Issuu on Google+

actualitatea literară

nr. 26-27, anul III

noiembrie-decembrie 2012

n revistă a unirii scriitorilor din românia n www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara n

n Nicolae SILADE

n Magda Ursache

Despre zăpezile de altădată

n Invitatul revistei

Dragan Dragojlovic

Obiectivul Radu Ulmeamu

n proză Gheorghe SCHWARTZ, Mihai MOLDOVAN

Elena Gabriela Lazăra

n Critică literară: Adrian Dinu Rachieru

Un Nobel pentru România?

n poezie Mircea BÂRSILĂ Carmen FIRAN Toma George MAIORESCU Nicoleta DOUCA n meridiane Esenin: poezia vieţii, poezia vremurilor

Festivalul Filmului Românesc de la Londra, relatat de scriitorul Liviu Antonesei


2 actualitatea literară

Edi tor ial

opiniile noastre

nr. 26-27 n nov.-dec. 2012

Festivalul Filmului Românesc de la Londra relatat de scriitorul Liviu Antonesei

Cel mai important eveniment destinat filmului românesc, ajuns la a IX a ediţie, are loc an de an în capitala Marii Britanii. Aici participă nu numai personalităţi ale cinematografiei din România, ci şi din Regatul Unit. În 2012, Festivalul Filmului Românesc s-a desfăşurat între 22-25 noiembrie, la Cinematograful Renoir, din Londra. Unul dintre invitaţii permanenţi foarte importanţi din ultimele cinci ediţii a fost scriitorul Liviu Antonesei, preşedintele Fundaţiei Culturale “Timpul”, din Iaşi.

Nicolae SILADE

“Marea şansă a cinematografiei noastre stă în această nouă

Un tot mai numeros public britanic participă la vizionări

„Totul a început acum cinci ani, la cea de-a treia ediţie a festivalului, cînd am şi văzut Londra pentru prima dată, oraş de care m-am îndrăgostit instantaneu. Nu-mi dau seama de ce le-am devenind important organizatorilor, poate pentru că întotdeauna am relatat cu promptitudine evenimentul, semnalîndu-i excelenţa şi preferînd să fac observaţiile în particular.

Despre zăpezile de altădată

Dacă mă întrebam până mai ieri, în fiecare iarnă, unde sunt zăpezile de altădată, zăpezile copilăriei noastre, acum această întrebare nu-şi mai are rostul, pentru că, după cum vedeţi, ne-a dat Dumnezeu zăpadă din belşug. Şi dacă, la fel ca în copilărie, ne mai putem bucura de toate darurile iernii, înseamnă că nimic nu e pierdut. Eu, unul, mă bucur ca un copil de fiecare dată când ninge. Mă bucur urmărind traiectoria unui fulg de nea, atât de asemănătoare cu vieţile noastre, şi înţeleg că toate pe pământ au acelaşi destin. Şi mă bucur. Mă bucur că nu sunt singurul care are un început şi un sfârşit. Mă bucur pentru că trebuie să existe ceva dincolo de început şi dincolo de sfârşit, aşa cum după sfârşitul unui an urmează începutul altuia, la nesfârşit. Coloana infinitului, a lui Brâncuşi, spune multe în acest sens. Dar să nu intru iar în lumea gândurilor, câtă vreme mă foarte bucură lumea de afară. Cred că zăpada are un farmec al ei, o magie aparte! Puritatea ei naşte atâtea sentimente curate încât nu pot fi de acord cu Ana Blandiana când spune că “puritatea nu rodeşte, fecioarele nu nasc copii”. Probabil că acest vers o fi plăcut comuniştilor, care voiau să dărâme mitul Fecioarei Maria. Eu cred, dimpotrivă, că doar puritatea rodeşte, că numai spiritele pure sunt capabile să înţeleagă, să se înalţe şi să creeze, pentru că păcatul, asemeni noroiului, ne trage în jos, spre cele pământeşti. Sunt mai multe de spus despre asta, dar nu e cazul acum. Nu vreau să vă plictisesc. De aceea, privind zăpada de afară şi intuind colindătorii care se apropie, mi-aduc aminte de o întâmplare din copilărie, când îmi formasem o trupă de teatru ambulant şi am pornit cu Steaua să colindăm prin sate. Într-una din zile, ne aflam în satul vecin, la unguri, şi ne ascundeam de Miliţie. Am întrebat la o casă dacă primeşte colindători şi am intrat. Gazda, o femeie frumoasă, ne-a ascultat colindele, ne-a dat bani şi ne-a oferit şi un pahar de ţuică. După ce am tras o duşcă, am răbufnit în cor: “Doamnă, ăsta e petrol!”. Gazda încurcase damigenele. Ţuica era în cea veche, însă ea ne-a dat să bem din cea nouă, că era mai frumoasă. Ţin minte că toată ziua am mâncat zăpadă ca să şterg cumva urmele gustului de petrol. În speranţa că v-am lăsat un zâmbet în colţul gurii, vă doresc din toată inima Sărbători fericite! La mulţi ani!

şi foarte talentată generaţie de regizori şi actori, ieşită treptat la lumină în ultimii vreo cincisprezece ani. Cît sunt de buni aceşti tineri se vede şi din numeroasele premii pe care le iau, an după an, la marile festivaluri ale lumii, Cannes, Veneţia, Berlin şi altele”.

Ilustrăm acest număr cu lucrări ale poetului-arhitect Augustin Ioan

n ilustraţiile numărului n

Adesea, acestea au fost socotite binevenite. Sau, poate, pentru că, în „Timpul”, în ediţia imediat următoare festivalului, public un amplu fotoreportaj. La început, mă gîndeam că poate i-am căzut simpatic dlui Nicolae

Raţiu, preşedinţele Fundaţiei Culturale „Ion Raţiu”, dar anul acesta Fundaţia n-a mai făcut parte dintre organizatori şi tot m-am trezit invitat acolo!”, a povestit scriitorul ieşean. Antonesei a precizat că sunt multe lucruri care l-au impresionat la acest festival. Mai întîi, excelenţa organizării, calitatea selecţiei - şi în ceea ce priveşte filmele, dar şi în privinţa personalităţilor -, atenţia faţă de public şi faţă de oaspeţii de seamă din lumea filmului românesc. În al doilea rînd, pentru că un eveniment atît de reuşit se bazează exclusiv pe finanţări private şi pe voluntariat. „Nu ştiu cum Dumnezeu procedează Ramona Mitrică, laolaltă cu celălalt co-director al festivalului, scriitorul britanic Mike Philipps, dar reuşesc să acopere excelent cheltuielile nu foarte mici ale acestuia: sălile, transportul şi cazarea invitaţilor, materialele şi activitatea de promovare etc. Ştiu că la Londra sunt mulţi bani, dar mai trebuie să ştii să-i obţii! În sfîrşit, prin modul în care ediţie după ediţie a atras un tot mai numeros public britanic. Cred că, la început, publicul era alcătuit din români care trăiesc la Londra şi în împrejurimi, acum există o evidentă majoritate britanică - asta nu înseamnă că românii n-ar mai veni! Anul acesta, am înregistrat circa 50 de personalităţi din lumea filmului, din lumea culturală londoneză, din cea a presei sau din universităţi, ba chiar şi bancheri şi funcţionari internaţionali”, a spus Antonesei.

Victor Rebengiuc e foarte iubit la Londra

Festivalul a fost o iniţiativă a Fundaţiei „Ion Raţiu”, cu Ramona Mitrică, directoare pînă anul trecut a Fundaţiei, la timonă. De anul acesta, Ramona a decis să-l continuie prin eforturi proprii. Cum trăieşte la Londra, ca editoare şi traducătoare, ea a decis să-l facă tot acolo! La festival, lungmetrajele „După dealuri“ de Cristian Mungiu, „Principii de viaţă“ de Constantin Popescu, „Toată lumea din familia noastră“ de Radu Jude şi „Periferic“ de Bogdan George Apetri au fost excelent primite de către publicul londonez. „Mi-am dat seama de asta şi după liniştea perfectă din timpul vizionărilor, dar şi din animaţia sesiunilor de Q-A, care au urmat. Mai trebuie să adaug că luni, 27 noiembrie, într-o extensie a festivalului, în auditoriul arhiplin de la BERD, care se transformă adesea în sală de concerte sau spectacole, a rulat şi „Medalie de onoare”, cu Victor Rebengiuc în rolul principal, care s-a bucurat de un adevărat triumf, deşi publicul era format majoritar din bancheri, funcţionari internaţionali, oameni de afaceri etc. De altfel, Victor este foarte iubit şi admirat la Londra, cum am văzut la cele vreo trei ediţii ale Festivalului la care s-a întîmplat să fim amîndoi. Şi încă un lucru - toate cele cinci actriţe invitate au fost excepţionale în discuţiile cu spectatorii de la sfîrşitul filmelor - spontane, inteligente, pline de umor. Am avut o satisfacţie personală pentru prestaţia celor două ieşence ale mele, Cristina Fluture şi Cosmina Stratan, mai ales că pe ultima o ştiu de pe cînd abia învăţa să meargă! Marea şansă a cinematografiei noastre stă în această nouă şi foarte talentată generaţie de regizori şi actori, ieşită treptat la lumină în ultimii vreo cincisprezece ani. Cît sunt de buni aceşti tineri se vede şi din numeroasele premii pe care le iau, an după an, la marile festivaluri ale lumii, Cannes, Veneţia, Berlin şi altele. Dar există şi neşanse, ca să spun aşa. Mai întîi, aceea că nu avem un public românesc pentru filmele făcute de ei. De altfel, nici nu mai avem decît vreo douăzeci de săli clasice de cinema în toată ţara şi acelea cu sonorizări execrabile. În al doilea rînd, subfinanţarea cronică a filmului românesc. Noroc că băieţii ăştia tineri au luat premiile cu pricina şi mai pot recurge la finanţări europene şi private. În baza CNC, nu cred că s-ar fi făcut vreun film, în afară de cele ale lui Sergiu Nicolaescu şi ale altor „abonaţi”. Acum cîţiva ani, pînă şi lui Daneliuc i-a fost subtilizată o finanţare deja acordată, de a trebuit să stea trei ani ca să termine un film început! Tinerii aceştia sînt şi un fel de alchimişti, reuşesc să facă filme de Palme d` Or cu bugete de zeci de ori, cîteodată de sute de ori mai mici decît în lumea civilizată. Nu mă refer numai la Hollywood, ci şi la cinematografia poloneză, cehă sau din Rusia. O să rămînem fără ei. Din ce ştiu, Cristi Mungiu e invitat de multă vreme să facă filme peste Ocean. Nu s-a dus numai pentru că, măcar o bucată de timp, vrea să facă filmele după scenariile lui, după capul lui, nu după reţete… Dacă nu mă înşel însă, Bogdan Apetri - al cărui „Periferic” e excepţional, cum excepţională este şi Ana Ularu în rolul principal - deja a traversat Oceanul, nu ştiu dacă definitiv…”, a atras atenţia scriitorul Liviu Antonesei.

O zi de toamnă la Londra pentru scriitorul Liviu Antonesei

În ceea ce priveşte jurizarea, scriitorul ieşean a subliniat că Festivalul de la Londra nu este unul de palmares, nu dă premii, propune filme care deja s-au bucurat de consacrare la marile festivaluri de palmares ale lumii, care au luat premii acolo. Liviu Antonesei a stat pe malul Tamisei pe întreaga perioadă a evenimentului. De aceea l-am invitat să relateze cum a decurs o zi de toamnă la Londra pentru scriitorul şi profesorul din Iaşi? „Da, de cinci ani, îmi petrec o săptămînă din viaţă pe malurile Tamisei şi e una din marile bucurii ale mele. Pentru mine, a cunoaşte un oraş înseamnă a-l străbate pe jos. Cred că sînt un om norocos, în toate sejururile mele am avut parte de vreme bună, indiferent de anotimp. Ultimele două ediţii au fost în noiembrie, dar n-am „prins” decît o zi cu ploaie, în „vinerea neagră”, dar oraşul era aşa de bîntuit de cumpărători că aveam senzaţia că e sub ocupaţie. Iar ceaţa londoneză trebuie să fie un mit de pe vremea industriei bazate pe cărbune. O zi? Cum vizionările sînt programate seara, după micul dejun ies la un „Starbucks Coffee” şi-mi consult corespondenţa electronică. Apoi, traversez, intru în „Kensington Gardens” şi mă plimb în direcţia „Hyde Park”, pe care de asemenea îl străbat – laolaltă pot fi vreo 5 - 7 kilometri, uneori 8, că mai fac şi ocoluri. La „Hyde Park Corner”, traversez prin coridorul subteran spre bulevardul Piccadilly. Uneori, îl traver-

sez, intru în „Green Park” şi mă îndrept spre „St James Park” pentru a ajunge la „Buckingham Palace”, „Palatul Gărzii Regale”, „Amiralitatea” şi toate acareturile din zonă. Alteori, mă plimb în continuare pe bulevard pînă în „Piccadilly Circus”, cobor spre Tamisa, traversez pe lîngă Parlament şi mă plimb pe malurile acesteia pînă ce epuizez podurile. Se întîmplă să mă întorc pe malul celălalt, sau să ies pe la „Turnul Londrei”, să mă plimb pe bulevarde spre „Piccadilly Circus”. Oricum, la sosire o iau pe „Regent Street” şi apoi pe „Oxford Street”, principalele străzi comerciale ale Londrei, să văd cum mai stă raportul cerere - ofertă! Tot pe jos mă duc la sala de proiecţie – anul trecut era drumul mai scurt, pînă la Cinema „Curzon Mayfair”, anul acesta a fost mai mult de mers şi în direcţia opusă pînă la „Renoir Cinema”, tot din reţeaua Curzon… Ajung la sală cu vreo oră jumătate înaintea proiecţiei, aşa că am vreme sămi consult corespondenţa electronică. După film, cina la vreun local din apropiere, apoi drumul cu maşina spre hotel unde, după o oră de citit sau de butonat la TV, cad într-un somn fără vise… Sigur, apar şi variaţii, merg cîteva ore în Soho, vizitez vreo expoziţie deosebită la „Tate Gallery” sau la „National Gallery”… E tare frumoasă Londra – şi nesfîrşită! Poţi merge ore întregi numai prin parcuri…”, a fost răspunsul lui Liviu Antonesei. Gheorghe MIRON


critică literară

nr. 26-27 n nov.-dec. 2012

actualitatea literară 3

Adrian Dinu Rachieru

Un Nobel pentru România? Alergând după Herta Müller

„Eu nu înţeleg lumea. De-aia scriu, că nu pricep”. (Herta Müller)

Aflăm de la Nicolae Silade, risipind, astfel, sâcâitoarea nevroză valahă (v. Despre culorile Premiului Nobel, în precedentul număr al revistei) că „România a fost şi ea premiată, în 2009, prin Herta Müller”; deci, glumind, precedentul românesc există! E drept, prin 2007 (v. Simptomele actualităţii literare, Biblioteca revistei Familia), Ion Simuţ, discutând aplicat despre „nobelabilitatea” literaturii noastre nu credea în varianta Herta Müller, observând, însă, că pe lista premiaţilor întâlnim nume mediocre, neglijabi-

unei constatări nu prea măgulitoare: Herta Müller e aproape necunoscută „acasă”. Sau, mă rog, cunoscută superficial. Ceea ce, se înţelege, n-a împiedicat avalanşa declaraţiilor entuziaste, exaltate, deplasate, rod al optimismului conjunctural şi mai cu seamă al complexelor castratoare şi frustrărilor noastre (sedimentate în timp), implicit goana prin librării vânând cărţile nobelizatei. Anunţând poporul că am fi luat Nobelul, astfel de elogii denunţă de fapt un oportunism cras şi ipocrit; şi pun sub lupă dubioasa onestitate a celor

enclava germană; dar literatura germană din România era, pentru unii, doar o ficţiune (crede Werner Söllner) sau, pentru alţii, cântându-i prohodul, „a cincea literatură germană”. Altfel spus, decuplată de Centru, căutându-şi – ca literatură marginală – apartenenţa şi anunţându-şi inevitabila „stingere”, reprezentată de un şir de „suspecţi” (rumäniendeutsch, adică „german din România”), nu neapărat bine cotaţi în lumea scriitoricească. Având în Peter Motzan un veritabil „remorcher”, însoţit recent şi

sonetul lunii 130 afară ninge ca-n poveşti eu te aştept să vii la o cafea lavazza nu te-am chemat dar poate vii nici nu te sun căci ştiu că vii o spune posterul de pe perete o spun cei doi îndrăgostiţi din foto el man in black costum negru din anii treizeci ea lady in red o rochie roşie roşie contrastând cu zăpada de-afară stau mână în mână acum şi aşteaptă cum te aştept eu pe tine aici în cafenea e cald şi bine e lavazza el vrea să o sărute ea simte buzele lor se apropie şi se apropie tot mai mult zâmbetele lor se topesc într-o simţire fierbinte în contrast cu gerul de-afară buzele lor se apropie tot mai mult sentimentele lor mă cuprind şi pe mine şi mă văd dus de gânduri de dorinţă într-o cafenea italiană desigur lavazza în anii treizeci în costum negru man in black un italiano vero vero

gata gata să te sărut căci totul devine posibil vero vero într-o fantezie de iarnă lavazza

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

le, unele chiar scufundate în uitare. Cum Kjell Espmark pleda pentru o „răspândire globală” a laureaţilor (distribuire democratică, stângism, exotism etc.) avem şanse să înhăţăm Nobelul, nu doar pe baze zvonistic-„folcloristice”. În fond, vorba criticului orădean: „şi noi suntem exotici pentru Europa!” Ce mai contează că, în timp, s-au comis mari nedreptăţi, că sesizăm, la o rapidă ochire, absenţe flagrante (vezi şi contra-lista lui L. Ulici), că „maeştri necunoscuţi” urcă pe podium, că juriul e „impredictibil” iar criteriile rămân nebuloase. Dar cazul Herta Müller merită o discuţie serioasă, fie ea şi tardivă. Să recapitulăm... * Vestea că Herta Müller (o nobelizată surprinzătoare, să recunoaştem) a fost aleasa Juriului Academiei de la Stockholm a făcut iute înconjurul lumii, scoţând din anonimat un sătuc pierdut în Câmpia de Vest; ceea ce n-ar trebui să ne mire peste poate într-o societate mediatică. Devenit, aşadar, celebru peste noapte, Niţchidorf-ul / Nitzkydorf, acolo unde proaspăta laureată văzuse lumina zilei (la 17 septembrie 1953), ne-a pus în faţa

care, brusc, au descoperit-o, debitând enormităţi. Fireşte, laudele – ca reacţii la cald – revărsate asupra „compatrioatei” noastre (cf. Mircea Cărtărescu) sunt meritate; am văzut un N. Manolescu „fericit”, cineva avea chiar îndrăzneala unui pronostic (lansat, fireşte, după spartul târgului) scriind profetic: „plutea în aer ca un român să câştige prestigioasa distincţie”! Altcineva titrează întrun cotidian de succes: „Ne-au dat un rege, le-am dat o regină”! De ce am fi încheiat oare aşa târzior – ne întrebăm candid – „tranzacţia” cu nemţii (Carol contra Herta)? Dar chiar e vorba de un Nobel românesc? Surprinzător, ceva mai cumpătat, Cristian Tudor Popescu pune degetul pe rană: da, Herta Müller s-a născut în România, este scriitoare de expresie germană şi, să nu uităm, în 1987 emigrase în RFG împreună cu soţul ei, Richard Wagner. O femeie puternică, sensibilă şi intransigentă, reticentă dintotdeauna faţă de media; asaltată acum, în noua ipostază, „fixată” sub reflectoarele celebrităţii (ori mondenităţii, mai degrabă), ea a devenit cumva inaccesibilă. Deci cine este Herta Müller? Scriitoarea ţine, reamintim, de

de câţiva exegeţi temeinici, de fibră oltenească precum Marian Victor Buciu (cel care, în 2003, publica un volum despre Dieter Schlesak) şi, mai încoace, Cosmin Dragoste, un mare inspirat comiţând o teză de doctorat devenită carte: Herta Müller – metamorfozele terorii (Editura Aius PrintEd, Craiova, 2007), cu o Prefaţă de Dieter Schlesak. Tinereţea şi începuturile Hertei Müller se leagă, inevitabil, de „prima patrie”, de Banat şi de eteroclitul Grup de acţiune Banat (1972-1975, când Aktionsgruppe se autodizolvă). Încercând un racord cu modernismul european, AGB, prin „pionierii” săi (îndeosebi mentorul R. Wagner) se întoarce cu faţa la realitate, condamnând defazarea, istoria îngheţată, „timpul static”; ceea ce, inevitabil, va atrage reproşurile conservatorilor, indignaţi de acest asalt asupra unei lumi „sănătoase”. De-idealizarea ruralului, crepusculul comunitar, detabuizarea atrag chiar stigmatul unei literaturi anti-germane! Deşi Herta Müller nu a fost o „membră oficială” a grupării, ea rămâne – scria Cosmin Dragoste – „cel mai bun produs al mişcării” (lucr.cit., p. 16). Prietenă cu cei de la Aktions-

gruppeBanat, tracasată de securişti (cititori sârguincioşi, presupunem, în acele vremuri, poposind asupra unor scrieri – altminteri – fără mare ecou, timpuriu traduse) şi refuzând colaborarea, Herta Müller mărturisea, surprinzător, că nu a vrut să fie scriitoare. Fidelă propriilor mijloace şi idei, prozatoarea îşi anunţa chiar la debutul editorial (Niederungen / Ţinuturi joase, 1982) obsesiile. Privind retrospectiv, Verena Aufferman observa că cercul ar fi emblema acestui univers prozastic, traversând „inelele” unui regim dictatorial într-o societate represivă (familie, sat, stat). Teroarea devine supratema acestor desfăşurări epice, aparţinând unei scriitoare angajată social: o construcţie concentrică, spuneam, de caracter interactiv, polemic, fragmentarist, reliefând pattern-urile într-un limbaj poetic, reducţionist, descriind – sub metafora „ochiul puterii” (das Auge der Macht) – oprimarea, intoleranţa, dominaţia, la toate nivelurile. Herta Müller debutase în revista Neue Literatur. Volumul Niederungen. Prosa (premiat de CC al UTC), cercetând cu / prin retina copilului satul şvăbesc (mici drame, obsesii mărunte, ironii sfârşind într-un fals idilism;v. Baia şvăbească) va isca replicile unor conaţionali teribil de indignaţi. Voci din tabăra conservatoare (v. Neue Banater Zeitung) protestează, nu se împacă cu ideea unei comunităţi rurale (satul şvăbesc ca lume mică) atinsă de morbul distrugerii, de maladiv, înnecată în cenuşiu; o enclavă retrogradă, mărginită, bolnavă de etnocentrism. E prefigurată aici „tehnica” autoficţionalizării, exploatată mai apoi, „destabilizând” realitatea, cum nota Gabriel Cohn; sau estetica fisurii, cum sesizase Grazziella Predoiu. Profesoară o vreme în Timişoara, traducătoare la Tehnometal, Herta Müller face dovada unui eticism sever: limba nu e patria, zice prozatoarea, ci „ceea ce li se întâmplă oamenilor”. În consecinţă, interesată de întâlnirea dintre limbaj şi fapt, Herta Müller nu admiră limba / limbajul, nefăcând vreo diferenţă între estetică şi restul vieţii. Sub presiunea trăitului, întrun discurs gâfâit, inventat, esenţializat, considerând că „limba nu are nimic plăcut”, ea face din analiza morală a dictaturii o traumă obsesională, încercând a îmblânzi frica. Fie că foloseşte monologul interior slujind rememorarea: „sunt chemată joi la zece fix” (precum în Heute

wär ich mir lieber nicht begegnet / Azi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine, 1997), fie că vorbeşte despre înstrăinare, singurătate şi inadaptabilitate (v. Reisende auf einem Bein / Călătoare într-un picior, 1989, purtând titlul iniţial Bewohner mit Handgepäck / Locuitori cu valiză), proza Hertei Müller pledează pentru neuitare ca şi condiţie a supravieţuirii. Toate se împletesc sub adăpostul „paltonului estetic”; şi autobiografia vorbită în 41 de fragmente, trasă într-un disc la editura Supposè (v. Noaptea este făcută din cerneală) şi cartea „colată”, cu decupaje din Plai cu boi (Este sau nu este Ion, totuşi primul volum „scris” în limba română, editat la Polirom) sau Herztier / Animalul inimii (1996) invocă angoasa existenţială, trădările, prietenia ca suport al supravieţuirii. Ultimul succes, deja bulversând piaţa (Atemschaukel, Hanser Verlag, 2009), plănuit a fi o scriere la două mâini, o „exorcizare în doi” (cf. Rodica Binder) folosea amintirile lui Oskar Pastior, trecut prin infernul Gulagului. Cu efect de şoc asupra memoriei colective, romanul din urmă forţează funcţia de adevăr, mereu apropiată prozatoarei. Depoziţia sa încăpăţânată, rememorând un trecut traumatizant este şi o pledoarie pentru demnitate; chiar dacă, deloc voalat, i s-a adus reproşul că ar folosi „experienţa altuia”, reconstituind traseul existenţial al „fictivului” Leo (Leopold) Aubery, cunoscând deportarea şi coşmarul concentraţionar într-un lagăr sovietic precum dispărutul O. Pastior. O paralelă cu depoziţiile lui Paul Goma, şi el un adept al neuitării, blamând amnezia ar fi, poate, instructivă. Mai cu seamă într-o epocă fluidă, suspectată de infantilizare şi escapism, în care literatura all age face ravagii în societatea spectacolului. Şi în care, credincioasă unor idei poetologice, incomoda Herta Müller ne reaminteşte obsesiv că „trecutul nu te părăseşte niciodată”. Autoficţionalitatea, termen împrumutat de la Georges Arthur Goldschmidt face casă bună cu „trăirea inventată” (erfundene Wahrnehmung) tocmai pentru a sprijini adevărul: imixtiunile Securităţii, regimul autoritar, controlul, ameninţarea, frustarea, prietenia şi trădarea, dosarul, ţara renegată, toate examinate cu o luciditate tăioasă, revărsate în acele „peisaje al dezrădăcinării”, întrunind aprecierile Comitetului suedez. n continuare în pagina 4


4 actualitatea literară

poezie

Nicoleta

Douca Confessio

Am intrat de atâtea ori în încăperea aceasta, încât ştiu imediat să privesc în direcţia unde ar putea fi imaginată fereastra.

Din incapacitatea de a înţelege căinţa altfel decât ca pe o stare de automistificare sau ca pe o formă de disciplinare a atitudinii, nu va creşte niciodată iertarea, ci doar îngăduinţa.

în mijlocul mizeriei,murdăriei şi ruşinii simt bucurie. creierul devine o sferă de cristal şi Cineva e pregătit să mă revendice

Schingiuitorului i se acordă un adăpost confesiv pentru intimitatea supradimensionată prin ură şi obsesiva nevoie de răzbunare.

Suspendarea clipelor privilegiate alegerea

întotdeauna aproximativă, dar cât de necesară? nu-L văd pe cel care mă strigă cei care plâng şi-au luminat sufletul în spaţiul umbrelor vii – -spun făcătorii-de-jelanii – greutatea veşmintelor de slavă ne rănesc şi ne strivesc trupurile

Schingiuitorul ştie că exorcismele nefericirii sunt doar o născocire drumuri spre nimic … a ales să îndepărteze de la gură paharul - şi nu a iertat

de undeva din interiorul fiinţei lui bunul sălbatic mă priveşte:

cei care plâng aduc întotdeauna o acuză - spun făcătorii-de-jelanii – privirile, gesturile şi vorbele lor au umplut rafturile arhivelor noastre

Indulgentia

de undeva din interiorul fiinţei lui bunul sălbatic mă priveşte: întunericul are şi el fisuri secrete

muşc din mărul demenţei şi mă cred desăvârşit,viu şi protejat de trimiterea în pustiu tocmai prin blestemele pe care ca pe nişte pietre în faţă mi le-am aruncat aud încă paşii Lui până în inimă şi nu ştiu dacă se apropie sau se îndepărtează

Schingiuitorul simte cum din tăcere creşte în forţă şi dimensiuni intenţia inimii … a ales demult să scuipe pâinea celor nevinovaţi - şi nu a iertat

de undeva din interiorul fiinţei lui bunul sălbatic mă priveşte: întunericul are şi el fisuri secrete scoşi din capcanele lor ochii şi-au pierdut diamantele solzilor şi aburindă rămâne doar cruzimea. această minimă cunoaştere de sine,

nr. 26-27 n nov.-dec. 2012

stricătoare şi insolentă vinovăţia ne risipeşte în răzbunări mărunte puterea de a domestici clipa în care nu poţi învinge umilinţa pe care o simt nu e a mea, poţi vedea înăuntru ei trădarea după care am fost ales. cât despre meritul personal, pentru a vedea dacă sângele e sânge omenesc, e de ajuns modul agresiv de a aştepta sfârşitul veacurilor. căutarea din inconştienţă, din prostie am lăsat opinia prea bună despre propria persoană să apropie cele două ritualuri, lipsind băuturile fermecate de puterea de a domestici clipa în care nu poţi învinge. spală-te, cufundă-te în apă! - mi-am spus când valizele cu fapte bune nu îţi mai folosesc, singurele virtuţi mai importante decât peştii care aduc focul, sunt îndrăzneala şi riscul de a încerca cât de mult rezişti să priveşti prin ochii ucigători. întâmplarea

cei care plâng corectează puţin şi treptat realitatea - spun făcătorii-de-jelanii starea de siguranţă ne e dată de lampa aprinsă a suferinţei spre care tămăduitorul a promis că aleargă

înţelepţii noştri - fie-le memoria binecuvântată spun că din taină şi rănile ei creşte puterea de a domestici clipa în care nu poţi învinge

Schingiuitorul reface cu milă, dezgust şi dispreţ luntrea lui Caron pentru cei mulţi … a ales colţi de lup ca să străpungă neştiinţa fără vindecare, ca o mână care i se întinde - şi nu a iertat

toată noaptea am urlat amintirile despre cum nu mai sunt, iar mărturisirea lor seamănă cu adevărul: graţiosul animal pe care-l privesc acum în ochi e bezna. la un preţ de nimic, cu furie şi ură propriile-mi mâini învârtesc răufăcătoare roata norocului

Un Nobel pentru România? Alergând după Herta Müller n continuare din pagina 3

Nesiguranţa, dezagregarea, dezastrul moral lasă „urme”; criza de apartenenţă, vituperând în contra „proprietarilor de patrie” (coconi şvabi sau lachei ai dictaturii) o aruncă, suferitoare, între lumi: o Românie insulară, terifiantă, obsesivă şi acea promisă anderes Land („cealaltă ţară”), tot o deziluzie. Reîntregirea (cu un unchi folosit ca falsă motivaţie) nu-i bandajează rănile şi nu-i temperează trăirile. Încât, clamând – prin acest Nobel anexat – Victoria unei literaturi (v. Mozaicul, nr. 10/2009, p. 5), Cosmin Dragoste ne obligă să ne întrebăm: Care literatură? A noastră în niciun caz; iar literatura germană din România e pe dric de nu cumva e deja înhumată. Sau cum spune chiar Herta Müller: „Cultura germană din România face parte din istorie. Este trecut.” * Să ne amintim că în urmă cu nişte ani regretatul Laurenţiu Ulici întocmea un diptic, o antologie cu prezentări şi propuneri (Nobel contra Nobel, Cartea Românească, 1988), îndrăznind chiar niscaiva pronosticuri până spre finele veacului (cazul lui Marin Sorescu, „întrezărit” ca posibil laureat pentru anul 2000). Pe lângă ştiutele contrapropuneri, plauzibile, având în vedere doar a doua jumătate a secolului trecut (Blaga în 1960 şi Nichita Stănescu în 1980). Şi neuitând să ne prevină în Postfaţă că acest râvnit premiu, prin care inventatorul dinamitei s-ar fi „mântuit”, consacră în universal. Dar, vorba lui Philippide, nu ne scapă de uitare. Fiindcă doar timpul

validează au ba. Încât, ca „instanţă penultimă a literaturii” (lucr. cit., p. 561), Nobelul asigură, certamente, notorietate. Problema delicată rămâne însă cea a criteriilor. Deseori miza politică maschează păcatele estetice iar interferenţele ideologice intervin insidios în jurizare. Ca dovadă, absenţele semnificative inventariate de Ulici, probând că infailibilitatea opţiunilor, rămâne o himeră. Iată, în 1901, trăiau Tolstoi, Cehov, Ibsen; dar Sully Prudhomme deschidea lista. Ce ne facem cu absenţii nemotivaţi? Şi, mai ales, cum explicăm şirul de nobelizaţi, împinşi, sub bobârnacul timpului, uşurel în uitare, marginalizaţi sau chiar excluşi din câmpul receptării? Folosesc juraţii acelaşi cântar? Au putinţa, cumpănind valoarea literară şi morală, să cuprindă, prin întinderea lecturilor, întreaga ofertă? Sau sunt, fatalmente, într-o societate mediatică chiar robii mediatizării, supuşi unei publicităţi agresive, cu substrat politic? Întrebări, desigur, retorice... Scotocind prin „sertarul lui Emil” (Iordache), o editură ieşeană va oferi un studiu despre Nobelul literar slav, anunţa Antonio Patraş (vezi Convorbiri literare, nr.10/2009). Parcurgând şirul nobelizaţilor ne convingem, odată în plus, că acel drag slogan, propulsând o altfel de literatură mergea pe un raţionament la vedere: literatura ivită în acel spaţiu (sovietizat) nu trebuia să fie doar literatură. Iar noi? Ce facem / ce-am putea face, dincolo de eternele văicăreli dâmboviţene şi lamentaţiile intelectualist-conspiraţioniste? Problema Nobelului, nu spunem o noutate, rămâne o rană deschisă...

Ca „decoraţie” îndelung râvnită, întreţinând – pe fundalul unor complexe identitare – explicabile frustrări, Nobelul rămâne, deocamdată, doar o consolatoare posibilitate, împinsă într-un viitor ceţos. Inflamând spiritele, cazul Herta Müller ridică o altă delicată problemă, cea a revendicărilor zgomotoase şi a neputinţei promovărilor, în sensul unei tenacităţi publicitare. Nobelul Hertei Müller, anexat (s-a spus), „însuşit” fraudulos prin unele voci de la noi sau contestat cu talent de vajnicii băieţi („mai buni”, evident, decât laureata) a fost adjudecat, să reţinem, după zece ani, la a treia strigare! Rodica Binder, alertată de „abuziva revendicare românească” simţea nevoia să precizeze: Herta Müller este „doar originară din România”! N-am privi chiar aşa superficial-discreţionar chestiunea; în fond, prozatoarea aici s-a format şi substanţa obsesivă a cărţilor sale de aici se trage. Ceea ce nu înseamnă că Herta Müller e a noastră, fie şi „un pic”. Intră în joc suportul mediatic, mecanismele de marketing literar şi, desigur, tenacitatea teutonă, împingând-o şi impunând-o, finalmente, pe lista nobelizaţilor. Şi, în final, o întrebare care ne târcoleşte: dacă rămânea în România îl (mai) lua? Iar prozatoarea, plecată dintr-o dictatură, apărându-şi verticalitatea, ripostează la rându-i; nu acceptă că succesul repurtat ar fi „contribuţia” regimului dictatorial; deşi, sincer vorbind, am putea strecura dubitaţia: se mai năşteau aceste cărţi dacă H.M. n-ar fi traversat Infernul? Mai ales că „oglinda” stendhaliană a Hertei Müller e contrapusă în Germania, din unghiul culturii politice, „prestaţiei” lui Günter Grass (cf. W.

Weimer). Aşa că Nobelul, un premiu prestigios, neîndoielnic, aducând glorie (deseori vremelnică) şi bani (mulţi!) are, la peste două decenii de la căderea zidului berlinez, şi o evidentă miză politică. Isteria iscată la noi, goana prin librării după anunţarea surprinzătorului „verdict” confirmă că Herta Müller este, vai, o necunoscută; invidiată, negreşit, ţinând afişul o vreme dar puţin citită. Nu neapărat o mare scriitoare, dar, cu siguranţă, o conştiinţă. Încât, bănuim, asta o fi hiba că Nobelul întârzie într-o ţară doldora de talente şi în care, vorba lui Eminescu, conştiinţele „sunt arare”... P.S. De regulă foarte informat, practicând critica genetică, înarmat cu „chei de lectură”, I. B. Lefter o expediază (anexionist) pe scriitoarea „nobelizată” sub eticheta postmodernismului (v. volumul 7 postmoderni, Editura Paralela 45, 2010), e drept fără a se obosi cu demonstraţia. Vindecă Herta Müller vechea frustrare autohtonă? Nici vorbă. Este ea o autoare populară? Evident, nu. O „sintaxă nervoasă”, discontinuă, explorând, prin enunţuri tăioase, arheologia identitară sau poemele-colaj, criptice, înţesate de bizarerii, aproape dadaiste developează – scrie criticul – o sensibilitate traumatică, radicalizată, acuzând obsesiv opresiunea comunistă. Fiindcă Herta Müller crede fanatic în forţa morală a literaturii. Ca dovadă, va blama aşa-zisa rezistenţă prin cultură (pasivă, livrând cărţi „curate”, sub protecţia autocenzurii). Şi pe cei care au îngroşat rândurile acelor „Mitläufer”, oamenii care „tac, merg cu ei, se fac gri”... Cum, cu rare excepţii, s-a întâmplat la noi.


Ionel BOTA

cronici actualitatea literară 5 nr. 26-27 n nov.-dec. 2012 În pat, aşternuturile sunt întoarse pe dos

În bătălia guelfilor cu ghibelinii, în literatura română mai e încă de hotărât cui îi revin laurii. Contemporană cu faptele şi făptuitorii, Maria Niţu nu a rămas deloc o timidă, ea scrie cu îndârjire ca şi cum ar fi acceptat părtăşia la mitul consensului, urmând să aştepte confirmarea tezaurarului dar poştaşii sincroniilor n-au mai încetat grevele. O reconciliere a libertăţilor cu principiile realităţii interpretate se întâmplă în Aşteptările slăbănogilor (Timişoara, Editura Eubeea, 2002, 128 p.), carte mustind de ingeniozitate epică, un dicteu fragmentarist asupra acestei realităţi imbecile care sforăie când doarme, deci deranjează. Aşadar… Prozele Mariei Niţu sunt, mai întâi, distribuiri şi redistribuiri de infratext. Comprimările discursului au menirea să abată atenţia cititorului de la condiţionalismul imaginarului la autoreflexie. Cititorului chiar i se dă mura în gură, după care el se apucă şi molfăie liniştit de la interstiţiu la interstiţiu, aşteptând sfârşitul lumii. Între timp personajele se agită, vopsesc gardul, visează proiecte şi se dedau, subversiv, la acte de metaficţiune. În acest fel, de nivelare a identităţii, dar şi în mai multe feluri, adi-

că într-o multitudine de constructivisme, autoarea performează într-un proces de explorare a epicităţii dar nu jocurile textului o interesează cât aleargă după fantasma ludicului. Niciodată la capătul puterilor, eul scriptor se lasă împovărat de sentimentul dominant al melancoliei demitizate. Trăindu-şi simbolurile, spectacolul acestei proze se poate reduce la un singur act, reversibilul, falsul onirism, ghintuit în ironie: „Se repetă nevremea cailor… Tăcerea cailor fără de şei… „O, cailor, cailor,/fără zăbale,/ cu nechezături snzuale…” Fata fredona folk în surdină, timid. Bătrânul, parcă iluminat, îşi aceptă noua nepoată încurajatori. „Ehe, hei. Ce cai mai aveam de la tata! Eram cel mai vestit flăcău din sat cu ei!” Fata îi prinse ştrengăreşte mâinile: „Spune, spune, moş bătrân,/spune caii când se fură,/noaptea pe fulgerătură…” (Kira-Kiralină în haine cu etichetă „Sportsman” şi în adidaşi ieftini…) Bătrânul îi dădu un zâmbet revigorat: „Când e negură şi ceaţă/atunci caii se-nhaţă…” Tandem. De la Decebal la Menumorut, la Ştefan Patriarhul, la Ioan Cuza Exilatul şi aşa mai departe…Bunicul ei dintr-o altă-datî îi surâdea poznaş, spre tiribomba ei, la un bâlci de Sfânta Maria: „Tata mare, uite ce sus suuunt! Şi nu mi-e friiică!” (Traverse între gări. Integramă de primăvară, p. 103-104) Sub crusta naraţiunii, povesteşte nu autoarea ci textul. Acesta ar fi drogul livrat ca deprivare de orice afectivităţi, aceasta e proza trăsnită” pe care o întâmpină în prezentarea de pe copertă Adrian Dinu Rachieru. Avem,

deci, un epic foarte actual, exponenţial, am zice, o disecare exigent erudită a unei realităţi ludic-confesive. De aceea, ca o superstiţie, planează evocarea unei etici a eşecului. Câţiva eroi par să dea sens utopiilor proprii, ei vagabondează pe un traseu tragic-ironic, biografiile survin din gestul privilegierii memoriei. Utopia e un vid, deconstrucţia în tipar textualist surpă neîncetat, seducător chiar, într-un epic proiectiv ca şi când, pe coridorul miresei, până la patul din camera sărbătorii, alte aventuri se consumă, arătând că viaţa e plină de tranşee. Ori, undeva, tocmai în retortele realului, sunt „prăjite” fidelităţile: „Mi-e drag în draci că nu ştii să fii singură. Sunt supărat foc că nu poţi să crezi în Dumnezeu, cu toate eforturile tale, recunoaşte, cam rahitice, încât nu ai nici un şarm aşa, îmi furi obiectul jocului, n-am ce demola, ce ispiti. Nu-ţi pot scrie că sunt trist, că mie mi-e teamă de ceva, ori că regret altceva, pentru că oamenii n-au fost prea generoşi (făcându-mi, astfel, un mare bine) şi nu m-au înzestrat şi pe mine cu sentimente mai nuanţate, tristeţe, melancolie, dor ori langoare. De altfel, sunt sentimente prea căldicele, (parcă nici Doamne-Doamne nu le are), bune doar pentru acel Purgatoriu care nu-mi place defel, prea plin de bocete, căinţe şi implorări, fără forţă şi demnitate de „mea culpa”. (My dear Lucifer, p. 29-30) Cartea aceasta e încă un argument că Maria Niţu, condei remarcabil în cultura bănăţeană, se binemerită să scrie în numele şi în folosul literaturii autentice.

IOV, de la agonie la extaz, prin suferinţă Scriitorul lugojean, Remus Valeriu Giorgioni, continuându-şi destinul literar pe Aleea cu incunabule, face o incursiune imaginară, în lumea antică a Orientului Mijlociu, pentru a-l redescoperi pe „neprihănitul Iov”, cel cu care Însuşi Dumnezeu s-a lăudat în faţa Satanei. Fascinat de Iov şi de traiectoria proverbială a destinului său, R.V.Giorgioni, devine el însuşi un alt fel de prieten al acestuia, asistând, reflectând, exprimându-şi apoi propria sa percepţie, despre ceea ce s-a întâmplat atunci acolo, ca o lecţie de viaţă pentru cei de-aici, acum. Cea mai recentă carte a sa, intitulată Lumi paralele, însoţită de un subtitlu Universul durerii în Cartea lui Iov, (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011), cu o amplă Postfaţă, semnată de scriitorul şi profesorul universitar ieşean Petru Ursache, este un studiu exegetic al conţinutului fascinant, frisonant şi obsedant totodată al cărţii mai sus-amintite. Graţie şi unei educaţii teologice, autorul instrumentează „cazul Iov”, pas cu pas, reeditând o altfel de Lecţie de anatomie a doctorului Tulp (Rembrandt), elaborând o filozofie / teologie a durerii umane, în special a omului neprihănit, în contextul unei lumi afectată de cădere. Aşa cum bine afirma în postfaţă criticul Petru Ursache, „Iov” este un „cetăţean al împărăţiei”, al „împărăţiei suferinţei”. Aceasta e tema şi demersul exegetic întreprins de autor. Durerea, fie ne transfigurează, fie ne desfigurează. Cartea lui Iov propune o teză existenţială şi esenţială, exprimată prin analogia „omul se naşte spre suferinţă, la fel cum puii de vultur / scânteia, ca să zboare”. Datorită

neliniştii metafizice, pe care o induce în fiecare ins, cartea lui Iov constituie o mare provocare, fapt ce presupune un act de mare curaj pentru orice exeget. Asta e soarta şi e bine că-i aşa. Rău e faptul că nu ne-o asumăm. O percepem contrar şi astfel, durerea începe să devină calvar. Urcuşul Golgotei e sublim tocmai pentru că include Crucea şi Răstignirea. Fără acestea, urcuşul e un urcuş obişnuit, cu articulaţiile de la genunchi şi glezne încinse. Filosofic, e greu să suferim. A nu suferi defel, e rău. Normal e să suferim într-un mod nobil. Altfel, fie devenim cenuşă, fie trăim în zadar, ieftin, viaţa rezumându-se la un set de nevoi senzuale, anulându-ne demnitatea umană, împingându-ne pe toboganul descompunerii morale. Asumată însă conştient, durerea ne oferă şansa reîntoarcerii în Eden. Această reîntoarcere înseamnă devenire, destin. Altfel spus, frământarea şi modelarea lutului pe roata olarului, pentru a scoate din el un „vas de preţ”. Această frământare, înţeleasă, asumată, este durerea, cu farmecul ei „dureros de dulce”(vorba poetului). Aceasta îi conferă durerii, nu doar agonia, ci deopotrivă şi extazul. Altfel, durerea este o absurdă agonie, din care nu rezultă, decât scrum şi neant. Noi alegem. Ce preferăm? Observând evoluţia lui Iov, în demersul său exegetic, R.V.Giorgioni ne face să înţelegem câteva adevăruri absolute despre om şi soarta sa. Că, datorită căderii, temelia lumii e tragică. Iar atunci când omul suferă, nici un fel de discurs nu mai are nici-o valoare. Că cei mai buni prieteni ne pot face mult rău cu cele mai

bune intenţii. Că spiritul malefic (Diavolul) există şi se năpusteşte asupră-ne pentru a ne distruge. Că există o măsură şi un scop în toate. Că orice teologie, care nu ni-L revelează pe Dumnezeu, se cade a fi mototolită şi aruncată la coş. Că suferinţa ne distanţează de lumea materială, vremelnică, apropiindu-ne de cea duhovnicească, eternă, mutând accentul de pe exterior pe interior. Gândul veşniciei din noi năzuieşte, din tina vremelniciei, spre pulberea stelară a Cerului, a eternităţii, despre care un poet inspirat spunea: „Ce-nşelător e gândul pus,/ dinspre Cer înspre pământ?/ Acestea par că sunt, dar nu-s./ Acelea par că nu-s, dar sunt”.// Iov, agonizând pe gunoi, ştia acest adevăr, lăsându-se transfigurat de el. Lumea materială, cu opulenţa ei tentantă, se reduce în final, la acea grămadă de gunoi, pe care zacem răpuşi de nefericirea provocată de ea însăşi, dar, de unde, paradoxal, înfloresc înmiresmate cele mai frumoase, cele mai inegalabile dialoguri filosofico-teologice. Grămada de gunoi devine un alt fel de masă rotundă, în jurul căreia, Iov şi prietenii săi dezvoltă o şcoală a retoricii antice, valabilă şi azi. Discursuri celebre, dialoguri de aur în jurul unei grămezi de gunoi. Sună fantastic. Dar aşa se vedea, din înaltul Cerului, scena aceea. Tragic? Nu cred. Agonie? Da. Dar şi extaz. Agonie şi extaz, deopotrivă. Agonia fără extaz e sadism. Extazul fără agonie e utopie. Agonia se naşte din durerea dusă la paroxism. Avem nevoie în viaţă de extaz, la care se ajunge prin agonie, iar la agonie prin suferinţă. Toate acestea determină sublimul, când grămada de

gunoi devine amvon, podium, pe care, urcaţi fiind, primim de la Creator acea aură de sfinţi consacraţi, canonici. De aceea Iov nu este un cobai, ci un om evlavios, a cărui credincioşie dezinteresată faţă de Dumnezeu este confirmată prin suferinţă. Aşadar, nu durerea în sine e marea problemă, ci felul în care o percepem, felul în care ne raportăm la ea. Întruna dintre reflecţiile sale, artistul plastic Ion Vlasiu afirma următorul lucru: „Depinde de materialul care este în tine, dacă necazul care va lovi, va sculpta ori va scobi”: A ne revolta, a ne certa cu Făcătorul, e un mod imatur de abordare, dar care, apoi, eliberându-ne, ne înlesneşte accesul la revelaţia supremă. Aruncându-ne în cuptor, Marele Oţelar are un scop nobil. Ne vrea aur curat. Modelându-ne pe roata durerii, Marele Olar imortalizează-n noi Asemănarea Sa. Scopul suprem al suferinţei este: pentru noi - devenirea, desăvârşirea; pentru ceilalţi - slujirea; pentru Creator - glorificarea. Dacă doar atât ar ţinti Creatorul prin durere sau dacă doar atât ni s-ar revela, ar fi necesar şi suficient. Când aşa percepem durerea, nu ne mai temem de ea. Nu o căutăm cu lumânarea, dar nici nu ne fofilăm. Ne căim, dar nu ne plângem. Aceasta e perspectiva corectă. Aceasta e logica. Celelalte vin, curg de la sine, trase de forţa torentului. Aşadar, prin cartea sa, R.V.Giorgioni aduce la vedere angoasa existenţială în care toţi ajungem şi din care trebuie să ştim cum să ieşim. Ticu Leontescu

Utopia eretică în noua poezie românească. Raul Bribete Ar fi ciudat să scrii despre fervoarea edificării ideilor. În fluenţele propriei lor vieţi, ideile vin cu eleganţa obsedantă a ductului, cuvintele transcriu emoţia, eul se refugiază în gândul despre sine, spectacolul se numeşte poezie. O lirică în care percepţia înnoirii semantice devine regula unui construct decisiv scrie tânărul Raul Bribete. El îşi aparţine, de la debut, sieşi, înainte de a fi fost, pe drept, revendicat ca portdrapelul mentalităţii eretice în evoluţiile poeziei bănăţene de astăzi. Universul poematic al acestui melancolic şi deopotrivă iconoclast este unul re-spiritualizat, aşadar în de-figurare tragică. Între clam şi nelinişte, metafizica liricii lui Raul Bribete exultă din chiar esenţiala selectivitate. Eul dinamitează, ca un frondeur optzecist, odinioară, marca resorbţiilor realului dar replicile bufonard-candide ale nouăzecistului inventă alte semnificaţii ontologice metaforei.. A patra carte a lui Raul Bribete, Sărutul Iudei (Timişoara, Editura Marineasa, 2011, 50 p.) este o închinare figurii ideale sau poate chiar ideii, încifrată în promisiunea paradisului cuvintelor. Dar poetul este un eretic, el aduce discursul riguros, cerebralizat, la tribuna refuzată de dialecticienii ficţiunii. El enunţă adeziuni organice la temele mitului eretic al surpării oglinzilor. O imagine-

emblemă, a lumii atemporale, a dezacordului elementelor, se organizează mimetic, înscenează drama suveranei absenţe. Până şi „viaţa sufletului” e metamorfozată într-un minunat, insolit colocviu despre uimire: „Mă-ntorc străin din marele vitraliu/cu rătăciri de lumină pe tâmplele reci/drumul îmi pare nespus de îngust/hrana şi apa nu mai au gust//pe măsură ce m-apropii se îndepărtează/ pământul de sub picioare/propria-mi piele e neîncăpătoare/pentru suflet-cristal şi rază.//soarele nu mai apune în acelaşi loc/îmi dau ocol mie însumi, şi, gol,/sub marele clopot îmi durez culcuş/ dar dangătu-i m-alungă-n rostogol…” (Imagine din vitraliu, p. 28) E o poezie de rară altitudine estetică, lirica lui Raul Bribete încorporează factologiile unui proiect de utopie eretică, marcat de conciliere şi demistificare, de fascinaţie hipnotică pentru ritualul versului mărturisitor. În cuvântul de escortă al acestui volum, Gheorghe Grigurcu vorbeşte de gravitate în poezia bănăţeanului iar în postfaţă, Călin Chincea insistă pe tatonarea lumii ideilor ca fiind o caracteristică a discursului marcat de ludic şi autoevaluare lucidă. Nefardată, poezia lui Raul Bribete se distanţează, cu justificat orgoliu, în competiţia contemporană atât de aglomerată. Registrul denunţă şi o imagine-exorcism, joc al

imanenţei şi al suavităţii lucide, al revoltei împotriva elegiei captive. Poetul acesta remarcabil respiră prin cuvinte: „Cântecul meu de viaţă şi moarte/despicătură a limbii de şarpe în pocal/în care stors veninul pentru cel ce vine/aşteaptă să-l înghită ca valul un alt val//cântecul meu – mormânt vertical/în care ou şi şarpe se desăvârşiră/ veninul lui din începuturi/nebănuiţii solzi pe trup i se iviră//găuri de şarpe-amăgitoare nemişcări/ în rotund de ochi şerpesc pândind din unde/scurs e-n mine timpul cum veninul/muşcăturii-n inimă pătrunde.” (Muşcătura de şarpe, p. 9) Participativă, dacă nu cumva exponenţială, înşurubată în semanticile propriului text, poezia lui Raul Bribete îşi poartă mesajele cu un determinism auctorial care fundamentează un spectacol de, iarăşi, idei. Erezia poate fi o relaţie de destin liric. Investirile eului creator povestesc o realitate de celebrare a mitului decodat în carnavalescul lumii. În refuzul seducţiilor miticului se află, însă, decăderea în miracol, în miracolul poeziei suverane: „Sunt. Doamne, pârâşul/deget ce-acuză?/ sau numai târâşul,/de scorpii, pe buză?//al gurii cu care/al Iuzii sărut,/cu desfătare,/Te-a fost vândut?” (Sunt, Doamne, pârâşul…, p. 19) Ionel Bota


6 actualitatea literară

cronici

nr. 26-27 n nov.-dec. 2012

Mircea ANGHEL

Curva de literatură şi peştele ei

La data de 6 octombrie 1984, registrul stării civile caracalene, fu obligat a consemna faptul că văzu lumina literelor, unul Liviu Andrei. Sau, mă rog, chiar Liviu Andrei. Prin Caracal circulă mai multe glume. Aia cu carul, e demult defunctă. Cea nouă, (toate-s vechi şi...) este aceea că dacă te naşti în Caracal, ori devii securist, ori jurnalist. Super ofertă! Decât securist, mai bine jurnalist! Şi jurnalist se făcu, Liviul meu. Şi începu a zgâria hârtia. Spre marele ei merit, ea îl suportă. Dacă suntem obligaţi a accepta că noi suntem doar silabe ale existenţei noastre, să lăsăm scriitorul să silabisească! „Autorele” vru să se facă cunoscut celor neinteresaţi, dar şi celorlalţi. Prin Anno Domini 2007, Liviu, ţinând la zgârcenia sa intimă, ne prezintă „Doar nişte fragmente de viaţă şi dans”. Era o chestie îmbucurătoare, dar 2008 a însemnat „Sfârşitul erei de mireasă”. E normal ca un astfel de eveniment să te facă a te tupila sub cupola unui semn de întrebare. Şi atunci, te trezeşti (dacă o mai poţi face), întrebând şi mirândute, în 2010, dacă mai avem „O ţară înconjurată de români”. Un moft! Nişte reacţii jurnalistice la problema românilor din jurul graniţelor. Care graniţe? Nici nu contează. Toate acestea au fost un capriciu, jocul de glezne al „inculpatului” fiind un argument pro... pro poţi să mai ştii? Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, după a sa izgonire din „Paraidis”, Liviu dă undă verde imaginaţiei sale debordante, care trădează un narator versat, un autor hotărât a ne convinge pe noi cititorii săi, a se convinge şi pe sine, dar mai ales pe necititorii lui, că dialogurile libertine, mai tot timpul libertine, fac sâc, sâc, celor cu anticul pudibondism care trebuie, negreşit, dus la remaiat. Pentru ”tupeul” său literar a fost condamnat în contumacie la niscai premii din cele literare, chiar şi cu o penitenţă de stagiatură de membru al Uniunii Scriitorilor din România, la numai 28 de ani. Aşa-i trebuie! După asta a umblat, asta a primit! Când chiar nu ai nimic a spune, zici despre cel pe care îl prezinţi (exerciţiu de politeţe, nu-i aşa?) că este scriitorul care vine puternic din urmă, că pragul unei speranţe a fost demult depăşit, că totul depinde numai de el, dacă va face minusculul pas de la o speranţă la acela al unei certitu-

Nicolae Havriliuc

Inscripţie la o carte

Antoaneta TURDA

Anamneze necesare*) este în mod expres o carte de rafinament intelectual datorită căreia autorul ei primeşte dreptul de a se situa pe o treaptă aparte, dacă nu singulară, a exegezelor critice. Mircea Dinutz (continuându-şi sinele creator, după Popasuri critice şi Scriitori vrânceni de ieri şi de azi, în această a treia carte, nu pentru a-şi autoriza „trilogia”, ci, probabil, spre a semnaliza asupra unor succesiuni de „trilogii”, sistematic articulate, ce ar concura la întemeierea unui ciclu propriu judecaţii sale de valoare) face o „critică a criticii” pe traseul metodei de lucru a unor „cărturari” preferaţi din prezent (dar aleşi dintr-o grupare de companioni devotaţi „muncii migăloase” asupra textului), urmându-le gândul, prin disocieri, când îşi construieşte discursul critic, intrând chiar

dini a epicii româneşti contemporane. Prin scriitura sa, „Ofiţerii şi talentaţii”, deschizătoare a pârtiei unei trilogii, putem a zice că este un prozator, avangardist, care, nu de puţine ori, pe alocuri, ne lasă impresia olfactivă a unui iz naţionalist, radiografierea aspectelor dure sau mai puţin dure ale unei societăţi maladive fiind argumentul său forte. Nu ştiu dacă la ora actuală mai există subiecte tabu. Dacă da, atunci Liviu Andrei atacă trei dintre acestea: homosexualitatea, masoneria şi prietenii mei... (noştri) securiştii. S-a încercat a se spune că această scriitură este primul roman gay din literatura română (gayzer, venind de la gay, nu?). Cert este faptul că aproape toate personajele romanului sunt cu probleme sexuale, că limbajul lor este unul licenţios, uneori dincolo de licenţios. O adevărată sărbătoare a non-pudicilor. Toţi au dreptate. Este aşa, dar şi aşa. Chiar aşa! Permiteţi-mi să întăresc cele spuse, printr-un citat: „Vaginul i s-a închis de supărare. Labiile i s-au sudat, lăsând doar o urmă cauterizată ce semnalizează o sursă a plăcerii demult extirpată”. Şi mai unul: „... Sânziana, vrei să mă suporţi toată viaţa? A acceptat. D-aia suportă. Nu e vina ei. Este efectul aurului din vagin. E o curată magie sexuală atunci când pizduliţa îţi devine mină de aur şi, tu, ca femeie, devii o mineriţă impermeabilă...” Şi încă unul: ”Doamne, mâncaţi-aş balamalele! Nu a simţit ceva mai demenţial. Niciun vagin din lume nu echivalează cu pătrunderea în nară. Nara e vagin de Evă neterminată, un vagin preistoric. E ca un ulei extravirgin extrem de hrănitor, ca o aromă din stropi de ploaie sau o zeamă de cactus bătută dintr-un pahar de piele de şarpe”. Şi... Şi mă opresc aici, asigurându-vă că sunt formulări şi mai „hard”, sfân-

şi-n zona gândului nespus, când, analitic, dezvăluie noi sensuri, accentuând pe va-lenţele estetice. Fericită întâlnirea (ca o „simetrie a gândirii”) între Mircea Dinutz şi Constantin Călin, Theodor Codreanu, Ioan Adam, Petru Ursache, Iordan Datcu, Magda Ursache în acest „itinerar critic”, parte dintr-un întreg, care poate statornici o nouă modalitate de zidire axiologică, fie preparatorie, fie într-o lucrare de proporţie! Având în obiectiv textul (conex literaturii prin ştiinţa criticii) ca un reper închegat ce adună judecăţile de valoare ale altora şi confruntat cu atâtea maniere de expresie şi de comunicare, deci, într-un fel, „înconjurat” de liniile directoare, confluente ale textualităţii, Mircea Dinutz se distanţează şi, în fraze temperate, mustind de sevele intertextualului, îşi ordonează demersul critic, redimensionând înţelegerea. Generalizarea, anexată ca principal instrument de lucru, îi permite autorului să desprindă notele comune din formulările critice (unele repudiate prin nuanţări

ta pulă nelipsind aproape din nicio pagină... (Am vrut să folosesc măcar un eufemism, dar credeţi că am reuşit?!) Nu asta este important. Important este că autorul este un adevărat „dresor” de cuvinte, cuvinte care-i devin supuse, descriind cu mare convingere, atât scene erotice, umoristice pe alocuri, cât şi scene de groază cum sunt cele din capitolul „Uslaşii”. Între „Stăpânul inelelor” şi „stăpânul cuvintelor”, totdeauna îl voi prefera pe cel de al doilea. Dar să revenim la oile noastre! Scriitura odată apărută, trebuie promovată. Şi Liviu Andrei ştie foarte bine acest lucru. Lansări furtunoase de carte la Iaşi, Piteşti, Mangalia, Bucureşti, Craiova, Timişoara, Braşov, urmând Clujul (la ora scrierii acestul material episodul Cluj nu se petrecuse încă). Celelalte oraşe culturale ale ţării sunt în aşteptare. De altfel, la una din lansări el spunea că: „De când a apărut prima formă de scriere, literatura a fost o curvă şi scriitorul peştele ei. Eu sunt peştele cărţilor mele!”. Aşa peşte, da! Şi mai zice el ceva, şi o zice bine: „Suntem cu toţii, dragi români, într-o puşcărie. Paznicii noştri – birocraţii din politică, religie, armată, finanţe, din primării, prefecturi, poliţii şi aşa mai departe (că sunt enorm de mulţi), ne obligă să semnăm zilnic hârtii, să plătim zilnic impozite şi taxe, să tremurăm zilnic în faţa birourilor şi clădirilor impunătoare în care locuiesc, între zidurile utopice pe care le-au denumit graniţe”. Ce să mai zici? Îi dai dreptate. Şi, cu îngăduinţa ta, cetitorule, vreau a-ţi spune că atunci când un om de „firmă” voroveşte de scriitura cuiva, ori nu a citit-o, ori a citit-o în diagonală, ori a citit-o ca mine, „da capo al fine”. Cei care sunt credibili fac parte din prima categorie. Din păcate, eu fac parte din ultima categorie. Ei, şi dacă ce? Aaa! Uitasem! Un om de litere, pe numele său Lucian Gruia, prezent la una dintre lansările cărţii, şi-a cerut scuze că nu este îmbrăcat cum trebuie, costumul şi cravata fiind anacronice, desuete, ţinuta obligatorie fiind una în prezervativ, şi i-a invitat pe cei prezenţi, la o dezvirginare de carte. Având în vedere vârsta mea şi faptul că „himenul copertă” a fost din carton gros mi-a fost cam greu să o dezvirginez. Totuşi a meritat. Vă recomand să o faceţi şi dumneavostră, băga-mi-aş pula, ca să fiu în nota generală a scriiturii. Ah, mai zicea peştele curvei sale literaturi: „Acest volum (Gayzer, ofiţerii şi talentaţii - n.a.) trebuie cumpărat „pentru duşmani” datorită limbajului tăios sau să-l păstreze pentru că 500 de grame de literatură te pot scăpa de probleme atunci când le aplici direct în capul inamicului”. Şi iarăşi, să-mi bag... minţile-n cap, dacă nu are dreptate.

de înţelesuri) ale preopinenţilor şi să fixeze înţelesuri valabile (chintesenţe) în plan axiologic. Anamneze necesare de Mircea Dinutz este o pledoarie pentru unul estetic, la drept vorbind, şi echivoc, având posibilitatea multiplicării unului. Şi-n captarea valorilor în facere, unele prin sine, fără modele din afară (îndemnate doar de vieţuirea în identic) există un „dor de normalitate”. Mircea Dinutz, tranşant, le analizează lucrarea, observând înde-aproape mecanismul, şi stăruie, obsedant şi convingător, pe „cuvântul care înteme-iază”, venit din statutul creatorului de „fi-inţă morală”. „Privind”, relativ şi esenţial, cărturarii de suflet (cărora le vor urma alţii), Mircea Dinutz îşi exersează cărturăria ca pe o îndeletnicire, pur şi simplu, ce vine să discute ordinea în aşezările din lucruri sau să le inspire clintirea spre o mai dreaptă aşezare în ordine. _____________________ * Mircea Dinutz, Anamneze necesare, Râmnicu-Sărat, Rafet, 2012,125 p.

Note de lectură: Tăcerea timpului

Recent am primit volumul de versuri Tăcerea timpului, apărut în acest an la Editura Sapienţia, din Iaşi. El vine după doi ani de la debutul editorial al lui George M. Nicoară, tot cu un volum de versuri, in-titulat Icarus cu aripi de bronz, apărut în Baia Ma-re, la Editura Universităţii de Nord. Contactul cu această carte a avut o rezonanţă specială pentru mine, din două motive. Primul este trecerea destul de rapidă de la tonul uşor ludic şi nărăvaş al volu-mului de debut la o chemare spre meditaţie ce străbate cel de-al doilea volum, meditaţie extrem de matură la vârsta de 24 de ani. Al doilea motiv al mirării mele a fost prefaţa scrisă de autorul însuşi, care vrea să ofere cititorului cheiţa fermecată care să deschidă poarta care dă spre labirintul liric al poetului care receptează lumea cu ochi şifonaţi. Privirea sa, asemeni cu a „îngerilor cu ochi de smoală” (George M. Nicoară, Tăcerea timpului, Iaşi, Editura

Sapienţia, 2012, pag.39) surprinde lumea urmărind scurgerea timpului şi prezenţa divină în viaţa omului, ceea ce dă culoare timpului trecut, prezent şi viitor. Grupate în trei părţi: Memoria timpului, Ochiul Timpului şi Puterea timpului, poeziile provoacă acel tip de contemplare menit a stârni o anume ascultare a lumii trecute pentru a învăţa din timpul prezent şi pentru a păşi mai uşor în timpul viitor. Având puterea contemplaţiei, poetul conştientizează scurgerea inevitabilă a timpului fără încrâncenare, raportând-o la propriul eu graţie poeziei: „Cu vers, cu dor drept/ Aflat-am mărirea/ Scrisă pe tânărul piept,/ Să nu plâng Amăgirea!” (pag.17). Lipsa încrâncenării totale este însă, uneori, înlocuită de răbufniri sporadice de revoltă şi imagini şocante ce amintesc de nonconformismul versurilor de început: „Se tăiau bucăţi din cer/ Cu mâna mică, goală,/ Cu alta, eternul efemer/ Crea dumnezei de smoală” (pag.18). Această imagine din Anti-Mit, poem din prima parte a cărţii, este definitorie în marcarea stării de spirit a poetului care mărturiseşte, în poezia următoare: „Ascult surd şi-nnod/ Raza şi focul;/ Par oglindite/ Pe talerul morţii!” (pag.21). Hrănindu-se spiritual din contemplaţia ce desluşeşte, măcar parţial, meandrele destinului uman de-a lungul istoriei, George M. Nicoară declară, la un moment dat: „Citesc

cuvintele din Paradis!” (pag.23), provocându-şi cititorul spre o călătorie iniţiatică ce stă sub semnul jertfei întru înţelegere şi cunoaştere. Fără declaraţii şi elanuri epatante, proaspătul absolvent de studii filologice şi teologice pune acest volum al pro-priilor căutări interioare sub semnul marilor valori ale umanităţii, întreaga simbolistică folosită ducând cu gândul la setea de perfecţiune uşor de depistat chiar în structura volumului: prima parte conţine 25 de poeme, cifră a faptelor bune, a doua parte cuprinde 23 de poeme, această cifră fiind una aleasă, iar cea de-a treia parte conţine 21 de poeme, cifra perfecţiunii. Vizibil marcat de efortul de a surmonta piedicile ce apar în drumul său spre perfecţiune şi de marile întrebări existenţiale, George M. Nicoară vine în peisajul literar românesc cu o poezie a contrastelor, cu “întrebări scrise invers pe hârtia neagră” (pag.70) şi ticluite prin câteva reuşite efecte stilistice. Cucerit de miracolul lumii pe care abia acum pare a-l descoperi cu adevărat, autorul face, în acest volum, un adevărat studiu asupra OMULUI care e “Blestemat la libertate cerşeşte nemurire” (pag.79), aspirând în tăcere şi cu nesperată bucurie spre viitor.


nr. 26-27 n nov.-dec. 2012

invitatul revistei

actualitatea literară 7

Dragan Dragojlović

Rostire peste ape Acea rostire care pluteşte deasupra apelor. Cântecul zorilor sună armonios, ca nişte clopoţei de sanie. Rostirea E tăcere. Rostirea e steaua dimineţii. Lăsaţi-ne să mergem la fântână. Lăsaţi-ne să mergem La marginea lacului, acolo unde servitoare spală cu Roua cerului Inimile oamenilor fericiţi. Vom fura toate secretele lumii. Doamne Atotputernic, toate sunt ale noastre. Şi speranţele, şi cântecele, şi răsăritul de soare. O singură stea Menţine universul în fiinţă. Vă spun: tristeţea e imensă. Adevărul se rosteşte Atunci când noi suntem departe, departe…

Te voi recunoaşte Te voi recunoaşte, şi între cele ce lucesc, Şi între urme de foc. Te voi recunoaşte în licărul De cenuşă din palmă, Şi în cenuşa care picură Pe partea stângă A pieptului meu, Legând absenţa ta De căldura existenţei mele. Te voi recunoaşte, După tremurul inimii mele. Fulgerul din mine aprinde alte fulgere Sus, unde noi am urcat Pentru a descoperi cuvintele cereşti La care ochii noştri au reuşit să ajungă. Acolo unde hoinăream nestingheriţi Prin tinereţea noastră Te văd acum. Mă cauţi printre Pajişti mereu verzi, Ca şi cum m-ai căuta printre săruturi. Te voi recunoaşte după căldura Din venele mele, După urma lăsată de Ursa Mare În drumul ei către cel iubit.

Nu e nimeni Între noi şi cer. Nimeni nu străbate calea Pe care, cândva, pogorau îngeri. Mere cu origini într-un cer străvechi Cresc în grădinile memoriei. Între noi şi cer Stă doar uitarea. Soarele luminează drumul Spre acest chip al exilului. Dumnezeule, Adu-ţi aminte de cei Ce tânjesc să se întoarcă Dar nu pot deschide poarta.

În mijlocul tăcerii de acasă În mijlocul tăcerii de acasă, Vei găsi ecoul unui cântec, Un musafir invizibil Care împarte pâinea binecuvântată Şi cozonacul plămădit de Crăciun, Vei găsi mâncare de pomană, Durerea tatălui, O felie de pâine prăjită şi un blestem, Un vânt estic, Trimis pe lume de mama timpului Să închidă porţile şi ferestrele Unui gol care s-a făcut Lumină pură.

O pasăre deasupra dealului roşu O pasăre nu ştie Să-şi rostească numele. În loc de cîntec, Ţipete vibrează prin tăcerea Care se izbeşte de frunze.

Cuvintele tânjesc după tărâmul originar, După fructul din pomul Bunătăţii Care încă mai creşte Acolo unde a fost sădit De cel mai bătrân fiu al timpului.

Şi porunceşte clopoţeilor serii să tacă. Asta nu e o zi în care să mori Ci una în care să aluneci prin ore În adânc de noapte, În gol,

Dinspre câmpiile de gheaţă ale vieţii Cititori de urme vin în visele noastre. Soarta, cu o mână de piatră, Culege flori şi rouă În grădina anotimpurilor neschimbătoare Ca să hrănească tristeţea În călătoria ei spre pământ. Poeţii stau înmărmuriţi La porţile Creatorului, Crezând în tăcerea lui

Unde un alt timp sălăşluieşte Fără să ştie că şi noi existăm.

Pe care vor să o ascundă în cuvânt, În strigăt, în ecou rătăcitor Printre stele Şi preschimbat apoi în piatră magică, În cristal care poate sculpta tăcerea Şi care poate fi folosit pentru a scrie Poezie pură.

Tărâmul originar al Umbrelor hoinare E un deşert. Acolo Ia naştere timpul.

Cum să trăieşti? Câte zile! Şi câte vise Ne-au supravieţuit! O uşă e deschisă. Ani şi ani am aşteptat Un musafir care nu mai vine În casa noastră. Vom fi înselaţi şi de cuvânt Şi de ochi. În castelul mamei cereşti O flacără pâlpâie. Flori-de-nu-mă-uita înmuguresc pe buză, În palmă. Adevărul e că fericirea trece pe lângă sine în fugă. Cine mai adună ceea ce e de adunat?

Potoleşte-te, lumină! Zi, odihneşte-ţi ochii! Lasă trăsura amiezii Să alunece tăcută pe cer, Purtând durerea spre depărtări În care speranţa noastră Orbecăie legată la ochi!

Grădini atemporale În capcanele nevăzute ale poeziei, Melancolia a construit Un cuib pentru cuvintele Izgonite din grădinile Raiului.

Odihneşte-te lumină, Pe geana plecată Care sugrumă toate rostirile În timp ce bătaia inimii mele Se împleteşte cu vibraţia raiului, În neunde, unde toate pier Fără să lase vreo urmă!

Lirica lui Dragan Dragojlović, născută dintr-o viziune metafizică, surprinde tragicul existenţei umane. Sfâşiat lăuntric între memorie şi uitare, amintire şi vis, grădină şi prăpastie, ispită şi ispăşire, durere şi finitudine, credinţă şi părăsire, suferinţă şi gol, astral şi cenuşă, tăcere şi logos, paradis şi izgonire, omul e un peregrin fără nume, însetat de Frumuseţe şi silit să o caute pe tărâmul celor ce pier. În centrul imaginarului poetic e aşezată odiseea unui înţelept, rătăcit în grădinile memoriei. Fluxul amintirii nu răsfrânge niciodată nostalgia cuplului destrămat, abisul senzualităţii, dansul plutitor, marea uitare de sine. Ascunşi în pădurea umbrelor, cei doi îndrăgostiţi au fost singurătăţi nomade care alergau frenetic spre o vamă interzisă. Femeia a păşit pragul şi s-a făcut nevăzută. Părăsit lângă poarta care s-a deschis o clipă doar, solitarul atinge beatitudinea într-o rostire tulbure, închinată duhului feminin călător în noaptea

Calea pe care a umblat Dumenzeu Când a plecat, părăsindu-ne.

Pe Dunăre Steaua aceasta e a mea. Cealaltă e a ta.

Unde suntem?

Rugăciune de seară

Deasupra lui, steaua sudului Îşi păzeşte visul Şi învaţă pasărea Cum să cunune Amurgul cu văzduhul Şi cum să picteze cu aripa Un trandafir sălbatic În bătaia vântului.

Coboară, lumină diurnă, Lasă-ţi faţa nevăzută Să vină jos, pe cale, Unde neputinţa şi suferinţa noastră Îşi măsoară forţele –

O voce cunoscută ne hăituieşte Pe Calea Lactee. Chemarea mamei a rămas fără răspuns.

Ah, biet cuget al meu! Un copil Îţi spune ceva. Şi odată ce am înţeles, Cum voi mai trăi?

Ela Iakab

Prezentare şi traducere de Ela Iakab

Cei ce tânjesc să se întoarcă

Singurătăţi nomade

Poetul, prozatorul şi traducătorul Dragan Dragojlović s-a născut la Pilica, în apropiere de Bajina Bašta, Serbia. A absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice şi Masterul la Universitatea Beograd. În prezent, este preşedintele Funda-ţiei Ivo Andrić din Beograd şi membru titular al Academiei Europene de Poezie, dar a fost ambasador al Iugoslaviei în Australia şi Noua Zeelandă (1997-2001). Tradus şi publicat în limbile engleză, germană, italiană, spaniolă, franceză, chineză, greacă, turcă, bengali, română, distins cu premii naţionale şi interna-ţionale, Dragan Dragojlović a publicat până în prezent următoarele volume de poezie: Casa din ceasul ceresc (1974), Întâlniri iluzorii (1976), Despre război, la persoana a treia (1978), Sălaşe (1983), Copacul anilor invizibili (1986), Cealaltă faţă a cerului (1986), Calendarul viselor (1987), Soarele de peste Sumarice (1987), Serbia celestă (1990), Cartea iubirii (1992, retipărită în 1995), Tărâmul natal al morţii (1994), Invocându-l pe Dumnezeu (1995-97, patru ediţii), Dincolo de cea de-a şaptea colină (1997), Poeme alese (1997), La porţi astrale (1998), Istoria orală a uitării (2001), Vocile depărtării (2005), Poeme alese (2006), O pasăre deasupra dealului roşu (2006), Cartea iubirii şi alte poeme de dragoste (2008), Urme ale vieţilor noastre (2008), În pieţele Babilonului (2010).

Greieri fantomatici Vorbesc despre adulter. Vom ajunge vreodată Dincolo de câmpia vederii noastre, În pădurea veşnică Unde te-am sărutat? Pe tăcerea ta Se caţără noaptea. Peste trupul tău Dunărea Îmi rosteşte numele. Ceasornicul râde. Nu mai e timp…

Amiază Amiază. Soare la zenit. Arunc spre el O monedă de aur Ca şi cum ar fi O apă limpede. Răsună în văzduh Setea de lume. Te gândeşti la sete Când bei ceai De mure, Şi când laşi o parte din el Păsărilor Ce plutesc peste Strada Grădinarului Printre porţi nevăzute Spre o altă viaţă.

cerului, amestecat în lumina astrelor. Tăcerea acestui duh invocat în pustiul lumii, cu o ardoare vecină iubirii mistice, aduce cu sine tristeţea metafizică a poemelor lui Dragan Dragojlović. Urcuşul în doi spre Divinitate rămâne himera spre care se întind, hieratic, mâinile celui care a renunţat la bucuriile vieţii telurice pentru totdeauna. Cel părăsit născoceşte mereu incantaţii, deşi din depărtările cerului nu îi răspunde nimeni. E, în jertfa sa blândă, măreţia tragică a unui om mereu departe de epifania promisă şi, cu toate acestea, mereu devotat strădaniei sale. Ce altă noimă a existenţei de după izgonirea din paradis poate găsi un om atins de marea revelaţie a deşertăciunii? O voluptate a depărtărilor şi a marginilor enigmatice, o tristeţe a depărtării de cer, care nu poate fi stinsă nici de spaima sfârşitului, o înfrigurare a fiinţei alergând pe căile nevăzute ale pământului sunt esenţiale în poemele de meditaţie filosofică. Poarta închisă, cheia uitată, rătăcirea printre străini misterioşi care împart pâine sfinţită mută existenţa solitarului în preajma aventurii mistice. Dacă misticul este, aşa cum sublinia Jose Ortega y Gasset, cel care iese din sine şi se uneşte în duh cu divinul, omul universului plăsmuit de poetul sârb este o fiinţă pierdută pe drumul pelerinajului sacru fără să cunoască, vreodată, beatitudinea contopirii. Totuşi, urcuşul mistuitor, desfăşurat în sunet de rugă, printre cele ce poartă şi astăzi pecetea focului originar, acest urcuş zadarnic al cărui hotar e moartea, a devenit singura noimă a existenţei sale.


8 actualitatea literară

mircea bârsilă

Sfârşit de vară

Sunt asemenea unui râu, la sfârşitul verii. Copiii şi femeile scăldându-se, la amiază, în apa scăzută. Mă înteţesc doar în porţiunile îngustate prea mult între unul dintre maluri – cel râpos – şi tăcutele avertismente dinspre cealaltă margine, cea vitregă şi ale cărei unduiri tremurate – şi atât de uşoare – au fost închiriate de crabi şi de peştişorii vărgaţi însorindu-se, în cârduri, la soare. Un alt chip, o altă formă, în interiorul tiparului meu. Şi codobaturile.Şi stârcii.Şi păsările ascunse în desişurile de arbori şi de tufişuri ale ierugilor. Poate că enigmatica veselie a pietricelelor colorate nu este decât în aparenţă lipsită de sens. Poate că aşa trebuie: să mă pierd şi să mă regăsesc, derulându-mă ca o panglică în largul câmpiei.Mângâie-mă tu floricică albastră răsărită din noile sedimentele gravate cu urme de lipitori şi de şerpi.Mângâiaţi-mă voi, răgălii şi demonice plăvii ale labirinticului drum cu străluciri argintate şi intermitente monologuri interioare.Este ca şi cum, deschizând uşi după uşi, m-aş fi rătăcit. Sunt vlăguit şi stângaci şi zăbovesc, într-adevăr, prea mult pe sub plângătoarele sălcii: aceste surate încă nemăritate.Un alt chip, o altă formă în interiorul tiparului meu. Şi oile bulucindu-se, însetate, în vadurile nisipoase, şi spinarea lunecoasă a unei mrene hoinare şi care este hotărâtă să mă urmeze cât mai departe.

Foi luate de vânt Mă trezesc, uneori, fără genunchi: genunchii mei sunt duşi la treabă prin biserici. Mă trezesc, uneori, fără ochi: ochii mei aleargă slobozi şi nechează prin grâuri verzi, prin lunci şi prin lucerne. Chiar şi inorogii din sufletul meu, aflaţi la păscut în poienile din pântecul încă neprihănit al fecioarelor, nu mai vor să se reîntoarcă în pădurile lor. Adesea, umbra mea se ia, şovăitoare, după alţii sau după câte-un fazan de câmpie zburând razant cu pământul. Trecutul meu – şterpelit de ţărănci şi făcut sperietori de ciori pe câmpuri îndepărtate unde n-am ajuns niciodată, nici măcar cu închipuirea şi poate nici în presupusele vieţi precedente... Cu mâinile mele, ce dezertează mereu, se dezbracă târfele prin hoteluri, spre a se dărui plăcerilor trupeşti, şi chiar şi câte-o femeie din rândul celor cu familie şi copiii la şcoală cuprinsă, dintr-odată, de nevoia de a ferici un bărbat pe care l-a cunoscut în urmă cu vreo câteva zile: unul cu ochii la fel ca boabele de struguri încă verzi. Sunt o carte din care au început să curgă foile – şi fiecare foaie este luată de vânt. O victimă de care este nevoie pentru ca totul să fie la locul său în univers.

Iubitele mele Să vă boiţi cu funingine şi drojdie de vin roşu şi să târască fiecare după ea o scândură mare legată cu sfoară, spunând că este o mireasă părăsită. Să vă bateţi cu pumnii în piept şi să vă smulgeţi, îndurerate, părul, blestemând soarta omenească. Să vă smulgeţi părul şi, dezgolite, până la brâu, să zgârâiaţi pereţii cu unghiile, să umblaţi pe străzi cu ochii roşii de plâns

şcoala de poezie

nr. 26-27 n nov.-dec. 2012

şi ciorapii căzuţi, să strigaţi, să bociţi şi să urlaţi, râcâind cu mâinile în pietriş. Iată ce vă cer să faceţi, când va fi să mor, dragele mele: cele treizeci sau treizeci şi cinci de femei şi fete, ori câte veţi fi fost şi aţi zăbovit, în chip de corăbii – nişte corăbii încărcate cu aur şi smirnă – în cele câteva porturi, din tinereţe, ale patului meu. Să vă boiţi, aşadar, cu funingine şi să vă smulgeţi, îndurerate, părul, spre a putea să plec, senin, din această lume: în felul unui adolescent fugit întâia dată de-acasă, în zori, şi care se îndepărtează, fluierînd un cântec de dragoste.

(cu pompiţă), chiar dacă nu te-am văzut decât o singură dată, sau – de ce nu ?- nişte versuri încă recente şi al căror tâlc are două tăişuri: un surâs şi-o tristeţe. Nişte versuri pe care le voi împleti într-un sonet, când voi fi liniştit.

Un scurt răstimp

Printre blocuri copiii se jucau cu o coadă de diavol

Iată ce mi-a spus azi-noapte, aflată în scădere, în faza ei depresivă, Luna. Imi spunea că toate femeile iubite de Poe, marele poet, autorul celebrului poem ,,Corbul’’, erau bolnave, chiar muribunde, iar soţia lui legitimă – o copilă de 13 ani – suferea de hemoptizie.Daţi-mi voie să nu cred asemenea bârfe: nişte blasfemii! Nu vreau să cred că, înainte vreme, cretanii, arcadienii, sarzii, ligurii şi sabinii practicau jertfirea umană prin ştrangulare sau înec, iar vechii germanici, prin afundarea victimei în mâl sau prin înhumarea ei de vie. Nu pot să accept gândul că într-o zi mi se va cânta şi mie, într-o biserică de cartier, prohodul, aflat doar în treacăt pe-aici, doar spre a vedea cum înverzeşte iarba şi cum înfloresc, primăvara, cireşii, doar spre a lua cunoştinţă de epopeile lui Homer şi de celebrul poem ,,Corbul’’ şi, respectiv, pentru a-l reprezenta cât mai onorabil, în acest scurt răstimp, pe cel ce o să fiu după ce vor rămâne din mine doar albele oase.

Amin! Nici nu mai ştiu bine cine sunt. Un ins din mine îşi înlocuieşte cu pene de înger tristeţile înfipte, la fel ca nişte araci, în pământ.Altul este trezit, peste noapte – între miezul nopţii şi revărsatul zorilor – de vacile pe care le-a păscut în copilărie: se întorc una câte una şi zbiară lipindu-şi de prag enormele căpăţâni. Altul oftează, cu spaimă, din pricina oarbelor scorpii ce stau de veghe, la vămi, cu limba lor ca o lancie. Se oftează întruna de parcă am fi nişte soldaţi ai unei armate învinse.Nişte pomi scorburoşi. Nişte stânci înmuiate.Vino, Doamne, şi întoarce totul aşa cum a fost.Vino, Doamne, şi întinereşte totul din nou – dacă te-nduri! – aşa cum întinereşte tâmplarul o scândură, trăgâd-o pe ambele părţi la rindea.Amin !

Daniela Bate cineva la uşă. Sună cineva la uşă. O fi Daniela: Daniela Păun, iubita mea din alţi ani şi pe care, aşteptând-o şi tot aşteptând-o, în zadar, am început s-o reneg. Da, negreşit, este Daniela: îi simt mireasma inconfundabilă şi îi aud respiraţia, ca într-o magie, şi grăbitele bătăi ale inimii. Şi totuşi: să i se spună că nu sunt acasă. Să plece. Să lase pe prag ce-a adus, inclusiv trandafirul, şi să nu mai insiste. Să i se spună că am treabă: lucrez, citesc, scriu. Între timp, s-au schimbat multe: seară de seară, de la şapte fix până la ora nouă, stau pe un scaun în faţa oglinzii şi ascult muzică, ,,ţinând un pahar de tristeţe în mână’’. Nu vreau să afle Daniela (poeta Daniela Păun) cum se încheie fiece zi, în această locuinţă urbană şi, în acelaşi timp, aşa cum se ştie, nu accept nici o abatere, indiferent de situaţie, de la ritualul meu vesperal. Iată: orologiul arată că nu mai sunt decât două minute până la şapte. Sună cineva la uşă. E Daniela! Să fie luat trandafirul, dacă va fi adus un trandafir, şi – repet – să i se spună că nu sunt acasă.

Aceste zile Aş vrea să ştiu dacă eşti fericită, aş vrea să am ceva de la tine fie şi numai pentru câteva zile: un obiect din sfera acelor frumoase nimicuri frivole - o agrafă, un capac rotund (cel de la cutia cu pudră, de pildă) sau un nasture, pe care să i-l arăt mamei şi să-l ţin noaptea, sub pernă, cum, altădată, scutul, pe când eram mercenar într-o legiune romană. Ţi-aş putea dărui, la rîndul meu, o sticlă de parfum

Se vorbeşte prin oraş despre zahărul – absorbit de profilul tău – al acestor zile. O pietricică roşie, ,,iubito’’, în locul numelui mic al tău, în absintul abstract din pahar şi pe care-l aprind, de fiecare dată, cu un chibrit: dacă nu ia foc, nu-l beau. Dacă nu ia foc înseamnă că nu m-am gândit destul de intens la tine. Te-am văzut o singură dată, în timp ce deschideai fereastra şi ningea. În timp ce ningeai.

Cireşe de mai O dată la zece ani sunt dezgropaţi morţii să mai asculte şi ei cucul, pitpalacii, cârsteiul. Se află de faţă preotul – în odăjdii, primarul care supraveghează totul din clopotniţă şi poliţaiul mâncând din caschetă cireşe de mai. În ziua următoare are loc o petrecere cu măşti de animale sălbatice şi dansuri licenţioase în jurul întunericului atârnat, ritualic, în cîrlige, la soare; o petrecere ce ţine până tîrziu, spre chindie, cînd oamenii se întorc, osteniţi, la grijile lor zilnice. Mai multe nu ştiu, pentru că, de fiecare dată, în timpul acestei sărbători, eu mă fac tot mai mic şi trebuie să stau acasă unde curcanii meditează cu paşi melancolici – şi vinete mărgele la gît – în ograda pentru păsări. Chiar aşa: mă fac din nou mic şi, vreme de câteva zile, la fel ca în adevărata copilărie, mă ţin de fusta infinită a mamei, seară de seară, temându-mă să nu cumva să mă răpească şi pe mine soarele când o ia, ostenit, în direcţia beznelor – nişte bezne concentrice – din lumea celor dezgropaţi, vai lor, doar o singură dată, la zece ani, iar printre ei, din păcate, şi mama.

Piruete bizare Norii sunt mormintele păsărilor: ale înaltelor păsări după care tânjim, atât de naivi, şi care, la fel ca insectele roşii de pe zidul din spate al bisericilor, în amurg, nu ar trebui să fie, sută la sută, reale. Oare cât de reali sunt funigeii sclipitori ai zăpezii, pe care frigul din cea de a doua parte a lui ianuarie ni-i dăruieşte în amintirea frumoaselor fiice – ale oamenilor din vechime – şi care s-au iubit, în taină, cu îngerii? Vă vorbesc vouă cei ameţiţi de băutură prin crâşme: ce-a fost ziua de ieri – spuneţi-mi – decât o bătaie oarecare de aripi? Decât un călăreţ trecând, în galop, spre apus, şi din care se desprinde, din loc în loc, un alt călăreţ? Vă vorbesc vouă pentru că numai prin urechea de ac a minţii voastre va izbuti să se strecoare – urmată de un taur şi un păianjen – nevăzuta cămilă a înţelesurilor pe care încerc să le dezvălui.Voi nu vedeţi cât de înşelătoare este realitatea: dă din coadă spre stânga şi o ia la dreapta, la fel ca o vulpe. Şi piruetele ei atât de reale şi, totodată, atât de bizare, în stilul unui circar, pe la ferestrele imaginaţiei noastre.Distruge, tâlhăreşte, compromite. Ne mângâie cu o mână şi ne vinde, fără scrupule, cu cealaltă. Sărmanele femei văduve – şi care umblă tot timpul cu privirea în pământ: pentru ele cântă, vinerea, cucul.


şcoala de poezie

nr. 26-27 n nov.-dec. 2012

elena gabriela lazăra

Garantat sută la sută Lenea se întinde pe tot corpul ca o crustă sub care creşte altă lene să mângâie ochii pentru o întindere cu drum.

Elena Gabriela Lazăra, din Balş, este o tânără speranţă a poeziei contemporane, în care actualitatea literară a avut încredere încă din 2009, când i-a publicat primele creaţii. Drept dovadă, premiile pe care le-a obţinut în cei trei ani care s-au scurs de atunci: premiul I la secţiunea poezie, în cadrul Poeticilor Cotidianului, prima ediţie a concursului organizat de Reţeaua Literară, locul 3 la Festivalul Naţional de Poezie Gellu Naum, premiul special în cadrul Concursului Naţional de Poezie Traian Demetrescu şi Premiul ,,Al. Macedonski Prima Verba” pentru debut în volum - Poezie (26 octombrie 2012). În prezent, Gabriela este studentă a Universităţii din Craiova, secţiunea Contabilitate şi Informatică de Gestiune. O puteţi găsi pe Reţeaua Literară sau pe blogul personal http:// briela92.wordpress.com/

Moştenirea tuşică nu ai idee cât îmi place casa ta câte lucruri aş putea să fac după ziduri aş trage fiecare cerşetor să-mi ţină gardul iar eu mi-aş târî buzele de fiecare fereastră de fiecare pahar spart până când sânii o să se turtească şi o să cadă ca doi bolovani forţând parchetul să se dezumfle şi să crape de fericire pentru că nici un animal nu-i mai calcă fibra nu o mai udă de emoţie si nu o mai pătează de urmele prietenelor tale care se bucură de Alzheimer până în adâncimea tinereţii. vreau să ştii că nu am nevoie de mobilă poţi să o iei pe toată în mormânt cu tine eu am nevoie de spaţiu cerşetorii o să se întindă până la lustră o să trăim fericiţi şi mai mult decât tine căptuşind totul în ziare vom alerga să cuprindem burta casei din coastele palmelor laşitatea mea nu va mai fi decât un cearceaf plin de găuri sub tălpile ziariştilor.

1 Am deschis şifonierul şi hainele ardeau şi ardeau tare şi focul ieşea zguduind vecinii de la etajul doi la patru era o zi arsă la colţuri, şoarecii ţâşneau din talpa trecătorilor şi te-am strigat, te-am strigat, dar glasul s-a agăţat în marginea oraşului, iar buzele nu mai au puterea să dea drumul picioarelor sub plapumă să te tragă aproape de fereastra unde degetele aşteaptă plimbarea ţinându-se de unghii ţi-am tăiat tot părul şi foarfeca - a plesnit în final

eşti mai greu de scos din capul meu decât o măsea de minte îmi întorci oraşul cum întorci clătite vineri seara nu eşti altceva decât o himeră care se joacă cu acul (în goblenul visurilor mele) mă ameţeşti şi pleci tu nu ştii au vrut să mă pună pe scaun să-mi deschidă gura dar eu m-am ascuns sub masă să nu te smulgă omul mare cu fruntea lată şi păr alb mi-au pus ferestre şi ziduri din polistiren mi-au zis zgârie şi eu am zgâriat

actualitatea literară 9

dragii mei, Capul Răutăţilor ne priveşte din scrumieră lăsându-şi colţii să alunece de pe masă pe scaun după Gura Leului. izolat si vopsit pieptul zboară spre spate să gâdile piciorul adormit sub tavane şi tavane de degete care se închid.

19 Iubirea noastră nu e altfel decât portocalie pătată cu luni de vară şi arsă pe mijloc de patru ore distanţă dacă dai deoparte cenuşa în celălalt capăt vezi cum plimb la mm aerul cu buzele cusute ştii… e ultima dată când potrivesc perna pe faţa păpuşii şi te pup! naftalina nu a mirosit niciodată mai dulce.

I must say show-ul s-a terminat maimuţa a murit şi lumea a plecat acasă ce nu înţelegi tu e că au început să-mi placă discuţiile banale care trec de conturul paharului şi fac ziua să pară mai amplă Crăciunul ăsta ai spus că vrei să mănânci toţi bărbaţii văd cum aştepţi o oală plină de capete şi degete piept la cuptor cu sote de suflet când pe sub noi treceau maşinile, tramvaiul şi Craiova

cerul se înţepa în poluare sângera albastru cu cheaguri şi fum

e amuzant că mai nou avem nevoie de două bilete de tren şi de un portofel plin cu bani am să te ajut să scapi! vom dona mâinile şi picioarele toboşarilor zile cu şobolani se voalează invers acelor de ceasornic

1, 2, 3… uneori moartea e la o uşă distanţă întinzându-şi suflul (scheletic) în pupila vizorului trage de clanţă şi porţile pieptului se deschidfluture atunci nimic nu mai contează nici craniul de fildeş nici (măcar) rata de la bancă

între politică şi struguri dinţii sunt unghiera universală a degetelor iar limbapătura pe care o scuturi după o noapte în unu şi un film mda scuteşte-mă am adeverinţă asta seară mamaie vorbeşte politică îi dă pe toţi în două şi după trei trupuri mă mărită DAR înainte de toate mă trimite să cumpăr bere şi pâine pentru schimbătorii de lumină ce nu ştie mamaie e că o să trăiesc cu un donator de conturi bun client al vânzătoarelor de acţiuni între birouri până atunci e varăea mă aşteaptă cu un platou de struguri şi concepţia unor clătite cu gem de prune

După 12 noaptea oamenii cu cap de urs trec pe sub pielea oraşului la vânat de maimuţe muştele se strâng când casele îşi varsă maţele pe fereastră gălăgia a murit cu degetele în urechi liniştea… se descompune Doar Irina face baie în groaza oraşului şi iese albă…

fără alte cuvinte Depresia se hrăneşte cu pantofi se întinde pe burtă zâmbind lacom cu mărimea 37 între canini nevoile reprezintă un şir nesfârşit de cerinţe obiectiv necesare vieţii umane depresia este o sete nestăpânită iţi frământă creierul şi gândurile sar puroiate îmbâcsind aerul cu monoxid de carbon nu suntem altfel decât comerciali programe care asigură utilizarea optimă a resurselor fizice şi logice într-un sistem de calcul universul meu nu e nici pe departe feminin universul meu e copt şi mâncat de Moly la fiecare sfârşit de calcul se dezintegrează îl aud cum urlă cum îşi înfige degetele în coaste căţeaua din mine se naşte infernal dintr-un zgomot la câţiva paşi de cămin depresia dansează e vie şi creşte ieri am visat că fumam suflam aer stătut şi coastele se desfăceau abdomenul mi se lipea de cotorul spinării mă topeam de plăcere deşi nu eram eu nu m-am simţit niciodată atât de bine ca mine


Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 26-27 n nov.-dec. 2012

Obiectivul Radu Ulmeanu

Îmi propusesem să nu mai citesc Dosare de Urmărire Informativă şi cu atît mai puţin să le comentez. Am parcurs cîte am găsit, considerînd că sînt binevenite pentru igiena morală, că DUI-urile trebuie înghiţite ca medicamentele care vindecă. Numai că au devenit din ce în ce mai amare, mai greu de suportat. Dezgustul cu care le-am traversat m-a dus pînă la rău fizic. Mi-a fost silă să tot citesc despre cele 7 trepte ale... realului de informator: a turnat de bunăvoie, conştiincios şi constant; a turnat din oportunism; a turnat pentru avantaje materiale; a turnat de frică; a turnat pentru a obţine protecţie; a turnat şantajat; a turnat din „iubire de ţară”. Turnătoria se execută prin constrîngere (deci cedare), dar şi din voluptatea bîrfei. Şi da, delaţiunea n-a fost inventată de Securitate. Pîra ca instituţie, dominantă la leat optsprezece, s-a conservat pînă-n zilele noastre, la fel de bine răsplătită: au şădzut acolo (la Suleiman paşa, nota mea, Magda U.) la pîră cîteva zile, zice cronicarul. Mai spre secolul ce trecu, Petre Andrei s-ar fi sinucis, fiind şantajat cu scrisorile către iubită. Secu, însă, a perfecţionat instrumentele delaţiunii; a produs specialişti în şantaj (v. cazul Caraion, de care s-a „ocupat” Iulian Vlad) şi-n sifonări. După Jurnalul lui Eugen Barbu din ‘74, Sântimbreanu l-ar fi şoptilit la Secu pe Romul Munteanu, care i-ar fi replicat: „Mă, eu sînt mai vechi”. Barbu ştia asta de la Dan Mutaşcu. „Ofiţer şi el?”, se întreba diaristul. Ultrasincerităţi? Mă îndoiesc. Ştiu din Culoarea curcubeului ‘77 că la Secu şi ceasurile îi derutau pe anchetaţi: arătau altă oră decît cea reală. De aceea privesc cu suspiciune tot ce vine dinspre această instituţie: pîrîtorul e pîrît, turnătorul – turnat, şoptitorul – şoptit, defectorul – defectat. Am descoperit destule note făcute mincinos, din prostie, din analfabetism, din grabă. Să credem ca-n Evanghelie în acurateţea documentelor securiştilor? Exemplul dat de Cezar Ivănescu în Despre Marin Preda este lămuritor. Prozatorul n-a băut cu N. Manolescu în noaptea fatală, aşa cum scrie în raport. Mai mult încă, zice tot Cezar Ivănescu, Manolescu n-ar fi fost niciodată la Mogoşoaia în perioada respectivă. Arma Secu, „mai puternică decît o bombă, este diversiunea”, conchide Grigore Lapteş, personajul lui Radu Ulmeanu din Caruselul sinucigaşilor. Securitatea infiltra în vest aşa-zişi disidenţi, supranumiţi „fantome”; pe de altă parte, îi compromitea ca „agenţi” pe cei care nu se comportau cum le cerea societatea socialistă. Mai importanţi decît informatorii erau dezinformatorii. După ce Dorin Tudoran a emigrat în SUA, în ‘85, s-a încercat să se creeze impresia că ar fi cadru al Securităţii. S-a lucrat cu nota informativă, dar mai periculoasă era suspiciunea. „Securiţica” recruta şi deruta. Mă tem că tot Secu a fentat atenţia de la adevăratele probleme civice postsocialiste. Nu teroriştii, ci toxinele ei au otrăvit apele. Am crezut în toate alea: robinetele de aur din casele lui Ceauşescu, vesela de aur a Zoiei, lunetiştii, armata de orfani din subteranele capitalei... Simbolic, pe ecranul revoluţiei în direct, a apărut Em. Valeriu. După verdictul CNSAS: turnător de colegi ziarişti, sub numele de cod Emil, Epure, Vipera, în perioada ‘79’86, contra cost (exista un CIS – Cont Informativ Secret – pentru recompensarea colabilor). Zice presa că Petre Roman şi Brucan l-ar fi reactivat pe Mihai Caraman (rimă involuntară). Ca primministru, Năstase l-a avut consilier pe Ristea Priboi, un apropiat al lui Pleşiţă. Ceva mai înainte, Gh. Goran devenise sfătuitorul lui Gelu Voican, care gestiona fostele structuri. La 19 ani, acest Goran, ca „organ de cercetare” la Rahova, participase la anchetarea lui Goma de către Pleşiţă. „Aţi văzut cum m-a bătut?” l-a întrebat Goma. „Nu, eu sînt aici ca să nu văd nimic”. Tot Goran a formulat proiectul de decret pentru înfiinţarea Consiliului Siguranţei Naţionale, postdecembrist. Ca să ne simţim în securitate. Cîţi securişti n-au intrat, cu misie, în partidele istorice? În GDS s-au descoperit 4-5 informatori-surse. Nu-s mulţi, cum susţine un fan? Ba destui cît să compromită grupul. Iar vecinul care te turna la Secu, de ce n-ar fi consumat minele de pix rămase în dotare? Gazetele erau pline de un soi de NIP-uri (note informative publice). Imaginea presei văzută de Ovidiu Ohanesian, într-un interviu din 2009, e apocaliptică: „Trusturi întregi de presă au fost preluate de serviciile secrete româneşti. Generali SIE şi SRI fac curăţenie în redacţii în rîndul jurnaliştilor nesupuşi”. Ficţionarii au descoperit şi ei plăcerea de a dezinforma; dacă la Secu nu se mai poate, romanul e atoateîncăpător. Mulţi se autovictimizează, şi mai mulţi se autodeconspiră involuntar. Dintr-un dosar de problemă intitulat Artă-cultură, deschis în 17.01.’74, am aflat care era ţinta Secu: trebuiau supravegheaţi „inşii neînzestraţi literar care pot fi atraşi în acţiuni ostile societăţii socialiste”. În viziunea est-etică a Securităţii, „neînzestraţi” erau Paul Goma, D. Ţepeneag, Dorin Tudoran, Dan Culcer, Bujor Nedelcovici... Atunci, în ‘74, USR număra 1202 membri titulari şi 1700 membri Fond Literar. Mai erau circa 5600 de autori, cu lucrări publicate, aşadar Secu avea mult de lucru. Prioritar, erau urmărite persoanele cu antecedente politice ori penale: 451 de „elemente”, numărate bob cu Bobu. Secu a stat mereu pe urmele scriitorilor nealiniaţi, gata să „submineze” regimul. Aveau codiţe, cum le spune Goma şi mijloace T.O. (tehnică operativă) la domiciliu. Erau filaţi 24 din 24, de unde şi teama. Turnătorilor (colonel la colonel nu-şi scoate ochii, nici comandant la informator) nu le era teamă de Secu. Celorlalţi, „obiectivelor” din rapoartele de filaj – da. Direcţia I, care se ocupa de intelectuali, conta pe izolarea rebelilor. Radu Ulmeanu, „Poetul”, pe numele său de urmărit, a suportat ceea ce Secu numea „destrămare de anturaj”. Ne făceau

„Adevărul e mai straniu decît ficţiunea”, A.K. Chesterton să nu mai credem în celălalt, să-l suspectăm. DUI „Poetul” s-a deschis pentru că sursele l-au considerat pe Ulmeanu „ostil politicii partidului şi statului nostru”. Comentase negativ, cu prietenii, „posibilităţile de afirmare în domeniul artei şi culturii”. Măsuri? „– prevenirea unor lucrări cu caracter neavenit; – prevenirea încadrării obiectivului în funcţii de conducere (vizează un post important în domeniul artei şi culturii)”. În fapt, Radu Ulmeanu, membru USR, preşedinte al cenaclului „Afirmarea” şi profesor de română în Satu Mare, le devenise suspect pentru că „se consulta în dese rînduri cu elemente din mediul literaţilor”, ca Geo Dumitrescu. Solidarizarea – eta prablema! Într-o scrisoare deschisă (de Secu), Ulmeanu vorbea de „băloasa stare socială” în lumea literară a provinciei, unde „numai un bivol ar rezista”. Motiv ca „obiectivul” să fie „încadrat”: i s-au plasat 3 surse: una la Şcoala generală 7 şi alte două la cenaclu. Securitatea trebuia să ştie ce avea în sertare, de ce blama Festivalul Naţional „Cîntarea României”, de ce opina că învăţămîntul socialist „e ocnă”. Un NECUNOSCUT relata că

e pretabil la activităţi cu caracter protestatar. Îl auzise spunînd: „Vezi că am primit locuinţă [...] Şi de aici înainte la fel voi face. Cînd voi dori ceva voi spune că, dacă nu se rezolvă, mă leg în lanţuri şi arunc cheia”. Radu Ulmeanu nu stătea în banca lui, incita comentînd negativ documentele PCR. Cum să-ţi exprimi rezerve faţă de „indicaţii”? Secu veghea, rebelii plăteau. Partidul l-a chemat şi i-a cerut să-şi revizuiască atitudinea. Cum devenise reticent (voia să ştie cine l-a turnat dintre „amicii” care-i studiau reacţiile), Securitatea şi-a schimbat tactica şi strategia: a lansat că „Poetul” e omul ei. În ‘86, organul trasa sarcina: „Totodată propun adîncirea suspiciunii ce aplanează (sic!) asupra lui în cercul de relaţii, pentru a realiza neutralizarea şi izolarea sa în anturaj” Zis şi făcut! Am sperat ca acest cancer securistic să fi ajuns, în fine, la metastază după căderea Ceauşescului. M-am înşelat. Informatorul e adaptabil la rău, securezul (mulţumesc, Paul Goma!) e adaptabil la capitalism. Cei hîrşiţi în misie, pe intern ori pe extern, imprevizibilii noştri ex-securişti, au dobîndit proprietăţi mai mult sau mai puţin licit. Amintiţi-vă că inginerului Gh. Ursu i s-au găsit la percheziţie 16 dolari – motiv de detenţie. Pentru că n-am tăiat răul de la rădăcină, cum a cerut Punctul 8, la două decenii distanţă avem securişti răi, dar şi securişti îngeripăzitori. N-a slobozit Emil Constantinescu sintagma „securitatea luminată” în revoluţie? De unde şi nonşalanţa cu care Petru Lucinschi răspundea, într-un interviu, despre lustraţie. „– Dar Dvs. Aţi colaborat cu Securitatea? – Eu n-am putut să colaborez pentru că am fost şeful ei”. Aşadar, nevinavat. Cît despre lustraţie, ni se repetă că sînt chestiuni de-acum 20 de ani; n-au fost rezolvate atunci, de ceam mai face-o acum? Aş întreba: dar cînd? Există (zice presa) dosare ţinute la mare secret: 70.000 de ceea ce numim dosare strategice, nepredate CNSAS, ale „acoperiţilor” în diferite posturi şi postúri, tip Mircea Iorgulescu sau N.C. Munteanu. Informaţia a rămas la mîna Secu, aşadar „sub pecetea tainei”. Tot Presa anunţă că Sectorul IV SRI se ocupă cu suspectarea intelectualilor. Ciocîrlie/ Lie/ Sie/ Die, ce-ai să-mi spui tu mie? Se aruncă praf, ca să nu zic muşte, în ochii opiniei publice. Puterea de a-ţi mărturisi vina nu-i de colea, ce-i drept. Vă amintiţi declaraţia televizată a Monei Muscă? „N-am făcut nici un pic de poliţie politică”. A fost un accident de parcurs, o scuză ştefangheorghistul Boda pe Mo-Dana. Şi cîţi n-au muşte pe conştiinţă, fără să le pese că au fost dezonoraţi? Ca boierul Bălăceanu-Stolnici, epigramistul Ionescu-Quintus ori cutare faţă bisericească din BOR. Tratamentul e diferenţiat, presa alege să tacă mîlc în ce-l priveşte pe prinţul Duda. Comentatorii sînt duri cu unii (li se dă exit din viaţa publică; urcuşul Monei de argint în sondaje a fost dirijat de media; coborîşul, la fel de dirijat) şi îngăduitori cu alţii. O ştim de la Orwell: unii sînt mai egali decît alţii. După ani şi ani (ce memorie! cîtă precizie!), Andrei Pleşu îşi aduce aminte de nota informativă a lui Băsescu. Benignă, desigur! Fapt semnificativ: Carol Sebastian (nume de cod MAX) a fost consilier în campania lui Băsescu, 2009. Ierarhul „cu povară”, Iustin Marchiş, al bisericii Stavropoleos, o mai fi duhovnicul preşedintelui? Alt tratament diferenţiat? Noica a stat intra muros aproximativ 2 ani, fără a fi judecat, după arestarea din ‘58. Şi asta după ce Z. Ornea, redactor ESPLA, predase Securităţii un manuscris, publicat în ‘80, cenzurat: Povestiri despre om – după o carte

a lui Hegel (vezi documentele scoase la suprafaţă de „Obs. cultural” nr. 12, 14-20 iulie 2005, din arhiva CNSAS). Or, Zigu Ornea e gratulat ca „instituţie culturalizatoare”, i se aduc laude in memoriam, în timp ce Noica e ocărît/ injuriat ca semnatar al „pactului” cu comuniştii. Cînd filosoful era puşcărizat, regimul de „democraţie populară” se stabilizase şi prin contribuţia lui Z. Ornea. Una dintre cele mai tulburătoare mărturii am găsit-o în Pseudomemoriile unui general de Securitate (Humanitas, 2007), editate de Cristina Anisescu şi Silviu B. Moldovan. E vorba de un Referat (din 1 august, 1964) semnat de general-maior Evghenie Tănase, şef – atunci – al Direcţiei a III-a. „Avînd în vedere necesitatea continuării şi în libertate a muncii de apropiere a prof. Noica Constantin, în scopul folosirii pe linia pregătirii sale de specialitate în favoarea regimului nostru şi faptul că nu are nici un fel de îmbrăcăminte, Propunem: – Să i se aprobe un costum de haine, două cămăşi, indispensabili, una pereche pantofi şi două perechi de ciorapi”. La propunerea Organei de a deveni informator (în 31 iulie ‘64, cînd era încă în puşcărie, condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru uneltire contra ordinii sociale), Noica a spus că delaţiunea ar face din el „călău al semenilor lui”. A precizat – mai scrie Tănase Evghenie (sau Evghenie Tănase) că mai are mult de muncit cu el însuşi şi de studiat, pentru a-şi însuşi filosofia marxist-leninistă. Zigu Ornea încheiase deja studiul şi se înălţa, cum ar formula Adrian Cioroianu, „pe umerii lui Marx”. Da, s-a trăit continuu cu Securitatea în ceafă, dar şi cu obsesia ei. Auzeai un clănţănit în telefon şi erai ca şi „operat”. Tipi în costume gris ori în balonzaide se aflau la tot pasul, uşor de reperat. Dar cine ar fi bănuit că boemul Paul Daian a fost provocator şi informator, cu dosar în reţea? Putea crede Dan Culcer că eleva de liceu care-i asculta îndrumările literare avea deja numele de cod Dona Alba? Mara Nicoară îl turna constant din ‘72, cum o confirmă atestatul CNSAS. Şi cîţi n-au descoperit că microfonul era plantat chiar în patul conjugal! După Dan Culcer, a scris note informative Mihai Gafiţa. Dar şi Florin Mugur, altă dezamăgire a mea, ca şi Mircea Nedelciu. Nici nu vreau să fiu sigură că a fost aşa. Securitorii-scriitori s-au lăfăit în vitrinele librăriilor, au luat premii peste premii cu smintelile lor ideologice, dar de ce naiba trebuiau să-şi toarne confratele, prietenul, ruda? Din nevoia de a face rău anonim? Puteai să compui mizeriile de ode ceauşine, dar de ce să scrii şi note informative contra cobreslaşului? Să-l barezi, să-l laşi fără slujbă, să-l anihilezi... Avem, prin voia sorţilor, destui autori şi autoare de astfel de note, membri USR, securizaţi oportun. Se putea refuza? Da. Gyr a fost presat de Mihail de Mayo, fost coleg şi acuzator la Tribunalul Poporului din Bucureşti, să-l toarne pe Vasile Băncilă. Pandrea rememora că Gyr „l-a sictirit oleacă pe Mişulică şi a refuzat”. Asta în martie ‘45. Poeziile lui Gyr erau „dăunătoare”. Ele l-au băgat în puşcărie. Mai ales Poeme de război, editura Gorjan, 1942. Soţia Florica făcea nasturi de lemn ca să poată trăi; fiica n-a fost primită la Universitate decît cînd a ieşit Radu Gyr din închisoare. Poetul n-a mai publicat nimic pînă la moarte (‘75) decît în Glasul Patriei şi acolo contra convingerilor pentru care făcuse atîta puşcărie. Steinhardt a rămas „pe poziţii reacţionare, duşmănoase”. Mă bucur de cîte ori aflu că s-a rezistat la compromis şi invoc pentru literatul român clauza de conştiinţă. Dar avem motive să credem că Secu şi-a mîncat mălaiul şi şi-a trăit traiul? Şi cum acţionează sita CNSAS? Ce curge şi ce rămîne necernut? De altfel, mîna lungă a Securităţii, prin Pavel Coruţ, a cerut chiar desfiinţarea CNSAS. Iar verdictele ei de poliţie politică sînt infirmate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, vezi „speţa” episcopului Galaţiului, Cassian Crăciun. Mă mir că mă mai mir dacă Ilie Merce, activ în afacerea Meliţa, pentru anihilarea ziariştilor români de la Europa Liberă, s-a ajuns demnitar, în timp ce Banu Rădulescu, fondatorul revistei „Memoria”, era agresat pe Calea Victoriei de doi securişti. O fi fost audiat ofiţerul Matei Pavel Haiducu, trimis (de gen’al Pleşiţă, devenit personajul Fleşiţă, în romanul lui Gellu Dorian, O lume de lepădat) să-i omoare, la Paris, pe Goma şi pe Virgil Tănase? Aceeaşi Justiţie l-a scos pe rezervistul Pleşiţă de sub urmărire penală, trăitor, atunci, la Curtea de Argeş dintr-o pensie de 65 milioane lei vechi şi prezent pe sticlă să se scarpine şi să-l înjure pe Paul Goma. Măcar dacă s-a dialogat cu „chilerul” socialismului, trebuiau chemate şi victimele lui, care au scăpat vii din anchete. Tot la ordinul lui Pleşiţă (plus Ion Vlad, ministru adjunct) a început, în ‘80, urmărirea lui Dorin Tudoran şi a prietenilor: N. Manolescu, Dan Deşliu, Mircea Dinescu... and so on. Iar Dan Zamfirescu (Neagoe era numele de cod sub care îl turna pe Dorin Tudoran) a găsit cu cale să prefaţeze o carteinterviu a generalului Pleşiţă cu jurnalistul V. Patrichi: Ochii şi urechile poporului, editura Ianus Inf. SRL, Bucureşti, 2001. Aflăm că gen’alu’ e demult „o legendă vie” (p. 5) şi că e mai mult decît securist: un „autentic talent” (p. 5). Cartea poartă „marca înzestrării speciale, a sensibilităţii, complexităţii umane şi a talentului scriitorului înnăscut Nicolae Pleşiţă”(p. 8). Ce Paul Goma? Ăla n-are talent! Cireaşa de pe tortul Pleşiţă se află la p. 8-9: e apreciat de Dan Zamfirescu, filologul, istoricul, teologul, ca unul dintre „marii fii ai naţiunii, cîştigătorul unei bătălii cu mult mai periculoasă şi mai grea decît toate bătăliile voievozilor şi decît războaiele demnitarilor şi regilor”. Nu vi se pare incredibil? Aşadar Securitatea a ieşit învingătoare, nici gînd să cedeze fizic ori psihic. (Din volumul Comunismul cu rele si cu rele, aflat sub tipar )


nr. 26-27 n nov.-dec. 2012

poezie

Poeme de Carmen Firan

insomnie

să nu adormi cele mai teribile lucruri se întâmplă în somn poţi să creşti nemăsurat sau să-mi vorbeşti din senin într-o limbă necunoscută aşa cum peste noapte atâtea mări au ieşit din uscat şi dacă te fură somnul şi te aruncă pe un alt ţărm? la fiecare vis timpul trişează cu un eon întunericul se îngroaşă tot mai carnal

tot mai aproape cu fiecare zi sufletul locuieşte tot mai puţin în trupul meu ce sa mă mir acum dupa ce i-am arătat cerul şi l-am învăţat cum să urce şi să bată la ultima poartă

mi-am întins sufletul pe pat i-am netezit cutele i-am îndreptat colţurile şifonate să văd locul de unde a început să se deşire l-am întors când pe o parte când pe alta să înţeleg cum a apărut gaura aceea în dreptul inimii i-am înnodat firele îngălbenite de vreme am curăţat petele şi i-am cusut rănile l-am întors pe dos să-i ascund slăbiciunile şi am tras de mâneci în sus până când gaura din piept a ajuns cât un bob de verdeaţă

încă o zi acesta nu este un poem ci începutul unui vis prelins în afară dupa cum aceasta nu este încă o zi ci coaja de lumină în care îţi încerci dinţii şi noaptea care va veni nu e întuneric ci şoapta singurătăţii cu trup de femeie umbra ei îndoaie câmpia pântecul ei topeşte muntele într-o picătură de apă

Conversie energetică în depresia getică din amonte-n aval prin satul global 1

cu vârf otrăvit şi scrie un nume, un prenume data în care am văzut prima stea căzătoare măsoară greutatea sufletului şi o împarte la doi adună binefacerile şi le scade din suma păcatelor şterge lacrimile scurse nepotrivit înmoaie încheieturile şi îmblânzeşte trufia dă timpul mai repede şi îmi spune că scrie la o enciclopedie care mă va cuprinde şi pe mine

îngerul rătăcitor

ora de croitorie

cu fiecare zi linia de sosire e tot mai aproape şi sufletul tot mai înalt îmi lasă trupul în urmă cât să contemplu scurtarea timpului cu ochiul liber

actualitatea literară 11

ar fi arătat ca nou de nu s-ar fi lăsat frigul

când îl prinzi obosit rupe-i o aripă leagă-l de piciorul patului toarnă-i somnifere în ceai ascunde-l sub haină şi potriveşte-ţi inima cu a lui când îl prinzi obosit închide ferestra închide pleoapele opreşte rătăcirile şi adormi odată cu el ori în locul lui

despărţire

numărătoare inversă

ninge răzbunător apăsat cu zgomot de metal şlefuit ninge ca un sfârşit

uneori vine femeia cu pălărie neagră se aşază lângă mine îşi ascute creioanele

cum altfel ne-am putea despărţi decât îngropaţi vertical doua izvoare de piatră în zăpada nebună de-o zi

al Marelui Boss. El continuă să refuze ostil şi căznit să plătească persoane-meduze chiar dacă i se servea ultima lecţie despre lumea nălucilor în prospecţie deci cum e când nu achiţi comisionul cuvenit sau taxa de protecţie

se sufla vîrtos în tromboane se vestea subtextual şi iminenta dispariţie de seamă din turnul sonor al ultimelor clopote ca dangăt de-aramă. 6

2

5

(În acest loc o paranteză mică nu strică: nu-i vorba numai de clopote se fură totul grăbit în tropote contul din carduri fierul forjat din garduri moştenirea pentru care tremuri şinele de sub trenuri credinţa speranţa încrederea de pe ziduri iedera ţiţeiul din mare munţii de sare bugetul din jocuri piramidale borduri ciment dale autostrăzi magistrale rinichi şi alte organe pentru transplant măşti de sicofant fildeş de elefant cabluri de cupru de pe stîlpi de lumină filoane metalifere din mină spitale incunabule intabulări rîuri şi gări ouăle de sub cloşcă ţuica din budanele-ploscă spaima de taină de faimă de relevanţă moratorii şi nonbeligeranţă acţiuni de bursă şi cînturi idei ce pîlpîie-n gînduri strugurii viilor neprihănirea copiilor

Sau pur şi simplu i se administrase o finală corecţie cînd dîrdiind de spaimă letală şi erecţie sughiţă în genunchi morocănos un NU sufocat şi bău înecat spumos sîngele din palma crestată pînă la os

Au plîns în hohote pe bune şi drept smulgîndu-şi părul (uneori reciproc) şi bătîndu-se cu pumnul în piept (cutume curente) familia rudele prietenii devotaţi pînă la moarte şi boschetarii din cartierele adiacente Se ciocneau talgere de alamă

Se înlocuiesc cu falsuri tablouri în seifuri incasabile capete de bour muribunzilor li se smulg dinţii-n carate viitorul promis în rate patrimoniul şi sacre odoare pămîntul de sub picioare şi cerul se-ngroapă în zgură sufletul ni se smulge din inimă

Hoitul transpirat vînăt de echimoze se legăna-n balansoar cu sîrmă ghimpată-n osmoze Labele umflate-burete Alergase poate peste puteri în vînători de erete poate-l obosise goana după aur coridoarele subterane şi secrete galeriile umede şi-mbîrligate legînd cianhidrice Palate ca să iasă tornadă pe uşa din dos tocmai în meandricul Barbados Dar după lungi rătăciri prin casa labirinticului Centaur în orizontul oţios ceţos se iveşte în sfîrşit magicul dacicul aureolatul Tezaur. Fantomatic enigmatic carismatic pâclos dar de aur.

3 Dacă nu mai sufla l-au pudrat cu făină de orez treizero l-au culcat într-un octoedru roşu de cedru coşciug capitonat în catifea violet-regal cu mînere de platină şi aer condiţionat cu suflul reglat pe Celsius şi Fahrenheit totodată generos şi egal 4 Pe mînă i-au lăsat ornamental distinctiv şi decisiv pentru condiţia sa social-politică să ţină şi loc de lari ceasul antioxidant digital şi celular Rolexul Rolexul şi factura acestuia de 10.000 dolari

Toma George Maiorescu

of Doamne ţine-ne ţine-mă se fură şi vorba din gură cu zâmbet impasibil cu ură iar cînd limba română se fură ce mai aştepţi: e harababură cum ar spune “băieţii deştepţi” ţeparii tunarii şmenarii şpăgarii vămuitorii jefuitorii mituitorii dijmuitorii spoliatorii fraudarii prăduitorii de identitate de vise de celule stem manipulatorii întru blestem) 7 Unii cu degetele încleştate pe farfurii de plastic figurează poze umil-agresive alţii arzînd lumînări de ceară - lacrimi fictive aşteaptă să vadă dacă pomana mortului (plecat să se certe cu îngerii pe o temă lubrică ne-afectînd însă ordinea publică) va onora sau nu rangul prefigurat şi admis în văile verzi din Paradis


Gheorghe SCHWARTZ

12 actualitatea literară

Mai înainte n-au fost decât vagi insinuări, pe urmă zvonuri „din surse sigure”, iar în ediţia specială din 28 august a explodat bomba: pe foaia de titlu scria cu litere de o şchioapă „În sfârşit, mâine va avea loc marele eveniment: flota imperială de război va naviga pe Timiş! Prin oraşul nostru! Vasul amiral <König Albrecht> este aşteptat să treacă pe sub Podul de Fier în jurul orelor douăsprezece la amiază. Toţi lugojenii vor fi onoraţi s-o aclame pe Alteţa Sa Imperială, Arhiducele Franz Ferdinand, care, împreună cu superba Sa Consoartă, Arhiducesa Sophia, se vor afla pe puntea de comandă a impunătorului crucişător!” Dar, încă înainte ca ştirea să devină „oficială”, n-a mai fost un secret pentru nimeni că în oraş se aflau deja numeroşi agenţi secreţi şi că şi doi miniştri de la Pesta au venit din vreme la Lugoj. În ziua mult aşteptată, au sosit încă de dimineaţa devreme delegaţii din Coşteiu Mare, din Topolovăţu Mare şi din Făget, toate în frunte cu primarii lor, dar şi incognito edilii din Timişoara şi din Caransebeş. (Păi, bineînţeles că incognito: cum să se compare Bega, de exemplu, cu Timişul?) Pe urmă, pe la ora 11, s-a aflat de acum atâta lume în preajma Podului de Fier, încât poliţia a trebuit să-i trieze pe cei ce puteau rămâne chiar acolo şi să-i aşeze ordonat pe ceilalţi de-a lungul malurilor. Problemă ce s-a dovedit destul de ingrată, nefiind vorba doar de chestiuni de siguranţă de gradul zero, dar şi de considerente de ierarhie oficială şi socială, mai ales că: 1. Arhiducele era foarte sensibil la aspectele de securitate, lucru lesne de înţeles după ce divina împărăteasă Elisabeth (Sisi) a fost asasinată într-un mod atât de absurd… 2. Cum să-i rânduieşti într-o anumită ordine pe nenumăraţii curioşi, mai ales că multe celebrităţi de cel mai înalt rang – de cel mai înalt rang! - au cerut în mod expres să rămână în anonimat? 29 august a fost o zi extrem de călduroasă şi lumea a transpirat din greu sub hainele cele mai arătoase de care dispunea fiecare. Doamnele nu mai pridideau cu evantaiele lor din dantela cea mai fină devenite ineficiente în faţa unui soare nemilos. Va face o escală flota imperială la Lugoj? Asta n-o putea preciza nimeni. (Nici n-ar fi fost prudent să se anunţe aşa ceva, spuneau domnii bine informaţi, cei care sigur ştiau mai multe decât puteau destăinui.) Oricum, încă începând cu orele 11, trei fanfare n-au încetat să se acopere una pe cealaltă. Pentru a anunţa din timp apropierea înaltelor personalităţi, pe la trei, cuiva i-a venit ideea să se trimită câte un pluton de cavalerie în amonte, dar şi în aval, întrucât din motivele deja arătate, nu s-a anunţat din ce direcţie va sosi flota imperială de război. Pe la patru, brusc, cineva s-a întrebat cu voce tare cum ar putea primi Timişul, pe seceta aceea, asemenea vapoare mari. „Nici dacă ar fi plouat trei luni, n-aveau cum să plutească crucişătoarele (şi vasele de aprovizionare, desigur) pe un râu atât de mic”, au completat câţiva. „Ah! Şi cum să se strecoare ditamai crucişătorul K. u. K. „König Albrecht” pe sub Podul de Fier? au mai adăugat alţii. „Odată, a încercat doctorul Bălănescu să treacă pe acolo cu barca lui cu pânze şi a făcut-o praf” şi-a mai amintit cineva. „Doctorul Bălănescu?! Doctorul Bălănescu a fost întotdeauna un excentric”, i s-a răspuns. Pe la şase seara, lumea a înţeles nu numai că Alteţa Sa Imperială, Arhiducele şi cu superba Sa Consoartă nu vor adăsta – aşa cum s-a sperat –, în oraşul decorat de sărbătoare, însă nu va fi vorba nici măcar de vreo flotă care să treacă prin oraş. Şi, totuşi, a urmat o seară frumoasă, lumea a rămas mult prin cafenele, restaurante şi cârciumi – fiecare unde îi era locul -, doamnele, chiar dacă transpirate, arătau superb şi nici măcar primarii din Timişoara şi din Caransebeş n-au reuşit să strice atmosfera cu zâmbetul lor ostentativ ironic. În mintea scribului, aflat la antepenultima viaţă din epopeea Celor O Sută, se învârt într-o goană nebună întrebări cu totul nelalocul lor: „Cât a mai rămas din pielea de şagri?”, „E adevăr ori doar iluzie că la orizont se întrezăreşte Pământul Făgăduinţei? I se va mai permite să-l atingă şi el cu pasul şi cu buzele?” Iată, ajuns la antepenultima viaţă, scribul dă de Al Nouăzeci şi optulea, contemporan cu bunicii săi. Istoria ar fi trebuit să devină amintire, însă scribul n-a apucat să mai fie dezmierdat de bunicii dispăruţi înainte de vreme. (Poate spre a le face loc nepoţilor lor.) Dar au existat martori oculari care au mai fost în stare de a da mărturii despre Cel de Al Nouăzeci şi optulea. Desigur, fiecare cu mărturia lui. Fiecare cu adevărul lui. Povestea devine tot mai diversă. Despre Gingis Han ştim dintr-o carte. Sau din două ori trei. Despre faptele bunicilor ne vorbeşte mulţimea de martori. Mărturii cu cât mai diverse, cu atât mai contradictorii. Ca toate informaţiile înainte de a se coagula în accepţiunea istorică oficială. Oficială pentru o vreme.

proză

Ruppert

Da, iată, utilizând acum numerotarea inversă, am ajuns la bunicul Celui de Al O Sutălea! A notat scribul, în Argumentul întregului ciclu: „Cel de al doilea război mondial ni se pare apropiat pentru că îl cunoaştem prea bine din descrierile părinţilor. Primul război mondial ni se înfăţişează de asemenea ca un eveniment real, deoarece neau povestit destule bunicii noştri despre el. Evenimentele anterioare acestora se întunecă brusc. Cine dintre noi ar mai putea să spună cum zâmbea străbunicul, data zilei sale de naştere sau culoarea ochilor lui, mai cu seamă dacă bunicul acela n-a făcut fapte cu totul ieşite din comun în viaţă? Cunoştinţele noastre directe se opresc, de regulă, după trei generaţii. Ele se sfârşesc la fel de neaşteptat ca şi cum din clipa aceea ar fi vorba despre un strămoş din evul mediu sau din negura antichităţii. Chiar dacă unele date ar putea fi descoperite ceva mai uşor în legătură cu străbunicii decât cu strămoşii timpurii, sentimentul la apartenenţă este la fel de indefinit faţă de unii ca şi faţă de alţii, comparativ cu firele ce ne leagă de un bunic, care eventual a mai apucat să ne mai şi ţină pe genunchi. Iar antichitatea, antichitatea o mai poate concepe doar raţiunea. Raţiunea eventual încălzită de suflet. Cine mai păstrează azi sentimentele de filiaţie faţă de, să zicem, contemporanii lui Nabonaide, ultimul rege al Babylonului?” Percepţia se schimbă! Iată că scribul a ajuns la contemporanul bunicului Celui de Al O Sutălea! (Iar, între timp, şi generaţiile s-au schimbat de când scribul a cutezat să spere că va avea destulă putere - ca şi destulă vreme - pentru marele letopiseţ!)

Al Nouăzeci şi optulea s-a născut la 2 noiembrie 1899. Ziua sa de naştere coincidea cu cea a tatălui său, la fel cum şi ziua de naştere a bunicului coincidea cu cea a tatălui aceluia, Marele General! Al Nouăzeci şi optulea a văzut pentru întâia oară lumina soarelui în Franţa, în casa bunicului Monsieur Pierre, palatul Kubic de pe Île SaintLouis. Tatăl său stătea toată ziua cu nasul în cărţi, aşa că, atunci când şi puştiul a ajuns să se ridice singur în picioare, îşi lua câte un volum dintre cele risipite peste tot şi se făcea că ar citi şi el1. Lumea din casă era încântată şi nu înceta să laude: „Vai cât de drăguţ e copilul!”. Însă tot doar Fany, ca o bunică prevăzătoare, a fost cea care s-a speriat din nou: „Bine, Rudolph este dependent de cărţi şi nu se mai poate ocupa de nimic altceva, dar Doamne fereşte că ajungă şi băiatul în starea asta! Rudolph nu este făcut pentru lumea din jur. Curată minune că a găsit o femeie care să-l accepte aşa cum e. Într-un fel, ea mai constituie singura lui legătură cu realitatea. Nu, Ruppert nu trebuie în nici un caz să fie la fel. În nici un caz!” Sigur, Fany n-avea cui să-i spună toate astea, tatăl lui Rudolph îşi vedea de ale lui, iar ceilalţi nu zăreau în Al Nouăzeci şi şaptelea decât pe eruditul apt de a purta orice dispută cu orice specialist, indiferent de domeniu de activitate. Fany nu le spunea nimic, nici nu voia să le strice bucuria, nici nu voia să-i îngrijoreze. Însă era hotărâtă să nu lase lucrurile să se dezvolte aşa. „Buna femeie dorea astfel să i se creeze băiatului perspectivele unui trai mai apropiat de cel al tuturor oamenilor, tot mai îngrijorată fiind de comportamentul nefiresc al lui Rudolph, comportament ce se revărsa încetul cu încetul asupra întregii familii. Sigur, nici Monsieur Pierre n-a dus niciodată <traiul normal> de care vorbea Fany, dar Monsieur Pierre era Monsieur Pierre şi tot ce făcea el era altfel” a precizat scribul încă vorbind de Al Nouăzeci şi şaptelea. Totuşi, deocamdată, Fany n-avea cum să împiedice evoluţia spre carte a copilului. N-avea cum şi nici dorea să-l facă să urască lectura. Nu acesta era gândul ei: Fany nu dorea decât să-l pregătească pe Ruppert pentru viaţa în societate. Mai ales discuţiile cu vechiul prieten al casei, bătrânul domn Bric, i-au confirmat temerile. Însă, până una-alta, serile în care tatăl micuţului îi relata mamei ce a citit el ziua, precum şi interpretările date lecturii erau benefice: consolidau legăturile de familie şi îi creau Celui de Al Nouăzeci şi optulea premisele unui trai cultural. A mai notat scribul: „De la o vârstă fragedă, băiatul a stat în fiecare seară în preajma părinţilor, atunci când tatăl făcea un rezumat a celor citite în ziua respectivă şi când mama, asemenea unui grefier conştiincios, nota, după cum şi ce pricepea ea, în caietele ei şcolăreşti. Câteodată, asista şi Fany la acel ceremonial zilnic, iar copilul Al Nouăzeci şi optulea trăia în mod firesc acele momente, de parcă expozeurile de seară făceau parte din orarul diurn cel mai firesc, cum ar fi de pildă cina. Uneori, Al Nouăzeci şi optulea adormea înainte ca Rudolph să termine de vorbit. Mai târziu, a trăit cu nostalgia acelor seri, care au rămas pentru el etalonul superior al vieţii tihnite. O perioadă ce nu avea să se mai întoarcă niciodată. O perioadă atât de dulce tihnită, cum disciplina cazonă de la şcoală avea să i se pară şi mai greu suportabilă.” Cum să vrei să risipeşti „o perioadă atât de dulce tihnită”? Fany se încuraja spunându-şi că „timpul le rezolvă pe toate”. Nu şi-a făcut ea destule griji şi în legătură cu Al Nouăzeci şi şaptelea? Şi, iată, „cu toate acestea, (Rudolph) a devenit un soţ de care nevasta sa era îndrăgostită şi în continuare ca la început şi un tată gata de a se îngriji – după toate indicaţiile din cărţi – de fiul său. (Să ne amintim că atunci când Al Nouăzeci şi optulea a trecut prin bolile copilăriei, Rudolph n-a chemat medicul familiei, ci l-a doftoricit chiar el,

nr. 26-27 n nov.-dec. 2012 Fragment din romanul CEI O SUTĂ – AGNUS DEI, în curs de apariţie la editura CURTEA VECHE conform celor citite. Totuşi, Fany a anunţat - mai mult pe ascuns - şi doctorul şi acesta n-a prescris decât exact ceea ce a recomandat, înaintea sa, Al Nouăzeci şi şaptelea.”) În felul tradiţional „altfel” al Celor O Sută, iată, tatăl lui Ruppert a rămas în mijlocul societăţii. „Timpul le rezolvă pe toate”. Da, dar nu chiar pe toate. Să mai revenim o dată la afirmaţia după care Fany „era tot mai îngrijorată de comportamentul nefiresc al lui Rudolph, comportament ce se revărsa încetul cu încetul asupra întregii familii”. Despre ce era vorba? Rudolph citea toată ziua, citea la micul dejun, în vreme ce-şi mânca distrat orice i se punea în farfurie, citea până la prânz aşezat în fotoliul din camera sa ori pe banca din grădină, dacă vremea o permitea, venea ca un somnambul la masă, dus de braţ de Madeleine, citea şi în timpul prânzului şi citea până la cină. Abia atunci lăsa cartea din mână şi mânca, în timp ce ochii săi miopi se pierdeau în gol. („Acum recapitulează textele parcurse şi pune fiecare informaţie la locul ei” a explicat Madeleine.) Urma expunerea în faţa soţiei şi a copilului, câteodată şi în faţa lui Fany. Apoi, când toată lumea dormea, mai citea până ce aţipea şi el cu cartea în mână. Rar se întâmpla să se întindă în pat, dormea mai mult în fotoliul unde l-a prins somnul. Doar când soţia la fel de îndrăgostită ca în prima zi îl ademenea în patul ei, dormea şi el întins, cu Madeleine strângându-l puternic lângă ea. Iar a doua zi o lua de la capăt. Fără nici o pauză. O viaţă care, oricum am lua-o, nu se desfăşura normal, se îngrijora Fany. Efectul a fost că şi Madeleine trăia o viaţă paralelă, ea necitind toată ziua, dar stând cea mai mare parte a timpului privindu-l pe Rudolph. Îl privea pe Rudolph şi buzele i se mişcau abia perceptibil, de parcă i-ar fi şoptit ceva. Vreme de ore întregi. Nici asta nu era normal, a constatat Fany. Iar, mai nou, până şi Ruppert, copilul de doar câţiva anişori, îşi trecea şi el zilele cu câte un volum în mână. Chiar şi înainte de a apuca mama sa să-l înveţe să desluşească sensul literelor. Nu! Ne transformăm într-o casă de nebuni! Buna Fany i s-a plâns de câteva ori lui Monsieur Pierre, însă acesta avea traiul lui şi considera că-şi face cu prisosinţă datoria de cap al familiei asigurându-i fiecărui membru al casei tot ceea ce îi era de trebuinţă. Tot ce îi era de trebuinţă din punct de vedere material… Era puţin lucru? Bineînţeles că nu era puţin, însă nu era nici îndeajuns. Ceea ce Al Nouăzeci şi şaselea nu putea pricepe. După lungi discuţii cu tot mai bătrânul domn Bric, Fany a găsit soluţia de a-l scoate pe Ruppert din „letargia casei”. Ajungea că Rudolph s-a zidit de viu într-un univers imaginar! Fiului său, mai ales că avea evidente calităţi practice – de care tatăl său era total străin -, era bine ca să-i fie încurajate abilităţile. Şi bunicul, Monsieur Pierre, s-a exprimat în această privinţă. Băiatului îi plăcea să meşterească şi a făcut vâlvă faptul că, la numai patru ani a demontat o bicicletă şi a montat-o la loc. Ba, după cum a confirmat un Jean, nu numai că a reasamblat-o, dar i-a schimbat şi lanţul şi i-a fixat pedala „cu mult mai bine, aşa încât acum ajung mult mai repede cu ea decât înainte!” Genial! N-ar fi fost păcat să se piardă asemenea calităţi? Fany a citit într-un ziar că existau instituţii şcolare speciale unde erau primiţi copiii de mici, chiar începând cu clasele primare, spre a fi educaţi pentru cariera de militari de carieră. Fiindcă solicitările, mai ales din rândul claselor sărace, erau foarte mari - oamenii sărmani găsind locul unde puteau să le ofere casă, haine şi masă, precum şi un viitor, copiilor lor -, admiterea era tot mai selectivă. Însă aveau prioritate băieţii sănătoşi şi cu o stare materială bună, care puteau fi întreţinuţi şi din banii de acasă. Aceştia erau hărăziţi să ajungă ofiţeri. Dintre ceilalţi, doar cei cu calităţi deosebite treceau de gradele inferioare. Fany găsea că viaţa în colectivitate, cu un program strict, cu multă mişcare şi cu activităţi pragmatice îl va integra pe fiul lui Rudolph întrun trai normal2. Şi tot cu domnul Bric a pus la cale şi o complicată strategie în vederea trimiterii lui Ruppert la şcoala militară. Băiatul nu împlinise încă nici şase ani şi Fany trebuia să mai aştepte până să-şi poată pune planul în aplicare. Sigur, ar mai fi fost şi varianta să fie trimis copil de trupă, dar pentru aceasta s-a opus categoric Madeleine. Copiii de trupă erau mai ales băieţi orfani din familii sărace. Categoric că nu era cazul lui Ruppert! Nu era nici o grabă! „Nu era nici o grabă!”, ceea ce însemna că lucrurile puteau să se petreacă, chiar dacă şi cu o mică întârziere aşa cum voia Fany. Nici Monsieur Pierre nu avea nimic împotrivă, mai ales că i s-a amintit de dorinţa Marelui General de a avea un urmaş în cariera militară. Iar dacă atât Raul-Olfert şi Dandy de la Paris, cât şi Monsieur Pierre şi Rudolph au urmat alte drumuri, odată cu Ruppert se va realiza şi acest vis al celui ce a contribuit din plin atât la prestigiul, cât şi la belşugul tuturor rudelor sale. „Generalul Simon ne vede din cer şi în mod sigur va fi fericit printre fericiţi, atunci când va constata că măcar după patru generaţii marea lui dorinţă se va împlini”. (Însă lucrurile nici măcar nu stăteau aşa: dacă e să urmărim mai atent biografiile urmaşilor Marelui General, vom constata că şi ceilalţi descendenţi direcţi ai lui Simon n-au ajuns deloc departe de dorinţa-i: fiul său, Raul-Olfert, a căzut ca un erou pe baricadele Comunei; nepotul, Dandy de la Paris, a reprezentat poate figura cea mai exotică în tranşeele primului război mondial; strănepotul, Rudolph, a murit la datorie în clădirea Ministerului de Război şi în uniforma de care erau prinse două medalii. În mod sigur, Acolo de


nr. 26-27 n nov.-dec. 2012

Mihai MOLDOVAN

unde îi privea Simon, lucrurile acestea sunt cât se poate de clare, iar cariera militară a lui Ruppert, putem afirma, nu reprezintă decât o consecinţă firească a algoritmului.) Aşa că Fany, cu tenacitatea ei, a reuşit să pregătească terenul şi a devenit un lucru cert în conştiinţa celor interesaţi că, la împlinirea sorocului, Ruppert va pleca la şcoala militară. Ceea ce s-a şi întâmplat. Doar că, deşi totul a fost stabilit în amănunte de multă vreme, tocmai cel pus în faţa faptului împlinit, nu s-a împăcat cu ideea. La vârsta de doar şapte ani, puştiul a fugit din şcoală şi a ajuns înapoi în Palatul Kubic. - Cum? Cu ce ai venit acasă? - Cu trenul! Văzându-mi uniforma, nimeni nu mi-a cerut vreun bilet. „Şi ăsta este un progres, a comentat domnul Bric. Iată, puştiul s-a descurcat şi în afara cărţilor!”. Pe urmă, Monsiuer Pierre a trebuit să facă o donaţie substanţială instituţiei pentru ca „micul dezertor” să fie reprimit. A doua oară, însă, după nici alte două luni, când s-au pomenit cu Ruppert din nou pe Île Saint-Louis, a fost mult mai dificilă iertarea sa. („O şcoală militară este o şcoală militară! Acolo copiii trebuie să fie obişnuiţi din capul locului cu disciplina! Ce-ar fi armata fără simţul datoriei? Etc.”) Spre uimirea tuturor, cel ce a intervenit a fost tatăl. Rudolph s-a săturat de un subiect care risca să-i arunce în aer tabieturile. Aşa că a stat de vorbă între patru ochi cu fiul indisciplinat. Din încăperea cu uşa închisă nu s-a auzit nici un cuvânt, nici un zgomot, dar peste nici o jumătate de oră, Ruppert, roşu la obraz, a mers direct în odaia sa, s-a reechipat în uniformă, şi-a luat lucrurile personale şi a

Manifestarea era pe punctul de a începe. Mai era aşteptată o oficialitate de prim rang a oraşului. Tăcut, cu fizionomia hieratică, Angelo Codrescu deosebit de timid şi sfios, atrăgea atenţia celor prezenţi în cocheta sală de festivităţi. El însuşi se simţea întrucâtva stânjenit faţă de fâstâceala acestui invitat a cărui operă era cunoscută, el, omul trăind în umbra acesteia fiindcă aceasta crescuse asemenea aluatului, care năvălise din toate părţile în vreme ce, de-acolo, din interior, el o sporea mereu şi, ciudat, pe măsură ce-i dădea amploare, se pierdea mai mult în ea. Retras, aproape nevăzut, cum îl ştia lumea, apăruse acum neaşteptat, asemenea unui liliac în plină zi, clipind des, speriat parcă de realitate, stârnind sfială în jur. Momentul se prelungea într-o aşteptare căreia cu toţii dădeau semne a nu-i mai face faţă; oficialitatea întârzia nepermis. Trecuse sfertul academic şi încă alte vreo alte două. În sală zăpuşeala sporea, cu toate că un ventilator se străduia de zor să primenească aerul iar ferestrele erau deschise, cu perdelele agăţate-n cremoane. Vizibil agitat de situaţia neplăcută care se crease dincolo de strădaniile sale întru reuşită, organizatorul simţea cum tensiunea aşteptării creştea clipă de clipă undeva înspre limita răbufnirii. Cu mişcări discrete, Angelo îşi strecurase mâna în geanta de umăr agăţată acum de speteaza scaunului, de unde scoase o sticlă plată şi mimând oarecum gestul unuia care se pregăteşte să înfrunte o situaţie ce implică curaj, a dat să ducă sticla la gură, dar îndată şi-a reprimat pornirea. A făcut apoi un semn abia perceptibil gazdei care, cu ochii în patru la tot ce se întâmpla, şi-a apropiat urechea de distinsul oaspete. A revenit curând cu un păhărel pe care Angelo l-a umplut. Faţa i-a fost străbătută de o scurtă iluminare, o înfiorare a apropiatei plăceri scăpată de sub control, reprimată aproape în aceeaşi clipă în care mâna ce se îndrepta înspre pahar descria în scurtul ei traiect zigzaguri care, sub privirile încremenite ale celor din preajmă, închipuiau un zbor stângaci. La rândul său paharul, supus unor zgâlţâiri nestăpânite îşi pierduse o parte din conţinut. Ceea ce a mai rămas a fost sorbit cu nesaţ, fizionomia-i cunoscând de îndată o oarecare destindere, asemenea unei izbăviri îndelung aşteptate. Aşa se face că de îndată atitudinea sa nu mai făcea notă discordantă cu a celorlalţi. Ba chiar curând, într-un reviriment neaşteptat balanţa felului său de a fi înclinase în partea cealaltă, stăpânit fiind de-acum de armonie, înţelegere profundă faţă de slăbiciunile semenilor săi. Avusese loc aşadar, o răsturnare; acum el domina prin siguranţa de sine. Şi-a scos degajat o revistă, a citit un articol subliniind probabil stângăciile autorului, apoi s-a uitat la ceas cu mirare concesivă faţă de întârzierea acestei persoane care oricât de importantă ar fi fost, nu făcea atâta aşteptare. Ce să mai spunem de organizator, care era fiert; transpira întruna şi făcea tot ceea ce era omeneşte să nu-şi piardă prezenţa de spirit, încât în momentul în care avea să oficieze deschiderea, să se simtă stors de-a binelea, neputincios să lege o frază mai de doamne ajută. Angelo Codrescu tocmai îşi reînnoise porţia când, în sfârşit, oficialul, însoţit de câteva persoane din stafful local, sosise aferat nevoie mare, cu aerul că deşi are nenumărate alte probleme grave de pus la punct, şi-a făcut totuşi timp spre a onora deschiderea acestei manifestări pentru a cărei bună desfăşurare a avut amabilitatea să-şi pună apostila pentru finanţare.

proză

urcat în birja ce-l aştepta la poartă. La gară, Jean, valetul plecat un minut mai târziu din Palatul Kubic, l-a urmărit cum îşi cumpără biletul şi cum urcă în tren. Convins că n-a fost observat de copil, Jean s-a întors să iasă de pe peron, iar de la fereastra compartimentului, micul militar şi-a scos limba în urma lui. Toţi cei ai casei ardeau de curiozitate să afle ce i-a spus Al Nouăzeci şi şaptelea fiului său. Dar Rudolph s-a adâncit din nou în lectură, iar Ruppert n-a dat nici el vreo explicaţie. De n-ar fi plecat atât de rapid, probabil că Fany ar fi găsit o cale de a-l descoase cu spor… Nimeni n-a aflat vreodată ce s-a întâmplat în spatele uşii închise, însă băiatul s-a întors la şcoală, unde, între timp, bunicul său a făcut o donaţie şi mai importantă ca data trecută, reutilând în întregime standul de tir. Al Nouăzeci şi optulea n-a mai fost socotit dezertor, ba, o săptămână mai târziu, s-a regăsit printre remarcaţi pentru rezultatele bune la învăţătură3. Trebuie însă spus că această evidenţiere a fost meritată: obişnuit de mic cu lectura, Ruppert a venit în instituţie cu un bagaj neobişnuit de cunoştinţe pentru un copil de vârsta lui. Plus plăcerea de a citi, plus deprinderile intelectuale. Şi n-a fost un elev lipsit de calităţi Ruppert nici la materiile fizice. Unde a avut probleme a fost doar disciplina. Şi nici aceasta întotdeauna. Au trecut semestre şi chiar ani întregi cât superiorii săi nu au avut ce-i reproşa. Şi, pe urmă, brusc, cadetul fugea iar din cazarmă. Şefii s-au obişnuit cu aceste ieşiri, ba chiar le aşteptau cu nerăbdare, întrucât ele erau mereu urmate de donaţii ale lui Monsieur Pierre. Donaţii pentru instituţie, alături de donaţii pentru „superiorii revoltaţi” ai delicventului. Nimeni, în afară de Fany, nu s-a obosit să analizeze cauza acelor răbufniri

actualitatea literară 13 ale tânărului. Şi nici nu i-a urmărit în mod special cineva modul cum i-au evoluat interesele. Altfel, un observator mai atent ar fi constatat că, pe măsură ce se încadra – totuşi! – în disciplina cazonă, plăcerea cititului i-a dispărut. Pentru că avea tot mai puţină vreme pentru lectură, şi-a spus chiar şi Fany. Însă explicaţia ei nu s-a arătat nici pe departe a fi fost suficientă: Al Nouăzeci şi optulea nu mai punea mâna pe carte nici când venea acasă în vacanţe. Şi relaţiile cu tatăl său s-au răcit, ei parcă nu se mai interesau unul de celălalt decât atunci când Ruppert iar fugea de la şcoală. Şi când scena din spatele uşii închise se repeta şi ea. Al Nouăzeci şi optulea creştea, se dezvolta fizic şi îşi modela personalitatea. Alta decât cea de care i-a fost atât de teamă lui Fany. Însă, toată vremea suspicioasă, buna femeie nu ştia dacă să se bucure ori dacă trebuie să fie îngrijorată de direcţia în care se îndrepta tânărul. ____________________________

1). În palatul Kubic, pereţii mai multor încăperi erau căptuşiţi cu rafturi pe care era înşirată o parte din mulţimea de cărţi. Câteodată, Rudolph se oprea din lectură şi începea să le rânduiască într-o anumită ordine doar de el ştiută. Dar, deşi îi făcea plăcere activitatea aceasta, nu ajungea cu ea prea departe: de fiecare dată, un volum îi sărea în ochi şi se apuca să-l răsfoiască, lăsând baltă aşezarea cărţilor în continuare. Atunci, Fany aduna vrafurile părăsite pe jos şi le aşeza ea în bibliotecă. Despre „ordinea” Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea nu mai putea fi vorba. Şi nici despre vreo ordine în general. 2). Scribul nu conteneşte să se mire: buna Fany, de o viaţă îndrăgostita mută de Dandy de la Paris, cel mai excentric dintre toţi cei din „casa de nebuni”, era mereu îngrijorată pentru „traiul anormal”, când era vorba de altcineva din familie. 3). Nici n-ar fi putut fi declarat dezertor: băiatul n-avea încă nici opt ani împliniţi…

Greva tristeţii

Angelo Codrescu îl şi luase la ochi. Îl privea ţintă şi părea a-l întoarce pe toate feţele. Omul, grav şi rubicond, tamponânduşi neîncetat fruntea şi ceafa cu batista, trecuse apatic în revistă asistenţa. Când a ajuns la Codrescu, parcă s-a izbit de tăişul privirilor acestuia. A ezitat, apoi uitătura i-a fost îngenuncheată oprindu-se asupra ghiulului pe care şi-l juca în sus şi în jos cu degetele celeilalte mâini. După spiciul introductiv al organizatorului a urmat oficialul care, cât se poate de neinspirat, a ţinut cu tot dinadinsul să-şi etaleze bruma de cultură apelând la un livresc îndoielnic, străduindu-se cu un citat, memoria jucându-i însă feste tocmai când acesta ar fi trebuit să conţină esenţialul. Făcuse paradă de câtă solicitudine acordă actului cultural partidul pe care-l reprezintă şi care mizează pe vitalitate, pe forţa explozivă a tinerei generaţii, în numele căreia investiţia culturală nu cunoaşte preget. În sfârşit, enunţase cuvinte mari, bombastice dar şi de repetiţii supărătoare. Mai mult decât atât, uita să termine. O idee genera o alta ca-ntr-o interminabilă reacţie. Pe scurt, îl apucase beţia cuvintelor. O nerăbdare surdă creştea clipă de clipă în rândul asistenţei. Şuşoteli, darabana degetelor, căscături înăbuşite cu podul palmei. Cu mişcări degajate, Angelo şi-a aprins o ţigară, a tras un fum straşnic ţinând-o deasupra scrumierei în timp ce-l privea fără înconjur pe vorbitor care-şi ducea cu tot mai mult istov ideile undeva către un ipotetic capăt pe care nu-l mai găsea eşuând lamentabil, asemenea unui înotător care a obosit şi dă descumpănit din mâini şi din picioare înghiţind apă de zor. Profitând de o sincopă survenită în vorbire, Angelo s-a insinuat în discuţie: „ Am remarcat, a spus el într-o înşelătoare intenţie de salvare a preopinentului său, ferventa litanie prin care proslăviţi slăvia binelui care ar curge, inorogic spunând, din abundenţa cornului partidului dumneavoastră”. Vorbea rar, răspicat. Căpătase o ţinută monumentală, în vreme ce ţinuta sa degaja o ţinută de cremene. O alură sculpturală , parcă într-adins nefinisată dar care tocmai prin aceasta sugera măreţia aspră a stâncii neclintite în calea intemperiilor, a eroziunii acestora. Acum se adresa asistenţei, mai toţi tineri scriitori invitaţi de prin ţară. „Vă simt învolburarea efluviilor creatoare. E perioada în care creşteţi valoric în taină, asemenea florilor în văioage; nevăzute de nimeni parfumând singurătatea cu miresmele lor.”Le-a sugerat să nu cumva să-i mâhnească această singurătate înmiresmată, anonimatul în care, fără să-şi dea seama, se pregătesc în secret pentru marea scenă când, la figurat vorbind, aplauzele i-ar putea distrage de la vigilenţă, încât intruşii în ale scrisului i-ar denigra în gura mare pe la colţuri, fără ca ei să ştie. Ei, intruşii, sunt pentru scriitori aidoma iederii pentru copac; îl îmbracă în aşa fel, încât ai putea crede că e însuşi copacul. Sunt purtătorii flagelului gâlcevelii şi urmăresc deteriorarea climatului amical. Impun clasamente în vreme ce creaţia nu e o competiţie cu ceilalţi, ci doar una cu tine însuţi, mereu să te depăşeşti. Cu eleganţa unui schior ce fandează la o curbă, a transferat discuţia spre social, spre diriguitorii acestuia, cei din sfera politică. “Ţara are nevoie de un Soljăniţân al ei, un spirit puternic care să nu şovăie sub grindina denigrărilor celor ce-şi apără cu dinţii meschinele interese”. „Cine e domnul”, întrebase oficialul cu voce scăzută pe organizator, aflat în imediata sa apropiere, care, deşi făcuse prezentările de rigoare la început, îi şoptise la ureche ce şi cum. Încreţise fruntea a mirare şi în următoarele minute neliniştea pusese stăpânire pe el, deşi se străduia să şi-o ascundă. „Am trăit până acum mai mult în lumea plăsmuirii, şi acum iată-mă părăsindu-mi turnul de fildeş şi pus pe scuturatul jilţurilor în care se lăfăie mandarinii cu suflet mărunt pentru care absenţa ideii că pot juca oamenii în jurul degetului

lor mic, nu prea mai înseamnă nimic”. Era conştient că lupta împotriva puternicilor zilei e o nebunie, dar a sosit ceasul al doisprezecelea şi era vital să ridice halebarda cuvântului întru eradicarea ipocriziei. Era o îndrăzneală ale cărei riscuri şi le asuma. Riposta celor ce înlănţuiţi za lângă za, susţin eşafodul complicităţilor, va fi diabolică. De-acum ambianţa frisona prin undă tragismul care se făcea simţit în cugetele celor prezenţi. Angelo, iluminat de disertaţia sa ce prindea note mesianice şi parcă-ţi venea să te scuturi de ceva incomod, bunăoară de o gânganie pe care ai avut-o şi până atunci, dar n-ai ştiut până ce bărbatul acesta ascunzându-şi impozanţa în modestie, nu ţi-a atras atenţia de existenţa ei. „Mi-e sufletul rănit de felul în care lujerii speranţelor noastre sunt curmaţi de gioarsele celor cu suflete haine, motiv pentru care, cu deplină responsabilitate şi asumare, declar greva tristeţii. Nu mă voi mai bucura atâta vreme cât minciuna, înşelătoria tronează şi, culmea ridicolului, ne şi legiferează morala.” Va căuta până ce se va trezi din latenţă acel Soljeniţân al românilor care să dea în vileag totul. El n-avea cum să fie aşa ceva, îi lipsea vitalitatea, persistenţa acesteia. Menirea lui e să aprindă ideea, lucru deloc uşor când totul musteşte de umezeală. „Şi-atunci voi şi alţii asemenea vouă veţi avea rolul gătejelor până ce iau foc şi trunchiurile mari”. Tot ce s-a mai întâmplat în acea sală, e mai puţin important. Esenţial era faptul că aşa zisele găteje prinseseră a arde. Oficialul se strecurase nevăzut spre ieşire. Ceva anume nu-i plăcuse dar nici n-avusese curajul de a imputa cuiva. Peste câteva zile, cotidianul judeţean menţiona: „Cunoscutul romancier Angelo Codrescu, personalitate de prim rang a literelor româneşti, mâhnit de nedreptăţile din ţara sa, în vreme ce participa la un colocviu „Literatura română, încotro?” în oraşul S. a ţinut un discurs vehement la adresa potenţaţilor zilei, a celor ce pun beţe în roate bunului mers al lucrurilor. În vreme ce se afla într-alt oraş din acelaşi judeţ, a fost internat de urgenţă constatându-se că a fost otrăvit. Intervenţia imediată a medicilor l-au salvat in extremis pe eminentul romancier care, cu ironia-i bine cunoscută a spus că nu îi e frică, îşi continuă greva tristeţii şi de-acum va avea grijă să aibă mereu cu el, nu bodyguarzi, ci, preventiv, o sticlă cu lapte.


14 actualitatea literară

lecturi

Triunghiul Cella – CAMIL – Anişoara

că lui nu-i plac interviurile; cu ceva timp înainte, în 1935, Sebastian o intervievase pe Leni Caler pentru revista de teatru „Rampa”, iar ea se oripilează la vederea notesului celui care intervieva... În acest interviu, Leni exprimă o altă părere referitoare la problema scrisului: „Cred că mi-ar plăcea. Aş avea unele lucruri de spus… Să spun tot, fără nici o rezervă, Tot ce-mi trece prin cap… Dacă aş scrie, cred că aş exprima lucruri foarte intime.” Şi vine cu exemplul Isadorei Duncan, cu cartea sa autobiografică „Ma vie”. Ceva similar realizează şi Leni Caler în „Artistul şi oglinda”, scriere autobiografică postumă, legată de viaţa ei – lumea teatrului.

nr. 26-27 n nov.-dec. 2012

Prietena lui Camil Petrescu, Any Ondra (Anişoara Odeanu) Apropierea dintre Camil Petrescu şi Anişoara Odeanu este cunoscută, fiind de domeniul istoriei literaturii. Se cunoaşte prietenia dintre ei şi faptul că tânăra scriitoare a fost încurajată şi îndrumată de C.P. Dar cu vreo 10 ani mai înainte, la ştrandul Kisselef, Camil o cunoaşte pe Cella Serghi care în cartea sa „Pe firul de păianjen al memoriei” are cuvinte frumoase, revelatorii în legătură cu acest triunghi relaţional - un capitol special dedicat întâlnirii dintre ei trei. Anişoarei Odeanu, care în vremea aceea semna cu pseudonim(e), Camil îi spune Any Ondra, iar Cella, Dania, ca în cartea lui Anton Holban, Jocurile Daniei. „Camil îi spunea Any Ondra. Dar fotografia de pe coperta micului ei roman, abia apărut, nu semăna deloc cu a celebrei actriţe de cinema care cânta şi dansa în comedii muzicale de mare succes. Tunsă băieţeşte, cu fruntea luminoasă, cu ochii depărtaţi, coborând spre tâmple…, cu gura bosumflată şi colţurile căzute, părea mai curând un copil supărat”, op.cit., pag. 158. Dacă nu a fost un răsfăţat al soartei, Camil Petrescu a fost în orice caz unul al femeilor frumoase. Cu aerul lui trist şi orgolios, cu o legendă ţesută din mii de fire nevăzute în jurul ochilor săi albaştri, persoana/personalitatea lui Camil exercita o fascinaţie considerabilă asupra mediului intelectual feminin contemporan lui. Relevantă, în carte, este scena întâlnirii celor două „rivale” – care se simpatizează reciproc şi se chiar împrietenesc. Mai tânăra Anişoara Odeanu intră în viaţa lui Camil – şi în cea literară – la o bună bucată de vreme după ce marele clasic în viaţă o cunoscuse pe Cella Serghi. O curtase asiduu, deşi o ştia căsătorită cu un inginer (intuim aici un menaj a trois) – o încurajase să se apuce de scris. Dar Cella nu se grăbeşte nici să divorţeze de soţul care-o adora pentru celebrul scriitor, ştiind că acesta nu va suporta să-şi piardă definitiv libertatea în mijlocul unei relaţii matrimoniale. Nici să-şi scrie romanul, nesimţindu-se coaptă încă pentru calvarul scriiturii. Când apare în scenă Anişoara, pe care o cunoscuse ca actriţă-şi-scriitoare, orgoliosul Camil încearcă să le facă geloase pe cele două, reuşind doar să le apropie, chiar să le împrietenească pentru o vreme: „Eram furioasă când vorbea atât de mult de dumneata (Camil despre Cella, n.n.), şi mi te dădea de exemplu. Aseară am vrut să mă răzbun pe el şi să-i arăt că eu pot să plac mai mult decât doamna T”(pag.167). – Unul din prototipurile personajului „Doamna T” fiind chiar Cella Serghi. Posesiv cum era, Camil le obliga pe prietenele sale să se formeze după un model ideal proiectat de el însuşi: „Bineînţeles, pentru ca o femeie să fie frumoasă şi inteligentă trebuie să fie îndrăgostită de el – zice Anişoara. El trebuie să te înveţe să te piepteni, să te îmbraci, să umbli, să vorbeşti… Convinsă că Doamna T. eşti dumneata. E adevărat?” Dar Cella, modestă, nu recunoaşte: „- Cred că sunt mai multe modele”, pretinde ea.

„Al patrulea vârf” al triunghiului: Leni Caler

De altfel, Camil Petrescu avea obiceiul să-şi „culturalizeze” amantele, ceea ce s-a întâmplat şi cu actriţa Leni Caler, marea dragoste a lui Mihail Sebastian, cu care Camil era prieten. În cartea ei „Artistul şi oglinda” (Ed. Universal Dalsi, 2002), L.C. descrie momentul întâlnirii sale existenţiale, esenţiale cu marele scriitor. Din cauză că acesta scrisese la debut cuvinte calde despre talentul ei scenic, „dorea(m) fierbinte să-l întâlnesc”. Iar cu ocazia primei întâlniri, actriţa realizează unul din portretele rezistente în timp ale lui Camil: „Mare mi-a fost surpriza şi uimirea când am văzut în faţa mea un tinerel, mic de statură dar bine legat, proporţionat, cu un păr blond-şaten, uşor ondulat, cu o frunte înaltă, puţin bombată, cu sprâncene bine marcate, de sub care mă priveau doi ochi de un albastru neverosimil, ca de mărgea, nu prea mari, dar vii, inteligenţi…” (op.cit., pag.54). „Seri întregi l-am ascultat citind fragmente din romanele lui (relatează mai departe actriţa)… Eram impresionată de cultura, de inteligenţa neobişnuită, de felul lui atât de personal, de viu… Camil îmi dădea explicaţii, mă învăţa să gândesc şi să înţeleg sensurile mai adânci ale lecturii… Era un profesor destul de sever… Proust era atunci autorul preferat al lui Camil… Eu executam tot ce-mi cerea, aveam totală încredere în el… mă lăsam condusă şi nu mă supăra felul agresiv cu care căuta să-şi impună punctul de vedere.” Prietenia cu Camil o face pe divă să devină „fan” Proust”, dar şi… microbistă. Cel care semna chiar şi cronicile sportive cu pseudonimul „Grămătic” o ducea la meciuri de fotbal unde făceau, cot la cot, galerie jucătorilor preferaţi . * Două obsesii avea Camil, legat de prietenele sale din mediile intelectuale: să le formeze caracterul/completeze cultura generală şi să le determine să scrie. Pe toate cele trei femei menţionate în acest articol (or mai fi fost multe altele!) le îndeamnă şi le îndrumă să scrie – să-i urmeze exemplu, cum s-ar zice, în domeniul literaturii. „Apoi a decis că trebuie numaidecât să scriu această poveste trăită şi că el mă va ajuta să-i dau o formă literară… Cu toate insistenţele lui, de data aceea nu l-am ascultat. Nu mă simţeam atrasă, nu aveam dorinţa să devin scriitoare…, ţelul meu în viaţă era să ajung actriţă”, spune Leni în cartea sa. Anişoara îi ia un interviu „mascat” lui Camil Petrescu (pentru „Vatra” din 18 mai 1942), cu toate

Corespondenţă asiduă Lugoj - Bucureşti

Refugiată în provincie (Lugojul natal), Anişoara îi scrie Cellei scrisori prietenesc binevoitoare, ţin legătura permanent, merg împreună la mare etc. Cu toate că porneşte mai târziu în cursa pentru cucerirea gloriei literare, C. Serghi îşi va adjudeca un loc mai favorizat în „tabloul elementelor” faţă de rivala (prietena) sa: „Cine şi-ar fi închipuit că în această cursă, în care pornise mult înaintea mea, cu toate atuurile de partea ei, va fi învinsă” (pag.174). Intimitatea dintre cele două femei este aşa de mare încât îşi destăinuie şi ultimele secrete sufleteşti: „Visul tatei era să fiu profesoară şi gospodină. Îmi găsise un soţ, profesor de caligrafie şi desen. Avem la Lugoj casă cu grădină şi livadă, şi tot ce trebuie. Tata e profesor de istorie. Mama mea vitregă, o femeie foarte de treabă. Amândoi mă răsfaţă. Copil orfan! Camil spune că sunt prea răzgâiată, dar la început îi plăceam. La început totul le place bărbaţilor, că eşti copil orfan, că eşti răsfăţată, că eşti cochetă, capricioasă, că nu te găseşte când te caută, că te aşezi pe covor sau la gura sobei, sau pe marginea mesei, sau pe genunchii lor. Pe urmă totul devine cusur… Lui Camil i-am spus lucruri care l-au uluit. E teribil de naiv acest mare psiholog… E o inteligenţă fascinantă, o personalitate de calibru european. Dar asta încă nu se ştie la noi. Ştii cum s-a amorezat de mine? (urmează istoria cu cele şase ceşcuţe de cafea pe o tavă, toate pregătite pentru ei doi)… Ce puţin îi trebuie unui bărbat să fie flatat şi să se amorezeze!” (pg. 163 şi 166 : vizita inopinată a Anişoarei la Cella acasă). În scrisorile sale sincere şi deschise, pe care i le scria Cellei de la Lugoj, Anişoara se interesează de rochii, pantofi şi alte mărunţişuri „muiereşti”: gheme de lână… Scrisorile semnate „Lugoj, 21 martie 1936”, „Luni, 18 mai 1936”) sunt relevante în acest sens. Se interesează de soarta manuscriselor ei care zac pe la redacţii şi edituri, se plânge de urât şi singurătate: „Singurătate? Toţi oamenii care gândesc sunt singuri… Când ascultam singurătatea cum asculţi marea… Nu mai scriu. Sînt aproape de sfârşit. Scriu dezolant, nu sânt mulţumită deloc… Dacă trăieşte un Camil Petrescu, un Mircea Eliade nu mai e nevoie de mine… Mi-i dor de alte timpuri… De serile când plângeam pentru că ieşeau stelele, era aşa de frumos atunci, Cella! Credeam că am să pot să scriu despre ele aşa de frumos cum n-a mai scris nimeni şi să vezi ce pagini fade am scris acum…” La 24 de ani, Any Ondra se simte (ca Giovani Papini) un uomo finito: „Dragă Cella, niciodată n-am fost mai pregătită pentru deznodământ ca acum… simt că fiinţa mea interioară merge spre asta, ca spre un destin…, sunt aşa de obosită, imens de obosită… Nu ştiu spre ce merg.” Dar, în timp, Cella şi Anişoara se vor distanţa şi fizic şi afectiv, prima reproşându-i prietenei de odinioară apropierea de presa şi ideologia legionară. „Cum s-a sfârşit prietenia noastră? Cum a înhăţat-o puhoiul de ape…” Venită din Germania, unde ratase o logodnă (căsătorie), Anişoara se refugiază la Cella acasă. Atunci Mihail Sebastian îi arată în „Porunca Vremii” un articol prolegionar semnat de Anişoara Odeanu – cu numele adevărat (Doina Peteanu). „Cu ziarul în mână”, sună la uşa ei. Anişoara era încurcată. „Dar şi eu, când am văzut pe masă fotografia „căpitanului”, am înţeles că nu mai avem ce să ne spunem”. Iar în final, Cella, ca o „soră mai mare” îşi reproşează lipsa de deferenţă faţă de Anişoara: „De ce am lăsat-o singură? Nu cumva pe această singurătate, pe această inimă rezistenţă…” etc. (s-a produs alunecarea Doinei spre mişcarea legionară). Toată viaţa A.O. a avut obsesia sinuciderii, în tinereţe probabil ca pe o bravadă juvenilă, iar odată înşurubată această idee în capul cuiva e greu să-i mai faci faţă: „În clipa când aş simţi că starea aceasta

riscă să se perpetueze, aş vrea să am puterea să mă sinucid sau să fie cineva care să mă suprime” (fragment de scrisoare adresată Cellei). În discuţii private, în cărţi, în scrisori, Anişoara face mereu referiri la sinucidere, lucru care, după cum ştim, se şi întâmplă într-un final.

Sfârşitul unui titan

Camil Petrescu locuia pe strada Câmpineanu, în acelaşi imobil cu Eugen Lovinescu, („la catul al doilea al casei de raport”), unde aveau loc celebrele şedinţe ale Cenaclului Sburătorul, unde era adesea prezent. Simfonia intelectuală din operele sale este asociată cu un „spirit de enormitate” (G. Călinescu). Acesta vede în romanele lui C.P. „o viziune personală torturată de o mare anxietate şi un realism fantastico-grotesc”, „o megalomanie sistematizată şi fixaţia în unica problemă a modului său personal de creaţie”. „Eroii lui C.P au o suferinţă grandilocventă… Ştefan Gheorghidiu vrea să ne convingă că suferinţa lui este imensă, dar el nu înţelege şi nu poate stăpâni femeia pentru că nu o cunoaşte”. Memorabil este interviul „involuntar” luat lui C.P. de Anişoara Odeanu, în calitate de ziaristă. Portretul pe care i-l face marelui scriitor este şi el memorabil: „Dl Camil Petrescu e senin – acelaşi surâs cald, aceeaşi lumină în ochii albaştri mici, în care s-a strâns parcă numai esenţă de expresie…” Îl găseşte relaxat şi obosit în acelaşi timp, într-un birou pe care ziarista, scriitoare şi ea îl compară cu o „sală de laborator american”. Găseşte un scriitor care pretinde că a renunţat la literatură în favoarea filosofiei: pregăteşte de ani buni o teză de doctorat, pentru care adunase o valiză de material; pentru care studia cca 10 ore pe zi matematică şi biologie. Cam trei mii de pagini de manuscris, iar teza se va chema „Teoria substanţei”. „Există undeva, în fundul lucrurilor, un punct în care se întâlnesc toate, în care însăşi ştiinţa devine poezie şi poezia devine esenţă de altceva, punctul terminus al tuturor elevaţiilor omeneşti…”, scrie în acest interviu poeta Any Od.

*

Revenim acum la cartea Lenei Caler şi la relaţia sa intimă cu Camil: „Prezenţa lui Camil în viaţa mea nu era întotdeauna suportabilă. Tiranic, pretenţios, extrem de sensibil, pentru a-i fi pe plac îl ascultam întotdeauna… Frecventele şi aprinsele discuţii avute cu Camil se terminau cu o despărţire. Ele se iscau din pricina interpretărilor lui greşite despre unele gesturi ale mele, datorită firii lui geloase. Mi-aduc aminte de o scenă care s-a petrecut, într-un an, la mare…” Şi urmează relatarea unei scene de gelozie făcută în prezenţa altui bărbat: „A fost una din nenumăratele noastre neînţelegeri în care eu nu aveam decât, poate, vina unei cochetării feminine normale… Era atât de suspicios în gelozia şi mândria lui…” Leni Caler e importantă în economia acestui articol pentru că îşi legase destinul – alături de mari actori ai vremii pe care îi imortalizează în carte - şi de doi dramaturgi importanţi. Ei îi citeşte C. Petrescu piesa „Mioara”, dându-i şi speciale explicaţii de regie proprie. Dintr-un joc/joacă se naşte şi dramaturgul Mihail Sebastian: în urma unui pariu cu Leni, Sebastian scrie prima sa piesă „Jocul de-a vacanţa”, rezervându-i actriţei rolul principal. C. Petrescu susţine şi o corespondenţă semnificativă cu amantele sale culturale. „Cred că cele mai deosebite, mai nuanţate scrisori primite de la un bărbat au fost cele trimise de Camil. Cât regret că le-am pierdut în bombardament, după ce le păstrasem atâţia ani”, spune cu vizibil regret Leni Caler. Ea este de fapt şi cea care descrie ultimele zile ale vieţii marelui scriitor: „Nu voi uita niciodată ultimele cuvinte pe care le-am auzit spuse de Camil, cu câteva zile înaintea morţii lui. Era grav bolnav şi m-am dus să-l văd… Stătea într-un fotoliu… Era slab, palid, doar ochii lui albaştri, vii, îi luminau faţa pe care moartea îşi pusese amprenta… Deodată s-a oprit din fraza începută, a privit lung undeva departe şi a şoptit: „Par delicatesse, j’ai perdu ma vie…” … era atâta durere în vocea lui încât nu mi-am putut stăpâni plânsul şi am ieşit repede din cameră. A fost ultima dată când l-am văzut în viaţă…” Remus Valeriu GIORGIONI


Remus V. GIORGIONI

nr. 26-27 n nov.-dec. 2012

Constantin Buiciuc, Faleze franceze, Marineasa, 2012

Este a patra carte de călătorii – a doua postumă – a regretatului nostru coleg de generaţie, literatură, redacţie. Încă din

Ce căutaţi aici români? (Marineasa, 2010), Constantin Buiciuc cultiva, alături de memorii, jurnalul de călătorie. Cartea de faţă cuprinde jurnalul ultimelor 13 zile petrecute în Franţa: 25 iulie 2011 - 6 august, timp în care a vizitat locuri, oraşe, situri arheologice, castele medievale, muzee. O atenţie deosebită ocupă în carte grotele cu desene rupestre - cea de la Lascaux fiind la fel de celebră ca Altamira, Spania. Printre personajele cărţii sunt şi membrii familiei, pe care i-a vizitat şi care l-au însoţit în periplurile sale: soţia, fiica, sora, nepoata, dar şi ginerele. Stilul este şi prozaic, de relatare narativă, dar pe alocuri poetic: „O ţarcă se plimba ţanţoşă pe pajişte. O urmăream sub bolţile de frunze coborâte până aproape de pământ. Dincolo de ele, lumina soarelui inunda pajiştea. Parcă intram într-un tablou impresionist” (pag.5). Cartea este compusă astfel din „Banalităţi a la Dinicu Golescu” (după cuvintele autorului însuşi) – primul mare călător român.

Adrian Alui Gheorghe, Contribuţii la estetica umbrei, Tracus Arte, 2012

„Cartea de faţă e, în esenţă, o carte de eseuri. Deşi ar putea fi, de asemenea, un roman cu o multitudine de personaje care disimulează în idei. Sau ar putea fi un text dramatic, cu multe voci care se intersectează preocupate, mai toate, de aceleaşi obsesii, de aceleaşi orizonturi care odată atinse se surpă şi închid orice cale”. Este primul paragraf din Nota autorului, pe care-l cităm fiind o sinteză a conţinutului, scutindu-ne astfel pe noi de orice încercare de demonstraţie. Cum discutam recent şi cu autorul, noţiunea de eseu este atotcuprinzătoare, în cazul de faţă incluzând dialoguri, răspunsuri la diferite anchete ale revistelor literare şi eseu propriu-zis. Dar, de fapt (deşi unele întrebări, fără ca autorii să se fi înţeles, se cam repetă), fiecare răspuns este un „eseuţ” de sine stătător. Fantezie prodigioasă, pentru care fiecare provocare generează un gest amplu-iconoclast. Adrian Alui Gheorghe structurează conţinutul de 380 de pagini al cărţii în trei secţiuni, care mai de care: I. Moartea literaturii se amână; II. Scriitorul român faţă în faţă cu normele eternităţii; III. De la „sfârşitul istoriei” la sfârşitul ierarhiilor.

Maria Rogobete, Revoluţia, amintirea ta… prezentul meu, Nagard, 2012

Poeta şi actriţa Maria Rogobete sparge inopinat gura târgului cu un roman de peste 400 de pagini, care cuprinde de fapt

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

vreo trei-patru romane între doar două coperte: un roman al Revoluţiei, unul despre declinul (ultimele zvârcoliri ale) comunismului, peste amândouă fiind grefat un frumos roman de dragoste. Plus un soi de „monografie” romanţată a Topleţului natal. Remarcăm procedurile inconştient postmoderne (faimosul intertext), dar şi pixul îndrăzneţ al autoarei, care tinde spre naturalismul sexist şi nonconformist. Remarcăm şi scriitura naturală, atractivă, dezinhibată – autoarea este o „gureşă” care alunecă uneori în fraze verbioase, prea lungi, fără ca economia generală a cărţii să aibă de suferit din această cauză. Cu condiţia să

persevereze şi să se restructureze din mers în propria substanţă narativă, îi prevedem debutantei prozatoare un… viitor luminos!

Ioan Nicolae Cenda, Însemnări despre două capitale cu mii de feţe, Ed. Tipo-Art, Oraviţa, 2012

O carte de călătorie, ca şi cea a prietenului autorului, Mircea Buiciuc, incluzând două secţiuni: una mai amplă, „Bucureşti” (peste o sută de pagini) şi una mai subţirică, „Londra”. Realitate care răzbate inclusiv din dedicaţie: „lui R.V.G., prietenul prietenului şi al meu...”, cât şi din cuvântul înainte al autorului, intitulat „Ce se vrea această carte?”: „Cartea de faţă este „un fel” de jurnal. Întotdeauna i-am apreciat pe cei care au avut curajul să-şi noteze cele mai intime trăiri… Mi-e drag verbul „a călători”, pe care îl aşez într-un top după „a citi”…” Ce ar mai fi, din partea noastră, de adăugat?!

Tiberiu Lăpădătoni, Drum spre culmi, Contrafort, 2012; ISLANDA, Sitech, 2012

Profesorul din Horezu, profesor de engleză (şef de catedră), doctor în ştiinţele educaţiei la Institutul Covington din Rossville, GA, SUA (care i-a acordat în prealabil şi două masterate în teologie), este un aspirant îndreptăţit şi pentru Uniunea Scriitorilor din România. Drum spre culmi este un bildungsroman, roman autobiografic, cum îl numeşte însuşi autorul în Prefaţa cărţii. Cuprinzând 25 capitole în 150 de pagini, cartea reprezintă un amplu periplu iniţiatic începând de la Bucureşti unde, după o audienţă la Inspectoratul Şcolar General, autorul întreprinde o călătorie peste Ocean, „În lumea liberă” (cap. 16), spre a susţine primul masterat. Face călătorii de studii şi în Europa: Seminarul teologic internaţional de la Ruschlikon, Elveţia, în Austria, Londra, Slovacia şi Islanda. Urmează doctoratul din State, o călătorie „Din Atlanta la Chicago” ş.c.l. Jurnalul de călătorie islandez este detaliat în cea de-a doua carte apărută la Craiova – Editura Sitech. O carte de circa 150 de pagini, cu (tot) 25 de capitole ale itinerarului de călătorie, şi o addenda despre peisajul ţării vizitate, clima, flora şi fauna, aşezările umane, administraţie, economie, sănătate şi educaţie. Un tom instructiv despre un tărâm mai puţin popularizat la noi, care merită toată atenţia. După cum şi autorul merită să aspire la calitatea de membru USR, datorită calităţilor intelectuale ale scrierilor dumisale.

Ion Căliman, Trilogia vieţii. Obiceiuri de familie din Ţara Făgetului, Nagard 2012

După ce publicase anul trecut la aceeaşi editură nişte competente Consemnări folclorice şi culturale acoperind „aria vestică” şi Pragurile lumii albe (Trilogia vieţii şi riturile însoţitoare), O viziune descriptiv-monografică, poetul, profesorul şi cercetătorul făgeţean vine cu un tom şi mai consistent – impresionant nu doar prin numărul de pagini (616), ci şi prin vastitatea şi densitatea conţinutului. Ca să-ţi poţi face o imagine mai mult

literaturii române contemporane” (Cornel Galben). Subscriem din plin!

Dumitru Augustin Doman, Cititorul de roman, Editura Pământul, Piteşti, 2010

Volum premiat la Concursul Naţional „Literatura Modernă”, aflat la ediţia a II-a, cartea în discuţie aduce în faţă un cititor de roman(e), cum avem puţini pe la noi. Dar autorul însuşi ne dumireşte într-un Cuvânt lămuritor: „Cartea aceasta nu este una de critică, nici măcar o culegere de recenzii şi cronici. Ea este, pur şi simplu,

decât ilustrativă a acestor conţinuturi, este suficient să citezi titlurile ample şi descriptive ale cărţilor şi mai cu seamă ale secţiunilor lor. „I. Studii, eseuri şi articole despre creaţia populară, obiceiuri şi tradiţii de peste an şi familiale; Ipostaze ale dorului în lirica populată (aria vestică)” – este primul ciclu din Consemnări… Dar Ion Căliman este şi un cunoscut folclorist, cercetător în teren, după cum dă socoteală cartea Pragurile…, care include o monografie spiritual-monografică a Ţării Făgetului, Ceremonialuri (ale) riturilor de trecere, iar în final nişte minunate şi preţioase Variante de oraţii de nuntă şi de cântece de înmormântare. La o privire generală, cartea în discuţie reprezintă doar o amplificare a Pragurilor…, dar dacă te adânceşti în conţinutul ei constaţi că e mult mai mult şi n-o mai laşi din mână. De aceea şi merită o tratare aparte, făcută de cineva de specialitate.

un fragment dintr-un jurnal de cititor…”, spune profesionistul cititor, redactor-şef al revistei „Argeş”. Cei care se bucură de atenţia sa în sumarul acestei cărţi sunt Radu Aldulescu, Mihai Antonescu, Ioana Bradea, Isidor Chicet, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Dumitru M. Ion, Ioan Groşan, Fănuş Neagu, Doina Ruşti, Valeriu Stancu, Valentin Tălpăraru, Nicolae Turtureanu, Radu Ulmeanu, Varujan Vosganian ş.a. Unii, prozatori profesionişti, de forţă, alţii romancieri-şi-poeţi – dar nu mai puţin prozatori. O panoramă - subiectivă (de autor), inerent incompletă – dar utilă şi necesară literaturii actuale.

Mircea Dinutz, D’ale democraţiei – Editoriale. Tablete de toată ziua, Ed Nico, Târgu-Mureş, 2012; Anamneze necesare, Rafet, Râmnicu Sărat, 2012

Prima carte reprezintă dosarul de propunere a scriitorului pentru prestigiosul, multrâvnitul premiu planetar. „O viaţă jertfită pe altarul neamului şi al creaţiei”, cum sună primul capitol (partea biografică), urmat de bibliografia autorului şi referinţele critice, cele mai multe fiind date de scriitori basarabeni. Lucru care n-ar fi rău deloc, dar bănuim că s-ar cere o mai bună cunoaştere şi re-cunoaştere a prestigiosului poet pe plan european şi mondial. Cea de-a doua (care o include pe prima) este al şaselea volum dintr-o serie mai amplă care tratează despre tragedia scriitorilor, artiştilor – a tuturor fraţilor români uitaţi (de noi şi de soartă) peste Prut, în zona de influenţă a fostului mare imperiu al răului (rus). – Fără să incriminăm cu ceva, prin aceasta, poporul rus pravoslavnic, o mare şi credincioasă naţiune, aflată şi ea o vreme – ca germanii – sub cnut. Deşi amândouă, acestea, cu complexul de superioritate al popoarelor mari. Şi-atunci ne mai ia în seamă cineva şi pe noi, cei mici...?

Cu două cărţi calde apare pe piaţă prestigiosul scriitor, redactor şef la revista Pro Saeculum. Prima, aşa cum arată şi numele, este o culegere de editoriale de revistă şi de tablete cotidiene (dar nu „de toată mâna”). În plus, cartea mai cuprinde o a treia secţiune, De-ale politicii. M. Dinutz vede cartea ca pe un spectacol – de aceea prefaţa sa se şi intitulează aşa: „Scurtă invitaţie… la spectacol”. De fapt, spectacolul de care se ocupă autorul este cel al „democraţiei originale” de tip iliescian – eterna noastră tranziţie. Cartea pe care o avem în faţă vine într-o firească emergenţă după Tabletele de duminică ale autorului, apărute în 2008. „N-am crezut, până acum şapteopt ani, că voi scrie vreodată pamflet… - se confesează M. D. - … dar cum te poţi altfel elibera de răul şi urâtul acestei lumi, cum te poţi exorciza dacă nu prin cuvânt…” Ce-a de-a doua, Anamneze necesare, este o carte de eseuri critice despre alţi eseişti, hermeneuţi-cărturari care sunt în acelaşi timp publicişti şi memorialişti: Constantin Călin, Petru Ursache, Ioan Adam, Theodor Codreanu, Iordan Datcu. „Fascinat de literatură de când se ştie, devorator de biblioteci şi de idei, Mircea Dinutz şi-a construit cu migală, de-a lungul a peste patru decenii, o biografie scriitoricească distinctă, ce nu va putea fi ignorată de niciunul dintre viitorii istorici ai

Mihai Prepeliţă, Dosarul Nobel, Ed. Printech, Buc., 2011; Românii uitaţi în imperiul răului, Basarabia 200, Printech, 2012

Am mai primit la redacţie:

Ion Beldeanu, Bucovina care ne doare, Ed. Lidana, Suceava, 2011; Cornel Nistea, Întâlnirile mele cu Orlando, Ed. Unirea, 2012; Ion Dumbravă, Numai septembrie, Ed. Digital DocuPrint, Tg. Mureş, 2012; Valeriu Marius Ciungan, Ed. Bioflux, Cluj-Napoca, 2011; Raluca Ciochină, Greva tăcerii (prefaţă de Octavian Soviany), Casa de pariuri literare, 2011; Emilian Mirea, Poemele morţii, Ramuri, 2012; Mihai Măceş, Romantic într-un veac barbar, Ramuri, 2011.


16 actualitatea literară

n 87 de ani de la asasinarea lui Seghei Esenin de către NKVD

(27 decembrie 1925) S-a spus şi s-a scris despre Esenin că ar fi poetul cârciumilor, că ar fi fost beţiv şi huligan notoriu, că s-a sinucis pentru că aşa îi era scris, că şi-ar fi prevăzut moartea suicidală în câteva poezii… Din cunoaşterea noastră, bazată pe studiul operei sale în original, precum şi pe studiile, prefeţele, articolele unor scriitori ruşi (sovietici sau nu), rezultă un Esenin plin de viaţă, drăgăstos, iubindu-şi mama şi surorile până la adoraţie, iubindu-şi şi respectându-şi prietenii, colegii, chiar şi pe tinerii – caracuda întâlnirilor poetice - care îl tapau de bani şi de băutură. Dar un Esenin dedublat, rupt între trecutul patriarhal („sunt ultimul poet al satului”) şi actualitatea dureroasă, între dorul de meleaguri străine şi neostoita dragoste de ţară - negrăita albăstrime a izbelor din bârne, galbenul de şofran al câmpiilor cu grâne… Poemul Omul negru (terminat în noiembrie 1923, cu doi ani înainte de a fi asasinat de agenţii OGPU) este lucrarea care exprimă cel mai bine dualitatea care l-a măcinat, chiar din frageda tinereţe. A exprimat aici starea de disperare şi de groază în faţa realităţii neînţelese, sentimentul dramatic al inutilităţii oricăror încercări de a pătrunde în tainele existenţei, ale noii existenţe proletare, bolşevice, din care ţărănimea trebuie să dispară, ori să devină sluga preaplecată a noilor moşierii’ – comuniştii. Poemul este expresia lirică a sfâşierii sufleteşti, este cvintesenţa zbuciumului la care era supus poetul florilor gingaşe, poetul lanurilor de ovăz şi apelor albastre: ”Luna a murit,//La geam albăstreşte-Aurora.//Eh, ce noapte, ce mai noapte!//Ce m-ai schilodit în întunecime!//Stau cu cilindrul pe cap.//Nimeni nu este cu mine.//Sunt singur…// Şi oglinzile sunt sparte (traducerea noastră). Omul negru este alter ego-ul poetului şi a condensat în sine tot ceea ce el însuşi considera negativ, abject. Dacă citim poemul în întregime, ne vom pune întrebarea firească: Omul negru este duşmanul de moarte al poetului sau este parte a acelei forţe care veşnic vrea Răul, dar săvârşeşte mereu Binele. Contradicţia-luptă cu Omul negru, oricare ar fi natura acestuia, serveşte drept încercare spirituală originală pentru eroul liric, este motiv suficient pentru autoanaliza necruţătoare. Esenin, eternul Esenin, sau poetul din ţara mestecenilor este un lider al generaţiei sale de artişti sacrificaţi de începuturile secolului al XX - lea. Artele sale poetice sunt tulburătoare, prin mesajul cu rol de manifest pe care îl transmit. Poezia Spovedania unui sinucigaş scoate în evidenţă o sensibilitate incredibilă la cel care se autointitula „huligan”; mama revine în amintirile sale, cu rol de fiinţă unică, în faţa căreia el, copilul de altădată, dă socoteală. Versul „Rămâi cu bine, măicuţa mea...” transmite o tristeţe fără margini a eului poetic, care resimte în acelaşi timp şi durerea mamei dintr-un colţ de Rusie. El se consideră „un blestemat” „o piază rea”, cum spunea Iona, personajul lui Sorescu, pentru că a distrus tot ce a atins şi ce a iubit în viaţă. Lumea lui patriarhală a devenit un univers, în care violenţa noii ordini a distrus sufletul profund al ruşilor. Viaţa este redată la nivel metaforic sub forma unui coşmar, din care poate să evadeze doar prin moarte. Poetul simte durerea ciobănaşului din balada românească „Mioriţa” şi nu doreşte ca mama lui, cea bătrână, să sufere deasupra trupului său fără viaţă, pentru că el a atins liniştea esenţelor pure, spaţiul primordial de unde a fost aruncat în viaţa-înmormântare sau viaţa ca o „mare trecere” blagiană spre moarte. O altă ipostază a poetului este huliganul care iubeşte satul rusesc, pământul ţării sale „Rusia copacilor, a mestecenilor” şi îşi arogă statutul de mesager al neamului său, al frumuseţii acelui spaţiu uitat de Dumnezeu şi de întreaga lume, în care timpul, parcă, stă în loc. Poezia Huliganul scoate în evidenţă poetul hoinar (aminteşte, poate, de poetul vagabond din lirica franceză, întruchipat de Villon), care se autodefineşte drept „tâlharul şi mitocanul”, ce se trage din neamul hoţilor de cai de stepă, dar care se bucură de frumuseţea clocotitoare a mălinilor înfloriţi şi de noaptea din stepa albastră, pe care le descrie în creaţiile sale. Creatorul este un damnat care simte diferit existenţa, descrisă cu greutate în poezie, iar apelativul de poet nu-l mulţumeşte, pentru că el rămâne „frumosul huligan al stepelor Rusiei”.

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Actualitatea Press, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

nr. 26-27 n nov.-dec. 2012

meridiane

Esenin: poezia vieţii, poezia vremurilor Dă curaj, noapte, ulciorului Lunii, Să mulgă lapte din mestecănime ! De parc-ar dori să sugrume unii, Cu braţele crucilor din ţintirime!

Hoinarul, bea frica de pe tăpşan, Hoţul revarsă ura în grădina de rai, Eu însumi sunt tâlhar şi mitocan După neam, sunt din stepă hoţ de cai. Cine a văzut în noapte sub tindă Oastea mălinilor clocotindă? Noaptea, în stepa albastră aş sta, Cu penelul în mâini pictând undeva. Ah, tufanul capului meu să plece – Căci m-a sorbit temniţa de cântece. Sunt condamnat la ocna simţirii, Rotesc în poeme pietrele morii. Dar nu te teme, vântule desuet, Stupeşte-n pace frunzişul pe tăpşan. Nu mă corupe cuvântul „poet”. În cântec sunt, ca tine, un huligan.

Spovedania unui sinucigaş Rămâi cu bine, măicuţa mea, Eu mor, nu te mai pot vedea ! Durere tristă în piept aveam, Pentru mine amândoi plângeam! Printre oameni n-am putut trăi, Iadu-n sufletul meu se înrăi… Tot ce am trăit şi ce am iubit Nebuneşte, însumi, le-am otrăvit. Cu mândru sufletul meu ales Am scăpat fericirea ades. Am văzut cât sânge s-a vărsat Credinţa, dragostea le-am blestemat. Pân’la fund mi-am sorbit paharul, Sufletul mi-l umplea amarul. Uite cum mă sting în tăcere, E sfârşitul – simt doar plăcere. De pe frunte-am şters ţărânele, Sunt mai sus decât cei din pulbere. Robii pasiunii să trăiască! La mine ea să putrezească. Lume nebună, vise - coşmare, Viaţa-i cânt de-nmormântare. Iată: traiul meu s-a terminat, Ultimul imn mie mi l-am cântat. Dară tu, cu-nelinişte-ndurerată, Să nu plângi Deasupra trupului meu niciodată.

Cu mături ploiţa curăţă avan Resturi de salcie prin luncă. Stupeşte, vântule, cu braţe de muncă – Eu sunt, ca şi tine, un huligan. Îmi place când hăţişuri albastre, Precum boii cei cu mersul greu, Cu burţile bâhlind a verdeaţă, Mânjesc trunchiurile albe mereu. Iată şi ciurda mea roşcovană! Cine-ar putea s-o cânte mai bine ? Văd şi iar văd cum amurgul linge Urme de pas pe talpă umană. Rusia mea, Rusia copacilor! Doar eu te cânt şi ţi-s vestitor. Tristeţea versului meu neîmblânzit Cu rezedă şi mentă mi-am hrănit.

Şi iar amarul şi dorul Pieptul mi l-au potopit, Doar tristeţea, cu uşorul, Bate iar din infinit. Simt – va fi furtună mare, Pieptul doare mai tare Lacrimi mi-alunecă agale, Pe tăciunii rămaşi.

Visele mele Visele mele se-avântă departe, Unde se-aud plânsete şi vaiete Unde să-mpart tristeţea cu alţii Şi chinurile grelei suferinţi. Acolo, ştiu eu, voi întâlni Bucuria vieţii, fascinaţia, Acolo, în ciuda destinului, Voi căuta inspiraţia.

Iarăşi beau aicea, se bat şi se smiorcăie...

Cântec vesel de departe

Iarăşi beau aicea, se bat şi-şi smiorcăie În cânt de armonică, mâhnirile. Îşi blestemă toţi nenorocirile Şi-amintesc de Rusia Moscovei.

Departe-departe de mine, Vesel cântă cineva un cânt. Pe-acesta voiam să-l zic bine Pieptul distrus nu-mi dă legământ.

Chiar şi eu, lăsând capul cât mai jos, Umplu ochii mei cu vin-pelin, Ca să nu văd fatidicul – hidos, Doar o clipă să gândesc deplin.

Spre el râvneşte sufletul, fără milă, Caută-n piept sunete deopotrivă, Căci toată forţa ce o păstram Dinainte s-a consumat în van.

Ceva toţi au pierdut, pe vecie. Maiul vineţiu! Azuriul Iunie! Oare miros a mort de sărăcie, De la prăpădita beţivănie? Astăzi, ruşii, veseli, se desfată, Curge-râu rachiu de samagoancă. Armonistul cu nas căzut le cântă, Despre Volga şi Ceka amarnică. E ceva rău în privirea nebunilor Nesupunere – discursuri tunătoare. Jale li-i de naivitatea tinerilor, De viaţa pierdută cu jună ardoare. Unde sunteţi voi, cei plecaţi fără mirt? Razele noastre luminează aprinse? Armonistul se tratează cu spirt, De boala din stepele kirghize. Nu! Nu-i poţi împrăştia, nici supune. Nesfârşitul li-i dat de putrejune. Tu, Rasseja mea… Ras… seja… Meleaguri pline de Asia !

Mi-am aprins un rug Huliganul

Doar scrumul şi o lumină Din cărbuni au rămas.

Prea devreme început-am să zbor Spre visul ideal pe Pământ, Despre fericire iute-am cârtit, Descurcând depărtările prea uşor . Devreme, sufletu-mi ca focul, A cumpănit zile-ntunecate Şi-acum nu pot ţine isonul, Căci forţele îmi sunt secate.

Vânt tăcut. Seară de-un albastru-noros... Vânt tăcut. Seară de-un albastru-noros. Privesc şi am larg deschişi ochii: În Persia, sunt la fel cocoşii, Ca la noi, în Riazanul cel păios. Aceeaşi Lună, doar ceva mai largă, Uşor mai galbenă - din alt tărâm. Amândoi în astă Lume iubim La fel ca şi alţii, draga mea, dragă.

Mi-am aprins un rug înalt, Flama a izbucnit deodat’ Şi în val nestingherit S-a întins la nesfârşit.

Nopţile-s calde nu-i pe voie, nici cu sila Nu pot să nu preamăresc, să nu le cânt. Şi fetele aici iau în braţe pe cel blând, Până la al doilea cântat, al treilea.

Iar ceaţa s-a risipit Departe, făr’ de oprire, De pe sufletu-mi oropsit, A gonit amară mâhnire.

Ah, iubirea ! Este de toţi aleasă, Simţirea asta o au şi motanii, Numai eu, cu ţară şi fără casă, Strâng de la ea firmituri cu anii.

Tristeţea mea de nestins În trosnetul de cărbuni La rugul meu aprins, S-a făcut un cântec bun.

Fericirea nu-i. Nu-i nici dreptate Peste tot sunt păsări foarte drăguţe, Pentru mine-s peste tot răsfirate Tinerele, simţitoarele prostuţe.

Vesel eram, precum marea, La rug priveam ades; Mi-amintit supărarea Şi-am început un ghiers.

Cu ele voi cinsti de toate – bucurii, Doar pentru ele scriu eu poezii, Să se ştie, oamenii iubesc ţărâna, În care au crescut cocoşii.

Iarăşi prin ceaţa plină, Rugul meu arde la pas,

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com) Secretar de redacţie: Diana BUCŞA Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) Patricia GHEMEŞ (ghemes_patricia@yahoo.com) Cornel DRINOVAN (cornel_n_drinovan@yahoo.es)

Prezentare şi traducere: Alexandru G. ŞERBAN

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu nr. 6 Telefoane: 0256.35.66.26, 0744.575.853 Tiparul: West Tipo International Timişoara e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com web: www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara Materialele se primesc pe adresa redacţiei sau pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte la toate chioşcurile de ziare din Lugoj, în librăriile din Lugoj şi Timişoara şi la chioşcul MNLR Bucureşti


Actualitatea literară 26-27