14 actualitatea literară
lecturi
Triunghiul Cella – CAMIL – Anişoara
că lui nu-i plac interviurile; cu ceva timp înainte, în 1935, Sebastian o intervievase pe Leni Caler pentru revista de teatru „Rampa”, iar ea se oripilează la vederea notesului celui care intervieva... În acest interviu, Leni exprimă o altă părere referitoare la problema scrisului: „Cred că mi-ar plăcea. Aş avea unele lucruri de spus… Să spun tot, fără nici o rezervă, Tot ce-mi trece prin cap… Dacă aş scrie, cred că aş exprima lucruri foarte intime.” Şi vine cu exemplul Isadorei Duncan, cu cartea sa autobiografică „Ma vie”. Ceva similar realizează şi Leni Caler în „Artistul şi oglinda”, scriere autobiografică postumă, legată de viaţa ei – lumea teatrului.
nr. 26-27 n nov.-dec. 2012
Prietena lui Camil Petrescu, Any Ondra (Anişoara Odeanu) Apropierea dintre Camil Petrescu şi Anişoara Odeanu este cunoscută, fiind de domeniul istoriei literaturii. Se cunoaşte prietenia dintre ei şi faptul că tânăra scriitoare a fost încurajată şi îndrumată de C.P. Dar cu vreo 10 ani mai înainte, la ştrandul Kisselef, Camil o cunoaşte pe Cella Serghi care în cartea sa „Pe firul de păianjen al memoriei” are cuvinte frumoase, revelatorii în legătură cu acest triunghi relaţional - un capitol special dedicat întâlnirii dintre ei trei. Anişoarei Odeanu, care în vremea aceea semna cu pseudonim(e), Camil îi spune Any Ondra, iar Cella, Dania, ca în cartea lui Anton Holban, Jocurile Daniei. „Camil îi spunea Any Ondra. Dar fotografia de pe coperta micului ei roman, abia apărut, nu semăna deloc cu a celebrei actriţe de cinema care cânta şi dansa în comedii muzicale de mare succes. Tunsă băieţeşte, cu fruntea luminoasă, cu ochii depărtaţi, coborând spre tâmple…, cu gura bosumflată şi colţurile căzute, părea mai curând un copil supărat”, op.cit., pag. 158. Dacă nu a fost un răsfăţat al soartei, Camil Petrescu a fost în orice caz unul al femeilor frumoase. Cu aerul lui trist şi orgolios, cu o legendă ţesută din mii de fire nevăzute în jurul ochilor săi albaştri, persoana/personalitatea lui Camil exercita o fascinaţie considerabilă asupra mediului intelectual feminin contemporan lui. Relevantă, în carte, este scena întâlnirii celor două „rivale” – care se simpatizează reciproc şi se chiar împrietenesc. Mai tânăra Anişoara Odeanu intră în viaţa lui Camil – şi în cea literară – la o bună bucată de vreme după ce marele clasic în viaţă o cunoscuse pe Cella Serghi. O curtase asiduu, deşi o ştia căsătorită cu un inginer (intuim aici un menaj a trois) – o încurajase să se apuce de scris. Dar Cella nu se grăbeşte nici să divorţeze de soţul care-o adora pentru celebrul scriitor, ştiind că acesta nu va suporta să-şi piardă definitiv libertatea în mijlocul unei relaţii matrimoniale. Nici să-şi scrie romanul, nesimţindu-se coaptă încă pentru calvarul scriiturii. Când apare în scenă Anişoara, pe care o cunoscuse ca actriţă-şi-scriitoare, orgoliosul Camil încearcă să le facă geloase pe cele două, reuşind doar să le apropie, chiar să le împrietenească pentru o vreme: „Eram furioasă când vorbea atât de mult de dumneata (Camil despre Cella, n.n.), şi mi te dădea de exemplu. Aseară am vrut să mă răzbun pe el şi să-i arăt că eu pot să plac mai mult decât doamna T”(pag.167). – Unul din prototipurile personajului „Doamna T” fiind chiar Cella Serghi. Posesiv cum era, Camil le obliga pe prietenele sale să se formeze după un model ideal proiectat de el însuşi: „Bineînţeles, pentru ca o femeie să fie frumoasă şi inteligentă trebuie să fie îndrăgostită de el – zice Anişoara. El trebuie să te înveţe să te piepteni, să te îmbraci, să umbli, să vorbeşti… Convinsă că Doamna T. eşti dumneata. E adevărat?” Dar Cella, modestă, nu recunoaşte: „- Cred că sunt mai multe modele”, pretinde ea.
„Al patrulea vârf” al triunghiului: Leni Caler
De altfel, Camil Petrescu avea obiceiul să-şi „culturalizeze” amantele, ceea ce s-a întâmplat şi cu actriţa Leni Caler, marea dragoste a lui Mihail Sebastian, cu care Camil era prieten. În cartea ei „Artistul şi oglinda” (Ed. Universal Dalsi, 2002), L.C. descrie momentul întâlnirii sale existenţiale, esenţiale cu marele scriitor. Din cauză că acesta scrisese la debut cuvinte calde despre talentul ei scenic, „dorea(m) fierbinte să-l întâlnesc”. Iar cu ocazia primei întâlniri, actriţa realizează unul din portretele rezistente în timp ale lui Camil: „Mare mi-a fost surpriza şi uimirea când am văzut în faţa mea un tinerel, mic de statură dar bine legat, proporţionat, cu un păr blond-şaten, uşor ondulat, cu o frunte înaltă, puţin bombată, cu sprâncene bine marcate, de sub care mă priveau doi ochi de un albastru neverosimil, ca de mărgea, nu prea mari, dar vii, inteligenţi…” (op.cit., pag.54). „Seri întregi l-am ascultat citind fragmente din romanele lui (relatează mai departe actriţa)… Eram impresionată de cultura, de inteligenţa neobişnuită, de felul lui atât de personal, de viu… Camil îmi dădea explicaţii, mă învăţa să gândesc şi să înţeleg sensurile mai adânci ale lecturii… Era un profesor destul de sever… Proust era atunci autorul preferat al lui Camil… Eu executam tot ce-mi cerea, aveam totală încredere în el… mă lăsam condusă şi nu mă supăra felul agresiv cu care căuta să-şi impună punctul de vedere.” Prietenia cu Camil o face pe divă să devină „fan” Proust”, dar şi… microbistă. Cel care semna chiar şi cronicile sportive cu pseudonimul „Grămătic” o ducea la meciuri de fotbal unde făceau, cot la cot, galerie jucătorilor preferaţi . * Două obsesii avea Camil, legat de prietenele sale din mediile intelectuale: să le formeze caracterul/completeze cultura generală şi să le determine să scrie. Pe toate cele trei femei menţionate în acest articol (or mai fi fost multe altele!) le îndeamnă şi le îndrumă să scrie – să-i urmeze exemplu, cum s-ar zice, în domeniul literaturii. „Apoi a decis că trebuie numaidecât să scriu această poveste trăită şi că el mă va ajuta să-i dau o formă literară… Cu toate insistenţele lui, de data aceea nu l-am ascultat. Nu mă simţeam atrasă, nu aveam dorinţa să devin scriitoare…, ţelul meu în viaţă era să ajung actriţă”, spune Leni în cartea sa. Anişoara îi ia un interviu „mascat” lui Camil Petrescu (pentru „Vatra” din 18 mai 1942), cu toate
Corespondenţă asiduă Lugoj - Bucureşti
Refugiată în provincie (Lugojul natal), Anişoara îi scrie Cellei scrisori prietenesc binevoitoare, ţin legătura permanent, merg împreună la mare etc. Cu toate că porneşte mai târziu în cursa pentru cucerirea gloriei literare, C. Serghi îşi va adjudeca un loc mai favorizat în „tabloul elementelor” faţă de rivala (prietena) sa: „Cine şi-ar fi închipuit că în această cursă, în care pornise mult înaintea mea, cu toate atuurile de partea ei, va fi învinsă” (pag.174). Intimitatea dintre cele două femei este aşa de mare încât îşi destăinuie şi ultimele secrete sufleteşti: „Visul tatei era să fiu profesoară şi gospodină. Îmi găsise un soţ, profesor de caligrafie şi desen. Avem la Lugoj casă cu grădină şi livadă, şi tot ce trebuie. Tata e profesor de istorie. Mama mea vitregă, o femeie foarte de treabă. Amândoi mă răsfaţă. Copil orfan! Camil spune că sunt prea răzgâiată, dar la început îi plăceam. La început totul le place bărbaţilor, că eşti copil orfan, că eşti răsfăţată, că eşti cochetă, capricioasă, că nu te găseşte când te caută, că te aşezi pe covor sau la gura sobei, sau pe marginea mesei, sau pe genunchii lor. Pe urmă totul devine cusur… Lui Camil i-am spus lucruri care l-au uluit. E teribil de naiv acest mare psiholog… E o inteligenţă fascinantă, o personalitate de calibru european. Dar asta încă nu se ştie la noi. Ştii cum s-a amorezat de mine? (urmează istoria cu cele şase ceşcuţe de cafea pe o tavă, toate pregătite pentru ei doi)… Ce puţin îi trebuie unui bărbat să fie flatat şi să se amorezeze!” (pg. 163 şi 166 : vizita inopinată a Anişoarei la Cella acasă). În scrisorile sale sincere şi deschise, pe care i le scria Cellei de la Lugoj, Anişoara se interesează de rochii, pantofi şi alte mărunţişuri „muiereşti”: gheme de lână… Scrisorile semnate „Lugoj, 21 martie 1936”, „Luni, 18 mai 1936”) sunt relevante în acest sens. Se interesează de soarta manuscriselor ei care zac pe la redacţii şi edituri, se plânge de urât şi singurătate: „Singurătate? Toţi oamenii care gândesc sunt singuri… Când ascultam singurătatea cum asculţi marea… Nu mai scriu. Sînt aproape de sfârşit. Scriu dezolant, nu sânt mulţumită deloc… Dacă trăieşte un Camil Petrescu, un Mircea Eliade nu mai e nevoie de mine… Mi-i dor de alte timpuri… De serile când plângeam pentru că ieşeau stelele, era aşa de frumos atunci, Cella! Credeam că am să pot să scriu despre ele aşa de frumos cum n-a mai scris nimeni şi să vezi ce pagini fade am scris acum…” La 24 de ani, Any Ondra se simte (ca Giovani Papini) un uomo finito: „Dragă Cella, niciodată n-am fost mai pregătită pentru deznodământ ca acum… simt că fiinţa mea interioară merge spre asta, ca spre un destin…, sunt aşa de obosită, imens de obosită… Nu ştiu spre ce merg.” Dar, în timp, Cella şi Anişoara se vor distanţa şi fizic şi afectiv, prima reproşându-i prietenei de odinioară apropierea de presa şi ideologia legionară. „Cum s-a sfârşit prietenia noastră? Cum a înhăţat-o puhoiul de ape…” Venită din Germania, unde ratase o logodnă (căsătorie), Anişoara se refugiază la Cella acasă. Atunci Mihail Sebastian îi arată în „Porunca Vremii” un articol prolegionar semnat de Anişoara Odeanu – cu numele adevărat (Doina Peteanu). „Cu ziarul în mână”, sună la uşa ei. Anişoara era încurcată. „Dar şi eu, când am văzut pe masă fotografia „căpitanului”, am înţeles că nu mai avem ce să ne spunem”. Iar în final, Cella, ca o „soră mai mare” îşi reproşează lipsa de deferenţă faţă de Anişoara: „De ce am lăsat-o singură? Nu cumva pe această singurătate, pe această inimă rezistenţă…” etc. (s-a produs alunecarea Doinei spre mişcarea legionară). Toată viaţa A.O. a avut obsesia sinuciderii, în tinereţe probabil ca pe o bravadă juvenilă, iar odată înşurubată această idee în capul cuiva e greu să-i mai faci faţă: „În clipa când aş simţi că starea aceasta
riscă să se perpetueze, aş vrea să am puterea să mă sinucid sau să fie cineva care să mă suprime” (fragment de scrisoare adresată Cellei). În discuţii private, în cărţi, în scrisori, Anişoara face mereu referiri la sinucidere, lucru care, după cum ştim, se şi întâmplă într-un final.
Sfârşitul unui titan
Camil Petrescu locuia pe strada Câmpineanu, în acelaşi imobil cu Eugen Lovinescu, („la catul al doilea al casei de raport”), unde aveau loc celebrele şedinţe ale Cenaclului Sburătorul, unde era adesea prezent. Simfonia intelectuală din operele sale este asociată cu un „spirit de enormitate” (G. Călinescu). Acesta vede în romanele lui C.P. „o viziune personală torturată de o mare anxietate şi un realism fantastico-grotesc”, „o megalomanie sistematizată şi fixaţia în unica problemă a modului său personal de creaţie”. „Eroii lui C.P au o suferinţă grandilocventă… Ştefan Gheorghidiu vrea să ne convingă că suferinţa lui este imensă, dar el nu înţelege şi nu poate stăpâni femeia pentru că nu o cunoaşte”. Memorabil este interviul „involuntar” luat lui C.P. de Anişoara Odeanu, în calitate de ziaristă. Portretul pe care i-l face marelui scriitor este şi el memorabil: „Dl Camil Petrescu e senin – acelaşi surâs cald, aceeaşi lumină în ochii albaştri mici, în care s-a strâns parcă numai esenţă de expresie…” Îl găseşte relaxat şi obosit în acelaşi timp, într-un birou pe care ziarista, scriitoare şi ea îl compară cu o „sală de laborator american”. Găseşte un scriitor care pretinde că a renunţat la literatură în favoarea filosofiei: pregăteşte de ani buni o teză de doctorat, pentru care adunase o valiză de material; pentru care studia cca 10 ore pe zi matematică şi biologie. Cam trei mii de pagini de manuscris, iar teza se va chema „Teoria substanţei”. „Există undeva, în fundul lucrurilor, un punct în care se întâlnesc toate, în care însăşi ştiinţa devine poezie şi poezia devine esenţă de altceva, punctul terminus al tuturor elevaţiilor omeneşti…”, scrie în acest interviu poeta Any Od.
*
Revenim acum la cartea Lenei Caler şi la relaţia sa intimă cu Camil: „Prezenţa lui Camil în viaţa mea nu era întotdeauna suportabilă. Tiranic, pretenţios, extrem de sensibil, pentru a-i fi pe plac îl ascultam întotdeauna… Frecventele şi aprinsele discuţii avute cu Camil se terminau cu o despărţire. Ele se iscau din pricina interpretărilor lui greşite despre unele gesturi ale mele, datorită firii lui geloase. Mi-aduc aminte de o scenă care s-a petrecut, într-un an, la mare…” Şi urmează relatarea unei scene de gelozie făcută în prezenţa altui bărbat: „A fost una din nenumăratele noastre neînţelegeri în care eu nu aveam decât, poate, vina unei cochetării feminine normale… Era atât de suspicios în gelozia şi mândria lui…” Leni Caler e importantă în economia acestui articol pentru că îşi legase destinul – alături de mari actori ai vremii pe care îi imortalizează în carte - şi de doi dramaturgi importanţi. Ei îi citeşte C. Petrescu piesa „Mioara”, dându-i şi speciale explicaţii de regie proprie. Dintr-un joc/joacă se naşte şi dramaturgul Mihail Sebastian: în urma unui pariu cu Leni, Sebastian scrie prima sa piesă „Jocul de-a vacanţa”, rezervându-i actriţei rolul principal. C. Petrescu susţine şi o corespondenţă semnificativă cu amantele sale culturale. „Cred că cele mai deosebite, mai nuanţate scrisori primite de la un bărbat au fost cele trimise de Camil. Cât regret că le-am pierdut în bombardament, după ce le păstrasem atâţia ani”, spune cu vizibil regret Leni Caler. Ea este de fapt şi cea care descrie ultimele zile ale vieţii marelui scriitor: „Nu voi uita niciodată ultimele cuvinte pe care le-am auzit spuse de Camil, cu câteva zile înaintea morţii lui. Era grav bolnav şi m-am dus să-l văd… Stătea într-un fotoliu… Era slab, palid, doar ochii lui albaştri, vii, îi luminau faţa pe care moartea îşi pusese amprenta… Deodată s-a oprit din fraza începută, a privit lung undeva departe şi a şoptit: „Par delicatesse, j’ai perdu ma vie…” … era atâta durere în vocea lui încât nu mi-am putut stăpâni plânsul şi am ieşit repede din cameră. A fost ultima dată când l-am văzut în viaţă…” Remus Valeriu GIORGIONI