Page 1

actualitatea literară

nr. 67, anul VIII

ianuarie 2017

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n Adrian Dinu RACHIERU:

Despre Uniunea Scriitorilor din România şi Unirea Scriitorilor din România

n proză: Remus V. GIORGIONI

n Magda URSACHE:

Prostia nu doare. Dar adevărul?

Ion Miloş, un bănăţean europenizat

B

d g o

A n a

n meridiane n

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Radu CIOBANU, Titus CRIşCIU, Maria NIţU

x le

n a

u r d

e P

u c t

n poezie: Emilia Nedelcoff, Darie LĂZĂRESCU, ştefan Radu MUşAT

Laura Lindstedt: ,,literatura reprezintă pentru mine un spaţiu liber al gândirii” Un interviu realizat de George MOTROC


2 actualitatea literară

Edi tor ial

nr. 67 n ianuarie 2017

La Văratec, Eminescu s-a întors la el acasă

Scrisoare deschisă domnului Constantin Noica (postmortem)

Nicolae SILADE

Despre Uniunea Scriitorilor din România şi Unirea Scriitorilor din România Parcă începe să devină un obicei ca, în preajma zilei de naștere a poetului național, de Ziua Culturii Naționale, înainte, în timpul sau după decernarea Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” de la Botoșani, scandalul dintre scriitorii români să se acutizeze. O fi de vină feisbucul, care nu scapă prilejul de a ne aminti ce s-a întâmplat în această zi acum un an, acum doi ani sau acum trei ani? O fi de vină chiar premiul în sine sau invidia celor care știu că nu-l vor primi niciodată? Eu cred că de vină este incapacitatea noastră de a ne vedea de talentul cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Sau poate că de vină este chiar Eminescu. Pentru că nimeni nu-l poate egala sau pentru că nimeni nu poate să-l depășească. Imaginați-vă cum ne-ar privi dacă ar fi acum printre noi! Imaginațivă ce ar face dacă ar fi președintele Uniunii Scriitorilor din România! Sau ce ați face voi. Ei bine, eu, unul, nici dacă ar fi Eminescu președintele Uniunii Scriitorilor din România nu aș vrea să devin membru USR. Pentru că am oroare față de orice formă de asociere. Și totuși, acum trei ani, în 2014, m-am trezit membru online în Grupul de Reformă al USR. Până când fondatorii grupului și-au dat seama că nu sunt cum vor și m-au exclus, tot online. Iată-mă, așadar, reabilitat, singur, dar cu mine însumi. Și mi-e bine. Mi-e foarte bine. Îmi văd în liniște de treburile mele. De Actualitatea literară, care este o revistă a Unirii Scriitorilor din România. Iar unirea aceasta a scriitorilor din România nu este o asociație, nu este o uniune, este doar o revistă care încearcă să-i unească în paginile sale pe scriitorii români. Membri și nemembri USR, membri și nemembri GRUSR. Iată de ce nu înțeleg scandalul care continuă de la un an la altul și se acutizează de la o zi la alta. Credeți că literatura universală nu poate exista fără literatura română? Și dacă ar fi așa, ar interesa-o oare dacă vine din USR sau din afara ei? Hai să ne băgăm mințile în cap, să ne iertăm unii pe alții, să ne iubim unii pe alții, să ne unim, pentru că n-avem nimic de împărțit cu nimeni. Talentul a fost împărțit deja de Dumnezeu, iar dacă nu știm să-l folosim cum se cuvine doar Lui îi vom da seamă.

„Prietenia, dragostea, cunoaşterea sunt întru aceleaşi lucruri. Noi ne-am permite să spunem că aceste trei entităţi, mai presus decât noi, din care ne împărtăşim însă cu toţii şi care, prin Creangă, Veronica şi Mihai, au primit o întruchipare exemplară, nu sunt numai întru aceleaşi lucruri. Ele sunt şi întru devenirea fiinţei.”

Dați-mi voie, domnule Noica, să cred că ființa lui Eminescu, ființa sa pentru devenire, cum v-a plăcut dumneavostră să spuneți, nu se află la București. Pentru că ființa lui Eminescu întru împlinire a fost și trebuie să rămână în preajma Veronicăi Micle, icoana sufletului său dintotdeauna. Nu spuneați dumneavoastră că numai prin dragoste, prin eros, ființa intră în condiția ei de a fi și realizează acea deschidere necesară întru devenirea sa pentru eternitate? Atunci de ce vreți neapărat să adeverim versurile poetului: ,,Nici cenușa noastră-n lume / Scumpo, nu s-o întâlni”. Dacă ei, contemporanii, le-au pus atâtea stavile în calea împlinirii ființei lor întru și pentru devenire, de ce noi, urmașii, nu i-am lăsa să fie împreună măcar în noaptea oarbă a neființei. Căci vă întreb: Cum explicați faptul, poate lipsit de semnificație pentru un biograf conștiincios, că la puțin timp de la săvârșirea din viață a lui Eminescu, l-a urmat pe același drum fără întoarcere și Veronica? Și ca un dat al fatumului, în același an l-a urmat și bunul său prieten Ion Creangă. A propos, cunoașteți în cultura română o altă prietenie atât de înaltă și dezinteresată, ca prietenia dintre Eminescu și Creangă, care să ilustreze exemplar acea Philia de care vorbeați, din care ne împărtășim cu toții și care rămâne, totuși, pururea intactă? Cu siguranță că nu. Dar dacă-mi aduc bine aminte, tot dumneavoastră spuneați că, în limba română, rima face cuvintele să se caute unul pe altul cu încărcătura lor de dor, să se contopească și apoi să piară. La fel s-a întâmplat cu prietenia și dragostea celor trei, Ființa lor, cu încărcătura nemărginită de dor, s-a căutat și s-a contopit. Și nu se putea altfel decât să se urmeze unul pe altul și în nemoarte. De aceea, îmi place să cred că ființa lor pentru devenire nu a intrat în neființă, ci s-a întâlnit la mănăstirea Văratec. Nu spuneați dumneavoastră că prietenia, dragostea, cunoașterea sunt întru aceleași lucruri. Noi ne-am permite să spunem că aceste trei entități, mai presus decât noi, din care ne

împărtășim însă cu toții și care, prin Creangă, Veronica și Mihai, au primit o întruchipare exemplară, nu sunt numai întru aceleași lucruri. Ele sunt și întru devenirea ființei. Căci iarăși vă întreb: n-avem aici o sublimă ilustrare a devenirii spiritului, cu întrupările pe care le-a luat, de la treapta originarului (Creangă), prin logodirea sa cu erosul (Micle) și devenirea întru sine (Eminescu)? Și ce frumos ar fi fost să fie ca ei, care și-au dus ultima parte a vieții într-o stranie singurătate, să rămână împreună măcar întru eternitate. Trei morminte cu trei nume românești de apostoli: Ion, Veronica și Mihai. Sfânta treime a Duhului Moldav din care s-a întrupat, prin cuvânt, după definiția dumneavoastră, Spiritul Tutelar al culturii românești. Și ce loc de pelerinaj, domnule Noica, pentru toți românii și nu numai pentru ei, acest spațiu al mănăstirii, al sihăstriei și purificării, în care să doarmă întru eternitate, într-o sfântă și măreață îmbrățișare Prietenia, Dragostea, Cunoașterea. Căci printr-o banală anagramare a cuvântului, domnule Noica, toți cei care ar fi peregrinat prin acest spațiu epurat de ,,dulcile nimicuri” ale vieții, i-ar fi con-sfințit prin cuvânt, adică i-ar fi citat și re-citat, i-ar fi citit și re-citit în toate înțelesurile ființei lor întru și pentru devenire. Dacă există un Dumnezeu al culturii, în care dumneavoastră credeți fără putință de tăgadă, poate că la judecata de apoi ne va absolvi și pe noi de această ispită a gândului. Dumneavoastră, în schimb, care ați trăit toată viața într-un optimism revărsat peste marginile iertate, cu siguranță că ne veți înțelege această dulce iluzie. Căci așa cum spuneați, în irealitate, în iluzie sau ,,fantasmă”, cum ar zice Freud, nu e un neadevăr cât un plan de adevăr al ființei. Adică trăiește și aici ca într-o altă casă. De aceea, dați-mi voie, domnule Noica, să cred că, la Văratec, Bădia Mihai s-a întors la el acasă.

Vasile Pistolea

Concursul de Debut pentru anul 2017 al Editurii Cartea Românească - Paralela 45

Cartea Românească - Paralela 45 îi invită pe cei interesaţi să participe la Concursul de Debut în Poezie, Proză, Critică și istorie literară și Eseu literar. Premiul constă în publicarea volumului câştigător/volumelor câștigătoare la Cartea Românească Paralela 45. Concursul se adresează tuturor autorilor care nu au debutat în volum individual până la această dată. Manuscrisele vor fi culese în word, A4, font Times New Roman, mărime 11 și se vor trimite la adresa: Editura Paralela 45, Strada Frații Golești 130, cod 110.174, Pitești, cu mențiunea Pentru concursul

n ilustraţiile numărului n

Ilustrăm acest număr cu lucrări din expoziția «Friedrich Geier: linii-axiome», Galeria Raduart, Ledererstraße 12, 82256 Fürstenfeldbruck, Germania

opiniile noastre

de debut Cartea Românească- Paralela 45, până la data de vineri, 15 septembrie 2017, data poştei/curierului. Plicul mare, format A4, lipit, va avea în locul numelui expeditorului un motto ales de acesta şi va conţine: 1. manuscrisul - varianta printată 2. manuscrisul pe suport electronic (CD) 3. un plic mic, format A5, lipit, pe care se va înscrie vizibil motto-ul expeditorului, iar în interior se va regăsi înscris pe o foaie de hârtie motto-ul, alături de numele autorului şi de datele de contact

ale acestuia (adresa de domiciliu, adresa de mail, număr de telefon), precum și o fotografie color și un cv literar (date biobibliografice) în care se vor menționa studiile, anul debutului în reviste, siteuri, blog-uri, publicațiile print și electronice în care au apărut textele autorului, premiile literare obținute. Lansarea volumelor premiate va avea loc cu ocazia Tîrgului Internațional de Carte Gaudeamus. Componența Juriului: membri ai Uniunii Scriitorilor din România cu o autoritate critică și literară recunoscută.

revista revistelor literare

Numărul 10-11-12 pe 2016 al revistei Banat, fondată de regretatul Ioan Ardeleanu, se deschide cu Biblioteca din Alexandria, un articol -avertisment, semnat de Alexandru Nemoianu, care conchide: „De fapt, bibliotecile Europei fumegă și mai este doar foarte pu’in timp până ce vor arde vâlvătaie, așa cum a ars Biblioteca din Alexandria”. Din acest număr dens, de 220 de pagini, ies în evidență prozo-poemele Monicăi Rohan: „Am văzut frumusețea prin ochii ce nu erau ochii mei. Prin alți ochi am trecut laolaltă cu toate poverile poeziilor lumii./ Frumusețea e neagră ca focul. Adie ca aura însângerată răsplătită martirilor./ Am cunoscut frumusețea, și-am amuțit”. În paginile de poezie, 50 la număr, mai semnează Constantin Novăcescu (tradus în franceză de Maria Țenchea), Traian Pintilie, Nicolae Popa și Irina Nechit: „dar prutul nu e autostradă/nu e nici măcar drum șerpuit/ te duce lin dacă stai întins pe orizontală,/ cu oxigen curat în plămâni,/tata inspiră din nou,/ plutind așa cuminte seamănă cu o cruce/ se gândește că are în pod niște scânduri,/dar nici prin cap nu-i trece că

noi/ îl vom duce departe și-i vom lua sicriu din magazin/ și prutul nu va trece pe lângă mormântul lui,/ la următoarea cotitură îl văd pescarii/ un mort! strigă sărind în apă,/ dar el ridică un braț/ e viu!”. Alexandru Ruja scrie despre cerchistul Wolf Aichelburg, „un remarcabil poet, cu o creație poetică bine individualizată, dar foarte puțin cunoscută”, apreciat însă de I. Negoițescu. Cunoscuta rubrică a lui Simion Dănilă, „Nietzscheana”, continuă cu partea a noua a documentarului „Nietzsche și Franța”, iar Corneliu Mircea scrie despre cunoașterea fenomenologică în eseul Treptele cunoașterii. Mai semnează în acest număr: Livius Petru Bercea (care scrie despre Etern, într-o eternă noapte-zi, de Mirela-Ioana Borchin), Laurian Daradici (despre creația lui Aurelian Sârbu), Paul Eugen Banciu (Teme fundamentale), Simona-Grazia Dima (Mesageri în Slovenia-II), Ioan Iovan (File de jurnal, 2015), Horațiu Suciu, Dana Nicoleta Popescu, Aquilina Birăescu, Lidia Handabura, Mircea Pora, Florin Ghergheș și Denis Taurel (Pintea et Istrati: la prodigieuse rencontre). (N. S.)


cronica

nr. 67 n ianuarie 2017

Reeditări necesare: Marian Odangiu, Laura Cheie

Niciodată cărţile, revistele nu au circulat atât de prost: cărţi importante apărute în oraşul în care locuieşti, cu un tiraj minuscul, dispar repede. Au fost? N-au fost? Dar cărţile apărute cu câteva decenii în urmă, pe care istoriile literaturii, care nici ele nu pot cuprinde prea mult, le uită? Oare vor exista instituţii de cercetare-recuperare care să ne ofere întâlnirile necesare?

Recitesc Romanul politic de Marian Odangiu, apărut la Editura Facla în 1984. Mi se pare că a obţinut câteva premii. Se ocupa, în analize răbdătoare, de opere fundamentale ale anilor şaptezeci, optzeci, în sinteze consacrate operelor lui

Marin Preda, Augustin Buzura, Aleaxandru Ivasiuc, George Bălăiţă, Constantin Ţoiu, Dumitru Radu Popescu - autori studiaţi îndelung de critica anilor. Mai mult sau mai puţin polemice, eseurile/studiile lui Marian Odangiu nu erau mai prejos decât altele, citate azi. Dar mai erau multe pagini consacrate de Marian Odangiu lui Florin Bănescu, Radu Ciobanu, Paul Eugen Banciu pe care trebuie să le recitim. Se ocupa de literatura de lângă noi. Marian Odangiu citeşte tot ce au scris cei trei până în 1984 şi nu au scris puţin. Sunt studiile consacrate unor autori a căror creaţie se leagă frumos de un timp al literaturii; de felul în care autorii se acomodează sau

dărâmă barierele „romanului politic”. Iată-l pe Paul Eugen Banciu: „Ele (primele sale două romane, n.n.) impuneau atenţiei două formule romaneşti extreme: prima, cea din romanul de debut, îl situa pe Paul Eugen Banciu în descendenţa tradiţiei ardeleneşti, a doua, în direcţiile novatoare ale romanului contemporan, marcate de fascinaţia experimentului inedit pentru construcţie, savant eelaborată.” După ce se ocupă pe larg de amplul roman Sărbătorile, Marian Odangiu se opreşte asupra romanului Zigguratul (1982), laureat cu numeroase premii pentru proză: „Zigguratul este un roman

miniepistole 69

nu e timp să te uiți pe un alt perete nu ești într-un cinema city chiar dacă sala pare a fi chiar afi palace cotroceni nu urmărești un 4dx unde proiecția vine întotdeauna din spate iar efectele da efectele vizuale sonore tactile de peste tot din jurul tău nu e timp de privit ecranul din față chiar dacă porți ochelari 3d lumea se vede și altfel viața se vede și altfel nu ai venit aici să urmărești un filmuleț de doi lei cu actori de duzină să-ți intre bine în cap ai venit aici să fii eroul principal într-o superproducție și toată regia e în mâinile tale

actualitatea literară 3

de construcţie de o factură eminamente ironică”. Zigguratul, parabolă şi roman iniţiatic, aparţine unei serii de romane mult comentate în anii 80. Marian Odangiu near invita (dacă îi recitim azi cartea) să recitim romanele lui Paul Eugen Banciu alături de cărţile lui Bălăiţă. De pildă. Laura Cheie, Gabriel Kohn sunt numele de vârf dintr-o generaţie de germanişti care dă şansă studiilor de literatură comparată de azi. Cel puţin în Banat. Unei generaţii, scriem, dacă privim studiile (lor) de literatură comparată apărute peste hotare. Dar nu ne oprim asupra lor: nu sunt la îndemâna noastră. Nu s-a scris aproape deloc despre cărţile pe care Laura Cheie le-a tipărit în Germania şi Austria, deşi una dintre ele a apărut şi în limba română: Obsesia creatoare la George Bacovia şi Georg Trakl. Trebuie să subliniem că Georg Trakl a fost bine aşezat în limba română de un alt bănăţean, Petre Stoica, şi că Laura Cheie înalţă o verticală numită şi de alţii, în numele unei metode pe care o schiţează cu erudiţie, cu graţie: obsesia creatoare: „Punctul… de plecare este

Cornel UNGUREANU întrebarea referitoare tocmai la relevanţa estetică a obsesiilor literare sau, mai precis, a unei imaginaţii inspirate de dinamica obsesivă. Inspirată de câteva întrebări subsecvenţiale - În ce constă puterea unei obsesii? Cum lucrează poetul cu ea în opera sa? Ce forme estetice ia sau inspiră obsesia instrumentalizată artistic? În ce măsură poate fi ea creatoare de stil?” Psihanaliză, creatologie, psihocritică, mărturiile unor creatori ca Max Erns sau Salvador Dali ar fi argumentele cu care Laura Cheie demarează o cercetare amplă, de interes deosebit nu doar pentru opera lui Bacovia şi Trakl, ci şi a altor creatori germani pe care îi studiază în cercetări ulterioare. Dar marii poeţi ai literaturii de azi, de la Nichita Stănescu la Cezar Ivănescu nu ar putea fi studiaţi… un pic mai bine cu ajutorul acestei metode? Dar „obsesia creatoare” nu ar putea fi studiată mai bine în cazul unor autori de poezie religioasă, de la V. Voiculescu la Eugen Dorcescu? Cred că o reeditare a cărţilor Laurei Cheie ar folosi cercetării ultimului val al literaturii noastre.

și toate decorurile îți aparțin ai grijă dar cum îți alegi personajele ai grijă cum interpretezi totul în această peliculă mereu în derulare nu sunt acestea învățăturile unui regizor către fiul său sunt sfaturile fiului către el însuși să-ți intre bine în cap asta și scoate-ți din cap pe cel ce gândește în creierul tău așează-te confortabil în fotoliul imax și proiectează și urmărește acele imagini unice cu tine însuți

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

Rătăcit printre poeții de azi

Din păcate prea puțin cunoscut de către cei cărora le închină versurile sale, poetul Costel Simedrea a semnat în 7 decembrie ca sexagenar. În schimb se bucură de unanime aprecieri ale celor care s-au aplecat asupra poeziei sale. Ca să nu greşesc, trebuie să remarc faptul că şi cei care nu l-au citit i-au remarcat prezenţa, desprinsă parcă dintr-o veche carte în care te izbeşte borul larg al pălăriei, mustaţa şi linia de barbă, nemaivorbind de pletele pe care nu poţi decât să le alături versului romantic sau prozei din aceeaşi familie. Dar înainte de a descifra ce se ascunde dincolo de aceste aparenţe, iertată să ne fie indiscreţia de a scotoci în anii din urmă, până spre copilărie, pentru a şti de ce rodeşte cuvântul sub condeiul lui. A văzut lumina zilei în apropiere de

Oraviţa, la Răcăşdia, de unde, după ce trece de tainele alfabetului, pleacă la Oraviţa unde urmează cursurile Liceului „General Dragalina” şi, neîndoielnic, acesta e locul în care s-a îmbolnăvit de frumuseţea poeziei. Aceasta, cu atât mai mult cu cât frecventând şi Cenaclul literar „Mihai Eminescu”, din localitate, a avut prilejul de a se afla în imediata apropiere a remarcabilei personalităţi literare care se ascundea sub numele lui Gheorghe Azap, al cărui discipol a rămas până în prezent și căruia i-a dedicat volumul „Romanţe hemografice”, subliniind „Cu eternă recunoştinţă, memoriei maestrului meu Ghiţă Azap”. Tot la începutul anilor ’70 debuteză în revista „Orizont”, din Timişoara, cu poezia „Zbor alb”, dar primul volum „Mucegaiuri rare”, Reşiţa, Editura „Modus P.H.”, îi apare după aproape 30 de ani, în 2007. În schimb, din 2008 publică ritmic, în fiecare an câte un volum de versuri, la Editura „Eubeea” din Timişoara. Notabil este şi faptul, poate unic în ţară, că începând cu 2008, Primăria din Răcăşdia, locul de baştină al poetului, i-a sponsorizat publicarea celor 9 volume. Adevărul este că aceşti bani au fost investiţi în

ceea ce pot spune că este, fără teamă de exgerare, aur al cuvântului. De mai bine de trei decenii trăieşte în Reşiţa şi este membru activ al cenaclului literar „Semenicul”. În toţi aceşti ani n-a renunţat nici o clipă la versul scris într-o modalitate tradiţională şi, deşi, la început l-am asemuit cu Gheorghe Azap sau Serghei Esenin, cu timpul m-au convins cuvintele mărturisite de el: „Nea Titus, eu concurez cu mine însumi”. Aşa, de pildă, în scrierile lui Costel Simedrea cititorul se întâlneşte frecvent cu versuri dedicate anilor copilăriei: „Căţeluş cu părul creţ, vers râzând copilărie,/ Amintiri cu fulgi cât casa şi cu daruri de Crăciun,/ Când focul troznind în vetre, împroşca seara târzie/ Cu poveşti fără de seamăn, cum astăzi nu se mai spun.//(Amintiri din grupa mică) Multe poezii sunt dedicate unor scriitori apropiați ca: Octavian Doclin, Ion Chichere, Iosif Caraiman, Nicolae Sârbu, Mihai Moldovan ș.a., dar mai cu seamă lui Gheorghe Azap. Evident, însă, chiar de la o primă citire, este prezent simţământul de regret faţă de neputinţa de a resimţi fiorii anilor de mult trecuţi: „Nici nu mai scriu, creionu-i frânt./ Bucăţile de timp

pustii…/ Ne-ncenuşăm…şi bate vânt, / Şi vom uita să fim copii.// (Renunţare). Cu acelaşi ton este deplânsă şi pierderea binefăcătoare a iubirii: „Dar un alt gând, buchet de maci,/ Rămas în lanul pârguit,/ Te roagă să te mai prefaci/ Ca eu să cred că m-ai iubit.// (Buchet de maci). Alteori inventează expresii poetice nemaiîntâlnite: „Dormind uitat, în lutul gol./ Olarul visează o vază…” (Orga nopţii). Apoi, conştient de ineficienţa unei revolte împotriva soartei, poetul se împacă cu aceasta în versuri precum: „Şi-n dansul vieţiidansul morţii, / Stăpân delirurilor mele,/ Să schimb nimicnicia sorţii/ Pe veşnicia dinspre stele.// (Fără titlu). Ar mai fi ceva, o calitate rar întâlnită la poeţi, anume că alături de scriitura plină de farmec care îi aparţine şi de aliura sa de bard din alt secol, Costel Simedrea ştie să-şi recite versurile cu talent de actor, adresând-se astfel de-a dreptul sufletului ascultătorului. De altfel, trebuie recunoscut că Poezia lui Costel Simedrea merită mult mai mult decât câteva rânduri care să-i devoaleze câte una din multiplele lui laturi de simţăminte îngemănate în ritm şi rimă. În mod categoric un studiu va apărea şi va fi, spre mândria noastră, a celor care acum îl privim doar fragmentar şi asta pentru că ne aflăm prea aproape de el.

Titus Crişciu


Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

comentariu

nr. 67 n ianuarie 2017

„Starea smerită a binelui...”

Printre nenumăratele expresii și sintagme memorabile spontan iscate de geniul literar al lui N. Iorga se numără și „a sta mereu în fereastră”, cu sensul de a fi lipsit de discreție sau de „grație socială”, cum zicea alt savuros virtuoz al stilului, Andrei Pleșu. Mi-au răsărit în minte recent amândouă expresiile, când am străbătut cele mai noi culegeri de poezii ale domnului Eugen D. Popin∗), poet și traducător de o bine personalizată pregnanță, dar care nu obișnuiește să stea în fereastră, ba mai e și stabilit de ani buni în Germania. Așa se face că, deși are în palmares, dincolo de numeroase traduceri, peste cincisprezece volume de versuri scrise în română, germană și italiană, este cunoscut mai curând ca editor al, poate, celei mai elegante și selective reviste din diaspora românească, „Alternanțe”, care apare trimestrial, la Garmisch-Partenkirchen, inclusiv în format electronic (www.revista-alternante.de), realizată cu o echipă redacțională ea însăși prestigioasă: Andrei Zanca, Vasile Gogea, Miron Kiropol și în viziunea grafică a lui Șerban Popin și Zoltan Munteanu-Racz. Și iată cum, pornind de la poemele domnului Eugen D. Popin, am deviat, fără s-o fi urmărit, înspre revista pe care o editează, întâmplare care reflectă perfect destinul literar al acestui remarcabil scriitor a cărui creație stă pe nedrept în umbra performanței sale publicistice. Și e păcat, deoarece poezia d-sale e un exemplu desăvârșit al „grației sociale”, calitate de care am avea atâta nevoie, dar care e disparentă în societatea zilelor noastre, împovărată de trivialitate și materialism în variantă consumeristă. Mă decid greu să comentez volume de versuri din cauza unui stânjenitor sentiment de inadecvare: poezia ține de domeniul celei mai profunde intimități, geneza ei se află încă sub semnul misterului și mi se pare ușor necuviincios să mă apuc să-mi dau cu părerea despre „ce a vrut să spună poeticul”. Am făcut-o totuși de câteva ori, dar din motive extraliterare. Așa și acum, recunosc că mă încumet să aștern aceste însemnări din patriotism local: domnul Eugen D. Popin este unul dintre scriitorii bănățeni de soi, s-a născut și a copilărit în Banatul timișan, a trăit între răsăriturile și apusurile magnifice ale pustei, a simțit răsuflarea pământului ei răcorit de ploi sau istovit de arșiță, când se arată uneori, himerică, și fata morgana, iar din casa bătrânească a deprins rânduielile celor șapte ani, datinile, eticismul și ambiția lucrului bine făcut, pe care le poartă și azi cu sine în patria-i adoptivă, învăluite în taina versurilor. Am împrumutat ca titlu al acestor însemnări un vers al d-sale, deoarece mi se pare semnificativ pentru întreaga sa creație poetică. Smerenia e îndeobște confundată cu umilința, când ea e, de fapt, un produs al unei bune educații servită de o nativă, organică predispoziție înspre normalitate. Binele este destinat ocrotirii Creației Divine și bunei stări sufletești și trupești a semenului și nu obișnuiește a se trâmbița pe sine stând în fereastră, ci își acceptă cu smerenie condiția de reper al normalității condiției umane. Este vorba, la urma urmelor, de ținută, de ținuta omului cu bun simț, sensibil și educat, aceeași în singurătate sau în comunitate, ea putând fi echivalată cu noțiunea, aparent inefabilă, de grație socială. O regăsesc în clipa de față, ca un fel de lichid amniotic, în toate poemele domnului Eugen D. Popin, indiferent de ideea determinantă sau de formula prozodică adoptată. Desigur, nu întâmplător, volumul Congruențe poartă ca motto o reflecție din Meister Eckhart: „Cu cât ceva este mai simplu, cu atât conține mai multă vigoare și intensitate.” E tocmai conținutul spre care aspiră poetul. Majoritatea versurilor de sub acest titlu sunt aparente haiku-uri. Spun aparente, deoarece poetul nu se ambiționează să respecte cu orice preț rigoarea numărului de silabe, dar păstrează cele trei versuri și esențialul: prezența naturii, concizia, sugestia, delicatețea imaginii și expresiei.. De fapt, toate aceste versuri mizează pe efectul sugestiei. Sensul originar al cuvântului haiku, este acela de vers inițial, inaugural. Și, într-adevăr, nu știu dacă deliberat sau nu, aproape toate simili-haiku-urile lui Eugen D. Popin sugerează ceva ce urmează a fi, începutul unei acțiuni spre un țel incert, perspectiva unei întâmplări oricât de mărunte din natură ori deschid orizontul unei meditații, de obicei insolite: „cărăruia îngustă / urcă la capelă / dealul o însoțește tăcut” ; „o călimară cu tuș / deschisă - alături / coala de hârtie” ; „la capătul câmpului / o floare a soarelui / întâmpină răsăritul” ; „pâclă mohorâtă / peste pajiștea înflorită - / aurora trezește mierla”. Unele dintre aceste versuri apar ca niște instantanee fotografice care, însă, la o privire mai insistentă se dovedesc purtătoare de sens: „libelula ostenită / adăstând îndelung / pe cactusul dintre stânci”. O meditație tulburătoare, cum ar fi aceea că timpul trece dar rămâne eternitatea, se poate desprinde doar din

opt cuvinte: „cătunul e troienit / anul pe terminate - / cerul același”. Se recunoaște aici scriitorul autentic, cel care detestă verbiajul găunos, refugiindu-se în concizia care ascunde esența. E o aspirație asemenea celei a sculptorului care nu se mulțumește doar a înlătura din blocul inform ceea ce e de prisos, ci stăruie mai departe, spre a ajunge la sensurile ascunse în adânc. Cunosc puțini poeți ai acestui moment, care își asumă cu succes asemenea rigori și, dintre aceștia l-aș aminti pe Aurelian Sârbu, discret și el, ca aparținând aceleiași familii spirituale cu Eugen D. Popin. E familia poeților intelectualizați și introspectivi, pe care nu-i interesează eventuala audiență externă, nici statul în fereastră, ci în primul rând accesul la expresia unui acord interior cu ei înșiși.

În cel de al doilea volum, cel recent, al dlui Eugen D. Popin, - Visul și aproapele (sau adevăratul nume al faptelor) - lucrurile se complică puțin întrucât aici apar mai explicit, nu doar pe calea sugestiei, ecouri dintr-un alt timp. Versurile din aceste cicluri ar putea sta și sub semnul celor cu care debutează poemul Congruență : „un trecător / străbate desculț / anii pruncului...” (subl. aut.) „Anii pruncului” înseamnă însă doar începutul a ceea ce, mai târziu, va deveni sursa ecourilor perceptibile în poemele de azi. Dacă nu mă înșel, dl Eugen D. Popin și-a asumat autoexilul prin anii 80. N-a făcut-o, desigur, de plăcere, ci din motive foarte concrete, pe care le cunoaștem cu toții, chiar dacă unii încearcă să le facă uitate. Ele constituie în aceste versuri substanța ecourilor amintite, acestea nefiind, la urma urmelor, decât expresia amintirilor, mixaj între tragism și frumusețe, pe care poetul, sub imperiul aceleiași grații sociale, le învăluie în aura discreției. El pune întotdeauna un bemol înaintea evocărilor care ar putea deveni pe drept cuvânt vituperante, vizând ceea ne otrăvea viața, determinându-i pe unii dintre noi să evadeze, să-și asume exilul: „privirile bănuitoare cu ochi fumurii”, „rânjetul celui întinat” sau „frica / un fel de nimic anume (subl. aut.) / despre care / spunem / credem / simțim / că domină / cu insolență” (Deșertăciune). Sunt metafore integratoare ale unor realități din universul opresiv. Acționează aici și un cod etic ancestral, care i-a devenit constitutiv și l-a protejat de pericolele „întinării” : „în cei șapte ani / petrecuți acasă / n-a catadixit nimeni / să mă învețe / măiestria coatelor // nici măcar înțeleapta mea bunică / despre care se spunea / că le știa pe toate / n-a avut habar /de așa ceva” (Identități și avatar, 8). Înarmat doar cu candoare, ignorând tactica și strategia parvenirii, a supraviețuit, ca orice scriitor născut iar nu făcut, prin recursul la forța terapeutică și spiritual energizantă a Cuvântului: „cuvântul / mă îngăduie / alături de el / fără să întrebe nimic // îndestulat / mă întorc apoi /în brazda mea de pământ” (Identități și avatar 6). Sau: „casa mea / dintotdeauna / și pretutindeni / a fost cuvântul în care mă rostesc” (Melcul). Eugen D. Popin venerează Cuvântul în virtutea sacralității sale de sorginte Biblică, în ipostază de entitate inaugurală, și nu-și îngăduie să-l folosească în scopuri telurice, revanșarde, vindicative, sau să-i atribuie vreodată conotații din sfera semantică a ceea ce nu se cade. Se văd foarte clar toate acestea în modul cum d-sa se situează față de un trecut traumatizant, de amintirea căruia nu se poate apăra decât ocrotind candoarea,

inseparabilă de pudoarea sufletească, o calitate constitutivă a grației sociale: „iar / despre / candoare / n-a rămas / de fapt / decât puțin / de spus / poate / doar faptul / că / odaia maculată / se transformă / inevitabil / în culpă / se mutilează / ireversibil / fără să mai existe / nici măcar / starea ei genuină” (Dileme 2). De aceea, în viziunea poetului, candoarea, ca și smerenia, ingenuitatea unică și remanentă a copilăriei infuzează până și versuri care evocă un trecut perceput îndeobște resentimentar: „nu mă voi răsti la cei care / au devastat fără milă / puțina mea copilărie / L-au gonit din altare / și-n loc de lapte de mamă / mi-au dat lapte de cucută / fiertură de trompeta îngerului / căci i-am iertat și le-am deschis inima / să intre cu toții / chiar și cei care l-au trimis pe bunicu’ în ceruri / iar pe tata l-au amuțit fără milă / pe toți îi dăruiesc nemărginit / cu iubire / și iertare” (Jurnal II). N-au fost ușoare nici plecarea, nici exilul: „e greu / să-ți pui viața într-un geamantan / și să pleci / să lași de izbeliște / tot ce-ai fost / ce-ai iubit / ce-ai pierdut / s-o iei de nebun peste arătură / și să mergi / să tot mergi / din zori / pân’ ce soarele ostenește / fără să știi măcar încotro / înspre cine / înspre ce [...]” Dar au rămas în urmă rădăcinile „... murmurând / la utrenie / la fiece vecernie” (Insolență). Și tot în nimbul acestui trecut evanescent, odată cu rădăcinile, rămâne și universul agrest al copilăriei, într-o atmosferă de mare pregnanță care amintește de Duhovniceasca lui Arghezi: „ograda casei / e de acum pustie / nici măcar greieri singuratici / nu mai rătăcesc pe acolo // iarba / năpădește netulburată urmele pașilor / în care nu mai intră nimeni // orfane / orele / rămân dinaintea porții zăvorâte // umbrele castanilor / din fața casei / sunt de mult / suspine amuțite” (Însingurare, mamei mele in memoriam). Volumului acesta - Visul și aproapele - domnul Eugen D. Popin i-a așezat un motto din N. Steinhardt: „Trebuie să avem mintea aspră și inima blândă”. Cum s-a văzut și până aici, d-sa sa are mai curând inima blândă, asprimea minții, aproape imperceptibilă până acum, se dezvăluie surprinzător, doar în câte un flash neașteptat, proiectat asupra prezentului. Pentru că nici prezentul, așa cum ar fi fost de așteptat, nu e ceea ce părea din depărtările părăsite, mai ales azi, in anno Domini MMXVI, când apare această carte memorabilă, nici prezentul, zic, derapat pe mâzga nimicului, nu mai e cel sperat cândva: „cui / să spun / dar mai ales / pentru ce / să curm / status quo-ul / dacă / nimicul / este mai nou / dimensiunea / pentru care / se pledează / în care / unii respiră / iar / logosul / e abolit / pentru că / sensul / credibilul / ființa / nu au de ce / să mai fie / reprezentând doar / forma debordantă / a nimicului” (Dileme 1). Dacă meditațiile domnului Eugen D. Popin sunt în general de o tristețe sobră și demnă, consecutive unei percepții lucide, realiste a lumii și vremurilor, expresia lor rămâne în permanență purtătoare a unei concizii, subtilități și pregnanțe stilistice proprii doar celor pentru care poezia e un dat înscris în codul lor genetic. __________________ * ) Eugen D. Popin, Convergențe, Florești-Cluj, Limes, 2014 ; Eugen D. Popin, Visul și aproapele (sau adevăratul nume al faptelor), Cluj-Napoca, Grinta, 2016.


nr. 67 n ianuarie 2017

polemici

actualitatea literară 5

Ion Miloş, un bănăţean europenizat

„Eu rătăcesc din limbă în limbă / Şi sângerez...”

S-a stins, la începutul lui decembrie 2015, departe de lume, aproape uitat de amicii literari, „cazat” la căminul de bătrâni din Lekattens (Malmö), poetul şi traducătorul Ion Miloş. Simţind moartea, cu gândul la casa viţei de la Sutjeska (Sărcia), acolo unde a văzut lumina zilei şi exprimându-şi, repetat, dorinţaţipăt: cea de a fi îngropat în pământ românesc. Prizat ca un poet sceptic (Romul Munteanu, 1978), înstrunând coarda meditativă în registrul unei aparente simplităţi şi privind „cu ochi noi” spectacolul existenţial, mereu proaspăt şi multicolor, Ion Miloş (1930-2015), românul plecat din Sărcia (Serbia) să cucerească lumea, a stârnit – prin operă şi prin traseul biografic, spectaculos şi accidentat – comentarii bogate. În pofida tânguielilor, aprecierile critice n-au lipsit. Despre poet şi truda sa rodnică de tălmăcitor în câteva limbi s-au rostit voci importante, începând cu Şerban Cioculescu, de pildă. Să amintim, în treacăt, că acest „idealist incurabil” (cum l-a văzut Virgil Mihaiu) se dovedeşte un „martor caustic”, propunând, de fapt, un comentariu liric, coborând în concret cu o dezinvoltură cvasi-epică (Petru Poantă). Să fie aceste exerciţii de luciditate, filtrând existenţa, argumentele unui vitalist? Punem mai degrabă sub semnul întrebării o astfel de afirmaţie. Dar nu putem să nu-i dăm dreptate lui Ioan Holban care, undeva, nota sec că Ion Miloş îşi aşteaptă răbdător exegeţii. Şi că, pornit în căutarea identităţii pe suportul meditaţiei morale, lansând aspre rechizitorii, el se dovedeşte mereu bătăios, robust, clamându-şi însingurarea ca un disperat strigăt existenţial, fără a capitula însă. Într-adevăr, despre „suedez” nu s-au scris vorbele meritate. Risipim superlative pentru iniţiative mult sub cota reuşitelor sale, împlinind un bilanţ impresionant. De ce am fost zgârciţi cu Ion Miloş? De ce uităm că poetul, debutând la Vârşeţ cu volumul Muguri (1953) a refuzat poezia „de dictat”, de reţetă stalinistă şi a fost obligat să aleagă calea exilului? „Anii de muguri” şi de cântec s-au preschimbat în tristeţe şi singurătate. Acele „fragede manifestări” erau lăudate de un Virgil Birou în Scrisul bănăţean; dar „vremea lui Ionel Miloş”, cel care, inevitabil, era „de partea tinerilor”, a fost marcată de eseul său Ce-i de făcut?, găzduit în Lumina (nr. 6/1957; nr. 1/1958), strecurat acolo prin bunăvoinţa lui Traian Doban, se pare. Poetul se mărturisea: „sunt tânăr, neastâmpărat ca vântul”. În consecinţă, va blama absenţa criticii, mafiotismul literar, gaşca jdanovistă, tutela bătrânilor ideologi în frunte cu „atotputernicul” Radu Flora, încercând a risipi, într-o cruciadă de ecou, negurile dogmatismului. Sinceritatea, fireşte, l-a costat. Au urmat bârfele exilului, calvarul suedez, zidul suspiciunilor şi, în fine, în 1968, prima vizită în România pentru cel care scria: „Din embrion, cred, am vrut să vin în România”. Într-adevăr, acest ominstituţie nu s-a lepădat de românitate. „Nu pleca din grai” ar fi deviza urmată cu sfinţenie. Dar poezia sa, gândită, „de meditaţie” (Ulf Malmquist) nu putea accepta idilizarea. În Trei ţări, Ion Miloş constata cu luciditate dureroasă: „Eu am trei ţări / Iugoslavia e moartă / România zace la spital / Suedia şchiopătează. / Eu deschid ferestrele în larg”. Sau contemplând anti-blagian satul agonic: „Eternitatea nu mai trăieşte în satul meu natal”. Ca şi: „tinereţea a plecat peste hotare / bătrâneţea se retrage în cimitire”. Bineînţeles, consecvent acestei viziuni, şi erosul

polemici de tranziţie

devine sarcastic (cf. C. Dram), vânând o „fericire programată”. Deşi Miloş rupsese orice legătură cu literatura română din Voivodina, el trăia – cum frumos se mărturisea într-un interviu (1989) – cu „cugetul spre casă”. Şi iată, fixat în Suedia, după o căsătorie sterilă, editorialiceşte vorbind (1959-1977), după acest lung boicot, după scurtele înseninări, iscate de apariţia unor volume sau de obţinerea unor importante premii, poetul cu sufletul rănit pare a fi supus unui nou exil. Cum să explicăm, altfel, absenţa sa din cartea lui Ştefan N. Popa, cercetând oaza românescă din Voivodina cu un vigilent „ochi din afară”, sub pavăza „principiului de obiectivitate” – cum suntem preveniţi? Fiindcă, O istorie a literaturii române din Voivodina (Ed. Libertatea, 1997) pur şi simplu îl ignoră, săvârşind o strigătoare nedreptate. Încât, poetul şi omul Ion Miloş, tensionat de această ecuaţie dilematică (om sau număr) poate scrie mâhnit, în conflict cu soarta,

sufletului şi ne învaţă „limba raiului”. Ea ne preumblă printr-o „grădină parfumată cu vise”, acolo unde desluşim „o melodie albă de vioară”. Invocând numele – rugăciune, acea iubire crescătoare, ţinând „până va apune timpul” (devenită o „floare cosmică”), Ion Miloş află în eros un refugiu. Se poate opune, astfel, răutăţii din jur, nimicului care – ameninţător – se cască instalând vidul afectiv, în fine poate lupta cu singurătatea (care probează că „viaţa e rece”) şi cu ispita arginţilor zornăitori, întreţinând demonica poftă achizitivă. „Bolnav de dragoste”, poetul – trecut prin experienţe răvăşitoare – deplânge acest „soare de minciună”, întins peste o lume de oameni-obiecte, în care singurătatea sângerează. În care, iată, cuvintele amăgitoare ghilotinează visătoria iar spiritul tranzacţional pustieşte sufletele. „Banii – observă Ion Miloş – lucesc în loc de soare”; iar de poezie „doar naivii se mai ocupă”. Să fie Ion Miloş, confruntat cu „frigul suedez”, un naiv? Nici vorbă.

retras „pentru a plânge”, fugind de sine şi regăsindu-se, decepţionat, ameninţat de pierderea identităţii şi revigorat brusc, reizbucnind cu încăpăţânarea pietrei: „să ai de toate şi să nu fii nimic”. Pericolul depersonalizării, scufundarea în anonimat, invazia culturii media (obligându-l să „respire pe Internet”) nu sunt doar ameninţări latente. Iar sfaturile (inutile, între noi fie vorba), venite din firescul şi concretul ce năvălesc în poezia sa, tinzând, totuşi, spre „puritate gnomică” (cum bine observa Mircea Martin), îndemnând la o trăire „potolită” ori la jocuri duplicitare, date fiind vicleniile vieţii, par covârşite de spectacolul firii, purificator. Şi cheamă în sprijin, corectiv, în lupta contra timpului, refugiul în trecut, doritor a fixa clipa cotropită de beatitudine, tocmai iubirea: „Ce-ar fi viaţa / Dacă iubirea nu e”. Există – ne previne Ion Miloş, la atâţia ani de la debut – şi „toamne cu muguri”. Dincolo de „cearta cu amintirile”, dincolo de luminile şi umbrele care i-au năpădit existenţa, poetul e confiscat de o himeră, invocând „femeia visului din mine”. Şi tristeţea pânditoare, şi pustiul din jur („apele curg spre singurătate”, cum notează într-un loc) estompează chiotul vitalist. Un eros întomnat, înţelepţit, tânjitor, surdinizând violenţele carnale ne reaminteşte că „timpul e sufletul / Însă sufletul e la spital”. Totuşi, „paharul dragostei trebuie băut / Nu umplut cu duh de catedrală”. Femeia-idee, smulsă din „coasta visului”, dezleagă „muzica curcubeului”, aprinzând razele

Poezia sa, de altitudine filosofică, sub aparenţa simplităţii, enunţă adevăruri fundamentale. Şi o face, parcă, în joacă. La vârsta când „iubirile fug şi muzica tace”, simţindu-se străin pretutindeni (dar mai cu seamă în „patria spirituală”, România), poetul nu dezertează; nu este un capitulard, deşi, în câteva ocazii, mărturisea lehamisit: „cu destinul nimeni nu se poate bate”. Cel care, „în trei limbi”, s-a bătut cu destinul, a trăit o dramă existenţială şi intelectuală; străin de regia culiselor, bucurânduse, în schimb, de obişnuita (la noi) ingratitudine a contemporanilor, Ion Miloş nu este un învins. Răbdătorul poet a tot sperat: că fără a face tărăboi pe seama dizidenţei va obţine cetăţenia română, că va fi apreciat acasă, că, realizând un tur de forţă, va poposi în librării cu alte titluri. N-ar fi trebuit, credem, să lăsăm pe seama celor care vin, tropăind nerăbdători la porţile literaturii, putinţa unui gest reparator. Dar, în fond, ce-ar putea face un nealiniat, înarmat doar cu răbdare şi har? Să scrie, neapărat, spunând „vorbele pe faţă”, ştiind prea bine că, din păcate, nici ura nu oboseşte iar „măcinarea” elitelor, hărţuielile de grup şi războaiele de mahala se poartă cu o iresponsabilă voioşie la meridianul balcanic. Şi nici nu vor conteni curând / vreodată. Până atunci să observăm că alţii n-au ezitat să-i recunoscă meritele. Tommy Olofsson descoperea în cărţile lui Miloş o „poezie veritabilă”, urcând în Parnasul suedez (cum profeţea Mats Grangerg). Cel care a învăţat limba suedeză „din mânie”

(mărturisea într-un interviu) a stăpânit-o suveran (K. Möller) şi, prin mobilitatea stărilor sufleteşti, prin mulţimea traducerilor şi, îndeosebi, prin concepţia asupra vieţii, izbitordiferită, „împinge graniţele” (Kurt Bladh). În fine, să mai amintim că tragismul cotidian, tras într-o „filozofie subtilă” (Jim Burnes), cu iz aforistic îl îndreptăţea pe Ion Miloş să propună volumul selectiv Prin urechile acului (Forest Books, 1990), din care John Agard a reţinut pentru Antologia poeziei Universale (1995) faimoasa de-acum Dont’s ask me (Nu mă întreba), o poezie migratoare prezentă şi în manualele suedeze. Iar Miloş este acolo unicul reprezentant al spaţiului central şi est-european. De la ivirea volumului Eterna auroră (Ed. Univers, 1977), primul lui titlu la noi, au trecut ceva ani. Harnicul Miloş a tradus peste două sute de poeţi români şi a adus „servicii enorme”, necunoscute aproape, să recunoaştem cu jenă, culturii noastre. Dar statura sa poeticească creşte. Încercând să împace „Nordul” şi „Sufletul”, poetul, provocând destinul, a urmat o traiectorie zbuciumată. Ion Miloş şi-a asumat condiţia de exilat ca marcă ontologică, valorizând-o pozitiv (M. Cimpoi), „prin fapte”. Dar fondul tragic rămâne şi, deseori, el hrăneşte o poezie lamentativă, vorbind despre o identitate frustrată, cultivând laconismul sub aparenţa ludismului. Ca om revoltat, ca „martor caustic”, poetul blamează lumea în care trăieşte (mincinoasă, rapace etc.), asigurândune că o altă lume a visat. Dar nu acceptă filosofia resemnării. Bătăios, cum spuneam, Ion Miloş este un priceput regizor al propriului destin şi, în pofida unui vers emblematic („Toată viaţa mea / N-a fost decât un şir de speranţe frânte”), izbânda sa poetică, certificată într-un spaţiu plurilingv, nu poate fi pusă la îndoială. Chiar dacă poetul Ion Miloş trăieşte (încă) în umbra traducătorului. Trudind pentru gloria altora, împovărânduse cu sarcina de eficient ambasador cultural, cel plecat în lume, văzut ca „un agent fără căpătâi” (v.Gura lumii) urmează a fi descoperit şi preţuit. Fiindcă, cercetând nepărtinitor – cât se poate – peisajul literar ar trebui să observăm că poetul Ion Miloş, regretabil, figurează pe lista scriitorilor subevaluaţi. Vinovat este chiar poetul, cel care – ani în şir – şi-a neglijat producţia lirică traducând cu hărnicie. Dar nu numai el. Însinguratul din Malmö nu agrea „gândirea de grup” şi, rămas în afara găştilor „cimentate”, suportă consecinţele. Ele, deseori, rănesc dacă nu cad în păcatul killerismului cultural. Aşadar, mai puţin cunoscut acasă, neglijat şi de „furioşii” neo-revizionişti (încropind alte clasamente, vai, mincinoase), el a împărtăşit soarta unui ins „împărţit”, tânjitor, crezând că „lumea ar trebui trăită cu inima”. Încât poezia sa, aliniatădoarbiologiceşteşaizecismului şi glisând spre metafizic, se oferă efortului recuperator. Ea se vădeşte a fi o lungă autobiografie, cu pulsatil nucleu erotic, „împăcând” visătoria cu ironia şi sarcasmul, vitriolând consumerismul fără frontiere. Dacă la debut, comentând volumul Muguri, Radu Flora [vezi Literatura românească din Voivodina, Panorama unui sfert de veac (19461970), Ed. Libertatea, Panciova, 1971] îl trecea pe Ionel (pe-atunci) Miloş pe lista celor cu „încercări poetice sporadice”, evidenţiind discursivismul, ermetismul imagistic, „răsunetul eufonic”, surprinzător, şi „implicaţiile narcisiste”, confirmate ulterior (exemplificând cu: „Să fiu poet şi să-nfior / inimă, simţuri, minte, tot – / aceasta vreau să pot!”), în timp, lirica lui I. Miloş s-a decantat şi rafinat. Curios, plonjând în cotidianul tragic şi gâlgâind de concretitudine, ea se încarcă cu

Adrian Dinu RACHIERU

energie morală; pofta epicizării se resoarbe, previzibil, în aforistică. Observator atent, necruţător, caustic pe alocuri, poetul asistă la spectacolul lumii şi propune exerciţii de meditaţie gravă, vitriolând – cu „simplitate orbitoare” (nota Marian Barbu) – utopia prosperităţii. „Banii trag lumea spre soare-apune” (v. Acum şi aici), „fleacurile tutelare” ne năpădesc, lumea – suntem avertizaţi – „seamănă cu un bar” (v. E rece inelul), în fine, „ura nu e vindecată / Şi bate toba în saloane” (v. Viitorul fără viitor). Sunt vechile teme (obsesive), reluate într-o orchestrare ingenioasă; încât volumele din urmă evidenţiază o falsă Poetica nova (cum e botezat un ciclu), de fapt. Poetul nu s-a schimbat şi nici nu putea să se schimbe. Şi nici nu era cazul de vreme ce şi-a aflat (demult) matca. Ascultând Cântecul timpului, el contemplă, mâhnit, „lumea de piaţă”, ştie că cititorii au dezertat şi „iubirile nu se mai întâlnesc” (v. E frig în lume). Mai mult, întristat, pare a regreta chiar truda de o viaţă pusă în slujba culturii române: „Cui îi mai pasă / De Biserica culturii române / Ce-am ridicat-o în Suedia” (v. Zburând prin viaţă). Cine are îndoieli să citească articolul Durerea literaturii române, cules în Lumina (vezi nr. 1/2006, p. 7-10). Acolo, Ion Miloş deplânge soarta unui neam care nu are „sentimentul actului obştesc”, care îşi huleşte valorile, iluzionându-se că e cunoscut în lume. Sau să răsfoiască volumul Durerea de a fi român (2010), un lung interviu în care, provocat, poetul din Malmö se destăinuia. E oare o întâmplare că Eminescu, în volum, apărea pe meleaguri suedeze abia în 1989, cu prilejul secolului scurs de la moartea poetului? Fireşte, în tălmăcirea lui Ion Miloş, iute blamat apoi pentru serviciile aduse „culturii ceauşiste”. N-ar fi potrivit să insistăm aici asupra acestor dureroase chestiuni. Dar e momentul să afirmăm răspicat că avem de-a face, în cazul poetului Ion Miloş, cu o voce europeană. Poet cioranian (zicea Mircea Tomuş), de explicit tâlc moralizator, ştiind, totuşi, că „nu există gândire mai frumoasă / Decât lumina ce surâde”, harnic traducător (a tradus, observa I. Cristofor, „cât un institut”), înviind odată cu Rădăcinile focului (1994) şi considerându-se un produs al spiritualităţii româneşti, bătăiosul Ion Miloş „a lărgit graniţele”; poezia sa, dialogală, filosofardă, raţionalistă, îmbrăţişând laconismul ideilor şi tinzând spre gnomism este, însă, un strigăt de durere. Din păcate, mare colecţionar de premii şi diplome, scoţându-şi volumele la edituri fără vizibilitate, în tiraje confidenţiale, Ion Miloş,temperândegoismulcreatorului prin osârdia traducătorului, a fost un poet fără impact. Posteritatea va repara, sperăm, această nedreptate, redescoperindu-l. P.S. Am încercat, în volumul de convorbiri cu Ion Miloş (Durerea de a fi român, Editura Semne, 2010), apărut sub auspiciile Ligii Culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni, prin generoasa strădanie a d-lui Victor Crăciun (sperând într-o „reconsiderare vie”) şi cu sprijinul Consiliului Judeţean Alba, să-l omagiem, la cei 80 de ani, pe Ion Miloş, evidenţiind bătăliile sale pentru susţinerea românităţii. O carte, din păcate, fără ecou! Ar fi binevenită, credem, o reeditare. Cine s-ar încumeta să o finanţeze?


6 actualitatea literară

cronică

nr. 67 n ianuarie 2017

Chemarea de dincolo de praguri Contagioasă ca molima și fidelă precum ceața, moda dă tonul expresivității. Ca manieră de a fi (ori de a acționa), ea particularizează o persoană, epocă, sau țară. De regulă, moda vine ”pieziș” și dispare la fel, lăsând în urmă-i ”pustietăți” în reciclare. Ori, altfel zis, gustul fad al efemerului tranzitat de bruma imitației sterile. În recurența ei ”patologică”, moda nu e selectivă. Unde găsește vad prielnic, se aciuează temeinic, revendicând și dreptul de preeminență. Încât e realmente greu de ieșit la capăt cu ea, mai ales dacă ești o fire moale și rămâi prea des cu gura căscată în fața minunilor ivite pe nepusă masă. Cu referire specială la lirica tinerilor noștri poeți, ce constatăm? Descoperim și aici o modă care îi ”curbează” de plăcere: aceea a traducerilor în limbi de circulație internațională. Ideea în sine nu e rea, ba poate fi și profitabilă. Problema însă se schimbă atunci când tu, biet începător, sari direct la graiul lui Shakespeare, Dante, Voltaire sau Cervantes, fără a cunoaște/stăpâni bine propria-ți vorbire! E ca și cum ai încerca să pilotezi un supersonic, dar habar n-ai să-l aduci în parametri funcționali! Există, neîndoielnic, ispita de-a te face remarcat cât mai iute și pe arii geografice cât mai largi. E în logica omului să reacționeze așa, altminteri n-ar mai fi o specie atât de concurențială. Numai că tălmăcirea prematură și intempestivă a creației în alfabete alogene nu-i conferă automat și calitate. De obicei, consacrările interne și externe vin anevoie și odată cu experiența axată pe trudă intensă și statornică. O simplă transpunere, chiar și în cele mai uzitate fonetisme ale planetei, nu înseamnă nimic în absența suportului axiologic adecvat. Dar, cum spuneam, stăruie părerea că, procedând astfel, poetul va ajunge mai repede (și mai ușor) pe meridianul gloriei literare, intrând triumfal în conștiința publicului. Este, totuși, o mentalitate eronată structurată nu pe fundament valoric, ci pe factori aleatorii precum rezonanța limbii de ”traducțiune”, fasta dispoziție momentană a șefului vreunui juriu mondial sau, finalmente, pe canavaua hazardului, ca la ”Loto”. Prin cele consemnate până acuma nu vreau să minimalizez osteneala vie și curată a atâtor vlăstare poetice remarcabile. Sunt convins că dintre ei se vor înălța barzii de frunte ai nației – oamenii ce vor duce cultura națională mai departe. Însă, concomitent, nu pot să nu observ amploarea fenomenului în care tot mai numeroși poeți debutează în ediții bilingve, trilingve ș.a.m.d. Ciudat e că unii nu se mai mulțumesc cu limbile îndeobște știute – franceza, engleza, italiana, spaniola – ci își proiectează stihurile și în calapoade zămislite la mare distanță de arealul carpatin. Tot respectul și pentru aceste idiomuri și vocabulare, dar, parcă, nu-i prea mult? De regulă, excesele dăunează, fie că provin din zona spiritualității elevate sau din aria banalului cotidian. Traducerile sunt necesare și ele reprezintă o amorsă între culturi. Dar când tu n-ai descâlcit nici măcar acceptabil rostirea maternă, însă ții morțiș să publici în cele mai influente limbi, ce concluzie putem trage? Unele lucrări merită a fi ”turnate” în sonorități alogene, fiind competitive. Dar cele mai multe – nu. Ambiția și finanțele aferente tipăririi cărții nu ajung pentru a consacra un nume și a împlini un destin artistic. Nicio limbă, oricât de prestigioasă și de răspândită ar fi, nu poate suplini talentul, harul, acel grăunte de imponderabil ce dă substanță și proprietate compoziției. Doar tu, creatorul, ești responsabil înaintea cugetului tău și al semenilor. Restul, de va fi să fie, va veni de la sine, fără a forța nota cu stridențe sau găselnițe conjuncturale. De bună seamă însă că aplombul mimetic, atât de prezent la unii barzi, va mai face încă destule furori. O ”traducțiune” într-un dialect cât mai exotic, nu-i așa?, va răscoli saloanele, pe când un volum în slova băștinașă riscă decesul în anonimatul prozaic și vulgar. Există, așadar, o realitate simptomatică a literaturii autohtone – recte lirica debutanților (și nu numai) fascinați de mirajul tălmăcirilor lingvistice. Și care, în naivitatea și nădejdea lor, cred că transpunerea versurilor în alte fonetisme le amplifică instantaneu valoarea. Tocmai de aceea și râvnesc din răsputeri la încununare internațională, preferând apariții editoriale în formate conținând de la 2-3 graiuri în sus și – de ce nu? – prefețe ”astrale”. În compensare, însă, întâlnim și poeți ce contrazic această nefirească împrejurare. Și care nu doar că stăpânesc la nuanță limba maternă, dar o mânuiesc perfect și pe cea în care se croiește traducerea. Când se asociază cele două condiții esențiale, realizarea nu poate fi decât una de marcă, la nivelul superior al iscusinței provocate. Acesta este și cazul poetei și traducătoarei Viorica Bălteanu. De aici pornește în dorința-i legitimă de a-și face cunoscută creația și pe alte spații geografice decât cele natale. De aici purcede, de la ”coliziunea” formației/instrucției cu talentul, cu acel ”ceva” ce nu dă pace minții și sufletului, silindu-le la perpetua efervescență întru bine și frumos. Recent, la Editura timișoreană Eubeea, i-a apărut volumul de poezie bilingv (româno-italian) intitulat ”CÂNT PLÂNS / CANTO PIANTO. CANTO PIANTO / CÂNT PLÂNS”. Cu o Postfață de reputatul critic și istoric literar Adrian Dinu Rachieru, cartea

este o antologie înglobând versuri concepute în diferite etape de elaborare și traduse din limba română în cea italiană, și invers. Declarând sentențios că ”nimic de făcut: m-am născut în zodia vărsătorului de lacrimi”, Viorica Bălteanu ne transmite un mesaj subliminal, avertizându-ne că, o dată stârnită de ceva, nu mai poate fi oprită din ”risipire”. Că determinarea ei este maximă, iar implicarea totală, mergând până la ardere completă. Până la sacrificiu. În numele unei cauze nobile, e în stare de orice, inclusiv de abandonul de sine, sens în care există suficiente antecedente revelatoare. Ca dintr-un veritabil corn al abundenței, ea ”varsă” generos surplusul preaplinului sufletesc, irigând necurmat rădăcinile sensibilității creative și nișele conștiinței civice. Precum știm, traducerile nu fac o literatură, dar contribuie la mai buna cunoaștere și apropiere între culturi. Iar când traducătorul e și cadru universitar, cu specializarea de licență în Limbă, literatură și civilizație italiană, reușita e firească. Aici nu se mai merge pe improvizări și aproximații, ci pe estimări riguroase și profesioniste, ceea ce exclude făcătura sau lucrul de mântuială, întrucât de iscusința și probitatea tălmăcitorului depinde receptarea corectă a textului. Reliefarea lui conformă, redarea cu acuratețe a celor mai subtile nuanțări stilistice și semantice, raportările contextuale etc., fac din toate aceste elemente condiția decisivă a izbânzii. Cu alte cuvinte, aici vorbim de un statut consolidat al meseriașului de vocație, care știe în detaliu cum și ce trebuie să înfăptuiască. În Cânt plâns/Canto pianto. Canto pianto/Cânt plâns, Viorica Bălteanu apare în dublă ipostază: de poet și de traducător. Ambele circumstanțe sunt complementare, relevând o judecată fină, solemnă, o conștiință publică angajată și – nu în ultimul rând – un puternic sentiment al apartenenței. De bună seamă că, în ce-o privește, gena identitară este mai robustă, mai viguros încrustată în fibra profundă a ființei sale. De aici și o nedisimulată superbie a ținutei și a discursului, care, în fond, îi șade atât de bine și de natural. Când spune ”Iar de am vreo măruntă virtute/e numai dezgustul irepresibil/față de bani și vânzare”, avem toate motivele s-o credem. Și asta întrucât dovada rezidă din verticalitatea atitudinii trecute și prezente – poziție ce n-a făcut deloc casă bună cu tranzacția principială sau compromisul lucrativ. Dacă purtarea/comportamentul ține de caracter, latura creativă depinde de imponderabilele sensibilității în stare de a transfigura. Și aici Viorica Bălteanu ne surprinde cu disponibilitățile sale lirice exersate de timpuriu (1970) și ajunse acuma la ”coacere” deplină. ”Și-n negură caut/versul cel bun/pe calea luminii”, mărturisește poeta, adăugând: ”Amare seve port în sânge:/clocot adânc de lacrimi dace,/ un cânt latin în mine plânge,/nu știu să mint, nicicând n-am pace”. (Autoportret) Viorica Bălteanu are două imense iubiri: România și Italia. Îndrăgostită de una, înamorată/sedusă de cealaltă. Un glas tainic al ancestralității zămislitoare o ghidează mereu către Cetatea Eternă, ca spre limanul reconfirmării și al nemuririi. Al resetării identitare, ori de câte ori pășește pe solul acela atât de năpădit cu elemente și probe ale obârșiei comune de sub stindardul faimoasei acvile imperiale romane: ”Continuă-ntre lacrimi/cântul meu latin/ce-i evocă pe dacii eroici./Nici temeri, nici moarte/nu-l vor putea opri,/mai bine se va auzi/după mine, poate./Ascultați-l, vă rog,/nu-i târziu niciodată!” (Cânt latin) Entuziastă, chiar exuberantă deseori, dar nefăcând vreodată rabat de la calitate și

principii, poeta poate ilustra chipul româncei mândre și tenace, care își cunoaște perfect menirea și valoarea: ”Îngenunchierea, iar nicicând/frângerea (pe roată sau nu)/o plâng aprig în necurmată/ latinească litanie fără lacrimi,/amintind cui nu știe/cum dacii mureau/în homeric sau mut/imens hohot de râs”. (Fără lacrimi) Dincolo de evocările istorice (preferate, de altfel), există în lirica autoarei și atracția către pictural. Farmecul redării ne aduce în față tablouri pitorești, din care natura se revarsă generos, invadând retina cu frăgezimi consființind expansiunea în metamorfoză: ”Cu ochii albaștri-violeți/clipesc în umbră flori timide,/străpung molaticii bureți/rugina anticei hlamide/sub care germinează feți/hrăniți din sevele fetide:/stejari, ca mâine, azi, puieți,/corole proaspete, aspide”. (Germinație) (Poemul acesta se poate citi și în altă cheie, cufundând interpretarea într-o zonă a ambiguității ”subversive”, întrucât a fost scris și publicat înainte de Revoluție). O aură nostalgică însoțește, în general, creația Vioricăi Bălteanu. Ea gresează discret ”balamalele” timpului, desfășurându-se ca un aglomerant între eul vulnerabil și spectacolul dăinuirii asaltând necurmat conștiința. De aici și un număr mare de tatonări și interogații, mărturisiri și invocări vizând statutul omului și treptele existenței, începând din antichitate și până în zilele noastre. Concepută cu multă simțire (și nu rareori cu patos), poezia autoarei relevă un spirit elevat, mereu întinerit și susținut de un temei istoric și cultural de prim rang: afinitatea pregnantă dintre națiunea română și cea italiană. Ca liant, acționează moștenirea fabuloasă a trecutului comun, iar ca premisă a evoluției pozitive – deschiderea neîncetată prin schimburi spirituale și de altă factură. Domeniu în care poeta, traducătoarea, profesoara universitară și latinista Viorica Bălteanu excelează deja – truda ei fiind răsplătită, în anul 2004, cu titlul de Cavaler al Republicii Italiene pentru merite culturale. Iar prezenta carte ”CÂNT PLÂNS/CANTO PIANTO. CANTO PIANTO/CÂNT PLÂNS”, este încă o dovadă a incursiunilor sale istorico-lirice la origini, la acele izvoare care, în definitiv, ne reprezintă pe toți și de care trebuie să fim mândri. Căci, de ce să nu recunoaștem: nu oricui îi este dat să se tragă (fie și parțial) din cea mai formidabilă structură statală ce a ființat vreodată: Imperiul roman. Iată, în acest sens, o adevărată profesiune de credință rostită la temperatura înaltă a corelațiilor istorice peste veacuri: ”Ce aprig s-au iubit, cândva, în Dacia Felix/o sprintenă fecioară și un mândru centurion!/Port sânge dac în vine, iar graiul mi-e roman./pe moșii mei uciși nu pot să-i uit,/ nici pruncii înrobiți de levantini./Iertare-ncerc să dau, pentru că-s blândă:/am nume dac rostit pe latinește,/ au plâns prea mult ai mei, visând reîntregirea; /iar când pășesc din nou la noi în Cernăuți,/pe mal nistrean ori pe nisipul pontic,/că așa va fi în veci de veci eu știu!” (Atavism) __________________ *) Viorica Bălteanu – Chemarea de dincolo de praguri – Editura Eubeea, Timișoara, 2016

Alexandru MORARU


nr. 67 n ianuarie 2017 Sufletul negru al cuvântului Cum mijești privirea după omul alergând departe pe câmpia încremenită în gerul lui ianuarie, așa scrutezi sufletul negru al cuvântului pe hârtia albă. Vei fi martorul unei sinucideri perfecte. Ori fericitul părinte al unei nașteri fără de seamăn în veac. Mai știi? Poate se va scrie cu sânge, poate cu floarea de gențiană ori cu ultimul țipăt al unei specii pe cale de dispariție. Poate cu sufletul tău. Sufletul negru al cuvântului la granița dintre viață și moarte îl scrii și-l ștergi și iar îl scrii, și femeia stinge lumina clătinând din cap a mustrare și soldații se-ntorc cântând la cazarmă. Se face noapte de tot și ești deodată mai cuminte ca un cuvânt vechi din ethymologicum magnum.

(...................................) Cine se leapădă de iubirea dintâi, de secunda aceea de nedescris în cuvinte (pentru că ea nu poate încăpea în cuvânt, nici în culoare, nici în sunet - poate doar în mașinăria neunsă a universului) Cine își neagă nașterea, căsătoria și moartea acela nu se poate considera nici măcar o bătrână celulă auriculară în implozie controlată. Nici pernă pentru odihna celui ostenit de viață, nici apă de stins setea celui însetat, nici bucată de pâine pentru săracii lumii. Acela - zic - să nu-și găsească aleanul în veci și facă-se însuși stâlp de sare-n pustie, lacrimă de câine bătrân în căutare de casă la curte. Cuc fără cuib...

Frumoasă mai e poezia pe care n-o scrii Stai la masa de scris și ea nu mai vine. Bei un alcool anonim cu un amic anonim și ea nu mai vine. Scrutezi orizontul către punctul de fugă promis. Îți vezi rudele sărace emigrând pe sub stelele fixe, le strigi: unde vă grăbiți, neisprăviților? Poezia, când vine, ți se așează pe umăr, cam pe partea nevăzută a inimii, nu răspunde la întrebările tale lumești. Poezia, când vine, e neam de curvă. Te vinde, te cumpără pe un singur cuvânt: nevermore.

Nu există bucurie mai mare ca aceea de a-ți vedea copiii îmbătrânind lângă tine, când vine vremea să le aduci mâncarea în castroane de lemn și-i privești mustrător cum le scapă lingura din mână. Atunci să le spui: uite că ați ajuns și voi ca mine! Tremurați tot anul ca frunza salcâmului, iar iarna să intrați în amorțire (vă consumați, adică, rezerva de tinerețe). Visați colorat. Doar visați. Spargeți semințe la colț de stradă. Fluierați după femeile din veacul trecut. Visați la o dragoste cu program prelungit. Dimineața vă faceți pachetul cu șuncă și margarină. Mergeți pe bicicletă la birourile voastre albastre unde moartea zâmbește larg cu miliarde de pixeli. Treaba voastră, însă vă zic: nu există ceva mai frumos decât răsuflarea de înger servită în castroane de lemn.

Scara Cui i-ar trece prin minte vreodată să mă mântuiască, și-ar pierde vremea cu mine cel puțin o mie de ani. Obișnuit sunt eu să rescriu poveștile casei mele, să șterg de praf icoane cu sfinți păgâni; să recompun mica apocalipsă din dormitor. Toate cuvintele noi reinventează păcate vechi. Absolut toate se-ntorc. Numai tu, Doamne, cu istoriile tale ieftine, numai tu nu. Trece omul sărac pe sub ferestrele mele. Aude greierii cântând în scândura patului. Femeia vieții mele scoate

poezie

actualitatea literară 7

Darie Lăzărescu

dintr-o lacră secretă artefacte de fericire; îmi toarnă-n pahar băutura ochilor ei verzi. Îmi spune: eu te-am născut să repari streașina, pereții care se dărâmă sub ploile astea interminabile. Eu te-am iubit mai mult decât pe toate fabricile și uzinele patriei. Ți-am cârpit cămașa, te-am vindecat de târfele tale. Iar tu, tu te holbezi, seară de seară, la scara aceea a lui Ion scăraru - urcată, coborâtă de neamurile noastre sinucigașe.

Gospel Dacă doriți, ne putem vedea în viitor - cânta un gospel, unii mai obosiți decât alții. Unii încă verzi, în stare să urce golgote, alții abia cărând clasicele sacoșe de rafie. Cei mai mulți duhnind a singurătate, îndrăgostiți de femei fără corp; experți în compunerea de scrisori parfumate, returnate mereu fără răspuns. Ne putem întâlni să ciocnim un pahar la cârciuma Chiralina. Poate reușim să schimbăm două vorbe cu fata din vis. Mai știți ceva despre ea? Mai trăiește? Încă se mai dezbracă în fața ferestrei? Ne putem întâlni la o șuetă în viitor. Vom bea făcând bruderschaft. Vom tăcea mai apoi, privind insistent în lungul Căii Regale soldații mărșăluind fericiți către cazarma inimilor sfărâmate.

Poeții ca și bețivii au aceleași ambiții neroade de a li se da dreptate chiar când te mint de la obraz. (de fapt mint din zori până-n noapte); mint că ar fi nemuritori. Mint că au iubite care nu-i părăsesc la cea mai mică metaforă neinspirată. Sunt convinși că dețin adevărul unic despre viață și moarte; cred cu tărie că mama și tatăl lor n-au existat vreodată, ci doar niște icoane frumoase lăcrimând bizantin când inspirația se lasă așteptată. Poeții ca și bețivii au insomnii chinuitoare pe partea cealaltă a lumii numai a lor, nu ca noi, locuitorii dormitoarelor unde nu se-ntâmplă nimic. Uneori ațipesc - totdeauna în poziția fetusului. Uneori se nasc - bătrâni și înțelepți și naivi. Alteori mai și mor - pe buze cu adevărul lor tâmp, zâmbitor și alcoolic. Birtașul închide după ei ușa, e târziu: mâine va scrie alte ferpare în caietul băutorilor pe datorie.

Istorii Iubito, de-o fi să ne pierdem mințile din motiv de alcooluri sau de dragoste în exces, să coborâm, draga mea, într-unul din canalele memoriei colective. Să-ți cânt hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea, ori altă tâmpenie, într-o beznă desăvârșită. Tu, care miroși ca Sulamita a mirt și a tămâie, tu, alături de mine, să te strecori prin hrubele duhnind a transpirație veche de o sută de ani, prin întunericul săgetat de jăraticul a mii de țigări nămolul fosforescent al infernului. Și întorși la căsuța noastră de turtă dulce de pe strada inimilor sfărâmate, se cuvine să povestim frumos despre urâții lumii ăsteia parșive: ciungul de la Lepanto, cocoșatul de la Notre Dame, șchiopul de Petru, orbul din Brăila istorii care de care mai picante.

Ca și cum aș fotografia un seism N-am să mai scriu despre tine. Nici în somn, nici în miezul de zi. Ar fi ca și cum aș fotografia un seism ori moartea lentă a unui fir de iarbă. Și asta - crede-mă - nu se poate. Și dacă te-ai schimba la față, cu viața pe viață călcând, tot m-aș întreba ce mai cauți tu în piatra de alexandrit (niciodată aceeași pe degetul păcătosului cu trupul). Aș fi în impas ca un râu subteran, ca un tren cu destinația necunoscută. Ca un înecat vechi compătimit cu false regrete pe o plajă din Vama. Și asta - crede-mă - nu se poate.

Pe strada Regală chiriaşii aruncă în noi cu fulgere globulare balcoanele rococo se cutremură de urale într-o limbă de sorginte indică/ circulă zvonul că iar s-a aprins felinarul roşu la tanti Elvira fumăm în pumni bem sastisiţi un şvarţ cu miros de hrubă veche/ înjurăm guvernul/ ne ţinem încă bine de coloanele cu gorgone cineva ne spune - hei trecutul e mort ura şi la gară - dintr-o fotografie de epocă ne priveşte o doamnă brună cu voaletă şi aluniţă plasată sfios deasupra sexului ei orbitor o cât ne-a iubit/ ne-a iubit pur şi simplu şi absolut pe gratis în cealaltă viaţă pentru că vorbeam fluent franţuzeşte/ pentru că purtam dezinvolt la rever o garoafă ca o hemoragie misterioasă şi când puţin ne păsa dacă am fi murit în duel cu ultimul vinil his master voice

Gara de Nord În Gara de Nord nu se vorbește tare. Nu se strigă după iubita care a greșit linia, deși i-ai repetat că nu e bine - nu e bine să călătorești cu o locomotivă cu aburi care te poate duce într-o gară mică de câmpie, cu peronul pustiu. Cu un cer presupus unde nici stelele din Alpha Centauri nu se mai aprind.

Iar la sfârșit poate o să aducem vorba - în treacăt! și despre cei mulți din Gara de Nord care își transportă întreaga viață în sacoșa de rafie. Să-i urmărim cum coboară până-n al nouălea cerc, în timp ce noi scrutăm orizonturi liliachii prin hublouri de chihlimbar,

În Gara de Nord se tace, se merge cu capul în jos. Nu se răspunde la bună seara. Nu-i oferi necunoscutei o țigară și-un foc. Nu-ți povestești biografia săracă în evenimente majore. Scoți din buzunar ultima scrisoare primită de pe frontul de est și te prefaci că o parcurgi cu atenție: “Nu mai e mult și mă voi întoarce la voi, mi-e dor de mă-ta, sunt sănătos, ceea ce vă dorim și dumneavoastră la fel”. Semnat INDESCIFRABIL.

iar papucii noștri așteaptă frumos aliniați în fața ușii.

În Gara de Nord, până și scrisorile de pe front se citesc în gând.


8 actualitatea literară

şcoala de poezie

Bogdan-Alexandru Petcu

lichidul amniotic curgea în șiruri infinite peste căminele din ardeal păsările cădeau prăpădite la sol tata își dorea să aibă cât mai multe amintiri prin noi fiii lui susceptibili oricând să deschidă un ochi și să iasă în lume ca ursul polar după un somn de luni întregi căminele din ardeal se prăpădeau sub uralele părinților fericiți undeva mama pierdea încă o sarcină și spera să nu își aducă aminte a dat naștere prea puțin ca acum să nu aibă alzheimer poate și azi mai curge lichidul amniotic de-acolo în ea nebunia se instalează ca într-un spital plin de orbi

ora confesiunilor (4) am atâta acces la conștiința mea noaptea încât ar trebui să mi se facă frică dacă ies demonii din mine ca din jekyll și poate e un demon cine știe? cel care-mi spune că prietenul lui tudor a murit întrun accident de mașină și că el se simte acum în preajma dispariției de fapt e în brațele unei empatii largi ar trebui să-i povestesc de heidegger, mi-ar spune proful de filosofie din liceu să-i zic că moartea e la celălat și că partea bună e că a fost la el și nu la tine iar tu îți poți termina berea. poți uita. și apoi să îți aduci aminte de ea. în fond, asta ar fi marea epopee a lumii să trăiești cu moartea lângă tine în celălalt cu moartea pre moarte călcând ar cânta fericiți creștinii poți face lesne asta și poți încă fi fericit altfel învățătura din cântarea cântărilor ar deveni nerostuită în schimb îi spun doar mama mă-sii e important că mie mi se prăjesc cartofii bine în tigaie și că nu o să depășesc deadline-ul la muncă și-apoi o să am timp să vad că a mai murit cineva și că incă nu am ajuns să am crizele vârstei de mijloc și să ignor perspectivele psihanaliste și tot apoi ema îmi zice că citise ea undeva că oamenii sunt muritori partea tristă îi că sunt muritori pe nepusă masă apoi mergem în bucătărie, mâncăm cartofi prăjiți cu brânză akadia cumpărată din kaufland și uităm omenește să strângem masa poate o fi însemnând și asta ceva

ora confesiunilor (5) nebunia bătea la ușa spitalului dintr-un mic oraș de provincie unde oamenii nu rămân de obicei cu amintiri poate de-aia se chinuie să dea naștere ciorile curgeau în cârduri infinite peste căminele din ardeal lichidul amniotic ajungea sub valorile firești medicul de gen feminin și cu un mers atât de senzual încât spațiul ezita să existe în jurul feselor ei se chinuia să explice unei mame că totul este ok chiar așa îi spusese cunoscând probabil că în primele războaie purtate de americani acest lucru însemna că nu fusese pierdută nicio viață în luptă deși cine știe câte au fost afectate iremediabil mai mult decât epidermic și în asemenea măsură încât preferabil era să îți zacă neștiut de nimeni în gura unei ciori cordul

nr. 67 n ianuarie 2017

rareori îmi amintesc și eu cine sunt poate de-aia am să mă și sinucid și-apoi voi uita ce am făcut la un loc cu lumea întreagă totuși e puțin probabil să se fi întâmplat și să urmeze să fie toate acestea citesc poezie fumez o țigară respir ce dovezi mai bune de-atât să existe pentru a demonta toată dialectica mea?

ora confesiunilor (6)

între ovarele unei femei oarecare steriletul își păstrează stoic rectitudinea ea însă se bucură de juisări nefirești surde iar pântecele-i sună ca un clopot la finalul liturghiei țăranii

cei mai credincioși dintre pământeni duc către cimitire coșuri din nuiele împletite de alții se gândesc că totul aparține celuilalt numai pe tatăl pe mama trebuie să-i respecte, au fost ai lor singurele lucruri reale pe care le-au avut în posesie. totuși linda e de părere că unica notă ontologică distinctivă nu îi e corpul lasciv nici buzele cu care poate săruta sexul tuturor bărbaților ci steriletul acela tăcut care există și va continua să se audă surd chiar și când viermii vor alerga printre coastele ei de parcă ar fi la 100 de metri garduri. eu nu știu ce să zic ce pot eu ca bărbat să declar ca fiind de o realitate inefabilă și să fie al meu? mă gândesc la cuțitul de vânătoare pe care voiam să îl cumpăr

la argintul coloidal care m-ar putea face albastru la ora confesiunilor când tudor și robert stau în chiloți și îmi spun mie cele mai prostești întâmplări

ora da ora aceasta când gândurile se învârt în capul meu ca spermatozoizii în uter neștiind ce e ghemul acela ușor umed ușor temător care plutește așa cum credeau anticii că plutește pământul pe apă ea ora e lucrul real inefabil care va rămâne 9 p.m. chiar dacă pe pământ supraviețuiesc o singură femeie și-un singur sterilet

ora confesiunilor (7) undeva în subsolul cuvântului un șarpe învelea păcătos vocalele femeii.  buzele ei de soprană aduceau pe pământ orbirea tuturor gloanțelor  drept care nebunii războaielor au rămas fără muniție  și-au început să jupoaie sângele din mijlocul metaforelor pentru care luptau.  acolo-n subterane se dădeau lupte: șobolanii alergau ținând cozile ridicate cutremurul se instala ca o stare firească a lumii iar mama alunga șarpele din ogradă. la ceasul acela cineva cădea între numere  măsura cu rigla distanța dintre viață și moarte; și ștergea înapoia scrisului cu mâneca hainei. am mai văzut și-o umbră ieșind dintr-o casă  pentru a sărbători urletul câinelui de la 2:03 a.m.

ora confesiunilor (9) toamna a venit anul ăsta ocolind oasele mele iar mama știa bine venea dimineața și-mi verifica mâinile nicio urmă de frunză în ele nimic; dintre toate lucrurile destinate căderii nimic nu se găsește aici știu mamă știu dar nu e firesc așa andreea, de pildă, a început să muște din cercuri fratele tău abia născut în ultimele secunde ale mileniului II a strâns deja recolta cifrelor tatăl tău s-a lăsat de fumat eu uite sunt mai bolnavă nu ești ba da uit cu teamă și bucurie casa noastră ce face? i s-a-ncrețit fruntea  păcat. cuibul de sub streașină nu a mai fost cucerit. plouă ca-n luna... lui marte, mamă iar eu uit ce-ai mai citit în ultima vreme? fragmente din cântarea cântărilor și-am fost fericită eram o copilă pluteam prin ardeal ca un corb atunci sub zodia zborului vegheam femeile însărcinate așteptam să intru într-o coajă de nucă să mă nasc să o văd pe mama murind la trecerea din camera de dormit în bucătărie să am patru copii să plece toți și să rămân uitată chiar și de mâinile mele până când moartea mă va despărți râde. păcat.


nr. 67 n ianuarie 2017 Femei singure Iris îşi dorea un foarfece să-şi poată decupa trupul în aşa fel încât să se potrivească perfect în braţele tuturor bărbaţilor care au refuzat să o iubească pe motiv că palmele lor erau prea mici  spre a o primi.  (îi era tare teamă ca nu cumva să se convertească într-un simpatic animal domestic, gata oricând  să lingă mâinile stăpânului pentru îmbrăţişarea dată în timpul falsei procreări pe timp de noapte) Ura lutul sufocat de tot felul de corsete, de  rochii scurte şi mulate, blugii strâmţi şi costumele de baie la fel de mult precum ura culorile  ce puteau schimba îndată chipul unei femei  într-un veritabil ou de Paşte. (îi plăcea atunci să se imagineze ca fiind Maga  cea care-şi surâde în oglindă în timp ce-şi contemplă  trupul gol, o Lolită nelipsită de îndrăzneala de a juca pe degete ritmurile sufleteşti sau Zenobia  cea mai mult fără chip, cea mai mult idee) Mai apoi, îşi spunea că trebuie să fie tare bine să te poţi îmbrăţişa singură şi să-ţi plângi pe umăr până la prefacerea într-un punct negru pe tavanul unui bărbat  singuratic.

Peisaj cu o cutie şi un tub catodic La ştirile de la ora 5 nu e loc pentru iubire şi intrigi à la Jane Austen sau Emily Brönte,  nenorocirea care se abate asupra oricui se vinde mult mai bine şi niciodată parcă nu simt moartea mai departe din simplul motiv că nu-mi calcă pe umbră. Pe ecran blocuri și case se clatină/ cerul se preface-n bucăți Cerul și pământul, cerul și pământul În cântec răsună oamenii miros a carne trecută.

şcoala de poezie

actualitatea literară 9

Emilia Nedelcoff

Dance me to the end of love

Dragostea e atunci când dorm și salivez pe pernă lângă tine tu nu te superi/ îmi săruți fruntea cu un sentiment patern demn de Lolita lui Nabokov e atunci când mă muști de degete de umeri de coapse hămesit începi să latri la bec tu fratele cel singur al câinelui orb abandonat pe străzile Păcurariului (căci ce lup mai urlă la lună în poezia anilor 2000?) Dragostea e atunci când te conduc la gară și sper să pierzi trenul dar nu și bursa pe care o ai la Cluj a thousand kisses deep în văzul întregului peron și țigara făcută poștă înaintea plecării e atunci când bluza ta de pijama uitată devine mantaua lui Gogol/ iar eu nupotnumaiștiu ce-nseamnă să adorm.

*

doișpe fix e ora la care oamenii străzii suflă-n pungi ca-n lumânările de pe tort mamele-și sărută pruncii de noapte bună iar soții așteaptă cuminți să numere încă o dată coastele femeilor de lângă ei. aici între cei patru pereți ai camerei în care am crescut o viperă își mușcă singură coada sssâââsssâââiiieee caută o cale să-și dezbrace sufletul cineva cântă despre pietrele în alb. *** e ora la care bulina din dreptul căsuței tale de chat devine verde și-ncepe să lovească grozav în plexul solar.

drept ca un soldat/minutarul praf de pușcă în aer/ pe bluza ta în sânge și dincolo de mușc din albul nebunului/ gura plină cu pământ nu dă voie dumnezeului să iasă ochii susțin tavanul să nu cadă.

Mama își face cruce/ scuipă-n sân (în numele Tatălui, şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh, Amin.) mie-mi pare că mâinile ei miros a tămâie Teama e fără sens îi zic din moment ce moartea taie chiar şi capul plecat.

anabasis …o ploaie care se întâmpla aşa cum se întâmplă cuvintele oamenilor.  Era un timp în care singurătatea se lovea de lucruri iar tăcerea se năştea în mijlocul unei vocale ce se rostogolea alene la marginea gestului deprins cu viaţa. Nu-mi mai aţinea nimeni calea  liniilor din palmă. Dezlegarea lor la infinit era o libertate provizorie  ca toate libertăţile cu care nu ştii ce să faci atunci când ţi se dau. Astfel se explică şi faptul că închiderea începuse a-şi desena  singură cercul. Întocmai ca Hristos care îşi urmase drumul spre Golgotă, ştiind că salvarea avea să vină sigur dinspre altcineva.  …o ploaie care se întâmpla aşa cum oamenii se întâmplă altor oameni.

Omertà Când ai să te-ntorci n-am să-ți mai vorbesc despre mintea mea sârmă ghimpată/ expresie în secolul XXI a muncii lui christ despre teama de a închide ochii cât ferestrele sunt încă-ndoliate sau de mâinile ce transformă perna în scut ca să țină la distanță monștrii crescuți sub pat ca unghia-n carne, reali ca-n copilărie. N-am să-ți vorbesc, fynn, de promisiuni adevărate capcane de șoareci/ bucata de măr cu care adam se-neacă de-o veșnicie spre mirarea îngrozită a evei femeia aflată de partea greșită a cerului de la naștere încoace. N-am să-ți spun nimic chiar dacă-n tăcerea mea ai văzut întotdeauna pisica lui Schrödinger am să-ți las în schimb brațele să-mi alunece pe trup și-am să-ți iubesc liniile întretăiate din palme.

bdsm dragostea lângă picioarele mele aș vrea să pot spune că e un câine credincios câteodată mă mușcă de mâini de picioare mă face să-mi rumeg creierul creierul meu/ gumă de mestecat pe care o scuip de îndată ce nu mai are gust. te-am visat spun tu nimic monștrilor de sub pat începe să le crească barba pot să le vad ochiul din cerul gurii deschis uneori dragostea e leoaica tânară ce te mușcă de obraz dacă nu ești masochist precum Nichita nu are să-ți placă.


Magda URSACHE

10 actualitatea literară

nr. 67 n ianuarie 2017

eseu

Prostia nu doare. Dar adevărul?

„Adevărul ridicat la pătrat rămâne egal cu sine fiind Unu.” Vasile Gogea, Din gramaTEMAtica, Ridicarea la Putere...

Îl doare şi pe el. Mai ales cînd umblă cu capul spart ori bătut ca mărul, vorba etnosofului anonim, dar adevărul trebuie ajutat să răzbească. Întâmplarea a făcut ca, într-o pauză de lectură a cărţilor lui Vasile Gogea, dragi sufletului şi minţii mele, ANAMTEME, Editura Eikon, 2015, Timbre literare fără… T.V.A., Editura Grinta, 2016 şi , ca bonus, Propoieziţiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat), Editura Charmides, 2014, să parcurg un volumaş subţirel, ca un accent ascuţit, cu o copertă expresivă: Marchitanii roşii de Paul Negoiţă (ed. Omega, 2016). Iată, miam spus, un autor din şcoala foiletonistică Gogea. Marchitanii sunt “furi şi tîlhari dovediţi”, “vînzători de ţară pe nimic”, “toţi acei care au tribalizat comunităţile şi nu s-au ridicat la înălţimea rolului hărăzit de istorie.” Dar care, sper eu, vor figura în istorie cu o poză din faţă şi alta din profil, în haine dungate. “Copiii noştri vor avea de ce să plîngă - că noi am rîs destul”, nota I.L.Caragiale. Diagnoză exactă. Limpede s-a văzut mereu prin monoclul lui nenea Iancu şi la fel prin dioptriile oftalMOFTologului de la Cluj, a carui puşcă publicistică de soc ia întotdeauna foc (v. Exerciţii de tragere cu puşca de soc, Ed. Paralela 45, 1998). Ce-i mai jalnic e că, în “ ţara largă de trei paşi” (ca să-l citez pe George Coşbuc, al cărui strigăt Noi vrem pămînt! aud că a fost eliminat din manualul de română), de la Cluj pîn’ la Buzău, marchitanii au înroşit locul; disoluţia morală e la ea acasă peste tot, onoarea şi pudoarea sunt “valori ca şi dispărute”. “Românii se privesc din ce în ce mai greu în ochi.” “Devenirea “ societăţii e o iluzie, o utopie (şi în utopii suntem maeştri; le-am exersat din 1944 încoace, atunci când ne-am tras în cap cu armele întoarse. Vechii propagandişti au aderat la noua doctrină, politic clean. Şi cine se pricepe mai bine decât ei să rostogolească fraze goale, practicate cu tărie de necaracter. Tărie cu grade sau fără . „Cînd se vor sătura românii de propagandă?” întreabă tranşant Călin Hentea, chiar din titlul unor „eseuri incorecte politic”, apărute la Eikon, în 2015. În opinia lui Paul Negoiţă, românii au intrat „în criză etică şi de atitudine”. Întrebarea sa: „Este oare verticalitatea o poziţie care nu mai face parte din anatomia acestui neam?” Aici nu-l urmez. Luxul indiferenţei, sintagma lui Dorin Tudoran, nu şi-l permit nici Gheorghe Grigurcu şi Radu Ulmeanu, nici Vasile Gogea şi Adrian Alui Gheorghe, nici Nicu Gavriluţă şi Liviu Antonesei, nici Adrian Dinu Rachieru,Dan Culcer şi Teodor Codreanu,nici Flori Bălănescu,Petru Romoşan şi Dumitru Ungureanu. Cîţi alţii şi altele au refuzat să joace „hora imposturii”! Numai că vocile lor se aud mai stins din cauza mercenarilor media. Mai vocală decît Ileana Mălăncioiu şi Ana Blandiana este Alina Mungiu - Pippidi, care nu pridideşte să scrie despre inconsistenţa conştiinţei naţionale, crezând că face cît o societate civilă şi o academie la un loc. Dar Paul Negoiţă are dreptate cînd îi taxează pe liderii

de opinie: „Ban la ban trage şi păduche la păduche”, ca să aduc în discuţie iarăşi paremiologia etnosofului anonim. Arta combinaţiilor au deprins-o primii tot foştii activişti PCR şi operativii Secu. Să-ţi întreţii conştiinţa curată a fost şi este mai costisitor decît să-ţi întreţii burta plină. Postsocialist, „marchitanii roşii” au fost încurajaţi, aplaudaţi, elogiaţi, văzuţi nu-n lumina tezelor PCR, ci a computerelor. Au fost salutate privatizările galopante ca tuberculoza, care au ivit mari „apropitari”. Bogaţii ăştia pe maldăre de euro au legături de sînge cu stafful PCR şi cu „Securiţica”, aşa cum o „alinta” Cezar Ivănescu, alt nealiniat, alt insubordonat. Nu mă tem, nici Paul Negoiţă nu se teme, de acuza că aş fi căzut în „stare politic incorectă.” O astfel de anatemă se trage de la acel injust comunist. Nu realizai întocmai, neabătut sarcina trasată, nu făceai faţă îndrumărilor, atunci deveneai element nesănătos, otrăvicios chiar, ca Paul Goma. Neîndeplinirile de sarcini aveau un cost social ridicat. Nu luai iniţiativa,atunci rămâneai străin de problemele edificării socialiste şi erai incapabil de a traduce în viaţă politica PCR.. Cel capabil se orienta, nu sabota înfăptuirile, ctitoriile lui Ceauşescu şi, pe cale de consecinţă, avea parte de privilegii.De precizat : cuvintele subliniate sunt aşchii din limba de lemn. Aceşti „capabili” au devenit rapid corecţi politic, s-au dezis de ceea ce s-a numit „naţional ceauşism”, deşi numai naţional nu era. Boala creierului, numită stalinită ori ceauşită, a devenit americanită. O stea roşie? Ba cincizeci, cu mult mai profitabile, în timp ce gloata are parte de promisiuni fantasmagorice. Doar traversăm Epoca Fabulo, cotidianul fiind atît de absurd democratic, încît nu mai e nevoie de genul epic, deşi Paul Negoiţă constată că a apărut „o nouă «specie literară»”: basmul politic pentru votanţi. Bunăstare? Pentru taţi şi fraţi, pentru fii şi fine. „Reforma pe pîine” a lui Victor Ciorbea n-a ţinut de foame: „iluzia nu are deloc proteină”. Nici circul fără pîine. Doar în sport să se mai practice o competiţie corectă şi deloc în politică. Faptul că performanţele nu sunt încurajate îl arată soarta olimpicilor. Cine mai crede în „spirit olimpic”, ducă-se pe pustii. Un rector iaşiot, D. Oprea, mărturisea că pentru el nu contează competenţa în profesie, ci ... mediocritatea. Şi cine l-a oprit pe Oprea să pună Universitatea „Al. I. Cuza” pe lei? Publicistul Paul Negoiţă nu suferă de letargie, de toleranţă, de nepăsare, dar ceva „nifilism” îşi arată simptomele. Românii ar vota pentru un litru de ulei şi un kil de zahăr; dar nu de proşti, cum le-a zis-o Brucan, ci pentru că vor ulei şi zahăr, că n-au. „Grecul nostru naţional”, cum l-a numit C. Stănescu pe I. L. Caragiale, n-a rîs de popor („poporul în admirabilul său bun simţ şi cu limba sa figurată”). Ba chiar a plîns (v. scrisoarea din martie 1907, către Zarifopol). Iar pamfletul său 1907. Din primăvară pînă-n toamnă e mai mult decît actual. Cum susţine Dorina Grăsoiu În „Jurnalul literar” din 2002, Caragiale în presa vremii, e un aviz dat politichiei. Pe moftangii, da, i-a urît: „Apa trece, moftangiii rămîn.”. Şi au rămas. Fatal necesarul Iliescu l-a numit premier pe Roman. N-a sporit „Petrică” industria de fier vechi, nu s-au îmbogăţit atîţia marchitani din vînzări de fiare vechi industriale? Nici Caragiale nu şi-ar fi imaginat un discurs mai demagogic în gura lui Caţavencu. Cititorul lui nenea Iancu era sfătuit în „Moftul

La Pădureni la Pădureni strămoșii se îmbracă în foc privirea lor e însuși infinitul și dezmărginirea exorcizează stihiri la Pădureni îngerii ard rugăciuni și cheamă pelerini la Pădureni himere se pierd în uitare strivite de glasul împreună rostit al profeților

Naștere Bunicul martor tăcut al nașterii mele atingerea palmelor sale este binecuvântarea Celui ce tună profețiile veșniciei așteptarea sa este tăcerea nopților în care visul rodește

Cântecul casei stămoșești Bunicilor mei, Livia, Victor zidul vechi împătimit de vise prin colburi miez de rouă și soare

Victor Constantin MĂRUŢOIU arzător cu-același tainic glas din vremuri ninse ne-ntorci spre al trecutului izvor trec ore vii prin limpezimi stelare sub muguri albi clepsidre de-amintiri cu gând fierbinte ne adaști în cale ne zămislești cu dorul din priviri ne chemi încet de dincolo de zare din umbrele albastrei seri ne aduni și ne durezi sălaș de alinare și nume dai acestei mari minuni

român”: „ia-ne în nume de bine glumele şi nu uita că şi un «moft» ca acesta reclamă oarece necaz şi bătaie de cap”: O noapte furtunoasă i-a dedicat-o anume d-lui Maiorescu, pentru că „şi domnul Maiorescu a fost consecinte cu principiile”. Restauratorului Gherea, adversarul etern al Maiorescului, dar „foarte amic” cu nenea Iancu, îi striga:”Nu fugi, Costică. Răspunde!” Cînd era scîrbit de „odioasa comedie politică (despre partidul lui Brătianu spunea: „eu şi cu mine, ţaţo!), tonul devenea aspru. Caragiale nu mai ştia de glumă. Iată portretul devotaţilor partidului de guvernămînt:”hingherii, aceşti vrăjmaşi de moarte ai rasei canine, sunt devotaţi partidului guvernamental pentru triumful căruia şi-au luat de multe ori plăcutele şi omenoasele lor ocupaţiuni.” Şi nu mai e de glumă. „Nu şade frumos” să glumeşti cu cele sfinte. N-o face nici preotul buzoian, cu voce liberă şi curată. O avea prejudecăţi Paul Negoiţă sau sentimentele noastre naţionale au ajuns minoritare şi se face haz de ele la televizor? Fără a fi nostalgic, din contră, Negoiţă se şi ne întreabă „ce au cîştigat românii după mai bine de 20 de ani” (mai exact, 27, ca să nu rămânem la Dumas) şi nu prea are ce să enumere. Lipsa de anamneză ne împinge în direcţie greşită. Iar factura, cu sau fără TVA, noi o plătim. Şi creditul bancar cu rată crescută. Un decupaj bine croit din folclor („fie omul cît de prost, mintea-i vine după post”) îl ajută pe pamfletar. Şi, cînd ajunge la pamflet, Paul Negoiţă are suficientă putere expresivă, provenită din încrîncenare. Deţine şi acul de brodat, şi foarfeca de unghii bine ascuţită, şi sula de pus în coasta edililor care au transformat emblematicul Palat al Culturii într-o uriaşă fondantă verzalie. E şi impresia mea. Mai mult încă: îmi amintesc cum, undeva în zona gării Buzău, aproape de localul restauratorului Caragiale, deasupra unui afişaj electoral, se lipise un anunţ: Angajăm covrigari cu experienţă. Dedesubt, pozele candidaţilor la funcţia de edili, în frunte cu Boşcodeală,dacă-mi aduc bine aminte numele. A funcţionat, după cum spune presa, sub deviza Corup, deci exist! Şi tot presa a arătat cum primăria a fost privată şi furată. Însă ,ca martor, Paul Negoiţă evită să spună toate numele. Aş vrea să-i numească pe aceşti marchitani de roşu. „Criza e veche.” Rezon, coane Negoiţă, şi nu e numai a momentului.În culegerea sa ,articolele de presă sunt nedatate, ceea ce dovedeşte încă o dată că schimbarea domnilor preşedinţi e bucuria nebunilor. Toţi s-au cam ocupat de azvîrlirea pisicii în curtea vecinului, iar Parlamentul e şi azi, cu sintagma lui Caragiale, „lume de strînsură”. Dar „nu e cel din urmă colegiu.” Să sperăm în normalizare, în ce altceva? Textele lui Paul Negoiţă sunt dramatice pentru că „trăim vremuri tulburi, foarte tulburi. Drame colective, drame naţionale... drame.” După acest mesaj (scripta manent) scris pentru că autorul îşi propune, egoterapeutic, să nu se lepede „cîndva sau cumva”, de principiile sale, să se păstreze în acord cu sine, aş vrea să-l văd descurcîndu-se faptic. Tot etnosoful anonim i-ar spune: „vorbele-s femei, faptele-s bărbaţi”. Dar, ca să închei cum am început, cu un pasaj poetic marca Vasile Gogea, Din gramaTEMAtica, ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, am ales ordinul celui de peste munţi: „Lasă vorba, soldat!” Făptuieşte.

pictează semne pe frunzele Arborelui Vieții

Asfințit cu zăpadă

Poem

(la Pădureni) ziditori purtând în asfințit pâine și vin ca niște săgeți în uitare strămoșii aprind suflete prin pașii pelerinilor

am intrat în casa strămoșilor mei un greier a pășit alături m-a privit cum doar bunica o făcea l-am poftit în casă și-a ascuțit arcușul s-a așezat lângă mine a venit seara o noapte întreagă nu s-a deschis niciun sunet nicio notă doar o tăcere a celor ce au pășit în legendă dimineața cu o ultimă privire m-a salutat de rămas bun nu a mai stat la o cafea și un poem despre îngeri

Noapte de septembrie Fantasme 11 fără un sfert e ceasul Eternității în Pustă caii adulmecă ierburi fantasme ale trecuților pași ceasornicarul un înger al ferestrelor deschise

luna apune între pleoapele tale iubito ca-ntr-un dans nocturn al celor trei zefiri în depărtarea atingerilor tale aștept răsăritul celor ce au atins nesfârșirea

Respirația zăpezii Universul și-a pierdut umbra în pasul celor trei îngeri ca strigătul picăturii de sânge din visul primei licorne albe atingerea ta mai poartă aripi și nopți în deșertul apus al zăpezilor noastre

Scrisori serafice în singurătatea dimineții cu scrisori serafice dincolo de atingerea inorogului alb se așterne labirintul cu șapte porți din miezul unei secunde în care Universul și-a cuprins copiii pe un liman albastru de Cer


nr. 67 n ianuarie 2017

cronică

actualitatea literară 11

Un pod eflorescent de cultură românească Cartea de interviuri „Invitație la confesiuni” (Ed. Vatra veche, 2016) a literatei și publicistei Rodica Lăzărescu este un pod eflorescent de cultură pe care cititorii sunt invitați să-l traverseze întru vederea mai clară a strălucirii, a meandrelor, a noimelor și uneori chiar a lipsei de noimă ce alcătuiesc parte importantă a devenirii fluviului românesc contemporan de valori. Intervievatoarea are nu doar știința gradării punerii de întrebări, ci demonstrează și o pregătire prealabilă temeinică în privința vieții și operei intervievaților. Astfel, dialogurile curg extrem de interesant și fără sincope, din aval spre amontele confesiunilor de obicei, pentru ca fiecare cititor să rămână bine conectat pe frecvențele de undă ale spovedanților. Un scurt portret, cu valențe zodiacale uneori, în care sunt creionate una sau mai multe trăsături ce caracterizează aceste personalități dăruitoare de urme prețioase pentru contemporani și mai ales pentru urmașii urmașilor, este așezat, de regulă, în incipitul fiecărei abordări. Pe parcursul dialogului, sondând interiorul, sufletul, frumosul, particularul, orizontul lumii în accepția fiecărui intervievat, autoarea reușește să obțină nu doar atâtea răspunsuri încât să lămurească exhaustiv problema/zona de interes, ci și o seamă de „mirabunde”, cum le spune Ion Coja, care să-l umple de mirare, adică, și să-l extazieze pe cititor. Intervievații sunt în număr de douăzeci și cinci, toți fiind nume de rezonanță în panopticul cultural românesc contemporan. Prima aleasă este Maria Mănucă, medic, poetă cu har și pictoriță, o „poetă a picturii”, așa cum a caracterizat-o Paul Gorban, amintit de Rodica Lăzărescu. De altfel, vasta cultură a Doamnei Întrebătoare, cum frumos o numește Nicolae Turtureanu, îi provoacă pe intervievați să urce pe acutele ființei lor spirituale pentru a întâmpina, drept, întrebările. Iată una dintre provocări - un deliciu pentru cititor: „Dacă ar fi să-i dau crezare lui Leonardo da Vinci (...), pictura este o poezie pe care o vezi în loc s-o auzi, iar poezia este o pictură pe care o auzi în loc s-o vezi, în timp ce Lessing, în prelegerile sale, afirma că pictura e poezie mută, iar poezia, pictură vorbitoare. Ut pictura poesis - ziceau anticii. Medicina unde este în această ecuație?” De la Maria Mănucă aflăm: „Pictura e o poezie, dar și o știință. Se apropie și se interferează cu medicina, în căutarea marilor adevăruri”, „Mă simt foarte bine ca medic, în Clinica de metafore, dar și ca păstor de culori; „privesc poezia din interiorul picturii și pictura ca pe o poezie”. Al doilea provocat este Iulian Filip, poet de peste Prut, dramaturg, prozator, folclorist, publicist, grafician și traducător, conlocutor cu chef de taifas

și fascinant povestitor. Cunoscutul om de cultură vorbește despre copilăria în care colțunașii au avut un rol de seamă, despre mama văzută ca un pivot în jurul căruia „se învârtea lumea devenirii mele”, se consideră „categoric norocos: am făcut numai ce-mi place (...) toată viața mi-a fost între cărți”, amintește că a „fost băgat în seamă” de patru președinți, compară interminabila tranziție cu o noapte „mută și nerușinată” ce „nu se sinchisește să-și despletească tentaculele ziua-n amiaza mare. S-au întețit eclipsele”, afirmă că „Poezia m-a condus spre libertate”. Pentru a afla „ceva nou” despre „aventura Moromeților”, Rodica Lăzărescu apelează la regizorul Stere Gulea și la trei mari actori: Victor

Rebengiuc (Ilie), Mitică Popescu (Cocoșilă) și Dorel Vișan (Bălosu). Este interesantă mărturisirea lui Stere Gulea care, „copleșit/timorat” de succesul ecranizării după primul volum al romanului, spune: „am avut câteva imbolduri de a continua (...), dar mi se părea o nesăbuință, iar interpreții (Victor, Mitică) au o vârstă mult peste vârsta pe care ar trebui s-o aibă personajele. (...) ideea de a-l face (filmul „Moromeţii”, II, n.n.) fără ei mă blochează”. Victor Rebengiuc ne destănuie faptul că, atunci când i s-a propus să joace în rolul lui Ilie Moromete, s-a speriat: „am fugit, am plecat acasă”, iar Mitică Popescu e convins că personajul Cocoșilă i s-a potrivit bine și că filmul, așa cum crede și actorul Dorel Vișan, i-ar fi plăcut lui Marin Preda. Tonul mărturisirilor lui Șerban Codrin este unul trist. Povestește despre avatarurile familiei sale (tata, Denk, de origini austriece, iar mama, Serena, de origini sârbești), despre așteptările și despre deziluziile sale în legătură cu scriitori pe care i-a admirat în

copilărie (Sadoveanu și Arghezi), despre profesorii săi Tudor Vianu și George Călinescu, dar și despre colegii săi de facultate mai descurcăreți – Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, despre bețele în roate puse de oameni de litere precum cuplul (editorial) Constanța Buzea-Laurențiu Ulici, despre admirația pentru Ion Roșioru pe care îl consideră „cel mai mare poet român care compune în forme fixe”, se autodefinește „un poet care a mai citit o carte, dar nu scrie din cărți, ci se lasă ispitit de muze”, și „un revoltat interior”. Om de cultură din Serbia, român din Voivodina, Ioan Baba admite: „Îmi este teamă că România face din noi, în mileniul trei, niște insulari”. Cu pasiune, Passionaria Stoicescu - poetă, prozatoare, fost dascăl, bună recitatoare, redactor - răspunde întrebărilor. Spune povestea numelui său, mărturisește că, în ceea ce privește profesia, prima opțiune a fost teatrul, dar la admitere a „căzut de tot”, spre liniștea mamei sale. „Obsedată... textual”, după cum se autocaracterizează într-o epigramă, Passionaria Stoicescu, care a rămas o mare iubitoare de copii și le recită des sau le vorbește despre literatură, mărturisește că acestora le-a descris astfel redactorul (care a devenit, după ce mai întâi a fost dascăl): „un învățător sau un profesor pentru scriitori”. De asemenea, consideră că a fi redactor de carte înseamnă „O școală! O șansă de a învăța de la cei talentați și dedicați scrisului și o șansă de a fi alături de un începător sau de un «încheietor de pluton»”. Crede că artistul se bucură de „plusființă” și spune că exteriorizarea sa „prin poezie nu e răzbunare, ci răsbunare, o repetiție a bunătății”. Cât despre egalitatea femeii cu bărbatul, e convinsă că nu se poate pune semnul egal între ei din moment ce „încă din Biblie ți se incumbă ideea că (femeia, n.n.) este o anexă adamică”. Aniversarea a 150 de ani de la înființarea Academiei Române îi prilejuiește intervievatoarei dialoguri excelente cu academicienii Răzvan Theodorescu, Gheorghe Păun, Basarab Nicolescu, Ioan-Aurel Pop, cu membrul corespondent Ion Pop. Concluzia este că „Academia Română este și va fi for și far de știință și cultură - cel mai înalt for și cel mai luminos far - gata să ne ghideze”, deși se acceptă că „degradarea se observă peste tot în societatea noastră, începând cu limbajul, de la vocabular la gramatică”. Vorbind de trilogia „Șeitanii”, Ion Coja afirmă că scrie „literatură pentru oameni normali”, romanul fiind „erotic cel puțin în măsura în care este un roman politic sau (...) filosofic!” Actorul Dorel Vișan se simte legat de „viața ancestrală a poporului român”, admiră felul în care dacii înțelegeau moartea, „ca o trecere spre bine”, amintește că teritoriul nostru este numit „Grădina Maicii Domnului” și menţionează că, aproximativ cu 8000 de ani înainte de Hristos, aici era o „civilizație foarte specială”, unde „se făcea acupunctură cu ace de lut ars”. Ștefan Mitroi, căruia Rodica Lăzărescu îi face un portret frumos ca un poem, afirmă că lumina Învierii din noaptea în care s-a născut l-a ajutat să găsească întotdeauna drumul, crede în puterea de seducție a cailor verzi de pe pereți, îi vine inspirația „ca și când s-ar porni ploaia și ar începe să fulgere cu cuvinte”. Privit „mai... pe interior” de Rodica Lăzărescu, Leo Butnaru, tocmai din Moldova de peste Prut, e încântat să parafrazeze încă o dată principiul cartezian: „Răspund (la întrebări, n.n.), deci exist”. Sensibil până dincolo de limitele umane („Fiind copil/ de la un moment încolo chiar simțeam / chiar auzeam cum creșteam”), Leo Butnaru găsește nedrept ca Moldovei din stânga Prutului să i se spună Basarabia, întrucât „parcă i se slăbesc legăturile cu țara”, argumentând: „Dacă s-ar trezi Domnitorul din mormântul său de

Diana Dobriţa Bîlea la Putna și i-ar vorbi cineva despre... Basarabia, Ștefan n-ar ști ce i se spune, la ce se face referire”, iar cronicarii Ureche, Costin și Neculce „și-ar strânge dezamăgiți penele de scris, depășiți de atare confuzii”. Redactorul-șef al revistei „13Plus” din Bacău, Petre Isachi, speră ca revista „să ajungă cel puțin o importantă și veridică notă de subsol a viitoarelor istorii literare”. Despre scris, autorul „Veneticilor”, Ion Lazu, afirmă că „e una dintre formele duratei, dăinuirii”; în acest câmp, nu „tragi negru peste verde / că stăpânul nu te vede”. E pesimist în privința mersului istoriei ce „ne aruncă la margine (ca persoane fizice, ca popoare)”. Fiul unei mame care „avea doar patru clase de școală, dar două academii de viață”, olteanul Nicolae Dan Fruntelată, român „de stânga”, cu o viață pe care o compară cu un război, dezamăgit de zgomotul cătușelor „roșii” din perioada comunistă și de cele „albe” din prezent, hotărăște să redevină „cinic și îndurerat” și să scrie baladânge „tânguiri ale sufletului românesc atins de bolile veacului”. Academicianul Gabriel Ștrempel, fost director al Bibliotecii Academiei Române, vorbește, printre altele, despre cei 40 de ani „în slujba” Sfântului Antim Ivireanul, așa cum un alt mare truditor pe textele altora, Niculae Gheran, spune că a cercetat vreme de câteva decenii viața și opera lui Rebreanu, rezultatul fiind 23 de volume critice. Valeriu Râpeanu, care-l are în centrul preocupărilor sale științifice pe marele Nicolae Iorga, chiar contestat de Iorgu Iordan tocmai din acest motiv, își exprimă nemulțumirea, uimirea, amărăciunea că Iorga nu este studiat în școală și că „televiziunea publică se face că nu știe de existența lui N. Iorga”. Victor Ravini, un literat din neamul Jienilor, caracalean cu haz și cu harul povestirii, reinventat în țări europene mai dezvoltate precum Suedia și Germania, are meritul de a fi cercetat „Miorița” după o metodologie aparte, rodul acestei munci fiind volumulalbum „Miorița. Izvorul nemuririi”. „Un ins oximoronic” după cum se autodefinește, Nicolae Turtureanu crede că, „în comparație cu hățișul societății, cel al lumii literare pare un luminiș”. Admite că „toată viața am lucrat în serviciul - secret sau public al unei iubiri”, iubirea de poezie, și că starea poetului este una greu suportabilă pentru cei din preajmă, pentru cei dragi. Scria poetul și criticul Ion Roșioru că interviul cu Șerban Codrin este un regal. Eu consider că întreaga lucrare este un regal, Rodica Lăzărescu dovedindu-se un fin psiholog care intră - constructiv și admirabil! - în mintea și în sufletul nu al unor persoane, ci al unor personalități, pentru a extrage de acolo grozave felii inestimabile pe care, iată, le pune la dispoziția semenilor dornici să afle mai multe despre aura demnelor de urmat modele ale societății noastre contemporane. n


12 actualitatea literară

cronici

nr. 67 n ianuarie 2017

Isabela Nicoară - Între Eros şi Agape

Isabela Nicoară este o voce lirică a „provinciei” (din fieful Devei), ajunsă satelit pe orbita centrului, datorită proiectului generos Qpoem, al editurii Paralela 45 (proiect încă necontaminat de arhisuficienţa centrului, ci deschis - încă democratic - vocilor poetice de dincolo de ograda oraşelor mari. Plecată din Făgăraş, trecută prin furcile caudine ale forului cultural Sibiu (ca absolventă a Facultăţii de Teologie) a ajuns în centrul ţinutului hunedorean - loc cândva glorie de siderurgişti şi mineri - acum jucându-şi singura carte rămasă: cultura. Ca o prevalenţă feminină, poezia Isabelei este sub semnul iubirii, o confesiune a unor stări erotice, de factură însă aparte. În Scriptură, dragostea este de patru feluri, în interrelaţionări complexe: sorge, philio, eros, agape, iar Isabela (ca absolventă de teologie) ştie şi exploatează transfigurând poetic acest univers multifaţetat al iubirii. Ceea ce pentru omul obişnuit, erosul dintre el şi ea poate fi o relaţie mundană, banală (chiar vulgarizată!), pentru autoare este o transcendere la nivel de agape, în absolut, unde El poate avea statutul lui Iisus. Iubirea lui Dumnezeu pentru om este agape. Iubirea omului pentru Dumnezeu - cea adevărată, mântuitoare, nu cea fariseică, la fel este agape. Răzvan Voncu notează importanţa pentru o voce lirică, pentru a se impune, de a-şi crea o „mitologie lirică personală”, întru autenticitate şi individualizare. Iar Isabela, prin acest volum, alături de cel de debut, din 2013, „Dezpre trup altădată”, îşi configurează un fel de miteme proprii. În decriptarea lor însă, autoarea nu ne prea ajută, au contraire, chiar maschează căile de acces. Titlurile, care, didacticist vorbind, ar fi „nod şi semn”, cu noţiuni cheie ce esenţializează conţinutul, explicitează şi direcţioneză decodarea, fie că lipsesc - gen „fără titlu” din artele plastice, marcate cu asteriscuri, fie îşi pierd independenţa, fiind încorporate în discurs, segmentat ca prin enunţ, continuat apoi de versul prim, prin legătură sintactică şi logică: „bărbaţii să fie judecaţi după fapte// după armuri/ scris-am eu femeie pictată pe scut”, ori chiar continure a unui enunţ eliptic: „.. şi zeii te invită la cină// spunându-ţi/ tu, vacă blândă, nu vei scrie nicicând” (animalul sacru pentru hinduşi, ca metaforă pentru năzuinţele poetice). Opus fixării nominale, practică uneori titlul lung, cum este chiar titlul volumului: „uneori trebuie să te aştepţi la mai mult”, expozitiv, ori titlul concentrat, care în sine e un întreg poem, o metaforă percutantă, în spirit aforistic, „doamne ţine-mă pe genunchii tăi cât mai cânt” . În această variantă de construcţie a discursului, începutul poemului, decisiv, devine polul de tensiune, ca o inversare în oglindă, preluând funcţia finalului tensional. Mecanismul producerii emoţiei estetice este invers: începutul este incitant, titluri precum: „sunt o mistrie în mâna îngerului”, ori „morţii îi plâng pe cei vii” etc., te

Maria NIţU

provoacă să urmăreşti tensionat deopotrivă codarea şi decodarea, cum se dezvoltă ideea flash, dacă reuşeşte să convingă, ori se dovedeşte anemică. Şi asta e mai riscant, precum o pledoarie la bară a avocaţilor. Poeta are intuiţia concentrării aforistice, în sensul minimalismului de înaltă ţinută „multum in parvo”, mult prin cuvinte puţine. Versul sapienţial este şi o modalitate de ieşire din confesiunea feminină, din intimismul sentimental de la pers. I al versurilor mărturisire, prin trecerea la impersonalizare, prin pers. a III-a, ori I plural, generalizantă. Astfel de segmentări de versuri memorabile, sentinţe oricând citabile decupate din context se pot coagula într-un dicţionar poetic existenţial, ca o ars poetica ori o filosofie proprie existenţială. „într-un vitraliu fiecare culoare pare o rană”, „cei orbi acum/ au privit ce era de privit în altă viaţă”. Deşi în epistema cunoaşterii profunde poezia este chiar deasupra filosofiei (a recunscut-o Nietzsche însuşi), în faţa imensităţii universului, cu cât ştii mai mult, e paradoxul lui Socrate: „Singurul lucru pe care îl ştiu este că nu ştiu nimic”. La Isabela Nicoară, în consens poate şi cu educaţia religioasă care i-a determinat formaţia spirituală, regăsim această recunoaştere a limitelor cunoaşterii umane, doar firimituri de la regalul divin, o mărturisire explicită prin prevalenţa negaţiei ”nu” în aproape orice poem, chiar în titluri, „nimeni nu se uită la nimeni”, „niciodată niciodată, „nu-mi amintesc ultima dată”. O dărâmare a certitudinilor, prin relativizare, îndoiala lui Descartes (dubito, ergo cogito) ca resort pentru o continuă căutare „lumea adevărată nu o cunoaştem/ e o femeie străină”. Această negaţie dominantă chiar de la început, îi e sprijin, precum în exclamaţia biblică: „cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” ori ca toiagul nevăzătorului, care recunoaşte că nu vede concretul (dar spiritual, în interior, simte totul) „n-am ştiut niciodată câte odăi are papa/dar am ştiut să o descriu pe cea mai frumoasă/ cea în care se roagă singur”, „vorbind despre dragoste // nu e nicio îndoială / nu ştiu răspunsul” Nu e o poezie în varianta dens metaforică, predominant nominală, ci o poezie verbală, directă, a propoziţiilor principale, coordonate, care dau o dinamică proprie discursului poetic, „trăiesc, suport aceeaşi căldură/ fără să mă topesc/ mi-am lăsat trupul să se ajusteze, să caute/ plutesc”. În acelaşi timp, însă, aparent paradoxal, nu e o poezie a epicului cotidian, supus prizei la real, la concretul povestit şi descris prin verbe, ci acest epic este eşafodajul de susţinere a acţiunilor unei lumi iluzorii, proprii imaginarului său poetic, intim, unic, o lume în care îţi controlezi propria-ţi viaţă, eşti propriul demiurg.

Este o lume deasupra ori paralelă, o supra sau pararealitate, în care jonglează cu propriul trup şi cu propriul suflet, devenite entităţi separate, cu metamorfozări multiple şi suferinţe proprii, în imponderabilitate, întrun transfer reciproc de stări, material/ imaterial, „ai să-mi înnozi sufletul ca pe o sfoară”, „mă pot desprinde oricând/ de braţele mele de altădată”, „nu rătăcesc/ trec prin toate ca un tăiş fumegând/ focul nu mă pătrunde” . În această lume imaginară, care nu poate fi sub un clopot de sticlă, fără raportare la ceilalţi, interrelaţionarea minim necesară cu ceilalţi e sub predominanţa durerii „trupul care. ţipă prins de inimă/ îl voi desface încet cum ai desface o rană”, a plânsului - un motiv recurent: „îmbrăcam plânsul/ ca pe o haină de nuntă gata să mă cuprindă”. Sub acest semn al suferinţei este şi tema centrală, iubirea. Iubirea supremă este de fapt ca suferinţă: Iisus doar s-a lăsat răstignit din iubire pentru oameni, cum şi Dumnezeu din iubire pentru oameni şi-a sacrificat Fiul. În logica discursului, ca apogeul suferinţei supreme este moartea. Întreaga viaţă e gestionată bine sau nu după felul cum gestionezi relaţia cu moartea „iubeam să mor puţin în fiecare zi”. Atitudinea în faţa morţii dă sens vieţii ori nu, întru mântuire sau damnare „în toiul morţii ochii sunt strălucitori/ asemeni scoicilor// eu sunt femeia ca aduce morţii înapoi”, „se făcea că-i femeie mult prea tânără moartea// adulmecându-i obrazul o plângeam/ hrănind-o din mână” (verbul „adulmecând” sugestie a înstrăinării eului de lume, ca o sălbăticiune), „moartea ostenită/ nu a avut nicicând legătură cu mine/ sălbăticită trăiam/ între chemările noastre” . Apreciată încă dinaninte de debut de scriitori din Alba-Hunedoara (ca Ladislau Daradici, Eugen Evu etc.), Isabela Nicoară are meritul că şi-a păstrat autenticitatea, impulsul poetic personal, fără influenţe şi snobisme de racordări la mode mondene. Şi nici la prefabricate din cărţi, cum remarca Răzvan Voncu, în prezentarea de rigoare de pe coperta IV, referindu-se la versuri „încă neîmbâcsite de livresc”. Este o poezie contorsionată, a unui eros neîmplinit în lupta dintre materie şi duh, dintre trup şi suflet, eterna suferinţă feminină care tinde spre spiritualizare, „înduhovnicire” a trupului „de azi te dezleg triumfătoare de trupul meu/ oferit întreg celui curajos să facă/ o disecţie şi să descopere prezenţa imediată a sufletului” .

*Isabela Nicoară, Uneori trebuie să te aştepţi la mai mult, Ed. Paralela 45, 2016, (Colecţia Qpoem).

semnal editorial Nicolae Danciu Petniceanu, Caius N. Danciu: Stele-n Panteon, Mirton, 2016

Nicolae Danciu Petniceanu trudeşte de ani buni pe ogorul literaturii. Şi o face foarte bine, lăsând în urmă roadele strădaniei sale. Deşi are 81 de ani (n. 11 1aprilie 1936), condeiul său este încă vioi şi fără de odihnă, lăsând moştenire o bogată şi variată operă literară, care, din păcate, nu i s-a recunoscut valorea (şi vă asigur că o are), pentru care să i se rezerve un loc în Catedrala Neamului Literaţilor, adică în Uniunea Scriitorilor din România, unde îi este locul de drept şi de fapt. Poate că este singura neîmplinire a vieţii sale. Iată ce mărturiseşte  în martie 2010, în gazeta sătească “Vestea”, ce apare la Mehadia, al cărei redactor-şef este: – Am scris şi editat următoarele cărţi de literatură beletristică: „Apa de duminică”, „Când caii dorm în picioare”, „Cantonul galben”, „Tangou la Piave”, „Drumul de sănii”, „Stănuica”, „Mantu”, „Tangou imperial”, „Pripon pentru calul meu”, „La Ţebea, cerul e tricolor”, „Peregrin prin Siberia”, „Domnul Eminescu soseşte iarna”, „Orfeu s-a născut în Banat”, „Adio în septembrie”, „Tot ce am pe suflet”, „Octavian Goga şi mesianismul”, „Legământul împăratului Băl-Alion”, „Lacrimă de taragot”, „Cântece de pe spada Iancului”, „Vrăjitorul din Almăj”, „Rapsodul din Ţara Almăjului”, „Bigamul”, „Comandorul”, „Lumina de la Vărădia”, „A sosit Domnul Eminescu” şi „Mehadia – vatră istorică milenară” (colectiv de autori).

– Manuscrise aflate sub tipar: „Un căţelandru muşcând dintrun nor” (povestiri pentru copii) şi „Religie, istorie şi tradiţie culturală în Banatul de Munte” (colectiv de autori). – Pe masa de lucru: Monografia „Altarul cărţii”, „Povestiri de pe graniţă”, romanul „Prizonier în Siberia”. Numai pentru aceste realizări, dar sunt mult mai multe, ar fi putut să i se acorde onorurile care-i revin. Dar să revenim la oile noastre! Cartea despre care facem vorbire a fost scrisă (şi) dintr-o tresărire de orgoliu. Deoarece, pe parcursul vremii, confraţi trăitori în alte spaţii culturale româneşti i-au imputat următoarele: “Voi, bănăţenii, geaba vă lăudaţi că sunteţi “fruncea”, lauda de sine nu miroase a bine. Voi, bănăţenii nu aţi dat un Iorga, nu aţi dat un Eminescu, nu aţi dat nimic de Doamne ajută, pentru vârful culturii române!” Această carte, scrisă împreună cu unul din cei doi fii ai săi, Caius N. Danciu, filolog de formaţiune, este feed-back-ul la cele afirmate de “prietenii” săi. Scriitura cuprinde “o înşiruire de nume”, unele dintre ele de dimensiuni si semnificaţii solare, iar altele care au făcut pionierat în varii domenii. Deschizătorul de listă este Nicolae Stoica de Haţeg (1750-1833) care este considerat ca fiind ultimul cronicar din pleiada cronicarilor români Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, care a fost un bănăţean. Un alt nume solar este acela a

*

lui Eftimie Murgu, care pe lângă meritele sale istorico-politice - ca să amintim numai de acestea - a folosit în premieră metoda comparativă a folclorului în demonstraţia latinităţii poporului român. Rândurile elitei bănăţene sunt îngroşate de Damaschin Bojincă, întemeietorul curentului de cercetare al tuturor românilor, cărturar din Caraş, care a ajuns Ministrul “Dreptăţii” pe vremea lui Cuza, preotul Petru Nicolae Tincu Velea, părintele istoriografiei din Banat, învăţătorul Sofronie Marcu Liuba, autorul primei monografii din literatura română

apărută în Banat, “Hotarul comunei Maidan”, Elie Trăilă, student în anul 1867 (anul apariţiei almanahului), cel care a conceput şi editat întâiul almanah din cultura română, intitulat “Fenice”, Paul Iorgovici, întâiul iluminist român şi întâiul redactor al unui ziar din cultura română,Traian Vuia, născut în Banat, întâiul om de ştiinţă din lume, care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul. Cartea -document conţine 62 de nume de bănăţeni, care, deşi nu au fost chiar Everesturi,  în urma lor au lăsat o dâră luminoasă, fiind STELE-N PANTEON. Aş mai aminti câteva din ele: Traian Lalescu, Dimitrie Ţichindeal, George Augustin Petculescu, Ioan Popovici Bănăţeanu, Victor Vlad Delamarina, Franyo Zoltan, Virgil Birou, Romul Ladea, Anişoara Odeanu, Luţă Ioviţă, Tiberiu Brediceanu, Traian Grozăvescu, Nicolae Corneanu şi... până la 62 nu mai sunt aşa de mulţi. Este o lucrare care a necesitat mii de ore de muncă, sisifică uneori, sute de documente căutate, cercetate, sintetizate, aranjate, ilustrate ( pentru că am omis să vă spun despre ultima parte a ei care este şi un veritabil album foto), scrisă  cu o acribie demnă de invidiat. Vreau să cred că dacă chiar nu ar fi fost provocat de “prieteni”, această carte monumentală tot ar fi fost scrisă, ea constituind una din multele cărămizi din care acest PANTEON este durat. Şi când te gândeşti că este rodul unei încăpăţânări şi ambiţii pozitive a “unui scrib”de Banat, care dacă nu e membru al USR, e membru al ETERNITĂŢII, parcă e şi mai mare satisfacţia.

Mircea ANGHEL


nr. 67 n ianuarie 2017

proza

actualitatea literară 13

Dis-de-dimineaţă pe ţărm

Remus V. GIORGIONI Se duceau deseori pe ţărmul Oceanului dimineaţa devreme. – Grăbindu-se tare, să nu întârzie la serviciu, Claudiu îi lăsa la intersecţia cu Corona del MaR, la câteva străzi distanţă. La început au dat rasol, nimerind tot străzi înfundate, cu case şi proprietăţi pe coastă, fără acces la ocean. Până la urmă ajung totuşi la Margueritta, stradă care te scoate în Ocean drive, chiar pe mal; drum paralel cu Pacific Coast Highway. ... Se îmbina ziua cu noaptea când au coborât pe plajă, iar pe porţiunile de coastă plantate cu iarbă oamenii municipalităţii, angajaţii de la „comună” (primărie) tund iarba, udă florile ş.c.l. Prin zonă se fâţâie – sau doar încep să se mişte – vreo doi trei homleşi care se vede bine că acolo au „domiciliul”: îşi fac veacul în zonă. „Trebuie că le prieşte briza oceanului...” – zice Elvira, considerându-i în trecere cu coada ochilor migdalaţi. „... Sau sunt îndrăgostiţi de brizanţi!” – se pronunţă şi Petru (unul din ei tocmai ieşea din apă, îmbrăcat; cămaşa şi pantalonii i se lipiseră de trupul scheletic). În rest, fiecare (homles) cu programul lui: unul stă întins pe o bancă, înfofolit într-un hanorac de iarnă, acoperit şi cu o pătură peste – o alta face jogging, se învârte în jurul axei sale. Alţi doi dormiseră într-un cort roşu, transparent, pe care acum, iată, îl mută de pe iarbă pe nisip; (sunt o pereche, soţ-soţie?). Sunt şi mulţi tineri printre ei – „tineri” între două vârste - tot mai mulţi reprezentanţi ai lui american people rămân fără job şi fără busolă în viaţă... Fiind încă răcoare să se dezbrace, Petru şi Elvira dau o tură pe plajă; toţi cei pe care-i întâlnesc zâmbesc amabil, salută binevoitori. Uite, bunăoară această pereche de sud-americani drăguţi, el în cravată şi haina de la costun petrecută tinereşte după un deget. Pantofii în cealaltă mână. Ea iarăşi elegantă, în sarafan – se pare că au fost de noapte la vreun oficiu, iar acum vin să-şi îngroape în nisip oboseala; vin săşi spele frunţile înnourate de vise nevisate şi de nopţi nedormite în briza reconfortantă a dimineţii. Petre profită de ocazie şi, până să se strângă lumea pe plajă, culege scoici aduse de valuri în timpul nopţii pe ţărm (după ce se înmulţesc, oamenii trec unii pe lângă alţii nepăsători). Îndeletnicire riscantă, fiindcă de obicei salvamarii sunt cu ochii pe ei, pe turişti şi vizitatori; la o aruncătură de băţ se vede, mare, pancarta pe care scrie că nu e voie să se mişte nici un obiect de pe ţărm! „Dar dacă ar cădea din cer sau din mare o stea cu fustă..., sau cum să-i zic: sirenă oceanică...?” Trecând pe lângă indicator, Petru încercase să facă atmosferă, fără însă să fie luat în seamă. (Simţea el însuşi că spiritul lui „de glumă” ieşise puţin forţat, aproape neinspirat). Sunt femei care ştiu să-şi ascundă sentimentele, dar pe ea expresia feţei o dădea întotdeauna de gol: degeaba încerci tu s-o faci pe spiritualul, ştii bine că n-ai haz. ... Iar marea arunca pe ţărm tot soiul de obiecte: melci, scoici şi corali, grămezi de iarbă de mare (el îi zicea, fără o explicaţie logică, „balegă de inorog”)... Oase de corăbii... „Ce oase de corăbii, iarăşi visezi cai verzi pe pereţi?!”... se burzului ea. Oase de corăbii e titlul unui volum splendid de Anghel Dumbrăveanu. Dacă te uitai atent în jur puteai lesne remarca bucăţi mici de lemn, cochilii sparte cu ceva vegetaţie lipită înlăuntru, bucăţi sparte de corali. Iar la vreun colţ de coastă stâncoasă, în apa mică - plin de melcişori. Piepteni, ochelari de soare, şlapi de baie sau pantofi desperecheaţi... Ia te uită, un pantof înflorit! – remarcase ea: într-un pantof ros de intemperii se aciuase un boboc de trandafiri, cu codiţa de-o palmă. De unde trandafiri pe plajă?, se nedumirea el, când iată-l împiedicându-se de un buchet întreg... Un buchet de mireasă pe ţărm! * E binecunoscută expresia „ca o cioară-n vârf de par”; dar de... palmier?.. Când auzise prima dată deasupra capului chemarea corbului lui Poe, repetată de vreo trei ori, cra-cra-cra... ridicând el capul contrariat, nu mică i-a fost mirarea zărind, în vârful unui palmier înalt un pui de cioară... Aha, zise el pentru sine (nu mai risca să pară searbăd, să fie inoportun): nu doar că ai trecut oceanul cu o coadă la purtător, urmând de la distanţă avionul... Dar te-ai mai şi înmulţit pe teritoriu american!... (De-asta nu mai primesc ei orice soi de emigranţi!) Mai zilele trecute nădăjduise s-o înveselească spunându-i bancul cu cioara care încercase, trecând Oceanul, să scape de coada proprie, părându-i-se caraghioasă şi de prisos... Iar când a ajuns în America...,

coada la locul ei! Pe plajă, alături de cunoscuţii pescăruşi alb-gri (nişte gâşte mai mici), - alături de pelicani şi de cormorani care se zăreau pe vreo insuliţă în apropiere de ţărm - apărură şi nişte ăia ca puii de dropie, cu ciocul lung aproape cât corpul lor: de vreo zece centimetri. Ei concurau la prins musculiţe cu porumbeii de casă, probabil sălbăticiţi (porumbei „de plajă”). Dar erau în primul rând buni pescari – să fi fost tot o specie de pescăruşi...? Erau de toate pe plajă, tot soiul de păsări: numai albatroşii rămăseseră undeva în larg, îşi zicea Petru, amintindu-şi senzaţia de tristeţe pe care-o simţise citind prima oară Albatrosul ucis. Mutaţi de vreun an în State, tensiunea dintre soţi nu scăzuse defel – ba risca, din zi în zi să se transforme în încordare. Ca orice soţie româno-americană, ea jinduia să trăiască vreo zece, douăzeci de ani pe spinarea bărbatului, turnând câte un copil la an; doar se aflau într-o ţară bogată, nu în România, unde fuseseră nevoiţi să-şi mănânce şi „de sub unghii”să poată agonisi ceva. S-au stabilit în California, într-o zonă de munte – Hemmet – unde el a muncit o vreme într-un shop care lucra pentru aerospace (atelier, sau făbricuţă de piese de avioane; făceau piese complexe din titan pentru bombardierele „invizibile”, B-2). Apoi, plictisit de această activitate a făcut o vreme naveta la San Diego, amintindu-şi că în tinereţe a fost cântăreţ – la Filarmonica din Timişoara – ; s-a angajat part time la Operă. Dar când a constatat că banii

câştigaţi abia îi ajung de benzină... A mai încercat o vreme s-o facă şi pe animatorul: în ţară condusese un cor religios de copii neoprotestanţi; când îi aduna din zonă pe toţi, la sărbători, erau vreo cinci sute! Performanţă pe care însă nu putea s-o spere aici, unde educaţia se făcea în grupuri mici, chiar în familii (mulţi copii studiau prin corespondenţă sau la domiciliu). Apoi s-au gândit să se mute în Florida, la Hollywood (de Florida – de lângă celălalt tocmai plecaseră). Acolo a găsit de lucru la o şcoală, la mentenance, dar tot part time. Şi, venindu-i în minte îndemnul glumeţ al prietenului său din copilărie, Pavel Negrei – care supravieţuia şi el pe undeva, prin New York, şofer de taxi – Petru s-a apucat de... pictură. Făcuse în ţară grafică de carte, pictase şi în alte tehnici, acuarelă, guaşă, ulei. S-a postat pe malul Atlanticului, în faţa unui şevalet, să facă portretul trecătorilor. Dar nici asta n-a mers, adică n-a ţinut mult. Între timp, Elvira mai „fabricase” vreo doi copii. Şi, opinând că al ei „nu e bărbat serios” – „nu se ţine de treabă”, a fost prima dată când i-a trecut prin minte gândul să divorţeze. După vreo şase-opt săptămâni de Florida, văzând că treaba nu merge de nici o culoare (statul american nu acordă, ca la români, alocaţii pentru copii, iar ajutor social numai o vreme şi câteva sute de dolari: regim de supravieţuire), s-au întors la bază, în California, unde aveau ceva cunoştinţe plecate din ţară, lugojeni şi timişoreni. La vechea locaţie şi slujbă: prietenul Puiu Carmel de la FăgetTimiş, patronul numitului atelier. Dar zona era cam de ferme, cam izolată, aşezată în vârf de munte – pe malul lacului Esinore... Cucoanei îi mai ajungea uneori la nas mirosul de turmă, de bălegar – or ea, orăşancă (timişoreancă) nu putea concepe aşa ceva! „Am plecat eu din România în State la o viaţă mai bună, un nivel ridicat de trai şi... ce făcuşi cu mine, bărbate – unde

m-ai adus? Am abandonat acolo o frumuseţe de apartament cu trei camere, ultracentral, vândurăm noi maşina noastră, un merţan, la care aici nici nu putem visa!” La care se adăugau proprietăţile de la ţară: casa lui din Caraş şi cea a părinţilor ei din Freidorf. Iar aici stăteau „în gazdă”, plătind chirie o mie de verzi pe lună... „Eu, decât aşa, mai bine în ţara mea!” ... A lăsat-o lungită pe cearşaf să se prăjească la soare, iar el o luă la picior pe mal. Aşa îi plăcea – asta îl relaxa. Urmărea bubuitul valurilor lingând nisipul pe ţărm (spălându-i picioarele), sau izbite de ţărmul înalt. De data asta a mers doar până la prima cotitură a plajei, unde începea o porţiune stâncoasă; în apă, la mică distanţă de ţărm se aflau două stânci scobite, ca două portaluri de piatră. Chiar acolo, într-o grotă săpată de ape în miezul formaţiunii stâncoase, la adăpost de priviri iscoditoare (?) un om cu mâinile împreunate; spunea, cel mai probabil, un „Tatăl nostru”, cu faţa întoarsă spre larg, de unde iată se-apropia un vas de croazieră, „Pacific Explorer”. Şi într-adevăr, peisajul era mirific, parcă legendar – parcă selenar, îşi zicea Petru – te îndeamnă să te opreşti şi să te rogi la fiecare colţ de ţărm! Continuându-şi perigeul marin, într-un golfuleţ lângă digul de piatră cel mai apropiat, Petru găsi o bărcuţă de jucărie care se legăna în valuri. Iată un „vapor” naufragiat în apropiere de ţărm, chiar înainte de a ajunge în port!, îşi zise el, culegându-l spre amintire. În preajmă ţipenie – copilul care-l pierduse plângea probabil la mile depărtare, supărat pe vrăjitoarea numită mare... Furios că-i furase vasul cu care se juca acasă în vană, în piscina – sau iazul – din curte; cu care mai făcea el şi unele călătorii imaginare pe mare. Tot uitându-se la „corabie” (era un velier cu trei catarge, cu pânze de mătase plastifiată) se împiedică de nişte ochelari, aruncaţi sau pierduţi. Şi-i puse pe ochi, dar – dezamăgire mare: ochelarii nu erau de soare, cum se aştepta, ci aveau lentile opace, ochelari de orb. I-a luat tacticos de pe ochi, depunându-i pe micul promontoriu de nisip întărit de unde-i luase. (Cine ştie – îşi zise – dar dacă omul, cu acel extraordinar simţ al spaţiului sub pleoape, va veni după ei?... Dar dacă sunt ochelarii poetului român Radu Segiu Ruba, fiu de primar din Maramu, de la noi şi se va întoarce-ntr-o zi, zburând peste ocean, să şi-i recupereze? Uitându-se la ei (ochelari negri, ovali, cum purtau nevăzătorii în România anilor 70-80), își aduse aminte de titlul splendid al acestuia, O vară ce nu mai apune; el însuşi avea, împotmolită, ascunsă şi nezărită, într-un volum necitit de nimeni, o poezie, Oraşul perpetuei veri. Cartea lui Radu era una despre lumină şi întuneric, despre propria vedere pierdută la 11 ani – iar lipsa ei s-a instalat treptat, ca un amurg de vară (expresie borgesiană). Ca în poezia mea – îşi zicea Petru – din ochii poetului vara nu mai voia să plece, nu mai pleca!, sub pleoape lăfăindu-se ceva ca o amurgire fără sfârşire... O vară „în nesfârşită scăpătare, străpunsă uneori de tăişul razei de la marginea mării”. Ca aici, lângă Pacificul Ocean! Atmosfera difuză, noros-ceţoasă a celor mai multe dimineţi la ocean este chiar ceaţa aceasta luminoasă, lumina lăptoasă de sub pleoapele nevăzătorilor care şi-au pierdut vederea treptat. Dar ea, lumina solară – plenară, sau poate numai crepusculară, rămâne toată viaţa în amintirea lor, sau poate doar imaginea unui amurg de vară la mare (la Eforie Sud); amintire solară cu care a rămas şi iubitul nostru poet. Dar „cum nu există paradis în absenţa luminii”... (Petru se cutremură în adâncul lui de această afirmaţie şi se gândi, dar dacă, păstrând ochelarii aceia, aş orbi?... Şi toată această splendoare care mi se prăvale la picioare ar dispărea treptat, odată cu soarele în crepuscul...? ... Şovăind o clipită în faţa malului înalt, intimidate parcă de duritatea lui, valurile se prăvăleau în apropiere cu tunet, zdrobindu-se de piciorul stâncii, iar în cădere, creasta lor clocotind devenea un vârtej spelb de spume. Ca să vină din nou, regulat, căzând cu putere asupra ţărmului, de la un capăt la altul, ca nişte piese de domino rezemate una de alta. Căzând în serie, una după alta, după acelaşi principiu (al dominoului)... Iar timpul se sparge şi el, prăbuşit în ţăndări pe ţărm, odată cu valul, asimtotic şi magistral, respiraţie sacadată de caşalot sideral. Fiindcă un val, o minune de val, nu seamănă niciodată cu alt val! … Trecând din nou pe lângă coasta abruptă lângă care se află plantată avertizarea de la Lifeguard, Petru se apropie să culeagă nişte melcişori; erau colţul lui preferat, unde recolta cochilii mici, pietricele colorate şi şlefuite de val; – „secerişul pe perle” era ca şi asigurat. Dar de data asta în acel colţ ferit se desfăşura un spectacol: o mireasă cu un buchet imens de trandafiri, târând pe jos câteva panglici ca tot atâtea eşarfe, poza în varii poziţii în faţa unui aparat. She’s Romanian… zise o tipă semiponderală, cu un zâmbet larg pe buze… Who’s Romanian?... întrebă partenerul. The bride..., the bride is Romanian! (Fragment din romanul în lucru Briciul Dalilei)


Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

teatru/diverse

Din culisele formulei „Lumea ca teatru”

Confidentul meu, Actorul (2)

În cealaltă după-amiază când am venit la amicul meu, actorul, spre a continua dialogul întrerupt, dar de fapt intenţionam să-l provoc şi să-i creez impresia că eu îl conduc (simţeam că are influenţă asupra mea şi mă dirijează cum vrea), aveam în cap o întrebare gata formulată şi mă pregăteam să i-o pasez înainte să mă întrebe el ce şi cum. Numai că n-a fost aşa. Şi de această dată mi-a tăiat calea când m-a întrebat: - Vrei să mănânci, probabil, ceva? Am nişte papanaşi pregătiţi într-o smântână de ţară, după o reţetă pariziană. Ştiu că o lauzi numai pe nevastă-mea, dar nu înţeleg ce urmăreşti! - A, nu, nu! Am tresărit eu. Poate mai târziu. Să văd în ce ape mă scald. Lauda pentru nevastă-ta vine din sinea lucrurilor, eu nu fac decât să-i aproximez expresiile. - Mă rog! Bine faci!, surâse actorul. Străduieşte-te să ajungi la inima ei, de la mine ai toată dezlegarea! - A, nu, nu! Să nu crezi ce vezi!, m-am fâstâcit eu. - Eu nu cred în van, preciză actorul. Îmi place să văd şi să aştept. Întreabă-mă! Că pentru întrebare ai venit. Adresarea amicului meu, actorul, putea fi o piedică în enunţarea întrebării sau un îndemn spre ezitare în aşezarea ei în expresie, dar, cum o aveam deja formulată în cap, am plasat-o imediat. - Actorul când rosteşte rolul pe scenă, conturându-şi personajul, se ascultă pe sine? Omul din faţa mea a tăcut un timp, apoi a mormăit ceva pentru el, semn că l‑am atins la punctul sensibil sau la mai multe dintre ele şi, cu acelaşi surâs bonom, deşi înţepător era (aşa, probabil, îmi făcea numai mie pentru că prea intram în teritoriul său şi-i mişcam ascunzişurile), mi-a răspuns: - Mai întâi o precizare. Sunt actori ce rostesc rolul, adică se fac vorbitori de rol, şi actori ce trăiesc rolul, adică fac din rol un act scenic. Acum să trec la întrebarea ta. Aseară, când îl jucam pe tânărul în travesti, te urmăream de pe scenă cum mă priveai. Aveai ochii ieşiţi, parcă, din orbite şi mişcai privirea după deplasările mele pe scenă. Erai orbit, ca să nu zic iluzionat, de personajul meu şi credeai în el. Îţi simţeam suferinţa, deşi eu, dragă amice, nicio clipă nu mă tăvăleam după el. Îl redam, e drept, însă ştiam că eu nu sunt personajul. Nici datele fizice nu-mi corespundeau, nici gesturile nu erau în acord cu un astfel de tip uman. A fost ambiţia regiei, o iubită din

LiteraTURA oraşului

Despre dezvelirea Plăcii Memoriale „Camil Petrescu şi revista «BANATUL» la Lugoj”

n Că acțiunile culturale desfășurate la Lugoj și consemnate de revista noastră au ecou și sunt apreciate la nivel național, nu mai este nicio îndoială. Vă prezentăm încă o dovadă. Într-o notă din revista Teatrul azi (decembrie 2016) se arată: “O ştire din Lugoj ne informează că pe o clădire a oraşului, din str. Andrei Şaguna, nr. 1, a fost dezvelită placa memorială Camil Petrescu şi revista Banatul (1918). Bănăţenii ştiu să-si omagieze ctitorii de cultură. În: Actualitatea Literară, VII, nr. 61, iulie 2016, p. 14.”

English Pub Art Club din Lugoj îşi redeschide porţile Cu expoziţia de pictură semnată Gabriel Visnyei

n English Pub Art Club din Lugoj îşi redeschide porţile, iubitorii artei fiind invitaţi la întâlnirea cu importanţi artişti plastici. Prima întâlnire cu arta din acest nou an, 2017, este prilejuită de expoziţia de pictură - acuarelă, acril şi pastel - semnată de artistul plastic lugojean Gabriel Visnyei, prezent pentru prima dată cu o expoziţie la English Pub Lugoj - cea de-a opta personală la Lugoj, (celelalte şapte au fost la Galeria “Pro Arte”, în: 1997, 1998, 2001, 2003, 2005, 2012, 2016). Vernisajul va avea loc joi, 26 ianuarie 2017, de la ora 19, la English Pub Lugoj; despre artist şi despre lucrările expuse în expoziţie vor vorbi prof. Simona Avram şi ing. Dan Haica - amfitrionul şi iniţiatorul Clubului English Pub Art din Lugoj. Distinct prin stilul abordat, Gabriel Visnyei este unul dintre cei mai talentaţi artişti plastici ai Lugojului, impresionând cu lucrările sale de un rafinament aparte, lucrări în tehnicile acuarelă, acril şi pastel, de obicei de mici dimensiuni. Lucrările care vor fi expuse la English Pub sunt picturi relativ recente, care, aşa cum ne-a obişnuit, impresionează prin stilul filigranat şi prin diversitatea temelor: studii de copaci, flori, peisaje urbane - din Lugoj, Grecia (Insula Corfu), Europa Centrală (Ungaria, Slovacia, Slovenia) -, peisaje din natură, exprimând stările sufleteşti ale artistului.

Adriana WEIMER

studenţie părăsită de mine după o seară de amor, să mă vadă într-un rol de matracucă sau paparudă ceşi pierde minţile după un mascul. Cum a ieşit şi ce a ieşit, numai spectatorul ştie. Căci el, în lipsă de ceva serios ori prea acroşat de „simpatica” viaţă, crezând că se reface, a preferat jalnica iluzie a unui artificiu sau a unui fals de la care spera să primească un imbold. Să cobori atât de jos, în speranţa propriei revigorări, este o iluzie plătită cu o altă iluzie din care ai toate şansele să nu te mai ridici. Apoi tăcu brusc. - Mi-am reglat respiraţia odată cu vorbele tale, i-am dat actorului replica la neprevăzuta tăcere. Şi nu-mi contest efortul. A meritat. Pentru că şi la voi repetiţiile, desigur şi repetiţia cu public, aduc multă lumină în casa spectacolului. - A, nu, nu! Îţi preiau din ezitări, spuse actorul. Repetiţiile cu public au avantajele, dar şi riscurile lor. Dacă forma de spectacol nu este încă încheiată în mintea creatorului, se pot produce abateri de la direcţie în clipa în care publicul, să spunem, se bucură de ceea ce vede. Creatorul, încântat de reacţia publicului, poate aluneca în perimetrul facilului, renunţând fără voie la imaginea iniţială a spectacolului. În general, repetiţia, modelând fictivul, poate naşte ceva viu, neprevăzut de regizor în schiţele sale când îşi pregăteşte spectacolul. Şi pentru că veni vorba de ficţiune, mă-ntreb spontan. Ce forme ale ficţiunii i-au vrăjit pe oameni de la începutul începuturilor? - A, pe mine mă-ntrebi?, tresar eu. - Aparţine de contextul conversaţiei purtată cu tine. Te rog, fii sincer! Îmi refuzi papanaşii? - A, nu, nu! Sau nu încă, îmi arătam sonor modul de a prelungi răbdarea. Mă concentrez la întrebare şi iată ce spun... Ca un dat în viaţa omului, ficţiunea a apărut ca să-l pună pe om în alertă. Prea plin de câte se-ntâmplă şi plictisit că unele se repetă fără să se schimbe ceva din înţelesuri, omul s-a abătut şi dincolo de el, de unde presupunea că-i vin toate şi-l mişcă în loc. Această presupunere a născut ficţiunea, adică o altă realitate. Cu timpul s-a putut vedea că această altă realitate era asemănătoare celei în care se trăia. Şi deşi avea unele contururi nefinisate, se modelau perspectivele. În paralel apărea şi echivocul: realitatea de dincolo poate fi sau nu poate fi realitatea de aici. Sper că m-ai înţeles într-un fel, iar dacă nu, te invit la eforturi. Şi eu fac la fel. Uite de ce mă exprim astfel! Sunt unele spectacole de o perfecţiune fără asemănare, dar ele fie că sperie, fie că nu plac. Într-un spectacol mai este nevoie de o poticnire adecvată, după care să vină o forţă spre a îmbrăca împotrivirea, adică imprevizibilul deranj, în emoţie. Deşi actorul se arăta interesat de cele auzite, emana un soi de nelinişte fără înţeles. Cel puţin aşa se arăta

nr. 67 n ianuarie 2017 în aparenţă. „Probabil că i-am refuzat papanaşii”, îmi spuneam. Ochii erau aţintiţi asupra mea, dovadă că mă urmărea cu interes, dar urechile se arătau preocupate de perceperea unui sunet venit din afară, ce urma să se producă sau pe care, probabil, îl asculta cu adevărat. Şi tot ce era între noi se desfăşura printr-o mimare a gesturilor. „Ciudat acest fel de dedublare!”, îmi spuneam, neglijând curiozitatea ce zăcea lihnită în mine. Desigur această privire tăcută a actorului, asociată unei ascultări de sonorităţi ştiute numai de el, a produs curgerea de vorbe ce a urmat. - Am însoţit generaţiile în teatrul românesc, dar n-am făcut parte din niciuna. Nu din laşitate nu m-am aliniat, ci din metodă. Distanţa îmi aprindea luminile ca să văd mai bine şi să sondez adâncurile fără să alunec în ele. Distanţa mi-a fertilizat longevitatea biologicului şi mi-a flatat entuziasmul şi temeritatea „junelui” la începutul drumului. Am evitat majoritarii pentru că sunt uniformi şi blazaţi, uniformi sunt şi minoritarii, dar ei au perspectiva creşterii şi vizualizează înălţimile. - Mă felicit că am avut ocazia să te ascult din nou, i-am răspuns imediat. Nu ca pe scenă te-am perceput, ci în propria casă. Aveai în intenţie să te prezinţi sub formă de portret. Un portret se poate constitui din linii scurte, din repetarea unor gesturi, unele fiind reînceperi oprite brusc, dar existând de fiecare dată printr-o îndârjire a încercării gestului. - Da, e aşa cum spui! Nu ştiu la care dintre gesturi te referi, dar eu aud soneria telefonului din hol. Scuzămă! Actorul se ridică de la masă şi trecu glonţ în hol. - Alo! Magda, iubi! Te-ai întors, doruleţ? Vin să te iau... Ce făceam? Eram cu tipul la o conversaţie. Bine, bine! Îl reţin... Uite că zbor! Actorul închise telefonul şi reveni la masa conversaţiei. Eu nu i-am cerut nicio explicaţie, pentru că am auzit tot. Nu ştiu dacă el ştia asta sau dacă era interesat să mă înştiinţeze în legătură cu cele discutate la telefon. Considera că ar comite o indiscreţie, aşa că după câteva clipe mi-a spus doar atât... – Te las puţin singur, dar voi reveni alături de soţia mea care vrea să te cunoască. În acest răstimp gândeşte-te la o întrebare pentru răspunsul ce-l vei auzi: Din putregaiuri, din deşeuri, din ruine se va ivi o nouă generaţie de microorganisme care, de bună seamă, va tinde spre o înaltă organizare, fie că se va numi om, fie altfel. Dar sigur va avea un nume. Creaţia nu poate fi stopată. Se schimbă în formă prin transformare, dar aceeaşi rămâne în esenţă şi primeşte un nume. Denumirea o salvează în timp de forţele ce o erodează. Trăim într-un univers întreţinut din consum de substanţă. Formele, supuse uzurii, sunt în mişcare. Dar mişcarea le face inepuizabilă substanţa. Actorul îşi schimbă hainele în câteva clipe, mai iute de cum o făcea în scenă, şi intră în hol. Am auzit, apoi, uşa trântindu-se cu putere. „Iată-mă ca un Firs de vremuri noi, închis într-o încăpere cu voia proprietarului şi a mea. Diferenţele le fac vremurile. Nu uitat din neglijenţă, ci pus să gândească o pasienţă!”

Un cer numit copilărie... Am aprins o stea pe cerul nopţii; l-am cuprins şi tălpile mi s-au răcorit de arsiţa în care umblasem peste zi. Am ascultat bătaia clipelor în spicele de grâu şi pâinea avea gust de pace ; pâinea rumenită în sudoarea care ţine trează fruntea omului. Glasurile nalte ale ciocârliei le-am atins cu auzul şi am zburat cu ea deodată. Mi-am agăţat fruntea de ceva care nu avea sfârşit şi am văzut cât de naltă îmi era umbra; atingeam norii înflăcăraţi de amurg. Copilăria călătorea din aripă în aripă de vânt, smulgând sufletele norilor, în căutare de soare. Veşniciile existau cu adevărat… M-am odihnit deasupra anilor, acolo unde copilăria nu are vârstă. Copilăria... Mereu copilăria, cu nopţile înduioşate de glasul mamei unde aerul era mai curat decât gândul. Când voiam să umblu, treceam de la visare la trezire fără să mă rănesc, şi am aprins încă o stea pentru mama care s-a unit cu stânca ; O strângere de ape împlini curcubeul ca un stindard paşnic al soarelui; copilăria se nălţă odată cu el şi călătoreşte… şi călătoreşte… Trecu de golul anilor putrezi, căutând târziul nopţilor când zăpezile erau albastre; Chipul mamei îmi aluneca pe creştet şi răsuflarea mi se topea cu aceeaşi emoţie copleşitoare.

Ștefan Radu Mușat

Un renghi de plăcere, de N. Havriliu, în premieră la Clubul Dramaturgilor

Textul pentru scenă Ce aveţi cu Bambushuk?, Un renghi de plăcere, de N. Havriliu, publicat de revista noastră (Actualitatea literară, VII, nr. 61, iulie 2016, p. 14) a inspirat spectacolul-lectură al Clubului Dramaturgilor (USR) găzduit de Institutul Cultural Român, 28 noiembrie 2016. Interpretările sunt memorabile: Mihaela Teleoacă, George Grigore, Sonia Neagu, Horia Gârbea, Mihai Niculescu, Radu Zeţu. Regia: Candid Stoica. Ne-a bucurat vestea, iar autorului îi urăm alte noi creaţii.


Remus V. GIORGIONI

nr. 67 n ianuarie 2017

Valeriu Marius Ciungan, Prin lentila umbrei (poeme), Arhipelag XXI, Târgu-Mureş, 2016

Cu o prefaţă de Iulian Boldea, din care un excerpt apare pe coperta a patra, cartea de 100 de pagini a lui VMC este echipată şi

cu câteva referinţe critice la final: despre poetul-“bancher” referind Liviu Antonesei Gh. Manolache, Florin Dochia şi un alt poet, Adrian Popescu. După cum ni se spune, poetul în discuţie este un aspirant către lucrurile simple, adept al unei lumi „prozaice şi revolute” (I.B.). Poetul Florin Dochia descoperă în aceste poeme „melancolie şi ironie, solemnitate şi ludic, calofilie de faţadă”, iar Adrian Popescu, “o sensibilitate contemporană care priveşte spre realul imediat… aburul misterios de deasupra lumii invizibile”. Dar ia să vedem ce descoperă aici poetul RVG (şi el/niţel/poeţel…): “şi a alunecat uşor din mâna mea/ aievea auzeam un cântec… cum se-ndepărta/ un val înspumat trecea pe glezna ei subţire, mai limpede sentorcea/ a mării îmblînzitoare, frumoasă glezna ei înşelătoare…// o aşteptam peun ţărm îndepărtat cu trupul ţintuit de alge/ o cruce eşuată în nisip - furtuna din senin, frântele catarge.”; “ascult în linişte cum se naşte poemul/ (…) undeva pe un ţărm binecuvântat/ de calmul şi răbdarea asfinţitului… aştepţi în linişte poemul”. (Am citat din poemele Undeva pe un ţărm şi Ecou, întâlnind ecouri bine asimilate dintr-un mare liric al mării: Anghel Dumbrăveanu, pe care însă poetul nostru s-ar putea să nu-l cunoască). Valeriu Marius Ciungan e un poet calofil, estetician al versului prin excelenţă liric.

Costel Stancu, Risipitorul de hârtie, Ed. TIM, Reşiţa, 2015

Înghiţitorul de creioane, Risipitorul de hîrtie Costel Stancu, amicul şi prietenul nostru (zicem aşa, uşor pleonastic, vizând expresia lui din dedicaţie, unde zice: „alături de prietenia şi afecţiunea…”). Ca un poet care se respectă, C.S. pune pe coperta a patra prezentarea a trei mari poeţi cu trei nume: Aurelian Titu Dumitrescu, Adrian Alui Gheorghe, Ştefan Augustin Doinaş - nume de referinţă ale literaturii române. Dar în fapt poetul nostru nu are nevoie de nicio prezentare, fiindcă poezia lui se auto-susţine. A publicat o duzină de volume personale de versuri - cel de faţă este chiar al doisprezecelea - fiind prezent şi în semnificative antologii, dintre care noi preferăm s-o cităm pe cea de poezie religioasă din Caraş-Severin, Se-nalţă gândul frunţilor plecate. Costel Stancu este un poet existenţial, care nu se joacă de-a (cu) cuvintele, ale cărui poeme nu sunt simple înseilări verbale şi ideatice, ci asumări de viaţă prin excelenţă: „Trăiesc?/ Sau mi s-a făcut o înscenare a vieţii?/ Nu sînt decît un vîrtej de frunze/ Într-o gară pustie?... [...] Trăiesc?/ Sufletul meu s-a

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

stins/ Sau încă pîlpîie în fereastră?...” (Aşteptare). Un poet adevărat îşi permite să şi parodieze: „Zadarnic azi ţi-ai rînduit/ să mori. Mireasa-ţi Moarte/ dusă e de altul, la un altar săpat/ adînc, în nori, unde slujeşte însuşi el,/ Înaltul...” (Scrisoare omului... Ce zici, cititorule, te-ai edificat?... N-ar trebui să mă opresc aici?... Dar nu, prezentatorul recidivează!:) „Făţarnic e sfîrşitul./ Îl aşteptai altfel,/ mai pe ascuns vederii,/ în surdină?/ Ei au urzit în preajmă-ţi/ o ţesătură fină... Înţelegînd atunci că moartea nu-i// pentru cel sfînt, decît o uşurare;/ tu te ridici,/ îţi scoţi din palmă cuiul,/ apoi păşeşti, eliberat, pe mare” (Sonetul

pe mine./ Ecoul în ’nalturi se auzea: Ce-i?/ Cine în cuie de-a pururi te ţine?// Se făcuse târziu, cine ştie/ De nu căzuse umbra mea pe eşafod!” (Dansul pe eşafod, 2).

eliberării, un splendid poem cristic). Dar trebuie totuşi să mă opresc, deşi sunt tentat să citez volumul integral. Remarcând că pe poetul (din) CS îl prinde mai bine lirismul modern, decât poetica postmodernă pe care o mai încearcă uneori. Şi grafia cu î din i, pe care - în situaţia în care Academia ne lasă să în continuare să vâslim în ceaţă, fără să impună o scriere unică - o practică astăzi în literatura română lumea bună!

ceva, o impresie proprie, formată în timp: Există poeţi predestinaţi prin nume şi loc oameni care nu se puteau naşte decât atunci şi acolo, adică poeţi. Iar Echim e unul dintre aceia: ia încercaţi să-i rostiţi numele înaintea fiecărui poem... Iar când te-ai mai născut şi în acea vatră ancestrală de cultură şi civilizaţie care e Maramureşul, Valea Izei... (În cartea Mare Nostrum de V. B. Ibanez, pe care o recitesc acum, autorul spune că doar atunci eşti scriitor, când eşti şi editor!). Pe coperta a patra găsim prezentările lui Vasile Gogea (cel care semnează Nota postfaţială) şi a menţionatului R.Ţ. Dar, pornind „la atac”, pe urmele Poeziei, descoperim singuri, la post, un poet al umbrei: „umbra se păstrează-n somn în ascuns/ al cui somn nu se ştie/ o pată de soare se lăfăie-n canalizarea oraşului/.../ înaintea mea se confruntă/ umbră cu umbră...” (Altundeva); „ape vindecătoare îşi lasă umbrele/ de-a lungul valurilor într-o zi de toamnă târzie/ .../ peşti zburători se rătăcesc/ peste mormintele de pietre trudite/ de atâtea amiezi de corăbii naufragiate...” (Singurătate); „în ropot de aplauze se stinge flacăra fără glas/ ca liniştea umerilor tăi ce se vinde/ bucată cu bucată pe cheiuri” (Povestire); „Oraşul se-ntinde peste ce a mai rămas/ din cimitirul echim/ lacrimile mai întreabă/ câteodată cu spaimă/ despre ce s-a ales de tăcerea...” (Noapte de veghe). Un poet adevărat, un volum elegant, în egală măsură regal poetic şi editorial. O bucurie: cea a poetului, pe care o împărtăşim şi noi, cititorii. „Umbră poetică înconfundabilă, din care lumina unui sine poetic răzbate în poemele sale ca în vitraliile unei catedrale” (V.G.).

Emilian Marcu, DANSUL PE EŞAFOD şi alte poeme, Editura Pim, Iaşi, 2015

Am în mână (şi... ce-i în mână nu-i minciună!) un splendid volum de versuri prezentat pe ultima copertă de academicianul Mihai Cimpoi. Poate că aşa ar trebui să arate toate cărţile de poezie, cele adevărate... Prin urmare, obiectul estetic de care vorbim apare în Colecţia Poeţi ieşeni şi sub egida Asociaţiei Universul Prieteniei Iaşi. (Iată că moldovenii nu sunt doar poeţi de forţă, poeţi adevăraţi, ci şi editori de marcă.) Deşi de proporţiile unei antologii - 220 de pagini - , cartea de faţă pare a fi un volum de sine stătător, al (greu de numărat!) 28-ulea din creaţia poetică a lui E.M., care s-a ilustrat de asemenea în proză şi în critica literară. Dar un bun autor, în opinia mea, deţine şi ştiinţa titlurilor. La fel stau lucrurile cu atletul moldav Emilian Marcu: începând de la Nunta în sâmbure, debutul din 1974 de la Junimea, trecând prin Amiaza câmpiei, poetul pune Sigiliul toamnei pe Neliniştea singurătărţii proprii... (vrei, cititorule, să facem un poem din şiragul de perle ale titlurilor unui Poet?... o putem face fără probleme! Dar poate cel mai mult ne-a impresionat Mormânt în metaforă, volum din 2007). O carte însă nu este alcătuită numai din titluri, ci şi din conţinturi pe măsură: „Tot buchisind la cărţile cereşti,/ La vechi şi roase cărţi de-nţelepciune/ Când grâul pleoapei fulguie-n fereşti/ Ţăranul intră în pământ şi-apune/.../ El, străjuit de praporii domneşti/ Cu mese-mpărăteşti şi felinare/ Tot buchisind la cărţile cereşti/ E tras pe neştiute-n raclă de-nserare” (Călătorie în cer, dedicată „Părinţilor mei Ilie şi Ortansa”). Ritmul rostirii îl devoalează - îl dă de gol!... - pe E.M. ca pe un liric prin excelenţă, pentru care riscurile dansului pe eşafod cu Metafora sunt un fapt asumat; unul dintr-o specie pe cale de dispariţie: „Va fi noapte, va începe dansul/ Eşafodul fi-va-n taină construit./ .../ Voi fi dus la moarte-n jurul unui astru,/ Numai vocea mea va mai trăi aici” (Va fi noapte). Dar asumarea existenţială se simte mai cu seamă în cele nouă „dansuri pe eşafod: „Pe vasul cu seu, cu mirt şi ulei/ Bruma crescuse de-o palmă

Echim Vancea, UMBRA nu îşi împarte PRADA cu nimeni, Editura Echim, Sighetul Marmaţiei, 2016

„Se numeşte Echim Vancea. E de pe Valea Izei, se pare. E din satul Năneşti, se pare. E oricum din Maramureş”, ne spune Radu Ţuculescu în nota introductivă a cărţii (fragment din manuscrisul volumului Corabia cu poeţi)... Dar acum să vă spuie şi cronicarul

Florina-Maria Băcilă, Dorziana o (re)construcţie a textului prin limbaj, Excelsior Art, Timişoara, 2016

O apariţie editorială de excepţie (pe care noi o semnalăm cu întârziere - dar vom recupera printr-o cronică mai amplă) este cea sus-menţionată, a lectorului universitar F.M.B., doctor în Filologie, magna cum laude. Cu atât mai mult cu cât autoarea acestei cărţi abordează un Caz al literaturii române - da, n-am greşit: e scris cu majusculă! Este vorba de un „poet-ţăran” Traian Dorz, poet religios, dureros de puţin cunoscut în zilele noastre, cu toate că face parte dintre poeţii închisorilor comuniste, unde a fost „găzduit” 17 ani. Faptul că Dorz scria cu o mână pe hăţurile căruţei şi cu cealaltă pe condei nu poate fi decât un mai mare merit al bihoreanului, care n-a fost un boem (cum ne-au obişnuit literaţii), ci un om poet şi un om exemplar: „În ciuda condiţiilor de detenţie, a repetatelor arestări, anchete, percheziţii, ameninţări, amenzi, interdicţii etc.., precum şi a problemelor de sănătate, Traian Dorz nu încetează să compună versuri, pe care le memorează repetându-le zilnic în

ceasuri şi stări negrăit de fericite”, spune autoarea. Creaţia lui T.D., publicată sporadic şi parţial înainte, dar masiv după 1989, cuprinde cam 100 de tiluri: versuri şi proză (povestiri, memorii, meditaţii). În prima categorie se includ cele peste 4000 de poezii religioase şi patriotice, 7000 de proverbe etc. Despre opera poetică a lui T.D. s-au exprimat, printre alţii, teologul Dumitru Stăniloae şi Zoe DumitrescuBuşulenga. „Fără a fi un scriitor (re)cunoscut, Dorz creează... literatură adevărată”, afirmă hotărât, apodictic, Maria Băcilă, care-l plasează pe poet în continuarea tradiţiei lirice interbelice sau a „poeţilor religioşi trecuţi prin cumplita gheenă a închisorilor..., după Vasile

Voiculescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr...” „Din aceste motive, considerăm că e vremea ca poetul să (re)vină în cultura românească [... ] Un asemenea gest recuperator... se doreşte a fi şi lucrarea de faţă...(s.n.)”. Dar nu ne putem opri aici, la primul capitol al cărţii (I. Poezia lui Traian Dorz – un cântec peste rugăciunile noastre), ci este necesar să mergem mai departe, (măcar) menţionând celelalte patru care urmează: II: Expresia lingvistică a aspiraţiei spre absolut, III. Termeni emblematici - repere ale construcţiei textuale, IV. Volume tematice şi fenomene lexico-gramaticale, V. Poezie şi mitologie. Şi, desigur, prefaţa profesorului Constantin Teodorescu din Canada, care salută călduros O carte despre Traian Dorz; dar şi postfaţa Simonei Constantinovici, Stilistica sufeltului creştin. Fără a fi excesiv didactică sau academică - dar nici o lucrare simplă de amator, cartea de 500 de pagini a filologului şi lingvistului timişorean este chiar acea necesară restitutio care s-a şi dorit a fi (numai aparatul critico-bibliografic acoperă vreo 50 de pagini, incluzând notele de la subsol).

Liana Sabău, Vreme de dragoste, Ed. TIM, Reşiţa, 2016

Apărută în cadrul proiectului deja cunoscut „Imperial Burgtheater Oraviţa 1817 - 2017” - colecţie îngrijită de Gheorghe Jurma - , cartea timişorencei Liana Sabău (descoperită pe vremuri şi promovată de Alex Ştefănescu în revista „Flacăra”), este prezentată pe coperta a patra de Ionel Bota: „Întâlnim în poemul Lianei Sabău confidenţe ludic-onirice şi exhibiţionisme de feminină care se vrea mereu explorată, iniţiată în revolte şi disperări... (etc.)”. Dar, pentru că n-am înţeles prea bine ce vrea să zică poetul-critic de la Oraviţa în aceste fragmente desprinse din postfaţa cărţii, am pornit pe cont propriu în explorarea poeziei Lianei Sabău, desigur şi în lumina celor deja, de mult, cunoscute: „pasiunea izbucneşte ca un fulger/ se stârneşte ca o rafală de vânt/.../ degetele şiroiesc pe sânii plini/.../ carnea încinsă se răcoreşte/ o picătură mai sclipeşte/ în noapte/ vara s-a dus/ vreme de dragoste.” (Vreme de dragoste); „Aş vrea să mor/ deasupra ta/ în timp ce tu/ te chinui plângând/ să-mi rosteşti numele...” (Aş vrea să mor); „Asta înseamnă/ viaţă?/ Te întreb/ după ce ţiai împrăştiat sămânţa/ în palma mea.” (Viaţă). Re-descoperim astfel un poet vital, fără frână la gură - o poezie de un „erotism vilolent (fără să fie vulgar)”- cum zice marele Alex. Cartea - dedicată „Soarelui meu, Tudor” - a fost şi premiată recent, la ediţia 2016 a Concursului Naţional de Poezie „Eminescu la Oraviţa”: vasăzică, o notă bună în plus!


16 actualitatea literară n Bursa pentru literatură a oraşului Graz 2017/2018

A fost anunțată lansarea unui nou apel la candidatură pentru bursa literară „Scriitorul/ Scriitoarea oraşului Graz” pentru intervalul septembrie 2017 - august 2018. Bursierii beneficiază de o locuință gratuită în centrul vechi al orașului (castelul Cerrini - Grazer Schlossberg) și de o sumă lunară de 1.100 €. Bursa este acordată de oraşul Graz prin Oficiul pentru promovarea Culturii (Kulturvermittlung) Steiermark şi Departamentul pentru Cultură al oraşului Graz. Obiectul acestui program de burse este promovarea scriitorilor/ scriitoarelor care, în operele lor, manifestă capacitate de inovație și racordare la prezent, calități estetice și lingvistice, autenticitate și autonomie artistică. Prezența lor la Graz contribuie la intensificarea schimburilor culturale, precum și la interacțiunea cu scena literară locală. Conform regulamentului de acordare a bursei pentru literatură „Scriitorul/Scriitoarea oraşului Graz”, bursierii se obligă să fie prezenţi în Graz cel puţin 8 luni din intervalul pentru care li s-a acordat bursa. Aplicaţiile trebuie trimise la: Kulturamt der Stadt Graz Stigergasse 2/II. Stock (Mariahilfer Platz) 8020 Graz /Austria, contact: Kulturamt Brigitte Soltys, până la 31 martie 2017 (data timbrului poştal). Informații despre documentele necsare și criteriile de acordare pe http://icr.ro

n Bestseller internaţional: Prizonieră în Teheran. Cum am supravieţuit într-o închisoare iraniană În ianuarie 1982, Marina Moradi-Bakht, pe

atunci de 16 ani, este arestată, apoi torturată şi condamnată la moarte pentru crime politice: protestase la şcoală împreună cu alţi tineri atunci cînd, în urma revoluţiei din Iran, propaganda islamică şi studierea Coranului deveniseră mai importante decît disciplinele de învăţămînt. În sinistra închisoare Evin din Teheran, Ali, unul dintre anchetatorii care interoghează deţinuții, se îndrăgosteşte de ea şi o salvează din faţa plutonului de execuţie folosindu-şi legăturile cu ayatollahul Khomeini. Preţul pe care i-l cere în schimb este covîrşitor: va trebui să-l ia de soţ şi să se convertească la religia islamică. Altfel, nu doar ea, ci întreaga ei familie şi Andre Nemat, tînărul pe care îl iubeşte, vor avea de suferit. Marina va trebui să accepte şi, din condamnată la moarte, va deveni prizonieră pe viaţă a statului iranian şi a bărbatului care ţine în mîini soarta ei şi a familiei sale. Dramatice, pline de pasiune şi sensibilitate, amintirile ei au fost traduse şi publicate în zeci de ţări din întreaga lume.

n Vladimir Nabokov: Scrisori catre Vera

Scrisorile marelui scriitor către Vera, soţia sa, pentru prima oară în volum, în limba română, în traducerea Veronicăi D. Niculescu, cronica unei poveşti de dragoste de-o viaţă. „Aceste scrisori cuprind cele mai emoţionante pasaje pe care le va scrie vreodată Nabokov, pline de viziuni cînd impresioniste, cînd extrem de detaliate asupra lumii înconjurătoare, pe care o zugrăveşte ca fiind dureros de frumoasă. Nabokov cel din acest volum e un scriitor care îşi face o misiune din a-şi convinge cititoarea să coboare de pe terasa de la ultimul etaj arătîndu-i splendoarea lumii care a încetat cumva să mai fie o sursă de încîntare.” (The Times Literary Supplement).„Nuanţate de o imediateţe senzuală a detaliului, Scrisorile sînt mărturia extazului… Acum, probabil pentru prima oară, autorul rus se iveşte limpede din umbrele biografilor săi.” (The Observer).

meridiane

Laura Lindstedt: ,,literatura reprezintă pentru mine un spaţiu liber al gândirii” scurt c.v. privind activitatea dvs. literară! Laura Lindstedt: Adopţia a fost tema romanului meu de debut Sakset (Foarfecile, Teos, 2007), cel care a primit cronici elogioase, dar şi o nominalizare pentru Premiul Finlandia. Cel de-al doilea roman Oneiron (2015) este o poveste fantastică despre acele clipe misterioase care urmează unei morţi. A avut o primire elogioasă în Finlanda, a câştigat Premiul Finlandia, dar a primit şi alte nominalizări. Până acum, drepturile de difuzare s-au vândut în 12 ţări.

chestiuni sunt total irelevante. G. M.: Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre ,,Oneiron” - prima dvs. carte tradusă în română! Laura Lindstedt: Şapte femei, fiecare dintr-o ţară diferită şi fără să se cunoască înainte, se întâlnesc într-un spaţiu nedefinit, alb şi doar cu câteva secunde înainte de moartea lor. Artista newyorkeză Shlomith, contabila-şefă Polina din Moscova, pacienta din Brazilia cu transplant cardiac - Rosa

G. M.: Ce rol joacă actul de a scrie în viaţa dvs.?

Laura Lindstedt este o scriitoare apreciată din Finlanda care a vizitat România cu ocazia lansării la Gaudeamus - 2016 a unui prim roman de-al său tradus în limba română, intitulat ,,Oneiron. Fantezie despre primele secunde de după moarte”, la Editura Paralela 45. Chiar dacă, din cauza programului încărcat, nu am putut realiza interviul la Gaudeamus, scriitoarea mi-a trimis ulterior răspunsurile. Acest interviu reprezintă o primă formă de a o cunoaşte, dar şi o invitaţie indirectă la lectură a traducerii romanului său - ,,Oneiron. Fantezie despre primele secunde de după moarte”, o carte care trebuie să facă parte din lista de lecturi obligatorii, din acest an, a unui cititor pasionat de literatura străină contemporană în general şi de spaţiul literar scandinav în special.

Laura Lindstedt: Este o parte esenţială a fiinţei mele. Scriu în fiecare zi, măcar în jurnalul meu, şi observ lumea din jurul meu prin intermediul scrisului. G. M.: Credeţi că literatura poate salva lumea sau măcar ne poate face fericiţi? Laura Lindstedt: Pentru mine, literatura, prin tot ce are ea mai bun, reprezintă un spaţiu liber al gândirii, un loc sigur de a-ţi exprima ideile şi sentimentele. Cărţile ne pot face

Laura Lindstedt: Am vizitat numai Bucureştiul şi aceasta a fost o vizită foarte scurtă, dar mi-am dat seama că oraşul trece prin nişte transformări culturale. Am dat un interviu într-o cafenea extrem de cochetă, de tip hipster, şi am auzit că s-au deschis primele restaurante vegan în Bucureşti, altfel spus lucrurile evoluează într-o direcţie favorabilă. Poate că Bucureşti va fi următorul Berlin... Precum alte ţări din Europa de Est, aţi avut un anumit curs istoric, care a inclus o revoluţie sângeroasă, în 1989. Dictatura comunistă este, cred, una dintre temele care încă trebuie aduse în discuţie, din moment ce fiecare ţară are momentele ei negre din punct de vedere istoric. Am mers cu maşina pe lângă Casa Poporului şi acest punct de referinţă din vremea regimului Ceauşescu m-a impresionat prin imensitatea absurdă. Dacă mă voi întoarce vreodată în Bucureşti, vreau să vizitez şi interiorul clădirii. G. M.: ...Dar despre Gaudeamus? Laura Lindstedt: M-am simţit confortabil acolo! Locul nu a fost imens precum Târgul de carte de la Frankfurt, unde aproape că m-am rătăcit... G. M.: Cine este Laura Lindstedt? Faceţi, vă rog, un

Imaculada, eleganta marsilieză Nina, care aşteaptă gemeni, Wlbgis din Olanda, ce suferă de cancer la gât, senegaleza Maimuna care visează la o carieră de model şi adolescenta austriacă Ulrike, toate acestea s-au pomenit într-un spaţiu alb şi gol. Timpul, aşa cum îl percepem noi, a încetat să mai existe şi toate senzaţiile fizice par să fi dispărut. În ,,Oneiron” trec de la eseu la poezie, de la umor la furie, în timp ce îi cer cititorului să se gândească la ceea ce înseamnă caracterul inevitabil al morţii. Precum romanul meu de debut, şi ,,Oneiron” reprezintă o formă de provocare care duce comunicarea la un alt nivel. G. M.: Vă rog să ne spuneţi câte ceva despre următoarea dvs. carte!

George Motroc: Doamnă Laura Lindstedt, pentru început, care sunt primele dvs. impresii despre România?

fericiţi sau trişti, ne pot aduce alinare, dar nu, ele nu pot salva lumea. Aceasta rămâne o prioritate pentru politică şi alte tipuri de activităţi pragmatice. G. M.: În Finlanda există mulţi sau puţini scriitori care trăiesc doar din vânzarea cârţilor lor? Laura Lindstedt: Din punct de vedere geografic şi, în special, lingvistic, Finlanda este o ţară mică, astfel încât este clar că foarte puţini autori pot trăi doar din vânzarea cărţilor. În Finlanda, suntem norocoşi să avem un sistem de burse literare, atât guvernamentale, cât şi de la câteva fundaţii private. Ca o completare financiară, scriitorii fac şi alte lucruri: editează cărţi, predau, scriu cronici şi aşa mai departe.

Laura Lindstedt: În acest moment, lucrez la două opere de ficţiune în paralel. Dar nu, niciuna nu este terminată! Mie, îmi ia mai bine de doi ani ca să fie gata. Unul dintre manuscrise se ocupă de istoria Finlandei, mai exact de continuarea războiului dintre Finlanda şi Uniunea Sovietică, între 1941-1944. Am găsit un caiet cu memoriile care aparţineau surorii bunicii mele, din perioada petrecută într-un spital de război din nordul Finlandei şi care a decedat în 2004... Romanul meu va fi construit în jurul acestui jurnal. George Motroc: Sper să vă întâlnesc din nou, la următorul târg de carte, cu următoarea dvs. carte! Laura Lindstedt: Da, aş fi încântată să vizitez din nou România!

G. M.: În ţara dvs. şi în zona scandinavă există această obsesie de a câştiga Premiul Nobel pentru literatură? Laura Lindstedt: O, Dumnezeule! Chiar nu ştiu! A avea obsesia reputaţiei şi a gloriei nu poate cauza o literatură durabilă. Pentru mine, astfel de

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

nr. 67 n ianuarie 2017

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com) Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro) George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com) Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: www.actualitatea.eu Tiparul: Tipomedia Prod Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj şi Timişoara, şi la sediul USR Bucureşti

Actualitatea literară 67  
Actualitatea literară 67  

Revistă a Unirii Scriitorilor din România

Advertisement