Actualitatea literară 81

actualitatea literară

nr. 81, anul IX

mai 2018

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n George MOTROC - Viorel NISTOR: Despre (re)lectura romanului

Despre bogăţii mărunte şi marea noastră moştenire

n proză: Camelia CAVADIA, Dumitru Augustin DOMAN, Dan Floriţa-SERACIN

n Magda URSACHE:

Un cititor care scrie cărţi

politic românesc postbelic

R

m d a

a il

n meridiane n

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Radu CIOBANU, Ionel BOTA, Liviu CHISCOP, Daniel MARIAN, Maria BOLOGA

o P

v o p

i ic

n poezie: George LÂNĂ, Geo GALETARU, Gheorghe VIDICAN, Petre NICANDRU, Violeta PINTEA

Poeme de Zofia Bałdyga

Prezentare şi traducere: Mircea Dan DUţĂ

Poeme de Hugo Fernando Pereira Prezentare şi traducere: George Nina ELIAN

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Nicolae SILADE

Despre bogăţii mărunte şi marea noastră moştenire

Te uiți în jur și vezi cum de la o zi la alta se înmulțește numărul vilelor construite de prietenii sau cunoscuții tăi, te uiți în jur și vezi cum de la o zi la alta se înnoiește parcul auto al prietenilor tăi de familie, te uiți în jur și vezi cum de la o zi la alta se îmbogățesc și cunoscuții, și necunoscuții, în timp ce tu stai și gândești și scrii poezie. Dar dacă te uiți în jur mai atent, vei vedea cum unul după unul dispar cei care au construit vile, unul după unul dispar cei care și-au cumpărat bmw-uri, unul după unul dispar cei care s-au îmbogățit peste noapte. Dacă te uiți în jur mai atent, vei vedea cum dispar până și numele lor, și veșnica lor pomenire, și vilele, și bmw-urile, și bogățiile adunate peste noapte. Dacă te uiți în jur mai atent, vei vedea, precum Carl Sandburg, că „nu mai există bizoni/ și nu mai există nici cei care văzură bizonii”. Și atunci te gândești că alta trebuie să fie bogăția ta, altul trebuie să fie scopul vieții tale și cu totul alta menirea ta în această lume. Vei începe atunci să cauți, vei încerca să cunoști, vei dori să afli adevărul adevărat. Numai că adevărul adevărat este foarte bine ascuns în cuvinte, în gânduri, în lumină. În lumina care îl luminează pe orice om care vine în lume. Îl vei căuta în poezie, în mitologie, în știință, în filosofie, dar nu îl vei găsi decât în religie, în moștenirea pe care ți-au lăsat-o cei care au gândit la fel ca tine, au căutat la fel ca tine și au găsit în cele din urmă. Iar bogăția pe care ți-au lăsat-o nu se compară cu niciuna dintre bogățiile lumii. Dacă nu crezi, nu ai decât să cauți, să cauți, să cauți, iar dacă ai norocul să găsești vei constata că ai descoperit aceleași lucruri, aceleași taine pe care alții înaintea ta, acum câteva mii de ani, le-au aflat și ți le-au lăsat moștenire, pentru ca tu să nu mai pierzi timpul căutându-le, ci, cu doar un strop de credință, să intri direct în posesia unei bogății la care nici măcar nu ai visat. Căci e o bogăție nepieritoare aceasta. O bogăție care te luminează și te înalță, o bogăție care se îmbogățește când te folosești de ea și te îmbogățește. Atunci, când te vei uita în jur, vei vedea deșertăciunea deșertăciunilor, te vei întoarce fericit în oaza ta, la masa ta de lucru și vei gândi și vei scrie cât de bogat ești tu, mai bogat decât toți bogații lumii la un loc.

„După calitatea listelor de poeţi pe care le întocmeşte în ultimul timp, domnul Manolescu ne spune că nu prea mai este la curent cu poezia care se scrie, cu starea poeziei noastre.

Listele sale sunt parţial ciobite valoric, sunt mai mult listele unei funcţii care este şi trebuie sprijinită de către cei aleşi, decât liste motivate critic.”

Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Silviu Nopcea

n ilustraţiile numărului n

nr. 81 n mai 2018 Lista lui Nicolae Manolescu sau „Cei mai importanţi poeţi români de astăzi”

opiniile noastre

„21 dintre cei mai importanţi poeţi români de astăzi din toate generațiile (s.n.) selectați de către importantul critic literar Nicolae Manolescu, vor susține un recital poetic”, vineri, 11 mai 2018, ora 17, la Muzeul Unirii din Iași, ne înștiințează comunicatul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași, (9 mai 2018). „«ListaluiManolescu»cuprinde următorii poeți: Gabriel Chifu, NicolaePrelipceanu, Liviu Ioan Stoiciu, Leo Butnaru, Mircea Dinescu, Horia Gârbea, Mircea Bârsilă, Ion Cocora, Arcadie Suceveanu, Marian Drăghici, Ioan Moldovan, Vasile Dan, Grigore Chiper, Gellu Dorian, Călin Vlasie, Emil Brumaru, Adi Cristi, Nichita Danilov, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Varujan Vosganian.”

Poeții listați de domnul Nicolae Manolescu au participat la Gala Poeziei Române Contemporane, organizată de USR la Iași, în perioada 1012 mai 2018. După cum se vede, „importantul critic literar Nicolae Manolescu” (după cum precizează comunicatul), stabilește în continuare cine este și cine nu este „poet important” în România de astăzi și, ca atare, îi invită pe poeți la marea manifestare organizată de Uniune. Dar să urmărim ce fel de poeți cuprinde „Lista lui Manolescu”: - poeți din staful lui Manolescu (Consiliul Director), cei care îi asigură lui eternitatea administrativă; - șefi de filiale ale Uniunii; - editori care i-au publicat cărțile; - poeți care organizează concursuri sau alte evenimente literare puse sub egida Uniunii, deci sub egida lui Manolescu însuși; - conducători și redactori de reviste care apar sub sigla Uniunii; - milionari, demni de clasamentele revistei Forbes; - câțiva lăudaci de profesie; - câțiva rătăciți cuminți, cărora, dacă au cârtit împotriva conducerii Uniunii, le-a fost astupată repede gura cu o nenorocită de indemnizație de merit de 4300 lei (majorată de la 2700 de lei) sau cu un important premiu pentru poezie.

Numai lume bună. Oricum, liniuțele de mai sus ne arată ce criterii de selecție pare să aibă „importantul critic literar Nicolae Manolescu”.

Unii ar putea crede că nu poți să fii un „poet important” dacă nu ești fie din Consiliul Director, fie vreun șef de filială, fie unul care organizează, sub egida USR, mari concursuri/evenimente literare, fie un conducător sau redactor de revistă editată sub sigla Uniunii, fie vreun înavuțit sau milionar, fie un lăudac de profesie sau un lăudac la început de drum. În „Lista lui Manolescu” se află, desigur, și

câțiva poeți, foarte puțini, care nu înde-plinesc aceste criterii…

Cum or fi scăpat? Unul dintre selectați este chiar nou-nouț, însă el a făcut eforturi disperate să fie aici. Și iată că a reușit. În „Lista lui Manolescu” se maiaflăpoețicareauluatMarele Premiu Național pentru Poezie „Mihai Eminescu”, premiu instrumentat tot de marele critic. Dar lista nu îi cuprinde pe toți poeții care au luat acest mare premiu, unii, mulți dintre ei, rămânând în afara listei. De ce unii premiați da, iar alții nu, de vreme ce ei sunt legitimați deopotrivă de cel mai mare premiu pentru poezie care se acordă în România? Adică ei nu pot fi socotiți printre „cei mai importanţi poeţi români de astăzi din toate generațiile”, cum sunt socotiți cei din listă?

Oricum, poeții care dețin Marele Premiu Național pentru Poezie „Mihai Eminescu” și în același timp nu au fost incluși în listă par să fie mai puțin importanți decât poeții care nu posedă acest premiu, dar se află în listă… Se pare că cineva cântărește cu două măsuri.

Mai observăm că din „Lista lui Manolescu” lipsește cel mai important scriitor român decretat de critic - Mircea Cărtărescu -, levantinul căruia i s-au oferit până acum mai toate marile premii pentru poezie ce i se puteau acorda. Să-l fii omis criticul care nu l-a omis niciodată? Să-l fii refuzat poetul după ce criticul i-a făcut surcele Solenoidul? Cine știe, căci încurcate sunt căile „Listei lui Manolescu”.

Acești „poeți importanți” selectați „din toate generațiile” sunt, de fapt, din generațiile de peste 60 de ani… Printre acești poeți importanți nu se află, după cum văd, nici un poet tânăr și nicio poetă, iar asta înseamnă că nici poeții mai tineri de 60 de ani, nici poetele mature nu se pot număra printre „cei mai importanţi poeţi români de astăzi din toate generațiile”. Ce-or fi avut de spus oare poetele Nora Iuga, Magda Cârneci, Aura Christi, Ioana Nicolae, Mariana Codruț, Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Grete Tartler, Valeria Manta Tăicuțu, Liliana Ursu, Simona-Grazia Dima, Elena Ștefoi, Denisa Comănescu, Daniela Crăsnaru, Ioana Diaconescu, Angela Furtună, Marta Petreu, marea poetă Ana Blandiana, Ioana Ieronim, la citirea „Listei lui Manolescu”? Ce vor fi având de spus poeții tineri sau poeții maturi - Daniel Corbu, Corneliu Antoniu, Paul Aretzu, Adrian Alui Gheorghe și câți alții?

După calitatea listelor de poeți pe care le întocmește în ultimul timp, domnul Manolescu ne spune că nu prea mai este la curent cu poezia care se scrie, cu starea poeziei noastre. Listele sale sunt parțial ciobite valoric, sunt mai mult listele unei funcții care este și trebuie sprijinită de către cei aleși, decât liste motivate critic.

LiteraTURA oraşului

au citit din noua carte a autorului; apoi prof.

Nicolae Streian, veteran de război şi singurul deţinător al ”Cheii Lugojului”, fostul diriginte al lui Mircea Anghel, acum în vârstă de 95 de ani, a dat curs câtorva amintiri de suflet din anii de liceu ai autorului. Organizatorii evenimentului au fost Biblioteca Municipală Lugoj și Cenaclul „Anotimpuri” a Casei de Cultură a Municipiului Lugoj (Mircea Anghel fiind unul dintre membrii importanţi ai acestui cenaclu). Debutul literar al lui Mircea Anghel a constat în publicarea unui grupaj de poezie în revista ”Orizont” din Timişoara; de-a lungul timpului, autorul a scris numeroase recenzii de carte, pe multe dintre ele prezentându-le la lansări de carte organizate în Lugoj.

Mircea Anghel a lansat la CASA BREDICENILOR Volumul „Vitralii din cioburi de realitate”

n Colegul nostru de redacţie, prof. Mircea Anghel, scriitor, jurnalist - redactor-șef adjunct la ziarul Actualitatea şi redactor la revista Actualitatea literară, se află la al doilea volum; dacă în 2011, Mircea Anghel a publicat, la Editura Marineasa din Timişoara, cartea de eseuri umoristice „Kikirimikiri” (care poartă numele rubricii semnate de Mircea Anghel în ziarul Actualitatea, autorul având un dezvoltat simţ al umorului), în acest an şi-a publicat cea de a doua carte, „Vitralii din cioburi de realitate”, la Editura Waldpress din Timișoara. Lansarea cărţii nou apărute a avut loc marți, 8 mai 2018, la „Casa Bredicenilor” din Lugoj, și s-a bucurat de participarea excepțională a mezzosopranei de talie internațională Aura Twarowska, acompaniată la pian de prof. Evelin Roman, de la Şcoala Gimnazială de Muzică „Filaret Barbu” din Lugoj; în acelaşi timp, lansarea a fost onorată şi de prezenţa unor scriitori şi jurnalişti importanţi din Timişoara, Reşiţa şi Oraviţa. Cartea a fost prezentată de prof. univ. dr. Ioan Viorel Boldureanu (din Timişoara), prof. dr. Ela Iakab și prof. dr. Ionel Bota (din Oraviţa), moderator Henrieta Szabo; înainte de momentul muzical al Aurei Twarowska, actrițele Loredana Lupescu și Maria Rogobete

Nicolae VASILEANU

Adriana WEIMER

cronica

nr. 81 n mai 2018

actualitatea literară 3

La despărţirea de Eugen Beltechi

Perioada 1964 - 1971 a fost una a deschiderilor culturale: apar mari cărturari, importanţi scriitori, lideri ai vieţii intelectuale care sporesc vitalitatea culturii româneşti. Din fiecare Universitate apar nume care vor fi reţinute cu stimă de cei care au inaugurat momente înalte ale timpului prezent. La Facultatea de filologie din Timişoara - căci trebuie să ne oprim asupra Banatului - au absolvit, în 1965, Şerban Foarţă, Felicia Giurgiu, Mia Galetaru, Doina Bogdan Dascălu, Ion Marin Almăjan, Dorina Dincă, Marcel Turcu, Ion Florian Panduru, Ion Sorescu, Ion Jurca Rovina, Cornel Ungureanu şi sunt sigur că există încă trei - patru nume citabile, care şi-au încheiat, cu brio, studiile la Facultatea de Filologie din Timişoara în 1965.

Ei ar fi, scriem azi, când ne despărţim de Eugen Beltechi, Generaţia lui Eugen Beltechi. El a fost, după 1990, vreo zece ani directorul Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” din Cluj-Napoca,

una dintre instituţiile care definesc înţelesurile culturii noastre. Privirile lui Eugen Beltechi, savant, om de ştiinţă important, se îndreptau mereu către Banat. Către Lugoj. Către colegii lui de la Timişoara. A realizat, în cetatea clujeană, Atlasul lingvistic român pe regiuni. Banatul. Şi Noul atlas lingvistic... Banatul A fost, alături de Ion Mării şi Nicolae Mocanu, autor de proiecte şi de realizări importante pentru România şi pentru Europa popoarelor romanice (Scria Sextil Pușcariu, prelua Eugen Beltechi: „Rolul nostru între popoarele lumii nu poate fi decât cel pe care ni-l indică însăşi limba noastră: un popor romanic ce stă ca strajă civilizaţiei şi sufletului latin în inima Europei răsăritene”).

A rămas lugojean, ajuta fiecare demers consacrat scriitorilor din Lugoj.

Din Banat. A fost alături de Gheorghe Luchescu în demersurile sale privind cultura Lugojului – îndeosebi cu privire la opera Anişoarei Odeanu. S-a implicat în cercetarea publicisticii foştilor noştri

poeme în proză kim kardashian

când dumnezeu a făcut femeia cred că a avut-o model pe kim kardashian și tipar o amforă egipteană și trupul tău care mi-e astăzi/ cel mai dorit dintre limanuri/ va fi un biet ulcior din care/ vor bea drumeții pe la hanuri/ intră pe instagram și îmi vei da dreptate intră pe instagram și îi vei da like-uri cu nemiluita oricum ea nu duce lipsă de aprecieri fiecare postare adună milioane până și glezna ei are peste un milion până și unghiile ei galbene de la picioare au peste un milion și jumătate de like-uri ce zici? iar asta în timp ce alte vedete abia dacă strâng câteva sute de mii ca să nu mai vorbesc de pițipoancele noastre ele se laudă cu o mie două sau câteva sute ca să nu mai vorbesc de propriile mele postări de versurile mele în câteva zile dacă adun câteva zeci în timp ce ea uită-te la ea uită-te la kim într-o singură zi uneori în câteva ore adună milioanele dar eu n-o invidiez deloc pentru asta dimpotrivă o las să se bucure pentru că e vremea ei și vremea trece și trupul său care mi-e astăzi/ cel mai dorit dintre limanuri/ va fi un biet ulcior din care/ vor bea drumeții pe la hanuri/

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

Reuniunile culturale Alecsandriada, ediţia a II-a

În perioada 23-26 mai 2018, Consiliul Judeţean Bacău, instituţiile culturale băcăuane şi Universitatea „Vasile Alecsandri” vor derula în parteneriat cea de-a doua ediţie a Reuniunilor Culturale „Alecsandriada”. Calendarul evenimentului cuprinde o multitudine de manifestări ce vor fi deschise joi, 24 mai 2018, la Biblioteca Universităţii „V. Alecsandri”, cu începere de la ora 11, cu Colocviul „Alecsandri, azi”. În deschidere, va fi prezentată conferinţa „Geografie literară: A-ul şi B-ul literaturii române, ivite în Bacău” şi va fi lansat volumul „Casa din.. cuvinte”, de loan Dănilă şi antologia poeţilor şi dramaturgilor debutanţi.

Vineri, 25 mai 2018, între orele 10 şi 12, Sala Mare a Consiliului Judeţean Bacău va fi gazda colocviului „Dramaturgia românească contemporană, încotro?”, cu participarea dramaturgilor, criticilor literari, scriitorilor, actorilor şi oamenilor de cultură prezenţi la manifestare. Începând cu ora 12, în Amfiteatrul Colegiului Naţional „V. Alecsandri” se vor derula Reuniunile „Alecsandriada”, întâlniri cu elevii şi profesorii Colegiului Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacău. La Teatrul Municipal „Bacovia”, cu începere de la ora 16.00 vor fi pre-

zentate momente artistice inspirate din creaţia lui Vasile Alecsandri unde vor participa elevi din România, Republica Moldova şi Cernăuţi, precum şi studenţi ai universităţii băcăuane, iar de la ora 18 este programată decernarea premiilor pentru Concursul din cadrul Reuniunilor Culturale „Alecsandriada”.

Dintre premiile acordate de Consiliul Județean Bacău menționăm: trei premii pentru debut în poezie, trei premii pentru debut în dramaturgic, Premiul Opera Omnia „Vasile Alecsandri”, Premiul de excelență ”Vasile Alecsandri” pentru poezie, dramaturgic, critică și istorie literară, Premiul ”Vasile Alecsandri” pentru promovarea culturii române în Bucovina de Nord, patru premii „Centenarul Unirii” și două premii de excelență se vor acorda revistelor de cultură din țară.

Printre obiectivele declarate ale manifestărilor se numără comemorarea scriitorului Vasile Alecsandri, unul dintre cei mai importanţi creatori ai literaturii române, dar şi marcarea influenţei personalităţii omului de cultură, politicianului şi diplomatului Vasile Alecsandri în realizarea Unirii Principatelor, temei pentru înfăptuirea Regatului României şi a Marii Uniri din 1918.

profesori, de la studiile şi articolele lui Victor Iancu şi Eugen Tudoran la ediţiile consacrate marilor noştri profesori. În articolele lui mai vechi despre mari lingvişti români sunt mereu trimiteri la foştii săi colegi de la Timişoara. Într-o amplă recenzie consacrată memoriilor profesorului Alexandru Niculescu se poate citi: „Udine – o universitate tânără – oferea un câmp generos de acţiune; legăturile cu cei de acasă – îndeosebi cu Timişoara, unde este primit cu entuziasm şi afecţiune – sunt deosebit de fecunde, descoperă posibilităţi multiple şi variate de colaborare: schimburi interuniversitare, burse de studii, programe de cercetare comune (Tempus, iniţiat de profesoara Liliana Tasmowski-De Rijk, de la Universitatea din Anvers, împreună cu E. Coşeriu, Sorin Alexandrescu), reuniuni ştiinţifice, vizite reciproce (V. Frăţilă, Coman Lupu, Nicolae Mocanu, Smaranda Vultur, Ileana Oancea ş.a.).

O deschidere extraordinară, cu beneficii de ambele părţi.

Cornel UNGUREANU În 1997 are loc colocviul Romania – Italia e la cultura dell’Europa Centrale, care reuneşte numeroşi oameni de cultură timişoreni (profesorii Cornel Ungureanu, Adriana Babeţi, Livius Ciorcârlie), dar şi bucureşteni (Ion Bulei, Rodica Zafiu, Adrian Niculescu etc.), toţi profesorii italieni de limba română; e cu adevărat un eveniment cultural”.

S-a scris mult despre marea generozitate a lui Eugen Beltechi – despre devotamentul lui faţă de instituţia clujeană, despre prietenii lui de acolo. Şi faţă de prietenii lui cei de aici. Mai puţin s-a scris despre cele rămase în sertar, despre studiile sale încă nepublicate privind Banatul şi lumea de azi.

La despărţirea de lugojeanul Eugen Beltechi, să ne gândim la ele. Sunt importante pentru toţi.

Melancolică și elegiacă (Olga Caba)

Un destin contorsionat și abuzat de un regim politic obtuz a fost acela al Olgăi Caba. După o detenție de doi ani (1952-1953), în urma unui proces confuz, trecând prin penitenciarele Mislea și Văcărești, s-a retras discretă într-un orășel de provincie, la Sebeș-Alba, unde a scris mult până în 1995 când s-a stins din viață, întreținând o bogată corespondență cu scriitori din țară și din străinătate, dar revenind în actualitatea editorială, ca să spun așa, abia în 1970, când și-a reunit creația lirică, mai veche și mai recentă, într-o plachetă, intitulată simplu: Poezii (Editura Dacia, Cluj-Napoca). Se afirmă apoi ca o interesantă prozatoare în registru fantastic (Pasul alăturea, 1979, Totaliter Aliter, 1982 și Nuvele fantastice, 1984), epica sa aducând un fin halou din povestirile lui Hoffmann dar și capacitatea de investigare a sufletului feminin. Romanul Cumpăna din cetate (1977) evocă atmosfera unui trecut personal mai îndepărtat (viața studențească în Anglia), eroină fiind o jună româncă, Lia Matei, care întreține o pasională idilă cu profesorul Claude Andrews, întreruptă odată cu obligația studentei de a reveni în țară. E un roman de atmosferă, plin de nostalgie. De altfel, Olga Caba debutase cu un memorial de călătorie în Scoția, Vacanță sentimentală în Scoția (1944), o carte de impresii spontane, autoarea refuzând descrierile de peisaje etc, comune altor asemenea cărți marcate de incursiuni livrești. Romanul Pasul alăturea (1979) urmează traiectoria unor iubiri ratate de Liana Văcărescu, în adolescență și la maturitate. Interesant, în felul său, este Zodia vărsătorului de apă (1988), volum în care sunt evocate sub formă romanescă episoade din viețile unor personalități artistice ca George Enescu, Adrian Maniu, Șt. Luchian, N.D. Cocea, lume pe care a cunoscut-o personal în anii tinereții. Scriitoarea a rămas, indiferent de situațiile în care s-a aflat, un intelectual veritabil, chiar dacă asupra biografiei sale a planat o anume suspiciune de imoralitate (vezi secvențele memoriale ale lui Lucian Blaga), nedrepte însă întrucât, biologic vorbind, a suferit de o anume malformație genitală, rezolvată chirurgical, în cele din urmă.

Poezia scrisă de Olga Caba (Poeta s-a născut într-o familie de intelectuali, la Oradea, urmând apoi Facultatea de Litere la Cluj, după care a peregrinat ca profesoară de engleză prin Moldova: la Botoșani, Focșani ș.a.), publicată în paginile unor reviste de ținută: Gândirea, Revista Fundațiilor Regale dar și în Abecedar sau Gând românesc etc., este marcată de bogatele sale lecturi clasice, evocând personaje mitologice („M-aș teme doar ca nimfele, de Pan/ Și turma lui de pofticioși golani/ Duhnind a țap, cu scaieți între coarne!/ Dar monștri-n jur, nevisați de Ulysse,/ Foiesc în umbra vie. Mi-acopăr fața/ Dar tot le simt dogoarea prin năframă” – Neputința). E nostalgică în fața frumuseților naturii, cu care ea însăși se confundă („Prin genele ude soarele strecoară curcubeie/ Grădini somnolente cu focuri fluide verzi/ Și roșii, ploaie de aur, râuri sclipitoare, jungle,/ Țâșniri de ape cu umede fire, topazuri calde, lune/ Nemaivăzute, de-un argint mai străvechi/ decât cel răsfirat în munți./ Oază clădită dintr-un fir de soare și o clipă/ De vane străfulgerări” – Maya), având paleta descriptiv-contemplativă a parnasienilor („Cerul, imens copac cu crengi în arcuri, poduri/ Peste eternitate, roind de stele-albine”– Copacul) dar suavelegiacă în retrospective sentimentale: „Nu fețele pe cari le-am mângâiat/ Nici mâinile nervoase ca vioara/ Nici fructele din care am mușcat/ Nici dragostea pierdută ieri, nici marea –/ Ci numai fața ta. Dar știi tu oare/ Că mâna-ntinsă ție e o floare/ Smulsă din trup, și știi tu oare/ Că sufletul sub pasul tău îmi moare?// Aș vrea atât: ca liniștea să crească/ Înaltă-n jurul nostru, ca o junglă/ Și toate stelele să curgă- umbră/ Și toate umbrele să se topească// Și-apoi aș vrea ca visul să mă-ngroape/ Într-un surâs al tău ca într-o apă/ Și fața ta să mi-o ascund sub pleoapă/ Ca tu să nu știi cât ești de aproape” (Cântec de dragoste). Izolarea devine un motiv poetic frecvent („Aș vrea să locuiesc pe-o insulă pustie /…/ Și să n-aud alt cânt/ Decât cel șuierat de negură și vânt” – Far oër) așa cum interogația vieții e de-a dreptul bulversantă, în tonuri dramatice: „Într-o zi când mă plimbam pe câmp/ M-am întâlnit cu viața și i-am spus:/ «Stai cu mine puțin aici pe piatră/ Că multe am să te întreb». Ne-am așezat/ Alături printre holde și atunci am început așa:/ «Eu am plecat spre tine fără șovăire/ față-n față și tu m-ai ocolit/ Pe căi piezișe ai ajuns în urma mea și m-ai gonit/ Noaptea m-ai atacat pe drum și m-ai rănit/ Când mă uitam la stele. De ce m-ai păcălit?/ Doar tu mi-ai dat mâini albe și flămânde/ Să le înfund în râul soarelui și-n inima brândușelor plăpânde/ Și tu m-ai învățat să nu-mi fie teamă/ Să plec în vântul aprig cu părul despletit/ Și să culeg din pomul bolții ciorchini de stele vii/ Ca să le port în păr sau să le pun de punct la poezii” (Marea socoteală).

Lirica Olgăi Caba e dominată de tonuri elegiace și melancolice. E o poezie a însingurării și a amurgurilor prea timpurii („moartea ce crește în mine, în multe inele” – Yorick); o poezie nostalgică, intelectualizată fără excese, părând acum ușor atemporală. Dar, înainte de toate, e un sincer freamăt de dragoste de viață, de dragoste pură, cu gingășii contemplative („Narcise aurii culese de alaltăieri/ Afară a plouat și voi tânjiți în umbră/ Rupte de glia dulce. Vă torn din apa nouă/ E ultima oră când vă mai adăpați și voi/ Din ploaia vânturată pe-o parte și pe alta/ Merinde străvezie pe neștiută cale” – Narcisele), exultând tinerește odată cu redeșteptarea firii în anotimpuri vegetale: „Să fie primăvară?/ Așa se cheamă oare această tulburătoate vijelie,/ Înfiorare de lanuri viitoare (…) Reverberații stelare tremură-n fiece mugur ca un strigăt,/ Aerul arde greu de-atâtea paradise” (Invocație către clipa efemeră). Firea poetică i se trădează în toată creația, chiar dacă poezia propriu-zisă părea să fi fost abandonată definitiv.

Constantin CUBLEŞAN

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

Titlul acesta l-am împrumutat chiar de la autoarea atipică, întrucât debutantă târzie, doamna Cristina Struțeanu. După o viață plină, care nu i-a prea îngăduit răstimpuri de răsfăț, d-sa a ales ca măcar acum, la ceas crepuscular, să se mute într-o carte, în căutarea liniștii și a limpezirilor. Motivația a fost o firească, de la un anumit punct, nevoie de retrospecție nu doar nostalgică, ci și evaluativă a unui trecut în care interferența inerentă dintre lumină și umbră a dat efecte neașteptate și stranii. Stranie, dar în același timp seducătoare, a ieșit și această carte* în care proaspăta locatară, după cum mărturisește într-o liminară Întâmpinare, descoperă „Culoare, penumbre, zeci de uși, odăi cu păianjeni, săli cu explozii de lumină. Și iar uși. Închise, întredeschise, vraiște. Dar și înțepenite.

Ba chiar interzise. Persoane ce apar, se vântură, dispar.” Poate fără să-și dea seama, simțind caracterul insolit al cărții în care s-a instalat și încercând să și-l definească, d-na Cristina Struțeanu definește în acest pasaj, la modul metaforic, însuși caracterul labirintic și imprevizibil al propriei vieți. Dar devine evident din primele pagini că d-sa face parte dintre scriitorii chinuiți de îndoieli, care se întreabă și reflectează la fiecare frază asupra rostului a ceea ce fac: „De obicei, rostul este să deslușești nenumitul. Și să aranjezi pe îndelete haosul întâmplărilor. Să-l rotunjești spre ordine. Ca în cosmos.” Iar în propria viață, care se rânduiește în cele din urmă oarecum de la sine, ca un sistem solar, dintre nenumăratele „persoane” și personaje resuscitate cu o memorabilă pregnanță, se detașează una care devine spiritul tutelar al autoarei și căreia îi închină cartea: „Maicăi, cu sfială.”

Cine e Maica? Și de unde sfiala?

E vorba de capul și începătura unei saga de familie asupra căreia ne lămurește imediat chiar memorialista: „În sistemul meu solar, în centru, strălucind hăt, până departe, a fost bunica [...] Maica Fulvia, fiică de scriitor clasic, Ioan Slavici, de-l învățam la școală.

Ardeleni, ardeleni, dornici de nume latine pentru copiii lor.” Latine, latine, dar de ce tocmai Fulvia se întreabă nepoata - de vreme ce Fulvia cea istorică fusese o femeie aprigă, care se remarcase printr-un gest ce friza sadismul? Tot nepoata constată însă ciudățenia că - exceptând reacția umorală excesivă - numele înaintașei se potrivea și Maicăi sale, care fusese și ea o personalitate puternică, imperativă, cu un accentuat simț al demnității chiar și în cele mai umilitoare perioade ale sistemului comunist. Era o cumulardă a celor mai alese calități umane, reprezenta o epocă apusă, dar își păstra capacitatea de a înfrunta cu demnitate și provocările insolente ale unor vremuri neprevăzute. „Maica mirosea a vals”, își amintește nepoata. Dar totodată ”Izvora un ceva din ea, de făcea să se ridice [în fața ei] toți cei ce erau acolo”. Iar servituțile noii orânduieli le înfrunta frontal și fără lamentații: „Gătea în baie peste cadă, pe o scândură.

Baia fiind la comun, însă cu noii chiriași.” De altfel, cea mai mare parte a acestor evocări se referă la „vremea când tort se numea mămăliga cu marmeladă.” Vreme pe care Maica a străbătut-o și i-a ajutat și pe ceilalți din jurul ei s-o străbată grație cuceritorului său talent de povestitoare, pe care l-a moștenit, deși târziu valorificat, și nepoata Cristina, apoi, iată, și descendenții Cristinei,

comentariu

nr. 81 n mai 2018

Amintiri de dronă

scriitorii Filip și Matei Florian. O întreagă încrengătură de personalități creatoare se reconfigurează în memoriile doamnei Cristina Struțeanu. Maica Fulvia s-a căsătorit cu Scarlat Struțeanu, profesor prestigios în epocă, cu care s-a cunoscut pe băncile facultății, realizând astfel conjuncția cu Struțenii, neam de intelectuali de excelentă notorietate, dar incomozi și numai buni de hărțuit prin dosare, percheziții și, în cele din urmă prin depunere în închisori sau lagăre, pe la ale căror porți ea avea să aștepte îngăduința de a lăsa un pachet. Între toți aceștia, „cei plecați”,

și „cei veniți”, memorialista își asumă, explicând-o înspre finalul rememorărilor, ipostaza de clepsidră, prefirând fiecare fir amintitor al propriului său timp în care e încorporat timpul trecut sau prezent al tuturor celorlalți. Mai rară o asemenea sinteză a unor destine, care a reușit nu doar grație venerației propriei familii, ci respectului pentru conceptul de Familie, în general, ca garanție a rezistenței, a supraviețuirii prin adversitatea vremurilor, oricum s-ar manifesta ea. De aceea am și considerat întotdeauna că cele mai tragice cărți sunt cele ale stingerii unor asemenea mari familii.

Din fericire, aici nu e cazul, întrucât în cartea doamnei Cristina Struțeanu există o deschidere luminoasă spre viitor, deși d-sa nu ignoră ceasul crepuscular în care se află, dar nu o deprimă. Și nu o deprimă tot datorită Maicăi, „străjerul vieții mele”, „cea mai extradordinară ființă ce mi-a fost dat să cunosc pe lume” și care, acum, în ceas târziu, îi luminează perspectiva: „Iar acum, acum aștept să mă întâlnesc cu ea, dac-ar fi să cred așa. Și cred așa. / Simt mare nevoie să hohotim noi două. O să ne prăpădim de atâta haz.”

Cristina Struțeanu este o demnă purtătoare a eredității Maicăi Fulvia. Nonconfomistă perpetuă, un fel de gică-contra, cum singură se definește, cu revolte „scandaloase” și intime penitențe, reacționând advers la pioșenia Mamei, dar străbătând ulterior propriul Drum al Damascului. Cu simțul și cultul naturii, pe cărările căreia se întâlnește și cu Dumnezeu, avea momente ale căror reverberații dureroase le percepe până acum, în senectute, când inconștiența juvenilă o aducea lesne în situația de victimă a propagandei comuniste. Unul dintre cele mai tulburătoare episoade ale cărții este tocmai cel al tendinței de a-și renega propria condiție socială, urmată de metanoia trăită și mărturisită la senectute de locatara cărții: „Ce este cu adevărat grav, greu de dus, e că, precum o groază de alți copii pe atunci, întrezăream planând o umbră. O vinovăție deasupra lor [a Struțenilor - nota RC]. Nedeslușită. Nu puteau să fie bine văzuți. De către Regim, bineînțeles. Aveau niște pete. Care? De neînțeles, cu tot bineînțelesul. Mă simțeam împinsă să mă jenez. Și o făcusem... / Fetiței șturlubatice, de sub coaja bătrânei ce s-a hotărât în sfârșit să... intre în Carte, îi e un dor nemaivăzut de ei toți. Le-ar spune că abia acum înțelege că i-a supărat... Cum a trăit cu capu-n sac. Cum se..., se rușina că ei erau intelectuali, nu muncitori.”

Sunt în confesiunile doamnei Cristina Struțeanu momente, precum cel tocmai citat, de intensă (re)

trăire morală a unor episoade dramatice din propria viață sau din trecutul familiei. Ele au un impact cu atât mai expresiv asupra cititorului cu cât sunt relatate cu maximă concizie, într-un mod pe care l-aș asemui cu pericopele biblice, fragmente succinte, care redau o întâmplare, o pildă, o reflecție sapiențială. De altfel, caracterul straniu al cărții, despre care aminteam la începutul acestor însemnări, cum și farmecul ei, vin tocmai din aparența spontaneității, a lipsei de proiect, a acceptării provocărilor memoriei afective și ale inspirației de moment. Ceea ce surprinde în primul rând este capacitatea de a concentra în câteva rânduri esența unor fapte sau trăiri pentru care altora le-ar fi trebuit poate câteva pagini sau chiar câte un capitol.

Dintre numeroasele exemple, care vădesc și o viguroasă vocație de prozator, aș aminti episodul absolut fabulos al nunții memorialistei - o mezalianță, de fapt, făcută la 18 ani, tot din nonconformism - a cărui concizie e compensată printr-o pregnanță a stilului care mi-a suscitat o colegială invidie. În același mod se remarcă și fragmentele în care epicului i se substituie observația sau reflecția care trădează o vocație poetică ignorată sau refulată, precum în această „pericopă” a bufnițelor, în care se distinge acel subtil sentiment al naturii și totodată al transcendenței, de care aminteam: „Când am fost acolo, deasupra lespezii, sus, în toți copacii veghea o adunare uriașă. Uluitoare. Bufnițe! Zeci și zeci de bufnițe. Păreau străjeri [...] Cum era ziuă, stăteau nemișcate. Ca împăiate. Oricât îmi ziceam că una-i una, alta-i alta, nu mă puteam opri să nu leg lumile.

Cea văzută de cea nevăzută. Doar era cimitir. Aveai un fior. Păsările nu mișcau. Nici o fâlfâire. Uneori câte una clipea. Tresăreai. Cu ochii lor ciudați ca farurile.

Privirea fixă. În gol. Spre nicăieri Te întâmpinau? Era Pragul devenit vizibil? [...] Parcă veniseră anume. Să vegheze. Aveau misiune. Să nu permită intrușilor, impurilor să se apropie.”

Acestea sunt amintirile. Captate din înălțimea prezentului cu largă vizibilitate înspre un trecut din care nu lipsește nimic din cele ce sunt ale omenescului. „Drona” focalizează ici, dincolo, are empatii și resentimente, dar ceea ce o ajută să-și păstreze altitudinea este permanenta deschidere spre semen: „Găseam mereu” - zice - „oameni să-mi fie dragi.” Ceea ce a rezultat este o carte nu doar seducătoare, ci și stenică, deoarece, cum exact observă doamna Sânziana Pop în scurta-i recomandare, „Cristina are o solaritate care aprinde cuvintele și o bucurie a scrisului care îl face fericit pe cititor.”

Nu pot sfârși aceste însemnări fără a remarca bogata galerie foto, realizată, se pare, de Mircea Struțeanu, cu care se încheie volumul, imagini de familie, dar și de epocă, sugerând, fiecare în parte, o suită de reflecții care vin în completarea lecturii. Dintre ele, aș atrage atenția în mod special asupra celor două fotografii de la pagina 236, intitulate Maica și nepoata, cândva... și Maica și nepoata, în curând..., de fapt, un tulburător diptic, care sugerează toată calma înțelepciune, tot farmecul și toată taina acestei cărți. ______________________ * Cristina Struțeanu, Clepsidră. Cei plecați / Cei veniți, București, Eikon, 2017.

recitiri

nr. 81 n mai 2018

actualitatea literară 5

Romulus Guga, un scriitor aproape uitat Convins că „textul plat nu e literatură”, scriitor prolific, cu „vocaţia totalităţii”, propunându-şi „mânuirea tuturor genurilor”, Romulus Guga a trăit frenetic, cu presentimentul unui sfârşit grabnic. „Poet de ocazie”, recunoştea, a debutat la Steaua (1958), în acea „revistă de conştiinţă a unui deceniu”, cum spunea, risipinduşi încercările prin publicaţii transilvane, ştiind că „atât mi-e de puţin timpul” (v.

Gravură); „descoperit” de A.E. Baconsky, vădea un scepticism melancolizat, suferitor, în aşteptare şi, peste zece ani, apărea – circumspect, meditabund, imaginativ, selectiv – cu Bărci părăsite, urmat de volumul Totem (1970, iniţial Trotuarele singurătăţii). Deşi, prefaţând volumul postum Poezii (1986, îngrijit de Romulus Vulpescu) Ştefan Augustin Doinaş îl considera un „poet împlinit”, Romulus Guga a văzut în poezie doar un experiment necesar. Ambiţia sa a fost să scrie roman, respingând, însă, realismul explicativ, tern, factologic. Meditaţia asupra epocii, de anvergură filosofică, cu inflexiuni onirice, miza pe conflictul ideilor şi avea nevoie, se explica, „de mai multe persoane”. Încât, pe reţeta osmotică real / fantastic, atent la valenţele arhetipale, chinuit de marile întrebări, Guga era interesat de ceea ce a numit personajul colectiv. Ca sentimental revoltat, preţuind speranţa, s-a dovedit un umanist abstract, constata Dan Culcer, fostul său coleg de la Vatra.

Dar, în scurta-i existenţă, Romulus Guga (1939-1983) a făcut de toate: profesor la Măcicaşu, metodist (animator cultural) la Casa Studenţilor din Cluj, secretar literar la Teatrul de stat din Târgu Mureş (din 1967) şi redactor-şef fondator al seriei a doua a revistei Vatra (aprilie 1971), pe care a păstorit-o până în 1983. Ruta sa profesională dezvăluie o tranziţie previzibilă spre dramaturgie, ca ispită, totuşi, timpurie. Împătimit de istorie, cu studii de teatrologie, a vrut să înveţe gramatica acestei arte „înlăuntrul teatrului”, cu estompări succesive, reconvertiri şi reevaluări. În plus, s-a implicat pasional în viaţa redacţională; Vatra, ca „operă colectivă”, a fost „un mic ghetto literar românesc”, inaugurând o Bibliotecă de istorie şi un cerc de traductologie, cu lungi dezbateri şi lecturi colective, prelungind întâlnirile clujene de la Casa Universitarilor (în compania lui Dan Culcer), supravegheate, se înţelege.

Dosarul Bărbosul ar insinua chiar calitatea de informator, ceea ce rămâne „o ipoteză de verificat”. În epocă, în plină ofensivă (epidemică!) a romanului „obsedantului deceniu”, „dezvăluirile” având impact legitimist, Guga a dovedit interes pentru meta-istorie, cultivând parabola existenţială, cu rolurisimbol, refuzând literatura „istoriotropă”.

E drept, declarativ, ca individ „socialmente necesar”, perfecţionând prezentul, oferă mărturii „pe linie”, cerând o atitudine politică. Nu se mulţumeşte cu o neutră calitate de martor („oglindă neutră”), ştie că Revoluţia nu poate fi slujită de avalanşa „cuvintelor fără acoperire”. După marele

succes cu Nebunul şi floarea (1970), titlurile care au urmat – pe plan romanesc – indică o reorientare spre referinţa realistă, marcând angajamentul politic (cf. Anton Cosma).

Viaţa postmortem (1972), Sărbători fericite (1973), Paradisul pentru o mie de ani şi Adio, Arizona (ambele, în 1974) îşi respectă, însă, în pofida reliefului axiologic accidentat, „valoarea de atitudine” prin nucleul obsesiv şi tensiunea intelectuală, cu detentă parabolică. O apariţie stranie în acei ani, chiar „neverosimilă” (cf. Marius Miheţ), micul roman Nebunul şi floarea (Editura Dacia, 1970), început în anii clujeni (1965-1967), ataca, prin referinţele străvezii la spaţiul carceral, o zonă tabuizată, închipuind, de fapt, o distopie. Plombând simboluri subversive ca „document sociopatic” (cf. Marian Popa), a şi fost imediat retras, ca roman periculos, culegând – în replică – prompte cronici elogioase, fiind premiat de Uniunea Scriitorilor. O notă de lectură a DGPT, înaintată editurii Dacia recomanda retragerea manuscrisului (fără viză!) „pentru rezolvare”. Funcţionarii Cenzurii au decriptat imediat că Isus şi ceilalţi, titlul iniţial al manuscrisului, fixat temporal în intervalul 1946-1948, nu se restrânge „la acea perioadă”; şi că universul straniu al ospiciului (o lume de alienaţi) funcţionează ca lume-oglindă. Cu epic sărac, discontinuu, provocând dezbateri şi meditaţii acute, transfigurând suferinţa (în contrast cu optimismul oficializat), romanul probează „instabilitatea Adevărului în raport cu Puterea”, căutând căile salvării. Deşi simbolicul este spaţiul esenţial într-un mediu maladiv, deşi protagoniştii îndeplinesc roluri-funcţii în sens tipologic, romanul dobândeşte sensuri concrete (cum ar fi, de pildă, „coborârea unui portret”). O moarte închipuită (ca idee fixă a protagonistului) este echivalată cu pierderea libertăţii.

Anunţat, sub titlul Isus şi ceilalţi, întrun interviu din ziarul Steaua Roşie (27 iunie 1970), romanul a apărut, totuşi, cu modificări minimale (titlul, în primul rând), fiind imediat retras datorită „caracterului alegoric al cărţii”, crede L. Maliţa, sfidând canonul partinic. Ca „text-matcă” (cf. Constantin Ciopraga) sau carte-efigie pentru scrisul lui Romulus Guga, Nebunul şi floarea este oricând „de recitit”, îndeamnă Marian Victor Buciu, ca microroman tezist, dar şi „h(ermetic), sintetic, proteic”, respingând judecăţi mai vechi: fie pretins roman filosofic, cum se pronunţase Mircea Iorgulescu, fie posibilă parabolă a comunismului (cuşcă, spital de nebuni), cum sugera Ioana Pârvulescu.

Naratorul-personaj („marele absent”) pătrunde într-o lume bolnavă; se crede mort, se vede cadavru, trăind înafara timpului. Uitat, părăsit, obsedat de tema morţii şi a transcenderii ei, ştie că metafora răstignirii înseamnă o înviere repetată, că – de dincolo de moarte – regenerarea prilejuieşteşiresemnificareaevenimentelor.

Pentru ca în final, jubilativ, sub simbolistica primăverii, să dorească să plece, să existe în „cealaltă lume”, glorificând viaţa („existam

din nou”). Posibil jurnal, de notaţie rece, teatrală, aluzivă şi ambiguitate controlată, romanul lui Guga pendulează între grotesc şi poetic, fiind o metaforă escatologică (cf. Cornel Moraru). E desigur, exagerat, a-l considera „cel mai bun microroman apărut în România comunistă”, cum crede Marius Miheţ, dar importanţa sa, în epocă şi după, e de netăgăduit. El însuşi, deseori, în recluziune, supus unor tratamente, Romulus Guga ne propune un spaţiu claustrant, printre locatarii unui ospiciu, personaje exponenţiale, cu identităţifuncţii noi: Mortu, Isus (simbolizând jertfa), Savantul, Amiralul, Judecătorul, bătrânul Pony, pragmaticul (între dărnicie şi avariţie) Platt şi, desigur, Filosoful, „caraghiosul cu floarea”, „singurul nebun” (apreciază Isus), protejând „floarea esenţelor”, invocând întâmplarea-zeu.

Paradoxal, în acel spaţiu se instalează senzaţia de siguranţă, pregătind trecerea spre altceva, anunţând purificarea prin distrugere; dar şi recuperarea memoriei.

Fost casier la un bordel, descoperind prin Flora („nume necunoscut în ceruri”) tainele cărnii, apaticul Isus, „eliberatorul”, vrea să-şi împlinească destinul, să vindece lumea, să răscumpere o lume păcătoşită.

Săvârşind faptele menite, după Voinţa Tatălui, amânându-şi, de fapt, destinul.

Desluşim metafora drumului (un drum al cunoaşterii) şi dobândirea eternului, doar în conştiinţă; eternul suntem noi înşine, „cu rodul nostru”, altfel el nu există. Şi naşterea şi moartea consfinţesc învierea, ca unică bucurie; totul e în sămânţă, pregătind învierea, ne asigură Filosoful, veghindu-şi imperturbabil floarea.

Roman-dezbatere sau chiar romanproces (cf. Zaharia Sângeorzan), Viaţa postmortem pune sub lupă, în anii viforoşi ai Revoluţiei, un destin contorsionat şi o criză de conştiinţă. Dialogul eticist cu sine într-o cârciumă, confruntându-se cu un Judecător imaginar, înseamnă şi o chestionare a epocii, rememorând o existenţă: impostura morală, masca socială, adaptabilitatea, zelul delaţionar, parvenitismul, memoria culpabilă. Implicit, recunoaşterea greşelilor în faţa propriului Eu prin vocea dublului. Fiindcă romanul, judecând simplist, este biografia unui delator, Guga având, se pare, şi meritul pionieratului, nota Dan Culcer, aducând la rampă un personaj care, printre „oamenii noi”, va face carieră. Din păcate, romanul a apărut amputat, fără Jurnalul însoţitor (la subsol), circulând „într-un picior”, spunea Guga într-un interviu. Încât e de înţeles dorinţa prozatorului (mărturisită) de a-şi rescrie toate cărţile. În absenţa libertăţii omul „se sufocă”, dar nu poate fi înfrânt, „doar nimicit”, iată mesajul din Sărbători fericite, prozatorul risipindu-şi meditaţiile sub pecete lirică, încrezător în vis şi creaţie, chiar dacă speranţa e în bernă; iar solidarizarea e posibilă ca efect coagulant al spaimei. Aşa cum se întâmplă şi în azilul de bătrâni (v.

Paradisul pentru o mie de ani), şarjând pe figura primarului Pitulice. Oricum,

Mircea Anghel: Vitralii din cioburi de realitate

Prujind după năravul meu cel ticăit (îmi ticăie cam adesea în ureche), mă iau în răspăr cu vreunele dintre proverbiile întradins înțelepțite de alții trecuți de multă vreme în anonimatul folclorului care, însă, se actualizează când ți-e lumea mai dragă - ca bunăoară acum. Îmi ticăie drăcușorul meu în ureche șoptindu-mi anonima proverbie înțelepțită de alții, dihai prielnică, zicându-mi, cică: „Croitorul bun acela este care măsoară de zece ori și taie o dată!” Luându-mă în răspăr cu vorba drăcușorului din anonimatul folcloric, i-o tai din scurt: Ba dacă-i vorba de tăiat - zic - apăi bun croitor e cel de o taie din prima! Că dacă măsoară de zece ori, estimp (cum ar zice folclorul francofonf), multe se pot întâmpla și schimba: gustul clientului, dioptriile la ochii croitorului, ba chiar dimensiunile și starea timpului și a vremurilor, scala metric, vreun atentat, partidele și guvernele, și câte și mai câte!...

Dar s-o retez încă și mai scurt. În această privință, Mircea Anghel nu numai că nu greșește deloc, pentru că, ajutat de ceea ce s-ar numi (în distih sprințar) talent-talent în burduf intelligent, el nu

doar că recompune, ci din prima, compune vitralilul din cioburile temelor, ideilor, pricinilor ratate de alții (măsluite, vopsite, deturnate ori tendențios ciobite ca să pară măiestru șlefuite).

Evident că Mircea Anghel nu a ratat meseria de scriitor - cel mult a amânat-o. Cu o negrăbire și o prudență nespecifice rădăcinilor sale oltenești (buruieniș, nu alta!). Din tripla negație arătată mai sus, dar și din lăstărișul rădăcinilor lui pare a i se trage negativismul sofisticat, însă limpede, lucid și convingător, el și-a rezervat (pentru noi) descoperirea meseriei de scriitor, iar pentru el - și-a inventat-o.

Or, o meserie, oricât ar fi ea (dar asta, sigur nu-i deloc oricare), dacă o inventezi - dar ți le și faci bine (și inventarea e meseria) fără a măsura de zece ori, atunci e puțin spus o reinventezi, căci a reinventa astă meserie nouă cel puțin de la Homer încoace nu înseamnă doar a descoperi ceea ce fusese de neștiute ori descoperit precum „oul lui Columb” (iar în patria rădăcinilor lui Mircea Anghel - brevetarea la OSIM a divinei revelații

Adrian Dinu RACHIERU predilecţia pentru spaţii închise (ospiciu, azil, cafenea) funcţionează, observa Dan Culcer, ca „model probant”. Confesivdigresiv, Adio, Arizona reconstituia atmosfera unui oraş conservator, viaţa find „o şcoală a moralei”. Cum timpul „înţepeniţilor” s-a dus, un posibil muzeu ar conserva „tinereţea unui om şi a generaţiei sale”, hotărnicind, melancolizat de trecerea timpului şi obsesia morţii, o epocă defunctă. Alte trei romane, neîncheiate, reluate în mai multe variante, scrise după 1974 (Autopsie sentimentală, Străbunicul din cămară şi Prinţul incinerat) dovedesc strădania acumulărilor, cu lecturi întinse (filosofie, sociologie, psihiatrie) şi interesul pentru situaţii-limită, potenţând suferinţa morală. O proiectată trilogie (Istoria unui câine), reordonând romanele, s-ar fi încheiat cu Nebunul şi floarea, accentuând distopia creaţiei sale; şi încurajând, s-a remarcat, o lectură complice, actualizantă, „de palimpsest”. Ceea ce ar favoriza şansa autodefinirii. Necitit corect în epocă, graţie filtrelor ideologice, Romulus Guga e din nou vitregit, nemaifiind citit.

Nostalgia existenţei, chinuitoarea problemă a dispariţiei, „dezgustul morţii”, fireşte, l-au obsedat. El însuşi, scenarizându-şi parcă propria-i viaţă, s-a stins prematur, la 44 de ani, supus unor internări periodice după ce contractase o boală exotică (amoebiază) în Turcia.

Dar frenezia imaginativă, tendinţa spre metaforă („organică”, nota Cornel Moraru), interesul pentru personajele cu funcţii simbolice ontologizează thanaticul. Deşi călătoria spre acea staţie finală (eternă, inutilă), acolo unde viaţa sfârşeşte, lasă loc unui gând încurajator, învingând „moartea neputincioasă”. Cum citim în Cântec pentru Voica, amânând – prin iubire – clipa fatală. Romulus Guga iubea viaţa şi a înţeles literatura ca „o dramă a omului cu singurătatea lumii sale”.

Dar, judecând global, impactul cu posteritatea, ca să preluăm sintagma lui Cornel Moraru, evidenţiază, regretabil, conul de umbră în care a intrat opera lui Romulus Guga. Oricum, o observaţie (esenţială!) a criticului care i-a succedat la şefia revistei, e de reţinut; tratarea separată, pe „felii”, a creaţiei lui Guga se vădeşte dezavantajoasă pentru scriitor. Romulus Guga trebuie privit şi prizat sub acolada unui mesaj grav, transindividual, rezonând în întreaga sa operă, de o modernitate „scandaloasă” pentru acei ani. Cel care a fost „o instituţie culturală”, remarca Mariana Cristescu, şi-a propus, ca scop suprem, să scrie cărţi „în vremuri încurcate”.

cum că usturoiul miroase a cârnați; iar pentru eternizarea adevărului, au suplimentat revelația cu metofora în Numele Trandafirului.

Dar să nu mai stăruim între negativism și metafore - că inventivitatea metaforică de „prin partea locului stărui până mai ieri” în învârtoșarea metaforei cu încă doi trandafiri, dar se văzu cum prea multă metaforă ustură la ochi și taie la ramazan. Lecție pe care Mircea Anghel - nu numai că a învățat-o de prin partea locului, ci a inventat-o ca un bun literator, iar ca un bun dascăl de pedagogie socială o tot reinventează spre trezirea celor ce au urechi de auzit și ochi de văzut. Iar de nu s-ar trezi, o reinventează: ochi de auzit și urechi de văzut. Și atunci să vezi usturime pe mândra românime!

P.S. …Și cu modestia bănățanului de viță veche, aducându-mi eu aminte că pe lângă meseria mea de dascăl de citire și folclor, aș putea fi și eu - vorba lui Tata Oancea - „oleacă de critic literar”, spun: Cartea lui Mircea Anghel are meritul că nu rămâne la a fi un simplu mosaíc (atenție la bold și la accentual pe í!), pentru că din cioburile de idei și de teme (ratate din nechibzuință de lumea asta a noastră), literatorul nu face un mosaíc sub gunoiul de sub preș spre a sta tot așa lucrurile mult și bine, ci inventează animismul caleidoscopului care înalță cu solemnitate vitriolată (și vitriolantă!) măreția ratată a vitraliului ce ar fi putut să fie.

Ioan Viorel BOLDUREANU

6 actualitatea literară

in memoriam

nr. 81 n mai 2018

Cuvânt pentru filologul Eugen Beltechi

Un lugojean de seamă, filologul Eugen Beltechi, deși s-a retras din istorie, s-a întors totuși acasă, printre concitadinii săi, acceptând să devină o cruce neagră în Cimitirul Ortodox Român, panteonul comunității noastre, de unde ne poate veghea și încuraja să mergem pe drumul cel drept spre și prin noaptea veșniciei. Colegii lui de la Cluj l-au urmat pe ultimul drum și ne-au asigurat în necrologul lor că un om de talia lui nu moare niciodată. Să-i ascultăm și să le dăm dreptate. Îndurerată familie, întristată adunare,

Se poate spune fără a greşi că viaţa celui care, din nefericire, ne părăseşte astăzi pentru totdeauna, s-a confundat până în ultimele clipe cu viaţa Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară din Cluj, institut care a primit, după 1990, numele de „Sextil Puşcariu”, după întemeietorul său, unul dintre cei mai mari lingvişti, profesori şi oameni de cultură români din secolul trecut. Institutul clujean de astăzi este continuatorul Muzeului Limbii Române, cea mai performantă instituţie de cercetare lingvistică şi filologică, de studiere a limbii române sub toate aspectele sale, din România deceniilor interbelice, apreciat superlativ în întreaga lume ştiinţifică europeană a timpului său.

Prestigiul acestui institut a trecut asupra celui actual, cercetătorii, profesorii care au activat aici reuşind nu numai să-l păstreze, ci şi să-i dea o nouă strălucire.

Acest lucru nu s-a putut face, desigur, decât prin oameni dăruiţi de Dumnezeu cu har intelectual şi cu virtuţi umane deosebite. Profesorul Eugen Beltechi a fost un exemplu de frunte al acestui adevăr.

A intrat în Institutul clujean în urma unui concurs, ţinut în anul 1968 – iată că se împlineşte în anul acesta o jumătate de veac –, în care a fost remarcat îndată de către renumitul lingvist Emil Petrovici, bănăţean şi acesta de origine; venea aici după studii strălucite la Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara şi după un popas scurt ca dascăl de limba şi literatura română într-o localitate apropiată de locurile în care ne aflăm acum. A venit în Institutul de la Cluj cu o solidă pregătire ştiinţifică, dar şi cu o pasiune adevărată pentru studierea limbii române, pentru istoria sa plină de frumuseţi enigmatice şi, mai ales, pentru studiul graiurilor populare, locul în care se creează şi se recreează, se schimbă şi se preschimbă o limbă vie. Dotat nu numai cu ştiinţă, ci şi cu un orizont deschis, dat de o cultură vastă bine stăpânită, precum şi cu numeroase şi ferme cunoştinţe din domenii înrudite lingvisticii, cum ar fi istoria, etnologia sau folclorul, a avut aici câmp larg deschis cercetărilor pe care şi le dorea. La puţină vreme, în anul imediat următor ajungerii sale la Cluj, a şi început o cercetare de teren pentru lucrarea care va deveni cea mai importantă din viaţa sa ştiinţifică: Atlasul lingvistic al Banatului – Noul Atlas lingvistic român pe regiuni, Banat (NALR–Ban.), după numele ei oficial –, parte dintr-o cercetare fundamentală pentru cunoaşterea profundă a istoriei şi structurii limbii române actuale.

A făcut, cu un chestionar de peste 2 500 de întrebări, anchete de teren în întreaga parte de sud a Banatului, de la Caransebeş şi Reşiţa, până în Clisura Dunării.

Nu vom intra în detaliile acestei lucrări, dar se poate spune acum, cu siguranţă, că, prin iniţiativele avute în redactarea şi în elaborarea generală şi particulară a volumelor de atlas, cu puterea sa neobişnuită de muncă, renumită printre colegi, cu, atunci când era necesar, o meticulozitate, acribie şi răbdare ieşite din comun, cu fineţea disocierilor care îi era proprie, cu pregătirea excelentă în domeniile lingvisticii româneşti şi romanice (în unele aspecte se poate spune că era un erudit) şi cu capacităţile sale deosebite de analiză şi sinteză, putem spune acum, cu toată siguranţa, că a fost autorul principal al acestei lucrări, repet, fundamentale şi că lui i se datorează în mare măsură aprecierile superlative pe care le-a primit NALR–Ban. din partea oamenilor de specialitate. Au apărut până acum, din acest atlas al Banatului, 5 volume, toate la Editura Academiei Române, al şaselea, cel din urmă, fiind şi el gata, în bună parte, pentru publicare.

Din lucrul la acest atlas s-a născut şi teza sa de doctorat, un studiu complet asupra foneticii şi fonologiei graiurilor din Ţara Almăjului, pentru care Eugen Beltechi a făcut cercetări de teren suplimentare faţă de reţeaua Atlasului, în toate aşezările ce se includ în ţinutul istoric al Almăjului. Este o lucrare, şi aceasta, valoroasă în cercetarea dialectologică şi de geografie lingvistică românească; am aflat că a fost de curând publicată, prin eforturile mai tinerilor colegi de la instituţiile academice şi universitare timişorene, cu puţin înainte ca profesorul Eugen Beltechi să treacă la cele veşnice. A fost, desigur, cea mai frumoasă bucurie pe care inimoşii studioşi bănăţeni i-au putut-o aduce. Lucrarea aceasta ştim că era, ca teză de doctorat, însoţită de un excepţional atlas lingvistic al graiurilor almăjene; excepţional atât pentru că este unicul atlas, din domeniul românesc, dedicat exclusiv uneia dintre „ţările” (Ţara Haţegului, Ţara Moţilor, Ţara Loviştei ş.a.m.d.) care

au format şi formează ţara noastră, cât şi pentru valoarea sa ştiinţifică intrinsecă. Ar merita, desigur, să fie publicat şi acesta cât de curând.

Eugen Beltechi a colaborat şi la trei volume din Atlasul lingvistic al Maramureşului, iar munca sa, ca la toate lucrările la care a luat parte, a lăsat şi aici urme durabile. În al treilea rând, în ultimii aproape 20 de ani, a colaborat la o altă lucrare dialectologică de mare impact ştiinţific şi naţional, şi anume Atlasul lingvistic român. Graiurile româneşti dintre Morava, Dunăre şi Timoc (ALR–MDT), zonă cunoscută îndeobşte ca Valea Timocului, din Republica Serbia. Ca autor al acestei necesare opere ştiinţifice, a realizat cercetări de teren în 64 de localităţi (cca o treime din numărul aşezărilor din Serbia orientală, unde se vorbeşte numai sau şi româneşte) şi a contribuit esenţial la redactarea a două volume. Din nefericire, timpul, grăbit, nu i-a dat răgazul să vadă publicate şi rezultatele acestei munci dificile şi de durată.

Eugen Beltechi și Simion Dănilă, la Simpozionul Național de Dialectologie din 2010 de la Cluj-Napoca.

Pentru o perioadă îndelungată, colegul şi prietenul care ne părăseşte astăzi a colaborat la câteva lucrări de dialectologie şi geografie lingvistică romanică şi europeană. A făcut parte din Comitetul Internaţional pentru ALE (Atlas linguarum Europae, Atlasul limbilor Europei), lucrare elaborată sub egida UNESCO, o cercetare riguroasă şi cuprinzătoare, extinsă asupra tuturor limbilor europene, de la Atlantic până la Urali, pentru care a făcut anchete de teren în ţinuturile de vest ale dialectului dacoromân (Banat, Maramureş, Transilvania) şi a redactat sinteze pentru întregul domeniu romanic la mai multe chestiuni, precum şi o hartă-sinteză, „chou”, însoţită de comentariile necesare, pentru întreaga Europă. Din această lucrare au apărut până acum aproape 10 volume de hărţi şi tot atâtea de comentarii ale hărţilor.

De asemenea, tot în dialectologia europeană Eugen Beltechi s-a remarcat ca membru al Comitetului naţional pentru Atlasul limbilor romanice (ALiR), o lucrare de geografie lingvistică esenţială pentru romanistică, şi a făcut anchete pe teren şi redactat mai multe sinteze pentru domeniul românesc.

Tot în domeniul lingvisticii europene şi romanice, trebuie să amintim şi contribuţia colegului nostru la un important lexicon de lingvistică romanică apărut în Germania, printr-o sinteză de câteva zeci de pagini privind istoria limbii şi dialectologia românească. Apoi, trebuie să amintim participarea sa la o vastă lucrare coordonată de Universitatea din Freiburg, „Monumenta linguae dacoromanorum”, în cadrul căreia a lucrat părţi importante din reeditarea Bibliei de la Bucureşti. Şi nu trebuie să uităm zecile de studii, articole şi recenzii publicate în reviste româneşti şi străine. Şi poate tot acum putem aminti organizarea unui excelent Simpozion de dialectologie aici, în apropierea Lugojului, la Belinţ, alături de profesorul Simion Dănilă.

Prin toate aceste lucrări, amintite pe scurt, Eugen Beltechi a contribuit din plin la întărirea prestigiului Institutului clujean. Într-un climat propice realizării unor lucrări ştiinţifice de valoare, la instituirea şi menţinerea căruia a contribuit şi el din plin, colegul nostru Eugen Beltechi a urcat întreaga scară profesională, de la cercetătorul stagiar din 1968, până la cercetătorul principal gradul I (echivalent al celui de profesor universitar) din anii 1990. A fost, de asemenea, timp de peste 45 de ani, membru al Colegiului de redacţie al revistelor ştiinţifice apărute la Institutul nostru, mai întâi ca secretar ştiinţific de redacţie al revistei „Cercetări de lingvistică”, din 1972 şi până şi-a încetat apariţia, în 1993, iar apoi ca redactor-şef adjunct, din 1994 încoace, al revistei „Dacoromania”. Măsura şi valoarea muncii sale la aceste publicaţii le dau cele 41 de volume ale CL şi cele

28 ale „Dacoromaniei”. Putem spune în cunoştinţă de cauză că, fără contribuţia sa redacţională, cele două reviste ale Academiei Române n-ar fi avut valoarea care le-a impus în lumea ştiinţifică românească şi romanică. Şi un amănunt revelator: toată această activitate redacţională a făcut-o fără nici un fel de recompensă materială sau de altă natură.

Munca pe care o solicită apariţia unei reviste ştiinţifice (a oricărei reviste, de fapt) este, de multe ori, nu una doar ştiinţifică, ci prioritar organizatorică şi de coordonare. Colegul nostru şi-a dovedit şi aici calităţile, astfel încât a ajuns să conducă, aproape un deceniu, Institutul clujean, ca director ales. Şi subliniem, director ales, ceea ce spune mult şi despre preţuirea şi încrederea de care s-a bucurat tot timpul între colegi. Firea sa ordonată, lucidă şi deloc conflictuală, tolerantă, dar nu oricând îngăduitoare, l-a ajutat să aibă un directorat cu realizări importante pentru întreg Institutul şi pentru fiecare dintre membrii lui în parte. A căutat şi a reuşit în cele mai multe cazuri să nu prejudicieze pe nimeni, chiar dacă unii, cum se întâmplă mereu, au căutat să profite de bonomia şi indulgenţa lui. A fost o vreme şi responsabil sindical, apărând cu tărie drepturile membrilor Institutului.

La acestea toate spuse până acum, ar trebui să adăugăm multe altele, pentru a avea o imagine cât mai apropiată de realitatea personalităţii lui Eugen Beltechi. Trebuie, spre exemplu, să amintim activitatea sa publicistică şi culturală, în sens larg, desfăşurată în paginile câtorva reviste, bănăţene în primul rând. Nu avem prea multe date în această privinţă, dar ştim că nu o dată îşi semna colaborările la diferite publicaţii cu pseudonimul Eugen Micu. Ceea ce trebuie amintit dintre cele ştiute este că Eugen Beltechi avea darul şi harul cuvintelor şi avea reale calităţi de profesor, reuşind să scrie, precis şi atractiv, în acelaşi timp (ceea ce se vede şi în stilul său ştiinţific, unde ocoleşte formulările plate şi banale, limbajul lemnos), despre subiecte nu totdeauna captivante prin ele însele şi să lămurească şi să facă înţelese tuturor chestiuni uneori de tot încurcate. Despre vocaţia sa de dascăl, de altfel, mărturisesc şi anii de apostolat de la Fârliug, unde ştim că i se păstrează şi acum o amintire frumoasă, dar mai ales anii în care a predat dialectologia şi istoria limbii la Universitatea „1 Decembrie 1918” de la Alba Iulia.

Aminteam mai înainte de firea sa deloc conflictuală.

Calităţile umane pe care i le-am cunoscut, ale profesorului Eugen Beltechi, au fost dintre cele mai alese. A fost, putem spune, un om cu totul deosebit. În discuţiile dintre colegi, ceea ce se aude întotdeauna când se vorbeşte despre el este că a fost un suflet de o bunătate extremă, cum de tot rar se întâlneşte, cu dreaptă şi cumpănită judecată a celuilalt, de o modestie aproape exagerată (ceea ce l-a făcut, într-o situaţie dată, să se retragă, deşi era cu totul în drept, de la o avansare, lăsând un alt coleg, mai puţin îndreptăţit, să beneficieze de ea), dar a fost o alegere a sa această modestie, datorată şi unei priviri lucide, având o profundă înţelegere a firii şi pentru firea umană, un om de o generozitate deplină; „Un generos” este titlul prin care Eugen Beltechi îl definea, la ceas aniversar, pe un coleg de la Bucureşti, definindu-se, în acest fel, pe sine însuşi; avea o generozitate care mergea cu dăruirea până la sacrificiu. Şi nu rar, în atitudinea sa răsăreau gingăşii emoţionante şi înduioşătoare. I-a fost străină orice formă de invidie, se bucura cu sinceritate de orice reuşită a unui coleg al său, îi lipseau total intoleranţa şi meschinăria, n-a agreat niciodată minciuna. Cu asemenea calităţi, nu e de mirare că, atunci când i s-a propus colaborarea cu anumite organe represive din „epoca de aur”, respingerea a fost imediată, fermă şi definitivă. Eugen Beltechi crea în jurul lui un spaţiu moral în care nu puteai să te simţi decât în largul tău şi în siguranţă. Avea, de asemenea, o familie minunată, aşezată pe iubire şi respect.

Regândind tot ce am spus până acum despre personalitatea reală a lui Eugen Beltechi, ne dăm seama cât de sărace ne sunt cuvintele. Pentru că toţi cei care l-au cunoscut, mai mult sau mai puţin bine, care au fost ani întregi colegi şi prieteni cu el, toţi ştiu, toţi ştim că da, Eugen Beltechi a fost toate acestea, dar nu numai atât. Pentru noi va rămâne o amintire luminoasă şi, cu siguranţă, o personalitate adevărată şi unică, o figură importantă a vieţii ştiinţifice şi intelectuale clujene şi bănăţene (sau bănăţene şi clujene, cum i-ar fi plăcut, poate, mai mult să spună). Îşi are locul lui sigur, alături de numele altor lingvişti importanţi din spaţiul bănăţean, iar prin teza sa de doctorat putem spune că a ridicat un adevărat monument Ţării Almăjului.

Să ne rugăm şi noi pentru odihna sufletului său.

Dumnezeu să te ierte. Odihneşte în pace într-o lume mai dreaptă şi mai curată.

Cluj-Napoca, 28 aprilie 2018 NICOLAE MOCANU şi IOAN FAICIUC Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” al Academiei Române Eugen Beltechi și Simion Dănilă la Simpozionul Național de Dialectologie din 2010 de la Cluj-Napoca

proză

nr. 81 n mai 2018

Dumitru Augustin DOMAN La o sfințire de mașini Duminică spre prânz, după ce terminase slujba, părintele stareț Nectarie cel rotofei și cu pomeții obrajilor rumeniți, ca două mari mere ionatan, tocmai miruia oastea călugărașilor din mănăstire și credincioșii de pe trei dealuri și-o vale adâncă, atunci când cântărețul în strană Aladin a venit și i-a șoptit: „Avem la poartă șapte mașini la sfințit!” După miruirea de rigoare, părintele stareț s-a îndreptat spre ieșire urmat de cântărețul Aladin într-o mână cu cădelnița, iar în cealaltă cu căldărușa cu aghiasmă și un busuioc legat cu fire de mătase roșii, galbene și albastre, un busuioc rotunjit ca un mic buzdugan. În fața porților mari și sculptate cu scene ale răstignirii, pe aleea pavată cu piatră de râu se aflau în șir șapte mașini, albe, negre, stacojii, cu capotele ridicate și cu toate portierele deschise. Păreau niște insecte uriașe și nervoase, gata să-și ia zborul spre un inamic nevăzut de pe culmea împădurită care străjuia mănăstirea. La o privire mai atentă, însă, observai că mașinile erau cât se poate de liniștite, doar stăpânii lor ușor iritați de atâta așteptare. Dar, părintele Nectarie - impunător prin masivitate și mai ales prin sobrietatea de înalt funcționar de la Bruxelles - sosește deloc grăbit și se oprește lângă prima mașină, un Audi A5 gri metalizat și-i spune șoferului: „Certificatul de înmatriculare, te rog!” Șoferul ridică sprâncenele a mirare, dar scoate totuși din portmoneu certificatul de înmatriculare și începe slujba de sfințire: „Bine ești cuvântat, Doamne!

Doamne Dumnezeul nostru, cel care ai făcut pământul, soarele, luna și pe noi, nevrednicii oameni, sfințește mașina aceasta A5, cu o putere de 286 de cai putere, cinci locuri, decapotabilă, capacitate cilindrică 3000 de centimetri cubi... Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluiește”. Iar cântărețul Aladin: „În numele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh!” „Amin!” încheie părintele stareț Nectarie. După sfințirea mașinii cu busuioc și cu aghiasmă, șoferul cel gras și cu ceafa de taur scoate din buzunar o bancnotă de 100 de lei și o dăruiește părintelui stareț. Dar, Nectarie: „Ce capacitate cilindrică am zis că are mașina? 3000 de centimetri cubi. Nu te supăra, mai trebuie 37 de lei. Ăsta e tariful!” Șoferul cel cu ceafa groasă tunsă-rasă, dar cu moț în frunte, ridică iar din sprâncene a uimire, dar mai scoate din teanc o bancnotă de 50 de lei și-o întinde părintelui stareț Nectarie. Acesta îi numără restul de 13 lei și trece la următoarea mașină, una neagră, un fel de tanc din vremi de pace: un BMW X5.

Ceremonialul se repetă: „Bine ești cuvântat, Doamne!... și „sfințește mașina aceasta cu cinci uși, cu binecuvântată putere de 218 cai putere, 93 de litri volum rezervor, 4667 milimetri lungime, 2993 centimetri cubi, șase viteze și 2170 de kilograme...” După ce primește cei 131 de lei, părintele stareț îl întreabă, deloc de complezență pe șofer: „Sunteți mulțumit de ea?” „Foarte mulțumit. Urcă culmea aia ca pe nimic...”

În zece minute, cei doi, părinte stareț și cântăreț Aladin termină cu sfințirea tuturor mașinilor care-și închid portierele și capotele și pornesc prin defileu în drumul lor. Cei doi se întorc în curtea vastă a mănăstirii, fiind așteptați la masă. Se opresc pe-o bancă din pridvorul bisericii unde părintele Nectarie scoate din sutană calculatorul, îl butonează cu mare dexteritate și-i spune însoțitorului: „Frate Aladin, cifrele sunt clare. Partea ta e, după procentul din capacitatea cilindrică totală, de 297 de lei. Ia 300 și dămi rest trei lei...” Apoi, pornesc spre trapeză, stomacul lor dând semne de foame. În spatele lor, de pe înalta culme împădurită, soarele e străpuns în partea de jos de brazi și fagi, soarele pare o mare gură căscată râzând cu dinți mai mari, cu dinți mai mici, cu gingii.

La ușa trapezei, cei trei câini ciobănești se gudură și se bucură de sosirea celor doi învingători sfințitori de bolizi de parcă ei ar fi câștigat sutele de lei.

Filtru pentru viața de apoi A murit octogenarul domn Vasile Oprescu de pe strada Fericirii nr. 33. Cine a fost domnul Vasile Oprescu? Ei, de parcă asta ar conta! A trecut și el prin viață cum a putut, s-a strecurat printr-un sandviș de două coji de democrație cu trei dictaturi la mijloc. Niciodată nu s-a plâns, ceea ce înseamnă că nu i-a fost tocmai greu. Dar, poate că greul tocmai acum vine, la traversarea orașului într-o camionetă alb-roșcată, de fapt o platformă de cărat mașini avariate la firmele de dezmembrări, dar transformată ad-hoc pentru câteva ore în mașină mortuară, în care sicriul este ancorat cu un cablu metalic. Ce mai contează răposatul domn Vasilescu?

El e cu morții, viii cu ceilalți vii contează acum.

La prima intersecție, la doar trei sute de metri de casă, cortegiul, format din vreo șaptesprezece persoane vorbind între ele mai pios și mai în șoaptă sau mai vioaie și vocale, cortegiul așadar se oprește și preotul cântă cădelnițând niște Aleluia! îngânat de cântărețul gras cu vocea pițigăiată. Așa cum e tradiția, firește. Dar, când să pornească spre locul fără verdeață, unde cică nu e durere, nici suspin, apare din senin o polițistă tânără, frumoasă și suplă ca o ispită, ptiu!, o ispită așa în general, că pentru bietul domn Vasil Opreescu – niciun pericol. Își dă buclele blonde pe sub caschetă și cere șoferului actele la control.

Le răsfoiește lent, meticulos, ca un adevărat Cerber la vama de pe Acheron. „Aveți autorizație pentru transport marfă?” îl întreabă ea pe șofer. Nu așteaptă răspuns, continuând: „Dar act de vânzare-cumpărare aveți pentru florile acestea? Foaie de parcurs? Unde mergeți?” „La cimitir”, reușește să răspundă cel de la volan. „Chiar și până acolo, vă trebuie scrisoare de trăsură și foaie de parcurs. Așteptați aici până vă fac proces verbal de amendă”. În timp ce șoferul, popa, ai casei și rudele așteaptă amenda strict necesară precum Veșnica pomenire cu legănatul colivei cu bomboană-n moț, apare un domn important, după vorbă, după port, cu o jachetă albăstrie cu însemnele Registrului Auto Român. „Aveți ITP-ul făcut? îl întreabă pe șofer. „Da”. „Să văd”. „Păi, actele sunt la doamna polițistă...” „Mda!... De ce n-aveți cauciucuri de iarnă?” „Păi, nu e iarnă, suntem în 15 aprilie...” „N-ați mai văzut să ningă în aprilie? Dacă se pune o ninsoare exact când urcați panta aceea abruptă spre cimitir?” După ce apare polițista cu procesul verbal, aceasta îi transmite actele mașinii direct domnului cel important, după vorbă, după port, care se apucă să scrie și el pe capota mașinii, chiar mai caligrafic decât ispita în uniformă

actualitatea literară 7 MAI, procesul lui verbal de reținere a certificatului de înmatriculare pentru lipsă cauciucuri de iarnă.

Profitând de prelungirea staționării, popa hotărăște, în consens cu întristata adunare, să nu mai oprească la următoarea intersecție și să cânte Aleluia! cădelnițată tot aici, în acest fel câștigând puțin timp. Scăpând de operațiunea poliției și RAR-ului, șoferul, preotul, cântărețul, rudele îndurerate și tot alaiul s-au închinat și și-au continuat drumul cel fără întoarcere al răposatului domn Oprescu.

Dar, la următoarea intersecție tot e oprit domnul Oprescu cu alaiul lui cu tot, cu mirosul lui de flori și tămâie, e oprit de o comisie socială de la primărie.

Două domnișoare, una blondă și una roșcată scot o mapă și încep să citească punct cu punct actele necesare pentru continuarea drumului spre Cimitirul Sfântul Gheorghe: „Aveți adeverință de la Asociația de locatari din care să rezulte că decedatul e cu plata la zi a întreținerii?” întreabă rece funcționara cea blondă. „Dar, firma autorizată de pompe funebre a eliberat certificat că decedatul e îmbrăcat corespunzător?” întreabă la fel de rece și oficial și funcționara roșcată.

Apoi, cele două întreabă în ordine, alternativ, cu o disciplină impecabilă, ceea ce demonstrează că administrația publică locală este exemplară în menirea ei: „Decedatul are amenzi neachitate? Ce zice Administrația Financiară?” „Telefonul mobil cui rămâne? Aveți împuternicire de la notar?” Și: „Credite neachitate la bănci?” „Procese pe rol? Că nu pleci așa, să lași lucrurile încurcate!...” „Avem informații că defunctul deține o sută de metri pătrați livezi.

Dovadă că și-a plătit impozitul pe teren!” „Cardul de sănătate e completat la zi de medicul de familie?” „Are urmași? A... dumneavoastră?... Nepoți? Aveți CV-ul lor și dovadă că defunctul i-a educat cum trebuie?”

După lungi parlamentări, cu cortegiul care începe deja să se subțieze substanțial cu 25-30 la sută, unii oameni având serviciu, alții animale de hrănit și pomi de săpat, cele două funcționare blond-roșcate permit repornirea convoiului după ce le dau urmașilor hârtia cu problemele de mai sus plus altele și cu promisiunea că îi vor aștepta a doua zi cu dosarul complet.

Groparii tot așteaptă convoiul de vreo oră și mai bine, plictiseala lor e la apogeu, acum se vedeau deja la pomană. Țuica primită de dimineață de la familie s-a băut până la ultima picătură. Iar, după atâta săpat, setea e mare. Ies ei tustrei în poarta cimitirului, se uită în josul străzii de aproape un kilometru, dar nici urmă de cortegiu. Așa că se duc la cârciuma de lemn de brad de la poarta cimitirului și-și iau o sticlă de vodcă. Între timp, exact la ultima intersecție, când se cotește spre urcarea străzii hotărâtă la cimitir, Cornel Oțelitu, șeful local al poliției rutiere oprește platforma de cărat mașinile la firmele de dezmembrări și-l amendează pe șofer pentru că rulează cu o viteză sub cea legală.

Oprirea e destul de lungă pentru că în cei treizeci și trei de ani de carieră, polițistul a învățat că nu trebuie să te pripești când scrii un proces verbal de amendă, că poți greși și, vorba aceea, cine greșește plătește.

Pe la ora 17,15, cortegiul substanțial subțiat, în sfârșit, ajunge la poarta cimitirului. Rudele, aparținătorii, urmașii, cum ar veni, răsuflă întrucâtva ușurați: ultima veșnică pomenire pe mormânt, vinul vărsat în cruce pe țărână și, în fine, la pomană, că le ghiorțăie mațele.

Dar, aici, la poartă sunt întâmpinați de paznicul în uniformă care-i întreabă calm, dar ferm: „Aveți bon de ordine?” Umeri ridicați, înălțat de sprâncene, panică, disperare, toate în două secunde. „Păi, cum veniți aici așa nepregătiți? Păi, dacă mor într-o zi 37 de creștini, nu se produce aici un haos de nedescris?

Mergeți dumneavoastră la primărie, la camera șapte de la parter, luați bon de ordine și totul se rezolvă. Mă rog, asta mâine, că acum e târziu.

Clara Protea şi sensibilitatea unei poezii tematice

Prin volumul său de debut - „Sunt inimă şi suflet”, Editura Ecreator, Baia Mare, 2018 - poeta Clara Protea (re)aduce-n atenţia iubitorului de carte sensibilitatea poeziei tematice, una numai în aparenţăimproprievremurilorîncareexperimentele poetice au trecut deja de limita propriilor căutări ale artistului şi-n care veleitarismul este disimulat sub masca teribilismului. Aşadar, într-un astfel de aşa-zis ţarc uriaş al literaturii - în care adicţia de a ne etala emoţiile literare cu orice preţ în spaţiul public este mai mare decât echilibrul - poeta din Iaşi vine cu un mesaj de forţă, unul prin care clamează un anumit fel de (re)întoarcere la origini. Poezia ei este un fel insolit de ping-pong spectaculos de replici şi de confesiuni în duel, un strigăt disperat pentru o lume deja improprie visului şi poeziei, un delicat apel de/ pentru suflet, totul făcut cu încredinţarea imediată că există o anume particularitate în demersul ei, una racordată subtil la nemuritorul Topârceanu.

Sub condeiul ei miracolul se întâmplă de la sine, efectul vine imediat, tema libertăţii în/de expresie predomină, de parcă poeta şi-ar fi propus din start să tulbure şi mai tare dezordinea ce macină actualmente literatura română. O pledoarie pentru valorile trecutului îmi pare a fi în substanţa ei scriitura aceasta, volumul „Sunt inimă şi suflet” fiind creaţia unui poet profund şi modest, un spirit bonom şi bun observator al vieţii cotidiene, o voce încă neauzită în Iaşiul lui Cassian Maria Spridon, Daniel Corbu, Emilian Marcu, Valeriu Stancu şi al altora ca

ei, dar o voce care va atrage nemijlocit atenţia prin această carte de debut. Cred că tocmai o astfel de izolare i-a alimentat imaginaţia luxuriantă, cred că ideea sau senzaţia de dezrădăcinat i-a alimentat continuu acest scris profund, iar continua ei căutare de sensuri a căpătat forţă tocmai prin aplecarea ei (în)spre real. Fiecare vers pare a fi un alt stop-cadru, chiar o fotografie în plan larg, deşi Clara Protea se (s)cufundă continuu în senzual, anonimatul de până acum devenind evident o haină prea strâmtă.

Prin tot ceea ce face deschide continuu ferestre prin care faptul literar în sine se (între) zăreşte în toată complexitatea sa, multe întrebări ridicânduse firesc dincolo de acest comportament cultural. Clara Protea scrie pur şi simplu, se eliberează din chingile proprii, se detaşează de dascălul care-i amprentează vieţuirea şi lasă în urmă senzaţia de înşiruire de metafore prin conturarea unei realităţi proprii creaţiei marcate de actul inspirativ. Ea scrie natural, filonul liric e pur, nefiltrat cerebral şi nemarcat de curente şi căprării estetice menite a scuza talentul altora.

Scriitura sa are un discurs lucid,

abordează cu acest aer orice poem, lipsesc fericit exaltări şi proiecţii onirice suprarealiste, un text mitraliat şi alcătuit din propoziţii simple, ritmicitatea părând a fi cea care stabileşte regulile jocului: „Şi dacă trec atâtea-n lume/Ca nişte umbre pe pământ,/Că au un rost, că au un nume,/Sunt inimă şi suflet, ultim cânt” (Sunt inimă şi suflet), sau: „Noi am purtat romanţa pe poteci/Am alinat durerea şiam alungat tristeţea/iar ayi, batrâne tei tu frunza ţi-o apleci/Spre mine, un nuc ce-şi pierde tinereţea” (Noi doi), sau: „Mi-a-mprumutat azi martie penelul/Din curcubeul viu al primăverii./Stăpân pesteamintiri să fie cerul/De la zenit şi până la lăsarea serii” (Tablou).

Place şi contrariază-n aceeaşi măsură această fascinantă confesiune lirică ce relevă multă tristeţe metafizică, atrage această lume minuţios trasată, această pânză de păianjen, această ţesătură de imagini fiind cea care-l ţine captiv pe lector.

Această trecere bruscă de la un plan la altul, de la o imagine la alta, această deasă uzitare a tehnicii poetice de intarsie de imagine în imagine, lucru care nu este la îndemâna oricui, acest joc al imaginilor compuse

trădează nativitatea. La ea aceste necontenite ruperi de ritm, acestă prelungire a versului şi imaginii din acesta în versul următor trădează exerciţiul liric, însă este evident faptul că greul abia începe, o mai îndelungă aplecare asupra întregului fiind imperios necesară. Impresia de repetiţie vine numai din utilizarea aceluiaşi tip de scriitură de la un poem la altul, deşi abordarea şi tema următorului poem este întotdeauna alta, în timp ce fiecare pagină dată întăreşte convingerea că poeta detestă secularele teme ale smiorcăielii şi melancoliei, dar şi respinge cu încăpăţânare încadrarea în vreunul din curentele şi experimentele teribiliste care-au tăvălit poezia-n noroi în ultima vreme. Deşi oarecum chinuită-n latura intimă a vieţuirii sale, poeta vede-n poezie un act salvator pentru o lume întreagă, o lume cu frumos mult dar şi cu tot atâta urâţenie în ea, interesant fiind faptul că există puţine pasaje marcate de biografism în scriitura sa. La ea afirmaţia şi negaţia coincid, iar ignorarea de până acum a valorilor poeziei sale în mediile ieşene se dovedeşte a fi doar o ciudăţenie conjuncturală, această poezie a angoasei existenţiale venind să arate că-n vremuri literare în care predomină ludicul, ironia, caterinca este loc mult şi evident de suflet, de (re)întoarcere la marile teme poetice. Clara Protea propune un adevărat autoportret interior, o continuă căutare a unei proprii identităţi într-o mare neliniştită de cuvinte şi curente.

Ioan Romeo ROȘIIANU

Camelia CAVADIA

8 actualitatea literară

- Mă cheamă Teodor. Nu Sfrijitu, nu Ochiosu, ci Teo­ dor. Dacă mă strigaţi altfel, n‑o să răspund, nici măcar nu o să mă întorc, o să mă strigaţi degeaba. Mă cheamă Te­odor, am mai spus o dată, cu cel mai hotărât glas de care eram în stare, chiar dacă sufletul meu tremura de frică.

După asta s‑a lăsat liniştea, de parcă vorbele mele ar fi reuşit să oprească totul în loc. În alea câteva clipe am stat şi eu împietrit, fără ca măcar să respir. Aşteptam, cu toate că habar n‑aveam ce.

- Uite‑l şi pe mucosul ăsta! s‑a ridicat vocea stăpânului Sabad, tăind liniştea. Te pomeneşti că‑mi dai ordine acuş! Ascultă, băi, ţâcă, o să te strig cum vreau eu, iar tu o să salţi îndată ce te‑am strigat. Ai înţeles?

- Nu! Mă cheamă Teodor, am continuat eu să mă ţin tare de parcă toată viaţa mea ar fi depins de acel moment. Dacă mă strigaţi aşa, ascult, dacă nu, mă fac că nu aud! am spus surprinzându‑mă şi pe mine.

N‑am terminat bine de spus asta că m‑am trezit cu o scatoalcă peste ureche, de am simţit că‑mi explodează capul. Am crezut că‑mi curge sânge din ureche, de la ţiuitul ce mi se strecura ca un vierme până în creier.

Poate şi de‑aia am început să‑mi tot duc mâna la ureche, aşteptându‑mă să văd roşu pe ea. Fără să‑mi dau seama de unde am avut atâta putere, am început să ţip - mai mult ca să‑mi acopăr ţiuitul din ureche şi‑apoi ca să le arăt că nu sunt vreun fricos.

- Mă cheamă Teodor. Teodor e numele meu!

Te‑o‑dor! Te‑o‑dor! am început să urlu de‑a binelea.

Dar m‑am trezit luat pe sus şi băgat într‑o cameră din care am auzit cum încuiau uşa pe dinafară.

- Nimeni nu‑i dă apă, nici mâncare, până nu zic eu! a răcnit Sabad. Şi nimeni nu i‑a încălcat ordinul. Ceea ce nu era aşa de rău, că şi‑aşa nu‑mi doream să văd pe nimeni.

Am stat nemâncat două zile şi două nopţi şi am făcut pipi într‑o cutie de tablă din care am scos şuru­ burile care se găseau în ea. Restul nu mi‑a venit să fac.

Norocul meu.

După alea două zile a apărut la uşă Sabad. M‑aş fi scă­pat pe mine de frică, dacă aş fi avut ce, dar aşa…. Ţinea în mână o curea care sâsâia la mine ca un şarpe.

Stăpânul m‑a întrebat: - Cum ziceai că te cheamă?

- Teodor! i‑am răspuns plin de ură.

- Teodor, ai?

Tremuram ca naiba, dar nu voiam să mă las. Sabad agita cureaua şi aşteptam să mă lovească. Însă deocam­ dată o lovea doar uşor de el. Cureaua părea să râdă în continuare la mine, ca să‑mi facă‑n ciudă. Iar stăpânul Sabad mă privea direct în ochi încercând să mă sperie.

Da’ n‑am plecat privirea nici eu. L‑am înfruntat cât am putut şi chiar am crezut că am câştigat.

Prima lovitură a venit pe neaşteptate. Întâi am auzit şuieratul şi abia apoi am simţit arsura.

- ’Tu‑ţi grijania mă‑tii de sfrijit! Crezi că poţi să te pui cu mine? a urlat Sabad, abătând asupra mea curelele care muşcau din mine precum gurile căscate ale unui balaur cu multe capete.

Credeam că o să mă despice în mii şi mii de bucăţele.

Dădea şi înjura, dădea şi înjura, iar eu încercam să acopăr cu mâinile mele magice locurile unde cureaua înroşea carnea. De data asta însă mâinile nu m‑au putut ajuta. Am încasat o bătaie soră cu moartea şi în gând îmi ziceam că aşa se moare vitejeşte. Din clipă în clipă mă aşteptam să cad şi tot încercam să mă gândesc la ceva frumos, pentru ca acela să fie ultimul lucru cu care să plec din lumea asta. Nu mi‑a venit însă nimic în minte.

Apoi, la fel de brusc cum a început să mă bată, a şi terminat. Stăpânul Sabad m‑a lăsat întins pe jos, plin de dungi înroşite şi a dispărut înainte să apuc să spun ceva. Simţeam că, din fiecare loc unde mă lovise cureaua, ieşeau flăcări. Că toată carnea o să mi se transforme în cărbuni încinşi. Din ăia de care aprindeau uneori ca să nu‑ngheţăm de tot. Îmi doream din suflet să mor odată, pentru că simţeam că oricum n‑am cum s‑o mai duc mult. Şi‑atunci, la ce bun s-o mai prelungesc?

Am început să plâng încetişor, nu doar de durere, mai mult de oftică. C‑am trăit degeaba. Aşa cum ne necăjea tanti Loneta deseori. „Mă, să nu faceţi umbră pământu­lui degeaba!“, ne spunea, da’ drept să spun nu

proză ştiu ce‑o însemna. Ciudat mai eram şi eu! În loc să‑mi pese că mor, îmi păsa mai mult de ceea ce‑o să zică tanti Loneta despre mine. Mă dădusem mare cu vitejia mea, da’ acu’ plângeam pe-nfundate, de frică şi singurătate.

Tot ce‑mi doream era să nu mă audă stăpânu’, ca să nu se bucure de ce mi‑a făcut. De frica lui nici măcar nu puteam închide ochii, aşa că plângeam cu ei deschişi.

Cum îi închideam pentru o clipă, cum apărea faţa duşmanului deasupra mea.

Stăpânul Sabad aducea cu o fiară, mai mult lup decât om, indiferent că era supărat sau nu. Părea că mârâie tot timpul, cu toate că nu venea niciun zgomot dinspre el. Botul ascuţit ca de câine se termina cu doi colţi ieşiţi în afară, ca la sălbăticiuni. Stăpânul Sabad era o matahală, atât de înalt, că aveai impresia că atinge cerul cu capul. Laba piciorului era şi ea uriaşă, iar palmele două lopeţi enorme. Nu‑ţi doreai să te lovească. Arăta diform. Dar nu ca Manuel, care era bolnav, ci altfel.

Nu ştiu să explic prea bine. La Sabad unele părţi ale corpului păreau crescute prea mult, cu toate că n‑aş şti să zic care; fin’că totul era mare la el. Poate de‑aia îşi ținea mai mereu umerii lăsaţi, doar‑doar s‑o face mai mic, de parcă ar fi fost vina lui că a crescut atât

Purgatoriul îngerilor În tabără.

Cum mi-am câştigat numele

de mult! Asta nu era valabil şi atunci când se înfoia ca un curcan şi‑şi umfla pieptul. Umerii i se îndreptau în acelaşi timp ca la comandă. Atunci chiar era uriaş. Un singur lucru nu se potrivea la stăpânu’ şi mi‑a luat mult ca să‑mi dau seama care. Ochii. Mici, negri, apropiaţi.

Păreau ai altcuiva. Nepotriviţi deloc cu fruntea nici îngustă, nici lată, cu gura rânjită şi nasul borcănat.

Două mărgele de sticlă ce luceau ciudat şi‑n lumina soarelui şi la miezul nopţii. Ochii lui mă îngrozeau mai mult decât orice altceva. Pen’că păreau lipsiţi de viaţă de parcă cineva ar fi scos din ei lumina şi le‑ar fi lăsat doar întunericul.

Avea părul sârmos ca o perie şi asta‑l făcea şi mai mult să semene a lup. Pielea era aspră şi ea, dar plăcută la culoare. Cre’că ăsta era lucrul care‑mi plăcea cel mai mult la el. Amestecul ăla de maroniu şi lapte.

Mersul îi era atât de apăsat, că te aşteptai să lase gropi în urma lui. Cu toate astea, era sprinten ca nimeni altul stăpânu’ Sabad şi făcea un pas cât zece de‑ai noştri. Bine, noi eram şi copii, da’ totuşi...

E beton stăpânu’ şi nu ştiu pe niciunul dintre noi pe care să nu‑l apuce tremuratul numai la vederea lui.

La drept vorbind, şi eu tremuram şi, aşa întins pe jos cum eram, am început să mă mir de curajul cu care îl înfruntasem. Îmi era însă clar că, dacă urma să mă în­ cingă din nou, nu mai aveam cum să scap cu viaţă. Nici de data asta nu eram sigur că o să scap, dar parcă îmi mai venisem în fire.

Când am auzit cheia răsucindu‑se în uşă în toiul nopţii am crezut că s‑a întors Sabad şi o să tabere din nou pe mine. Mi‑am adunat puterile, m‑am înghesuit într‑un colţ şi‑am aşteptat să plouă iar cu lovituri. Însă nu era el, ci tanti Loneta care‑şi plimba cu greutate curul mare şi picioarele enorme prin încăpere, făcându‑mi semne disperate să tac. Mi‑a dat să beau lapte călduţ în care înmuiase câteva bucăţele de pâine.

Pe urmă a început să mă ungă pe corp cu o chestie urât mirositoare. Abia la un asemenea gest de bunătate mi‑a venit să plâng de‑adevăratelea şi doar când am fost din nou ameninţat cu bătaia am reuşit să mă potolesc.

- Încetează, drace împeliţat! Nu te mai smiorcăi şi ţine‑ţi gura! Stai locului! Mănâncă şi taci!

- Da’ mă ustură rău! Nu e loc care să nu mă doară, tanti Loneta!

- Să te usture, dacă eşti tare‑n gură! Sfrijitule, dacă vrei să nu te omoare în bătaie, cel mai bine e să asculţi şi să faci cum spune Sabad. El e stăpânu’.

- Nu! Mă cheamă Teodor şi mai bine mor decât să nu‑mi apăr numele!

- Doamne, cât de prost eşti, mă’, copile! Crezi că poţi să te pui cu el? O să te omoare în bătaie dacă o ţii tot aşa!

- Să mă omoare, tot nu‑mi place să trăiesc!

- Ce prostii spui acolo? Toată lumea vrea să trăiască!

- De ce? Eu nu vreau. Decât aşa, mai bine mor!

- Habar n‑ai ce vorbeşti, mucosule! Mâncare ai, un acoperiş deasupra capului ai, iar banii‑i câştigi uşor.

Ce‑ţi lipseşte?

- Tot! Habar n-aveam ce vreau să zic, dar aşa mi‑a venit. Şi asta pen’că atunci mi‑am dat seama că duc mereu dorul unor lucruri pe care nici nu ştiu să le gândesc.

Sufeream după ceva ce apucasem să trăiesc, fără să ştiu prea bine ce. Un fel de amintire fără formă pe care sufletul meu o purta şi pe care o mângâia mereu la nevoie. Şi mai era ceva fără explicaţie. Niciodată nu mă simţeam întreg. O parte din mine era aici şi o parte, altundeva. De parcă eu aş fi fost doi oameni. Ştiu că nu e uşor de înţeles, da’ aşa mă simţeam. Câteodată eram

nr. 81 n mai 2018 bucuros fără să ştiu de ce, iar alteori, trist fără motiv.

Parcă aş fi fost rupt în două. Până şi eu îmi dau seama că sunt cam ciudat, în fine, altfel decât copiii de aici.

- Băiete, eşti perdut cu totul! O să fie vai de capu’ tău dac‑o s‑o ţii aşa. Că Sabad n‑are răbdare cu de‑alde ăştia ca tine. O să fie ori ca el, ori deloc! Ia aminte ce spun!

Chiar dacă tremuram numai la gândul că Sabad ar putea veni să mă bată din nou, am hotărât în acea noapte că e mai bine să mor decât să‑mi pierd numele. În tem­niţa aia, îmi dădusem seama că singurul lucru adevărat pe care‑l descoperisem despre mine era că mă cheamă Teodor. Şi eram gata să plătesc cu viaţa pentru numele ăsta. Nu eram curajos, ci doar hotărât să apăr singurul lucru care simţeam că e al meu cu adevărat.

Cu toate astea, o minţisem pe tanti Loneta. Îmi părea rău să renunţ la viaţă şi la lume, să nu mă mai bucur de Manuel, singurul meu prieten, nici de admiraţia oame­ nilor pe care îi distram. Mulţi dintre ei scoteau imediat bănuţi din buzunare sau din genţi când mă vedeau fă­ când jonglerii cu mingiuţele. De ce să nu recunosc, mă simţeam apreciat şi lucrul ăsta îmi făcea bine. Şi, cu toate că‑mi era frică de ce urma, în noaptea aia m‑am culcat liniştit. Mi‑am găsit cu greu o poziţie în care să nu mă apăs prea tare peste carnea înroşită, gata să se despice în orice moment. Totuşi, după ce mă unsese tanti Loneta cu maglavaisu’ ăla împuţit, durerile nu mai erau aşa ascuţite.

Abia a treia zi dimineaţă uşa s‑a deschis la perete şi în dreptul ei a apărut Dido, mâna dreaptă a stăpânului.

Fără să vreau, privirile mi s‑au dus ţintă la mâinile lui, să văd dacă a venit să mă bată. N‑avea nimic. Doar privirea îi era de oţel.

- Ieşi! mi‑a zis.

Iar eu nu ştiam dacă e de‑adevăratelea sau doar îşi bate joc de mine.

- Ieşi! a urlat el de data asta şi într‑o secundă am fost în picioare, strecurându‑mă pe lângă el, fără să‑mi vină să cred că mă lasă să ies cu adevărat.

Neştiind încotro s‑o apuc, m‑am dus spre camera pe care o împărţeam cu ceilalţi copii, deja plecaţi la produs bani. Cum nimeni n‑a venit la mine decât pe seară, am stat cuminte în patul meu şi, în loc să mă bucur că am scăpat cu bine, am plâns pe‑nfundate, până ce au început să se adune copiii. S‑au mirat cu toţii când au dat cu ochii de mine, dar nimeni nu m‑a întrebat nimic. S‑au zgâit la rănile mele, dar tot n‑au scos niciun cuvânt. Nici măcar Sorel, care era cel mai băgăcios dintre toţi. Nici măcar Tartoru, care nu mă slăbea niciodată şi se lua de mine.

Seara ne‑au chemat la masă şi m‑am dus şi eu.

Mi‑era frică să dau cu ochii de Sabad şi de oamenii lui, aşa că în timpul mesei am stat mai mult cu capu’ în farfurie. Am mâncat în linişte şi fiecare înghiţitură mi s‑a părut mai bună ca niciodată. La sfârşit am dat să mă ridic odată cu ceilalţi copii, da’ Sabad a zis: - Tu rămâi! şi, chiar dacă n‑am ridicat ochii înspre el, am ştiut că vorbeşte cu mine.

M‑am pregătit pentru ce era mai rău şi am rămas. În timp ce părăseau încăperea, ceilalţi se uitau cu milă la mine şi cred că a fost prima dată când am văzut aşa ceva în ochii lor. Lucrul ăsta m‑a bucurat. Poate că totuşi nu erau nici ei chiar aşa de răi! Şi poate că doar aşa se arătau cum erau cu‑adevărat.

- Cum ziceai că te cheamă? m‑a întrebat Sabad ţintu­ indu‑mă cu privirea.

- Teodor, am răspuns, încercând să par de neclintit.

Preţ de câteva secunde nu s‑a întâmplat nimic; stăpâ­ nul a continuat să mă măsoare, ca şi când ar fi vrut să‑mi pătrundă în cap şi în suflet şi să scormonească acolo. Căuta să vadă ce naiba e în neregulă cu mine, de nici cea mai cruntă bătaie nu mă adusese cu picioarele pe pământ.

- Ştii că pot să te distrug c‑o labă, nu? m‑a întrebat Sabad fără să clipească.

- Ştiu!

- E bine că ştii şi e bine să nu uiţi asta niciodată!

Am stat aşa momente lungi; eu abţinându‑mă cu greu să nu încep să mă bâţâi de frică, încleştându‑mi fălcile ca să nu‑mi clănţăne dinţii, iar Sabad complet nemişcat, niciun muşchi nu‑i tresărea pe chip. Cred că dacă mai stăteam doar un pic, în cele din urmă i‑aş fi zis că poate să‑mi spună sfrijitu’, să‑mi spună cum vrea el, chiar şi blegu’, chiar şi prostu’, oricum, numa’ să mă lase în pace. Eram pe punctul de a izbucni în plâns, când Sabad a zis: - Poţi să‑ţi păstrezi numele, dar să nu uiţi niciodată cine e stăpânul aici, ai înţeles? Şi fără să aştepte un răspuns, Sabad s‑a ridicat şi‑a dispărut înainte să‑mi dau seama.

Când am rămas singur în încăpere am dat drumul lacrimilor. Nu ştiu ce naiba era cu mine, de plângeam atâta!

După ce m‑am liniştit, m‑am şters la ochi şi la nas cu poala bluzei şi am respirat adânc. Chiar dacă mă lăsase să câştig şi înţelesesem că fusese pur şi simplu voia lui, tot era o chestie tare. Câştigasem, era cel mai bun lucru care mi se întâmplase de când mă aflam aici.

Aveam nume. Aveam numele MEU. Vestea că pot să mi‑l păstrez s‑a răspândit repede în rândul celorlalţi copii şi, deşi nimeni nu m‑a strigat Teo­dor, am simţit că am crescut în ochii lor şi le‑am câştigat respectul. Unii m‑au urât şi mai mult, câţiva m‑au încon­jurat cu un fel de admiraţie, în timp ce alţii m‑au privit cu teamă. Nu ştiu cum să zic, da’ chiar şi eu am început să mă privesc altfel. Îmi dădusem seama

nr. 81 n mai 2018 că înăuntrul meu se ascunde un om care poate să lupte pentru ceva în care crede. Că nu mai sunt doar un copil folosit la nevoile altora. Nu ştiam prea bine cine sunt sau ce‑i cu mine, da’ măcar aflasem cum mă cheamă. Şi ce era mai important, aflaseră şi ceilalţi.

Prietenul meu Manuel a fost primul care mi-a pome­ nit numele, dar, din păcate, a zis doar atât: - Aud că ai un nume.

- Da, am zis simplu, fără să ştiu ce altceva să spun. Și nici el n‑a adăugat nimic, ci doar a dat din cap de câteva ori. Aş fi vrut să‑l întreb multe, să vorbim despre asta, da’ n‑am îndrăznit. Poate şi pen’că ştiam că nu o să obţin nimic în plus. Aşa era el, închis.

Totuşi, m‑am bucurat că vestea s‑a împrăştiat ca un foc suflat de vânt în toată tabăra şi că am devenit peste noapte singurul băiat cu nume adevărat de aici; în afară de Manuel, bineînţeles, şi de oamenii mari care erau şefi pe‑acolo.

De când mă ştiu, toţi m‑au strigat Sfrijitu, după tanti Loneta; probabil că m‑aş fi obişnuit cu numele ăsta, dacă nu m-aş fi trezit brusc într‑o noapte cu un cuvânt pe buze: Teodor. Am simţit că mă sufoc şi că inima e gata să‑mi sară din piept. Am început să respir şuierat, ca trenurile ce se auzeau în depărtare şi totul în mine s‑a neliniştit. Am simţit atunci că o parte din cine eram cu adevărat s‑a întors la mine şi mi‑am dat seama cămi rostesc propriul nume. Am fost atât de emoţionat, că ba‑mi venea să plâng, ba să râd. Am repetat întruna până dimineaţa Teodor, Teodor şi, când am dat cu ochii de ceilalţi, le‑am spus. Acum ştiţi ce‑a fost şi după aia.

Aşa cum pe mine mă botezaseră Sfrijitu şi uneori Ochiosu - de la ochii mei mari şi verzi - , ceilalţi copii aveau şi ei nume care porneau de la cum arătau sau se purtau: Grasu, Păianjenu, Creţu, Bubosu, Tartoru, Pu­turosu, Lunganu, Piticu, Albastru, Ciungu şi Sorel, care era tot galben ca un soare. Cel mai rău dintre toţi era, desigur, Tartoru, chiar mai rău decât Ciungu, care mă ura pentru mâinile mele magice. Tartoru se hrănea din bucuria de a ne chinui pe toţi, nu numai pe mine.

Spera să obţină atenţia lui Sabad şi a oamenilor lui.

Sau poate o făcea doar din răutate. Deşi eu nu cred că oamenii sunt cu adevărat răi înăuntru’. Cred doar că aşa vor să pară, ca să conducă şi să se teamă lumea de ei. Fin’că de omu’ rău te fereşti sau faci ca el. Da’ ce ştiu io? Poate doar îmi place să cred asta, ca să‑mi fie mai uşor.

- Eşti mort! Ai auzit? Eşti ca şi mort aici! m‑a ameninţat Tartoru, încercând să mă sperie.

- Cel puţin eu am un nume, i‑am spus, în timp ce mă întorceam cu spatele la el şi la ceilalţi copii, care priveau curioşi să vadă ce are să se întâmple.

- Mă piş pe numele tău, mi‑a zis el. Pentru mine Sfri­ jitu o să rămâi mereu. Ai înţeles? Mă piş pe numele tău de sfrijit!

- De parcă tu ai conta! Nu însemni nimic pentru mine. Tot ce contează este că MIE mi‑a dat voie să am un nume adevărat, iar ţie nu! Tu eşti doar Tartoru.

- Auziţi‑l pe ăsta, fraţilor! a zis el către ceilalţi copii încercând să‑i prindă şi pe ei în cearta noastră. Sfrijitu ăsta se crede mai bun ca noi!

Spre norocul meu, nimeni nu i s‑a alăturat pe faţă; toţi au preferat să privească spectacolul de pe margine, curioşi să vadă cum are să se sfârşească. Şi tot spre no­rocul meu, ca din senin, şi‑a făcut apariţia tanti Loneta, care ne‑a zis să ne potolim imediat şi ne‑a luat la goană dacă nu vrem să ajungem pe mâna lui Sabad. În timp ce se retrăgea spre locul lui, Tartoru mi‑a şuierat printre dinţi: - Asta nu se termină aşa!

- Da, ştiu, de rău ce eşti!

Am căutat să stau cât mai departe de el şi să‑mi văd de‑ale mele, însă eram sigur că Tartoru pune ceva la cale şi m‑atacă pe timpul nopţii. Din fericire, eu dormeam cu o parte dintre copii la distanţă măricică de camera lui. Cu toate astea, am stat toată noaptea treaz, cu urechile ciu­lite, să aud orice zgomot mai ciudat. Dimineaţa, picam de oboseală, cu ochii roşii de la cât mă chinuisem să nu adorm, dar eram bucuros că nu păţisem nimic. Nu l‑am văzut pe Tartoru decât la masa de seară, când am simţit că înadins nu vrea să se uite la mine. Speram să fi uitat cu totul de mine, deşi, cumva, eram sigur că n‑aveam să scap aşa uşor. În a doua noapte m‑am chinuit din nou să rămân treaz, dar am aţipit de câteva ori. Spre norocul meu, nu s‑a întâmplat nimic.

Când nici în ziua următoare nu m‑a băgat deloc în seamă, mi‑am zis că poate ceva l‑a făcut să nu‑şi mai bată capul cu mine. Oboseala mă cam dărâmase, aşa că în a treia noapte am adormit buştean. M‑am trezit de câteva ori din cauza propriei răsuflări, dar m‑am culcat repede înapoi. Căzusem într‑un somn adânc atunci când am simţit ceva picurându‑mi pe faţă şi pe gât. Am crezut mai întâi că visez, dar când am deschis ochii, l‑am văzut pe Tartor descheiat la prohab deasupra mea. Se pişa pe mine. Am vrut să mă ridic, dar mi‑a făcut vânt cu picio­rul. Am căzut înapoi pe spate, în timp ce el continua să mă ude. M‑am forţat să mă ridic din nou, de data asta mi‑a tras un pumn care mi‑a tăiat respiraţia şi m‑a culcat la loc. A continuat să mă lovească şi, ori de frică, ori de la lovituri, mi‑am pierdut cunoştinţa. Nu ştiu cât timp am stat aşa, da’ când m‑am trezit aveam dureri groaznice de cap şi de burtă.

Dârdâind de frig, cu bluza lipită de mine, mirosind urât şi încă ameţit, am ieşit pe bâjbâite şi m‑am dus pe

proză furiş spre butoiul cu apă de spălat. Apa era un pic mai caldă decât gheaţa, dar chiar şi aşa, m‑am spălat cu ea pe faţă şi în toate locurile de unde venea miros scârbos de pipi. Pe jumătate dezbrăcat, m‑am întors în cameră fără să‑mi pese dacă mă vede cineva. M‑am acoperit cu singurele schimburi pe care le aveam uscate, din spatele patului. Tremurând, m‑am înfăşurat în jumătatea de pă­tură uscată şi am sperat să mă încălzesc înainte ca frigul să mă omoare. Şi cum stăteam aşa, singur şi trist, l‑am văzut pe Bu­ bosu că vine şi mă acoperă cu pătura lui. I‑am mulţumit şi i‑am zis că nu trebuie să facă asta, deşi mă bucuram mult că îi pasă.

- Păi şi tu? l‑am întrebat.

- Io nu‑s ud.

Atât a zis şi a plecat înapoi în patul lui. L‑am văzut că se acoperă cu o treanţă din ce mai avea pe acolo şi stă nemişcat sub ea. Am mai dârdâit o vreme de frig, dar încet‑încetinel am început să mă‑ncălzesc.

Am rămas chircit în pat pe partea care nu se udase şi m‑am trezit gândindu‑mă la tot felul de lucruri, unele mai triste ca altele. La început, m‑am simţit nenorocit şi bătut de soartă, nu era nimeni care să mă apere în astfel de momente, niciun suflet căruia să‑i spun ce mă doare. Manuel era prietenul meu, dar el nu stătea cu mine, ci cu stăpânii şi nu puteam să mă duc să mă vait la el ca un laş. Am şi plâns în noaptea aceea, dar tot pe înfundate, ca să nu mă audă ceilalţi băieţi şi să râdă a doua zi de mine. Nu voiam să mă creadă un fătălău, ceea ce probabil că eram, aşa că mai mult am plâns înăuntrul meu, decât în afară.

Cu toate astea, mi‑a făcut bine să mă gândesc la ale mele, iar de la un moment dat încolo am simţit că nu mai sunt singur. Parcă eram prins ca un ac de siguranţă de cineva care nu exista în realitate, dar care era totuşi acolo, cu mine. Eram nebun, cine ştie, sau poate doar cuprins de frig şi de frică. Poate vorbea singurătatea din mine, poate tristeţea de a nu putea spune decât stelelor şi mie ceea ce trăiam. Dar asta simţeam. Că undeva, în lumea asta mare, e un suflet care ştie de mine. Mai mult, că el trăieşte în mine şi‑mi dă putere de acolo. Tot ce trebuia să fac era să cred în el.

M‑am trezit buimac şi cu gânduri amestecate. M‑am furişat cu pătura mea la butoiul cu apă de spălat şi am clă­tit doar bucata udă de pipi. Am aruncat‑o apoi pe un gard, în bătaia soarelui. Când m‑am întors printre ceilalţi copii, au început să mă arate cu degetul. Mă strigau: „Pişăciosu’“ şi râdeau de mine ţinându‑se cu mâinile de burtă. Nu i‑am băgat în seamă, dar m‑a durut răutatea lor. Înainte să plecăm, Dido ne‑a împărţit în grupuri şi când am văzut că Tartoru nu e cu mine, am răsuflat uşurat. În ziua aia am fost trist rău de tot, cum nu mai fusesem de multă vreme. Mă simţeam - nu ştiu cum să zic - parcă purtam un palton îngreunat cu griji. „Copiii sunt răi“, mi‑am zis şi m‑a durut să gândesc asta. Mă fe­ream să spun lucrurilor pe nume, de parcă simpla rostire le‑ar fi făcut adevărate.

M‑am poticnit la multe din scamatoriile mele şi, dacă nu aş fi avut refluxele aşa bune, nu cred că mi‑ar fi ieşit vreun număr. Am avut noroc cu mâinile mele fermecate, în care stătea deoseori salvarea mea! În acea dimineaţă am fost pentru prima dată într‑un metrou, pe o linie mai puţin circulată. Lumea nu era în­ghesuită ca în locurile în care mergeam de obicei.

Pentru că metroul mergea cu viteză mare de tot, m‑am gândit că nu o să am cum să‑mi fac numărul cu mingi.

Mi‑am proptit totuşi bine picioarele în podea şi am început cu joculeţul care mi se părea cel mai uşor. Când se apropia staţia, mă opream. Când se relua mersul, începeam din nou şi tot aşa. Cred că i‑am impresionat pe oameni pen’că mulţi nu şi‑au putut lua ochii de la

actualitatea literară 9 mine. Înainte să coboare mi‑au pus destui bănuţi în pălărie.

Cu toate că eram mulţumit că pot să fac bani, nu reuşeam să scap de tristeţea care îşi făcuse cuib în mine. Doar un pic mi‑a lipsit să nu izbucnesc în plâns când un tată şi fiul lui m‑au privit cu bunătate, iar copilul mi‑a dat o hârtie de bani, nu monede. Când s‑a apropiat de mine, am simţit mirosul de proaspăt şi curat ce venea dinspre el. L‑am privit fără să‑mi pot lua ochii de la hainele lui curate şi nemototolite. M‑a privit şi el, cu simpatie şi curiozitate. Mi‑a şi zâmbit. Şi cum abia la astfel de lucruri mă înmoi ca o cârpă, puţin mi‑a lipsit să nu încep să mă smiorcăi. „Nu pişaţi ochii din orice!“, ne spunea tanti Loneta de câte ori ne vedea că suntem gata să plângem, iar eu numai pe ea am avut‑o în urechi în acele momente.

Am făcut faţă cu greu în ziua aia. Mă zgândărea cu toate bucuriile ei din cealaltă parte a lumii. Şi orice fă­ ceam, nu reuşeam să‑mi scot din minte căldura cu care m‑a privit băiatu’ ăla curat.

Am adormit cu zâmbetul pe buze, dar cu ochii în lacrimi, fără să mă mai gândesc nici la tanti Loneta, nici măcar că Tartoru ar putea să se pişe din nou pe mine şi pe patul meu. Am adormit plutind, dar m‑am trezit în nişte ţipete îngrozitoare. Am început să tremur din toate încheieturile, spaima intrase în toţi copiii din camera mea. Când Sabad însuşi a apărut în dreptul uşii, aproape că ne‑am auzit dinţii clănţănind. Ţinea în mână o găleată de fier goală, iar privirea lui sticloasă aproape ne tăia.

- Cine se crede mare şi tare aici păţeşte ca Tartoru!

Atât şi nimic mai mult, a spus stăpânul Sabad, apoi a dispărut.

Din gură în gură s‑a aflat că tam‑nisam Sabad a apă­ rut în camera celorlalţi copii şi a aruncat peste Tartoru o găleată plină cu pişat de vacă. Mai să moară toţi de sperietură! Tartoru a‑nceput să ţipe, dar când a dat cu ochii de stăpânu’ Sabad, şi‑a înghiţit glasul ca pe un du­micat nemestecat. Mi l‑am imaginat clocotind de ciudă, precum cazanul cu fiertură al lu’ tanti Loneta care stă mai mereu pe foc.

Bodogănind, Tartoru a strâns din dinţi şi a aruncat afară aşternuturile împuţite. Băieţii au povestit a doua zi că s‑a culcat pe jos, pe‑un preş jigărit, într‑un colţ.

N‑a sărit nimeni să‑l ajute, poate de frica stăpânului ori pur şi simplu n‑au vrut. Ce ştiu io de ce?!

Am povestit asta ca să rămână scris şi să nu uit ni­ ciodată cum mi‑am câştigat numele şi ura pe faţă a Tar­torului. Toate fazele astea mi‑au adus un fel de respect în tabără şi, chiar dacă nu mă strigau pe nume, copiii au înţeles că există ceva pe lumea asta pentru care eram oricând gata să mor. Şi au mai înţeles şi că Sabad era şeful adevărat şi că doar el hotăra ce drepturi are fiecare dintre noi. Nu Tartoru, nu noi, doar Sabad.

Primele amintiri din viaţa mea sunt pierdute în ceaţă. Ştiu sigur că a mai fost ceva înainte de momentul care m‑a făcut să simt pentru prima oară că trăiesc. Ceva curat ca un clăbuc de săpun, ori ceva pufos şi cald ca o prăjitură din vitrină. De multe ori am impresia că totul stă ascuns după o perdea ca aia pe care o are tanti Loneta la ea în cameră, dar nu ştiu de ce, nu pot s‑o dau la o parte. Uneori cred că trebuie doar să mai cresc ca să am puterea asta, alteori că fiecare zi care trece mă îndepărtează de lumea pierdută. Câteodată totuşi simt că nici nu vreau să aflu, de teamă să nu fiu dezamăgit.

Să nu sparg balonul ăsta de săpun în care pot să fac să plutească toate imaginile bune şi frumoase pe care le desenez în minte. Uneori mi‑e de ajuns prietenul meu imaginar care ascultă şi înţelege. Alteori mi‑e de ajuns Manuel, prietenul meu adevărat.

Primul lucru pe care mi‑l amintesc e plânsul unui copil şi o palmă primită peste fund. Iar acel copil sunt eu. Se întâmpla demult. Nu ştiu câţi ani aveam.

Nici acum nu ştiu câţi am. Ştiu doar că ăla e primul moment în care mi‑am dat seama că exist. Ca şi când atunci m‑aş fi năs­cut şi aş fi respirat pentru prima oară. Nu reuşesc să‑mi amintesc nimic altceva decât chipul lui Sabad foarte aproape de al meu şi încă o palmă peste fund. Nu ştiu ce m‑a speriat mai tare, faţa lui de lup sau palma; în orice caz, am început să ţip.

Urlam tare de tot. Poate era de la durere sau poate de la neobişnuitul situaţiei; nu cred să mă mai fi lovit cineva până atunci.

Asta e prima mea amintire clară. Îngrozitoare. Ime­ diat după aia am început să strig „mama“ şi m‑am repezit asupra primei femei pe care am găsit‑o în faţa ochilor. Era tanti Loneta, două femei într‑una cum îi zic eu, pentru că tanti Loneta e foarte mică în sus, iar de la mijloc în jos pare umflată cu pompa. De parcă una ar fi luat jumătatea altei femei. Pe cuvânt că n‑am văzut în viaţa mea cur mai mare şi picioare mai dolofane ca ale lu’ tanti Loneta. Ţâţe n‑are deloc, dar are nenică un cur, cât toată galaxia!

- Pleacă de‑aci, Sfrijitule! m‑a îndepărtat atunci tanti Loneta cu putere. Nu sunt io mă‑ta!

Eu însă am ţinut‑o una şi bună: „mama, mama“, cu mâinile întinse spre ea. Nu, nu m‑a luat în braţe să mă liniştească, nicidecum, ba mi‑a tras şi ea una peste fund şi mi‑a zis să încetez cu urletele alea. Îmi face rău să‑mi amintesc şi‑acum. Îmi plâng de milă, chiar şi la atâţia ani distanţă, de cât de pricăjit şi amărât eram pe atunci.

N‑a fost ultima dată când i‑am zis lu’ tanti Loneta, „mamă“ şi probabil că în încăpăţânarea mea prostească aş fi continuat s‑o numesc aşa dacă nu m‑ar fi luat odată deoparte şi nu mi‑ar fi spus: - Ascultă, Sfrijitule, dacă mai zici aşa o dată, te

10 actualitatea literară pocnesc peste cur de nu te vezi, iar Sabad o să te pedepsească şi jar o să mănânci! Ceilanţi copii o să te urască şi n‑o să te vrea dimpreună cu ei. Aşa că, dă mila ta, termenă cu prostia asta!

- Mama! am continuat eu să spun cu năduf.

- Al naibii copil, nu glumă! Pricepe odată că nu sunt mă‑ta eu!

- Mama! am mai zis o dată.

- Apăi fir‑ai tu de Sfrijit! De nu ţi‑oi lua tu bătaie cu nemiluita, uite‑te‑ncoa’ la mine! Asta vrei, asta o să ai! Şi a ridicat din nou mâna, gata să mă lovească sau doar să mă sperie. Ce ştiu io?

- Nu mai zic! am spus grăbit şi de‑atunci am înghiţit cuvântul ăsta frumos cu care am simţit dintr‑odată că nu mai am ce face. Ştiam să spun un cuvânt care, de atunci înainte, nu avea nicio întrebuinţare în lumea mea, iar asta m‑a întristat rău de tot. „Mama.“ „Ma‑ma.“ Am să‑l cocoloşesc în gând, să‑l mângîi cu buzele şi cu sufletul ori de câte ori îmi va fi mai greu. Şi într‑un fel, m‑a ajutat. Dar îmi părea rău de el! Aşa cuvânt frumos şi să nu‑l spun nimănui?! „Câte astfel de lucruri frumoase nu s‑or pierde în lumea asta, aşa degeaba, în timp ce pentru altele urâte se găseşte mereu loc“, am gândit atunci şi încă mai gân­desc şi acum.

Cumva, cumva, toată discuţia cu tanti Loneta ne‑a apropiat. Chiar dacă nu făcea nimic care să sară în ochi, mă simţeam deseori protejatul ei. Parcă primeam mai multă mâncare decât ceilalţi şi parcă Sabad mă lua în vizor mai rar. În plus, eram singurul pe care îl lăsau în compania lui Manuel. Mereu am crezut că e copilul lor şi că, din motive doar de ei ştiute, nu vor să recunoască. Şi dacă aşa o fi cu adevărat, nici Manuel nu a vrut să spună. Nici atunci, nici altă dată. Şi nici acum nu ştiu.

- Tu eşti copilul lu’ tanti Loneta şi a lu’ stăpânu’? l‑am întrebat de mai multe ori pe Manuel.

- Nuuuu, de unde ţi‑a venit? s‑a mirat el parcă prea puţin ca să‑l şi cred.

- Na... doar stai cu ei acolo! Şi dacă nu eşti copilul lor, atunci tu cine eşti?

- Ca şi tine.

- Cum adică?

- Un copil ca şi tine.

- Dar tu nu mai eşti copil.

- Poate că nu.

- Păi ori eşti, ori nu eşti?

-…

- Şi spui că tanti Loneta şi stăpânul nu sunt părinţii tăi? mi‑am încercat eu din nou norocul.

- Ţi‑am zis că nu.

- Şi atunci ei cine sunt?

- Cum cine sunt?

- Aşa cum auzi. Ce ne sunt ei nouă?

- Sunt ceea ce crezi tu că sunt.

- Manuel, de ce nu mă ajuţi? Eu nu ştiu ce să cred. Nu cred nimic. Nu ştiu nimic. Dar cred că tu ştii multe, păcat că nu vrei să‑mi spui şi mie. De fapt, cred că tu ştii totul.

- Nu‑ţi mai bate capul cu astea! Cât eşti cuminte şi‑ţi vezi de treaba ta, o să fie bine.

- Deloc nu vrei să mă ajuţi! am continuat eu să mă plâng, deşi Manuel era ultimul om pe care m‑aş fi putut supăra pentru ceva. Tot ce ştiam era datorită lui; de parcă singurul său scop în viaţă ar fi fost acela de a‑mi trans­mite mie toate învăţăturile lui.

- De ce mă înveţi şi ai grijă de mine? l‑am întrebat apoi.

- Pentru că eşti isteţ şi vrei să‑nveţi. Nu eşti precum ceilalţi.

- Poate că nu sunt prost, dar de ce mă înveţi, de ce îţi pierzi vremea cu mine?

- Ţi se pare că am altceva mai bun de făcut? a râs el, da’ parcă totuşi nu era chiar râs.

Poate că avea dreptate tanti Loneta când spunea că am toate motivele să fiu fericit. Aveam ce mânca, unde dormi, banii mi‑i câştigam uşor, doar din joacă; aveam mâinile magice şi mintea care mă înţepa ca un roi de albine să‑nvăţ, să‑nvăţ, ca să nu rămân prost. Aveam şi nume, unul adevărat, iar pe lângă toate astea îl aveam

proză Manuel, îngerul meu. Ce mi‑aş fi putut dori mai mult?

E drept că uneori sufeream din cauza curiozităţii de a afla ce e dincolo de linia dintre noi şi oamenii pe care trebuia să‑i convingem să ne dea bani. Uneori înţelegeam ce spunea tanti Loneta, că trebuie să mă bucur de ce e înăuntru şi să nu mă mai gândesc la ce e în afară; alteori nu mă puteam gândi decât la asta.

Erau multe lucruri bune şi în lumea mea şi poate nu degeaba mă aflam aici, dar câteodată mă chemau tocmai cele de dincolo. „Lu­mea e un ocean cu mirări, unde oamenii sunt preocupaţi mai mult să pună în cârligul undiţelor întrebări, decât să reflecteze asupra răspunsurilor pescuite“, îmi spusese odată Manuel şi eu îl rugasem să repete de câteva ori treaba asta ca să o scriu cuvânt cu cuvânt pe o foaie şi să o trec mai apoi în jurnal; aşa de tare mi‑a plăcut. Iar de câte ori am

Purgatoriul îngerilor În tabără.

Cum mi-am câştigat numele

recitit mai târziu cuvintele lui m‑am întrebat dacă nu era cumva acelaşi lucru cu ce‑mi spusese tanti Loneta, doar că un pic mai complicat.

De când mă ştiu locuiesc aici, cu Sabad, care înainte mi se părea cea mai fioroasă creatură, dar după faza cu găleata de pipi, nu mai e chiar aşa. În general mi‑e frică de el, dar îmi place când face dreptate. Şi face asta destul de des. Tot aici e şi tanti Loneta, care mai mult se preface că e rea, decât să fie. Cu mine e uneori chiar bună, ceea ce îi face pe ceilalţi copii să mă urască şi să mă invidieze. Apoi, mai sunt încă patru servitori ai lui Sabad - dintre care Dido e mâna lui dreaptă - şi suntem noi, copiii, niciodată aceiaşi la număr. Când te aştepţi mai puţin, mai apare sau mai dispare câte unul.

După cum am spus deja, prietenul meu cel mai bun e Manuel, cel mai mare dintre noi şi care e foarte deştept. Păcat că are nişte defecte fizice. De fapt, nu ştiu dacă Manuel e copil sau adult pentru că e mare, e înalt, dar are faţă de copil şi nu poate să meargă prea bine; se zgâlţâie din toate alea, adică şi din şolduri, şi din cur - pardon, fund - iar picioarele ai impresia că i se duc în toate direcţiile. E ceva de groază. Îţi vine să râzi la început, dar pe urmă te apucă frica şi ai vrea să‑i zici să stea locului, că se scălămbăie prea tare. Crezi că o să se rupă din toate încheieturile şi o să se împrăştie peste tot. Dar nu e aşa. Nu l‑am văzut niciodată să se‑mpiedice şi să cadă, de fapt. Manuel m‑a învăţat să scriu şi să citesc. De la şase ani (cred) ştiu să scriu şi să citesc. El m‑a învăţat tot ce ştiu. Am observat că, dacă stau în preajma lui, nu păţesc nimic rău. Sabad nu urlă la mine niciodată şi nici nu mă bate. De fapt, sincer să fiu, pe mine m‑a bătut doar când eram mic de tot şi atunci cu numele. În rest, nu s‑a atins de mine. N‑am reuşit să aflu de nicăieri cine e Manuel, nici măcar de la el. Dar acum nici nu mă mai interesează. La început voiam neapărat să ştiu, acu’ mi‑a trecut. Sunt doar bucuros că am un prieten şi că nu rămân prost.

Am şi doi duşmani pe faţă. Primu’ e Tartoru, care şi acum abia aşteaptă să se ia de mine şi nu scapă nicio oca­zie să‑mi facă rău, iar al doilea e Ciungu, care mă urăşte probabil din cauză că el n‑are o mână, iar eu am două şi mai sunt şi magice. Umblă vorba pe aici că Sabad însuşi i‑a tăiat‑o când era mic, dar, cum nimeni nu vorbeşte deloc despre trecut, nu prea ai cum să ştii care e adevărul adevărat. Ciungu e singurul fără o mână de aici şi mă urăşte doar pe mine. De la acrobaţii, cum le zice Manuel, mi se trage. Aşa cred. Arunc şi prind şi

Lăudabil, dincolo de profesie

Sunt printre noi oameni care dispun de asemenea sursă de energie că nu o poate absorbi o singură profesie. Sunt oameni pe care-i privim și cu respect, dar poate nu fără o urmă de scuzabilă invidie, că nu reuşim să egalăm performanţele lor. Profesorul Constantin C. Falcă este unul dintre bănățenii care de peste 15 ani ani se dedică semenilor săi. Pasiunea sa pentru a face cunoscute câteva dintre valorile colegilor săi de breaslă, el fiind medic veterinar, cu doctorat în domeniu, autor și coautor a 26 de cărţi şi peste 200 de studii ştiinţifice publicate, a început cu un proiect împreună cu prof. univ. dr. Alexandru Stupariu, cu care a publicat 6 volume al căror titlu, Medici veterinari, slujitori ai muzelor, mă scuteşte de orice comentariu.

Ceea ce îl diferențiază însă de cei mai mulţi dintre noi este faptul că nu o face în domeniul profesional. Singur, sau împreună cu Petre Ciurea, a editat 36 de volume sub genericul Cărăşeni de neuitat. Este vorba despre circa 5.400 de pagini în care sunt adunate peste 3.000 de medalioane de învăţători, profesori, oameni de ştiinţă, preoţi, scriitori, publicişti, artişti vocali şi instrumentişti ş.a, personalităţi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar care au lăsat urme în trecerea lor prin Caraş-Severin şi nu numai. Dacă ar fi să detaliem lista personalităţilor care au reţinut atenţia autorului, alături de enumerarea distincţiilor şi premiilor cu care i-a fost onorată strădania, cea de dincolo de obligaţiile profesionale, ar însemna să mai adăugăm numeroase pagini, la cele pe

nr. 81 n mai 2018 câte cinci min­giuţe odată. Nu m‑am forţat prea mult să fac asta. Adică da, am exersat în fiecare zi ca să nu scap pe jos niciuna, da’ nu mi s‑a părut greu deloc. Şi mă pricep şi la desen; tot aşa, îmi iese fără nicio caznă. Şi dacă tot povestesc despre mâinile mele magice, e ceva ce n‑am zis nimănui, nici măcar lui Manuel, dar el cred că a văzut şi singur - am zis că e deştept. Cred că e ceva special la ele. Prind imediat orice, din orice poziţie şi, chiar dacă nu sunt atent şi arunci ceva spre mine, tot reuşesc să prind. Manuel îi spusese odată lui Sabad că am refluxe, parcă aşa le‑a zis atunci. Simt uneori că degetele mele sunt vrăjite.

Se mişcă singure, se ridică, se coboară, aşa pe rând sau toate deodată. Dacă aş spune asta cuiva, ar zice că sunt nebun. De‑aia nici nu zic. Nici măcar lui Manuel.

Degetele mele parcă aud un fel de muzică şi dansează, singure, singurele. Dar eu nu aud nicio muzică, nimic.

Doar ele o aud. Şi am stat cât am putut eu de atent să ascult, dar tot n‑a ajuns nimic la mine. Doar atât le rog, să nu le apuce dansul când am eu de făcut jonglerii!

Cu mâinile astea îmi câştig eu traiul zilnic: din de­ sen, din aruncatul şi prinsul mingiuţelor. Fac jonglerii în locurile unde mă duc oamenii lui Sabad şi câştig bani. Cred că destul de mulţi, pen’că pe mine nu mă ceartă niciodată pentru ce aduc acasă. De‑asta sunt şi invidioşi ceilalţi pe mine, că eu mă joc şi câştig bani mai mulţi ca ei. Da’ eu n‑am nicio vină. Cred că am doar noroc. Am văzut odată că Boby, unul dintre oamenii lui Sabad, a vârât în buzunarul lui nişte bănuţi câştigaţi de mine. După stăpânu’, de Boby mi‑e cel mai frică. Pentru că e hoţ, mincinos şi viclean. Nici ochii nu‑i stau bine în cap. Nu ştiu exact ce înseamnă asta, dar am auzit pe ici, pe colo vorba asta şi mi se pare că i se potriveşte. În orice caz, cred că e de rău. Singurul în care am încredere e Dido, care nu ne ceartă niciodată degeaba şi e cel mai apropiat de Sabad.

N‑am povestit deloc aşa cum m‑a învăţat Manuel, adică să încep cu începutul, apoi să spun continuarea, să ajung la punctul culminant (aici e greu să‑l găsesc pentru că eu mereu zic că ăsta e, ba ăsta e, da’ nu cred că e o problemă dacă sunt mai multe, nu? O să‑l întreb şi pe Manuel!) şi apoi, sfârşitul. Care încă n‑a venit.

Dar dacă tot m‑am hotărât să ţin caietele astea, o să scriu şi eu ce‑mi aduc aminte.

Locuim într‑o casă destul de dărăpănată, care nu e neapărat o casă, dar are mai multe încăperi. În două dintre ele, cele mai mari, locuim noi, copiii. Eu stau în camera puţin mai mică, alături de opt băieţi (atâţia sunt acum, dar cum am spus şi mai devreme, numărul lor se poate schimba), cu care nu mă împac prea bine, da’ nici nu mă cert. Din fericire, nici Tartoru şi nici Ciungu nu stau aici, cu mine.

Avem nişte şefi mai mici decât Sabad, care stau în alte camere şi care ne duc dimineaţa în diferite părţi ale oraşului. Nu de foarte multe ori în acelaşi loc. Aşteaptă să „producem“ bani. Uneori ne urmăresc de la distanţă, alteori cred că stau ascunşi pen’că nu‑i vedem deloc.

Dar ştiu sigur că ei ne văd pe noi. Unii copii spun că ne trimit la cerşit. Dar mie nu‑mi place cuvântul ăsta.

Pentru că eu nu stau deloc cu mâna întinsă, aşteptând să primesc ceva degeaba. Îmi fac jongleriile cum ştiu io mai bine şi am lângă mine o pălăriuţă în care lumea, dacă vrea, aruncă bani. Când e urât afară, desenez şi oamenii se minunează când le‑arăt ce‑am făcut.

Alţi copii însă cerşesc de‑adevăratelea. Ciugu’, de exemplu, îşi lasă ciotul descoperit şi cere bani de mân­ care. E greu să priveşti spre mâna care se termină atât de brusc. Mie unul mi se cam face rău dacă mă uit. Dar nici asta nu spun nimănui. Căci nu vreau să ştie ceilalţi că sunt atât de bleg şi de sensibil. Sunt multe lucruri pe care nu am cui să le spun, nici măcar lui Manuel, ăsta e şi motivul pentru care scriu aici. Nu felul în care trebuie să ne câştigăm traiul mi se pare greu, ci gândurile care rămân nespuse. Întrebările fără răspuns. Le ţin în minte un timp, după care le simt cum încep să moară.

Dar aici, în caiet, parcă le pun la păstrat.

care ni le lasă autorul şi, în mod cinstit, nu se cuvine. Cu toate acestea, mai trebuie menţionat că la finalul volumelor închinate cărăşenilor sunt înşirate fotografii ale personalităţilor din volumul respectiv şi diverse alte poze care susţin textele, conferindu-le în acelaşi timp o localizare a imaginii. Un exemplu luat la întâmplare poate fi volumul, al XXXIV-lea, din Cărăşeni de neuitat, Editura Eurostampa, Timişoara, 2017, în care la început este comemorat Ioan- Nicolae Cenda, de către prietenii săi. Apoi, multe articole apar cu precizarea În completarea medalioanelor din…, aducându-se întregiri materialelor autorilor publicaţi, cu sursa, numele publicaţiei şi al autorului. De fapt, în toate volumele sunt asemenea materiale.

Cu atât mai valoroasă este această monumentală lucrare pentru că ea continuă să inventarieze manifestări şi nume glorioase din istoria Banatului de Munte şi în anul Centenarului Marii Uniri. Mai mult, numeroşi eroi contemporani din volumele domnului Constantin Falcă continuă să păstreze identitatea şi fiinţa naţională.

Aceşti eroi, după ce au contribuit la propriu la zidirea unor bunuri materiale, prin ceea ce au devenit au lăsat (sau vor lăsa), adevărate pietre de temelie pentru viitorul acestui spaţiu.

Deşi până de curând nu l-am cunoscut pe doctorul Constantin Falcă, dar având temei în cele scrise de Domnia Sa, am încercat să-i creionez un scurt portret, aşa cum l-am perceput în urma singurei întâlniri dintre noi. Într-un cuvânt, este un om inteligent, ambiţios, ale cărui opţiuni sunt determinate de raţiune şi mai puţin de sentimente. În demersul scriitoricesc ştie să valorifice experienţa dobândită ca universitar. Chiar și fără internet, este capabil de o documentare amplă, de o bună comunicare, iar prin scrisul său face cunoscuţi mii de oameni din Banatul de Munte.

Desigur că, prin tot ce face, va lăsa în urmă o amintire mai mult decât frumoasă.

Cum nu de mult a îmlinit 75 de ani, nu pot încheia fără să-mi exprim, cel puţin în numele celor cuprinși în volumele domniei sale, mulţumirea şi recunoştiinţa pentru truda cu care a încremenit prin scris clipele de virtute ale unora dintre cei mai merituoşi bănăţeni. „La mulţi ani, domnule profesor!”

Titus CRIȘCIU

nr. 81 n mai 2018

Gheorghe Vidican poemul rațiunea pură pune pe jar politicienii noștri luna își stinge țigara în privirea lor soldații veniți din afganistan își duc umbra la morgă ras în cap poetul venit de la veneția își rostogolește poemul prin sensul giratoriu asemeni femeii vulnerabile la mirosul cafelei un traseu cu circuit închis versul poemului ne umple cu sânge trupurile pe trecerea de pietoni apar gropi în ele sunt arse umbrele cerșetorilor trupul chelneriței face disidență în trupul poetului tramvaiul galben dezaxat de răsăritul soarelui trece prin călători le ascunde umbrele lumina felinarului îngână o arie din vivaldi suferința nu are nimic cu ecoul se citește ca și o scrisoare de dragoste venită de pe front pielea subțire a trădătorului e plină de degete vocea precaută a chelneriței ne umblă prin buzunare seduce umbra poetului venit de la veneția simt șoaptele ca pe o cîrtiță prin pielea poemului soldații veniți din afganistan îl recită pe esenin în paharul cu votcă sămânța adusă pe tălpile bocancilor încolțește în ochiul dansatoarei la bară un martor naiv al disidenței chelneriței prin trupul poetului cere bacșiș un sărut aerul rarefiat al tavernei se strecoară printre degetele milionarului plictisit oscilează între versurile lui esenin și nichita stănescu sălbăticia poemului trece umbra cleopatrei prin privirea mesenilor sărutul milonarului crește profitul în portofelul chelneriței disperarea pământeană a ecoului îi devine partener de afaceri din gleznă îi curge o dragoste perversă plină de murmure recită poemul intrusului în paharul de votcă își mutilează buzele poetul venit de la veneția măsoară cu privirea mișcările dansatoarei la bară ridurile din felinarul stradal ascund curioșii în lumina lunii menestrelul își înghite umbra foamea chelneriței trece prin votca milionarului îi umple trupul de dorinți o lacrimă minusculă în ochiul soldatului venit din afganistan trupul lui miroase a praf de pușcă murmură cântecul eroului necunoscut pielea năpârlită a unui șarpe e scrisă în braille de degetele soldatului orb poemul înalță ode seminței încolțită în ochiul dansatoarei la bară pașii ei ne deformează privirea se recită poemul intrusului luna își stinge țigara în privirea noastră arta rațiunii pure pune pe jar poetul venit de la veneția disidența chelneriței un foșnet de frunze prin paharul cu votcă

George Lână Mama se stinge Au înflorit simultan narcisele vișinii cireșii merii și perii și totuși câtă tristețe mama se stinge.

Scrisoare Rugăciune scurtă Doamne Dumnezeule ajută-mă și de data aceasta. Într-o zi promit să îngenunchez definitiv.

Copie fidelă Sunt copia fidelă a bunicului meu Sevestean ce și-a mutat în mâini rădăcinile puternice de pe Valea aspră a Sălăuței în buric tihnit de Banat.

Miros de trăsnește a tutun a jinars și a fân proaspăt îmi sunt dragi femeile frumoase cinașe și deștepte trag la coasă cred în unul Dumnezeu nu mă uit în oglindă.

A iubit pătimaș Aprigă și frumoasă cu ochii floare de in a iubit pătimaș cum doar în Bistrița de munte e rânduit.

Aidoma Mariei Magdalena mama nu a fost ușă de biserică.

fiicei mele Mădălina Maria

Nu am comunicat grozav niciodată acum eşti matură dar nu s-a schimbat mare lucru ne vedem rar mi-e dor de tine de fiecare dată când urci în avion mă cuprind spaimele eşti pragmatică şi necruţătoare mi-ai reproşat că scriu poezie în loc să fac bani au trecut câţiva ani de-a valma reproşul tău mă chinuie şi acum am revenit printre voi cu binecuvântare celestă ştiu asta, ştiu asta am învăţat să mă bucur de fiecare secundă să fiu recunoscător şi mai harnic în primăvară am lansat o carte importantă despre poezie iar până în toamnă mi se rotunjeşte sufletul de încă cinci ori.

Tu te întorci acasă în iunie, iulie şi septembrie în octombrie delfina familiei mă înalță la rang de bunic şi tot atunci revigorate puterile şi dragostea mea pentru poezie se întrupează într-un nou volum.

Dar draga tatei la aceste bucurii se adaugă şi un miez de tristeţe că şi în ceilalţi ani vine iarnă lemnele de foc costă de patru ori cât îmi aduce poştaşul lunar şi iarăşi vor ajunge-n ogradă când frigul va fi deja instalat îmi vine să urlu şi atunci

poezie

actualitatea literară 11

zvon de porțelan mâini pe holda de pământ buimace umbra hârciogului face crucea de grâu făină nebătătorit luciul lacrimei putrezește în mirosul vinului seacă șapte puțuri de fântână în sărutul femeii dusă în lanțuri la temniță sfârcul se mulge cu buzele nopții luna bântuie toate cărările acoperite de întuneric asediul cetății bântuite de zei nonconformiști hipnotică șoaptă a ecoului menirea tăcerii un dangăt de clopot pervers zvon de porțelan carnea deșertului e purtată în cocoașa cămilei cu smerenie scormonim în nările trecutului bățul de chibrit îmbălsămat de razele lunii albi ochii miopului zăresc figurinile unui flagel construiesc asprimea cilindrică a frigului prin deșert un pocnet de bici mută cocoașa cămilei într-un alt frig sunt simetrii cu începuturi disperate fericirea e o opreliște plină de imaginație sala de spectacol din grădina de vară s-a dărâmat în ochii spectatorilor cămașa de forță a ironiei îmbracă răsăritul soarelui zvon de porțelan holda de pământ se fărîmițează în tinerețea educatoarei liniștea migrează spre apus ne sfarmă dinții plini de dulciuri bobul de grâu cu mâinile în șolduri mănâncă odihna plugarului setea stă în cumpăna fântânii ca un soare aprins în jirebia bunicii ne târguim oboseala cu secerătorii veniți la clacă cerească răcoarea ploii împarte văzduhul în două copiii simt mirosul de plăcinte cu mere le dojenesc nările cinici legătorii alungă liniștea odihnei lătratul câinilor dă iama în umbrele secerătorilor părului sălbatec își încărcă umbra cu razele soarelui măsurăm cu pasul șoldul ibovnicei venită cu ujina vorbele ei zvon de porțelan uliul dă târcoale prin bătătura casei foamea e vestitoare de pericol oblăjește glasul pruncilor sudoarea legătorilor o patrie a oboselii adună sub unghii mireasma neghinii zvon de porțelan în frica iepurelui vânătorul irită asfințitul i se zbate ochiul zgomote de cuțit taie înserarea scârțâitul ușii deschide foamea cosașilor o libelulă împarte răcoarea ploii alături două vedre de vin potolesc asfințitul îţi dau dreptate sunt pur şi simplu inconştient în loc să fac bani scriu poezie.

Calci rar, apăsat Tac tu ești imună la tăcerile mele îmi aduci cafeaua ori ceaiul de fructe ești emoționată poate gravidă nu îți aud respirația.

Calci rar apăsat ca o femeie ce își cunoaște puterile cizmele tale scurte cu tocuri joase metalizate izbesc sacadat dușumeaua tac sunt cumplit de bătrân blugii îți plesnesc pe buci și pe coapse tac tu ești imună la toate tăcerile mele.

Sălăşluim împreună Ca sâmburii adormiţi în miezul zemos şi roşu de pepene sălăşluim împreună şi creştem unul în visele celuilalt hrăniţi de aceeaşi miraculoasă nepământeană placentă.

Caloriferele scaunele pereții De tine s-au îndrăgostit caloriferele scaunele pereții nu râde bărbații cad secerați cu timpanele însângerate așază-te mai la dreapta asemenea câmpiei le lipsește propria zeitate etern roditoare la care să se închine de-aceea te visează noapte-de-noapte lung părul tău negru și coapsele demențiale îngenunchează furtuna golite de energie tunetele și fulgerele agonizează în alte lumi.

E liniște

aerul arde cu flacără albă ca de magneziu de dragul tău grâul prinde a-ncolți nu râde cu adevărat de tine s-au îndrăgostit caloriferele scaunele pereții.

Ziua a opta Se reaprind galbeni zorii.

Rezemat de tulpina mărului din hotar Tu sporești în tăcere lumina ești Ființarea Ființărilor eu trestia cârtitoare un soldat infinit țintuit de un meterez infinit cu ficatul în flăcări cercetat de vulturul infinit nu încerc nu vreau nu mă pot opune îmi călăuzești zi-de-zi în tăcere cuvintele.

Am închis instinctiv ochii mărul de care stăm rezemați prinde brusc a-nflori între noi curge material un flux nutritiv de fotoni.

Concert de trompetă în vie Trompeta răsuna în amurg ca din altă lume peste viile rânduite din deal acutele ei incendiau orizontul concertul solo reluat de câteva ori pe seară îmi dezactiva fin neuronii la început de septembrie timpul încremenise pe fiecare butuc crescuți nefiresc strugurii își desăvârșeau vineți rotundul nările și pupilele mi se dilatau hulpave auzul își intrase cu totul în drepturi reluat obsesiv de câteva ori pe seară concertul de trompetă în vie îmi smulgea lacătele de pe inimă mă reda mie pe mine.

12 actualitatea literară

Violeta Pintea

începuserăm să greșim pașii și intersecțiile ploua și el uitase umbrela în culise eu aveam emoții mi s-a dat un rol în ultimul act al unei piese la care încă se mai scrie…

***

noaptea îmi cere o parolă de intrare eu am doar o jumătate de bilet la un concert de jazz neautorizat, cu cealaltă jumătate mi-am răscumpărat un sărut nu vreau să ies din machiajul acesta de sibilă calc pe argint, nu cu aur se plătește povestea penelopa este o minciună ea-și învelea amanții în pânză și-i arunca în mare vă spun asta ca bonus la restul vostru de viață așteptarea are o granulație foarte fină și-ți intră în oase ca o rugină mi-e sete de-o secetă în care să ard, să ard ca un lan de tutun în plămânii dependenților și eu am doar o jumătate de bilet la o viață încă neautorizată…

***

au îmbătrânit îngerii mei de companie le place apa minerală și somnul la minus cinci grade în frigider mie îmi place să dorm în gări, am permanent un bilet spre nicăieri și privesc ferestrele vagoanelor în care aș putea urca, uneori îmi fac semen cu mâna a rămas bun, fereastra îmi zâmbește eu mă amăgesc într-un plânset de despărțire apoi împart firimituri furnicilor adun gazetele uitate pe bănci și le citesc îngerilor, ei mereu confundă vinerea cu duminica atunci le fac un desert din zăpadă carbonică la noapte îi voi trăda mi-am îngropat actele de identitate sub prima treaptă și voi composta metalic pentru prima dată biletul de plecare spre aceeași destinație necunoscută dus doar dus…

***

și ieri am fost femeie și mâine voi fi femeie ziua mea este în fiecare zi poate azi am mai mult roșu pe buze, o fustă mai strâmtă dar sigur port aceeași tristețe în spatele rimelului azi ați golit florăriile orașului, mâine tot noi vom arunca florile ofilite cu-acel bun rămas până la anul azi ne-am amețit de bunăvoie cu șampanie și-am căutat amintiri purtătoare de fericire mâine vom fi iarăși rutina cu nasturii încheiați aiurea în graba spre imprevizibilul banal ne vor durea gleznele de la tocurile prea înalte ne va durea sufletul de la indiferența de dimineață

***

ne vom da cu ruj în grabă pe casa scărilor înjurând printre dinți cum numai o femeie știe să o facă de-aceea ziua mea este în fiecare zi și fiți atenți! femeia care sunt bea șampanie la micul dejun…

***

sunt un soldat care refuză să moară dezertez în pijama de câte ori se pornește la atac sunt un soldat care a murit deja în prea multe războaie în fiecare zi îmi lipesc condamnarea pe frunte din buzunarul stâng cad scrisori de dragoste netrimise cine să iubească un soldat nemuritor? voi aveți nevoie de tragedii, eu am renunțat a fi tragică după prima sticlă de votkă da, eu am băut votkă cu ultimul țar din rezerva lui de moarte rasputin îmi face hemograma ca identitate sunt deja compromisă nu mai contează un viol în plus - dați-l jos de pe cruce pe iisus și el a pierdut o viață se apropie prăpădul mieilor mai bine ucideți mamele sau castrați-i pe cei ce-și ascut cuțitele pe mine mă vor salva câinii comunitari cu kagula pe față…

***

fiecare cu dumnezeul lui de mână intră în biserică fiecare poartă sub haine o cruce fiecare poartă sub piele un înger fiecare înger poartă între aripi un suflet fiecare suflet are două uși cheile sunt în mâinile lui dumnezeu dumnezeu umblă desculț înaintea noastră uneori ne duce pe umeri uneori îl ducem pe tălpi…

***

îmbrățișează-mă! eu plec tu rămâi al tuturor și-al nimănui acolo pe trotuarul cu îngeri…

moartea nu este un exercițiu de evacuare forțată este doar reculul mă îmbrac mereu de sărbătoare peste transparența epidermei mult alb sunt mai inocentă decât un cântec de leagăn ultimul partener de tango mi-a adus un colier de perle negre îmi ținea umbrela deschisă în plin soare și se pierdea în sonete atât de proaste le scria pe semafoarele care se blocau mereu pe roșu ne iubeau semafoarele și șoferii de troleuri noi nu ne iubeam

Cercuri și obiecte

Acesta este motivul fără el o altă complicație vedem aversiuni și cicatrici și forma care ucide dar cu aceste flori cu aceste reflexe tumefiate peste ceea ce trece acum se întâmplă mereu în afară o fandare suplă a existenței care nu ne obligă la nimic savurează direcții multiple ne punem la adăpost știm: aceste metamorfoze născând aparențe colective preambuluri cu pagini și voci

eu aveam ceea ce tu îți doreai cel mai mult mă aveam pe mine împachetată în batista de duminică a bunicii bunica orbise într-o livadă așa că m-a lăsat pe câmp să-mi crească flori pe iia pe care nu mai apucase să o brodeze apoi cu mâinile ei osoase ți-a pus borangicul în palme, oarbă fiind ochii ei încremeniseră departe de orice vederea ei era acum în degetele care mă ocroteau în batista aceea înnodată la capete…

***

Geo Galetaru

Pagini și voci

nr. 81 n mai 2018

şcoala de poezie

Cineva ridică proiecte și inventează solitudini precare cât durează o culoare extravagantă un derapaj în ape protocolare fă să vină acel semn spre mine iartă-i dedesubturile și limbajul de care ne apropiem cu unghiile cu tumoarea florii de cais avem putere și distrugem aceste lanțuri ale promiscuității resturi lângă ziduri contagioase din umbră ei se alimentează înregistrează cercuri și obiecte consacrate în alte aproximări privirea susține aceleași prefaceri și stări

Partea aceasta Și partea aceasta – liniștea în ape un sindrom al neputinței analogie indusă în trepte impure vom perfecționa segmentele caleidoscop și timp înfricoșător trecerea unanimă în

aripa solilocviului diferit ca un cuvânt care nu mai poate genera o pierdere previzibilă și partea aceasta – pertractările sau altcineva în regnul multiplicat se va întoarce numărul singur acest impediment barbar

Toate vor duce la asta Vedem suntem orașul desfoliere lentă ei nu au venit dincolo e această terminație ca o expresie pe un perete robust călătorie în vremuri abstracte toate vor duce la asta pentru că nu și omul cu întâmplări complicate în pagină cu echilibrul lui se lovește de orice și muzică sau frunză cea mai atentă anomalie

Cu vinovăția de mână Am văzut nu știu lângă cine un gest benevol o imagine peste cele care trec le-am numit cu o frecvență insultătoare

răni pe acoperiș ca și când un amalgam de cutii multicolore cu care vindecăm și reușim grația și nesiguranța speciei și ploi pe o insulă de rezervă spre altercații și devieri într-o ordine cu mari responsabilități când să locuim o narațiune în depresii verosimile vom lovi exact la mijloc gândește-te cu vinovăția de mână pe o pasăre albastră

Și ce rămâne Pentru o eclipsă care nu e decât un rest de vindecare sau anticamera care conține ideea unei devastări lente dar tu în alte identități și un protocol care nu duce niciunde ființa și restul magia suprafețelor precare adversități de-o clipă imaginația prin expunere în spații privilegiate memoria în interiorul aparențelor acolo cu aceleași anxietăți și diferențe proiecții care nu vorbesc și ce rămâne ce vedem aproape de rutină conceptul improbabil

nr. 81 n mai 2018 pe bordură

şcoala de poezie

Radmila Popovici

actualitatea literară 13 se bagă la cele trei cărți din geantă chiar dacă nu are niciun interes pentru autori cum și eu pentru prognozele meteo

ehe brașovul un bătrân în toate puterile

spre seară le dezbracă de lumină

știe că-s supărată că-mi poate sări țandăra că nu am chef de confidențe

scaunul ud îmi face loc prietenește îi mulțumesc mă așez așa plouată și calmă ca o sperietoare în mijlocul acestor ființe atât de grăbite atât de străine atât de departe atât de prinse de umbrele

că pur și simplu nu-l înțeleg

confidentă

totuși când traversez îmi întinde mâna de parcă aș avea cinci ani încontinuu

pentru că totul nu și-a spusc cuvântul încă îl caută îl inventează

de la un timp dumnezeu e tot mai curios de câte ori mă vede îmi face acel semn cunoscut numai nouă se apropie

mă așez intenționat pe bordură și el ia loc lângă mine

nu-ți va datora nicio scuză niciun cuvânt

aiurea pe gât orice ar putea produce disconfort fizic

doctorii poartă ochelari să nu le poți desluși scrisul din privirile mereu sterilizate

lenea are sens

doctorii scriu fără lacrimi

surâde când aude o doamne tu pe bordură

ei nu tratează poeți triști așa că mi-am pus mască să-i protejez

atunci simte că pot să-i spun ce și cum

pereții cu brâie maro sunt mai umezi și mai reci decât cei dați cu var

își împreunează brațele privește înainte abia respiră să nu-mi atingă aerul

cârpele din căldările de aluminiu au greață de podele

după o tăcere cât lumea șoptesc

ferestrele închise ermetic anunță ră(tă)cirea primăverii

lasă-mă să urc în tine

mi-au rămas șaptezeci și opt de lei să ajung acasă

* nu poți am coborât eu

unii vorbesc nu voi purta nicodată rochie cu spatele gol nici măcar la balul urangutanilor despre care unii vorbesc cu atâta exaltare la apus abia aștept să le salut măștile de om să-mi scot mănușițele mov la vederea mănușilor lor albe să ridic pleoapele fără fard să-mi cunoască ochii gri să spun merci nu dansez decât în rochie cu spatele gol să-i las fără replică așa cum nu se obișnuiește între urangutani să șchiopătez din cauza tocului lipsă al pantofului din acest motiv să fiu scoasă afară de la balul despre care unii vorbesc cu atâta exaltare la răsărit să-mi frec ochii să aflu că rochia e gata doar că se vor vedea mușcăturile

zilnic toate rețetele acest miros de suflet obosit de trup ți se lipește de nări pentru un timp în care trupul tău la fel

plouă drumul e rău șoferul aduce a vin de ieri vreau să fiu un carnet nou în care să-mi notez zilnic toate rețetele fericirii

cine-s din când în când c a d într-un gând atunci știu că iarăși am luat-o razna am iarăși acea privire de care se feresc fetele mele trebuie să mă scoată iarăși vreo tăietură vreun spin o geană în ochi o firimitură trasă

când ești pus pe prostii le poți scrie din lene să le faci uneori am idei geniale drept că le uit imediat ce ies din casă mă așez pe treptele de la ușa de la intrarea în bloc ascult cum înjură băieții de zece unsprezece ani jucând durak mă întreb cine-s până se iau la bătaie până se împacă până îmbătrânesc până

mult mult detergent niciodată nu m-am ferit de nebuni

totul nu poate fi bandajat nu se cicatrizează nu are leac * mă numesc apă apa fântânii în care unii strigă apa care aruncă răspunsurile mai sus de întrebări apa la care nu ajunge găleata apa care își bea mâinile să nu le despartă apa care plânge pe săturate nevăzută neauzită apa cu văz cu auz apa cu toate simţurile înecate oglindește-te în mine nu va afla nimeni

urmărește din creștet până la mijloc dimineţile

lasă oamenii să i se caţere pe umeri să se creadă zei o zi două nouă noaptea își scutură de ei cămașa * ehe de-aș răbda ca piatra de-aș dura cât muntele îți spui acolo sus când ţi se taie suflarea picioarele drumul și nu ești decât un biet om pe muchia veșniciei

prea întărit chiar dacă nu mai putea merge bunica nu se prăbușea avea

nebunii au totdeauna ceva important de spus ceva de preţ ascuns în buzunarul de la piept al hainei sau în vreun sertar cu obiecte absolut inutile nebunii au toate ideile ideilor pe limbă unii le cântă solemn alţii le strigă-n gura mare ceilalţi le scriu zilnic pe palme iar seara le distrug frecându-le de genunchi până la rană beau rar mănâncă puţin merg pe jos dorm iepurește tresar plâng râd dansează și cad pe gânduri ca niște prosoape ude în băile hotelurilor de lux cineva le ia le strânge la un loc le bagă într-o mașină mare de spălat cu mult mult detergent le spală până se fac curate curate

umbrele sunt zile în care vreau să dau volumul lumii la minimum să rămână numai lumina dansând vals lent cu întunericul ca-ntr-un film mut să pot apăsa oricând pe stop dacă domină albul sau negrul ploaia aceasta are ceva cu bluza mea de in se ține scai de noi ne sâcâie mai rău

* pentru că totul nu poate fi spus

un toiag lucios fără așchii pe care îl ţinea aproape

bună ziua

ce mai faci bunică întrebam uneori mașinal

de dimineață dealurile inspiră adânc aerul bolnav de ecouri dangătele pălmuiesc această duminică obosită de restul zilelor o cheamă la biserică pe umerii aplecați ai celor câțiva bătrâni rămași în așteptarea vieții de dincolo privighetoarea și-a pierdut nucul nu-și poate găsi din mai un copac mai ascultător și mai blând salcâmul îi provoacă numai răni și cântece de jale o nuntă se drege o gâscă s-a rătăcit de cârd o căruță trece val-vârtej saltă drumul cu praf și piatră orice lovitură de bici îmi sparge obrazul o femeie adună într-o căldare balega calului pe o buturugă șade o fetiţă se scobește în nas o umbră se ţine de gard bună ziua

ehe brașovul brașovul își piaptănă barba brumărie

lăcrima însă la fiecare bătaie în ușă

ea întorcea nu știu cum vorba că tot noi ne plângeam tot noi eram cei mângâiaţi și slabi ca niște pui de vrabie * e de ajuns să-i dai un colţ de pâine și câinele rău până adineaori îţi va linge mâna va da din coadă ori de câte ori vei trece indiferent pe alături * duminica mă duce de mânuţă la bunica raiul ei e tot acolo pe ţol în iarbă sub tufa de fragă de sub mărul văratic zbârcit azi s-a uitat mai lung la mine n-o ajungeau mâinile să-mi pună o frunză de varză cu miere pe piept s-au prea înmuiat lumânările s-a prea întărit cerul

14 actualitatea literară George Lână: ”Concert de trompetă în vie”

„Concertul de trompetă în vie” (Waldpress, Timișoara, 2017) al lui George Lână m-a convins că merită întreaga atenţie a cititorilor. Cartea colegului jurnalist de cursă lungă mi-a demonstrat, încă o dată, că jurnalistica nu usucă literatura, așa cum spunea odată Cristian Tudor Popescu, ci o ajută, o întregește, o stimulează prin ritmul rapid al trăirilor, al arderilor acumulate, o înțelepțește. George sau Gogu Lână face parte din acel mic grup de oameni frumoşi, nebuni, uneori naivi, alteori partizani ori încrâncenaţi, dar mereu idealişti, maeştri ai cuvântului, care au reinventat presa românească de după 1990.

Uneori am polemizat cu ei, alteori i-am aplaudat, dar mereu i-am admirat. Astăzi, idealiştii s-au lăsat de presă, suntem tot mai puţini, tot mai dispersaţi, iar locurile libere au fost luate de hărmălaia online, de cinicii de serviciu, de slujitorii unei amoralităţi mai periculoase decât imoralitatea însăşi.

Dragi prieteni ai cărții, v-aș propune să abordăm lirica lui George Lână pe un alt palier, acela al percepției. Vă propun, așadar, un mic exercițiu de imaginație: imaginați-vă o mulțime de oameni pe străzi, oameni care așteaptă ceva, poate o mare sărbătoare, și se în-dreaptă spre adăpost, spre casă, spre familie. Femei, bărbați, copii, adolescenți și vârstnici, merg cu pași mărunți și grăbiți, purtând pe cap niște căști în care răsună reverberația versurilor din această carte. Este ca un flux de gânduri, care curg discret și mi-am imaginat o mulțime de oameni care ar fi foarte mișcată de această receptare… auditivă.

George Lână vine acum cu o carte de versuri care se cere receptată altfel. Lumea contemporană e aidoma acelei mulțimi care se îndreaptă grăbită spre casă, obosită și cu dorința de a încheia socotelile, și de ce ar face asta? Pentru că există sărbătoarea promisă, așteptată, de care vorbeam. Acestei lumi i se adresează George Lână. Există mereu în poezia lui o referire la Divinitate, la relația cu o Divinitate căreia autorul știe că la un moment dat îi este dator cu un ceva, un ceva care va veni cu siguranță…

Mi-a plăcut acest dialog printre rânduri, cu substrat, cu o Divinitate subînțeleasă, care nu are nimic ritos, nu are nimic ritualic sau pretențios, e ceva foarte firesc și, până la urmă, foarte uman. Nici urmă de morgă, de prețiozitate căutată, ci mai degrabă o zonă intimă de confort, ceva foarte personal, care nu se cere clamat, explicat, ori măcar mărturisit celor din jur. Acel ceva pe care îl purtăm, l-am purtat întotdeauna în noi.

George Lână este de apreciat pentru grija, pentru atenția cu care așează fiecare cuvânt în vers, în strofă.

El ia arta poeziei foarte în serios, de altfel, a și scris o carte pe această temă, „Atelierul lui George” pasionantă lectură pentru cei seduși sau încă nu de muze! Construcțiile sale sunt armonioase, perfect echilibrate, sentimentul este pur, fără dezechilibre, note false sau sonorități eteroclite. „Neîndoielnic/ într-o viață anterioară/ am fost femeie”, spune poetul în „Semn de iubire”, iar noi nu putem decât să îi dăm dreptate, repetând, neîndoielnic. Deși pregnantă în versurile sale, feminitatea nu trebuie privită ca un capitol separat, ci subsumat ideii de dinainte.

Femeia și dragostea nu sunt asociate ispitei, ci mântuirii. E drept, portretele feminine sunt foarte vii, au farmec și exercită o atracție aproape palpabilă (citisem înainte cartea de versuri a lui Marian Oprea, „Și aeru-i erotic” și poate am fost mai atent la acest aspect), dar ideea este mult mai nuanțată, ea cuprinde dragostea, familia, fiicele bărbatului uneori absent și umbrit de regrete nespuse, ci doar pe jumătate șoptite. Stau mărturie poeme precum „Ești fiica mea” sau „Este darul Divin”. Și maternitatea, mai ales maternitatea, sublim interpretată în poezii precum „Maternitate” ori „Sălășluim împreună”.

La George Lână, spiritualitatea e dezbrăcată de solemnități inutile. Ea este în cotidian, ritualurile se regăsesc în gesturile calme de zi cu zi, în pașii aceia mărunți ai unei lumi pe care mi-am imaginat-o grăbind spre marea sărbătoare, spre „nunta apropiată”, așa cum inspirat o numește poetul, în poemul programatic de deschidere, „Sfârșitul lui mai”. Iar eu cred că atunci, în ceasul astral al marii întâlniri finale, anticipată ca o sărbătoare, Poetul va fi iertat de tot și de toate, pentru că prea mult a iubit el pe această lume. „Doamne Dumnezeule / Ajutămă și de data aceasta / Într-o zi promit / să îngenunchez definitiv”, sunt versurile memorabile din „Rugăciune scurtă”. Doar celor capabili de atâta iubire le sunt predestinate alinarea și harurile viitoare! Mai trebuie spus că partea „geamănă” de ediție bilingvă, adică traducerea în limba engleză, aparţine unei lugojence de toată isprava şi despre care se vorbeşte mult prea puţin în oraşul natal, şi anume Antuza Genescu.

Cristian GHINEA

cronici

nr. 81 n mai 2018

Fragment din marea Poveste

sau basmul marelui Fluviu*

...Nu ştiu dacă Ovidiu Dunăreanu este un mare romancier, dar sunt sigur că e un mare povestitor. Iar titlul Lumina îndepărtată a fluviului are în sonurile sale ceva mirific-crepuscular (cam în genul O vară ce nu mai apune - titlul cărţii lui R.S. Ruba). După modelul marilor fluvii sacre ale lumii, Nil, Eufrat sau Gange, Dunărea îşi hrăneşte locuitorii preajmelor sale, care pot trăi liniştiţi din navigaţie, vânătoare şi pescuit: acesta ar fi mesajul cărţii lui O.D. (autorul fiind conştient că o asemenea vecinătate cosmică genererează legende şi epopei!).

Avem în cele 15 capitole ale cărţii lui Dunăreanu (cam) tot atâtea povestiri, nuvele exemplare -, avem şi un nucleu de halima, fiindcă toate poveştile mari ale lumii pornesc de la Biblie sau emerg din cele O mie şi una de nopţi. Cum bine au remarcat exegeţii (cartea lui O. Dunăreanu s-a bucurat de suficiente cronici de întâmpinare în reviste importante, inclusiv în „România literară”), romanul debutează şi se încheie cu nişte capitolaşe-eseu, în care autorul simte nevoia săşi expliciteze demersul. Astfel, În miezul faptelor reprezintă în fapt prefaţa - de autor a - cărţii, legătura cu precedentul volum, cel de proză scurtă. Începutul e exemplar, demn de un autor sudamerican, cultivator al relismului magic: „Nici nu se potolise bine vâlva celor petrecute în anul şarpelui, care obligase satul să stea ca pe ghimpi, că alte şi alte păţanii straşnice l-au luat cu asalt...” Tot eseistic, capitolul doi - Vânturi şi miracole - începe să ne introducă în atmosfera de basm a cărţii. Aici facem cunoştinţă cu arealul restrâns al romanului, localitatea Ostrov (cel lărgit fiind Fluviul însuşi: ca şi cum ai zice „contextul apropiat şi cel îndepărtat”). Vânturile zonei: Vântul alb, Crivăţul, Munteanul/Traistă goală, Răsăritul/Vântul de jos, Cornul caprei - sunt introduse ca personaje ale cărţii, personificate; „Şi mai bântuia încă un vânt, Vântul turbat...” De ce mai trebuia adus în scenă şi acesta din urmă?... Pentru că aici se iscă ceea ce înainte vreme se numea conflictul cărţii: mobilul, punctul de plecare - acel necesar vector numit Vo (ve zero, iniţial)...

Din împreunarea Vântului turbat (care „nimereşte” vine peste ca Duhul!) cu ciobăniţa Egreta, frumoasă şi drăcoasă..., se naşte o nălucă, un „copil din altă lume”, care bântuie benefic zona, ajutându-i pe cei aflaţi în primejdie.

Un soi de extraterestru (vezi Genesa cap.6, în care „fiii lui Dumnezeu” s-au amestecat cu fiicele oamenilor): „Despuiat, cu pielea de un albastru strălucitor, cu părul scurt, de culoarea paiului de orz copt - jucând în găvanele mari doi ochi verzi, limpezi, fosforescenţi... Băieţelul chicotea zdravăn, surâdea prietenos... Acum îl vedeai, iar peste o clipă răsărea în altă parte, pe pământ ca oamenii, pe apă ca peştii, prin aer ca păsările.” Am ţinut să citez portretul (cvasi)complet al copilului minunat - minunat creionat, pentru că, între vedeniile cărţii el este un soi de demon tutelar, vâlva principală a fluviului - alături de vrăjitoare, rusalce (rusalii), fete-vulpi etc. Nu trece mult - chiar în următorul capitol, copilul mirific intervine să salveze un om din ghearele unui Zmeu coborât pe Terra după furtună; deşi face parte din aceeaşi categorie, copilul albastru preferă să salveze o viaţă de om, şi nu Mândria rănită a zmeului.

Capitolul O căruţă în bună regulă - unul din cele mai interesante ale cărţii - este un soi de La ţigănci sau Strada Mîntuleasa. Un ţăran plecat la câmp pe vipie este luat „la ocazie” de o căruţă ciudată, vehicul de dincolo, cu oameni morţi care, aruncaţi într-o rână peste pala de iarbă tăiată îşi povestesc trecutul vieţii lor pământeşti... Când constată cu cine are de-a face, omul nostru încearcă să forţeze coborârea din acel atelaj al infernului, care aluneca peste mirişti ca o maşină cu perne de aer. Salvarea cerului (?) vine tot prin acel „michiduţă”, copilul din flori al Egretei (remarcaţi ce nume semnificativ). Deşi „în bună regulă” adică una oarecare, cum insinuează povestitorul, căruţa cu pricina este în fapt o căruţă nepieritoare, care bântuia împrejurimile în timpurile mitice, la care se raportează poveştile (în poveste, ale) lui Ovidiu Dunăreanu. În ţinutul acela „din marginea Dunării, ea umbla fără noimă şi fără s-o fi întâlnit cineva” (în afară de eroul naraţiunii, Titi Tălălungă, care se joară că a întâlnit-o aievea!).

Două din povestirile cărţii sunt magnifice personificări - de fapt prozopopei: Aducem aminte cititorului despre această figură de stil, care este o personificare-metaforă magistrală, nicidecum o „epopee în proză”, cum greşit citesc unii. În Casa cea veche din paiantă, o casă îşi povesteşte trecutul, istoria ei insolită, veche de 160 de ani: toţi oamenii, generaţiile care au locuit-o: „pentru că noi, casele, am fost lăsate de Dumnezeu pe pământ ca, atât cât trăim, să nu avem niciodată odihnă, să băgăm de seamă, să auzim şi să ţinem minte tot ce se întâmplă pe lume...”

De asemenea/în mod similar, Drumul care urcă la cer şi coboară în adâncuri este o metaforă a Vieţii, cu urcuşurile şi coborâşurile ei: „Aşa mi-a fost hărăzit mie, ca drum, să despart satul în două... Prilej pentru Drumul devenit

Remus V. GIORGIONI

personaj (drumeţ...) să descrie toate casele şi familiile satului: ca drum principal, toate gospodăriile principale se aflau pe marginea lui – dar şi călătorii, străinii care-i bătătoreau spinarea cu diverse prilejuri. În Setca de fund autorul ne dă întâlnire cu duhul locului, acea rusalcă a satului care ziua era o femeie obişnuită, făcând diferite munci pe lângă casă, dar când îi venea dorul de ducă, se dezbrăca la pielea goală şi înota îndelung prin apele cele mai adânci. (Până-ntr-o zi cînd, la fel ca – în Omul amfibie, femeia uită să se mai întoarcă, constatând că de fapt mediul acvatic era lumea ei). Nişte pescari beţivi o prind, împreună cu o bogată recoltă piscicolă în năvodul lor; dar un îndemn de dincolo, milă nepământeană - sau poate frica de consecinţe: rusalcele sunt zâne şi ele, fee sau iele! - , îi forţează s-o elibereze. Alte motive cultivate în carte sunt cel al fetei-căprioare (în Viitura ca mană cerească), sau al femeii-vulpi (Felul omenesc de a privi al vulpii). În prima, braconierii profită, împotriva legilor naturii de creşterea apelor transformate primăvara în viitură şi vânează, mai bine zis sacrifică bietele căprioare izolate de ape pe-un grind. Dar pedeapsa „mamei” lor, Fata-căprioară, nu întârzie: ea li se arată oamenilor acestora şi le transmite avertismente, le profeţeşte pedepsele binemeritate. În cea de-a doua, vulpea cu priviri feminine care apare omului la vie, se preface (ca în „Povestea porcului”) într-un suflet viu feminin care-i locuieşte fericitului tânăr casa/patul şi viaţa!

Dar poate că cea mai interesantă bucată din conţinut - care parc-ar descinde din Faust, sau din Maestrul şi Margareta - este Secretul vaporului cu aburi. Terminând-o, pe cititor îl încearcă regretul că autorul n-a zăbovit mai mult asupra ei, dezvoltând-o într-o nuvelă de sine stătătoare. La fel cum, citind povestea vulpii feminine i-a rămas în suflet o neîmplinire, legată de metamorfozele personajului feminin şi de derapajele spaţial-temporale ale bărbatului... Nu ştim dacă povestea de dragoste dintre frumoasa şi rezervata bulgăroaică şi flăcăul român, rămas holtei din pricina ei (cu toată taina de care se înconjură această poveste, stârnind puternic curiozitatea satului; trecerea miraculoasă a graniţei etc.) s-a derulat înainte sau după apariţia vulpii în vie. Pentru că întâlnirile lor se produc în continuare şi după această metamorfoză, patul locuinţei femeii fiind înlocuit cu cel al căsuţei din copac (coliba din vie), iar mai apoi cu o peşteră. Să simbolizeze aceasta o reîntoarcere la natură a cuplului zoo-uman; sau toate zac în continuare ascunse în băierile fără fund ale Poveştii?!

Şi iată că ne apropiem de sfârşitul demersului nostru - un periplu personal prin marea poveste a Fluviului, figurată/reprezentată de romanul analizat. La fel ca marii povestitori ai lumii (Marquez sau Llosa), romancierul nostru îşi strecoară concepţia despre viaţă-lume-literatură în povestea proprie: subtitlul necesar şi semnificativ al cărţii este Istorisiri din Condica marilor şi micilor praznice.

Dar, înainte de a junge la acele praznice ale comunităţii (Ostrovul, ca punct cosmic nodal), praznice... prăznuite în capitolul final intitulat Ospeţe vrednice de aducere aminte, autorul face un ultim popas de acomodare în Capitolul 12, Alţi oameni din Ostrov şi isprăvi după chipul şi asemănarea lor. (Trebuia, măcar spre final, să vedem cu cine de fapt avem a face: un inventar onomastic cvasicomplet.)

Despre oamenii locului a fost vorba, desigur, în tot conţinutul cărţii - care începe cu aventura lui Anghel Furcilă. Drumul şi Casa spun şi ele poveştile unor fruntaşi ai comunităţii. Dar în acest capitol 12 ne întâlnim cu figurile cele mai reprezentative ale satului: Marin şi Tudor Câinoiu, Niculae Năjicu, Lenuţa lui Sfreatcu („astroloaga” comunităţii) etc. În grădina Casei vorbitoare crescuse cu mult timp în urmă părul secular, în vârful căruia îşi depune ouăle de aur Pasărea Măiastră. Punct de întemeiere şi punct nodal, părul face cât o vatră adevărată de sat: în jurul lui, ca în jurul unei biserici, s-au clădit primele case. Tot la fel, întâlnim în roman un soi de cutie a Pandorei: a sparge lacătul lăzii cu poveşti încuiate (Vremuri acoperite în aur) echivalează cu duhul ascuns într-o sticlă din mistica arabă - poveste întâlnită în Halima. ...O lume de basm ni se revelează între ape şi cer, în Ţara minunilor: tărâmul de aur al Fluviului. La marile ospeţe spirituale, iniţiatice, personajul principal - starostele satului - este în fapt Povestaşul lui Mario Vargas Llosa: „La o masă îngustă... de pe care nu lipseau uneltele cuvenite scrisului, preotul-învăţător... căruia noi toţi îi ziceam şi Gigi Cronografu, nota de zor...” Şi, pentru că Pământul e rotund, ne întorcem la aserţiunile teoretico-narative din „prefaţă” - adică tocmai În miezul faptelor: „Istoriile se succedau ademenitoare sau amarnice, derutante câteodată, încurcate, fabuloase, magice, fantastice, învăluite în mister” Acesta şi este de fapt miracolul lumii, povestea, „buricul” ei magic care emană din buricul pământului, Viaţa în sine fiind un Divan, un ospăţ, Marele Praznic... Să fie de pomenire la toţi, la vii şi la morţi! _________________ * Ovidiu Dunăreanu, Lumina îndepărtată a fluviului (roman), Ex Ponto, 2015

nr. 81 n mai 2018

interviu

actualitatea literară 15

Despre (re)lectura romanului politic românesc postbelic văzut ca ,,un act de (semi)dizidenţă” - un interviu cu Viorel Nistor -

George MOTROC

George Motroc: Domnule profesor Viorel Nistor, vă propun să începem discuţia despre roman, pornind de la una dintre cele mai tulburătoare afirmaţii din cartea dvs. - ,,Pactul ficţional şi istoria. Repere ale romanului politic românesc postbelic” - şi anume că acesta, în ansamblul său, poate fi considerat cel mult ,,un act de (semi)dizidenţă”...

Viorel Nistor: Acest (semi), jumătate a drumului, „înțelegere” sau compromis, e însăși esența pactului ficțional. A pune în discuție/acuza chiar ficționalitatea, creativitatea, e lucrul cel mai greu de făcut și de dovedit.

De aceea nu se face, nu se recunoaște, se întârzie. Ar putea fi considerat cel mult un act de (semi)dizidență și încă cu două condiții (bemoluri): dacă se ia în considerare doar o parte a romanului/romanelor, cea nepervertită și compromisă total (adică cea pur propadandistică) și dacă acceptăm ideea de parțialitate, de semi-dizidență, de dizidență parțială, făcută în baza pactului (ficțional) și cu îngăduința puterii. Un fel de (semi)dizidență acceptată de autorități. Acest ecosistem unic e printre lucrurile cel mai greu de înțeles de către cei dinafara sistemului și de către cei care nu l-au trăit.

G. M.: Revizuirea critică a literaturii române din perioada regimului comunist, a romanului în special, este un fenomen literar deja ratat (total, parţial) sau rămâne un proces de durată care astăzi este sau doar pare inactual?

Viorel Nistor: Ar fi cinic să spun că e un proces ratat și ar părea expresia unei logici belicoase, ceea ce nu e cazul. Revizuirea critică a literaturii române, în general, și a romanului, în special, este, în orice caz, incompletă. E adevărat că s-au făcut încercări, s-au dus câteva bătălii, s-au pus în discuție valori și au apărut, inevitabil, și victime (autori sau opere), dar procesul în sine nu a fost niciodată și nici întru totul curat, nu a fost îndeajuns de credibil și nu a fost dus până la capăt, cum spuneam. Dar tare mi-e teamă că nici n-ar fi putut să fie finalizat într-un timp determinat, pe placul unora sau altora, și asta iar ar putea fi un lucru pozitiv. Pe de altă parte, constatăm că lumea literară, aidoma celei politice postdecembriste și societății în întregul ei, este extrem de polarizată, puțin dispusă la dialog real și, în aceeași măsură, interesată, înverșunată și părtinitoare. Așadar, cu o parte dintre autori în viață, cu cei mai importanți critici ai perioadei activi și din cale afară de orgolioși, cu „socoteli” ale lumii acesteia (literare) neîncheiate, nu putem vorbi despre revizuiri critice complete. Am însă convingerea fermă că acest fenomen se va produce/ finaliza negreșit, că este inevitabil (implacabil) și că scara valorilor va suporta modificări. Interesantă este și partea a doua a întrebării. Da, pare că „revizioniștii” să fi obosit puțin, s-o fi lăsat mai moale, să n-aibă chef sau să pară ieșit „din modă” să deschizi, încă o dată și încă o dată, un nou front literar pe aceeași temă. Dar ar putea fi și aceasta o simplă impresie a unui moment oarecare. În concluzie, subiectul nu este inactual, dar procesul este unul neconjunctural și de durată, iar cea care contează, ca întotdeauna, este „judecata de apoi”.

G. M.: Cine sunt sau cine vor fi cei îndreptăţiţi moral să realizeze o astfel de reevaluare a romanului din perioada regimului comunist? În ceea ce vă priveşte, mizaţi pe noua critică sau tot pe mai ,,vechea” critică literară, aceea a anilor ′60-′70?

Viorel Nistor: Nu trebuie să vină cineva din afară (țării) sau a timpului să facă asta. Reevaluarea sau evaluarea firească a literaturii și a romanului perioadei comuniste trebuie să o facă cine o face în mod obișnuit, instanțele literare românești în exercițiu, dacă și când nu vor (mai) avea interese personale, de grup, de apartenență, de generație, de prietenie, de

datorie șamd. Când aceste circumstanțe vor fi fiind depășite, caduce și lipsite de importanță și influență, când spiritul critic va prevala, atunci, cred eu, lucrurile se vor așeza, fără scandal și fără rest, la locurile lor.

Că va fi „vechea critică” sau că va fi „noua critică”, aproape că nu mai contează și, sincer, nici nu cred că e aspectul decisiv. Există însă un pericol, poate, la fel de mare precum evaluarea greșită (sau incompletă) a literaturii perioadei comuniste și anume căderea în uitare, ignorarea, punerea între paranteze. Ar fi, cu adevărat, cea mai severă formă de evaluare și atunci am putea vorbi despre o nedreptate.

G. M.: Privind retrospectiv, fără mânie şi fără dorinţa de a emite judecăţi morale, se pot găsi, totuşi, argumente pentru a putea spune că marii prozatori din perioada regimului comunist puteau face mai mult, atât pentru propria posteritate, cât şi pentru eliberarea, fie şi spirituală, a cititorilor lor?

Viorel Nistor: Aici putem lua în considerare doar categoria celor care și-ar fi putut propune să facă mai mult, pentru că, e clar că unii, de la un moment dat, nu și-au dorit mai mult, s-a creat un „ecosistem literar” (cu partidul, cu ideologia, cu cenzura, cu propria conștiință, cu lumea literară, cu gloria, cu familia etc.) în care scriitorii s-au simțit convenabil, crezând sau nutrind speranța că fac/au făcut îndeajuns atât pentru posteritatea lor, cât și pentru cititorii lor.

Pentru ceilalți (cei care și-ar fi dorit mai mult), există un răspuns obiectiv, nu în baza unei judecăți morale severe a posterității. Toți cei care au avut de-a face cu cenzura au spus că ajunseseră să negocieze cu aceasta.

Dacă este așa (și este, fără îndoială), atunci ar fi putut negocia mai mult de cât au făcut-o (o negociere nu are limite niciodată). A demonstrat-o, de pildă, Augustin Buzura, parcă el a ajuns cel mai departe. Deci, ar fi putut face mai mult, folosind uneltele sistemului și încercând să lupte cu el, fără a-i declara război fățiș. În al treilea rând, ar exista categoria rebelilor, a revoltaților, a „martirilor”, care, evident, puteau face mai mult. Nu avem foarte multe cazuri. Pe de altă parte, nu putea (și nu poate) nimeni cere cuiva să fie martir, e o chestiune lăuntrică, de altitudine rară a conștiinței, cu probabilitate statistică mică. În altă ordine de idei, sigur că cititorii lor doreau să fie „eliberați”, devorau acea literatură, o degustau, căutau oazele de libertate, de aceea a și avut un atât de mare succes (nemaintîlnit astăzi). Rămâne doar să ne închipuim ce s-ar fi întâmplat în societatea românească sub comunism dacă marii noștri prozatori ar fi fost/scris altfel.

G. M.: Se poate considera Rezistenţa prin cultură un fenomen definitoriu şi de substanţă pentru lumea literară postbelică sau doar a fost o tehnică de (supra) vieţuire literară a unor prozatori în faţa cenzurii ori, pur şi simplu, un mit liniştitor atât pentru conştiinţa scriitorilor, cât şi pentru cititorii epocii?

Viorel Nistor: Rezistența prin cultură poate fi considerată un fenomen definitoriu pentru perioada comunistă, dar nu-l pot numi, cu inima deschisă, mai mult. Eu spun și am încercat să demonstrez în cartea mea că operele literare reprezentative ale perioadei, îndeosebi cele cu temă/tentă politică, nu sunt întregi, oricât de reușite ar fi din punct de vedere estetic (iar unele chiar sunt), este un hiatus moral acolo, în intimitatea și construcția lor, explicabil, justificabil pentru unii etc. Este și nu poate fi negat. Mult mai de acord sunt că rezistența prin cultură a fost pentru cei mai mulți o tehnică de (supra)viețuire literară și un mit liniștitior pentru conștiința lor. Câtă vreme rămânem în lumea literară, putem spune că scriitorii erau cei activi, iar cititorii cei pasivi, cei din urmă „hrăninduse” cu ceea ce primeau. Eu cred că cei mai buni dintre prozatorii noștri nu scriau pentru a încerca să adoarmă conștiința publicului (o făceau eventual cei mediocrii), la înțelegere cu partidul. Dar din nou, nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă literatură politică ar fi produs altceva decât ceea ce a rămas.

G. M.: Sunteţi de acord cu lipsa existenţei unei esenţiale literaturi de sertar? Poate fi considerată aceasta o dovadă că ideologia în general şi cenzura în special au învins lumea literară care nu mai credea într-o posibilă şi viitoare dispariţie a comunismului?

Viorel Nistor: Aici răspunsul este destul de simplu.

N-a existat o literatură substanțială de sertar, dacă ar fi existat, ar fi ieșit la suprafață. Așadar, nimeni sau aproape nimeni nu scria pentru un viitor îndepărtat și greu previzibil, fiecare încerca să scrie pentru prezent, să-și găsească un loc și o voce potrivite talentului și puterii sale creatoare, adaptate condițiilor date. Și putem fi onești să recunoaștem că prea puțin ne-am gândit la dispariția, în termen scurt și predictibil, a comunismului. În orice caz, căderea lui nu s-a datorat nouă (cetățeni, scriitori, români etc.), nu a existat un plan de subminare a acestuia în lumea literară/ culturală, iar în sfera politicii, foarte târziu. Restul e politică și geopolitică, ce nu are de-a face cu scrisul.

G. M.: In cartea dvs. vorbiţi de existenţa unui ,,pact

tacit ce impunea scriitorului şi scrisului său anumite condiţii pentru a fi publicat.’’( p. 227) Insăşi ideea de pact ca atare nu este compromiţătoare din punct de vedere moral, pentru autor cel puţin?

Viorel Nistor: Ideea de înțelegere, de pact, de compromis cu „autoritățile literare”, în vederea publicării unei cărți (opere), nu are nicio conotație pozitivă. Acesta e un lucru rău și alterează, în mod vizibil și incurabil, valoarea cărții în componenta ei morală. Întrebarea eternă este dacă operele artistice, cărțile etc. trebuie să fie doar frumoase sau e necesar să fie și morale. Nu există un singur răspuns și nicio autoritate unică în materie. Pentru epoca comunistă însă, din ceea ce ne învață istoria, din ceea ce am trăit și am reușit să înțelegem noi, nu doar că ar fi fost bine să fie și morale, dar ar fi fost și necesar. Deoarece cultura, literatura, spiritualitatea nu sunt componente separabile ale istoriei, ci părți organice ale ei. De multe ori, esențiale.

G. M.: ...Dar pentru opera ca atare? Un astfel de pact nu subminează valoarea estetică sau chiar o compromite în ochii cititorului de astăzi sau de mâine?

Viorel Nistor: Asta și spuneam că decăderea morală a autorului și a cărții prin pactizare cu autoritatea nu puteau să rămână fără urmări pentru posteritate. Nu insist, pentru că e ușor să faci procese de intenție și să aplici sentințe definitive înainte de finalizarea „procesului”. Vreau doar să adaug că, în doar câteva zeci de ani (cât a durat comunismul), literatura română (cel puțin) a trecut prin prea multe metamorfoze. Mai întâi că, potrivit proletcultismului și realismului socialist de import sovietic, literatura trebuia să fie prin definiție militantă, propagandistică, ideologică. Nici estetică și nici morală, ci politică. Când s-a eliberat puțin de sarcina politică, a încercat să fie estetică (și a reușit cât a reușit), dar nu a putut să fie și morală până la capăt.

De fapt, noi îi ceream (sau îi cerem acum) și așteptam să fie/să fi fost militantă, subversivă, propagandistică pe dos, adică potrivnică comunismului. Ceea ce s-a dovedit (aproape) imposibil la noi.

G. M.: Aş vrea să apelez la memoria dvs. de cititor...

Cum aţi receptat în perioada regimului comunist ,,Cel mai iubit dintre pământeni” şi dacă s-a schimbat ceva esenţial, în ceea ce priveşte receptarea, după 1989?

Viorel Nistor: La momentul apariției romanului, l-am recepționat ca o critică la adresa regimului, în sens larg, ca un gest de curaj al autorului, ca o formulă de rezistență a creatorilor și a oamenilor de cultură la oprimarea comunistă. Mai apoi, perspectiva mea s-a schimbat, pentru că, aprofundând subiectul și simbioza dintre creatori și cenzură în regimul comunist, am realizat că anumite lucruri se publicau cu permisiunea și bunăștiința cenzurii, mai cu seamă cele care nu se refereau la prezent, ci la trecut, acel trecut (obsedantul deceniu, de pildă) care devenise, strategic, criticabil pentru conducerea comunistă din acel moment.

Așadar și curajul trebuia amendat, și toată construcția romanului, reconsiderată. Formula consacrată este că anumite lucruri se spuneau „cu voie de la poliție”.

George Motroc: Astăzi, privind lucrurile retrospectiv şi per ansamblu romanul politic românesc postbelic, se poate concluziona că se putea spune şi altfel adevărul despre societatea comunistă în ansamblul ei, altfel decât prin ceea ce dvs. numiţi ficţionalizarea unor teme critice aparţinând trecutului, dar care puteau fi extinse şi la acel prezent?

Viorel Nistor: Întotdeauna se poate altfel.

De exemplu, se putea protesta deschis împotriva abuzurilor și cenzurii. Soluția aleasă de creatorii români a fost așa zisa „rezistență prin cultură”, adică, facem ce putem, zicem cât se poate, rezistăm (nu protestăm), ne folosim talentul și energia creatoare pentru a ficționaliza jumătate de adevăr cu jumătate de minciună. Decât deloc, e mai bine atât.

Dan FLORIŢA-SERACIN

16 actualitatea literară

proză

Medeea din Pojarevăţ fragment

Poate de aia nu mi-a dat Dumnezeu urmaşi, comentase Cucaras, privind spre prichindeii care plecau smiorcăindu-se, după ce îşi văzuseră balonul luat de vânt, pentru că nu am deloc răbdare cu copiii, cândva mă bătuse gândul să înfiez şi eu unul, ca doctorul de care vorbeam, poate că, dacă nu ne-ar fi evacuat, dacă nu ne-ar fi mutat păgânii din locuşorul nostru… Cine ştie? La necaz nu-ţi trebuie copii. Ia să fi ştiut doctorul că nu multă vreme după aceea îi va muri soaţa, i-ar fi trebuit? Mai ales că şi-a adus apoi o alta în casă, cum ţi-am spus… Sârboaică! Da, sârboaică! E periculos să te încurci cu sârboaicele. Mai dure femei decât ele nu găseşti în partea noastră de lume. Păi ştii ce-au păţit nemţii cu ele în Al Doilea Război, vai de mine, că luptau nebunele cot la cot cu bărbaţii? Odată, cică ar fi găsit nemţii într-un oraş oarecare pe una în durerile facerii, s-au îndurat să-i acorde asistenţă la naştere, când colo, după ce a născut, ea a scos un pistol de la căpătâiul patului şi l-a descărcat în pieptul medicului care a moşit-o!... Hm! Să te cutremuri când auzi!... Pe asta, de care veni vorba, şi care va ajunge peste ani de zile, după un şir de fapte incredibile, nevasta doctorului din Lugoj, a adus-o Avender de peste Dunăre. Da, da, Avender, insistase Cucaras, amintindu-mi că mai pronunţase acest nume, vecinul nostru, ofiţerul unităţii de grăniceri din oraş. Dat dracului om, individul ăsta.

Descendentul unei familii de negustori austrieci, cum ziceam, stabiliţi aici încă de pe vremea Habsburgilor, când cu fostul confiniu militar, care avea afaceri prospere întinse de la Viena până hăt la Sulina. Le-am fost şi lor transportator de marfă o vreme.

Frumos copil mai fusese Avender ăsta, ce era a lui, era a lui!... Nu i-a stat însă capul la afaceri, îi puţea munca de birou, cum se zice, spre disperarea lui tat’su, care nu ştia pe mâna cui o să-şi lase spre administrare imensa avere. Înalt, blond, uniforma îi venea feciorului de negustori ca turnată. Când a fost luat la oaste, se zice că l-ar fi băgat ăia în garda palatului regal, la Bucureşti. A făcut şi ceva şcoală militară pe-acolo şi se mai spune că ar fi avut parte de mai multe aventuri amoroase cu tot felul de doamne din high-life-ul politic ori ofiţeresc, de s-au luat şefii lui cu mâinile de cap.

Aşa că l-au trimis la origine, ha, ha, cu rang de căpitan, i-au dat şi funcţie, numai să se vadă scăpat de el.

Chipeş om, repet!... Orşovencelor, ce să-ţi mai spun, li se scurgeau ochii după el, să vezi ce se mai sclifosea Georgeasca în prezenţa sa, nu mai ştia ce model de beretă roşie să poarte. Ar fi trebuit de-acum să se aşeze şi el la casa lui, dar nu-şi găsise încă pe cineva.

Familiile mai acătării din oraş îl priveau ca pe un cal breaz, avere, avere, dar când se ştia că era un du-te – vino de femei prin uşa dumnealui, ca la tractir, să-ţi mai dai fata pe mâna unuia ca dânsul?!... Numai dacă ţi-a luat cumva Dumnezeu minţile! În rest, când nu era luat cu treburi de-ale slujbei militare, de care, în treacăt fie spus, nu i se frângea lui prea mult, Avender îşi trecea timpul la cazinou, unde cât ai fi clipit din ochi îşi înjumătăţea solda la masa de joc. Cu bătrânu-său era mereu în conflict că nu mai înţelegea ăla să-i umple buzunarele ca altădată.

Se zvonea că l-ar fi avut la mână contrabandiştii, după ce-i împrumutaseră imense sume de bani.

Ei, şi a mai făcut rost Avender al nostru la un moment dat de o şalupă de-ţi pica obrazul, alea câteva vedete grănicereşti pe care le avea la unitate nu-l mulţumeau pesemne, că aveau motoare mult mai leneşe pe lângă ambarcaţiunea asta, de-o cumpărase, nu se ştia cum, de unde, numai ce ne-am trezit într-o bună zi cu ea legată la chei. Sau poate i-o dăduseră ăia, de-şi făceau ei afacerile în spatele lui?!... Am văzut-o şi eu, a cui e asta, am întrebat pe cineva, cunoscător în materie, a lu’ Avender ăl tânăr, mi s-a spus, lucru german, ultimul răcnet, se fac la Passau, serie mică, te costă o avere!... Şi Führer-ul cică ar avea una.

Argo i-a pus numele, scris mare cu roşu pe copastie, ştii tu de unde, de la corabia aia a argonauţilor…

Da, da, confirmasem, povestea cu Iason şi Medeea…

Euripide a conceput…

Aşa, vezi că ştii, se grăbise să mă laude Cucaras, încă nu-i spusesem că mă specializasem ca student în literatură universală şi comparată. Bijuterie, cum ziceam, şalupa lui Avender, adăugase el, nu prea mirat în privinţa cunoştinţelor mele de mitologie elină.

Probabil că în Grecia de aşa ceva aflai în clasele primare, dacă nu mai devreme chiar, din gura bunicilor.

Cu şalupa lui circula Avender toată ziua, obişnuia săşi ia chefliii cu el şi să-i care de colo până colo, ba la Ada Kaleh, ba la Turnu Severin, ba pe la sârbi… Ei bine, de acolo, de la sârbi, i s-a căşunat lui în cele din urmă să-şi aducă nevastă. I-a căzut lui cu tronc aia şi basta!

Ca să vezi ce ţi-e şi cu destinul omului!... Era unica fată a unui bogătan din Pojarevăţ. Frumoasă şi ea, frate!...

Phuuu!... Am cunoscut-o îndeaproape puţin mai târziu.

Avea ceva straniu femeia asta, nu mi-o amintesc altfel decât îmbrăcată în negru, de parcă ar fi fost mereu în

doliu, dar, ce spun eu, chiar şi era în doliu, vei vedea numaidecât după cine, că nici eu nu mi-am dat seama aşa, chiar din prima. Avea o privire, asta nu i-am spus-o Lolitei mele, rămâne între noi, care parcă îţi răscolea măruntaiele. Începeai să-ţi cam cauţi cuvintele când intrai în vorbă cu ea. Prinţesa, ajunsese să i se spună. Şi pe bună dreptate!... Aşa mândră ţinută avea!

Cum lui Avender i se dusese buhul de cal breaz după apucături, şi de-a stânga şi de-a dreapta Dunării, ce să-i dea bogătanul din Pojarevăţ unica fată de nevastă! Şi când sârbul îţi spune nu, atunci poţi fi sigur că vorba îndărăt nu şi-o mai ia. Dar şi când sârboaicei i se aprind călcâiele, apoi se face luntre şi punte să-şi ostoiască focul ca nimeni alta! Şi după un scandal straşnic cu ai săi, a plecat fata de nici nouăşpe ani cu chipeşul grănicer pe neştiute, fără să-şi ia ziua bună de la părinţi, în schimb n-a uitat să ia cu sine ceea ce credea că i se cuvine ca zestre, adică, se zicea, un purcoiaş de galbeni. Că nimeni nu mai păstra nici lei, nici dinari, decât aşa, ca mărunţiş pentru piaţa de toate zilele, pe vremea aceea. Inflaţia dusese toţi banii de râpă, numai aurul avea căutare, monede, bijuterii, aur să fie.

Bineînţeles că le-au luat urma, Avender, după câte am aflat, îşi lăsase şalupa în grija unor prieteni la gura Moravei, dar repede lămurite despre starea lucrurilor, rudele fetei, mişcare bine calculată, i-au întins o cursă pe Dunăre, cu puţin înainte de Baziaş. Ei bine, dragul meu, ceea ce s-a întâmplat acolo am văzut cu ochii mei. Mă oprisem să iau la remorcă un şlep încărcat cu cherestea pe care promisesem unui partener de afaceri să i-l urc până la Belgrad, stăteam în cabina remorcherului făcând pregătiri de plecare, când aud zgomot de motoare ambalate din amonte. Iarăşi se iau la întrecere nişte idioţi, îmi spun, că aveau obiceiul unii, mai ales de sărbători, când erau bine afumaţi, să se ia la întrecere pe Dunăre, lucru nepermis, fireşte, fiindcă nu de puţine ori s-au produs accidente cu urmări nefaste.

Duc binoclul la ochi şi văd venind din amonte şalupa lui Avender, pe care o cunoşteam deja bine, năpustinduse în jos cu toată forţa, flancată însă de două bărci cu motor dintre cele foarte rapide, folosite mai ales de contrabandişti, cărora nici vedetele grănicereşti nu prea aveau ce le face, numai dacă le prindeau cumva în bătaia armamentului din dotare. Curând mi-am dat seama că nu era vorba de o întrecere a unor nesăbuiţi, ci de un conflict în toată legea, care se tranşa sub ochii mei cu pistoalele în mână. Şalupa nu mai avea nicio şansă de scăpare din cleştele urmăritorilor, care o flancaseră, norocul ei ar fi fost doar să-i vină în ajutor vreo vedetă, care să fi patrulat întâmplător la faţa locului. La prora uneia din bărci, în picioare, stătea un individ bărbos, avea o alură de cuceritor viking neînfricat bărbosul, încordat ca un arc de oţel, gata să dea piept cu duşmanul. Dacă acela abordează şalupa, nu mai dau doi bani pe pielea lui Avender, îmi spuneam, fiindcă cele trei ambarcaţiuni în goana lor dementă tocmai treceau prin dreptul remorcherului pe care mă aflam, legănându-mi-l sub siajul lor.

Cucaras se oprise câteva clipe din relatare, ritmul alert al povestirii îi tăiase la un moment dat respiraţia.

Trăia cele spuse, cu obrazul uşor îmbujorat, de parcă toate întâmplările evocate s-ar fi derulat înaintea lui.

De sub şepcuţa din paie de orez prinsese să i se prelingă pe obrazul stâng un firicel de transpiraţie.

Plaja începuse să se cam golească de lume. Prin peretele popicăriei din spatele nostru se auzeau voci, fiinţa acolo un mic centru de închiriat obiecte de plajă, şezlonguri, umbrele şi altele de felul acesta. Oamenii le restituiau înaintea plecării. Cineva ridicase glasul, imputând unui client deteriorarea umbrelei de soare.

Ceaţa din largul apei parcă devenise mai densă.

Atunci s-a întâmplat ceva la care niciunul dintre cei ce căscam gura la faptele petrecute sub ochii noştri nu s-ar fi aşteptat, îl auzisem iarăşi pe Cucaras vorbind.

Una dintre bărci, tocmai aceea în care se pregătea mândrul viking să-şi înhaţe prada, a explodat. S-a ridicat o jerbă de foc şi a bubuit una, de cred că s-a auzit până hăt dincolo de Cazane. Ce au putut avea la bord urmăritorii lui Avender de s-a declanşat o asemenea explozie, nu ştiu. Cineva mi-a spus ulterior că poate pregăteau să arunce trotil în şalupa urmărită, s-o facă praf cu tot cu ocupanţii din ea. Secunde bune după explozie nu mai conteneau să cadă în Dunăre, ca după un foc de artificii, bucăţi arzânde din barca sfărâmată.

Cealaltă barcă a încetat urmărirea şi cei dintr-însa au început să caute rămăşiţele omeneşti, înainte de a fi înghiţite de ape. Am vrut să le ofer şi eu o mână de ajutor şi mi-am trimis subalternii cu barca de salvare în larg, dar ăia mi-au înjurat în sârbeasca lor oamenii şi nu numai pe ei, ci şi întregul neam românesc, pe care-l voiau, după câte înţelegeam din spusele şi gesturile lor, nimicit de pe suprafaţa pământului, şi i-au alungat pe cei trimişi de mine cu armele întinse spre dânşii. Şalupa lui Avender a dispărut în aval, fără să-şi contenească o clipă goana. N-am mai văzut-o la întoarcere nici la Orşova, acostată la locul ei ca altădată, se zicea că ar fost dusă şi ascunsă undeva, la Ada Kaleh, poate, prin vechiul bastion, sau mult mai jos, nici n-am mai văzut-o de atunci, probabil că Avender, prinzând un moment prielnic, a vândut-o.

nr. 81 n mai 2018 Pe el l-am întâlnit câteva zile mai târziu în Orşova, era cătrănit rău, se deschisese o anchetă care a încercat să stabilească circumstanţele accidentului, eventualii vinovaţi. Era însă foarte greu să tragi nişte concluzii, în absenţa oricăror dovezi, în afara mărturiei oamenilor ce au fost de faţă. Dar lucrurile s-au petrecut cu o rapiditate care i-a buimăcit pe toţi, relatările lor fiind contradictorii, în acea zonă, la ceva distanţă, un fel de no man’s land, în mijlocul cursului de apă, care, practic, nu se află sub jurisdicţia nimănui. Aşa că ancheta a trenat, a tot trenat, cred că Avender şi-a pus în mişcare toate pilele şi relaţiile pe care şi le făcuse în capitală înainte de a reveni la Orşova pentru a ieşi basma curată, cu toate că şi partea sârbească a deschis o anchetă şi cerea insistent colaborarea noastră, asta până când a izbucnit războiul împotriva lor pe la începutul lui ’41. De atunci, nimeni nu şi-a mai bătut capul cu cele întâmplate.

Iar Avender s-a căsătorit cu femeia aceea adusă din Serbia şi s-a aşezat cu ea în casa lui părintească din centrul oraşului, în vecinătatea noastră, iar la mai puţin de un an după cele petrecute le-a venit pe lume celor doi primul copil. I-am cunoscut şi eu nevasta, curând după măritiş, cum îţi ziceam, se purta numai în negru, şi, după ce i-am fost prezentat cu nu mai ştiu care ocazie, am întrebat-o dacă ţinea doliu după cineva. După frate-meu, mi-a spus. În acel moment mi-a venit aşa, ca într-o străfulgerare a minţii, s-o întreb dacă nu fusese fratele ei un tip înalt, cu statură atletică, purtând el barbă… Da, da, mi-a confirmat grăbită, l-aţi cunoscut pe Saşa cumva?... Şi atunci mi-a căzut fisa. O fisă grea ca plumbul. Individul acela voinic, vikingul care se ţinea în picioare la prora bărcii navigând bezmetică, omul dezmembrat sub ochii mei, de i-au strâns însoţitorii părţile corpului risipite în apă, fusese frate-său!...

Cucaras tăcuse brusc, cu faţa adumbrită, parcă retrăind şi mai intens momentele acelea de coşmar.

Medeea, am şoptit eu atunci, frapat de coincidenţe, numele pomenit deja mai devreme în discuţia avută cu bătrânul căpitan, barbara prinţesă din Caucaz, care şi-a ucis fratele încercând să scape de urmăritorii săi… Să nu mergem prea departe cu presupunerile, încercase sămi domolească imaginaţia, parcă citindu-mi gândurile, Cucaras. Vinovăţia ăsteia nu pare atât de evidentă… În clipa aceea, un tunet se făcuse auzit îndărătul nostru, fusesem în asemenea măsură captivat de relatarea bătrânului căpitan, încât zgomotul puternic, survenit pe neaşteptate, mă determinase să tresar puternic. După încetarea modulaţiilor sale prelungi, un vânt prăfos măturase plaja, aruncând în apa mării mai multe obiecte uşoare de pe ţărm. Câţiva oameni se repeziseră cu ţipete să-şi strângă lucrurile risipite, zorindu-şi copiii să renunţe la joacă. Mă ridicasem să văd ce se întâmpla dincolo de peretele şandramalei, lângă care stând fusesem feriţi de efectul circulaţiei tot mai intense a curenţilor de aer. Observasem numaidecât că orizontul dinspre uscat căpătase un tiv negru, ca şi cum înserarea ar fi tins să se lase de la apus spre răsărit, cu mult înainte de vreme. Salvamariştii îşi trăseseră bărcile pe uscat, după ce se convinseseră, cutreierând grăbiţi plaja, că nimeni nu mai adăsta în valuri.

nr. 81 n mai 2018 Zofia Bałdyga (născută la 16 decembrie 1987) poetă și traducătoare poloneză. Textele ei au fost publicate în revistele Odra, ArtPapier, Pogranicza, Rita Baum, LiteRacje și în Antologia de Poezie Poloneză Feminină (Varșovia 2009) și Antologia nr. 2 (Londra 2010). Creația sa poetica a fost tradusă în limbile cehă, ucraineană, suedeză, engleză și română. Bursieră a guvernului polonez, în 2009 a fost unul dintre co-organizatorii proiectului Fața contemporană a catolicismului ceh. În 2011, a participat la Festivalul Manifestărilor Poetice din Varșovia și a reprezentat un grup de critici, cercetători și poeți reuniți în jurul revistei Zeszyty Poetyckie, în cadrul celui de-al 7-lea Festival al Poeziei de Aur din Kutno.

A tradus multi poeți cehi și slovaci în polonă.

De asemenea, a participat la proiectul poetic și muzical Elektroliryka și a fost corespondent al Agenției de informații studențești din Praga. A fost, de asemenea, autoarea rubricii Trimitețimi un cecen din revista ceho-polonă Dialog Międzykulturowy. Rubrica a fost dedicată re-

traduceri

Zofia Bałdyga

actualitatea literară 17

fugiaților ceceni din Cehia și Polonia. Și-a citit adesea poeziile în străinătate, inclusiv în Republica Cehă, în Slovacia și la cel de-al 5-lea Festival Internațional de Literatură din Ucraina. Recenzii la volumele sale au fost publicate, printre altele, în revistele ArtPapier și Wakata. Volume de poezie: Passe-partout (Staromiejski Dom Kultury, Varșovia 2006); Cuvinte încâlcite (un joc de cuvinte în limba poloneză) (Mamiko, Nowa Ruda 2010); Cine va cumpăra astfel de țări mici (Staromiejski Dom Kultury, Varșovia 2017). Traduceri: Un tren pentru poezie - o antologie a poemelor contemporane dedicate motivului călătoriei, ed. Centrul Cultural Kutno, Kutno 2011. Ondřej Buddeus, Jonáš Hájek, Jan Zbořil, Poezii. Pojar. Nr. 4/2011. pp. 137-142. ISSN 0472-5182. Erik Ondrejička, Poezii. “Poezie astăzi.” Nr. 82/2010, pp. 68-71.

***

și îndepărtată, nepregătită pentru bolile timpului de tihna de aici și pentru fumul de tutun cu aromă de crini.

Trăim la o aruncătură de băț de occident.

Ca și în filme, asta nu depinde de schimbări.

Văzduhul își schimbă culoarea: agitat sau imperturbabil, din verde devine violet, galbenul său ne copleșește. Un avion intersectează ecranul într-un punct prestabilit.

Eroina desculță străbate o grădină străină. Cu blană pe ea și cu picioarele goale.

Nici n-ai crede cât de albă era în această blană ca o piele de lapte.

Nu vei crede, căci vântul interioarele le-a-mprăștiat. De-a cerului cealaltă parte o-adâncitură s-o ivi. Și-acolo ne-om găsi unul pe altul.

Femei și copii cu fețele la podea, bărbați întorcându-se după mulți ani. În mâini țin sticle pline cu benzină, iar capul sus și drept, dar fără-a glăsui.

Confundă foamea cu dorința, și translucid semințe scuipă din primăvara ce-a trecut.

Iar până-n zori numărătoarea nu sfârșește. Boleșnițele-n hol le-am aruncat.

Cât n-ai uitat atingerea ce-nseamnă, tu mâinile să-ți speli. Iar inima cu apă ruginită să ți-o stingi.

Tu vei visa botezuri, eu dintele de aur. Nisipul gâlmele le-o umple.

E cald, nici nu ne necăjește umezeala, iară lumina strălucește. Ce-i sterp nicicând o nouă viață nu rodește.

Trăim la o aruncătură de băț de occident, deci să nu ne trezim la realitate.

Uităm în orice ordine ni-i dat iar visele vin când se săvârșește noaptea.

*** Un dans ți-oi arăta, dar fără ritm.

Pantofi cu toc încalț peste șosete, căci nu vreau să mă doară.

Acolo apoi ți-oi spune de unde vin, dar și povestea care sunt.

Venit-am dintr-un loc din toiul întâmplării și știi - acolo nu-s simbouri, nici măsuri.

Stăm jos în jurul unui foc: în buzunare avem chibrituri rupte, brichete în sutienul de culoarea negreșită a unor ochi: turcoaz, smarald – dar unde e safirul, de ce-am uitat de amarantă.

Avem destul material pentru fuste lungi, dar prea puțin spre-a isprăvi acoperisul: să nu avem deasupra capului doar cerul ce-oricând se poate-aprinde.

Primejdie de ne-o paște, dragul meu, tu în pământ să mă îngropi.

Cu pași mici spre perete să te-ndrepți. Și ale tale degete murdare dragonului în ochi să i le-mplânți.

Vitrina laterală Eroul nu are trăsături care să atragă atenția și se apropie cu un aer absent. Îmi amintesc acei ochi strălucind în întuneric, fugind de-a-ndărătelea.

Ceea ce ar fi trebuit să fac eu - această parfumată patrie cu platfus nu este o țară pentru fete. N-o să-ți vină să crezi

*** Cu fiece oră moare o femeie.

Din geam să vezi depoul de care ți-au vorbit Ca-ntr-un album de familie ori arhitectură.

O femeie povestește cât de departe-ai ei, cei dragi, să plece au trebuit, dar cine pașii li-i veghea, nu-mi amintesc care război a fost al tău, cel verde ori acela azuriu? Și au mestecat și gumă, și au făcut baloane ce-au explodat sub propria greutate, departe nezburând, ci pe sub meri căzând, tu soare drag. Țipă-o femeie, astfel bărbatul a grăit, și înspre dânsa de-ai s-alergi, tot pe acele sumbre-alei nu-i pentru tine frizeria târziu deschisă-n noapte nici aste mici ținuturi, grădini străine-n care nucii cu sânge setea și-o adapă Femeia ce vorbește-n somn. Și amintirea și-o viseaza, râu lung pe care-l vede-n întregime. Iar zahărul din vis mai dulce este, ce până-n faptul dimineții ea gustul lui în gură-l va păstra. Și-n vis și-o aminti să moară.

*** Țările străine ne întâmpină cu o aversă de ploaie și cu un platou cu aperitive reci.

Mergem pe o alee. Copacii aliniați ca un gard viu plin de pisici verzi.

Arătăm către ei cu degetele fără unghii.

Pe cer se depune praful. Linii de separare înguste, gestul contează.

Lipiți-vă de masă palma deschisă. Departe de ascuțișul lamelor. Îți prevăd un viitor minunat, șușotește țiganca în roșu la unison cu râul subteran, care poartă bilețelele azurii înapoi către mare. În centru o pată comoara-ngropată. Preia controlul, preia comanda, Zofia, și ține-mă strâns în brațe. Arată-mi drumul prin deșertul celor patruzeci de fiice înstrăinate care sădesc flori de nu mă uita. Ține-mă strâns în brațe, întoarce-te acasă înainte de a se decreta stingerea.

cum printre asemenea mormane de mizerie a apărut această blondă plină de strălucire, de nicăieri venind și dintr-o dată ivindu-se într-o limbă străină, veche

Traducerea în limba română (din originalul polon): Mircea Dan Duță

Narcoza iubirii sau despre o „fizionomie” a poemului. Lirica Mirelei Duma Bîlc

Între un iz al isperării, tumefiind deloc recomandabil și bruma de intelectualism a noilor generații, mai preocupate de zgomotul din spațiul public decât de discursul culturii autentice, lectura unei cărți de poezie bună devine mai mult decât un înlocuitor reconfortant.

S-a întâmplat (magia întâmplării, vai, e pretutindeni prezentă și funcționează când nu te aștepți) să ascult muzica lui Bach în vreme ce paginile volumului În joc de ploi (Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2017, 154 p.), al clujencei Mirela Duma Bîlc, să adauge bucuriilor mele seducția unor poeme interesante. Lupta cu limita nu e aici, neapărat, distincția vizibilă ori invizibilă dar virusul poeziei adevărate da, provoacă de la bun început simptomele unei magice endemii. Și ajungi să te apuci de citit și să nu mai lași cartea din mână până când, în final, o dată cu sugestiile, destul de inteligente, din postfața lui Mihai Marcu („Înainte de orice, sunt femeie”), simți și nevoia să abordezi în scris mesajul captivant al acestei poezii.

S-ar putea vorbi, de la bun început, de un fel de geneză a liricii, bine dozată între puseurile modernist/ postmoderniste și biopsia unei clasicități subminată, la un tonus valoric, când și când, de grundul litaniei mimate în sens („Sufletul meu/are doar gânduri,/ plecări.../Și uneori plânge/împrăștiat/în toate celulele ccorpului./El.../Nu a învățat niciodată/să

definească iubirea.”) ori detensionând priza metaforei cu o transcriere sinuos-fragilă a nostalgiei în tempoul romanței aglutinând plauzibilul inciziei adânci întrun imaginar „deconspirat” ca măsură a grațiosului, ca și cum penelul pictorului, numit astfel în emoțiile creației, funcționează sub narcoza iubirii și dezvăluie adâncimile nebănuite ale dorinței fără sațiu: „Stea căzătoare, privirea.../iar gândul/strop de ploaie./ Ajuns pe obrajii tăi/moare/înainte ca degetele/să îl alunge/pe pământ./Cerul,/îmi acoperă cu dragostea lui/urmele pașilor.” (Gândul, p. 31).

Poemele curg frumos, discursul melancoliei pare inepuizabil, joaca de-retorizării e în toi, simplitatea excede maculările realului cu inflexiunile eului devorat, adeseori, de senzual și emoție pură. O respirație onirică e drept, nu îndeajuns de antamată „reciclărilor” metaforei, se destramă într-un „laissezfaire” sugerândd libertăți tematice dar, credem noi, împlinind fizionomia unei poezii care mai întâi se cufundă în sine apoi ne oferă, în ivirile-i nezgomotoase la suprafața realului, mereu alte și alte nuanțe ale criptării ontologicului în libațiile noului scenariu al lumii. O lume adeverită, mai ales, de edificiul cuvintelor, de ordalițiul gândului-daimon de a deveni „liturghia” definitivului: „Dimineața/mă trezesc în gândurile tale./Cerul este parte din sufletul nostru,/

din zâmbetul și drumurile noastre./Distanța/o adun în șoaptele mele./Îți pun întrebări/pentru a putea/ continua ddrumul./Cu palmele/ai scris în metafore/ răspunsul/și în gândurile/care ne unesc/peste lume./ Dimineața/mă trezesc/în gândurile tale./Și drumul/ rămâne în urmă.” (Răspuns metaforic, p. 87) Cartea aceasta are alcătuirea ei „strategică”, de bună seamă, inserturile paginii din stânga însoțind în duet privilegiat suflul poematic în vreme ce magia ilustrațiilor lui Lucian Opriceanu îmbrățișează, ca într-o imaginară acoladă, spiritul unei dantelării de discurs liric, mereu amplificat și re-energizat de un imbold interior. Avem și meditații sapiențiale, nu neapărat sub zodiile insolitului dar, totuși, drapând astfel tema terapiilor sufletului candid în vreme ce eul e un arhivar de sentimente atunci când nu e un colportor de uimiri și fascinație, de grație și iremediabil. Prefața lui Alexa Gavril Bâle vrea să legitimeze, firesc, elanurile unui proiect (nu e de neglijat la aprecieri nici inspirata copertă realizată de Vladimir Negoiță) dar ceremonia versurilor Mirelei Duma Bîlc trebuie înțeleasă în chiar acest ritual de ludic descifrând evanescențe și torsionând flacările nevăzutelor aripi prin care mătasea gândurilor/ideilor și „respirația” cuvintelor înalță mărturisiri statuii timpului vorace.

Ionel BOTA

Magda URSACHE

18 actualitatea literară

nr. 81 n mai 2018

eseu

Un cititor care scrie cărţi

Îmi place titlul cărţii recomandate de Daniel Cristea Enache, Şoapta cărţilor (Ed. Omega, 2017), şoaptă pe care Paul Iulius Negoiţă o aude şi cînd cărţile tac. Librăriile au ajuns magazine second - hand; şi cîţi tineri n-au aflat de Horia Bernea doar cînd s-au programat filme pro gay, în sala de cinema cu acelaşi nume? Pentru că, trebuie spus net, meseria de a citi, în special arta de a citi, e grav ameninţată.

Primum vivere. Deinde… se tinichigeşte. După un fost preşedinte, nici n-am avea nevoie de aşa ceva, de gînditori, ci de tinichigii. Luaţi de trend, actorii arată că au pătrăţele, nu circumvoluţiuni. Editura Humanitas o publică pe Mihaela Rădulescu. De ce? Ca să demonstreze că o „filosoafă” se poate vinde în multe exemplare, pozînd în chiloţi roşii pe acoperişurile capitalei? Moda Bernard Levy, cu cămaşa despicată, să se vadă pectoralii filozofiei, a prins.

Risipitorii de valori reale, pentru a se crea valori nesustenabile, autoproclamate, „fantomatice valori”, cum le spunea Vintilă Horia, văd golul din statui, cu osebire al statuii lui Eminescu. Neglijează patrimoniul, retrocedează cetăţi sau pun pe zidurile lor grătare pentru mici, închid muzee sau le lasă pradă ruinei. Şi pentru că pare a fi trecut vremea de citit şi de re-citit, Paul Iulius Negoiţă face o pledoarie, în răspăr, pentru lectură avizată, ca una dintre căile de-a ajunge unde doreşti: lectura îţi pune la dispoziţie orice deschidere pentru minte şi inimă.

Negoiţă caută în librării cărţi mai altfel, ca Străinii din Kipukaua de Valeriu Anania. Mitropolitul Bartolomeu a lăsat un gol imens la plecarea sa, acum 7 ani, după ce a fost hulit, batjocorit în fel şi chip. Dar disoluţia personalităţilor a căpătat formă continuată.

Dacă tot am pierdut războaie şi istoricii de şcoală nouă ne prezintă ca învinşi perpetui, de ce n-am pierde şi războiul cultural? „Istoria au făcut-o învinşii”, opinează Paul Negoiţă.

Ba au făcut-o, prea multă vreme, învingători ca Roller; acum Rolleri II, care nu încetează s-o rescrie mincinos. Însă un fapt e sigur: literatura mare au făcut-o învinşii.

Există o paralelă în notele de lectură ale Şoaptei cărţilor, între literatul-teolog Bartolomeu Anania şi teologul-literat Antonie Plămădeală, paralelă cu care intru în acord: cei sus numiţi sunt etnicişti luminaţi, cu nesmintită obligaţie (alt cuvînt mai uşor decît obligaţie nu am) faţă de ţară, deşi elita intello pare să fi ajuns la Gewissensdämerung (Amurg de conştiinţă, titlul poetului autoexilat Christian Schenk, scîrbit de multele soiuri de cenzură). Pentru un om întreg, Cuvîntul are aceeaşi iniţială cu Conştiinţa, nu cu cedarea. S-a ajuns ca statuia lui Emanoil Gojdu să zacă prăvălită-n buruieni, în ştrandul din Oradea. Demontată şi aruncată acolo, chipurile pentru restaurare, din 2015.

Degeaba Antonie Plămădeală a reînfiinţat, în 1996, Fundaţia Gojdu. Gestul a rămas simbolic. Şi Antonie, şi Bartolomeu, supranumit „Leul Ardealului”, s-au opus acordului de a se ceda Ungariei moştenirea lui Gojdu. Cedată a şi rămas. M.R. Ungureanu ar trebui, pe banii lui, să ridice un monument în centrul oraşului Oradea, de vreme ce a nesocotit testamentul bunului român. Dar nu s-au întors la Hristos, nemîngîiate, toate valorile noastre etnice şi etice? Valeriu Gafencu, Ogoranu, Părintele Iustin Pârvu, Grigore Caraza, Vasile Paraschiv…

Găsesc, însă, în paginile Cărţii şoaptelor o altă afirmaţie cu care nu prea pot intra în acord. Citind Trei ceasuri în iad de Antonie Plămădeală, alt om ceresc din seria Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, D. Stăniloae, Petre Ţuţea, N. Steinhardt, Dinu Pillat şi alţii, şi alţii, preotul Paul Iulius Negoiţă constată că iadul comunist e mai puţin negru decît cel al zilelor noastre şi asta din pricina celor care ne fac acum viaţa iad. Îi replic preotului care caută lumina că mai greu de suportat decît frigul-foamea-frica a fost întunericul. Şi nu la energia electrică dată cu ţîrîita mă refer, ci la întunericul în care am fost ţinuţi de „luminătorul”, „atoategînditorul” Ceauşescu, adevăraţii luminători ca Hrisostom, Grigorie de Nazians, Vasile cel Mare, modele educaţionale recunoscute de eseist ca ale sale, fiind interzişi. Dezastruos e faptul că mulţi tineri se află în căutarea comunismului pierdut (titlul cărţii colective, semnate de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, la Paralela 45, 2001), comunism ce se vrea recuperat din ignoranţă şi din manipulare.

De altfel preotul se revoltă – cum altfel? – pe un cercetător religios care susţine că putem deveni autonomi numai dacă ne depărtăm de Dumnezeu.

Nu-l numeşte. Eu, însă, îl numesc pe alt teolog, Teodor Baconschi, care mărturiseşte: „visez la o lume amorală”. Sper să nu-şi împlinească visul de a ne cantona în amoralia. Şi-l citez pe Părintele Profesor Constantin Necula, care, într-un interviu recent, se arată îngrijorat: creştinii „sunt aruncaţi la leii din

arena media” pentru că nu acceptă distrugerea morală a familiei, refuzînd grila corect politică: „Creştinismul nu are voie să-şi piardă blîndeţea şi cuminţenia, nu are voie să jignească ori rănească pe cei pe care îi socoteşte în afara normei sale morale, dar nici să admită drept morală imoralitatea, cultura gestului anti-Evanghelie”.

Cartea bună „amînă moartea uitării”, notează P.I. Negoiţă, ceea ce-mi aduce în minte ce scria Oscar Wilde despre o carte proastă: „E mai mult decît imorală. E prost scrisă”. Bunul cititor ştie să le selecteze urmîndu-l pe Grigorie de Nazians, care povăţuieşte să alegem bine ce-i bun şi util. Pr. Negoiţă are, pentru lectură, ureche muzicală. Parcurge clapă cu clapă Enciclopedia religiilor de Michael Malherbe, nu fără a preciza că mai întîi trebuie să nu-ţi rămînă străină propria religie. Şi cîţi nu se lasă tentaţi de ostia înlocuind cu profit material anafura. Aşa cum, pe vechi, au trecut de la Fîrtate la Nefîrtate, predînd socialism ştiinţific ateu, tot aşa, pe nou, glisează de la ateism la neotomism, ca o fostă prorectoriţă iaşiotă, Elena Puha. Chipul lui Becali li se pare unora „chip divin”.

Icoana e o fereastră spre cer, se aude dinspre Savatie Baştovoi (Idol sau icoană?); dinspre letopiseţul armenilor, de Varujan Vosganian, se aude o simfonie.

Negoiţă reţine că armenii şi-au dus mormintele cu ei, construind, ca şi evreii, templul în miez cu oasele celor morţi. Şi-i necesar să repetăm asta, ca într-un exorcism, cînd nu ne mai pasă de eroi şi morminte.

Cu responsabilitatea cinului din care face parte, Paul Iulius Negoiţă ştie că şoapta cărţilor se stinge cînd o acoperă vuvuzeala politică. O taxează apăsat, ardent, însă nu vrea să fie apolitic şi nu urmează îndemnul la apolitism. Citeşte în avion Márquez, cu ochii pe Dragnea-Grindeanu şi pe „tefelişti” (cuvînt nou, semnalat de Gheorghe Grigurcu, însemnînd tinerii frumoşi şi liberi).

Preotul lasă într-adins cartea deoparte cînd realitatea bate ficţiunea; înnegreşte multe pagini ca publicist, materialul „clientului” fiind abundent. „Ce lume, ce lume!”, ar exclama iarăşi restauratorul trecut prin Buzău, I.L. Caragiale. Motivarea? Criza pe care o străbatem. Avem politicieni de interes naţional?

Ce-i sigur e că avem hoţi de interes naţional, spre a le spune ca Augustin Buzura. Puşcărie? Doar un pic sau nici un pic. Preşedinţii noştri, care mai de care, ne-au dezmoştenit de bunurile comune. Trăim într-o ţară neasfaltată (de Băsescu), cu pămînt înstrăinat (de Constantinescu), pusă pe direcţie dezastruoasă de economiştii lui Iliescu, distrugători de economie, de finanţiştii care au vînat leul. Cum să nu fi plecat înaltăparte (ortograma îi aparţine lui Ilie Constantin), dacă am avut un preşedinte care ne-a cerut să terminăm odată cu cultul valorilor şi al excepţiilor, al

geniilor? Învăţămîntul să producă olimpici? Ba şcolari mediocri, aşa-zis normali, cu un pospai de învăţătură, buni nu să construiască ceva, ci să demoleze. Llosa, Urme şi utopii, e o lectură profilactică, mai ales pentru cei care se vor preşedinţi (îi reamintesc eseistului mesajul lui Levy, cînd Llosa a pierdut alegerile: „Trist pentru Peru, mulţumit pentru tine!), dar şi pentru cei cu orientare iliescă, băsistă, pontistă, iohannistă.

Cei mai mulţi elitişti au avut „chimie” hazardată cu Băsescu, vezi şi titlul lui Dorin Tudoran, din 2015, Băsesc, deci exist!. De cogito nu mai era nevoie. Şi cîţi nu-şi şterg/ uită (ca V. Tismăneanu, pentru care Băsescu a fost un Henric al V-lea) concesiile vechi, ca să facă loc altora noi, la fel de sau şi mai mari. Puterea politică a moştenit din ceauşism şi a perfecţionat tehnica ademenirii, de vreme ce un boier al minţii l-a comparat pe Ceauşescu - Văpaie cu Pericle şi alt boier al minţii o compară pe procuroarea şefă DNA, doamna Kovesi, cu Nefertiti, declarînd-o „slujirea pură”. Oare o să-l invite în vreo sufragerie cea pe care şi-o doreşte preşedintă a României?

Figurează în sumarul Cărţii şoaptelor lecturi pe care le-aş ocoli: Traian Ungureanu „scriitor rafinat”?

Băsescu, după TRU, era: „un pocherist solitar şi un animal politic de tracţiune neverosimilă”. Am văzut cum a tractat-o pe EBA în parlamentul european. În aceeaşi ordine de idei, trebuie spus că Paul Iulius Negoiţă, ca şi alţi buzoieni, prea generoşi unii cu alţii, uzează uneori de laude nebemolizate. Însă este de toată lauda că părintele ortodox Paul Iulius Negoiţă spune în acelaşi fel ca pastorul baptist Remus Valeriu Giorgioni: „Lăsaţi cărţile să vină la mine!” „Meşteşugul” retoric al eseistului pare inspirat de arta pastorală a Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania.

Predici scrise cu scopul de a dărui spre a dobîndi? E mai greu, pentru asta trebuie să fii Steinhardt. Îi fac însă părintelui Negoiţă o prorocire: va scrie o frumoasă proză scurtă, pentru că poate dialoga teologic inspirat cu enoriaşii, recte cititorii.

P.S.: Nu vreau să intru în „hărţuire textuală” (mulţumesc, Gabriel Mardare!) cu debutantul în eseu, dar în pagini au răsărit greşele peste greşele. Noian, Părinte, lovi-le-ar toaca de greşeale! Se cer reparaţiuni întru corectări. Şi cum nu vreau să cred că hîrtia (de tipar) suportă orice, se impune o corijare grabnică. Caesar non supra grammaticos. Nici măcar Cezarul! Cum graba cam strică treaba, textul despre Enciclopedia religiilor apare la p. 67-68, ca să re-apară la p. 215-216.

Cer erată şi pentru titlul lui Petru Ursache, din textul Comuniunea sacră a teologiei cu estetica: nu Etnofrumosul sau Carul Mărie, ci Etnofrumosul sau Cazul Mărie, de altfel unul dintre cele mai bune eseuri din Şoapta cărţilor.

- lepădare din universu-mi mărunt.

Rostirea se-ntoarce ca-ntre oglinzi, cuvântu-mi din Cuvânt decriptează; sens nou, înscris în şirul de inimi râvnit ceva din nevăzut se aşază.

Petre Nicandru Din vid în cuvânt

Lunecând printre taine, pe hârtie aștern ale timpului treceri din vid în cuvânt; rostirea de sine din clești evadează, o șoaptă de înger îmi este alint. Îmi aud al inimii glas pe calea ce-o străbat înspre mine, minunea pogorârii de Duh, călăuză, îmi deschide izvorul luminii de sine.

Cu braţe întinse spre adâncul de Sus, mă simt purtat în eterne mistere; din rugul de har, unde moarte nu e, Logosul Sfânt, în fărâma-mi de suflet, dă slovei putere.

Picătura de plâns Picătura de plâns mă încape cu totul rotund întru sine; sufletul chinuit, între logică și ultimul cer, din pustiire în revelație îmi vine.

Duhul m-așteaptă în golul de spații: nedorul de sine – a fi ce nu sunt.

Dorința-nspre crucea de aripi vibrează,

Să nu îmi fi fost în zadar...

Cetatea în ziduri înconjoară mister, străluminare în vecinătate de Har; astăzi doresc să îmi văd, în câmpul spectral, întregul – ce-mi vuiește neclar.

Corabie pe valuri mă clatin în vânt, sunt și tare și slab în capcana de timp; glasul umbrei vorbește de mine, râzând, în reci disperări mă înghimp.

Doamne, topește-mă și întreg toarnă-mă iar, și mă cheamă, pe valuri, la Tine să vin!

Doamne, mi-e frică să nu îmi fi fost în zadar...

Piatra netăiată Piatra netăiată și-nflorită, trandafir între spini, în albastrul senin își creștea fecioria.

Adânc de virtute, printre gene de aur, privea și-aștepta veșnicia. Neclintită-n răbdare își plimba printre îngeri suavul călcâi, al țepei durere, Neștiind ce cap va zdrobi, ce noblețe și ce splendoare aduce - și ce Înviere.

Din piatră un unghi s-a tăiat, fără de mână, și ușa-ncuiată lăsând-o; Iar noi, înglodați de milenii,

sublimați acum de Lumină, cu Piatra din unghi temelie, am fost înfiați spre-o nouă Zidire.

Pe aripi de iubire Din munte-n Capernaum, venirea, pe plaiuri dogorânde și senine, îmi răsplătește durerea miilor de pași, cu fericiri și har și slove sibiline.

Prin Cale, voirea din lepră sloboade, nesilă și milă, iubire - atinge.

Credință deasupra de fii sutașul vădește, prin cuvinte, porunca departe ajunge. În casa inimii a Te primi nu-s vrednic, iar sluga tot eu sunt și boala mi-o știi; chemare prin cuvinte de îngeri să-mi dai, pe aripi de iubire aș vrea să mă ții!

Iubire în zbor de cocor Cu brațele-ntinse balanță Iubirea mă cheamă.

Ca-n soare privind, nu o văd; mi-e noapte și ziua-n amiază.

O lacrimă-ngenunche-n pridvor, icoana straveche cuvinte jelește.

Pe-a cerului nor pregustare, inima-altar așteaptă sărutul nestins.

Mirul miresme așterne în vise, fluidul angelic, al nunții veșmânt.

Mă caută-n adâncul pierzării Candela de Lumină izvor; inima-n Har mi se scaldă, Iubire în zbor de cocor.

nr. 81 n mai 2018

Octavian Doclin: Parabole în real

Două volume (Baletul de noapte și Sărbătorile, Ed. Gordian, 2015-2016), însoțind lansarea revistei Reflex, ne-au prilejuit reîntâlnirea cu textele lui Octavian Doclin, poet care poartă cu el mereu o hartă secretă, pe care-o deschide, de la o etapă la alta, de la un cerc (doclinian) la altul, de la o vârstă la alta, pregătindu-și viitoarea nostalgie, cum scria Borges; pe hârtia ei, cu aspect de carte veche sau alură de stâncă, sunt însemnate puncte ale regenerării, ale reînvierii din cenușă: sumă a mai multor păsări phoenix, a mai multor memorii, ascunse în corpul doclinian, dar și aluzie la gestul profetic al lovirii, al descătușării izvorului ascuns. Iată poemul 4, pe loc (Baletul de noapte): „îi arătă și Harta/ pe care-o purta cu el/ ascunsă într-un buzunar secret/.../ ridică toiagul ținut în mâna stângă/ și izbi harta/ cu atâta putere/ într-un anume loc al ei/ încât rămase doar o ciudată/ înghețată cenușă/... și porniră într-un mers/ nemaivăzut al pașilor”.

Aceste reveniri ale poetului se petrec între limite reversibile, asemenea unor plonjări (secțiune, de altfel, a volumului Baletul de noapte, vezi și Exploatarea interzisă), Imersiuni într-un simbolism pepetuu; astfel că, „subterana Doclin” este legată, pe principiul vaselor comunicante, și cu alte toposuri enigmatice, vorbindu-i poetului, în jocul reîntoarcerii la suprafață. Ele au pregnanța unui ritual, pe care poetul și-l dorește prelungit, până la capăt, cu fiecare volum. În căutarea metaforelor axiomatice, scoate la suprafață chintesențe (sâmburii, enzima etc) - le cere forță și nu le judecă din punctul de vedere al formei; metafore de bază, parabole în real, -urile textelor, Scribul, Profetul, Sacerdotul, Stăpânul, Servitorul amintesc limbajul testamentar (ele sunt decodate de Paul Aretzu),

Maria BOLOGA

iar dedesubt există metafore secunde, amniotice, scrie și Marian Odangiu, amintind volumul Cu gândul la metaforă: poetul „țintește revelația existenței” unei lumi secunde, paralele; halucinațiile, visele, frica, femeia lichidă, lama curbată, iedera otrăvitoare ș.a.; se disting și acele simboluri intermediare, care ating sectoare misterioase ale inspirației, ex: „clopotul ascuns din Shaolin”; „apele termale ale poeziei”; „Cartea Veche” etc.

Sensul întregului, în textele sale, pornește nu numai de la complexitatea culturală, de la pluralismul empiric (Octavian Doclin scrie o poezie culturală, încărcată cu un mare potențial semantic” - cf. Paul Aretzu), ci și de la (credem- subiectiv) calea mai simplă, a unei anumite psihologii, care asigură simbolurilor doza necesară de elementaritate, pentru a-și defini relația cu lumea, cu poemul și cu religiosul. Dacă Baletul de noapte pare o alegorie thanatică, legătura cu celălalt volum se realizează pregnant prin acea metafizică a poemului/poemă, prezentă și în alte volume docliniene.

Un aspect aparte îl constituie apariția religiosului, ca parte a naturii umane: omul, spunea cineva, nu trebuie să caute revelații, fiind el însuși o revelație; latura divină fiind mereu sensibilizată, revigorată de poet, ostatec al poemului, al cărui concept îl reia ca pe o epifanie personală, O. Doclin duce și această luptă („ campanie”), țintind duhul de revelație din sine, ex: „avea în el un duh/ dar unul de timiditate/ mai avea și o lumină/ care străbătea numai/ într-o altă lumină”. Campania Scribului pune sub semnul întrebării simulacrul sau „magia poemului”.

Dintre versiunile care definesc poemul/ poema, aș cita, din aceste volume, două categorii: „poemul sterp” (variantă „poemul putred”) și câteva texte, care păstrează coerența viziunii și au un caracter mai aparte, mai pur, -aș zice-de „poem plin”: Frigurile sau Cu fața către pădure, ultimul fiind dedicat poetului Mircea Bârsilă („am auzit așa/ întâia oară/ prin părul meu/ zumzetul unei muzici/ divine”).

Poezia lui Octavian Doclin este și una a gesturilor, dar e o altă temă. Dintre himerele aureolate, statornice, atinse de sacru, - de religios, se detașează Răscumpărătorul și Piatra Eben-Ezer. Cu denumirea, în greacă, de Lutron, termenul semnifică „preț de eliberare”; iar după legea iudaică, primul născut era sfințit și dedicat lui Dumnezeu (ne amintim, poate, vol. Blana lui Esau, o carte mai îndepărtată a poetului); iar Eschil însuși, poetul tragic întreabă: „Ce lutron poate să existe pentru sângele care a fost vărsat?”

Astfel, Răscumpărătorul este asociat de Octavian Doclin fie cu poemul, fie cu Piatra Eben-Ezer, piatra odihnei, piatra de hotar, piatra „nevăzută”: Încă de la naștere/ a fost obișnuit să fie/ în același timp însoțit și părăsit/.../ căuta mereu comoara/ de sub piatra tombală/ cu gândul însă la nevăzuta/negăsita încă piatră Eben-Ezer...” Cartea Veche, în volumul Baletul de noapte).

recenzii Poetul personalizează discursul umbrei (traumă ce intră în titlul unui volum de poezii, într-un articol despre Eminescu și Rimbaud, invocând recitirea în oglindă, antifraza, pe care o reprezintă Rugăciunea unui dac: blestem, chemare a zeului, răsturnată ca sens; partea a doua a poemului desfășurându-se într-o explozie destructivă: răul vine din „putriditatea zeului”, înnegrind rugăciunea întreagă. Lectura sa în oglindă ispitește cu două versuri, prin care Eminescu anulează dreptul la măreție (dar acel semantism întunecat, al anulării sublimului, nu reprezintă, sugerează autorul, o negație): „Este ceva măreț în firea noastră/ Dar acel ceva nu din noi răsare”. Pe aceeași pagină, sublinia Constantin Noica - și despre aceeași divinitate, pe care eul o făcea posibilă, Eminescu spune un lucru „întraltfel adevărat”: „cum că ea se putea lipsi de eul lui, al poetului” (Eminescu, Opera esențială).

Modernitatea, se specifică în articolul lui Ion Ardeleanu, nu e o despărțire brutală de etapele literaturii, ci mai degrabă „o preluare prin absorb-ție”; complexul ființei fracturate (cum ar spune Emil Cioran) se suprapune unui anumit

Lecturi în oglinda trecutului (Ion Ardeleanu)

simț psihologic; datorită lui am devenit spectatori (analiști) ai singurătății noastre plutonice, trăind surmenajul autodesființării și „stânjeneala de a percepe golul”. Traducând acestea prin abis și cezură, în volumele sale de poezie („măreția nu este a noastră decât prin procură”), Ion Ardeleanu ia limbajul în serios cântărindu-și pe alocuri agonia și libertatea; egocentrismul, care tinde să-și rupă resorturile („se scrie, se rescrie și se autodistruge, când simte nevoia”) se revarsă în fenomenul, cu ecouri decadente, al agoniei, impuritatea este presimțită și deplânsă („șimpodobesc cu false dale/ cărarea către țărmul care pleacă”: Cezură).

Ion Ardeleanu a avut un proiect poetic; acest lucru este evident cu fiecare volum; prin latura sa magic rustică - rămâne tributar unui expresionism tradițional ; prin simbolul efebelui, preluat într-o formă decadent greacă, introduce în poem o ambiguitate modernă („o inimă fără de sens tresaltă”). Cezura e și zidul grădinii, plină de fructe, flori, dar și de statui; acolo frumosul conține groaza, așa cum sămânța conține fructul; și acolo poate locui „un zeu bătrân”, fantomatic, păzitor sau sol al morții: „de ce mă trezești din morți?/ Dintru-nceput liniștii, soră cu moartea/ am fost menit”: Desprindere.

Unul dintre poemele de referință, scrise de Ion Ardeleanu, este Uite că vine corbul (din vol.

Cunoașterea umbrei); pe fondul unui sincretism de ordin cultural, punctul misterios se naște din intersectarea energiei și decăderii istoriei (eroul), cu lăcașurile hieratice ale miturilor (Olimpul) și cu acel întuneric fatalist și romantic, pe care îl lasă umbra vieții în conștiință (Corbul și al său Nevermore) Alexandru; timpul l-a copleșit, amintirea pare un vis din copilărie (în care, cele mai tipice fantasme erau cele eroice - și cavalerești); „plângi, Alexandre, la izvoare,/ în țara de departe plânge mama,/ orașul, basileul sunt departe/ Ek Kori Kori Korone”. Spiritul modern are o incapacitate de a mai participa la viața cetății; e blazat, obosit și totodată treaz, plin de Weltschmerz; distruge spontaneitatea miturilor, atrage eroul în cimitirul psihologiei, îl șubrezește; e Corbul lui Poe, croncănind peste o efigie înghețată: „la poale de Olimp, așteaptă Corbul -/ Uite-l că vine, prima oară./ Uite-l cum otrăvește apa” („Și cum acoperă lumina bronzul/ ființei tale în matrice”). Poetul atrage și spre sine acest ochean, în Peisaj: „de teama rece de abis/ acum întregul gol se află-n mine,/ și tu rotești viclean în jur -/ ai spada pregătită de atac./ Lovești, când mă străpungi, un mort”. Blestemul străbate în reminiscențe furtunos romantice: „orbește-mă, dacă nu pot/ să Te găsesc în mine mai întâi” (Ca un pumn de stele).

Imaginile din oglindă sunt întunecate („efebul în oglindă e ca o izgonire/ de ură și mânie, de vaiete și forță” (Coboară steaua).

Rescris în oglindă, poemul reflectă un fel de îmbătrânire bruscă, de scoatere în afara timpului: „coboară steaua peste mine/.../ dar eu mă tot îndepărtez”; semnul pietrei se suprapune cu fiara, iar efectul imaginat va fi împietrirea: „o piatră/ pe care apa o împinge spre ocean - ,/ .../ simțind apropierea fiarei”.

Restructurarea lirică a sumbrului duce în volumul Liniștea zilei, la o impregnare cu un strop de lumină a poeziei; notând dorința de împărtășire („scriu toate aceste cuvinte pentru o persoană...”) și de reculegere: „Cad în genunchi ca fiul/ la picioarele tatălui”. Dacă nu există celălalt, care să se hrănească din chipul fantomatic al poeziei, unitatea originară nu se reface, visul nu se constituie, martorul nu există și totul se prăbușește entropic, în gol ( Afloriment).

actualitatea literară 19 Adriana Weimer: Dincolo de mine e lumina mea (cronica unei antologii)

Dacă simbolistica titlurilor spune lucruri importante, atunci și cele ale Adrianei Weimer transmit ideile ei călăuzitoare: Un cer de cuvinte; Drumuri în noi; Profund; Infinita iubire; Clipa - Infinit; sunt poeme cuprinse, alături de altele, în recenta Antologie (Cuvântul din cuvânt,); traduse în patru limbi, textele prezintă continuitate, și reiau, într-un volum unitar, confesiunea poetei despre lumină și cuvânt; cronologic, idealul-concept, al poetei este prezent încă din primul volum. Deși se consideră „doar o picătură de lumină”, ruptă din marele timp, aspirațiile ei își iau zborul cu mult mai departe, în largul existenței; le exprimă, în textul Să fiu, printr- o bucurie a expresiei necăutate: „Atât de mult aș vrea să vă fiu/ o mare de lumină/ într-un strop de cuvânt/ și o mare de suflet/ într-un strop de lumină”. O traducere în limba engleză atestă acel „profund ”, pe care îl întâlnim în poezia cu același titlu (din 2000): „in an ocean of heart”. Poemele Adrianei Weimer comunică o stare, pe care poeta o numește prin simbolul seninului; al poeziei pure, ex. - în Ies din timp sau în poemul Alt timp („seninul coborât peste suflet”; „mai aproape de cer”). Există un spațiu lexical, pe care A. Weimer îl umple cu termeni ai regenerării sufletești: secunde, gânduri, destine, timp, clipă, veșnicie, înălțat, viață, infinit, suflet: cuvinte cu a căror prezență ne-am obișnuit într-atât, încât le trecem cu vederea; împreună, în șirul paginilor, transmit o atmosferă nobilă, înălțătoare, asemenea (uneori) unei muzici, pe care poeta o ascultă cu ochii închiși, ca pe o incantație subtil prefirată: „și vom închide din nou ochii,/ nu spre întuneric,/ ci doar într-o altă lumină coborând / ne vom înălța sufletul” (Vom înălța).

Ferindu-se de „contextele dominatoare”, cu simpla încredere că lumea nu e frântă, Adriana Weimer scrie despre întregul acestei lumi , în datele ei știute, printre care timpul, și faptul că lucrurile se cuprind unele întraltele, în oglindire: „Întregul cer se privește în ape,/ întregul înalt/ în întregul adânc e cuprins”. Poeta alege să nu fie obsedată de stările negative (Ana Blandiana definește tipul de sensibilitate al A. Weimer: „chiar și atunci când suferă, face lumină în jur”); desigur, lumea de azi trăiește cu spaimele în suflet; temeri pe care și ea le cunoaște; în versurile ei apar în contrast cu acea înțelepciune a sufletului, ce „ se rotunjește”, sub privirile sorții. Celelalte sunt rătăciri de la drumul spre cer, vieți netrăite la timp, uitate în memorie; există, scrie poeta, chiar și o teamă a clipelor de a se naște, pentru că „nu mai pot găsi/ drumul spre timp” (vol. Drumul spre timp, unde întâlnim expresii ale timpului: timpul bătrân, timpul negăsit, timpul „ca bună împăcare”). Volumul Profund păstrează aceleași motive specifice, dar lor li se adaugă risipa, liniștea; apare mai clar un profil liric asumat; între idee și sensibilitate poeta își rostește „liniștea lumină” (muzica sufletului), dar ies la suprafață și tonuri ușor elegiace, prinse cumva din poezia lui Lucian Blaga; lumina se așează, liniștea e mai grea: „Cât zbor îngenunchează/ în păsări/ pentru aripi/ ce nu pot zbura/ de prea multă liniște/ și prea mult cer” (Spre iubire). Liniștea e și bogăție sufletească (familie, copil, minuni). Infinita iubire e un alt volum din Antologie; motivele se concentrează într-o temă cu valoare de concept: cuvântul se îmbrățișează cu lumina, spiritul cheamă plenitudinea, iar aceasta e libertate: „Spiritul meu este liber;/ chiar de-n trup deseori/ durerile-s mute-nchisori/.../ nu-i pasăre cu aripi mai largi...”. Astfel poemul Lumină din lumină poate fi citit și ca ilustrare a unui concept personal, în umbra căruia este dat și titlul Antologiei („cum tainic se nasc/ lumină din lumină, / viață din viață,/ clipă din clipă,/ cuvânt din cuvânt”). Este de semnalat, în poemele Adrianei Weimer, o anumită ideatică transparență, care ține locul revelației, de pildă în poemul Lumina: „Din albul străzii/ prin ninsoarea de gânduri/ dintr-un ochi de fereastră/ într-un ochi de Cuvânt...” Reîntorcândune spre primele volume: ele precedau înflorirea, în poemele de mai târziu, a încrederii „într-o lume de cuvinte”. Despre cuvinte s-a scris mult, în literatură, în eseuri; Adriana Weimer nu aduce teoria în poezie.

Cuvintele sunt traduse în imagini, care le-ar putea reprezenta rostul, ex: „Învățăm răbdători/ închiderea în cuvânt/ - ca sămânța în fruct” (Infinita iubire). Crezul poetei devine semn al existenței (ex. Poezie și Artă); poezia e un mod de a fi, precum „seva ce curge prin arbori”- și un mod de a vedea, o tălmăcire a sensului vieții: „cred/ într-o lume a cuvântului;/ și-n curgerea ideii/ am devenit/ izvorul cu mii de sensuri./ Cred/ într-o lume a imaginii”. Adriana Weimer rostește atât de des cuvântul veșnicie, încât nu are de-a face cu postmodernismul; pentru sine (și nu numai) este motivul de a suporta o existență limitată, devreme ce totul se reîntoarce acolo, de unde a venit („ se redă veșniciei”). Dar mai ales veșnicia e dată de Cuvânt, de sunetul sacru al creației (Ziditorul meu; naștere din Cuvânt). Plecarea spre infinita iubire este reversul clepsidrei. Adriana Weimar trece prin filtrul propriei sensibilități anumite motive hieraticblagiene: iubirea care urcă spre Înalt; Iubirea care coboară „înspre jos” (în Infinita iubire); tăcerea, trecerea, plecarea, drumul spre stele, răsăritul, apusul, pământescul trup. Astfel de simboluri ale ființei vaste devin piatra de încercare în poezia Adrianei Weimer. Trebuie să notăm însă cuvintele poetei, care spune că adevărul are mii de fețe. Una dintre ele se transformă în temă, în vol. Clipa Infinit (ultimul din Antologie), o temă cu variațiuni: vindecarea cuvântului de durere, înainte de a se împlini; matematica lumii („Universul se repetă în noi/ ca un măr cuprins întraltul”), măștile cuvintelor și chiar visul labirintic (ce-i drept, rar cercetat de poetă); versiuni care generează expresii deosebite, precum „forma rigidă a unui cuvânt înserat”; „goluri fluide/ în porii materiei cenușii”.

Evoluând între sensibilitate și o anumită voce a rațiunii (seninul), poeta își primenește limbajul, în Clipa-Infinit; se lasă contaminată de spiritul veacului, construind sintagme inteligente, dar și imagini sensibile, lirice, poetizante, prin care simțim impregnarea sinelui cu lucrurile. Se întoarce și spre sensurile pe care le-ar putea transmite arderea durerilor. Însă aceste schimbări de tonalitate nu întrerup caracterul unitar al antologiei, rotundul ei: un suflet blând se confesează prin texte lirice, prin ceea ce nu spune, păstrând încrederea în maturizarea cuvintelor, în rostul lor de a cuprinde o înțelegere a marelui drum, a neștiutei plecări; atunci ele se contopesc într-unul singur („ce-a rămas e- un cuvânt”). Adrianei Weimer nu îi este teamă de poemele scurte, sentințe lirice, etice, toate cuprinse sub semnul iubirii care trece prin poetic; acest gen se îmbogățește de la un volum la altul. Ca atitudine poetică și existențială, sensibil îndrăgostite de simplitate, poemele din volumul Cuvântul din Cuvânt nu încetează să redea starea de a te lăsa pradă poeziei, ca rostire și drum spre aura luminii, cu sufletul și cu rațiunea deopotrivă („trup și suflet”) - „Dincolo de mine e/ e lumina mea./ E tot ce mi-a rămas neumbrit”. În același timp dau seamă de împlinirea datoriei de a fi un om poetic. Profilul autoarei se distinge prin gestul ei de a dărui vedere, spre partea luminoasă a existenței.

20 actualitatea literară Din cele câteva informații biobibliografice înscrise, parcimonios, pe coperta IV a volumului Povești luate de ape.

Ada-Kaleh, aflăm că PaulLucian Letzner (născut la 5 ianuarie 1963 în București) a absolvit, în 1985, Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân” din Constanța și că, în prezent, domiciliază în Germania, unde lucrează ca inginer electromecanic. Atipic și chiar de-a dreptul surprinzător în biografia acestui sas „evadat din lagărul socialist” - cum însuși spune - încă înainte de 1989, e faptul că menționata îndeletnicire pe care o practică actualmente e situată la antipodul profesiei de scriitor căreia i se consacră, cu talent şi pasiune, în timpul liber. Fiindcă din aceeași sursă deducem că Povești luate de ape. Ada-Kaleh, de care ne ocupăm aici, e cel de al cincilea roman al său, după Şi diavolii mor cândva (2010), Jertfa uitată. Haiducii Dobrogei (2010), Jurnal de destin (2012) și Meșterul Manole redivivus (Mănăstirea Chiajna-Giulești) - 2013.

Prozator de real talent, deplin stăpân pe conceptele esteticii literare, blindat metodologic și bazat pe o impecabilă documentare istoriografică, Paul-Lucian Letzner adoptă și în prezentul roman aceeași strategie diegetică − dacă putem spune așa − ca și în cele precedente: selectarea unei teme incitante (de preferință − subiect „tabu” până la Revoluție), pe canavaua căreia brodează o serie de întâmplări adiacente, constituite în tot atâtea planuri paralele, fiecare cu propriul conflict: istoric, etnic, politic, erotic etc. Acest gen de narațiuni documentare și confesiuni ale martorilor oculari - practicat de Paul-Lucian Letzner în mai toate romanele sale − nu e ceva cu totul inedit, avându-și rădăcinile în anii ’80 ai secolului trecut, când astfel de cărți-document începeau să câștige tot mai mult teren în fața ficțiunii clasice, integrale. Ulterior, după anul 2000, acest gen de scrieri care încercau să ocupe concomitent două paliere distincte în lumea literaturii − documentul și ficțiunea propriu-zisă − a fost definit, mai întâi, ca „dramă documentară”, devenind curând un gen în vogă: docufiction.

Fără a renunța la pretenția de „text literar”, dar aducând în prim-plan un alt set de valori: istorice, etice, politice, filozofice, scrieri din această categorie au ajuns a fi recompensate chiar cu Premiul Nobel pentru literatură, cum s-a întâmplat, de pildă, cu Herta Müller (2013) și Svetlana Alecsievich (2015)...

Scris în limba română și editat, în 2014, în Germania, romanul Povești luate de ape. Ada-Kaleh a fost receptat, la noi, discret dar laudativ, lucru absolut firesc dacă avem în vedere că una dintre certitudinile pe care ți le dă PaulLucian Letzner, imediat ce i-ai deschis cartea, este faptul că își respectă promisiunea din titlu, desfășurând, în paginile ei, povești de demult, „luate de ape”... Fiindcă Ada-Kaleh se afla, într-adevăr, în mijlocul apelor Dunării. Insula a ajuns să facă parte din România după Primul Război Mondial, printrun referendum. Deși era locuită doar de turci, fără excepție, aceștia optaseră pentru alipirea la Statul român, drept pentru care Casa Regală le oferise o mulțime de facilități, înlesniri comerciale, scutiri de taxe și așa mai departe. Locuitorii insulei produceau acolo, din moși-strămoși, rahat după o rețetă proprie, vestitul Locum, dulcețuri din smochine, trandafiri sau nuci verzi, țigări fine dar foarte tari, bijuterii minunat filigranate, căutate în lumea întreagă și încă multe altele. Într-un cuvânt − era un mic paradis medieval acolo, unde toate se păstrau parcă neatinse de trecerea vremii.

Doar cetatea construită de austrieci se părăginise, după cum se poate observa dintr-o fotografie a acesteia, așezată, de autor, pe coperta I a cărții. „Zidurile Cetății”, cu o grosime

Liviu CHISCOP

cronica

nr. 81 n mai 2018

Un gen în vogă: docufiction maximă de 25 de metri − precizează autorul într-un amplu și documentat Prolog −, au rezistat în 1737, timp de 69 de zile, la două asedii turceşti. În 1810, pentru scurtă vreme, au fost ridicate pe ziduri steagurile rusești ale batalionului de panduri condus de Tudor Vladimirescu. Iar în 1923, prin Tratatul de Pace semnat la București cu Turcia, „Ada-Kaleh, cu ruinele ei impozante de cetate, a revenit României”. În sfârșit, din același Prolog aflăm că insula de la km. 946 al

Dunării, „formată din prundișul amestecat cu mâl, cărat de râul Cerna și de Dunăre peste blocurile stâncoase de la bază, aflată la 3 km. în aval de Orșova, avea circa 1,75 km. lungime și 500 m. lățime. Aproximativ aceleași dimensiuni fuseseră menționate de Herodot, cu 2500 de ani mai înainte, când insula se numea Cyraunis”. În 1970, când s-a construit barajul de la Porțile de Fier, insula a fost înghițită de apele fluviului, după ce, în prealabil, minaretul geamiei fusese dinamitat, pentru a nu periclita navigația. „Tăvălugul unei istorii bezmetice − consideră Paul-Lucian Letzner − a făcut să dispară monumente de mare valoare, tradițiile seculare ale locuitorilor, legendele lor precum și, în mod indirect, vieți umane”, fiindcă mulți dintre locuitori nu se putuseră adapta la noul destin impus de autoritățile comuniste, „deși li se propuseseră să se mute în Orșova, în Turnu Severin, în Dobrogea sau chiar să plece în Turcia”...

Ceea ce urmează, e doar literatură, în sensul că Paul-Lucian Letzner decopertează − ca și în romanele sale precedente − acea istorie pe care o considerăm astăzi incomodă, incorectă politic, ficționalizând biografii ale unor personaje tipice, transpuse în povești alternative. Căci, în timp ce, în cazul unora, s-ar putea vorbi de metaficţiune istorică, în cazul altora e pură arheologie a adevărului. Iar adevărul despre trecutul acelei lumi situat la granița dintre țări și regimuri va fi devoalat cititorilor prin intermediul a doi martori

Nașterea Ligii Literare din România În 2017 un grup de scriitori a pornit demersurile pentru înscrierea unei asociații scriitoricești, iar în primăvara lui 2018 LIGA LITERARĂ DIN ROMÂNIA a luat oficial naștere, avându-i ca membri fondatori pe Octavian Soviany, Radu Aldulescu, Paul Vinicius, Valeriu Mircea Popa, Ioan Vieru, Mugur Grosu, Grigore Șoitu și subsemnatul.

Dincolo de această formulă inițială, sunt convins că până la toamnă LLR va avea de cel puțin 5 ori mai mulți membri, Radu Vancu, Elena Vlădăreanu, Cosmin Perța, Sorin Gherguț, Cristian Fulaș, Rita Chirian, Livia Ștefan, Sorin Despot, Diana Iepure, Tiberiu Neacșu, Cezar Paul-Bădescu, Șerban Axinte, Daniela Luca și Yigru Zeltil fiind printre primii care și-au exprimat dorința de a se alătura acestei inițiative. Care nu-și propune să mute munții din loc, ci să aducă un dram de normalitate în raporturile dintre actorii lumii literare, editoriale și publicistice, să facă lucrurile transparent și firesc pe baza unor principii care trebuie restabilite cu fermitate, iar asta nu se poate decât prin puterea exemplului într-o lume cuprinsă de anomie. LLR pornește din solidaritatea unui grup de scriitori care va cuprinde personalități foarte diferite ce au însă un set de principii și năzuințe comune.

Pentru început, ne dorim să creăm și să derulăm proiecte naționale și internaționale (în parteneriat cu organizații similare de scriitori, traducători și editori) care să vizeze lucrurile de interes pentru noi toți: programe prin care literatura să fie readusă aproape de oameni tineri (școli, licee, universități), de bătrâni și bolnavi, cărora le poate ușura suferințele (centre de terapie, aziluri, spitale), proiecte coerente prin care să fie repuse în discuție rolul și rostul literaturii, ce trebuie cu necesitate să ajungă din nou în sate, în micile orașe ale țării, în mediile defavorizate (care sunt de câteva decenii încoace cu totul rupte de actualitate).

Vom încerca să susținem inițiativele individuale (orice membru LLR poate derula proiecte, individuale sau de grup, sub umbrela organizației) în sprijinul unor idei integratoare și al diversității, să-i apropiem pe oamenii ce au devenit inactivi

*

oculari − Ioan Alupoaie și Ali Kerim − care „pe la sfârșitul lunii aprilie a anului 1999”, fuseseră aduși în aceeași zi „la spitalul-cămin, aflat nu departe de Orșova”. Ioan și Ali − ne informează autorul-narator − erau aproximativ de aceeași vârstă, în jur de 70 de ani, fiind „foarte slăbiţi din cauza bolilor, în timp ce fețele zbârcite cu greu lăsau să se întrevadă cum arătaseră în tinerețe”. În mod previzibil, cei doi ajung să-și povestească viața unul altuia, actul rememorării devenind pentru amândoi o modalitate de supraviețuire.

Așa cum procedase și în romanele anterioare, Paul-Lucian Letzner detonează la propriu așteptările cititorilor. Aflăm, mai întâi, că Ioan, copil sărac fiind, devine activist de partid, recrutat apoi ca locotenent în trupele de securitate, adevărate comandouri menite a-i determina pe țărani, prin constrângere, să se lase deposedaţi de pământurile moștenite ori dobândite ca răsplată − la împroprietăririle din1919 și 1945 − pentru tributul de jertfă dat pe câmpurile de luptă din cele două războaie mondiale. Angajat ca șef de echipă la Fabrica de Țigarete din Ada-Kaleh (în realitate fiind securist sub acoperire), Ioan se îndrăgostește de o turcoaică, moment în care începe să aibă mustrări de conștiință pentru atrocitățile comuniste. Firește că nu vom deconspira aici toate subteranele suspansului constând în consecințele trezirii conștiinței lui Ioan Alupoaie, cel care, inițial, a crezut sincer, asemenea multor altora, în superioritatea ideologiei comuniste... Apoi, prin flaschback-urile memoriei lui Ali Kerim, bolnav de cancer, narațiunea coboară în perioada deportărilor în Bărăgan a celor considerați a fi periculoşi pentru siguranța frontierei cu Iugoslavia lui Iosif Broz Tito…

Confesiunile celor doi conțin „in nuce” atât intriga, cât și punctul culminant al acțiunii, menținând cititorul în stare de veghe, în așteptarea deznodământului. Și - după cum bine observa prefațatorul cărții, criticul Daniel Nicolescu – „de aici cresc alte nuclee epice − povești luate de ape − care luminează sumbru atrocitățile comise în prima etapă a dictaturii comuniste și anume regimul concentraționar infernal de la Pitești, Gherla și apoi Rahova” (p. 4).

Construit binocular, în perechi de personaje din timpuri și din lumi diferite, romanul lui Paul-Lucian Letzner ne oferă și alte „povești luate de ape”, cum ar fi cea a bătrânilor Latife şi Husein, părinții fetiței Aidin, luată la propriu de apele Dunării și recuperată de destin de boieroaica Maria Stănilă. Impresionante până la lacrimi sunt și destăinuirile lui Alin Dogon în momentul întâlnirii sale cu nepoata sa Aidin, devenită Adina, medic în Ada-Kaleh, căsătorită cu ofițerul de marină Hans, de pe vasul german „Isabel”, după o pasionantă poveste de dragoste. Nu e de mirare, deci, că Povești(le) luate de ape se citesc cu răsuflarea tăiată, fiindcă cititorul simte în fiecare rând trăirile intense și concentrarea puterilor sufletești ale celor care se destăinuie în paginile cărții. „Dens și incitant, cu un final deschis, îmbinând ficționalul cu documentul − după cum iarăși remarcă, cu justeţe, Daniel Nicolescu în textul-escortă de pe coperta IV −, Povești luate de ape. Ada-Kaleh − este un roman despre ororile comunismului, despre victime și torționari, despre rezistența anticomunistă, despre iubire și ură, despre speranță, având în vedere că apa este percepută în simbolistica universală ca element vital, primordial, izvor de viață și de primenire spirituală”. Într-adevăr, roman al fantazării inchizitoriale pe seama unei istorii bezmetice agățate de un prezent dezabuzat, Povești luate de ape. Ada-Kaleh legitimează un prozator care excavează trecutul ca nimeni altul, polemizând subliminal cu ceea ce numim astăzi istoria mainstream. ____________ * Paul-Lucian Letzner, Povești luate de ape. Ada Kaleh. Neustadt an der Aisch, VDS – Verlagsdruckerei Schmidt, 2014. 115 p.

ca cititori fiindcă nu mai știu, luați pe sus de lumea de azi, încotro să se uite, ce repere să-și mai ia dintr-un mediu care și-a pierdut aproape de tot credibilitatea și reprezentativitatea socială și morală. Pentru viitorul apropiat, bursele și rezidențele pentru scriitori cu idei și propuneri valide sunt o prioritate a LLR. Precum și înființarea unei noi reviste literare, în condițiile în care au rămas foarte puține credibile și „la zi”, porțile revistelor „oficiale” (conduse de un clan iresponsabil și atins de irelevanță) fiindu-le închise excelenților poeți, prozatori, critici și eseiști tineri care s-au ivit în ultimii ani.

Urați-ne succes, vom construi ceva nou de la zero.

Claudiu Komartin

nr. 81 n mai 2018

proză

Floarea albă de cireş

Mă tot sună de câteva zile și mă îndeamnă să merg acasă, spre a prinde în plină floare faimosul cireș care străjuie înaltul casei. E bătrân cireșul, să aibă vreo...

30 de ani și vară de vară ne oferă darul său, îmbiindune cu fructele sale negre, dulci-amărui. Nici nu știu ce să-i răspund deocamdată, fiindcă, de regulă, îmi respect promisiunile, iar pentru asta trebuie să fiu foarte atentă. Dezamăgirea lor ar fi cu atât mai mare, cu cât aș promite și nu m-aș ține de cuvânt, decât dacă aș lăsa totul pe seama întâmplării.

Dar, cum nimic nu este întâmplător, merg la sigur: în curând, voi merge din nou acasă! ”Vino să vezi minunea, e ca o mireasă în rochia-i albă de mătase! îmi șoptește la telefon cu vocea-i tonică sau stinsă, după cât e soarele de generos sau norul de întunecat. Nici nu știi ce mireasmă împrăștie... Azi am lăsat ușa de la balcon deschisă. S-a încărcat casa de mirosul cireșului nostru, apoi m-am gândit că n-ar fi rău să deschid și ușa camerei tale, apoi și fereastra.

Parcă te auzeam strigând: Primăvară, primăvară, tu aduci mireasma-n țară/ Din Craiova-n Olănești, Secuieni sau București/ Tu ne prinzi de mijloc iară și cânți hore până-n vară. Îți mai aduci aminte, nu? Erai pe la ciclul primar și te

Angela BURTEA

învârteai în jurul cireșului, cântând de mama focului, convinsă fiind că cireșul va lega rod mai repede, iar soarele va bate mai cu putere și fructele se vor înroși la iuțeală. Acum ești ocupată cu serviciul. Nici nu mai cânți și nici drum pe-acasă nu-ți mai faci!

Timpul trece, iar noi nu mai întinerim, doar tu înflorești an de an. Te deschizi ca floarea cireșului și te mai coci puțin. Asta nu-i rău, dar mireasma florilor de cireș n-o găsești în fiecare zi. De aceea zic, vino, poate mai prinzi ceva din trena rochiei de mireasă. Să știi că, deși l-am curățat, sunt încă multe crengi aproape de pământ. Parcă te văd cum întindeai mâinile micuțe pentru a prinde o creangă. Când reușeai, strigai cu toată forța: Am plins, am plins cleanga, uite, am adunat cileșe!” Iar mâinile tale erau roșii ca sângele, fiindcă fructele mici și coapte zemuiau printre degetele tale. Le strângeai fără milă, apoi îți încărcai gura cu bobițele aproape sfărâmate.

Mamă-ta spune că face și anul ăsta niște dulceață. Îți plăceau clătitele umplute cu dulceață de cireșe amare.

Erau preferatele tale. Acum, mai mănânci clătite? Cine știe? De ceva timp, nici gusturile nu ți le mai știu. De fapt, cine să le prepare? Tu ai treabă multă, serviciul cere sacrificiu; așa spun toți, cei tineri. Tânără ești și tu, dar floarea cireșului se trece și odată cu ea ne trecem și noi. La tine e altfel. Tu prinzi putere în fiecare zi, iar bujorii din obrajii tăi sunt departe de noi! Oare cine se bucură acum de ei?

Mingea de foc

Daniel MARIAN

Mă prinsese amurgul în valea satului și-ntindeam pasul s-ajung acasă pe lumină. Nu era chip, fiindcă mai aveam o bucată bună de străbătut, iar puterile senmuiaseră. Trecuseră anii, ca zilele împărătești, căci tot ce-i frumos se duce ca gândul, și mă-ntovărășeam binișor cu neputința, fiindcă totu-i vremelnic, nimic permanent.

Călcam cu grijă prin bolovănișul care-mi ieșea în cale, îmi potriveam talpa pe loc neted și drept, iar umbrele colțuroase ale locului mă atenționau asemenea unor indicatoare pietonale, care nu trebuiau ignorate. Și-am ținut calea înainte, fără să mă abat la stânga sau la dreapta, nici măcar o palmă, și-mi duceam gândurile, adunate în sacul timpului, ca pe cea mai valoroasă comoară, căci acolo se ascundeau, deopotrivă, frumosul și urâtul, prieteni de nădejde ori disperare.

Scoteam din loc în loc, drept partener de drum, câte un gând pribeag, și-l smotoceam pe toate părțile, extrăgând din el bucata de lumină pentru a-mi ușura călătoria. Îl simțeam cum mă-nvăluie în mrejele sale și-mi șoptește că mai este vreme de călătorit, iar timpul nu e decât o dimensiune perversă și, dacă nu-i dejucăm planurile, rămânem ca bâlbâitu-n gară, care, până să precizeze destinația, privește descumpănit după trenul care șuieră victorios prin gările aproape pustii, odinioară locuri mult așteptate pentru întâlniri și îmbrățișări tandre, sărutări pasionale! Și-aș fi tot mers, fără să bag în seamă țipătul firelor de iarbă, care mijeau spre lumina solară, dacă ochiul de apă, ivit de după niște tufișuri, nu mi-ar fi atras atenția.

M-am oprit numaidecât, pășind ca teleghidată spre o moviliță de pământ ce mi se înfățișa asemenea unui tron, peste care era aruncată o mantie de catifea verde.

Părea că mă așteaptă! I-am zâmbit și i-am mulțumit pentru primirea fastuoasă, la care nu gândisem. Dusesem în mersul meu, fără să observ, mingea de foc, mare și rotundă, gogonată și trufașă. Împrăștia în jurul său culori mirifice, îmbrăcând bolta cerească în voaluri fine de alb și bleu, de roz-lila și, pe alocuri, vineții, ce răspândeau trăiri unice, nostalgii incurabile.

M-am așezat pe tronul de iarbă crudă și-am privit minunea reflectată în ochiul de apă. Două mingi îndrăznețe, de-un roșu sălbatic, se priveau ca în oglindă. Una întreagă și semeață, triumfătoare în măreția sa, conștientă de importanța și menirea cu care fusese înzestrată, alta culcată în ochiul de apă și dornică de recunoaștere.

Era Soarele care-și marca trecerea spre liniștea nopții, era Astrul cerului și nădejdea pământenilor, sursa viețuirii. Și cât de frumos împărățea cerul și pământul! Îmi ridicam și plecam alene capul, când sus - când jos, și priveam cu nesaț strălucirea naturii. Magice frumuseți! Splendori ale sufletului, negrăite și neprihănite.

Nu, nu erai cu mine! Erai departe, departe de lumea în care eu mă zbăteam, chiar dacă în acele clipe mă bucuram de cel mai frumos dar al lui aprilie. Și mi-a

actualitatea literară 21 Știi, ne-ar plăcea să vii, cât nu se trece floarea cireșului. E alb tot și râde spre razele soarelui, bucurându-se, ca atunci când tu te cățărai tocmai în vârful lui și te ascundeai printre crengi ca să nu te vedem. După lungi căutări, auzeam ecoul strigătului tău: Cine mă caută, mă găsește! Cine mă caută, mă găsește!... Și râsul tău răzbătea ca un clopoțel vioi și fără griji. Acum, se pare, că te-au năpădit și grijile, și gândurile. Adevărat! Timpul tinerilor se măsoară altfel decât al vârstnicilor. Parcă eu îmi mai pot măsura pașii cu pașii tăi? Nici nu mai pot să ajung în fiecare zi prin văile din spatele livezii, așa cum o făceam odinioară. Îți mai amintești? Urcam și coboram, de parcă nici nu atingeam pământul! Tu o luai adesea înainte, fiindcă mai mult alergai, asemenea mieilor scăpați din țarc ori dezlipiți de lângă mama lor.

Te opreai în dreptul vreunul copac și te apucai de crengile lui, legănându-te în voie. Mă opream și eu din mers și-ți urmăream cu duioșie legănarea copilărească... și cât mă bucuram!

Acum, ai schimbat totul pe-o viață scumpă de oraș și fugi din când în când la munte cu prietenii, iar floarea noastră de cireș te tot așteaptă. Și de nu vei veni nici săptămâna asta, poate o vei face în săptămâna coacerii.

Cireșele tale preferate, nici ele nu așteaptă prea mult.

Doar știi, culegem ce culegem, apoi rămân hrana preferată a graurilor. I-auzi, mamă-ta îmi șoptește că va face, totuși, și anul acesta câteva borcane de dulceață! Să fie acolo, nu se știe!

Stai, stai că nu te mai aud, maică-ta mă bruiază, tot repetă întruna: Să fii sănătoasă, floare albă de cireș!

Iar eu îți spun: Nicăieri nu-i ca acasă! Nici ușa, nici pragul, nici patul, nici pâinea, nici măcar razele soarelui nu încălzesc ca acasă!”

fost suficient doar gândul să-l îndrept către noi, cei de odinioară, și-o parte din tine mi s-a alăturat. Veneai agale și ușor preocupat, iar la vederea minunii ai căpătat o fărâmă din noblețea corpului ceresc și zâmbetul șăgalnic ți-a încărcat chipul. Aveai nevoie de baia de lumină! Și ochii îți râdeau! Doamne, cât de frumos erai! Bucuria revederii și culorile admirabile ale împrejurimilor te-au înseninat, punând stăpânire pe tine. Și te-ai întins pe covorul fermecător al tronului, încercând să privești discul de foc.

Era imposibil! Cine ar fi cutezat să ridice prea mult ochii spre măreția lui? Era prea strălucitor și prea puternic, era stăpânul de azi, de ieri și dintotdeauna, era magicianul lumii, spre care nu-ți era permis să zăbovești prea mult. Ți-ai așezat capul pe genunchii mei și-ai murmurat: Lumină ești și viață deopotrivă/ Căldura inimii din piept și dor/ Tu, cerc de foc și lacrimă curată/ Aprins-ai azi văpaia, sărutul și amorul/ Și m-ai adus în brațe, pe pat cu dalbe flori!

Tu, iartă-mă, iubito, sosit-am prea târziu/ Iar drumul nostru tainic se-nchide în tăceri/ Așa cum Astrul lumii se-ascunde după nor! Ți-am cuprins capul între mâinile-mi tremurânde și-am căutat s-alung tristețea din ochii tăi. Știam ce urmează, știam că viața este uneori nedreaptă, dar cine eram noi, de fapt, și cu ce drept am fi devenit judecători ai existenței noastre?

E mult de-atunci! E mult! ai glăsuit când magia mingii de foc se stingea, apoi ai continuat pe același ton calm, dar convingător: Și nimic nu s-a stins în sufletul meu.

M-ai întrebat adesea ce-ai însemnat tu pentru mine și de fiecare dată am ocolit răspunsul... Te-am lăsat să-mi descoperi singură sentimentele tăinuite. Știam că nu-i de-ajuns, știam că aveam nevoie și de cuvinte, de încărcătura lor energetică și de informația care lucrează până în adânc. Știam, dar tăceam. Conștient tăceam.

Acum, azi, în amurgul unei alte zile, îți spun: ai fost marea bucurie a existenței mele, iar brațele mele sunt prea mici ca să poată cuprinde iubirea pe care ți-o port... E mult de-atunci, dar exist și exiști! Ce ești? Aceeași bucurie cu care am fost binecuvântat, același om pe care am îndrăznit să-l țin la piept atâta vreme și să nu mă satur niciodată de-atâta răsfăț sentimental. Uneori am încercat să te urăsc, alteori să te ignor, dar niciodată n-am putut sta departe de tine. De ce toate acestea? Fiindcă am ajuns prea târziu! Uneori, acel ”niciodată nu e prea târziu”, e prea târziu! Iar tu înțelegi! Și m-ai îmbrățișat, cum numai tu știai s-o faci. La pieptul tău lumea din jur se făcea nevăzută. Nici n-aveam nevoie de ea, nici tu, nici eu! Ridicând privirile spre cer, doar urmele firave ale mingii de foc se mai zăreau. Intrase în conul de umbră al norilor, ducând cu el și-mbrățișarea noastră. În taina sfântă a Astrului ceresc ne-am unit mâinile, ridicându-ne din tronul acoperit cu mantia smaraldului, și-am plecat laolaltă. Unde? Fiecare în direcția lui, dar niciodată singuri!

Liviu Nanu: Afară din tipare! strigă poetul Poţi liniştit să te dezbraci de forme, păstrându-ţi nu doar viu dar şi mult mai proaspăt conţinutul.

Contactul esenţelor direct cu mediul niciodată perfect dă naştere unei punţi senzitive şi cognitive care te determină să nu-ţi mai cauţi propria perfecţiune, pierzându-ţi astfel viaţa fără rost, de fapt uitând s-o mai şi trăieşti. Pe la colţurile gândurilor îţi tot vine să faci ceea ce e bine de făcut. Ei, şi la un ceas deloc de taină, aşa, la oră de vârf, zici: gata, măi, până aici cu tufe şi cu pene şi cu fashion! Şi atunci vezi ce bine e că tocmai ai ieşit din rândul lumii sufocate în propria-i emfază, şi asta pe când toţi abia aşteaptă să se arunce în acea falsă lume. Vrei să scrii poezie? Păi scrie! Şi dacă ai „veşti din utopia”, e… fantastic de periculos de excelent, pentru că sigur vei scrie poezie. Asta face Liviu Nanu, pe care eu l-am ştiut mai întâi calificat romancier şi nici că bănuiam cum e poet. E! N-o să musai ţopăi şi n-o să nici bat din palme, dar tot măncearcă oareşce năstruşnicie pentru că iată trebuie, aşa zice poetul: „să aruncăm toate femeile în sus/ au zis bărbaţii/ şi apoi să le prindem în braţe// aşa au şi făcut/ aşa s-a căpătuit şi tata cu maică-mea/ el era mai domol din fire/ sau poate doar puţin ameţit de cap/ iar mama era slabă trei oase şi-un zâmbet/ a plutit mult în aer/ până să se decidă

în braţele cui să cadă// parcă era din bancul cu oltenii care-şi aruncau în aer căciulile la meciul cu Jiul/ şi cei mai deştepţi le prindeau pe alea boiereşti/ de astrahan// acum scriu cuvinte pe bucăţi de hârtie/ şi le arunc în aer/ unele plutesc aiurea şi se pierd/ eu le aleg pe cele căzute cuvinte grele/ şi din ele încropesc/ uneori o poezie// niciodată blestem” (să aruncăm femeile în sus). Ars poetica, în toată regula. Modul haios, a se subînţelege fin (auto)ironic în care se produce aici poetul, chiar îl caracterizează. Mă gândeam acum aşa, subversiv, la veşnic prietenii poeţi Mircea Dinescu, Marin Sorescu, Ioan T. Coşovei; ha! Să nu mă-ntrebaţi după ce mă gîndeam…

Bine, şi vine el poetul într-o grabnică strălucire, nu ştiu din ce străbatere a minţii, să-i dea poate o replică prietenească în aceeaşi lungime de undă, blândului dar aprigului în cuvinte, regretatului meu şi al nostru Ioanid Romanescu. Iată „de ce nu vreau să fiu visător”: „în facultate scriam versuri/ pe caietul de socialism ştiinţific/ de aici mi s-a tras şi restanţa/ eram prea visător/ şi ţara avea nevoie de oameni cu picioare înfipte bine/ în asfalt// cu hoţul m-am întâlnit mai târziu/ stam pe o bancă lângă faleză/ el îmi povestea cum tăiase stuf în deltă/ eu priveam marea din spatele lui/ „trebuie să_fi_fost_foarte_frumos acolo” spuneam eu/ „frumos pe dracu’/ bă/ nu eşti normal sau visezi?”// apoi s-a dus tata şi eu fredonam în gând lângă el/ mă minunam de ce nu plâng/ şi priveam cerul curat şi albastru/ priveam pământul de sub tălpile mele/ priveam mult pe vremea aia/ mult…// „dar ce vrei tu nu se

poate”/ îmi spun toţi şi acum/ de la partid de la şcoală/ de la chioşcul de ziare/ de la taxe şi impozite/ „eşti prea visător/ chiar şi pentru poezie”.

Păi da, şi mie mi s-a întâmplat să-mi spună fata pe care mă gândeam că o iubeam, că nu nu nu şi nu, că sunt cu capul în noriiiii. Şi iaca, mi-a aproape trecut. Măi, dar chiar măreaţa poezie să ţi-o facă în felul ăsta… hmmm.

Mă gândeam că nu pot scrie fără să glumesc la rândul meu, despre poetul pentru care a glumi este o manifestare firească. Deci, să încerc să fiu serios înainte de a sări din pagină cu acest expozeu: „amintirile mele sunt două şosete rupte/ de câte ori le încalţ îmi iese câte o idee proastă/ ca un deget roz// de vină e vârsta preţul probabil/ îmi repet în fiecare zi/ am o teribilă satisfacţie să dau vina pe altul…” (patru elegii roşiorene). Aici am reprodus doar prima dintre nicidecum-elegiile, ci mai degrabă recuperările binefăcătoare după cine ştie ce faptă petrecută mental ori împiedeiată-n real; celelalte trei, merită citite şi nu oricum, ci ca pe un pansament eficient contra oricăror eventuale tristeţi şi alea fugitive. Acesta este poetul Liviu Nanu.

Aceasta fiind o minimă expresie a abordării lui, dintr-un singur foc. Mai departe, foc de voie, deci!

Vezi? Trebuia ştiut!

Nu putea să-i meargă totul din plin. Avea pe umeri suficienţi ani parcurşi printre evenimente felurite, iar experienţele trăite de viaţă i-au adus şi bune şi rele. De aceea Ornetto tresări când Simache, amicul de la Clubul de Exerciţii Teatrale, îi spunea dezinteresat despre ceea ce era în cunoştinţă de cauză, pe un ton apatic, în răstimpul unei plimbări pe una dintre principalele artere ale urbei.

– Inutil efortul autorului de a salva personajele şi de a pregăti condiţii favorabile convieţuirii lor, dacă pentru el acţiunile timpului sunt răsfrângeri de rău.

– Cum adică? se arătă curios Ornetto.

– Adică e aşa, dacă vrei chiar să ştii! ridică tonul Simache. Nu vezi?! Vremurile sunt în declin, iar vremuirea apasă greu asupra omului.

– Şi eu ce să înţeleg? spuse răspicat Ornetto.

Chiar ploile nu mai vin cu rod, iar ninsorile nu se mai cern oferind vreun aşternut de joacă şi de adăpost?

– De-ar fi numai atât şi tot metaforă ar fi, sendârji Simache să-l contrazică pe Ornetto.

– Uite că trecem pe lângă o berărie şi erai dator cu o bere! Cred că ştii asta, interveni Ornetto.

– Te rog nu mă întrerupe, răspunse ofensat Simache. Cred că ai deprins bunele maniere?

– Da! mormăi Ornetto. Tac şi te ascult! Da’ m-am săturat de poveşti. Le vreau pe cele reale.

– Dacă da, atunci ascultă-mă! accentuă Simache vorba. Şi de vrei pe cele reale, du-te în teritoriul de afară şi află-le acolo. Adică dincolo de gardul casei tale. Ploile şi ninsorile astupă cărările şi lasă uitate lucrurile făcute odinioară în pasul rodniciei. Cel viclean se furişează şi adună pentru sufleţelul său pe atâtea dintre lucrurile rămase în părăsire, căci de el zice-se că-s făcute.

– E chiar de neînchipuit?! se miră Ornetto.

Să fie terminată seara, cea de mult ştiută cu snoave şi cântece? Noaptea să nu mai vină cu întunericul ei senin? Nici stelele pe cer nu se mai aprind ca să coboare lumini pentru zori?

– Trecem pe lângă o drogherie şi mă gândeam să te las cu vorbele tale ca să-i cumpăr consoartei mele nişte sticluţe cu parfum exotic. Mult îşi doreşte să le aibă de la mine, sărăcuţa! Dar n-am făcut-o, se mărturisi Simache. Ştii de ce n-am făcut-o?

– Da, ştiu! Cred că ştiu, bâjbâi Ornetto.

– Nu ştii! Nu te duce mintea până acolo, susţinu ferm Simache. Am făcut-o pentru

Turlupin şi Gros Guillaume, personaje de farsă din teatrul francez, secolul al XVII-lea

respectul ce ţi-l port! Ai terminat?

– Da! răspunse încântat Ornetto.

– Dacă da, atunci lasă-mă să-ţi spun mai departe! îi zâmbi Simache. Întrebările îmi sună plat, iar la ax rotorul e slăbit. De unde răspunsul, dacă şi întrebarea are capul spart şi fumegă?

Vezi? Trebuia ştiut!

– Tu de unde ştii? se adresă brusc Ornetto.

Prea vrei să fii văzut că le ştii pe toate.

– Aia-i! strănută Simache. Pentru că eu le ştiu, vreau să-i fac şi pe alţii să le ştie. Da’ ce merge, crezi?!

– Încurcate vorbe aud şi încurcate sunt când mă străduiesc să le formulez, îşi încreţi fruntea Ornetto şi privi în gol. Da’ ajung eu în teritoriul de afară, după cum ţi-a fost sfatul!

– Abia aştept să te-ntorci şi să-mi povesteşti ce ai văzut, zâmbi încrezător Simache şi-i întinse mâna în semn de „La revedere!”. Dar se răzgândi. Auzise telefonul sunând.

– Numai o clipă! Voiam să-ţi mai spun ceva, insistă Simache.

Apoi se îndepărtă puţin ca să-şi continue convorbirea. Ornetto, rămas pe loc, îl privea cum gesticulează şi-i veni să râdă. Ştia că pe Simache îl irită râsul altora, deşi el îşi permitea să râdă de oricine când avea ocazia. Cu toate acestea, Ornetto se abţinu. Şi abia reuşi s-o facă, dar şi lui îi sună telefonul. Acaparaţi de convorbiri, cei doi se-ndepărtară fără să-şi spună ceva precis la despărţire. Urmau să se revadă în curând.

Regia: Felix Alexa Teatrul de Comedie, Bucureşti Director: George Mihăiţă Comedie amară, despre lumea cea mare în care se trăieşte, dar fără nici un om în ea, 20 de minute cu îngerul de Aleksandr Vampilov (piesă de debut din 1962) este un „strigăt” pentru salvarea sufletului rătăcind în neştire. Personajele sunt fiinţe din apropierea noastră, scoase de autor din contexte de viaţă ce pot inspira o „anecdotă provincială”: omul de la achiziţii, Victor Ugarov, şi şoferul său, Fedia, violonistul Bazilski, perechea tinerilor însurăţei, Stupak şi Faina, camerista Ana Vasilievna, agronomul Homutov.

Ceea ce-i adună pe toţi la un loc este

prospectez ficţiunea sau să studiez realitatea”. Şi cum răspunsul nu venea de nicăieri, el îşi continuă drumul grijuliu ca să nu provoace un accident în trafic. Dar până să ajungă unde avea de ajuns, omul deschise radioul de la bordul maşinii. Nimerise peste o emisiune pentru copii.

Vocile de poveste ale interpreţilor îi domoleau din plictis şi-i descreţeau fruntea. „La o şuetă cu-n verde de grădină se-nfăţişă un pui de prepeliţă.

– Cât vrei ca să-mi dai un lăstar de la rădăcină?

– Cât dai ca să-ţi dau?

– Ştiu eu? Cât face!

– Face după trebuinţă.

– Mama nu mi-a spus.

– Vezi? Du-te şi întreab-o!

– De ce?

– Ca să ştii!

– Ce să ştiu?

– Care-i trebuinţa! Că după trebuinţă, facerea devine afacere. O nimica toată. Vezi? Trebuia ştiut! Hai du-te!”

Când emisiunea se terminase, Ornetto îşi spuse: „Simache ăsta, mare pişicher! Da’ cu prima ocazie îi zic... Între comediograful zilier şi comediograful meşter nu-i decât talentul.

Numai că unu-i spontan, iar unu-i făurar.”

înţelesul strecurat în fiecare privitor la modul de comportare faţă de celălalt aflat în clipe de „avarie”. Fie că se respinge orice fărâmă de ajutor, din prea mult egoism, fie că, la ivirea sa, ajutorul pare suspect, iar omul faptei va fi supus anchetei şi maltratat. Pentru că în subconştientul comunităţii un „nimic” zace în neclintire: „nimic nu se face dezinteresat, orice faptă bună ascunde ceva”.

Spectacolul 20 de minute cu îngerul de Al. Vampilov, regia: Felix Alexa, de la Teatrul de Comedie (sala Studio), Bucureşti, aduce în reprezentare scenică această fluenţă de opinii referitoare la fiinţa omului, bântuită de himere şi vegheată de privirea îngerului. În lumea cea mare captivă nimicniciilor apare un om. Şi dintr-o dată ceva se luminează şi capătă făgaş, iar binele şi răul intră în relaţie.

Violenţa verbală şi fizică în antiteză cu blândeţea şi căldura sufletului primeşte curs prin jocul încrâncenat şi precis al actorilor: Gabriel Răuţă (Victor Ugarov, un chefliu cu pretenţii), Alexandru Conovaru (Fedia, şoferul, completând cuplul chefliilor), Dan Tudor (agronomul Homutov, calm şi calculat, realizând, prin diferenţă, acel „Vreau să ajut!”), Mihaela Teleoacă (Ana Vasilievna, camerista, afurisită şi vicleană), Bogdan Cotleţ (violonistul Bazilski sau artistul dedublat), Anghel Damian (Stupak) şi Irina Ştefan (Faina), unitatea perechii matrimoniale, neocolită de opoziţia masculin-feminin.

Scenografia Andradei Chiriac este sugestivă pentru spaţiul strâmtorat, dar ajustor al camerei de hotel ce adună personajele în înfruntarea şi descoperirea de sine. Întâlnirea cu omul-înger cu păcatele şi generozitatea lui acţionează ca o revelaţie şi mişcă spectatorul. După Orchestra Titanic de Hristov Boicev, de la Naţionalul bucureştean, iată-l pe Felix Alexa cutreierând alte interioare umane ce zac în somnolenţă!

Festivalul Naţional de Literatură „Marin Preda”

Consiliul Judeţean Teleorman şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, în parteneriat cu revistele: „Luceafărul de dimineaţă”, „Proza 21”, „Neuma”, „Argeş”, „Bucureştiul literar şi artistic”, „Litere”, „Pro Saeculum” şi „Caligraf”, organizează Festivalul Naţional de Literatură „Marin Preda”, ediţia a XVI-a, ale cărui manifestări finale se vor desfăşura în zilele de 11 şi 12 octombrie 2018, la Alexandria şi la Siliştea-Gumeşti.

Festivalul îşi propune să promoveze prozatori de talent, care nu au debutat în volum. Vor fi acordate următoarele premii: - Premiul „Marin Preda” şi Premiul Revistei „Luceafărul de dimineaţă” (în valoare de 900 lei); - Premiul I şi Premiul Revistei „Proza 21” (în valoare de 700 lei); - Premiul I şi Premiul Revistei „Neuma” (în valoare de 700 lei); - Premiul I şi Premiul Revistei „Argeş” (în valoare de 700 lei); - Premiul al II-lea şi Premiul Revistei „Bucureştiul literar şi artistic” (în valoare de 600 lei); - Premiul al II-lea şi Premiul Revistei „Litere” (în valoare

20 de minute cu îngerul de Aleksandr Vampilov

cap, o hăituşcă năimită pentru un şvarţ cu dulceaţă, zadarnice îi erau şi prezicerile că ar mai rămâne ceva statornic şi viu în decor. De aceea ea striga, ea striga doar, doar pustiul să se gătească, de se va găta.

– N-ai adus nimic pe masă nou, doar o mutilare de ecou!

Strigătul, ce părea fi de ajutor, ajunse la urechea lui Ornetto, iar omul începu să se gândească la nevoia de solidaritate. Dar imediat un gând îi apăru în faţă: „Solidaritatea e născută să-i ţină pe hăitaşi cu degetul pe trăgaci, pregătiţi să ochească mistreţul promis la ospeţe.”

După toate cele văzute şi auzite, nicio clipă Ornetto nu se lămuri ce a dorit amicul său când l-a trimis într-o călătorie în ţinutul din afară: „Să

***

Iarna părea că se retrase în spatele unui paravan rămas în drum, prefăcându-se că abandonează locul în favoarea primăverii printrun şugubăţ zvon despre furtuna echinocţiului.

Focuri din cer nu cădeau, iar apele nu curgeau şiroaie nici pe cărări, nici printre văgăuni.

Era încă linişte. Dar în tăcerile nocturne, acel zăngănit produs de roata maşinii în goana ei, la atingerea unui capac de canal, devenea agasant şi duşmănos. Nimeni nu ştia, dacă în zori când zgomotul intrat în firescul său se oficializează, ce impresie va crea zăngănitul. Şi care va fi ordinea zilei, nimeni nu ştia. De aceea toţi se grăbeau să citească ziarele şi să deschidă televizorul. Doar, doar ceva se va aburi pe lumină. Numai că lumina îşi permitea câte o contrazicere şi refuza să dea înfăţişare zilei. Să fi văzut ce buluceală pe arterele urbei sau ce simulare de haos la ieşirea din parcare se brodise! O imagine de nedescris!

Ornetto la volanul maşinii sale, o Dacie Logan câştigată la un concurs de prestidigitaţie, se grăbea să ajungă undeva în teritoriul din afară, după cum îl sfătuise Simache. Alerga pe şosea şi prea multe nu înţelegea din cele văzute sau nu-i venea să creadă. În zări, o centură neagră închise în strâmtoare orizontul. De aceea vehicule de gând şi de mers erau oprite, iar treceri spre cuvânt şi cânt n-aveau. Stricate zăceau în drum.

Prin staţii nimeni nu aştepta, pentru că nimeni nu ştia încotro îi este mersul. Şi doar vorbe se auzeau, bezmetice vorbe de la o conferinţă de şanţ, rostite de un plăvan surugiu ce-şi dorea în ţinut o casă de plăceri deschisă numai pentru el.

Dar vântoasele îi zideau ferestrele şi-i zăvorau uşile, iar casa în pustiu se zbătea. Zadarnice erau şi vorbele trecătoarei de ocazie cu hălăciunga-n

nr. 81 n mai 2018 Un atac la egoism

Gabriel Răuţă, Alexandru Conovaru şi Dan Tudor, în 20 de minute cu îngerul de Aleksandr Vampilov

Nicolae HAVRILIU

22 actualitatea literară teatru Din culisele formulei „Lumea ca teatru”

de 600 lei); - Premiul al III-lea şi Premiul Revistei „Pro Saeculum” (în valoare de 500 lei); - Premiul a III-lea şi Premiul Revistei „Caligraf” (în valoare de 500 lei).

Prozele scurte premiate vor fi incluse într-un volum, ce va fi lansat în cadrul manifestărilor finale ale festivalului; de asemenea, vor fi publicate de revistele partenere.

Concurenţii vor trimite 1-3 proze scurte pe suport de hârtie, care nu pot depăși 20 de pagini în total, culese cu font 12 (Normal, Times New Roman, 1.5 Space), în câte 7 (şapte) exemplare, semnate cu un motto, acelaşi motto figurând şi pe un plic însoţitor, conținând o fişă cu datele de identificare ale autorului: numele şi prenumele, data şi localitatea naşterii, adresa poştală, adresa de e-mail şi numărul de telefon mobil, precum şi un CD cu textele trimise, inscripţionat cu acelaşi motto.

Lucrările pentru concurs vor fi trimise, până la data de 20 august 2018, pe adresa: Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, str. Ion Creangă, nr. 52-54, 140056 – mn.

Alexandria, jud. Teleorman, cu menţiunea „pentru concurs”.

Nicolae HAVRILIU

Remus V. GIORGIONI

nr. 81 n mai 2018

Mircea Anghel, Vitralii din cioburi de realitate, Waldpress, 2018

A doua carte a jurnalistului şi umoristului lugojean Mircea Anghel, colegul nostru de redacţie, cuprinde editoriale mai vechi şi mai noi - în a doua parte - iar în fruntea

bucatelor, câteva încercări umoristicoeuristice... (corector de frunte la ziarul „Actualitatea”, unde fusese cândva şi redactor-şef, M.A. este un mare amic al Dicţionarului!). Cartea de o sută de pagini a profesorului Anghel este bine armată-şiînzestrată, înconjurată de dragostea prietenilor: Eugen Keri îi face coperta, Ionel Bota prefaţa, iar Ela Iakab prezentarea de pe coperta a patra. (Toţi vorbesc despre el elogios, în ditirambi exaltaţi - cum, de altfel poate fi catalogată şi scurta prezentare de faţă. Subsemnatul a fost şi unul dintre nenumăraţii corectori ai cărţii, deci unul dintre... juraţi: dacă veţi găsi vreo greşeală, ştiţi acuma pe cine să înjuraţi!) În rest, ce să mai spunem, cartea se prezintă singură - printr-o lectură aplicată, desigur.

Prefaţatorul descoperă pentru cititor cele mai bune din bucăţile aforistico-umoristice ale autorului: Hoţii de vise, De doi bani speranţă, Şah la Finanţe; mai adăugăm noi: Amintiri de tot kaki-ul, Un boschetar (nu „veselie...”) la Acapulco. Îl aşteptăm pe Mircea al nostru să producă acea multaşteptată de noi - colegii - capodoperă umoristică pe care o cloceşte de-o viaţă!

Victoria Fonari, La marginea absolutului, „Foxtrot”, Chişinău, 2016

Prezentată de profesorul George Lateş şi autoprefaţată în două limbi de autoare cartea Victoriei Fonari este o ediţie românofranceză (cum se poartă în zilele noastre: nu ne prea citim nici în româneşte, dar dorim să ne cunoască şi lumea - aspiraţie în fond legitimă!). „Poetesă de autentică vibraţie lirică..., critic literar şi didactician, V.F. este o voce care se aude deja în contextul literaturii din Basarabia”, ne încredinţează profesorul gălăţean. Dar ia să vedem noi cum se aude la noi vocea poetei (asta în situaţia când, pe nedrept, vocile „de dincolo” nu sunt percepute întotdeauna ca fiind de pe la noi!): „Mi-am uitat timpul/ Dar poate l-am pierdut/.../ Timpul se transformă în nulitate/ Iar spaţiul? Dimensiuni minore...”

Dacă şi timpul şi spaţiul sunt dimensiuni minore (aproape lovite de... nulitate), ce să mai fie atunci Poezia?!

George Lână, Concert de trompetă în vie, Trumpet Concerto in the Vineyard, Waldpress, 2017

Cu o întâmpinare semnată de profesorul sucevean Viorel Crainicu (postfaţă şi prezentarea de pe coperta a patra: Dan Sgârţă), cartea prietenului timişorean conţine 60 de poeme, traduse în engleză de Antuza Genescu. Avem aici o poezie de notaţie, cu mult skepsis, poezie de dragoste: „Ca

cărţi/autori

actualitatea literară 23

Lăsaţi cărţile să vină la mine ! sâmburii adormiţi/ în miezul zemos şi roşu de pepene/ sălăşluim împreună şi creştem/ unul în visele celuilalt...” (pg.60, s.n.); „Au înflorit ecstatici/ vişinii merii şi perii... / ce taină Doamne şi ce lucrare/ în inima sacrului... (96: din nou am subliniat sintagma de titlu). Conform frumoasei dedicaţii, în acest concert de trompetă ţinut într-o vie, poetul este, pe rând, componist, solist şi dirijor... El „sapă” adânc în inima lucrurilor, până dă de duh - spiritul lumii şi al obiectelor ei. Şi toate astea, datorită unei experienţe existenţiale extreme, asumată ca una spirituală, petrecută „sub somaţia tăioasă a morţii” (D. Sgârţă): „Doam-ne

„Poezia lui T.A. mai dă o şansă realităţii înaintea dematerializării finale” (de unde eu înţeleg că în scurt timp vom deveni invizibili cu poezie cu tot!). Dar să ne apropiem şi de obiectul în sine: „piesa”(-ele) de analizat.

Prima secţiune, care împrumută cărţii titlul, conţine „6 mărturisiri ale mecanicului George Bucnici, din Deda”, intercalate cu diverse alte piese indispensabile unei poetici mecanice: Mecanismul motor, Blocul Motor, Cilindrii, Pistonul, Chiulasa! (Ia mai luaţi voi un manual de mecanică: găsiţi acolo toată tevatura, doar n-am să vă povestesc eu acum cartea!) În Secţiunea a II-a descoperim, printre negrese, brioşe,

pagina 48: „În visul meu stelin, ca întrun templu/ frumosul trup de paros l-am închis,/ l-am aşezat pe-albastrul antimis/ şi-ngenunchiat, splendoarea lui contemplu” (De frumuseţea ta a-ngenunchiat şi Dumnezeu - iată şi un titlu splendid).

Mi-am permis să subliniez câteva cuvinte, spre a scoate în evidență de fapt o idee: avantajul de a fi poet-şi-filolog: poetul e un degustător, căutător de comori lexicale - cuvinte rare. Singurul - mic - reproş este eterna rimă templu - contemplu care, precum vers - univers, astru - pilastru (să zicem, aşa, doar ca exemple) au fost răsfolosite de-a lungul secolelor.

Dumnezeule/ ajută-mă şi de data aceasta./ Într-o zi promit/ să îngenunchez definitiv” (Rugăciune scurtă).Volumul este excelent ilustrat cu reproduceri după sculpturi de Maxim Dumitraş.

infarcturi - şi faimosul Solenoid, Marea Bobină cărtăresciană! Acum, cum să vă spun, eu n-am reuşit să deduc de unde i se trage autorului pasiunea fatală pentru această mecanică poetică (seamănă leit cu mecanica cerească!), fiindcă în fruntea prezentării ni se arată sub o mască de apicultor. Să nu vă închipuiţi însă, cumva, că aş lua în derâdere sau în uşor fenomenul - pentru că este chiar unul îngrijorător: „Poezia s-a golit de sens./ Cuvintele s-au golit de poezie... Poezia l-a pierdut pe om pe drum.../Am ajuns la sfârşitul istoriei?” – se întreabă prefaţatorul. Dacă bucăţile din volum care descriu „piese” par mai - sau cam prea - tehnice, multe altele conţin, frumos şi bine articulate poetic, grave probleme existenţiale. Poetul compară montarea şi de-montarea unei maşini cu o operaţie pe cord deschis: „Cred că aşa face şi doctorul chirurg/ cu o inimă adevărată/ o curăţă de grăsimi, de sentimente, de supărări (s.n.) şi o pune la loc...” Dar poezia mecanicii are şi antecedente: ne vine în minte acum un titlu mai vechi de Nicolae Grigore Mărăşanu: Maşinăriile Mişcării, splendid editat de N. Ţone la Vinea; care, cu totul de altă factură, rezonă cumva similar. Dar şi câteva versuri de prin Valeriu Armeanu: „... că prin restaurante/ ai ajuns un fel de buton/ ceri ospătarilor sote de tacheţi/ ai umplut lumea că soţia ta/ s-a îndrăgostit de axul cu came...”; „că pe la maşina de balotat minciuni/ s-au găsit lozinci în chiulasă”). Deşi prozaice, aceste demonstraţii poetice captează mare parte din poezia vieţii, iar volumul merită o tratare aparte - lucru pe care cred că îl vom şi face.

Iósef Rácz, Vertebre de cactus, Editura Palimpsest, 2017

Cu o prezentare pe coperta a patra de O. Soviany, cartea poetului reşiţean este o dovadă în plus despre felul cum o editură serioasă ştie să „învelească” o carte de poezie cu un conţinut remarcabil. Avem, în 113 pagini, cam tot atîtea poeme, botezate după primul vers prin sublinirea cu bold.

Versuri care, oricum, ar sări în ochi - poeme cu miez şi substanţă (deşi despărţirile aleatorii în silabe, la capăt de vers, par un giumbuşluc poetic, respectăm opţiunea poetului): „sunt căpitanul anemo mu/ tat disciplinar printre mii de mumii de a / nemone-n marea moartă...” (poem liminar, pg.7). În altele, găsim un umor mecanic, sau mai degrabă ironie fină: „e ora mesei/ regele ia un ţoi de aurolac/apoi o mămăliguţă de şofran/ regina o halbă de aluminiu topit...” E folosit cu prisosinţă calamburul liresc şi savant, calofil, prezentatorul cărţii remarcându-i poetului inven-tivitatea lexicală: „Cuvintele sunt scoase din contextul lor de mormalitate, sunt supuse unor insolite metamorfoze şi transcrieri ortografice bizare...” Dar să exemplificăm: „în statul din statuia/ acestei dona chiajna de tuia/ se aprind în dreptul ochilor/ clorofile de avertizare...” (pg. 80). Observăm aici o altă latură a unei sastiseli poetice de tip parnasian - alta decât cea a „mecanicilor-poeţi” care se ocupă de arborele cotit sau alte... construcţii şi instalaţii tehnico-poetice (vezi semnalul cărţii lui T. Arman). Cinci autoportrete grafice încununează volumul.

Iaşa Cirici, Vraja cuvintelor spuse, Eurostampa, 2017

Petru P. Bungărzan, Timpuri şi anotimpuri, Ed. Graph, Reşiţa, 2018

George Schinteie, 68 - poeme cu fereastra deschisă - Artpress, 2017

Constatăm că - la fel cu Costel Simedrea poetul timişorean se ţine de cuvânt editând „volumul anului”: anual câte o carte de poeme intitulată cu cifra vârstei (aşa că... să nu-l mai întrebe nimeni câţi ani are!); începând cu 66, publicat la aceeaşi editură în 2015. Cum ne-a obişnuit la fiecare volum (auto)omagial - prin chiar gestul acesta de a-l boteza cu cifra vârstei - G.S. ilustrează sugestiv şi această carte cu lucrări de Victor Gingiu. „George Schinteie are exerciţiul poeziei bine însuşit, se vede din siguranţa cu care stăpâneşte nu doar mişcarea versului, când turbulentă, când aşezată şi temperată...” (Al. Ruja, pe clapeta copertei din spate). Iar acum - pe cont propriu: „trenul meu răzbate deşertul/ lăsând în urmă un şarpe de colb/ ochiul soarelui aleargă pe cer... (Clipa ce-ncepe fiind chiar titlul cu care şi cartea începe); „prind stele una câte una/ şi le presar în cuvinte/ să ducă poemul în şoaptă/ ca o rugăciune spre mănăstire.../ [...] doamne dă-mi graiul izvorului/ şi duhul pământului/ să pot vindeca poemul acesta/ de umbra trecerii” (Doamne dămi). Dă-ne, Doamne, şi nouă, cititorilor, un talent similar: talentul de a alege să citim poezia bună!

Tedy Arman, Biela, Charmides, 2018

Biela (pentru cine, eventual, nu ştie!) este acel „organ de maşină” care transformă mişcarea rectilinie, într-una de rotaţie, care asigură deci mişcarea maşinii. (Iar cât despre faimoasele - deja - instalaţii poetice, angrenaje, arbori cotiţi etc., acestea sunt, după cât înţeleg eu, o poezie care, şi ea, o (cam) dă cotită...!) Cartea are (tot) o sută de pagini şi beneficiază de două prefeţe: una în versuri şi alta în proză, amândouă semnate de literatul pietrean Adrian - Alui Gheorghe, de bună seamă... (al Cui Credeaţi Că...?!) Avem de asemenea pe coperta din spate trei aserţiuni poeticofilosofice care, sub pretext că prezintă poezia „împricinatului”, fac profeţii negative cu privire la viitorul Poeziei... Pozitive sau negative, dar se pare că adevărate, fiindcă asta ne-aşteaptă: din aceste trei propoziţii deducem că poezia e adevărata Realitate - sau „apogeul imaginaţiei”, A.A.G.; mai apăsat apocaliptic, D.A. Doman opinează:

(...sau „poezia circulă cu trenul, printre noi”...) Am pus acest subtitlu cronichetei noastre - să nu credeţi cumva că e subtitlul plachetei! - fiindcă aşa s-a şi întâmplat.

Mergeam cu trenul spre Timişoara, cu un grup de prieteni, şi discutam aprins între noi, despre alegerile USR - spre care ne chiar îndreptam. Iar un tip interesant, cu mustaţă, pe care îl remarcasem încă din Gară, era numai ochi şi urechi... Ca la sfâr-şitul călătoriei să se deconspire, scoţând din geantă această plachetă de versuri: era profesor de română navetist şi poet (- că mică e lumea...)! În cele 75 de pagini ale cărţii am descoperit titluri şi versuri - interesante care pot acredita un poet şi ideea de poezie: Un om obosit, Biet cocoşat, Furtuna hohoteşte, Mor fantome... Este o poezie de dragoste - cu care, probabil, domnul profesor cochetează din tinereţe. Ne-am oprit la

Cartea profesorului de filosofie reşiţean cuprinde 122 de pagini, conţinut împărţit în trei cicluri: 1. Liric şi metafizic, 2. Credinţă şi mister, 3.

Orzonturi spaţio-temporale. Avem aici o poezie conceptuală şi gnoseologică, după cum sună şi titlurile (care, fiecare în parte, ar putea defini un eseu sau o teză de doctorat). Pe coperta a patra descoperim o prezentare, notă bio-bibliografică, din care aflăm că dl profesor - pe deasupra sportiv de performanţă în tinereţe - are la activ 10 volume de versuri, în care atacă marile teme: „Sacru şi profan e timpul/ Zice Mircea Eliade/ Primenindu-şi anotimpul/ Prin ţinuturi reci şi calde”. Ţinând în mână cartea lui P.P.B. ne-am gândit: oare Mircea Eliade o fi scris şi el versuri?...

Filosofii au dovedit oare, de-a lungul vremii, apetenţă pentru poezie?!

24 actualitatea literară n Jordan B. Peterson: „12 Reguli de viaţă. Un antidot la haosul din jurul nostru”

Jordan B. Peterson este unul dintre cei mai sclipitori gânditori ai momentului. Psihologul canadian a devenit în ultimii ani un veritabil fenomen mediatic: pe YouTube poate fi văzut în peste 200 de prelegeri și interviuri, care adună mai bine de 30 de milioane de vizualizări; iar pe Twitter și Facebook este urmărit de 300.000 de oameni. Plin de umor și asociind în mod surprinzător adevăruri ale tradiției occidentale cu ultimele descoperiri din neuroștiințe, Peterson ne povestește despre homari și asertivitate, despre skateboarding și adevărații bărbați, despre Iadul ranchiunii și aroganței, dar și despre lumina pe

Hugo Fernando Pereira Hugo Fernando Pereira s-a născut în orașul Luque (Paraguay) în ziua de 16 aprilie 1992. Absolvent al cursurilor Facultății de Contabilitate, a împletit mereu studiile de specialitate cu creația literară. Scrie de la vârsta de 14 ani, participând la festivalurile organizate de Colegiul Național din Luque, la manifestările organizate la casa memorială a poetului Julio Correa ș. a. Poemele sale au fost publicate în reviste importante sau pe bloguri de poezie din țări precum Argentina, Spania, Mexic și România. Câteva dintre acestea sunt: „Alcorce ediciones”, „Poetas siglo XXI”, „La Esquina Paradise”, „Crear en Salamanca”, „Revista literaria con Voz propia”, „Poesis”, „OltArt”.

El deja știe asta De-ai fi fost aici, de m-ai fi lăsat să-ți povestesc cum au fost zilele astea, ca și-atunci când tatăl meu lovește cu pumnul în masă trebuie să ne-așezăm la rând.

Ca și-atunci când noaptea de-apropie de ușa mea, a doua zi aduce cu sine doar necazuri și puține vești bune.

Gândaci de noapte

Însă Ernst von Glasersfeld* deja știe de ce te compar cu ușa de la sufragerie, ce se clatină brusc, deja știe de ce te compar cu furtunile tropicale ce vin însoțite de raze puternice. care o poate aduce în viața noastră mângâierea unei pisici sau un moment de sinceritate față de sine - dar și față de apropiații noștri. Plecând de la revelațiile marilor religii ale lumii, dar și de la capodoperele literare și filosofice (ale unor Goethe, Nietzsche sau Dostoievski), autorul ne îndeamnă să revenim la clasicele virtuți (disciplină, curaj, onestitate, prietenie etc.) și să ne asumăm răspunderea pentru existența noastră tragică, în care există totuși un sens ce așteptă să fie căutat. Într-o lume în care structura familiei este în colaps, educația este adesea impregnată de ideologie, iar societatea politică a ajuns să fie periculos de polarizată, cele 12 Reguli de viață oferă un antidot: redescoperirea vechilor adevăruri și valori, care ne pot ajuta, în plină epocă relativistă, să ducem o viață mai bună, mai luminoasă, mai chibzuită.

n Bestesellerul internaţional „Numai cu fiica mea”, de Betty Mahmoody şi William Hoffer

El îmi spune: Amice, mie-mi pasă, trebuie să-nțeleg, căci se povestește că dacă vrei să afli adevărul trebuie să te-mprietenești cu cei care știu, altminteri nu există formă de a afla taina, însă în realitate, pe mine nu mă interesează să aflu taina, deloc nu mă interesează.

Prin urmare, asta nu e povestea fetei străine din Belfast ori din Berlin ce-și căuta numele pe lista de admitere pentru o bursă de studii.

Asta e povestea fetei sud-americane pe care-o cunoaștem pe plajă și care-a spus că vorbeam amândoi despărțind în silabe și chiar aproape cântând.

* Ernst von Glaserfeld (1917, München - 2010, Leverett - Massachusetts) - filosof, psiholog și cibernetician, a dezvoltat și pus în circulație termenul de constructivism radical

Anii aceștia

Nicicând n-aș putea uita rochia ei înflorată și panglica roșie ce părea să-i separe trunchiul de picioare.

Nu mai putem sta să ne uităm cum seara trage după ea soarele ca să-l scufunde la orizont.

Va trebui să așteptăm ca extractorii să scoată tot restul de plumb procesat în fabrici.

Eu trăiam dându-mă huța agățat de-o țeavă de metal pentru ca, la vederea ei, să nu-mi pierd echilibrul.

Ea se legăna dulce într-un bătrân hamac făcut din anvelope.

Nici cu trecerea anilor n-am fost în stare să-nțeleg ce anume a fost ceea ce ni s-a-ntâmplat nouă amândurora. Și nici n-aș putea jura că ne-am îndrăgostit, însă chimia noastră afirma contrariul.

Cred că dacă ea ar fi cu mine cu siguranță aș avea certitudinea că destinele noastre s-ar fi contopit de la bun început.

Atunci când am vrut să m-ascund în nisip ca un șoarece, valul se-ndrepta în direcția opusă, spre interiorul mării. Îngerilor ce ne-ar călăuzi pe acele trotuare calde până la înnoitorul fulger cu care ne-ar orbi le era frig.

Ah, dar anii aceștia, anii aceștia plini de surprize pe care-i petrecem! De-a lungul lor aș putea-mbătrâni tot atât cât și bătrânul meu părinte conectat la un aparat de respirat, fierul vechi adunat și mobilierul dărăpănat ar sta în spatele meu ca singurele exemplare vii dintr-o specie încă necunoscută.

Ah, dar anii aceștia, anii aceștia plini de surprize pe care-i petrecem! De-a lungul lor și noi vom sta sub aceste aceleași tufișuri, acum răvășite de larmă, căutând, la fel ca și acum mai mult de un veac fratele meu fără viață, locul exact în care și-a văzut pentru ultima oară duhul rătăcind.

Oră Micile orașe de la răsărit Și micile orașe de la răsărit iau foc ori pur și simplu se schimbă la față.

Lucrul acesta nu mi-a fost niciodată foarte limpede, dar dacă știu că în ele timpul se mișcă dens, știu și că aceia care locuiesc în ele au sufletul mai cald.

Uneori am obiceiul să mă trezesc în toiul nopții, hiperventilat și plin de sudoare, crezând că sunt gata-gata să mor sufocat de un fum negru, într-unul din ele.

Maică-mea, care-și dă seama, vine c-o lumânare-n mâinile ce par să fie-alcătuite mai degrabă din licurici.

E-ntruna o vară călduroasă cum nu s-a mai pomenit pân-acum.

Taică-meu, proptit în ușă ca un paznic, îmi spune c-a fost doar un coșmar și-mi cere să fiu calm.

Tropicele se inversează ca prin farmec.

Ea mă caută pe mine deja desfigurată față într-o avalanșă de oameni.

E lesne să ne confunzi ochii cu niște găuri.

Cel de care-mi amintesc în cele din urmă e colegul meu de regiment întrebându-mă dacă am idee despre ceea ce se-aude, văzându-mi ființele iubite întinse pe jos cu gura plină de pământ și cu capul străpuns de un glonț.

E vremea ca totul să ia sfârșit - spune o vorbă din popor. Și e ceea ce pare să se-ntâmple în timp ce angajatul de la mașinile de jocuri video întoarce afișul care spune deschis pe partea care spune închis, iar orașul începe să-și evacueze vizitatorii.

Atunci eu merg, merg și ard de nerăbdare, ca și cum picioarele mele ar urma un stăpân aproape necunoscut, către străzile de mai la vale, unde pâlpâitoarele lumini ce constituie sistemul de iluminat împiedică plimbarea trecătorilor.

Acolo unde ea-și scrie numele cu buricele degetelor pe oglinda aburită după ce face baie cu apă caldă.

Acolo unde singuraticul ocupant al podelei de-alături pariază că va ploua, deși buletinul meteo arată contrariul.

Deci, ceea ce rămâne de descoperit e ascuns în adâncurile oceanului sau între paginile unei cărți.

Ca să trăim o sută de ani precum duhurile într-o lampă așteptând să-i îndeplinească primului venit cele trei dorințe.

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

Trebuia să stingi lămpile, să faci să tacă totul și să auzi cum se-nmulțeau prin dulapuri.

Dispensarele trebuiau să fie bine etanșate pentru-a evita ca zorile să-ți aducă o surpriză.

Grădina de palmieri îngăduia ca lumina de pe stradă să intre din când în când pe fereastră și să vezi unul sau doi trecând.

Pe Neli o-ngrozea ideea că unul dintre ei ar ajunge la ea-n pat, iar ea nu și-ar da seama de asta. Maică-mea spunea că unele funcții trebuiau îndeplinite-n natură și că nu aveam nevoie să eliminăm prea mulți. În ceea ce mă privește, deja-i întâlnisem față-n față cu nenumărate prilejuri, uneori cu gura-n sus, alteori împerechindu-se, alteori lipindu-și ouăle prin colțuri, iar alteori înaintând spre picioarele mele cu teamă, ca și cum ar fi zis: venim cu gânduri pașnice, te rugăm să nu ne faci rău!

Destin și distanță

Gardul ce despărțea casa ei de a mea era dotat cu ghimpi sâcâitori pe care nu i-ar fi costat un prea mare efort ca să-mi stăvilească pasul.

O poveste adevărată şi fascinantă despre dragoste maternă, disperare şi curaj pe fundalul unei situaţii politice de criză. Numai cu fiica mea, scrisă de Betty Mahmoody împreună cu William Hoffer, a apărut recent la Editura Polirom, traducere de Mihaela Negrilă, în curînd şi în ediţie digitală. Bestseller internaţional, nominalizat la Premiul Pulitzer, cartea a fost ecranizată în 1991, cu Sally Field şi Alfred Molina în rolurile principale. După aproape treizeci de ani, fiica, Mahtob Mahmoody, completează povestea. Numele meu este Mahtob nu e doar şirul de întîmplări trăite sub imperiul captivităţii şi al fricii în Iran, ci şi istoria urmărilor pe care această experienţă le-a avut. Întoarsă în America după ce a reuşit să evadeze împreună cu mama sa, Mahtob trăieşte cu spaima de a fi răpită din nou, are coşmaruri repetate, iar la şcoală este înscrisă sub un nume fals, ameninţată în fiece clipă de umbra tatălui.

Numele meu este Mahtob e povestea unei tinere puternice care, în ciuda experienţelor prin care a trecut şi a unei boli ce îi pune viaţa în pericol, reuşeşte să răzbată, să găsească puterea de a-şi ierta tatăl abuziv, regăsindu-şi astfel pacea şi bucuria de a trăi. Continuarea unei poveşti care, cu două decenii în urmă, cutremura milioane de cititori din întreaga lume, Numele meu este Mahtob a apărut tot la Editura Polirom, traducere din limba engleză de Ioana Georgescu, şi în ediţie digitală.

nr. 81 n mai 2018

meridiane

Prezentare și traducere: George Nina ELIAN Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu

Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com) Tiparul: Integral Tipografie Timişoara

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro) Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele

Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com) Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare

Simion DĂNILĂ, Maria BOLOGA, Ionel BOTA Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com) din Lugoj, Timişoara, Reșița şi la sediul USR Bucureşti