eugen Uricariu. Din tot ce citim înţelegem că avem în V. Proca un prozator atipic, original – chiar suprarealist (C.D.) - ; „Personajele (sale) principale sunt timpul, oglinda şi moartea” (M.A.D.).

cărţi/autori

actualitatea literară 23

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Eugen D. Popin, Evanescenţe (sau puntea dintre maluri), Limes, 2018

fărâma albastră de cer/ căzută-n temniţa cenuşie a lutului”; „Iisus venise la mine să nu-mi ceară nimic/ aşezat pe o piatră senină de timp// precum un orologiu la hotarele tainei/ [...] într-un fel de provocare târzie a jertfei/ prin ochiul lui cum o treaptă albastră/ care mă trecea fără trufie de mine// definind starea de rugăciune a inimii...” (din poemul de pe coperta a patra. N-am avut posibilitatea, dragă cititorule, să cităm titlurile poeziilor, pentru că ele nu există: la cuprins poemele apar, în loc de titlu, cu primul vers subliniat).

Descoperim în aceste adevărate Lecţii

nostalgică relevându-se deplin într-o poezie laconică, de notaţie, împlinită undeva între aforism şi contemplaţia de tip haiku.” Ca ziarist, poetul Menuț Maximinian călătoreşte și scrie mult, a fost la New York, Madrid, Istanbul.

Iată-l scriind În Malaezia: „Poze de păianjen/ Duse de ape// Plouă/ Limbile pământului se amestecă/ Aşteptând feribotul// Valize mari duc versuri/ Cuvântul are aripi şi zboară peste port”.

Poate că ar fi necesare nişte finaluri conclusive şi mai pregnante - atunci cuvântul înaripat ar avea detenta necesară şi forţa de a zbura peste Port...

mentatorii citaţi. (L. Antonesei remarcă semnele culturale incluse, spiritul religios, iradierea spirituală.) Chiar simpla citare a titlurilor este revelatoare: veghe, fiinţa cea de pretutindeni, epifanii, evanescenţă, vitraliu... Dacă ar fi să le acordăm o auto-caracterizare generalizatoare, am putea spune că poezia lui E.D.P. este evanescenţă şi susur... (prietenii ştiu de ce!). Versurile scurte le conferă poemelor un ritm sacadat, dublat de sens metafizic: „dacă/ vom reveni/ degrabă/ sau/ înainte/ de clipă/ va trebui/ să trecem/ dintr-o veşnicie/ într-alta/ limpezind/ pe rând/ lăuntrul/ adâncurile/ neîmplinirea...” (susur); „în orele târzii/ ale trecerii/ profetic/ o rază/ singuratică/ licărind/ între/ întunecime/ şi nemărginire” (dezlegare - 3, lui A.Z.).

de Înviere circa 150 de pagini de poezie fremătătoare, mult lirism şi cogitaţie.

Un exeget (Florin Dochia) decelează filiaţia filosofică a autoarei, pe linia Kierkegaard - Kafka - Sartre - Camus. Şi noi credem că obsesia - benefică a Timpului i se trage din Sein und Zeit (iar obiceiul de a folosi cum în loc de ca, de la marele poet-şi-critic rezident şi el în Amarul Târg...). Grafica, semnată de Mircea Mureşanu, este şi ea interesantă şi în general deosebit de inspirată.

Lazăr Magu, Monologuri liturgice, Mirador, Arad, 2018

Prezentat de trei poeţi importanţi: Andrei Zanca, Liviu Antonesei şi Ştefan Ion Ghilimescu, timişoreanul nostru stabilit în Germania, poet, traducător, dar şi editor de revistă, se bucură, de asemenea, de aprecierea lui Eugen Dorcescu şi Dan Anghelescu. Ca şi în volumele anterioare, poetul nostru cultivă, în cele 70 de pagini ale cărţii de faţă, o poezie aforistică, de notaţie; deşi „concretă”, poezia sa are vaste dechideri spre imaterialitate, cum remarcă şi co-

Jeniţa Naidin, Lucian Blaga la Bistriţa (1938-1940), Napoca Star, 2018

Cu un Studiu introductiv şi o Addenda semnate de eminentul filolog şi exeget blagian Zenovie Cârlugea, cartea de 230 de pagini a cercetătoarei bistriţene are trei capitole mari: Întâlnirea mea cu Lucian Blaga, Consemnările unor scriitori despre casa Blaga de la Bistriţa şi Documentar (fragmente din cărţi despre casa Blaga de la Bistriţa şi nu numai).

Prefaţa lui Zenovie Cârlugea este un adevărat Studiu introductiv de vreo 40 de pagini, doct şi aplicat - adică la subiect. În Addenda (alte 40 de pagini) descoperim o suită de scriitori bistriţeni aflaţi în relaţii cu filosoful-poet: L. Re-breanu, Teodor Mihadaş, Aurel Rău, Lu-cian Valea. La sfârşitul cărţii găsim şi un fotodocumentar legat de familia Blaga. Dar este momentul să remarcăm faptul că, deşi finanţist cu lucrări de speciali-tate (expert parlamentar în C.D.), Jeniţa Naidin a fost preocupată de cuvânt: Scrisul şi cititul (2007), de Terapia prin cuvânt Cuvântul vindecător (2010). (A mai scris şi o carte autobiografică, Vindecarea.)

Miruna Mureşanu, Lecţii de Înviere, Ed. Detectiv Literar, Bucureşti, 2018

Apreciată (pe clapetele interioare) de nume sonore ale literaturii române: Ana Blandiana, Nicolae Balotă, Paul Dugneanu, Florin Dochia, Dan Stanca, Miruna Mureşanu scrie o poezie spiritualizată - fără a fi explicit religioasă; numele sacre sunt des invocate şi nu doar ca pretexte... textualiste ca la alţi poeţi: „cum pescuit de Dumnezeu pentru oameni/ timpul murea de la facerea lumii încet”; „imprevizibilă

Mesteacănul, antologie de poezie rusă, Timpul, Iaşi, 2016

Antologator şi traducător al acesatei cărţi, în ediţie bilingvă (ruso-română) este colaboratorul nostru Alexandru G. Şerban (al cărui nume apare numai în interior, pe pagina de gardă şi pe coperta interioară). Sunt antologaţi Anna Ahmatova, Innochenti Annenski, Konstantyn Balmont, A. A. Blok, Va-leri Briusov, Ivan Bunin, Serghei Ese-nin, Mihail Lermontov, Aleksandr Puşkin şi Maximilian Voloşin. Fiecare beneficiază de un mic medalion: poză şi notiţă biografică, iar la sfârşitul cărţii găsim prezentarea autorului antologiei (al cărui nume, zicem noi, trebuia să apară şi pe copertă!). Născut în Cetatea-Albă, Basarabia, A.G.Ş. este un bun cunoscător şi al limbii poloneze, nu doar al celei ruse.

Are multe lucrări originale şi numeroase traduceri din importanţi poeţi ruşi şi polonezi. Cât despre antologie, bine întocmită, ce-am putea adăuga, decât că trebuie citită, nu povestită!

Menuţ Maximinian, Crucea nopţii, Şcoala Ardeleană, 2018

Cu o prefaţă de Constantin Cubleşan şi o postfaţă semnată de Andrei Moldovan, cartea de 80 de pagini a poetului bistriţean (timişorean prin naştere), M. Maximinian are pe coperta a patra, alături de aserţiunile celor doi deja menţionaţi, prezentarea lui Horia Gârbea, din care cităm: „Poetul... oscilează între spaţiul rural cântat de Coşbuc şi Goga şi (post)modernitatea citadină...” Avem în cuprins două cicluri: Copilul de apă şi Stingher în miezul lumii. Cităm din poemul care dă titlu primei secţiuni a cărţii: „Locuieşte/ La marginea pădurii// Neamul lui e/ Cunoscut// Ziua culege ierburi/ Iar noaptea prinde peşti în braţele/ De toate zilele” (iată că am citat integral). Avem în faţă o poezie laconică, aforistică, aşa cum remarcă şi prefaţatorul: „...firea sa meditativă şi

Noul volum - de 80 de pagini - al arădeanului (crivineanţ de-al nostru...)

L.M. marchează o vizibilă schimbare la faţă în lirica lui, care se observă uşor, apare în mod evident dacă este să ne limităm la rezonanţa titlurilor: Amintiri din Eden, Autodafe, Carantină, Chemare la Cină, Două lumi, Icoana din parc, Luna căzută din cer. Cităm, spre exemplificare, din poemul Petala: „Din lumea de spini acasă mă-ntorc/ trudit şi cu mâinile goale/ uimit că aici nu e timp, nu e loc/ pentru triste şi albe petale.// Petală am fost, dar smulsă de vânt/ şi dusă-n pustiul cel mare,/ cu păsări de pradă ce aripi întind/ să-ntunece lume şi zare...” Sau: „Nu L-am văzut. Nu s-a putut/ Dar vocea Lui am auzit.../ iar între noi era un roi/ de-albaştri îngeri.

Amândoi/ ne încălzeam la acelaşi rug/ [...] Trec prin pustiul lumii nins,/ puţin văzut, dar rug aprins.” (Moise aprins de rug). Se pare că poetul La zăr Magu se află pe drumul cel bun - sau, cel puţin, se îndreaptă spre ţel, pentru că a luat-o de ceva timp în direcţia cea bună. În orice caz, de aici încolo, ca de la o piatră de hotar, poezia lui ar trebui altfel considerată de critica literară.

Adalbert Gyuris, Izgar - satul copilăriei mele, Editura Singur, 2016

Bănăţeanul Adalbert Gyuris este un cetăţean planetar, de tip homo universalis... Născut la Vermeş, CaraşSeverin, copilăria o petrece în satul Izgar, care dă numele acestei cărţi. Locuieşte o vreme la Bocşa, Reşiţa, iar din 1997 în Germania. Este maghiar prin tată, german (şvab) prin mamă... Cartea de faţă este una de proze-confesiuni, titlurile sunt deplin edificatoare în acest sens: începe cu copilăria, şcoala, adolescenţa (Deportarea în Bărăgan), continuă cu Obiceiuri, Ruga în sat, Primele amintiri, Bunicul şi caii, Pomana porcului etc. O confesiune totală, dureroasă, a autorului descoperim pe coperta a patra: „Mă gândesc cu mult drag la părinţii mei şi îmi pare rău că de multe ori nu i-am ascultat, că am greşit şi mai ales că niciodată nu le-am spus cât de mult îi iubesc.” Este o situaţie tipică (toţi regretăm aceste lucruri); nădăjduim că autorul va trece curând, având experienţa confesiunii - şi chiar încercări lirice - la o proză adevărată, cu mai multă greutate, care să nu fie în aceeaşi măsură grevată de „repetabila povară” autobiografică.

24 actualitatea literară n 4.000 de ani de literatură universală, în „Lumea scrisă” La Editura Polirom a apărut volumul Lumea

scrisă. Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația, de Martin Puchner, profesor „Byron and Anita Wien” de engleză şi de literatură comparată la Universitatea Harvard. Volumul a apărut în colecţia „Historia” (coordonator Mihai-Răzvan Ungureanu), şi în ediţie digitală, în traducerea Anacaonei MîndrilăSonetto. Cu ajutorul a 16 texte fundamentale selectate din peste 4.000 de ani de literatură universală, Martin Puchner ne arată cum a inspirat scrierea ascensiunea şi decăderea imperiilor şi naţiunilor, naşterea ideilor filosofice şi politice şi a credinţelor religioase. Vedem cum învăţăturile orale ale lui Buddha, Confucius,

meridiane

Álvaro Hernando

Álvaro Hernando (Madrid, 1971), scriitor. Lucrează ca profesor docent în districtul școlar de la Harvard, Midvest, SUA. Cărți publicate: Ex-Clavo, Mantre pentru dans. Parte din scrierile sale au fost traduse în română, poloneză, bulgară, engleză și franceză.

Cuvânt-fiu Am găsit cuvinte-cămin în care dormeau orașe noi nelocuite, și cuvinte-amintire, în care zăceau îngropate frumoasele cadavre ale înaintașilor noștri.

Am găsit cuvinte-muzică, încăpățânate să rezoneze peste semnificațiile lor, într-o necesară și trecătoare uniune, ca o pojghiță a rănii lor.

Am găsit foarte puține cuvinte-cuvânt, univoce și seci. La început m-am gândit că era tatăl, dar a murit. Apoi casa, dar a ars. Apoi pace, dar a apărut omul. Și în final, mama, dar va muri. Așa că am încetat să mai caut.

Socrate şi Iisus au fost transcrise de discipolii lor.

Facem cunoştinţă cu Murasaki, o doamnă din Japonia secolului al XI-lea, autoarea primului roman din istorie, Povestea lui Genji. Îi urmărim pe Miguel de Cervantes, părintele romanului modern, luptînd cu piraţii şi pe Goethe inventînd conceptul de literatură universală. Puchner ne poartă în Troia, Pergam şi China, stă de vorbă cu laureaţii Premiului Nobel, arătînd cum cărţile au influenţat istoria şi cum literatura ne-a transformat planeta într-o lume scrisă.

n Concursul Naţional pentru Traducerea Poeziei Româneşti „Lidia Vianu Translates”

În perioada august - octombrie 2018, poeţii români de pretutindeni sunt invitați să participe la a doua ediţie a Concursului Naţional pentru Traducerea Poeziei Româneşti „Lidia Vianu Translates”, fondat de Lidia Vianu și organizat în parteneriat cu Universitatea din Bucureşti, ICR, Muzeul Naţional al Literaturii Române, USR, British Council, Headsome Communication şi Bloodaxe Books, UK, scopul fiind promovarea poeziei româneşti în lume. Concursul se desfăşoară anual şi este deschis tuturor poeţilor contemporani care scriu poezie în limba română: celor consacraţi, în primul rând, dar şi acelora care nu au publicat până acum.

Premiul oferit constă în traducerea în limba engleză a poemelor trimise şi publicarea lor bilingvă. Astfel, poemele câştigătoare vor fi traduse de Lidia Vianu în engleză şi vor fi publicate în volum [atât pe hârtie, cât şi online, La Contemporary Literature Press] până la 1 aprilie 2019. Pentru a se înscrie la concurs, candidaţii sunt rugaţi să trimită la adresa lidia.vianu@gmail. com, într-un singur document word, care să conțină maxim 5 pagini A4 cu poemele în limba română (un poem pe pagină), editate la 1.5 rânduri, Times New Roman 12, și un scurt CV, care să includă numărul de telefon şi adresa de email. Pentru ediţia din acest an, înscrierile la concurs se fac până la data de 1 octombrie 2018, la adresa lidia.vianu@gmail.com, iar rezultatele se vor comunica la 1 noiembrie 2018.

n Concursul Polirom Junior

Încerc să te sălășluiesc, cuvânt, în călătorie, curățând locurile pe care mi le impui, căutând vizuini în care să nasc, să-mi provoc toți iepurașii să cucerească liniștea, așteptarea, morcovul și șoimul. Încerc să te sălășluiesc, cuvânt gol, timp pregătit ca să fie pierdut și să ne schimbăm pentru puținul ban rămas în buzunarul poetului beat, al luminatului cerșetor ce nu știe dacă e pradă, vânător, prizonier, sau liber între atâta moarte și amintire. Încerc să nu cedez dorinței de a te descrie, cuvânt, ignorând ce câștig sau cât pierd, ca și cum mi-ai fi străin, lume goală, coajă goală de verb, primul cuvânt-fiu, spus pe litere la umbră.

Acum cuvântul absolut e fiu. Vom vedea cum ni se vor încurca semnificațiile cu trecerea timpului.

Vom vedea cum cuvântul umblă singur.

Așa sunt apele de sare, atât de pline de deșert și lumină că unul nu uită lutul și că a călcat vreodată iarba. Ne-amintim de casa noastră, la țărmul mării goale, învăluită de vânturi de piatră, imună la strigătul timpului.

Dar pielea de piatră se fisurează, casa se cufundă în nisip, sarea roade ferestrele, apa ne bea temerile. Sarea izvorului ne cheamă, zice că ne alăptează, și, la fiecare sorbitură pe care o bem, în realitate, ne uscă sufletul.

Curând nu va mai rămâne nimic, nici noapte, nici sare, nici apă, nici izvor de intensă lumină, nici speranță, nici privire.

Nu vor mai rămâne picături desperecheate, nici în ploaie, nici în litere, și nici temerile, consumate de oameni care uită când plouă și unu-și aduce aminte în pat, când se ideile se limpezesc, când casele se dărâmă, când unul se știe mort, diluat de sare, vânat de apă.

Suntem foc. Ne atingem, ne bem ne citim și ne bucurăm de-a ne fi, poftă curată de a ne trăi.

Suntem fum. Ne imaginăm și recreăm Și scriem; ne oferim în vise. Între fum și foc stăm, cu pretenții.

Cu pretenția de a străluci fără a arde, cu pretenția de a nu ne consuma, nimic mai mult: fără puterea de a rezista unei brize ușoare care să ne ducă ca pe niște fire de viață trecută care aproape că au strălucit în încățânarea lor pretențioasă de a nu dispărea.

Precum fumul.

IX Dansează, ca și cum fiecare dintre pașii tăi ar fi un poem ce poate fi citit doar cu ochii închiși.

Dansează împotriva limitelor și a excepției. Împotriva amintirii îmbrățișează prezentul într-un dans plin de cârlionți și zâmbete tăcute pe care doar cel care iubește le înțelege.

Dansează ballonné pas deasupra abisului échappé sauté inima fără teamă, fără muzică.

Dansează, agățată de mine de cealaltă parte a muzicii trecutul tău imperfect.

În suburban Descopăr atâtea priviri mărginite clocotind într-o oală ce fierbe, atâtea povești care au nevoie de morală prevăzută din a fost odată, și atâtea mâini ce nu îndrăznesc să mângâie suprafața mării, că nu mai deosebesc în vagonul acesta neliniștea de visul pierdut.

Mă agăț de o mână, de oricare, Și închid, strâns, ochii: „Vă rog, aveți grijă să nu vă prindeți piciorul între viață și peron.”

Susurați-mi ceva febră ca să mă ajute să mă-ntorc la gara mea.

Condamnat Recomand singurătatea. Niciodată nu se depopulează.

Prezentare și traducere: Elisabeta BOȚAN

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj și al SIP Timiş

Proces de descompunere numărul 7

Precum fumul

Dansează împotriva durerii.

Editura Polirom lansează Concursul de manuscrise de literatură pentru copii, ediția 2018. Dacă scrieți literatură pentru copii (roman și povestiri, vîrsta recomandată: 8+), trimiteți manuscrisul dvs. pe adresa junior@polirom.ro, însoțit de o notă biobibliografică, pînă la 1 noiembrie 2018 și puteți intra în portofoliul colecției „Junior” a Editurii Polirom, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.

Manuscrisele se trimit exclusiv în format electronic minimum 200.000 de semne, cu diacritice. Concursul se adresează atît autorilor publicați, cît și debutanților.

Juriul va fi format din membrii redacției Polirom Junior, Veronica D. Niculescu, Raluca Selejan și Oana Doboși-Potcoavă de la Librăria La Două Bufnițe din Timișoara. Editura Polirom va anunța manuscrisele cîștigătoare pînă la 15 decembrie 2018, iar premiul va consta în publicarea lor, în prima parte a anului 2019.

nr. 83 n iulie 2018

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu

Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com) Tiparul: Multicolor Tipografie SRL

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro) Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele

Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com) Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare

Simion DĂNILĂ, Maria BOLOGA, Ionel BOTA Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com) din Lugoj, Timişoara, Reșița şi la sediul USR Bucureşti