Page 1

actualitatea literară

nr. 24-25, anul III

septembrie-octombrie 2012

n revistă a unirii scriitorilor din românia n www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara n

n Nicolae SILADE

După 35 de ani sau “ce-ai fost, ce eşti, ce-o să fii”

n proză Liviu ANDREI, Sebastian SPILER

Becir VUCOVICI

n Invitatul revistei

Despre culorile Premiului Nobel

n Magda Ursache

n Critică literară: Petru URSACHE

Omul din Calidor

goma

n poezie Daniela RAŢIU Nicolae SILADE n meridiane Jadwiga Mizińska Ryszard Kornacki

Mo Yan este laureatul Premiului Nobel pentru Literatură pe 2012


2 actualitatea literară

Mo Yan este laureatul Premiului Nobel pentru Literatură pe 2012

Nobelul literar a fost decernat în acest an chinezului Mo Yan, unul dintre cei mai celebri scriitori chinezi de azi şi unul dintre “cei mai pirataţi autori chinezi ai tuturor timpurilor”, potrivit criticii de specialitate. Mo Yan a fost premiat pentru felul în care “îmbină cu un realism halucinant poveşti populare, istorie şi contemporaneitate”, potrivit comitetului Nobel.

Nicolae SILADE

Despre culorile Premiului Nobel

„Pământul de departe văzut e-un clopot sugrumat/ Pe-o lacrimă enormă uscată lângă mare”, scria Ioan Alexandru în poemul Clopotele, din volumul Infernul discutabil. Nu ştiu ce imagine va fi văzut Felix Baumgartner, austriacul care a reuşit duminică, 14 octombrie 2012, în premieră mondială, saltul în cădere liberă din stratosferă, de la altitudinea de 39.000 de metri, dar deşi l-am urmărit cu sufletul la gură, ca pe Neil Armstrong când a păşit pe lună în 1969, parcă mie tot imaginea sugerată de Ioan Alexandru îmi place mai mult. Şi, dincolo de asta, cu tot respectul pentru încercările omului de a-şi depăşi limitele fizice, rămân la părerea că doar metafizica oferă cele mai mari satisfacţii. E la îndemâna oricui, iar gândul e cel mai performant vehicul pentru explorarea universului. Dar să revenim pe pământul nostru cel de toate zilele şi nopţile, spre a ne da cu părerea despre un alt eveniment mondial şi anume Premiul Nobel pentru Literatură. Nu cred că se aştepta cineva ca premiul din acest an să fie roşu, după ce fuseseră roşii cele pentru pace, din 2000 şi din 2010. Încă nu am auzit de un premiu verde, dar nu se ştie niciodată. E, în fond, treaba Academiei Suedeze pe cine premiază sau nu, dar prea sare în ochi politica acordării acordării multrâvnitului premiu. Dacă Nobelul pentru Pace poate fi acordat pe criterii politice, nu înţeleg ce amestec are politicul în acordarea premiului pentru literatură. O fi Mo Yan un bun scriitor, dar e şi membru al Partidului Comunist Chinez şi chiar vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din China. Ţin minte că în epoca de aur românii nici nu visau la Nobel, tocmai din pricina comunismului. Şi iată că acum, când am devenit şi noi capitalişti, Academia Suedeză premiază comuniştii. Dar să luăm lucrurile altfel. China a mai fost premiată în 2000, prin Gao Xingjian, emigrat la Paris în 1988. Deci există un precedent. Şi cum România a fost şi ea premiată în 2009, prin Herta Müller, stabilită în RFG din 1987, să sperăm că peste 12 ani va fi premiat şi un scriitor român. Lăsând gluma la o parte, mi se pare că prea mult râvnim la acest premiu, în loc să ne vedem de ale noastre, de scris şi de unirea scriitoricească. Şi chiar dacă îi putem număra pe degete pe cei care într-adevăr au meritat Nobelul literar, cred că îl vom obţine şi noi. Când îl vom merita. Deci, aveţi puţintică răbdare!

O talentată mânuitoare a condeiului, o poetă sensibilă şi delicată, Constanţa Buzea

“Ioana e tunsă scurt, blond-cenuşiu, Andrei are breton, şaten. Amândoi dorm frumos. Cresc în somn. Li se rotunjeşte capul. Au gene lungi, gură roşie, pielea strălucitoare şi moale. Andrei e ca un desen în peniţă. Ioana e un fruct bine mirositor. Le place să-i iubim, să se veselească, să glumească. Andrei are umor, Ioana mai puţin...” (1971) “Creştetul gheţarului” - Constanţa Buzea Prima soţie a poetului Adrian Păunescu, Constanţa Buzea (n. 29 martie 1941), mama primilor doi copii ai lui Adrian Păunescu, Ioana şi Andrei

In memoriam Constanţa Buzea (29 martie 1941 - 31 august 2012)

a încetat din viaţă vineri, 31 august 2012, la Spitalul Elias din Bucureşti. Fie-i ţărâna uşoară!

Fie ca Dumnezeu să îi hărăzească un loc între îngeri, pentru delicateţe, sensibilitate, lirism, bunătate, iubire!

n ilustraţiile numărului n Ilustrăm acest număr cu lucrări de Eugenia Olar şi Carmen Cecilia Olar, expuse la Galeria Pro Arte Lugoj

nr. 24-25 n sept.-oct. 2012

(Ioana trecută în nefiinţă în noiembrie 2011, la vârsta de 43 de ani, la un an după tatăl ei şi la câţiva ani după soţul ei), a murit vineri, 31 august 2012, la Spitalul Elias din Bucureşti. Poetă de o rară delicateţe şi de o reală severitate, a fost considerată de către critica literară drept una dintre cele mai importante poete contemporane, opera ei literară conţinând peste 20 de volume, fiind recompensată cu nenumărate premii, printre care Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei. Între 1974 şi 1989 a fost redactor la revista “Amfiteatru”, iar din 1990 a lucrat ca redactor la “România literară”. În “Creştetul gheţarului”, Jurnalul din anii 19691971, se dovedeşte o soţie iubitoare, o mamă bună, o parteneră de literatură extrem de competentă, se apleacă cu duioşie asupra universului copiilor, cărora le dă o educaţie deosebită, le simte fiecare schimbare, fiecare transformare. E o carte intimistă, care ne dezvăluie universul casnic, profesional, intelectual, atitudinal al Constanţei Buzea.Încearcă să înţeleagă toate schimbările celor din familie, ale copiilor, dar mai ales ale tatălui, văzut ca un titan, în confruntare cu toate aspectele vieţii. Amândoi firi visătoare, intelectuali de marcă, absolvenţi de Litere, foarte talentaţi, în căsnicie devin doi parteneri capabili să îşi împărtăşească sentimentele, să îşi crească, educe şi iubească copiii, dar pe fondul unei sensibilităţi acerbe care nu o lasă pe Constanţa Buzea să nu observe desele ieşiri din context ale soţului, precum şi faptul că acesta nu se înscrie în norme, trebuie perceput şi înţeles ca atare. Fragmentele cele mai interesante mi se par cele care relatează vizita celor doi tineri soţi, cu o bursă, în America, timp de un an de zile, corespondenţa destul de redusă cu cei din ţară, vizita la Mircea

Mo Yan („Nu vorbi“), pseudonimul lui Guan Moye, născut în 1955, este membru al Partidului Comunist Chinez şi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din China. Mo Yan a fost criticat pentru că ar fi prea docil faţă de Partidul Comunist Chinez şi că a participat în 2002 la o aniversare a 60 de ani de la o cuvântare ideologică a lui Mao Zedong, considerată de unii ca începutul suprimării artelor şi a cuvântului liber în China.

Eliade şi la soţia acestuia, intrarea în universul lui intim, Eliade fiind atunci spre finalul vieţii. Sunt pagini cu valoare de document. “Creştetul gheţarului” ne dezvăluie o soţie inteligentă, frumoasă, fotografiile de atunci ne arată o figură senină, visătoare, romantică, cu ochi mari, larg deschişi asupra vieţii. Observatoare extrem de fină a universului familial, a personalităţii lui Adrian Păunescu, dar şi a copiilor, pe soţul ei îl venerează, dar îl şi judecă, dându-şi seama că nu va dura căsnicia lor o viaţă. Iată cum îl vede la un moment dat (23 noiembrie 1969): “La începuturi, îmi păruse ca un gladiator. Luptând cu sărăcia lucie, cu foamea lui masivă care se vede şi azi. Adolescent în expansiune fizică, dând piept cu fantomele istoriei, cu tatăl deţinut politic. Ardoarea de a se afirma ca poet, ca lider şi “cel mai tânăr poet al acestei republici”. Neglijent în intimitate, cu ticuri de proastă creştere, în lume manierat, controlându-se, după caz. Bâlbâit în discurs, te prinde, te captează, cu idei, metafore îndrăzneţe, cu lozinci deraiate de la tipic. Amorul nostru - abrupt, nesărat, sumar (...), ca o nesăbuinţă. La orizont, în devenire, omulspectacol, cu două, trei feţe. Băiatul-buldozer pe scene şcolare, la tribună, improvizând uimitor, cu o foaie albă, goală, în mâna cu care gesticulează maiakovskian. Cu o memorie de excepţie, recitând, la nesfârşitele noastre plimbări prin oraş, Esenin... Acum produce cu orgoliu dovezi de alt soi. Îl preocupă şi îşi exersează tehnicile hărţuirii. Plăcerea evidentă de-a mă teroriza şi de-a mă maltrata, deocamdată verbal, rostind uneori acuze cu o intensitate inhibantă. Suntem împreună de opt ani...” Cartea a apărut cu ilustraţiile Ioanei Păunescu, inocente, pure, de când era mică, desene cu ea şi cu Andrei, dezvăluind un univers familial, vegheat de iubirea mamei şi a tatălui. Iată un fragment, sintetic, cu care se încheie Jurnalul: Când vine clipa de cumpănă Înainte de a coborî în pământ, Acolo unde curg fragmentar Iubirile neîmplinite, Frica de necunoscut, micile laşităţi, eroarea de sine a satisfacţiei şi descoperirii, Unde puţinul bine care-ar fi putut să fie sus Despică o gură colosală şi urlă, Unde răul de care m-am temut face măşti ridicole de sfială, Când frica de moarte s-a rezolvat în sfârşit, Cel mai greu este sufletul celui fericit... (Arhivă lirică) Şi iarăşi, un fragment despre amintiri: “Amintirile nu au de-a face cu trecutul nostru, cu timpul, cu locul. Amintirile suntem noi. N-am să mă decid uşor şi nici definitiv ce sunt amintirile, acte de avariţie sau acte de generozitate. Sunt chinul şi binecuvântarea, memorie palidă şi memorie în flăcări, film contradictoriu, mereu rulat, reluat, refăcut, bucuria şi groaza de a înmărmuri şi de a te topi în trecut...” Fie-ţi amintirea veşnică, Constanţa Buzea, şi fie ca viaţa ta închinată familiei şi scrisului, literaturii, copiilor, să fie prilej de pioasă aducere aminte pentru generaţii de contemporani!

Carmen MOLDOVAN

Edi tor ial

opiniile noastre

Festivalul Internaţional de Literatură “La Vest de Est/La Est de Vest”

În perioada 24-26 octombrie, la Muzeul de Artă (Palatul Baroc) din Timişoara, va avea loc prima ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură „La Vest de Est/La Est de Vest”. Timp de trei zile, oraşul de pe Bega se va transforma într-o platformă de întâlniri şi dezbateri la care au fost invitate să participe atât nume importante ale scenei literare europene, cât şi scriitori autohtoni (timişoreni, la această primă ediţie) de referinţă. Evenimentul reprezintă primul festival internaţional de literatură din România organizat de Headsome Communication în afara Capitalei,

un exemplu de descentralizare culturală de care avem atâta nevoie. Slavenka Drakulić, cea mai tradusă şi apreciată scriitoare şi publicistă croată a momentului, Richard Swartz, scriitor suedez şi unul dintre cei mai importanţi jurnalişti din Europa, Attila Bartis, unul dintre cei mai traduşi prozatori contemporani din Ungaria, Jan Koneffke (Germania), prozator, poet şi jurnalist, Vladimir Arsenijević, scriitor, traducător, editor, muzician şi publicist, unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai literaturii tinere,

alternative şi progresiste din Serbia, Philip O Ceallaigh, scriitor irlandez descoperit de Editura Penguin, stabilit în România, Vasile Ernu, născut în URSS, autor de referinţă, multipremiat şi tradus în peste 10 ţări, aceştia sunt oaspeţii pe care iubitorii de literatură din Timişoara vor avea ocazia să-i întâlnească la FILTM. Lor li se alătură, cu lecturi în avanpremieră, cinci scriitori timişoreni cunoscuţi: Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu, Viorel Marineasa, Daniela Raţiu şi Tudor Creţu. Amfitrionii celor trei seri vor fi: Mircea Mihăieş, Denisa Comănescu şi Robert Şerban.


critică literară

Petru URSACHE

nr. 24-25 n sept.-oct. 2012

actualitatea literară 3

Omul din Calidor

Nu cunosc alt scriitor român căruia să i se fi impus o grilă de receptare mai nedreaptă şi mai de nepătruns în propria-i cultură, spre cititorul de acasă, ca lui Paul Goma. Nu vorbesc de „proba grea”, ca formă de verificare a potenţialului valoric. În privinţa asta, scriitorul din Mana – Orhei şi mai-multdecît-exilatul de la Paris s-a dovedit totdeauna a fi puternic şi capabil să inspire deplină încredere. Opera întinsă şi masivă stă în faţă, iar cine şi-a propus s-o parcurgă, fie şi parţial, poate depune mărturie

duri ai Cortinei de Fier, după Ostinato (1971), Uşa noastră cea de toate zilele (1972) şi Gherla (1972), după aderarea la Charta Drepturilor Omului (1977), cu riscul vieţii şi al morţii pentru sine şi pentru tînăra lui familie, ca şi după Patimile după Piteşti (1981), Paul Goma devenise o personalitate mondială, ca om politic şi ca scriitor. Avea cale deschisă şi glorioasă spre cele mai înalte foruri internaţionale, preşedinţii de state, fundaţii culturale şi clericale, organizaţii ale omului; avea acces la edituri prestigioase,

vări în cel mai ridicol şi absurd mod posibil: acuzaţiilor vechi, fabulate în manieră comunistă, li se adaugă altele noi; fireşte, tot fără acoperire. Pe cine deranjează Paul Goma? Să fie la mijloc faptul că–şi apără „sărăcia şi nevoile şi neamul”? Sau că a rămas fidel, de unul singur, vechiului deziderat întru apărarea drepturilor omului (vis încă neîmplinit al omenirii moderne), ceea ce înseamnă, în fond, unul şi acelaşi lucru? Cenzura oficială a fost, chipurile, desfiinţată după căderea Cortinei

sonetul lunii 115 am fost nebun să mă iubesc cu tine când te iubeau atâţia mari nebuni mai buni mai răi mai fraieri decât mine că-ntr-un ospiciu nu poţi să-i aduni dar mai nebună ai fost tu pot spune să crezi că eu voi crede în minciuni când am văzut problema cum ţi-o pune cel mai frumos nebun dintre nebuni am fost nebun când am crezut în tine şi chiar şi azi aş fi înnebunit de n-aş vedea nebuni pe lângă mine de nebunie cum s-au lecuit ştiai să minţi credeai că te voi crede că însăşi frumuseţea te ajută să mă orbeşti cu ceea ce se vede să cred în ce aud sută la sută ştiam că minţi dar tu ştiai să juri să declanşezi o lăcrimare mută să faci cu excedentul tău de nuri minciuna mai frumoasă mai plăcută azi când îmi văd întreaga nebunie de a iubi de-a fi îndrăgostit îmi spun că adevăru-i o prostie în dragoste când nu mai eşti iubit dar inima tot bate ea nu ştie să înţeleagă ce i-am povestit şi tot mai crede speră să învie o nebunie care s-a sfârşit

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

în favoarea creatorului ei. Am în vedere, cu întristare, opreliştile ridicate în cale, la comandă, din interes partizanal ori din inconştienţă, chiar de către „ai săi”, interpretările tendenţioase, învinuirile închipuite, minimalizările, marginalizările pînă la limita tragică a asasinatului scriitoricesc şi moral. Peste ani, autorul ţine să amintească, nu fără cuvenitul reproş, perioada zbuciumată a începutului său editorial, în date şi în cifre: „Ostinato, volum terminat în 1966, a fost publicat în limba în care a fost scris, româna, în 1992 – după 26 de ani de aşteptare; Uşa noastră cea de toate zilele terminat în 1968, publicat în româneşte în 1992 - 24 ani de aşteptare; În cerc (1970-1995) - 25 de ani de aşteptare; Gherla (1972 – 1990) – doar 18 ani de aşteptare…; Garda inversă (1973 – 1975) - a apărut la „Univers” – după «doar» 24 ani”. În schimb, unele dintre ele (şi, aş zice, cele mai importante) au văzut lumina tiparului la vremea aproximativă a redactării, în limbi străine de mare circulaţie. Astfel că, în anii

lansa scriitori în lumea literelor, punîndu-şi semnătura, în chip de recomandare; îşi vedea comentate romanele în publicaţii şi sub semnături reputate. Pînă şi unele dintre micile canalii care îl denigraseră în ţară, cînd scăpau în lumea liberă, îl căutau, pe furiş, să-i ceară sfat şi ocrotire. Paralel, în sens cu totul opus şi duşmănos, conducerea ceauşistă de la Bucureşti, integrată prin moştenire directă lagărului moscovit şi comunist, desfăşura o îndîrjită campanie de urmărire şi de lichidare a omului şi a operei sale. Unora dintre marii scriitori ai exilului românesc, Mircea Eliade, Eugène Ionesco, Al. Busuioceanu, care, de asemenea, îi incomodau pe extremiştii dîmboviţeni, li s-au făcut anume concesii, măcar pe sărite, la intervale de timp şi pe fragmente din opere. Nu şi lui Paul Goma. Lucrul trebuie să ne dea serios de gîndit; cu atît mai mult cu cît starea de încordare continuă. Să spunem că înainte de decembrie 1989, ea se explică prin faptul că lumea europeană se împărţea artificial în două lagăre. Dar astăzi? De necrezut mi se pare faptul că se încearcă moti-

de Fier; am intrat în libertate absolută, adică de nici un fel, cum ar spune Petre Ţuţea, astfel că bucuria e (tot) de mîna stîngă. Războiul informaţional, reintrat repede şi în forţă în rol, măcinîndu-ne creierii, deformîndu-ne fa-cultăţile de memorizare, cu sistemele massmedia (plus şcoli dirijate dictatorial spre programe „alternative”, societăţi culturale, instituţii pseudo-academice) înlocuieşte diabolic cenzura, produce mari pagube în viaţa sufletească a contemporanilor. Angajaţi de presă şi de publicitate, nicicum oameni de meserie, nicicum adepţi ai valorilor pozitive şi apărători ai adevărului, operează conform listelor albe-negre, după interese de grup şi la comandă. În aceste condiţii, cititorul obişnuit, fără pregătire suficientă ca să poată rezista minciuniadei, se ia după valul artificial creat, cedează, începe să nu mai aibă încredere în propria-i putere de judecată. Cartea, indiferent de statut axiologic, de fond de idei, devine o marfă oarecare. Ce mai înseamnă lectura? Aştepţi liniştit, pe cît se poate, să fii dirijat de la „centru”, după apăsarea butonului de „dincolo”, unde se

decide cine trebuie să fie considerat sau nu scriitor. Proletcultismul este reciclat după voinţă şi în cea mai derutantă manieră cominternistă. Abia din acest punct subcultura are şanse să re-capete caracter „de massă”, adică să cuprindă toate categoriile de „oameni ai muncii” şi nemuncii, de la preşedintele de stat la aurolacul ori cuţitarul din colţul străzii. De ce să ne mai mirăm că pe acelaşi raft de librărie şi de editură, „bine cotate”, stau faţă-n faţă, ca La masa verde dintr-o cunoscută poezie (Maria Banuş), Banchetul lui Platon cu Băgău de nu ştiu cine. Masacrul în cultură este generalizat şi transformat în politică de „stat” (care aproape că nu mai există) şi de lojă masonică, peste tot activă. Individul se vede nevoit să-şi asume pe cont propriu răspunderea lecturii, dar în lipsa unor repere orientative benefice şi verificate prin tradiţie culturală. Dificultatea se acutizează în cazul scriitorilor mari. Cititorului i se cere să deţină tehnica utilizării criteriilor valorice, ceea ce se dobîndeşte din greu, prin lectură îndelungată, sistematică şi activă. Da, acestea (încă) se spun şi se repetă la şcoală, dar se vede treaba că problema trebuie luată şi reluată de la „început”, întrucît şcoala, practic, nu mai funcţionează normal. Dificultăţile cresc în privinţa scriitorilor „controversaţi”. Nici unul dintre marile genii ale omenirii nu a scăpat, aici în Est, nevătămat de tăvălugul proletcultist de ieri şi de azi, al „luptei de clasă”, al „primatului” conţinutului, al amendamentelor ideologice, etc. Astăzi Paul Goma deţine topul în cumularea de formule negaţioniste, puse în cîrcă agresiv şi absurd de slujitorii de presă. La vîrsta de numai cinci ani, cînd intra în viaţă, adică „debuta” ca martor şi participant la evenimentele tragice ale existenţei semenilor, i-a fost dat să asiste la spectacolul arderii cărţilor şcolii din satul natal, Mana-Orhei (Basarabia), unde tatăl său, învăţătorul Eufimie Goma, primise un asemenea ordin, împins din spate cu pistoale automate de o patrulă NKVD, condusă de tînărul Sapşa, fost elev în localitatea respectivă doar cu cîţiva ani înainte. Motivul arderii: cărţile incriminate erau scrise în limba română. Aşadar, „român” însemna ceva care trebuia neapărat distrus, nimicit, în serie cu „duşman”, „odios”, „burghez”, „năpîrcă”. Cuvîntul „fascist” încă

nu apăruse ca epitet incriminatoriu (trecuse puţină vreme de la Pactul Ribbentrop-Molotov, dar în curînd avea să fie inclus şi el pe listă. Eufimie Goma a fost apostrofat la data respectivă cu epitetele-injurii amintite; fiul, Paul Goma, avea să le moştenească; ba, îmbogăţinduşi rezerva, organele politice de la Bucureşti inventîndu-le, iar confraţii întru literatură, din patrie, punîndu-le în circulaţie. Lucrurile nu s-au oprit aici, mai ales după căderea Cortinei. Autorul Camerei de alături şi al Gherlei, al Patimilor după Piteşti şi al Săptămînii roşii s-a trezit în palmares cu epitetul acuzator de „antisemit”, pornit în văzduh ca un cartuş-trasor „de petrecanie”, din cine ştie ce ascunzătoare urîtă. Asta întrece orice măsură şi putere de imaginaţie. Prin ce s-a făcut vinovat, ca „român”, Paul Goma? Ce fapte a săvîrşit personal, ca să i se spună „antisemit”? De ce cărţile lui sunt nesocotite, blamate, terfelite ? Cum se face că elita noastră intelectuală, în măsura în care se mai poate conta pe ea, se lasă antrenată într-un joc perfid, fără măcar a face efortul minim de a se trezi la realitate, cu demnitate şi respect pentru adevăr? Nicăieri nu se află răspunsul exact şi de neclintit, decît în cărţile sale; gata formulat, doar să citim şi să ne lămurim pe deplin. Prin documente mărturisitoare, ca experienţe sensibile, totodată, şi de imaginaţie, pot fi spulberate acuzele nedrepte: cu condiţia să fie citite cu bună intenţie, fără prejudecată, cum i se pretinde unui lector responsabil şi matur; cu condiţia să fie parcurse toate scrierile, nu preferenţial, pe sectoare, mai mult sau mai puţin pe „placul” unuia ori altuia. Nu ne putem permite jocuri superficiale, receptînd, să zicem, cu precădere, jurnalele în defavoarea romanelor ori articolele de presă, redactate în perioada „Mişcarea Goma”, fără a da atenţie cuvenită memorialelor de închisoare. Mai ales că toate îşi corespund: transpuneri în chei variabile ale aceloraşi experienţe scriitoriceşti şi de viaţă trăită, la înalt nivel tensional şi zbucium continuu, din primii ani ai copilăriei pînă astăzi.


4 actualitatea literară

Daniela RAŢIU

poezie

Membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Societăţii Culturale Ariergarda Timişoara. Absolventă a Facultăţii de Jurnalistică din cadrul Universităţii de Vest şi a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Tibiscus. Volume publicate: „Ciorap cu firul dus”, poezie, editura Marineasa, 2005, Timişoara; „Ochelari de damă”, roman, editura Brumar, 2005, Timişoara; „In Vitro”, roman, editura Cartea Românească, 2006, Bucureşti; Volume colective: „Cartea străzii Eugeniu de Savoya”, Brumar, Timişoara, 2009 – proiect cultural Ariergarda; „Strada Augustin Pacha – Curţi interioare”, Brumar 2011 – proiect Ariergarda; „Poeţi din Banat. Cele mai frumoase poezii, Antologie de Marian Oprea”, Brumar, 2011.

postmodernism miros de cafea de creioane de oraş de tramvai miros de dragoste de transpiraţie lemn ud şi lemn pus pe foc pârâind miros de cărbune de tuş de tempera de tub de culoare acrilic miros de carte proaspăt cumpărată de ziar de pâine caldă şi de cornuri miros de cărţi vechi de ploaie de piele iubită miros de cearşaf de teatru de bodegă miros de parfum doar franţuzesc de filosofie aburită de poezie searbădă miros de tristeţe de dezolare de cinism mirosul postmodernismului atins de depresie miros de miros gust de amar de dragoste de vin fiert cu scorţişoară gust de eter de tine de goliciunea comestibilă de înjurătură de lacrimă sărată gust de crud de piersică de roşul zaharisit al pepenului gust de cafea gust de bun gust gust de high life de şubred de languros gust de cerneluri de alchimie gustul teatrului de-adevăratelea gust de gust non disputandum văzul ca un interogatoriu văzul de vulture de muscă cu milioane de ochi văzul fugind în lume de frica cataractei te văd nu te văd văzul cu sprâncene văzul neverosimil văzul ce vede şi nu cercetează ochi de sticlă aud mii de cai alergând te aud pe tine chiar dacă umbli în vârful picioarelor aud tastele curgând punând cap la cap litere aud şoaptele cuvintele săgeţi aud chiar dacă ţi se pare că nu aud gândurile cum se bulucesc de-a valma în capul meu în privirea ta aud ce spui şi ce nu spui aud cum trece timpul prin oraş făcând haltă pe epiderma mea pipăi pielea ta caldă simt străfulgerarea ta simt aerul cum îmi umblă prin păr iubindu-mă cu adevărat pipăi acele pe care le ai abia ieşite din pielea-ţi pipăi cuvintele le simt tolănite pe ceafa mea mai să îmi intre sub piele plescăi secundele zemoase zdrobesc cu incisivii timpul colţuros pipăi liniile din palmă pipăi pipăitul miros pipăitul şi gust auzul văzul îl mixez cu mirosul şi scot untul din toate le las la dospit până când o cocă bulbucitoare aruncă în afară mirosul galben auzul albastru văzul verde de clorofilă pipăitul ocru şi gustul movuliu aspru le iau colorate uşor brumate le iubesc le urăsc le reneg le adopt miros de gust de văz de auzit de pipăit facem dragoste…

prozaice oraşul plin de felinare de femei uşoare de bodegi mirosind a alcooluri rafinate oraşul ca o maşină de cusut ce rupe ţesătura firavă a trupurilor noastre oraşul care ne înghite cu tot cu fantasmele noastre cu sufletele noastre ţinute în frâu speriate de viteza bolizilor clasa S oraşul cu pictori ascunşi la mansarde cu modele 90.60.90 cu ziare calde şi pâine mucegăită oraşul cu trubaduri din anzi cu schizofrenici baricadaţi în camere de spital cu înserarea luminată de neoane şi afişe scurtcircuitate *** condiţia socială şi umilinţa condiţia socială ca o femeie ajunsă ca un bărbat ascunzându-şi la hilton palace bătăturile din palmă condiţia socială ajunsă la matrimonială ca o ruşine ca o scursoare condiţia socială ca şi alergătorul de cursă lungă ca un pian dezacordat sunete false nailon înflorat / spoturi condiţia socială ca o mare doamnă fostă curtezană *** poeţi obosiţi alcoolici din vocaţie muzele lor studente speriate cu oja crăpată mentorii lor cu bărbi încâlcite cu tomuri vândute anticarului cu studii superioare colocvii fursecuri şi seminarii poeţi obosiţi alcoolici din vocaţie căutându-şi poemele în pieţe târguri şi saloane anuale poeţi pricăjiţi cu pungi de nailon îndesate pe cap ploaia îi inspiră aşa până la colţ unde-i bodega “pentru trei zloţi” *** balerine ieşite la pensie la 35 de ani nici balzac nu ar vrea să asiste la piruetele lor scena prăfuită colbul provoacă crize de astm balerine cochete la 35 de ani fără cabină de machiaj personală balerine astmatice unde-i degas discuri cântând în surdină încă o dată şi încă o dată lacul lebedelor de ceaikovski poante uzate rochiţa îngălbenită tivul pleznit balerine ieşite la pensie cu crize de astm de la albumul foto cu participări dincolo *** trotinete biciclete şotroane buburuze corturi vecina alina şi scena de teatru de sub scara blocului maidanezi cu fundiţe pisici înecate de-a v-aţi ascunselea pe sărutate nota zece şi coroniţe volume primele cărţi cu nopţi de dragoste pe explicate roşu primul ruj şi primul dermatograf ada verde cel negru s-a terminat prima fată sânul

nr. 24-25 n sept.-oct. 2012

ei ca un măr abia crescut în luna iunie ştrand prima baie el şi ea şi îngheţata topită de buzele lor… aşternut *** tramvaie goale tapiseria scaunelor găurită maria iubeşte gelu compostor dă-ne doamne aveţi milă seminţe el şi ea doamna cu tricou galben transpiraţie ochiul albastru case biletul cu două călătorii tramvaiul se retrage în depou

prozaice saltimbanci pe catalige oraşul a luat foc l-aţi asediat domniţe vopsite carne fumegând butoaie de vin într-un delir ce pare a nu se mai opri meseni oraşul palpită asediat de domniţe văpsite saltimbanci pe catalige creta colorată desenează harta oraşului personalitate dublă de femeie de stradă pictori fără cotizaţie la uap te desenează în cărbune cumpărat din magazinul de mezeluri oraşul ca o halucinaţie bizară melancolică saltimbanci adunându-şi bulendrele vopsite cu tempera lăsaţi oraşul trist ca o boală la cap *** ploaia toarnă peste oraş electrizându-i simţurile praful o mocirlă din care sculptorii modelează figurine în care sufletele oamenilor devin captive ploaia declicul mental al celui de sus întristezi domnişoarele femeile şi beţivi ce nu pot sta pe terase ploaia ca o buclă temporală în care sartre încearcă să scape de tristeţe de moarte şi frica de viaţă ca o durere în viscere ploaia cu umbrele şi fără cu ciorapi lycra lipiţi de pielea înfiorată a picioarelor ca şi lipitoarele movulii hai du-te acasă la tine *** mad about you iubire sinceră de internet nu mai pot trăi fără tine soarele îţi iubeşte pielea cuvintele tale explodează în mine spui tu eu în tine colind ca un supersonic făcând haltă în inima-ţi roşu-vişinie pozele tale odihnesc în adresa mea de net ce iubire stranie spui mad about you închide internetul şi hai să mănânci spune ea am auzit sunt una cu internetul am devenit dependentă de taste spui tu ştiu cum gândeşti nu trebuie să ne vedem ca să ne iubim putem să o facem şi aşa it is safe and clean mad about you ai băut prea mult orice femeie e frumoasă în felul ei care fel cel de-a v-aţi ascunselea timpul curge la fel de astenic timpul ce are nevoie de o resuscitare aşa şi eu *** cărţi asemenea buclelor temporale le uit mereu pe noptieră cafeaua cu mirosul ei de fericire surogat o uit mereu pe aragaz chipul tău văzut zi de zi uit cuvintele tale sau mă fac că le uit tu oricum nu le-ai gândit niciodată televizorul cu plajele de la tropice mă prefac că sunt cu tine acolo ce stupizenie licoarea chihlimbarie nu mă va scăpa de ruşinea expunerii publice intru pe internet o gură de artă mă calmează şi multă cafea inima o ia la vale de parcă ar fi un bolid scăpat de sub control nu s-a întâmplat niciodată ce am dorit sic tranzit gloria mundi

dedicată oraşului oraşul cu blonde misionare în paltoane negre din caşmir americance cu osaturi ferme de marlin monroe cu tramvaie scrâşnind cu domnişoare ce visează sexul animalic cât mai animalic cu femei triste şi boschetari chiauni de capul în care circulă doar etericul aurolac oraşul ca un stigmat ce ne aglutinează într-o pastă cu iz de mentol cu doamne trecute de prima tinereţe ruşinate când cumpără costume din stofă de la second hand pentru bărbaţii lor universitari scorţoşi cu vise puse sub obroc oraşul şubred cu datorii cu restanţe cu gunoaie reciclabile cu cocktailuri cu magazine de lux şi second hand-uri cu duiumul ce oraş ca un mucegai de bun-gust sau de kitsch cu pretenţii ce adunătură de poveşti ascunse în spatele ferestrelor bărbaţi şi femei într-un oraş în care iubirea umblă deghizată în plăcere pe bani în divorţuri în maternităţi cu femei ce nu pot iubi decât bărbaţii altora iar bărbaţii nu pot iubi decât femeile playboy nude şi fără întrebări oraşul cu maşini de lux purtând bărbaţi ajunşi şi femeile în treninguri de plastic ce le arde pielea dintre picioare ce oraş ce femei ce bărbaţi

inventar aţa albă de cusut dalta ciocanul gândurile le trec prin gaura acului elefantul pielea ta algocalmin diazepam extraveral televizorul becul chior obrazul tău mâinile supliciul la care dragostea te supune inima ca o himeră aşternutul ca un plasture pe trupul meu flămând tu şi eu ca două tulpini în acelaşi vas plin ochi cu amintirile şi dorinţele cu secretele noastre pansate şi ambalate frumos nu le mai recunoaştem nici noi foi albe frigiderul gol plase de nailon ligheanul cu rufe rujul bej sidefat pasta de dinţi lama de ras spray agenda mobilul mesaje suntem atât de aproape doar atât pot fi de aproape un bărbat şi o femeie inventarul vieţii noastre de femeie stranie şi de bărbat cu planurile clare şi concise fără rabat de la iniţial televizorul emite reclame cu mult albastru şi galben secolul 21 cu femeia şi bărbatul ce nu cer prea mult şi nu dau mai mult decât ceea ce au primit pe inventar


Sebastian SPILER

nr. 24-25 n sept.-oct. 2012

proză

Despărţirea

Realizez că o iubesc. Are exact un metru şi şaizeci şi şase de centimetri, pielea uscată cu două coşuri pe faţă şi încă patru pe frunte, sub păr, iar părul este un castaniu deschis ce în lumina soarelui luceşte cu reflexe roşcate. Mai văd că are un zâmbet unic, obrazul ei drept ridicându-se mult mai mult decât cel stâng, iar în timp ce zâmbeşte ochii albaştri i se luminează şi pe moment cearcănele-i dispar. Munceşte prea mult. Văd totul dintr-o privire. Printr-un zâmbet, pur şi onest, îmi spune că mă iubeşte. Nu e pentru că nu ar putea să găsească pe altcineva, sau pentru că ar crede în mod naiv că suntem suflete pereche, nu e nici măcar pentru că aş putea să îi ofer ceva ce nu are deja, mă iubeşte pentru că.. mă iubeşte, simplu şi necondiţionat. Iubirea mea e de fapt doar o reacţie, o iubesc pentru că mă iubeşte. Putea să fie orice altă femeie în locul ei, aş fi iubit-o la fel cum o iubesc pe ea. Dar nu o iubesc cu adevărat pe Andrea. De ce... Alarma sună cu furia unui tunet. Mâna stângă se mişcă cu o voinţă proprie şi apasă butonul de amânare. Mai stau în pat câteva minute şi apoi lupt cu vitejie ca să mă trezesc. Mă simt de parcă aş fi mahmur, dar realizez că nu e decât luni. Dinţi periaţi, faţă spălată, îmbrăcat şi gata pentru muncă. Nu fac cafea, mic dejun sau duş, pentru că asta ar însemna mai puţin timp pentru somn. Când îmi văd şeful îl salut în mod normal: ,,Bună dimineaţa’’, iar el îmi oferă în mod iritant aceeaşi replică: ,,Bună ziua’’. ,,Dimineaţă a fost când te-ai trezit tu’’, mi-a explicat. Într-o zi l-am găsit răsfoind prin documente, cu spatele întors l-a mine, iar când l-am salutat mi-a răspuns în mod surprinzător cu ,,Bună dimineaţa’’. O secundă mai târziu, realizând greşeala, a întors capul spre mine şi aproape că a ţipat: ,, Bună ziua’’, tuşind apoi de parcă să-şi cureţe gâtul. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă într-o zi aş trece pe lângă el fără să spun nimic. M-ar saluta el mai întâi sau ar aştepta ca eu să iniţiez scena? Sau am trece unul pe lângă celălalt fără să spunem nimic? Sau întreaga pânză a universului ar începe să se rupă? În timp ce lucrez îmi aud stomacul cum mârâie nervos. Nu-i nimic neobişnuit. Încerc să sar peste partea în care îmi promit că o să mă trezesc mai devreme mâine, că o să-mi pregătesc o omletă cu nişte şuncă prăjită, bacon, poate puţin caşcaval, dar cu siguranţă multă ceapă. Saliva se adună precum hoarde barbare în gura mea şi îmi aminteşte încă o dată că la ora asta mâncarea nu poate fi decât un gând nociv. Ziua arde completând formulare şi semnând documente, jumătate dintre care nici măcar numi amintesc pentru ce sunt, le scriu în mod automat, iar gândurile mele se desprind uşor de realitate, precum frunze veştede de pe crengile unui copac, frunze ce mai apoi se pierd în vânt. Înainte obişnuiam să mă uit la ceas, priveam cu nerăbdare cum limba pentru secunde se alinia într-o manieră cosmică cu cea pentru minute, moment divin în care ieşeam de la lucru. Nimic nu se schimbă, mâine tot aici o să ajung, iar opt ore tot aici or să moară. Aud uşa, Andrea intră în apartament. Mă atacă cu un sărut şi face momentul despărţirii cu atât mai neplăcut. Tot nu ştiu cum să procedez, chiar dacă am trecut scenariul prin cap de o mie de ori. Ar fi trebuit să o fac prin telefon, sunt de acord, poate că e josnic, nepoliticos, imatur şi toate celelalte, dar de ce nu dacă asta rezolvă în mod eficient problema? E timpul. Trec rapid totul încă o dată prin minte: ,,Andrea, trebuie să ne despărţim, nu eşti tu de vină, sunt eu etc.’’, încă câteva clişee, apoi încerc să îi vizualizez faţa nervoasă: ,,Nesimţitule, după tot ce am făcut împreună, după câte am sacrificat pentru tine’’, câteva înjurături, ceva non-sens, poate o palmă, un bibelou spart şi cam asta e tot. Capul ei se propteşte moale peste umărul meu stâng, iar pătura îi îmbrăţişează trupul dezbrăcat. Cred că doarme şi judecând după zâmbetul sublim aş putea spune că e undeva în ţara minunilor. Merg în linişte spre bucătărie şi îmi fac o ceaşcă de ceai. Astăzi nu a fost ziua potrivită, dar mâine trebuie să îi spun neapărat. Mă sărută şi apoi pleacă la lucru. Afară se aude ploaia subţire de dimineaţă şi scurte reprize de vânt. Întunericul se rupe încet sub primele raze de lumină. Pentru prima oară în ultima lună îmi fac cafeau. Sorb primul strop şi alarma deja sună. O opresc iar pentru următoarele cinci minute, cât îmi savurez băutura, totul se opreşte. Eram pe cale să îmi îmbrac pantalonii când am realizat ceva: Astăzi nu vreau să mă duc la lucru! Desigur nu era o ocazie specială, simţeam ce simte aproape fiecare individ înainte să se ducă la lucru, cu o singură excepţie, astăzi simţul datoriei, al responsabilităţii, sau în orice caz acel simţ care te ridică şi te duce la lucru, nu era prezent! Am pus mâna pe telefon şi mi-am sunat şeful, i-am spus că sunt bolnav şi că nu pot veni la lucru. A început să îmi pună o serie de întrebări: Eram oare cu adevărat bolnav? Am fost la un doctor care să confirme asta? Care anume erau simptomele mele? Destul de repede a ajuns la concluzia că nu sufeream de nimic serios şi că puteam să vin la lucru. Normal că nu era serios, nu eram bolnav, amândoi ştiam asta. Dar situaţia era următoarea: nu eram un leneş care lipsea de la lucru constant, nu îmi luasem o zi

liberă în ultimul an, iar de fiecare dată când eram chemat în weekend veneam. Când şeful, şi mai nou doctorul meu, a insistat ca eu să vin la lucru, nu am putut decât să îi spun simplu: ,,Sunt bolnav!’’ şi apoi să închid telefonul. M-a sunat înapoi, dar eram prea bolnav ca să mai pot răspunde, aşa că m-am dus din nou în pat. După vreo două ore de somn, m-am trezit cu soarele vibrant pe faţă. Nu aveam niciun plan, nu exista nimic urgent de făcut, nici o chestiune care nu suferea amânare, aveam o zi complet liberă. De fapt, exista un singur ghimpe în ziua de azi, Andrea, trebuia să o sun şi să pun capăt relaţiei. Am decis să rezolv această chestiune chiar acum. Telefonul a început să sune şi din obişnuiţă am început să planific în minte tot ce aveam să-i spun, dar nu am ajuns decât la ,,Bună, Andrea...’’, când a răspuns. În jumătate de secundă mi-a explicat că nu poate vorbi acum şi a închis. Am încercat să o sun din nou, dar fară succes. Nu contează,

mai devreme sau mai târziu, rezultatul e acelaşi. Între timp mi-a venit o idee: plimbare! M-am găsit curând în mijlocul oraşului, înconjurat de clădiri mari şi mici, noi şi vechi, majestuoase şi umile, ştiam unde sunt şi totuşi nu ştiam. Acolo era clubul rock în care m-am îmbătat pentru prima oară, dar acum era un magazin pentru rochii. Nu foarte departe am văzut ceainăria în faţa căreia am sărutat prima fată, acum purta semnul: ’’De Vânzare’’, în geam. Magazinul de muzică unde mi-am cumpărat prima... obişnuiam să cânt la chitară! Şi obişnuiam să am cele mai încâlcite conversaţii cu Alex, prietenul meu cel mai bun. Într-o zi a plecat spre Franţa şi, deşi neam sunat deseori, cu timpul am pierdut legătura. Carmen urma să mă înveţe să pictez, dar nu s-a mai întâmplat. Îmi amintesc diverşi oameni, diverse evenimente şi îmi amintesc cum spuneam: ,,Chiar nu pot veni, lucrez mâine’’, dar deseori eram lipsit de sinceritate. Am început să caut printre numerele de telefon, în afară de Andrea şi mama, nu prea mai aveam pe cine să sun. Acesta... acesta sunt eu. Eu sunt bărbatul acesta de pe bancă, nu am niciun motiv să mă ridic şi să plec altundeva. A trecut o oră sau doar cinci minute? Nu mă întreba, fiindcă nu ştiu şi nici nu îmi pasă. Aştept pe cineva? Nu. Aştept ceva? Nu. Sunt...? Nu! Doar stau aici şi eventual nu am să mai pot să fac nici asta, va trebui să mă ridic şi să plec. Am cumpărat un ziar şi am început să îl răsfoiesc. Am găsit un anunţ interesant, o poză cu nişte căţei şi scris sub: Bullmastiff, şase săptămâni, registraţi, verificaţi de veterinar şi cu certificat de sănătate etc. Mi-am dorit de mult un câine, dar propaganda părinţilor mei m-a oprit: câinii latră, salivează, năpârlesc, zgârie parchetul, atacă străinii, miros urât, sunt costisitori şi toate lucrurile neplăcute pe care ţi le poţi imagina. Dar toate acestea nu mai contau, vroiam un câine! Cu restul aveam să mă descurc. Am apelat numărul de telefon şi o voce joasă m-a întâmpinat şi mi-a dat toate detaliile necesare. M-am grăbit spre casă. Curând am auzit soneria şi am găsit un om de vârstă mijlocie în faţa mea. Vocea lui deja groasă părea să fie amplificată de mustaţa stufoasă. L-am plătit, am semnat documentele şi după câteva explicaţii am fost dotat cu un pui de câine. Mi-a spus că numele lui e Bruno şi, deşi doream să îi aleg eu numele, am decis să rămân cu acesta. Stăteam pe podea, jucându-mă cu el, când am auzit uşa. Andrea s-a oprit, ochii i s-au luminat, apoi a început să sărute câinele confuz. Am rămas surprins când m-a întrebat de ce am cumpărat un câine. Am folosit expresia ,,din senin’’, o expresie pe care nu am înţeles-o niciodată, de ce nu ,,din tulbure’’? Oricum, după ce am meditat o clipă, nu am putut decât să răspund: ,,Pentru că am vrut un câine’’. Existau desigur mai multe motive, dar nici eu nu le înţelegeam. Criza vârstei de mijloc? Am întrebat-o pe Andrea de ce mi-a închis telefonul, în speranţa de a pregăti terenul pentru încheierea relaţiei. ,,Tocmai am intrat într-o întâlnire importantă cu şeful’’ Eram furios (sau cel puţin am încercat să fiu): ,,Puteai să mă suni după aceea!’’ Mi-a luat mâinile în ale ei, s-a uitat în ochii mei şi a spus: ,,A fost o întâlnire importantă. N-am mai avut când să te sun înapoi.’’ Nu aveam şanse să încep o ceartă, aşa că am trecut direct la subiect: ,,Andrea, am ceva foarte important să îţi spun.’’ Apoi a făcut ceva ce m-a dezarmat complet, şi-a pus gentil mâna peste buzele mele şi a transformat o întrebare într-o

actualitatea literară 5 cerere: ,,Poate aştepta până mâine?’’ Forţa acestui mesaj! Expresia ochilor, inflexiunea vocii, atingerea ei catifelată! Încă o zi nu avea să mă ucidă, dar nici nu puteam să spun nu. Am lăsat tăcerea să răspundă. Trupul ei era deasupra mea, crea fricţiune. În lumina semi-obscură îi vedeam contururile feţei. Te trădez, am căldura trupului tău, respiraţia ta, părul tău dezordonat ce îmi gâdilă faţa, dar nu mai eşti a mea, nu te mai iubesc. Îţi fur fiecare sărut, fiecare linie frumoasă a trupului, fiecare cântec al fiecărui râset. Nu am vrut asta. Aud un ceas cum sună, pe Bruno cum latră, dar de data asta foarte tare şi alert. Îmi văd şeful, îmbrăcat precum un cerşetor, îşi dă jos pălăria şi mă salută: ,,Bună ziua’’. La distanţă, văd un copac imens, frunzele portocalii se desprind de el şi dezvăluie scheletul masiv. O caut pe Andrea, dar nu o găsesc. Totul e tulbure şi pământul se mişcă. Un râu ce străluceşte alb în lumina soarelui. Un curcubeu de stele ce se sting şi se aprind lent. Ziua în care m-am născut şi ziua în care am murit. În depărtare o văd pe Andrea cu spatele întors spre mine. Încerc să ajung la ea, dar mă împiedic şi cad pe jos. Încerc să-i strig numele, dar nu pot. Pleacă şi nu ştie că sunt în spatele ei. Ceasul bate puternic şi dezvăluie miezul nopţii. Treptat sunetul se transformă în lătratul lui Bruno, prin perseveranţa căruia mă trezesc. Andrea plecase, fără îndoială, la lucru. Aveam un zâmbet ce se lărgea cu fiecare nouă literă ce o scriam în cererea pentru demisie. Astăzi era o zi nouă! M-am asigurat că Bruno are mâncare şi apă, iar apoi am început să îmi pregătesc micul dejun. În timp ce făceam omleta (cu foarte multă ceapă), nara mea dreaptă s-a desfundat şi am mirosit lumea ca pentru prima dată. Am deschis geamul, iar briza avea un miros de dimineaţă, un gust, un sunet muzical, puteam să o ating şi ea mă atingea pe mine, puteam să o văd în felul în care mişca lumea, norii, praful, părul lung al unei femei şi fusta ei scurtă. Nu mai eram aceeaşi persoană de ieri, acum eram posedat de dorinţa frenetică pentru schimbare. Vroiam să învăţ lucruri noi, să cunosc oameni noi, să vizitez locuri noi. M-am gândit să mă duc din nou la facultate. Cu siguranţă nu sunt prea bătrân pentru aşa ceva şi nu există niciun motiv serios să nu mă duc. Am căutat online diverse locuri, ore întregi petrecute în abundenţa de opţiuni. În timp ce mă documentam, o întrebare şi-a făcut loc în minte, ca un oaspete nepoftit ce nimereşte peste o petrecere. Să fie asta criza vârstei de mijloc? O nevoie de a mă reinventa? O tentativă disperată de a părăsi pereţii sufocanţi ai vieţii mele cotidiene? Un impuls haotic pentru o schimbare drastică? Nu putea să fie oare doar dorinţa mea de a deveni mai bun? Dorinţa de a învăţa lucruri noi, de a cuceri noi provocări? Chiar trebuie ca fiecare acţiune a unui om să nu fie decât o draperie subţire în spatele căreia se ascunde subconştientul său? Andrea mă sunase. Aveam două locuri rezervate la un restaurant pentru deseară şi, deşi am încercat, nu era cale de refuz. Cu siguranţă era ceva important, o promoţie? Despărţirea avea să fie de zece ori mai dificilă. E ciudat cum anumite lucruri îţi pot da emoţii. E natural să simţi afecţiune pentru cineva dacă ai petrecut mult timp cu persoana respectivă. E normal să fii trist după ce te desparţi de acea persoană. Dar cum ar trebui să te simţi înainte să o faci? În timp ce mă îmbrăcam, Bruno era angajat într-o luptă feroce cu unul dintre pantofii mei. Nu mă îmbrăcasem niciodată mai încet. Am stat cinci minute doar ca să încalţ un ciorap. În oglindă am văzut imaginea unui om absent, lipsit de orice simţământ în afara celui de greutate. Norii au început să se clatine şi ploaia a izbucnit. Speram ca Andrea să întârzie, dar era deja acolo, aşteptându-mă. Sărutul a fost rece şi distant, de parcă ştia că avea să fie ultimul. Într-un fel îmi doream ca acum să fim din nou la mine acasă, mâncând pizza şi jucând cărţi. M-am găsit prins într-un moment de linişte ce-mi tocea încet sufletul. Apoi mi-a spus sec, ,,din senin’’, lipsit de orice culoare şi fără avertisment, cum numai Andrea ar putea: ,,Vreau să ne despărţim’’. Am întrebat-o de ce, am încercat să aflu dacă putem rezolva problema, dar era prea târziu. A plătit masa, apoi s-a ridicat şi a plecat. Acum mă găsesc din nou singur, la o masă goală şi nu ştiu de ce sunt aici. Adio, Andrea!


6 actualitatea literară

confluenţe

nr. 24-25 n sept.-oct. 2012

Ela Iakab

Moartea, o pustie a hierofaniei promise

Poezia lui Laurian Stănchescu plăsmuieşte vâltori, genuni, explozii de stele şi materii cosmice, vârste, zvonuri şi focuri ancestrale, lumina „necreată„ (cum o numeau marii mistici ai lumii) şi întunecimi de cântec, pietre cu lumină şi întuneric rotitor, aripi vechi şi păsări evanescente, oraşe diafane şi oraşe care ard pe rug, tăceri, flăcări şi cenuşă, linişti, lespezi, ofrande. Orbiri, arderi, zbateri, nelinişti, tresăriri, abisuri, goluri, tulburări, înfrigurări. Vise şi dansuri cu iele, prevestiri şi vestiri de oracol. Vechi rituri de împerechere cu apa, strigăte, răzvrătiri. Vânători, încleştări, rătăciri nocturne, ademeniri şi chemări stranii, desprinderi de trup, levitaţii,

ascensiuni. Istoviri, prăbuşiri, umbre şi semne ale morţii. În centrul viziunii lirice e aşezată existenţa poetului, o mare singurătate întoarsă spre sine, contemplând pelerinajul eului printre metamorfoze, descoperind în oglinda sinelui veşnic alt chip. Transfug în propria viaţă, făptura ciudată, fără chip şi nume, e, pe rând, nostalgicul tulburat de spectre (mama, femininul lunar, tatăl, îngerul, Isus Christos, zeiţe şi iele dansând frenetic), arcaş himeric, vânător al semnelor rupestre, ascet urcând spre divin pe o cale singulară, numai de el ştiută, bătrânul coborât dintr-o luntre celestă, înţeleptul primit în cercul epifaniei. În sine şi în afara sa, în abis şi în înalt, se rotesc vedenii şi epifanii: „în pulberea caldă a pietrelor / Isus a găsit alinare / pentru picioarele sale obosite / de atunci eu locuiesc în această pulbere / care se înalţă mereu” (Credinţa pietrei). Sfinţenia nu se dăruieşte omului la capătul strădaniilor istovitoare şi a jertfelor blânde, ci după măsura cântecului mut din sufletul sonor, însetat de Dumnezeu până la desprindere de sine şi de aură, până la migraţie în sfâşiere metafizică:

„Doamne/ în picăturile sângelui tău/ mă retrag în meditaţie/ şi odată cu ele /picur şi eu” (Clipa mântuirii) Lirica erotică aduce în spaţiul poemelor imaginea unui rătăcit în deşertul iubirii. Mereu străini

de beţia extatică a contopirii, îndrăgostiţii rămân doi străini răpiţi într-o apropiere ciudată, de vreme ce nu sunt niciodată un cuplu. Rătăcitorul se închide în deşert nu pentru a se purifica de atracţia fructului interzis, ci pentru că noima existenţei sale e

erosul thanatic: „din tine toată/voi îmbrăţişa/ numai inima/apoi/o voi aşeza/ peste mine/ca pe o lespede/grea/ şi plină/de moarte” (Săpânţa în al zecelea gând) Dar sensul erosului rămâne ascuns în poemele despre… moarte. O rostire aproape sacră („moartea mea e o scriere străveche”- mărturiseşte poetul) transcrie experienţele din moarte şi de dincolo de ea. Laurian Stănchescu face din moarte o vamă transcendentă, o pustie a hierofaniei promise: „Doamne / dă-mi mie / moartea / ta / pentru / totdeauna /voi sta în ea /ca într-o înviere” (Săpânţa în al treizeci şi treilea gând). Şi a unui eros ciudat, încărcat de o densitate şi fascinaţie astrale: “Moartea / este o stea luminoasă / fără memorie / ea-şi poartă sufletul / numai în ea / iar noi / viii şi morţii /credem că sufletul acesta / este numai al nostru / sufletul acesta / care desparte / viii de morţi /prin acelaşi suflet”. (Săpânţa în al şaselea gând) Răpit într-un cerc invizibil, peregrinul uită de sine, trăind beatitudinea. Şi când fulgerul extatic piere, se depărtează de sine, pribegind într-o tristeţe de-

vastatoare pe un pământ tăcut, nemişcat. Solitarul cu origini în cer se întoarce la existenţa telurică ascunzând o înfricoşare paradoxală, înfricoşarea celui ce poate fi alun-gat din moarte, ca Adam din pa-radis. Moartea, pustie plină de amintirea mărilor care se despart sub toiagul lui Moise. Moartea, pustie care îl iubea pe Ioan cu iubirea lui Dumnezeu. Întors din preajma divinului, cel care aleargă mereu pe un arc enigmatic nu mai e o făptură omenească, ci un morosophos dăruit cu o pecete pe care trebuie să o ascundă.

De la Timişoara la Viena. Amintiri spuse, trăite, dorite, împărtăşite de Ioan Holender Întâlnirea, din 8 octombrie 2012, cu cel mai longeviv director al prestigioasei Opere de Stat din Viena, Ioan Holender, a permis lugojenilor o întâlnire directă, o interacţiune vie cu o personalitate marcantă, un real ambasador al culturii şi valorilor româneşti peste graniţe! Dubla lansare a celor două volume autobiografice, “Spuse, trăite, dorite. Amintiri” şi “De la Timişoara la Viena”, a fost un eveniment organizat de Primăria Lugoj, Biblioteca Municipală Lugoj, Uniunea Scriitorilor din România - filiala Timişoara, Galeria “Pro Arte” Lugoj, cenaclul şi revista “Banat”. Volumul “De la Timişoara la Viena” constituie cea mai frumoasă descriere a relaţiilor domniei sale cu Timişoara, Ioan Holender având o capacitate deosebită de a „admira”, dar şi de a spune fără emfază ceea ce nu-i place, afirma criticul literar Cornel Ungureanu, în alocuţiunea sa din deschiderea evenimentului. „Lumea celor ce vor să pară mai mult decât sunt nu a fost niciodată şi a mea”, recunoaşte însuşi autorul. Sentimentul că se află în faţa unei personalităţi a fost încadrat cronologic ca apariţie în prima treime din viaţa sa, la Timişoara, în contact direct cu artiştii instituţiilor de cultură. Acest sistem de referinţă a avut o importanţă crucială, reuşita sa în ciuda vicisitudinilor întâmpinate are o explicaţie cât se poate de simplă: „Vreti să ştiţi de ce şi cum de un nonvienez ajunge şeful cel mai longeviv al Stadtsoper? Simplu: pentru că este un profesionist puternic, carismatic şi curajos! Dacă nu ar fi fost aşa, ar fi fost acum un oarecare anonim pensionar din Timişoara.”

Definind Lugojul ca fiind oraşul lui Traian Grozăvescu, amintirile maestrului Ioan Holender se leagă în acelaşi timp şi de artiştii lugojeni consacraţi, un moment emoţionant fiind pioasa readucere aminte a sopranei Mirela Zafiri. Astfel, titlul “Spuse, trăite, dorite. Amintiri”, al celui deal doilea volum, se conturează într-un mod subtil, acele amintiri dorite fiind cele rămase neîmplinite… traduse prin momente care ar mai fi putut să fie… Lord George Weidenfeld, vorbind despre Ioan Holender: ”o figură luminoasă în viaţa muzicală europeană, remarcându-se nu numai ca director de operă, ci şi prin intervenţiile sale privind drepturile oamenilor şi etica în cultură. Este o personalitate marcantă nu numai ca manager cultural”. În acea seară de octombrie, alături de Ioan Holender am învăţat că: „Arta şi cultura presupun un efort. Există actualmente o sărăcie de spirit, pentru că fiecare e în fugă enormă după ceva. Eu am căutat să nu mă grăbesc. Cu graba ajungi mai repede pe pisc, dar la fel de repede cazi. Cei care ajung pe pisc sunt paraşutaţi, nu fac drumul firesc până acolo. Când vin înfrângerile vor cădea, pentru că nu au învăţat că fără înfrângeri şi greutăţi nu există succese”… Patricia GHEMEŞ

Mircea ANGHEL

„Gaiţele”, având în rolul principal talentul, au cucerit publicul

Nici că se putea face o alegere mai bună pentru deschiderea Festivalului Internaţional de Teatru „FestTeamArt”, ediţia a XI-a, festival care a avut loc pe scena Teatrului Municipal „Traian Grozăvescu” din Lugoj, 2012, în perioada 2-6 octombrie, decât piesa „Gaiţele”, scrisă de Alexandru Kiriţescu şi interpretată de actorii lugojeni. O piesă arhicunoscută, una dintre cele mai valoroase comedii din dramaturgia noastră, o satiră socială care biciuieşte o serie de moravuri ale unei clase, moşierimea, ajunsă la crepuscul, plină de sarcasm, umor spumos, cu o încărcătură comică abundentă, o adevărată frescă socială. Aneta Duduleanu, văduva moşierului Tasse Duduleanu, locuieşte cu fiica cea mică, Margareta, cu soţul acesteia, Mircea Aldea, şi cu două servitoare, Zamfira şi Fraulein. Aneta, împreună cu cele două surori ale sale, Zoe şi Lena, fac ceea ce ştiu mai bine. Bârfesc pe toată lumea, tot timpul, cu un spirit caustic deosebit şi îşi omoară timpul cu jocul de cărţi. Mircea se simte în plus în sânul acestei familii şi evadează într-o relaţie extraconjugală, cu Wanda Serafim, o nepoată a răposatului Tasse Duduleanu, o verişoară

a Margaretei, proaspăt sosită de la Paris, o femeie de moravuri uşoare. Margareta este suferindă de o boală de inimă, dar şi însărcinată. Ea este sfătuită de cei doi fraţi Georges şi Ianache să scape de sarcină, deoarece naşterea ar putea să-i fie fatală. Nu ţine cont de sfaturile celor doi şi păstrează sarcina. Cu toate acestea, ea nu este cruţată şi i se citesc scrisorile de dragoste adresate de soţul ei, Wandei. Nu rezistă şocului şi se sinucide cu o supradoză de laudanum. Are loc înmormântarea, parastasul de rigoare, evenimente care devin mai degrabă o petrecere decât un eveniment tragic. Aşa înţeleg cele trei „gaiţe”, Aneta, Zoe şi Lena, viaţa. Sub bagheta magică a profesoarei, actriţei, scenaristei Maria Voronca, care şi-a petrecut întrega viaţă pe „scândură”, aşa cum obişnuiesc actorii să spună scenei, jocul trupei a fost unul de cinci stele. Ileana Căprariu (Aneta Duduleanu) a profitat de rolul ofertant, făcând de-a dreptul risipă de talent, prin jocul său exact, creionând perfect personajul interpretat, aproape identificându-se cu el, Lăcrămioara Bercean (Zoe) a evoluat în aceeaşi notă cu colega ei, simţind şi trăind rolul la cote maxime, Maria Rogobete (Lena), la primul ei rol consistent, a demonstrat că are mult potenţial actoricesc şi vine tare din urmă integrându-se cu brio în colectivul valoros din care face parte, Irina Rusu (Margareta Aldea), o tânără care a demonstrat încă o dată, dacă mai era cazul, că valoarea nu aşteaptă numărul anilor, Cristina Velici (Wanda Serafim), o prezenţă foarte plăcută, cu o deosebită ştiinţă a intrării în pielea personajului interpretat, rolul fiind înţeles şi jucat cu o exactitate şi fidelitate cu totul aparte, Daiana Suba (Colette Duduleanu) s-a simţit foarte bine în rolul soţiei lui Ianache Duduleanu, rol mai puţin generos, ceea ce nu a împiedicat-o să

fie generoasă cu publicul, demonstrând că poţi fi mare şi în roluri mai mici, Mela-nia Militaru (Zamfira), una din femeile de serviciu, s-a achitat foarte bine de... sarcinile de serviciu, Tudor Trăilă (Mircea Aldea), un actor matur, cu multă expe-rienţă, exact, mulat perfect pe rol, depăşindu-se pe sine, aşa cum ne-a obişnuit, Ovidiu Decean (Ianache Duduleanu), un actor parcă născut pentru roluri de comedie, savuros, plin de har, care, prin interpretarea lui convinge de fiecare dată, Ilie Constantin (Georges Duduleanu), cu state vechi de plată, cred că peste 30 de ani de „scândură”, un adevărat „patriarh” al scenei lugojene, impozant, cerebral, rafinat, generos, cu un joc bine articulat, exact, şi Constantin Goloşie (Fraulein), rol în travesti care i-a venit ca o mănuşă, la fiecare apariţie a sa sala explodând de râs, fiind „obligată” să aplaude, căci numai cu aplauze sunt răsplătiţi actorii autentici. La reuşita spectacolului au mai contribuit şi Oana Tilihoi, sufleur, Constantin Căciulean, sonorizare, Doru Sasz, lumini. „Vinovat” de cele întâmplate se face şi neobositul conducător al instituţiei, prof. Nicolae Blidariu, un profesionist desăvârşit în manageriatul actului cultural. Trupa lugojeană este în permanenţă o trupă serioasă, harnică, de mare valoare, cantonată tot timpul în succes, o trupă care nu are în vocabular cuvântul de amator, pentru că realizările sale artistice nu se deosebesc cu nimic de cele ale profesioniştilor. Tonele de apluze care s-au revărsat asupra artiştilor şi Premiul „Eugen Gangan”, premiu acordat Mariei Voronca, un adevărat om-orchestră, şi minunatei sale echipe, nu fac altceva decât să rasplătească orele, zilele, săptămânile, anii de muncă (pentru unii o viaţă), sacrificiile făcute pe altarul Thaliei.


invitatul revistei

nr. 24-25 n sept.-oct. 2012

actualitatea literară 7

Becir Vucovici Poezia măreşte suferinţa în canion pe lângă drum un miel paşte gunoiul

Bećir Vuković s-a născut în 3.04.1954, la Kolaşin. A studiat la Facultatea de Filologie din Belgrad literatură iugoslavă şi universală. A publicat mai multe cărţi de poezie, dintre care menţionăm: Stare pură, Biblioteca’’ Pegasus’’, editura Literatura tânără, Belgrad, 1980; Pereţii care cresc, editura Kos, Muntenegru, Titograd, 1983; Seminţele lui Mefisto, editura Doţlea, Asociaţia Scriitorilor din Muntenegru,’’Cartea partizanilor”, Titograd - Belgrad, 1985; Semnătura cu panglica de mătase, editura ,,Cuvântul universitar” Nikşici, 1988; Dimineaţa când s-a trezit corbul , editura “Contemporanii”, Asociaţia Scriitorilor din Muntenegru, Titograd, 1989; Teren de joacă, editura ,,Lumile”, Novi Sad, 1992; Arta neagră, editura ,,Lumile”, Novi Sad, 1994; Vânătoare în neclar, editura ,,Lumile ‘’, Novi Sad (poezii alese), selecţie şi postfaţă Želidrag Nikcevic, 1997; Proprietate federală, editura ,,Cartea populară”, Belgrad, 2002; De ce căscaţi gura, articole politice, editura’’ Oktoih”, Podgorica, 2004; Jucăriile prăpădirii, editura ‘’Oktoih, Podgorica, 2005; Antologia Doamne dă-ne dreptatea Ta, (poezii sârbeşti, predici, imnuri, articole), revista “Creaţia,” ediţe jubiliară cu ocazia împlinirii a şaizeci de ani de existenţă, Podgorica, 2006; Spiritul parcului, editura “Adresa”, Novi Sad, 2008; Non-cititorul, editura ‘’Adresa”, Novi Sad, 2009; Arta neagră, editura “Cartea Nouă”, Podgorica 2010th (poezii alese), selecţia şi postfaţă de Saşa Radojčić. A primit numeroase premii literare, dintre care amintim: “Marko Milianov”, 1989; “Risto Ratkovici”, 1994; “Premiul Fundaţiei pentru Literatură Radoman” RAŢO Stanişici, 2005; Premiul ,,Alfabet”, acordat de Unirex, 2006; Premiul ,,Vidovdanska povelija” ,,Pana lui Kočić”, Medalia de Aur a Asociaţiei Cultural-Educative a Serbiei, 2010; Pecetea Herţega Şcepana, Pen de Aur a Rusiei – acordat de Uniunea Scriitorilor din Rusia, 2011. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia, al Asociaţiei poeţilor lumii (Poetas del Mundo) şi preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Sârbi din Muntenegru şi Herţegovina. Este redactor-şef al revistei ,,Sudul Sârbesc”. Poemele sale au fost traduse în engleză, franceză, rusă, italiană, poloneză, bulgară, turcă şi macedoneană. Locuieşte în Podgoriţa, Muntenegru.

Oraşul fantastic

în canionul de pe lângă drum mielul paşte maşina zdrobită o maşină mare moartă galbenă mielul o devorează

Dacă astăzi Hristos ar intra în Bruxelles dacă astăzi Hristos ar intra în Noul Babilon dacă astăzi Hristos ar intra în San Babilon dacă astăzi Hristos ar intra în Los Babilon ......................................... dacă dimineaţă Hristos ar face un popas în locul natal în propria casă iarăşi vulgusul ar vui Răstigneşte-l

Apoi Dumnezeu a camuflat norii în barbă, în loc de pernă a pus norul alb, a plecat să se odihnească Bun. Se mai întâmplă şi aşa. Mari sunt lucrările Tale, dar Doamne, spune-mi, Doamne, ce-ai făcut înaintea creării lumii, învârtindu-se în jurul pilonilor tronului, se întreba viclean nebunul. Nu e amuzant, am zidit pereţii iadului şi-am bătut fierul cazanelor şi căldărilor pentru cei care vor pune astfel de întrebări, Şi-a mângâiat nebunelul pe târban.

Unul la intrarea în oraş, un al doilea plin de curve, călăreţi şi coniac chiar la ieşire Morţii să sară peste morgă şi direct de pe dig plutind pe mare să ajungă pe lumea cealaltă Gura Primarului trebuie să fie plină de dinţi de aur şi noaptea, când va fi să râdă de pe terase să lase urme pline Doamne, cine ar trăi aci ? Iar oraşul să fie aşezat chiar pe mal fiindcă pentru mine femeile sunt frumoase numai când ies goale din apă

Domnul Incognito

Răstigneşte-l

România e aproape lui Emil Cioran În România se plătea impozit pe maşina de scris bec scaun bicicletă bidon

cetăţeanul X şi-a cumpărat bilet dacă o fi şi-o fi să se plimbe singur

În ziua cea de pe urmă ca în zăpadă profundă lumea va sta tolănită adânc în pene şi pe fiecare albă pană picături de sânge

Trezirea lui Joseph K. traducerile scrierilor sale nu sunt credibile iar originalului i s-a pierdut orice urmă scrisul cu mâna stângă (cum de altfel se şi scrie în oglindă) a dispărut în sensul opus

nebunul a răspuns:

Primul caiet a fost rezultatul îndelungatului mers pe jos prin zăpadă cu spatele ca întotdeauna să fi conştient de adâncimea şi perspectiva care se strâng într-un punct

Hai, moşule, nu mai inventa

trecând şi pe lângă cei pe care

Jucând pe hărţi, ţopăind dintr-o lume în altă lume

Când o să vă apucaţi din nou de construirea unui oraş faceţi unul care să aibă numai măcelărie, librărie, casă de toleranţă, iar pentru o beţivire mai spirituală trebuie să avem două birturi

Răstigneşte-l

pe plopul văruit

Nu e amuzant

de fapt îi depăşea, fără a comite cu această ocazie, din păcate, nicio eroare.

el nu s-a eclozat din pat dintre cearşafuri sub plăpumi întunecate nimeni niciodată nu l-a văzut să râdă în niciun fel de documente cărţi benzi desenate enciclopedii nu se poate găsi urmă a ceva de felul acesta o întreagă viaţă s-a ascuns în catacombele altor istorii o viaţă concomitentă în diferite locuri după hărţi ale timpului o puteau urmări doar cei cu patru ochi strabici deşi apăreau tocmai când dispărea ies din pădure se trag spre râu el a înotat deja şi dispare peste deal

salvat era când i se pomenea numele dar cele mai bune momente ale sale au fost cele în care-şi uita numele

În căutarea jumătăţii pierdute Se crede îndeobşte că în timpul ultimei călătorii, şi-a închiriat sosia. Cu documentele necesare, a intrat în tren la Belgrad, şi-a ocupat locul, a continuat să-l joace. Citind eseul în stilul antieroului a călătorit spre sud, în concediu. Deodată mi-am dat seama, că pe toate aceste detalii aparent separate şi extravagante le uneşte aceeaşi idee. Complet am fost impresionat de-o astfel de concluzie. Câteva zile s-a odihnit pe Ada Bojana, cu prietena sa, urmărind ştiri despre omorul din compartiment, în staţia de la Ub. El a revenit la Belgrad nepovestind cu nimeni, nimic. Pentru totdeauna s-a retras la Biblioteca Naţională. Numai duminica, în jurul mormântului său, îşi pliveşte iarba.

Raportul din 2011 Cosmosul este plin de deşeuri necontrolate care fără ţintă rătăcind de colo colo uneori fuzionează creează nişte forme din acest material un obiect călător s-a rupt şi a căzut, s-a înfipt într-un spaţiu complet handicapat imediat s-au adunat... dar era deja frig Am alergat şi eu de pe deal din pădure ceva asemănător nici măcar n-am bănuit Prezentare şi traducere: Liubiţa RAICHICI


8 actualitatea literară

Liviu ANDREI

Vagonul avea o tentativă de aer condiţionat. Nu făcea altceva decât să răscolească aerul puturos dinăuntru care zdrăngănea plămânii călătorilor. Răcea băşinile şi respiraţiile grele şi schimba putoarea unui compartiment cu a altuia. Unii nimereau parfum ieftin de curvet sau de ţigan întors de la ciordeală din latinitatea Europei, iar alţii miros de fabrică de salam cu barbă. Zăpuşeala îţi fierbea scuipatul. Carne îşi plimba limba prin spatele dinţilor şi încerca să uite. Nu-mi mai bat joc de-o femeie în viaţa mea! Nu mai stropesc niciuna… O să mă belească Dumnezeu până la urmă. Ştiu asta… Ce să-i fac io, dacă e nebună? Io i-am zis să-l dea afară şi n-a vrut… A mâncat-o-n cur. Aţipise cu tâmpla lipită de geamul jegos al trenului. Somn de haltă în muzică de osie. Visa că se transformase într-un câine barac, o potaie atletică, şi alerga ca apucatul pe alei. Nu alerga ca un câine fugărit ci ca un urmăritor, cu coada cât mai ridicată cu pieptul motorizat de mârâituri involuntare. Evita străduţele cu blocuri. Prefera casele. Câinii de curte îl atacau cu lătraturi stil Katiuşa, zdrelindu-şi nasurile de garduri. Câte unul mai răbufnea deranjat prin vreo ruptătură de gard, dar îşi pierdea curajul şi se rezuma la mirosit în cur. Nici canidul Carne nu-l ataca. Du-te mă-n pulica mea că sunt în vis! Trebuie să te miros în cur? Hai să dau un sniff… Pfuaa! Aleargă iar. E chiar bine în patru labe. M-am sincronizat. Oboseşte. Dar ce-mi văd ochii câineşti?!… E Cati. Tricotoarea e tot câine. Carne o dovedeşte doggy-style pe căţeluşă şi rămâne încâlcit cu ea. Nu poate să scape de strânsoarea ei şi ea moare câineşte, în schelăituri din ce în ce mai difuze. Ham! Nu muri! Ham! Se trezeşte brusc. Îi e sete. Ar bea o găletuşă de bere rece. Nici dacă adoarme la loc nu poate bea. Visele lui sunt antialcool. Doar apă chioară şi apă de scăldat. Catiţa murise imediat după naştere (culmea!) ca un câine. Asistentele, cu braţe mai păroase decât ale ei, avuseseră grijă să-i şterpelească şi molecularul şi trei milioane jumate, că oricum mortu’ n-are ce să mai facă cu ele. Fetiţa pe care o născuse s-a dus şi ea pulită de suflet ca să o caute pe mă-sa şi pare-se că a găsit-o la vreo trei ore diferenţă. Carne se-ntorcea de la înmormântarea celor două suflete. Trebuia să meargă şi să-şi plătească păcatul, că doar era carne din carnea lui. Tricotoarea era din Ţela, un sat mic şi sărăcăcios, cu un cimitir cât o grădiniţă de flori. Cati era vânătă de parcă tot sângele din corp i se scursese la naştere. Arăta ca o strigoaică bronzată. Rude nu prea avea. Erau prin puşcării sau fugiţi în lumea asta largă ca vaginul celei mai curve din femelele de elefant. Avea doar o mamă beţivă care începuse să chirăie de dorul fie-sii imediat ce Carne îi pusese în poală patru’şapte de milioane. Aoleo, fata mea, a omorât-o criminalu’! Lume, fata mea lume! Catiţa mea… Ce mă fac eu fără ia-a-a-a… Ce să se facă? Înapoi la umplut cimpoiul de poşircă şi la furat gâşte. De sărăcie, pe fetiţă o puseseră de-a latul, la picioarele mă-sii, ca să nu mai dea banii pe încă un coşciug. Carne rămăsese perplex. Nimeni nu ştia că EL e corditoru’. Sunt un băiat de la fabrică. M-a trimis şeful ca să vă ajut. Nici poză ca lumea nu aveau cu ea. Îi puseseră una de când era într-un bâlci, cu o prietenă de gât, în raiaţi roz, în faţa unei tiribombe. Se cam strâmba şi avea o faţă transpirată. Nu-mi vine să cred… Cum pisici am ajuns io aici?… Nu era îndurerat, dar era întors pe dos de situaţie. Hitchcock, să-mi bag pula… Nu mai stă până la groapă. Era împăcat că i-a dat banu’. Se împrumutase zece milioane de la Mustaţă Pârlită. Îţi dau Cornele, ce dracu! Se uită la cer pentru câteva secunde − nori din toate nuanţele de gri, ciori, muscoaie, o pungă ce face pe zmeul − şi

proză

nr. 24-25 n sept.-oct. 2012

se-ndreaptă spre haltă. Vai ce pulă de om! Vrea să scape de satul ăsta prăpădit. Merge croit. Calcă în fiecare balegă care-i apare în cale, dar merge croit. A scăpat. E în compartiment. Vagonul se mişcă. Închide ochii ca să nu mai vadă satul. Îi deschide după un minut atunci când trenul trebuia să fi lăsat în urmă amintirea tricotoarei. Stă la reveneală. Mamă ce sete mi-e! E fript. Îi venea să bea apă de la chiuveta veceului, dar ce dreacu de apă să aibă belitu’ ăsta de tren… Se întoarce în oaza gândurilor, că de găoază se lecuise. E în oaza salivei, la umbra deznădejdii. CORNELE! CE FACI, BĂ, P-AICI? Îl priveşte de jos în sus. Cine pu… Da. L-a diclit. E Fane Haita. N-are treabă cu lupii. E mai mult vulpoi decât lup. − Ce faci, bă, p-aici? îl ceartă amical vulpoiul. De unde vii, mascoto? Nu te-am mai văzut d-atunci de când am fost amândoi la pensionarea lu’ Buşu… Hă, hă! Mai ţii minte când a dat cu boxele de combină după nevastă-sa? Haaa! Te nimerise şi pe tine, Sandokanu… Carne nu zâmbeşte. Îşi aminteşte scena cu difuzoarele care urlau cu muzică furajeră şi cu Savoy. Ce era de râs? Un beţivan care şi-a amintit în toiul chefului că nevastă-sa i-a mâncat sufletul. Dă-l în mă-sa şi pe el şi pe Haita! Fac pe dreacu să mă ia de gât! N-avea chef de vorbă. De fapt,

Wolfgang (Fragment din romanul GAYZER)

n-avea chef de oameni. Trebuia să-l expedieze repede. − Ce să fac, Fană… Uite am fost la o înmormântare. O colegă de liceu. Era amârâtă… Cancer. Copiam după ea. Dacă nu era asta, nu terminam liceu’. Dumnezeu s-o ierte! A luat de bărbat un pitic nenorocit. A bătut ăla la ea ca la fasole. O bătea şi ea şi pe mă-sa. Nu ştiu ce am fost în căpşoru’ ăla al ei. Mamă, ce sete mi-e… Carne povestea despre o înmormântare de acum trei ani. Era o poveste bună. Îi îndopase urechea vulpoiului la fix şi îl pusese pe gânduri. − Io sunt de serviciu, reia Haita plictisit. Nu prea mă bag pe rute scurte, că nu iese caşcavalu’, da’ am boală pe unu că i-a luat permisu’ lu nevastă-mea, futu-i părinţii-n gură! Şi a văzut şi el că e nevastă-mea, da’ are pe cineva-n spate… E unu Panait… Futu-i părinţii-n gură! L-a găsit corectitudinea cu nevastă-mea! Haita îşi varsă ura de revizor de bilete pe holograma naşului bulangiu. Carne vrea înapoi în oază. Ar mânca şi sticlă pentru trei gâţi de bere rece. Sec Aradu’ ăla când ajung. Setea de vorbă a lui Haita e întreruptă de vocea împrăştiată a naşului. Era un tip înalt, slăbănog şi păros, care se bărbierea pe tot gâtul, inclusiv pe mărul lui Adam. − Nea Fane! Doi ţigani cu un purcel în sac şi un babau cu o biclictă… N-are niciunu’ bilet. Până să prindă tura lu’ Panait şi să-l înveţe ce înseamnă serviciul bine făcut − de la fiolă, purtatul şepcii şi până la suflatul corect în fluierici − Haita trebuia să mai îndure alţi controlori şi alte rute căcăcioase. − Nu vin, bă! Ceva proaspăt e? Slăbănogul dă din cap că NU. Haita se uită la ceas şi apoi îi dă o ştachie moale, peste genunchi, lu’ Carne. − Are 10 minute întârziere, tăticu! Haita era un ceferist magistral. Semăna leit cu Marlon Brando. Acelaşi farmec, aceeaşi înălţime (cam scund ce-i drept) şi acelaşi zâmbet de curvar destoinic care-şi începe orice sexuială cu o avalanşă de limbi perverse asupra clitorisului, nu înainte de a-şi înfige popul nasului în buricul femelei pe care o prăduise. Ataca zgârciul la baionetă şi-şi vărsa toată ura vieţii asupra lui. Nu se oprea până ce nu îi simţea ovaretei trupul ţeapăn sau până ce nu-i auzea unul dintre călcâie bătând în aşternut ca un ciocănel masonic. I-am pus frână. O să mă caute cu salteaua. Nu era un beţivan tipic de terasament. Era un ceferist stilat cu pantaloni evazaţi, care punea căpăstru la orice pizdă, oricât de băşinoasă şi îndărătnică ar fi fost. O profesoară universitară, căreia îi băgase chinezul la maimuţă în vagonul de bagaje şi care se îndrăgostise de el, îl poreclise Wolfgang. Nu din cauza lui Mozart ci doar îi tradusese numele cu aproximaţie. Sau poate că ceferistul îi făcuse adevărate simfonii pe la păsăruică, dreacu ştie… Se specializase pe futingul în tren. Se simţea în elementul lui ca un rinocer unicorn împungător. Cunoştea la perfecţie timpii şi ştia cât are de bulit între fiecare staţie. - Trebuie să cobooor… Auu! Dă-te şi lasă-mă…ăă! − Stai tranchilă, că suntem d-abia la Sebiş! Îţi spun io, ce dracu!

O jongla în continuare, râmând la ea ca un Babirusa nesătul. − Băi, băiatule! Păi tu n-ai opărit niciuna în tren? îl tachinează Wolfgang. Ce dreacu, bă?! Mergi de ani de zile cu trenul şi n-ai marinat nimica? Vaai! Păi pe mine mă luau naşii de tren şi-mi ziceau Nea Fănele! Vezi că e rost de-o muiţă mică în vagonu’ trei… Şi, pac, mă duceam! Fă, ai bilet? Pauză. O luam cu ţaca-paca şi HAP, o emancipam. Multe îmi

ziceau că sunt bolnave. Eşti bolnavă?! Ia, fă, batista asta şi sterge-te la muscă, ca să văd dacă îţi curge ceva! Wolfgang avea doar batiste albe, cu tiv maro. Erau preferatele lui. Pe albul ăla apretat putea verifica orice secreţie, cu ochiul lui de vulpoi şmenăros. Hai că n-ai nimic. O punea pe spate şi o emancipa în cardeală de terasament. − Cornele! Ţine minte de la mine şi crede-mă pe cuvânt! De douăş’cinci de ani de când sparg seminţe prin trenuri, n-am luat niciun sculament! Nu te mint. M-a ... doctoru’ Nedelcuţă când eram juniori la UTA şi mi-a zis: Fane! Ce faci tu dacă o vezi pe una bună şi ai porumbii lângă tine? Eu râdeam ca prostu’. Păi ce să-i faci, Fănele?! O iei şi o pui jos în mărăcini… Nu te mai bagi cu ea în porumb. Dar după ce-i bagi belengheru’, să scoţi să-l strângi un pic şi să dai drumul la pişare. Şi să îl şi speli cu pişatul ăla. Omoară boala. Ai grijă să te pişi tot ca să se ducă microbul din tine. Să te forţezi până nu mai poţi! Era beat, dar ştia ce vorbeşte că doar era doctor pizdar la spitalu’ municipal. Mi-a prins bine învăţătura asta. Ce să mai… M-a salvat de belele mari. Wolfgang o apucase pe monolog. El întreba, el răspundea. Carne îl asculta ca să-şi mai liniştească apele sufleteşti. − Mâine mă duc la un naş de tren la Petriş: friptureală, vin să te speli cu el de jip, muzică, sarmale, Savoy, sminteală. L-am trecut pe magistrala 200. Era vai de pulicica lui. Era exact ca guşteru’ ăsta. Ce rahat… Nu făcea nici o sută de mii la zi şi avea şi probleme pe traseu… E fericit! Cred că mi-o dă şi pe nevastă-sa dacă-i zic. O să văd ce e de capul ei şi poate o întind un pic pe marginea patului să văd ce are la purtător. Pe-a mea am pus-o la punct. Păi ce e după ea?! O pun să se dezbrace şi o îmbrac la loc. Şi iar o pun să se dezchiloţeze şi iar o îmbrac. O ia mama dreacu! A început să mă mai întrebe de salariu. Ce te uiţi, fă, ca curca-n lemne? De când cu fentele astea abrazive pe tine? Odată am stau cinci zile la o casieriţă din Timişoara. Una Flori, tunsă scurt… Trebuie s-o ştii. Era frumoasă foc. Acum e măritată în Austria. În fine… Când s-o marinez, n-am putut să intru… Avea gunoi la poartă. I-am zis: Flori, nu te juca cu mine că eu stau aici până te rezolv… Am stat pe capu’ ei şi am trăit din găteala ei şi din lăbi triste. Şi în a cincea zi i-am băgat mânerul burţii la căldură de am deşelat-o. Se freca bine şi era vioaie ca o iadă. Am făcut şi un şaptezeci după. Ştii cum e ăla? Carne îi răspunde negativ pocindu-şi bărbia scurt. - …adică un şaiş’nouă cu un deget în cur, explică Wolgang, gesticulând zvâcul degetului mic la intrarea între sfincteri. Şi vâjti cu el la prostată… E nenorocire! Îţi ies ochii din orbite de bine ce e, mânca-ţi-aş sufletu’! Da să n-aibă unghia mare… Conel zâmbeşte. Şaptezeciul l-a făcut să mai uite de tricotoare şi de fetiţa lui nebotezată, care se viermuişte la picioarele mă-sii. Locomotiva sună. Finalmente. Aradul pizdii mă-sii… Apă… Wolfgang îşi şterge ceafa cu batista şi împătureşte partea jipată, lăsând verificatorul de secreţii pregătit pentru vreo apariţie mijterioasă. − Corneluş! Zici că eşti din lemn, să moară Sarmiza! Dau io o bere… Mergi? îl întreabă Wolfgang. Carne refuză scurt şi ascuţit cu o onomatopee fabricată din buză umezită, doi dinţi şi o strâmbătură din muşchii feţei: NCŢÎ!!! Coboară. Îl întâmpină multă agitaţie şi un aer jegos de terasament, dar nasului lui trage miros de Cati moartă din haine. E o putoare hrănitoare pentru durerea sa amorţită.


nr. 24-25 n sept.-oct. 2012

şcoala de poezie

binecuvântările I îţi mulţumesc ţie doamne pentru această libertate de a gândi de a fi de a spune şi de facere îţi mulţumesc pentru harul vederii şi bucuria înţelegerii celor văzute pentru binecuvântarea celorlalte simţuri prin care mă orientez prin lume spre tine când lumea rătăceşte şi se pierde în întunericul ei îţi mulţumesc pentru această lumină care mă călăuzeşte spre tine când fratele soare şi sora lună şi sfântul francisc din assisi dăruie omului liniştea şi neliniştea şi dorinţa de căutare a unui sens pierdut îţi mulţumesc pentru prietenii mei întorşi la tine şi care dorm în pacea ta elitis seferis montale şi eliot şi pentru ţara pustie pe care ne-ai dat-o nouă îţi mulţumesc de asemenea pentru această insulă binecuvântată în care m-ai adus să gust din pacea ta să văd măreţia ta şi pentru marea albastră şi liniştită ce o înconjoară şi pentru femeia pe care tu mi-ai dat-o să-mi fie de ajutor şi de amor şi de naştere de ducere mai departe a lumii pe care ai creat-o tu după cum vezi nu mă pricep la cântare de laudă dar inima mea te laudă nencetat şi gândul meu spre tine străluceşte şi pasul meu numai spre tine se îndreaptă şi sufletul o rugăciune mi se face acum când cele de văzut au fost văzute şi cele de urmat au fost urmate arată-ne calea ta arată-ne împărăţia ta arată-ni-te

II vara când omul călătoreşte şi e singur în călătoriile lui şi fiul omului îl călăuzeşte de la un capăt la altul al ţărmului de la un capăt la altul al mării vara când omul călătoreşte tot mai departe de sine tot mai departe de om în căutarea fericirii care mereu se depărtează vara ne-a ajuns în saliara la marble beach la golden beach la san antonio cu marea de turcoaz în braţe şi noi în braţele mării valuri şi valuri izbeau stânca de marmură până o făceau statuie valuri şi valuri dorinţele noastre se făceau spumă pe stânci şi dragostea marea atotputernica dragoste venea în valuri înspre noi din port din kavala am pornit-o în zori cu feribotul spre insule mulţimi fără număr însoţite de mulţimi fără număr de pescăruşi de valuri înspumate şi valuri de gânduri speranţe dorinţe şi cerul atât de albastru cerul că-l intuiai pe dumnezeu înfăşurându-ne cu el chemându-ne-n împărăţia sa în raiul său de pe pământ bărci de pescari ancorate la ţărm şi pescari împletind plase pe diguri vile vechi vile noi şi viţă de vie şi măslini între ele şi munţii în depărtare ca nişte străjeri e limenas portul văratic din thassos pământul de nord al eladei insula în formă de inimă legendară dar ce nu e legendă aici unde totul devine legendă aici unde totul devine

III sunt locuri pe pământ care trebuie văzute sunt frumuseţi fără de care sufletul ar fi mai sărac sunt lucruri pe care mintea nu le înţelege dar inima le poate explica sunt insule unde omul e singur sunt insule cu oameni singuri cu munţi însinguraţi şi marea de jur împrejur aceeaşi mare cu aceleaşi valuri să priveşti lumea de sus cum zeii din olimp odinioară cu olimpul la picioarele tale să te simţi ca un zeu printre oameni să fii precum fiul lui dumnezeu când atâtea minuni te-nconjoară şi stăruie în memoria pietrei în memoria valului să vezi cum omul devine amintire devine piatră devine val şi fiul omului se înalţă pe sine într-o fără de seamăn şi fără sfârşit frumuseţe şi pentru că tocmai despre frumuseţe voiam să-ţi vorbesc despre frumuseţea care se înfăţişează vederii şi frumuseţea care stă ascunsă aşteptând să o descoperi despre frumuseţea care-ţi intră în suflet şi-l face să cânte şi despre frumuseţea gândurilor tale pietricele de marmură în jurul unui leandru înflorit pietricele de marmură dintre care se înalţă crucea biruinţei dintre care se înalţă înălţimile lumii acesteia înălţimile celeilalte lumi vreau să-ţi spun că înălţimile sunt pentru cei aleşi pentru cei care sunt la înălţime chiar şi în adâncuri chiar şi acolo

IV toată ziua cu vaporul pe mare toată ziua cu gândul la tine de trei ori înconjurarăm insula de trei ori am făcut ocolul pământului am ancorat în golfuri liniştite şi am cercetat împrejurimile am urcat pe munţi şi am coborât în adâncuri am cules fructe de mare am adunat pietricele şi scoici am făcut fotografii şi filmuleţe şi ne-am rugat într-o bisericuţă spune-ne ce urmează acum când soarele dă să scapete şi luna e o insulă într-un ocean fără margini ce urmează acum când pământul se

actualitatea literară 9

nicolae silade

depărtează şi tot ce-i pământesc se întoarce în pământ ce urmează după cele ce urmează acum când cele de văzut au fost văzute şi nevăzutul încă nu e de văzut ce drum urmează când se sfârşeşte drumul toată ziua cu vaporul pe mare cu vaporul victoria am colindat toată ziua cu gândul mereu la victorii ne-am bucurat de soare de mare de marea ta dragoste de mila ta ne-am bucurat şi-am bucurat am adunat impresii şi impresii despre impresii toată ziua cu gândul la tine toată ziua cu vaporul pe mare am colindat toată marea tot pământul tot cerul dar încotro ne vom duce când se sfârşesc drumeţiile încotro vom privi când privirea se-ntunecă şi omul coboară şi nu e nici portul şi nu e nici insula şi nici marea măcar nu mai e încotro ne vom duce când toate s-au dus şi nimeni nu vine şi nimeni nu pleacă şi singurul drum spre noi înşine duce spre lumina înaltă din inima noastră

V iată-mă aşadar în această insulă ruptă de lume iată-mă rupt de lumea din jur în această lume a mea unde viaţa prinde viaţă şi se înalţă spre cer spre o nouă viaţă iată-mă aşadar în această lume nouă născută din vechile lumi rugându-mă ţie dumnezeule mare care toate le ştii şi toate le ţii în puterile tale în cuvântul tău ai milă de mine gândeşte-te la mine păzeşte-mă pe mine şi du-mă pe mine pe căile tale şi du-mă în împărăţia ta şi rătăceşte-mă acolo unde se pierd din vedere văzutele şi nevăzutul se lasă văzut unde se face aripă gândul şi mărginirea se nemărgineşte unde lumina se face trup şi înălţare şi cântec fără de sfârşit ai milă de mine binecuvântează-mă pe mine cel pierdut cel regăsit cel care iată se întoarce la tine cel care vine la chemarea ta în marea ta iubire şi se naşte din nou şi se naşte din sine da binevesteşte-mă pe mine în această lume a mea în această ţară pustie această insulă vie unde începutul e neînceput unde sfârşitul nu are sfârşit iată-mă aşadar în noul olimp în acest timp fără timp fără zei fără oameni în această împărăţie a cuvintelor în această lumină fără apus în această oază de linişte din pustietatea pustiită iată-mă liniştit în neliniştea mea ascultând tăcerea ta grăitoare cuvintele tale nerostite încă iată-mă în sfârşit întreg întregind cu viaţa mea viaţa lumii întregi


Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 24-25 n sept.-oct. 2012

După 35 de ani sau “ce-ai fost, ce eşti, ce-o să fii”

S-au împlinit (anii trec ca apa!), în februarie 2012, 35 de ani de la Mişcarea Goma pentru drepturile omului, de la Charta românului Goma. Istoria fără memorie corectă poate fi o catastrofă, în rînd cu marile cutremure, cu inundaţiile, cu uraganele, cu pandemiile... La noi, maladiile memoriei proliferează, exersăm ars oblivionalis, dar şi ingineriile bio-bibliografice. „Noi dăm totul la întors, începînd cu noi înşine” (Bonifacia). Pentru o oră de disidenţă, se fac reconstituiri de CV-uri; „autoamnezianţii” falsifică răzbit jurnale. Cîţi nu se laudă cu texte şopîrloase strecurate în „organe” de cultură, cu vreun cui băgat în „Scînteia” mare ori mică? Măcar cu un gînd „negaţionist” în faţa oglinzii din baie. în noiembrie ‘77, „opozantul de meserie” Paul Goma a rămas fără cetăţenie şi aşa-i şi astăzi. După ce, la Rahova, trecuse pe lîngă moarte, după ce fusese anchetat (citiţi: bătut bestial şi drogat, ca să-i cedeze inima). Nu credeam sănvăţ a muri vreodată. învăţa să moară, ca să spele ruşinea noastră de-a fi laşi, oportunişti, defetişti. încerca să ne vindece de „serioase probleme de sciatică”, aşa cum notează istoricul Flori Bălănescu. Prea mic pentru un război atît de mare, opinează N. Manolescu în istoria celor 5 secole de literatură. Ba prea mare pentru un război atît de mic. Vreau să spun – front fără participanţi (cu ştiutele excepţii: Ion Negoiţescu şi Ion Vianu), dar cu trei exilaţi; fără voluntari, fără morţi şi răniţi. Şi trebuie recunoscut că nescriitorii au reacţionat altfel decît scriitorii: i s-au alăturat, în timp ce greii momentului literar n-au făcut-o, din imposibila lor prudenţă. în 1-3 august ‘77, 2000 de ortaci, aflaţi în greva minerilor din Valea Jiului, s-au solidarizat cu Goma, ştiau de el. Pînă la 1 aprilie ‘77, cînd a fost arestat, Goma strînsese 200 de semnături. Memorabilă – apariţia lui Teohar Mihadaş, „lucrat” de Securitatea din Cluj să-l convingă pe Goma să abandoneze. Secii îi promiseseră fostului deţinut politic locuinţă, pensie USR, publicarea cărţilor respinse de cenzură. Citez din Culoarea curcubeului ‘77. Cod „Bărbosul”, Polirom, 2005, p. 142: „– Zece zile am zis «Nu!». în a unsprezecea: «Bine, mă duc, dar nu uitaţi că voi m-aţi trimis»”. A întins mîna: – Dă-mi Scrisoarea, s-o semnez. Eu, din proprie iniţiativă, n-aş fi făcut atîta amar de drum, din lipsă de bani şi de frică... însă, dacă tot am venit, vreau să semnez!” Pe fond, cum zic juriştii, războiul Goma a fost declarat pentru drepturile românilor. Inadaptabilul, inconvenabilul, incontrolabilul Goma a scris scrisori deschise de Securitate. A scris Către Pavel Kohout şi camarazii săi; i-a scris lui Nicolae Ceauşescu, în acelaşi februarie ‘77, ca să-i ceară să semneze apelul de solidarizare cu cehii; fireşte, dacă nu se teme de Securitate; a scris Conferinţei de la Belgrad. A găsit 8... 6... semnatari, sigur doi: Paul Goma şi Ana Maria Goma. Ce era să facă? S-a solidarizat „individual”. Solidar solitar. Ce cerea Goma? Normalitate. Cerea libertatea cuvîntului, a presei, a asocierii, a mitingului de protest. Cerea inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, a corespondenţei; cerea drept de vot liber. Exact ce s-a obţinut peste 12 ani, cu preţ de sînge, de moarte. Protestul „paşaportarilor”, s-a spus, cu ironie uşoară. Da, se cerea, printre altele, drept de liberă circulaţie. Pentru că eram legaţi de glia socialistă, nu puteam călători fără aviz Secu, după ce „consimţeam” la Angajament. Nu ne puteam informa, nu puteam expune liber ce gîndeam... Am mai replicat (de la Goma am învăţat „arta” repetiţiei, mă vreau repetitivă) celor care se tot vaită că n-am avut un Havel. N-om fi avut un Havel, dar avem un Goma, unul singur, numai că n-am ştiut ce să facem cu temeritatea lui, cu jertfa lui. Ca omul din Tecuci cu motorul. „Motorul” Goma nu ne-a folosit la nimic. Goma a trecut prin „... toate relele ce sunt/ într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt”. în iarna lui ‘77 nu s-a lăsat nici sfătuit de bine, nici intimidat de „telefoniştii” care-i ameninţau soţia, copilul, chiar cîinele. Treptele agitprop: intimidare/ înfricoşare/ îndoctrinare. Şi-mi amintesc de acel mesaj al lui Petre P. Carp, adresat lui T. Maiorescu, de la Viena: „Mai potoliţi-l pe Eminescu”. Cîte mesaje n-au venit nu dinspre oligarhi, ci dinspre – cum le zice Mircea Platon – minigarhi intelectuali: „Mai potoliţi-l pe Goma!”. „Aşa-zisul scriitor”, nul sub raport literar-artistic, s-a mai ricanat. Aici spun ca şi Arghezi despre detractorii lui Eminescu: „A nu respecta pe Eminescu este o dovadă de imbecilitate”. în cazul Goma, la fel. Lui Goma i s-a cerut moderaţie, ca şi cum autorul Patimilor după Piteşti ar putea vorbi sotto voce. Goma nu poate spune nu cu reticenţă ori cumpătat. Nu-i dilematic. Dintre cei în viaţă, poate doar Grigore Caraza (26 de ani de temniţă, vezi Aiud însîngerat) ori celălalt aiudist, din anii optzeci, Vasile Paraschiv sînt la fel de verticali ca Paul Goma. Şi aici o contrazic pe Flori Bălănescu, editoarea seriei de autor Goma, pornită de Curtea Veche, care numără 33 de ani de izolare şi de umiliri. Umilit Goma nu poate fi. Numai asta nu. Umiliţi de statura sa morală sîntem noi, cei care n-am semnat Cartha Goma. Ce-i drept, statură ieşită din tiparele fireşti. Cine mai riscă viaţa lui şi a familiei, expusă la „toate relele ce sunt”, de la privaţiuni („am trăit pe unghie”) la bătăi, otravă, pachete explozive, plus cele nevăzute? Paul Goma a pus totul pe-o carte, cartea scrisului liber. Necîştigătoare, dacă ne gîndim la Premiul Nobel, la titluri academice, la salarii de merit, la medalii. Se apreciază, la noi, liberté de l’esprit? Zic unii că

asta ruinează cariera. Că de-aia nu-i omul din Belleville nici nobelizat nici nobeleant. Cu vocabula Goma, căţărariera. După ce-a fost acuzat ca trădător de patrie (i-au cerut capul, în ‘77, Eugen Barbu, Titus Popovici, Virgil Teodorescu, Dan Zamfirescu, Al. Ivasiuc...) Paul Goma şi-a pierdut ţara. A pătimit. Au com-pătimit cu el, au semnat pentru eliberarea lui, în acelaşi an nefast ‘77, Mihnea Berindei, Maria Brătianu, Matei Călinescu, Mircea Eliade, Ioan Cuşa, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, Mihai Korne, Alain Paruit, George Palade, Toma Pavel, Nicholas Spulber, Sanda Stolojan, Andrei Şerban, Virgil Tănase, D. Ţepeneag, Emil Turdeanu. Din „afară”. în ţară, N. Breban (devenit „trădător” după Tezele din ‘71) a trecut peste neimplicarea în eveniment, dar şi peste neîncrederea în celălalt. L-a ajutat pe Goma, devenit dujman de clasă, să intre la Cornel Burtică. Şi mă gîndesc că „ajutorul” lui Burtică (sau Gogu Rădulescu et alii) a împiedicat coagularea unui nucleu dur de rezistenţă. Poate că mămăliga exploda mai repede. Goma-i nesmintit Goma: nu uită, nu tace. Nu contează nici prieteniile

vechi, nici relaţiile sociale utile cînd adevărul trebuie spus. Goma e ne-cuminte. Mulţi îi poartă sîmbetele: de la „moscoviciolatrii” care serbau în 7 Noiembrie Marele Octombrie la „socialezii” (sînt cuvintele sale; expresivitatea limbii lui Goma sare-n ochi) nostalgici, ceauşişti pînă-n măduvă. Tuturor celor convinşi că frica păzeşte bostănăria şi că frăţia cu Puterea te trece comod fruntea. Paul Goma, mereu în dizgraţie politică, le arată obrazul. Pe cine deranjează? N-am spaţiu tipografic să-i enumăr: de la „elementele de nădejde” ale fostului regim la stîlpii democraţiei actuale; de la’ telectualii de Partid şi de Stat la excelenţele intelectuale GDS (nu fusese un membru fondator profesor de marxismstalinism la Politehnică?) Ce-i drept, omagiile Ceau nu se plăteau atît de bine ca acuma: locuinţă în centru civic, permis pentru gospodăria PCR, posturi de directori şi adjuncţi la unica revistă a tîrgului, la... la... la... Acum, pentru mallarmeenii noştri intelectuali („Dar, inimă, ascultă-i cîntînd pe mateloţi”) recompensele sînt uriaşe: devin europarlamentari, rectori de Universităţi, diplomaţi, miniştri... De atacat, Goma e atacat de lunetişti din toate poziţiile pentru că nu-i spăimit de preceptele noi religii political correctness. Al. Florian, fiul marxistului Radu Florian, atacă vehement Săptămîna roşie, ajunsă la a şasea ediţie. Carte-document, considerată „cădere” şi de Ovidiu Şimonca. De ce ar fi afirmat „antisemitul” Goma că evreii au fost în fruntea bucatelor literare în stalinism? Şi de ce ar considera acelaşi Goma lagărele de exterminare naziste şi Gulagul un binom sîngeros? Ca să relativizeze, prin comparaţie, grozăvia Holocaustului, n-aşa? Numai că ura de rasă a ucis ca şi ura de clasă, totalitarismul moscovit a omorît 94,5 milioane de oameni, după Göran Lindblad, raportorul Comisiei Politice a Consiliului Europei (25 ianuarie 2006). în Ucraina, în anii de vîrf ai terorii, 32-33, au murit controlat, de foame, 7 milioane. Pămîntul se mişca: victimele erau îngropate încă vii. Şi cînd te gîndeşti că unora teroarea istoriei (concept propus de M. Eliade pe la 1960) li se pare doar „o expresie nefericită”! După suferinţa fizică din puşcărie şi din exil, lui Goma îi e dat să cunoască altă suferinţă, în ne-socialism. Ca şi cum n-ar fi fost suficiente vechile acuze (pentru Zoe Dumitrescu-Buşulenga, era şi pornografic), Goma e făcut – performanţă! – şi „jidan” (horrible dictu), şi antisemit; şi kaghebist, şi agent CIA; „Fazcistule!” îi strigă cineva. De ce? Pentru că şi-a făcut o profesiune de credinţă din a spune ce crede verde-n faţă? Goma ripostează la „gîndirea organală” (sintagma sa). Nu întoarce şi obrazul celălalt, să mai primească o lovitură (palmă, stuchit, injurie). Pe cale de consecinţă, dreptul refuzat de statul de drept îi e refuzat şi de societatea în civil. Zice-se că foarte repede interimarul preşedinte USR Mircea Dinescu i-ar fi trimis carte la Paris, cum că ar fi fost reconfirmat membru, breslaş: „I-am primit, bă, pă toţi înapoi!” Sau s-a făcut că-i primeşte, cum s-a făcut că lucrează pentru binele naţiei. Scrisoarea lui Dinescu pare pierdută ca-n Caragiale şi nici un cetăţean turmentat ori ba nu se grăbeşte să i-o aducă andrisantului din rue Bisson. Deşi n-a primit-o, andrisantul ar fi respins oferta şi, odată cu ea, pensia USR ori indemnizaţia de merit, cum au vechi şi vajnici activişti USR, care au respectat alfabEtica socialistrică. Scrisoarea de răspuns nu-i şi nu-i. Sau, vorba anchetatorului Goran: „asta nu se comunică, ‘i secre’ militar”. Dacă mi-o arată cineva, fac mea culpa. Infelix cul-

pa! Dan Culcer, care trăieşte în Franţa din ‘87 ca evadat din sistemul defunct, a găsit o soluţie: membru de onoare al Uniunii. Nu simplu, ca scriitoraşii cîtă frunză, cîtă iarbă, ridicaţi în USR pentru orice altceva decît pentru profesionalism. Nu s-a vrut. Parti pris-ul e, uneori, înşelător. „Doar n-o să-l băgăm cu forţa în USR”, s-a rostit liberalul Varujan Vosganian. Ca şi cum ar fi fost scos de bunăvoie. Oare cum sună Legea prin care a fost eliminat din rînduri-rînduri Goma? Mai funcţionează? Că nu ştiu. De altfel, sîntem asiguraţi că „Paul Goma n-a fost exclus de colegii lui din USR, ci printr-o decizie a conducerii PCR nesupusă votului Consiliului USR, neconsultat în această privinţă” (Irina Horea). Dacă nu l-a exclus comitetul Asociaţiei scriitorilor din Bucureşti, ci PCR, de ce nu s-a reparat greşeala? Doar franţuzul acela teribil avertizase: asta nu-i o crimă, e o greşeală”. Sau o mai funcţiona Partidul unic? Aşadar, cînd vinovăţia e colectivă, nimeni nu-i vinovat. Iar Goma e staţionar (ca-n Cotele Apelor Dunării) pedepsit. Era, în aprilie ‘77, închis la Rahova, cînd Grenadă (sobrichet pentru un anchetator) i-a adus, exultînd, ştirea că, gata, e „mort şi livid”. „Decedat fără glorie”, de vreme ce fusese părăsit de cobreslaşi. Oare „întotdeauna ploaia spală eşafodul”, cum crede poetul Cassian Maria Spiridon? Poate. Dar ploii care duce sîngele la rigolă îi mai scapă proba scrisă: raportul în manuscris al ofiţerului Secu, Victor Achim, care „răspundea” de scriitori între 65-67, cînd se ocupa de Universitate, îl presase pe studentul Goma să devină turnător. în „întunecatul april” ‘77, comitetul s-a manifestat net contrar „scriitorului fără cărţi”, cum îl numise Eugen Barbu şi a „gomăniilor” sale. Fănuş Neagu a propus ca actul excluderii să fie semnat „în lipsă”, pentru că, din cei 9 membri, nu erau prezenţi decît 6. De faţă: D. Ghişe, preşedinte CCES, Vasile Nicolescu, directorul Direcţiei Culturale din CCES, activistul I. Bucuroiu, însărcinat cu controlul USR, face à face cu preşedintele Uniunii, Virgil Teodorescu şi cu George Macovescu, secretarul Asociaţiei Bucureşti. Şi s-au găsit destui piteştizaţi (reeducaţi multilateral-socialist) care să salute acţiunea de „sanificare” a USR. Cu unitate de caracter! Distrugerea solidarităţii umane ca efect al fenomenului Piteşti. Nici după acel Decembrie USR nu i-a sprijinit interesele profesionale, sociale, economice, aşa cum cere Statutul. Pe cele morale, Goma şi le apără singur. „Eu nu sînt disident. Eu sînt scriitor. Punct”, i-a răspuns Marianei Sipoş, în interviul apărut la Universal Dalsi, în 2005, Destinul unui disident: Paul Goma. Din alt dialog, am aflat că, în ‘95, a fost expulzat din locuinţă pentru neplata chiriei; în decembrie ‘98, „România literară” l-a expulzat din paginile ei. Cînd am citit titlul editorialului, Adio, domnule Goma!, am crezut că, Doamne, fereşte, a murit, spre bucuria lui Pleşiţă, care continua să-l demaşte la televizor ca duşman al României. Goma ieşise, ca să nu spun din nou expulzat, şi din revistele şi editura Fundaţiei Culturale. Şi, cum România literară e divizată în gomafobi şi gomafili (ultimii, cu mult mai puţini) acuzele celor care suferă de complexul Goma (de refulat) se înteţesc. Ca într-un Piteşti bis. Goma e otrăvicios şi contaminant. Cu o vocabulă care face ravagii, e nesustenabil: jicneşte intelectualitatea şi scriitorimea. Dar poate că Monica Lovinescu n-ar fi trebuit să apară la Bucureşti, în plenul USR, fără Goma. Altă Monică (Macovei) n-o fi ştiut cine-i Goma, dacă i-a pretins să facă o cerere de redobîndire a cetăţeniei? Greşeală de procedură ori lipsă de voinţă în a rezolva problema? De la Paul Goma ştiu că „întrebările pot vicia răspunsurile”. Anume cereri, la fel. Remember: propagandiştilor PCR tare le mai plăcea să te umileşti cerîndule ceva, un ajutor cînd erai nedreptăţit. Se vede treaba că nici acum nu sînt bine suportaţi autonomii, cei cărora nu le place să ceară. Păgubantic, aşa cum se autocaracterizează, Goma a rămas în dizgraţia preşedinţilor postdecembrişti, tot din cauza rolului asumat, de memorie-conştiinţă: „Viaţa mea este memorie”. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost decoraţi postum de preşedintele Băsescu. După Vladimir Tismăneanu, Traian Băsescu „a cerut iertare de cel puţin două ori în numele statului român victimelor terorii comuniste”. Lui Goma i-a cerut? E ca la noi, în Jormania. Trăim nu „un moment al adevărului” sau mai multe, ci Balul mascat (titlu al fostului şi actualului politolog), unde absolveţii de şcoli superioare de Partid s-au deghizat în formatori de opinie, ne formulează „canonul libertăţii”. Or, Goma nu-i în canon. Cartha lui nu se învaţă la şcoală. în balconul revoluţiei a ajuns cine trebuia să ajungă. De-comunizarea s-a făcut cum s-a făcut. Ca şi de-secretizarea. Discursul-bilanţ al preşedintelui, din 18 decembrie 2006, de condamnare a comunismului ca „regim ilegitim şi criminal”, o fi despărţit apele, dar Goma rămîne la colţ (roşu), deşi e vaccinul eficient contra „vechilor şi noilor rinocerite”, vizate de raportorul final. „Geaba se încearcă decomunizarea fără o rememorare exactă a crimelor comuniste”, a notat Goma în Jurnal 2009, ianuarie-mai, ştiut fiind că jurnalele sale, încercînd să şteargă frontiera între ficţiune/ document, sînt ofensive pînă la sinucidere socială. Iar a nu voi să ştii – îi dau dreptate lui Livius Ciocârlie e „cea mai periculoasă neştiinţă”. Aşadar, Goma n-a făcut parte (nedreptate strigătoare la ceruri) din Comisia Tismăneanu. I-ar fi dat de gol pe mulţi. Probă că lui Florin Abraham (Iluzia anticomunismului) prezenţa lui acolo, în comisie, i s-a părut inoportună pentru „(in)competenţe ştiinţifice şi temperamentale”. E un loc, însă, din care Goma nu poate fi exclus: din antologia verticalităţii româneşti, pe care s-o găsi cineva să o facă.


nr. 24-25 n sept.-oct. 2012

profil

actualitatea literară 11

Flori Bălănescu în DIALOG cu PAUL GOMA

30 octombrie 2007 F. S.: Dragă Domnule Goma, nu voi face abe-ceul gomismului & antigomismului, ar fi inutil şi nefiresc. Ne cunoaştem de ceva timp, ne recunoaştem, ne simpatizăm şi ne suportăm reciproc bunătăţile, repezelile şi neînţelegerile. Cum Dvs. nu mai acordaţi interviuri - iar internetic nici nu putem face unul! - vreau să avem o discuţie neconformistă. Am scris câte ceva despre ce în-seamnă pentru mine Paul Goma şi despre ce cred eu că ar trebui să însemne pentru noi, românii. M-aţi avertizat „întrebări scurte, dacă mă iu-beşti!”. Cum, într-adevăr, vă iubesc, trebuie să vă şi tachinez un strop, nu pentru că aş vrea să fiu imparţială. Afirmarea ostentativă a imparţialităţii ascunde – cred eu –, de cele mai multe ori, lipsa de apetenţă pentru principii bine subliniate şi a unei cauze. Or, nu vreau să folosesc prea multe locuri comune în legătură cu halul în care bâjbâie naţiunea noastră în postcomunism... Dar cine trebuie să ştie a aflat că eu sunt gomistă. Mi s-a şi lipit eticheta. Anul acesta, mai exact pe 20 noiembrie, se împlinesc 30 de ani de când familia Goma trăieşte în azil politic. Prevăd reacţia Domniei Voastre („şi ce dacă”?, ar spune Paul Goma), aşa că pun prima întrebare: Cum de au ajuns Paul, Ana-Maria şi Filip Goma refugiaţi politici în noiembrie 1977? (pentru bibliografie, îi trimit pe cititori la oricare dintre ediţiile Culorii curcubeului, eu mă refer mai ales la statutul de refugiat politic.) P.G.: Încep prin a corija termenul „interviu”: eu nu „acord interviuri” (fiindcă ştiu cine sunt, de unde vin, îmi cunosc lungul nasului), ci angajez/ accept dialoguri de pe poziţii de egalitate; apoi termenul „postcomunism”: este impropriu; nu mai puţin fals, şi nici mai-înalt-intelectual decât „postmodernism”: poate afirma cineva cu mâna pe inimă că, din 22 decembrie 1989, noi, Românii am păşit în alta eră: necomunistă? Cu cine, în frunte, vorba cântecului? Cu tovarăşul Iliescu (de două ori, a doua prin efortul intelectualităţii române, cea… anticomunistă din moşi-strămoşi, care a chemat patria la re-alegerea tovărăşiei-sale?: Liiceanu, Patapievici, Pleşu, Blandiana, Doina Cornea, Adameşteanu, Manolescu, Şuşară, Leonard Oprea…)? Cu interludiul catastrofal Constantinescu, activeţ de partid, împins în faţă de Strategul Coposu, de ideoloaga Blandiana, botezat: „Cuza II”, secondatul şi la toaletă de „domnul Măgureanu” (aşa i se adresa Liiceanu bestialistului sec’)? Apoi cu tovarăşul nostru drag şi iubit Băsescu… După această nuîndestuldelungă introducere, trec la răspuns: După liberarea din labele Securităţii, la 6 mai 1977, deşi mult diminuat (sic), nu mă gândeam – dar deloc – la o plecare din ţară. Declinasem „propunerile extrem de dezinteresate” ale generalului Romeo Popescu-de-la-Paşapoarte, înainte de arestare; refuzasem sfaturile calde, prieteneşti ale generalului Pleşiţă în timpul anchetei… De ce? De-aia! Fiindcă după modesta mea opinie ar fi fost salutară plecarea din ţară a lor, comuniştii, securiştii, beliştii (unde? la Moscova, la Tirana, la Phenian, la Havana, în „azil politic”), nu a mea. Am primit însă doi pumni în burtă zdruncinîndu-mi hotărîrea de a nu pleca din ţara mea, muuult mai a mea decât a lui Ceauşescu: – Congresul scriitorilor (al celor care mă excluseseră din Uniune, cu nesfârşit curaj, taman la 13 aprilie 1977, când eram arestat): la propunerea lui Ceauşescu de a… desfiinţa cenzura, trecînd „operaţia” de pe umerii tovarăşilor cenzori de meseriavocaţie (cei care militau numai şi numai în interesul literatorilor şi al literaturii române) pe ai tovarăşilor scriitori lucrători pe tarâmul editorial (e-he, Piteştiul, Piteştiul: căci nimeni nuţi scoate ochiul mai temeinic decât frate-tău; nimeni nu te cenzurează mai feroce decât „colegul de breaslă”). Propunere acceptată cu aplauze prelungite de către breasla purtătoare a conştiinţei scriitorului român. Atunci m-am întrebat: „Aceştia ni-s scriitorii?”; – Al doilea pumn mi-a fost administrat în prima saptămână din luna august (1977). Aflasem (cum se află toate în România – dar se tace…) că în Valea Jiului izbucnise o grevă, că „inginerii sufletului” ştiau, că discutau despre ea, dar continuau să bea, să râgâie, să se încaiere, să se râdă, să cadă sub mese, să se pişe pre ei, în pauze să discute d-ale lor, chestii de creaţie înaltă, nu glumă. Atunci mi-a fulgurat o scenă: vine un „tovarăşnecunoscut-în-civil” şi le cere scriitorilor să semneze „un mic protest”… împotriva minerilor din Valea Jiului, „cei care tulbură procesul de producţie”, în vederea… excluderii lor din Uniunea Minerilor (zic aşa). Iar colegii mei, cobreslaşii, scriitorii-la-români semnează cu amândouă mâinile – şi condamnarea şi excluderea… Au urmat aproape două luni de derută. De frământare: Ana şi cu mine eram bolnavi de ruşine: „Unde ni sunt scriitorii să ia apărarea nescriitorilor?” (mai cu seamă că aceia erau mineri, iar Marele Bogza devenise autor clasicizat prin Mineri şi cărbuni în Valea Jiului; dar Marin Preda: puii Moromeţilor ajunseseră şi la minele de cărbuni…?; dar Jebeleanu, acela carele „în neagra ilegalitate”, ca gazetar îl apărase pe un oarecare ucenic, ajuns ditamai Conducător – aceste „conştiinţe” de ce nu cârteau, de ce nu cârâiau în front?, de ce nu erau ceea ce ar fi trebuit să fie? A-ha: ce, erau proşti/ proaste?, nu: ei/ ele erau scriitori, ci: scriitoriromâni/ scriitoare-româncuţe); „Unde ni este Europa liberă, să ne informeze, ca până atunci, de ceea ce se petrecea înăuntrul României?”, fiindcă postul american tăcea, de răsuna văzduhul de… miraculoasa venire – după 30 ani de aşteptare înfrigurată – a Americanilor, să ne scape de Ruşi. Atunci – în octombrie 1977 – am înţeles: rămăsesem singuri – fără colegi scriitori, fără sprijinul sonor al Europei libere. Eram deja izolaţi, după liberare, consemnaţi la mama dracului, tot în Drumul Taberei,

dar la margine („la ovăz”), pe o stradă fără nume, într-un bloc fără număr, lipsiţi de telefon, supravegheaţi de aproape. Ce era de făcut?, vorba unui anume rus. Făcînd haz de necaz, aş fi putut zice: «Acum avem trei camere, trei – a treia câştigată cu sudoarea frunţii mele, jos, la Rahova – ce-ar fi să mă ocup şi de mine şi de familia mea? Chiar dacă nu public, scriu; scriu, ascund scrisul de seci, trimit în Occident – s-au adunat cinci titluri la Gallimard, trei editate, două în curs de traducere, întrun an mai trimit două… Da, perspectiva nu era de aruncat, mai ales după trecerea prin pe-trecerea organală… Ia să se mai ocupe de drepturile omului şi alţii, nu sunt eu singurul apărător al lor dintre bravii români! Să pun capăt stării de „basarabean de serviciu”, ăla care, fiindcă tot nu mai are nimic de pierdut, se trezeşte în faţă, că are el ceva de spus – şi după ce spune (sau: după ce nu spune) o ia peste bot şi peste ţurloaie de la secii noştri patrioţi, apoi de la colegi: „Ce te bagi, dom’le, în toate? Vrei să fii celebru? Să fii mereu primul?” Ia să-i las pe iubiţii mei cobreslaşi: Ţoiu, Titus Popovici, Dimisianu, Fănuş, Băieşu, Băran, Dan Zamfirescu să fie şi ei celebri, ca primii (corectez: ca ocupanţi ai primelor bănci din clasă…). Acestea mi le ziceam în gând, nu le sonorizam. Însă când, uneori, ieşeam la cumpărături, ori la plimbare cu copilul şi întâlneam semnatari ai Apelului nostru (nu mulţi: vreo trei în total)… Iar aceştia se plângeau nu de ceea ce înduraseră ei din partea securiştilor (şi a propriei familii – să te ferească Dumnezeu de familia-la-român, când începe ea să-ţi reproşeze că tu faci prostiile – dar cine trage ponoasele?: nu nevasta, copilul, fratele – mai ales cumnata?), ci de faptul că eu nu mai eram de găsit, pentru a le transmite „afară” durerile, doleanţele. Bine, eu nu aveam de gând să mă retrag (în munţi, trăgînd rare focuri de armă…), dar ce făceam dacă… nu mă retrăgeam? Nimic. Securitatea tăiase toate canalele de comunicare cu Occidentul, Europa liberă dracu ştie ce altă treabă avea ea, numai să nu vorbească de Marea Grevă din Valea Jiului. După un scurt consiliu de familie am ales plecarea. Aflasem de invitaţiile PEN Clubului francez care mă cooptase pe când eram arestat (pe

care securitatea le reţinuse), aşa că… am cerut paşaport. Dar acum ei erau cei care refuzau (întâi prin ne-primirea cerèrii, cum accentuau ei, accentuatorii…). Însă mai funcţiona o linie telefonică de urgenţă: prin aceea PENClubul a aflat că lui Goma i-au fost reţinute invitaţiile, drept care Goma va declara greva foamei… Ca prin minune (!) invitaţiile au fost găsite (dar numai fotocopii ale lor), poarta Serviciului Paşapoartelor a devenit accesibilă chiar şi pentru noi, bandiţii fioroşi. Am depus actele pentru „o călătorie turistică de un an”. Obiectele (paşapoartele) le-am primit, spre indignarea mânioasă a lui Pleşiţă, nu prin ei, securoşii (/cei cu, drept fălci: buci roşii), ci… prin Ambasada Franceză. Am fost invitaţi „la vedere”, în sensul propriu: Francezii ţineau să se asigure că persoanele noastre sunt… chiar ele, nu niscai „înlocuitori”. Pentru rest, fac trimitere la cărţile mele. Aşadar, în 20 noiembrie 1977 am plecat cu avionul de Paris. În întâlnirile cu „oficialii” (evi-dent, cu toţii securişti), la întrebarea: „Când vă întoarceţi?” răspundeam, liniştit: „După ce cade comunismul în România”. Recunosc: nu am prevăzut „revoluţia de la 1989”. Nici ne-căderea comunismului în ţara mea. F.S.: Vreau, totuşi, să spun că nu v-am trimis o listă de întrebări, la care Dvs. răspundeţi şi gata. Nu, întrebările îmi vin pe măsură (pe măsura răspunsurilor!?) ce răspundeţi. Nici aşa nu e bine, nu vreau să-l iau la întrebări pe Paul Goma, dar nu sunt eu vinovată că trăieşte, încă, departe de ţară şi că nu-mi permit să iau avionul spre Paris. Unii dintre noi ştim ce înseamnă Mişcarea (pentru drepturile omului) Goma, câţiva încearcă să demonstreze că altele ar fi treburile relevante, majoritatea este nepăsătoare. Ce-ar fi însemnat să vă întoarceţi în România după un an de respirat liber prin Europa? Ar fi fost posibil (dinspre Paul Goma, dar şi dinspre Ceauşescu&Securitate)? De ce n-aţi venit să „rezistăm” împreună pe baricadele culturii şi să ne simţim solidari cu felia de salam cu soia?

P. G.: Cei care ştiu ce e cu Mişcarea pentru drepturile omului s-o lămurească celor care nu ştiu. Eventual şi mie. Cobreslaşii (scriitorii, dè!) au explicat: „E o chestie cu paşapoarte”. Alţii - nescriitori, dar intelectuali-foc:„Un megafon prin care Goma îşi face reclamă”. Iar securiştiisecurişti: „Propagandă ungurească, rusească, ovreiască, chinezească: Goma urmăreşte desmembrarea Patriei noastre!” Chiar de aş fi vrut să mă întorc, „după un an de respirat”, nu ar fi fost posibil: dacă Ceauşescu nu mă lăsa să respir în Franţa, trimiţîndu-mi emisari şi emisărese ale morţii, ce mi-ar fi făcut El Însuşi dacă m-aş fi dat cu mâinile legate! Cât despre „rezistatul împreună”… Indignat că maculasem icoana Sfintei Blandiana – „cine dă în Blandiana dă în democraţie”–, Ion Simuţ (geamănul orădean al sibieleanului Manolescu) mă îndemna, sfătos: „Veniţi cu noi, lucraţi cu noi, greşiţi cu noi…”. La care îi răspunsesem: „Să lucrez – eu cu voi? Dar voi unde eraţi când Securitatea mă «lucra», de-mi ieşeau ochii din cap? – sub ţol sau de-a dreptul sub pat? Să greşesc cu voi (Buzura, Blandiana, Manolescu, E. Simion, Sorescu, Pleşu, Liiceanu, Dinescu, Ulici)? Dar voi aţi dovedit cu vârf şi îndesat că vă pricepeţi de minune să greşiţi singuri, de mai mare dragul.” Cât despre salamul de soia… Se lăudau cu mâncatul salamului de soia cei care nu-i cunoşteau gustul, fiindcă ei căcat mâncaseră totdeauna – de asta. F. S.: Vi s-au agăţat numeroase table (nu mai cunosc pe nimeni altcineva printre români care să reuşească să ţină coloana şi grumazul drepte o viaţă întreagă, cu atâta încăpăţânare...), încât mă întreb ce este în neregulă cu Dvs., pentru că „normal” pe la noi – şi nu doar în vremurile noastre – înseamnă cu totul altceva decât Paul Goma. După ce aţi fost zeci de ani numit omul Securităţii, kaghebist, diversionist, lipsit de talent şi tot ce aţi spus mai sus (şi multe pe care încă nu leam numit), de doi ani sunteţi şi „antisemit”. Şi parcă nimic nu mai contează... Cunosc destui oameni în lumea literelor, mulţi dintre ei sunt gomişti – mai mult sau mai puţin expliciţi –, alţii ştiu doar că Goma înjură pe toată lumea şi că nici nu este cine ştie ce talent de capul său... Cei din urmă au auzit de Culoarea curcubeului şi, eventual, de Patimile după Piteşti (căreia îi spun, cel mai adesea, „Fenomenul Piteşti”..., dovadă că n-au citit nici Paul Goma, nici Virgil Ierunca.) V-aş întreba: Ce este în neregulă, în mod profund, cu noi, românii? De ce credeţi că nu-l putem asuma noi pe Paul Goma, dincolo de idiosincraziile provocate de sinceritatea Dvs. inconfundabilă?

P. G.: Mi-aş răspunde: – Nu ştiu ce este în neregulă cu noi, Românii; – Nu cred că este corect să se spună: „nu-l putem asuma pe P. G.” – îţi asumi o idee, un concept, un păcat, o vină (ziceam c-ai fi rus), or P. G. este un ins, acolo şi încă unul în-afarasocietăţii-noastre-socialiste-pe-drumul-securismului-biruitor (tot înainte, draj’ tovarăşi!). De ce şi l-ar „asuma” bieţii-românisăracii pe un cvasi-necunoscut? Căci, stînd drept şi judecînd pe după piersic precum părinţii, bunicii, chiar cumnatele noastre: ce bine ne-a făcut ăsta? Ne-a dat ulei, pe timpul lui Nea Nicu? Ne-a făcut să ne veselim niţel, măcar trei minute, ca Amza Pellea, pe vremea NeaNicăi a lu’ Zăpăcitu? Ne-a patriotizat el cu „Ceauşescu, Partidul, România”, de să ni se umfle nădragii pe la dindărăpt, de mândrie ‘triotică? Atunci? Nu ne-a dat nimic, în schimb ne critică: că de ce ne-am supus, că de ce nu ne-am revoltat… El vorbea de-acolo, de la adăpost, de pe Marile Bulevarde – dar ia să fi fost aici, pe teren, cu noi, sub cizma ăstora de la… Poliţia noastră ‘pulară… Că de ce mai tragem câte o limbă mai-marilor – făcèm şi noi ca toată lumea, căci ce nu face omul pentru o buca’ dă pâne?; că de ce dăm câte o micuţă notiţă informativ(uţă) la Securituţă… – dar măcar o facem corect gramatical, nu punem virgulă între subiect şi predicat ca turnătorii ordinari şi analfabeţi. Căci noi am rezistat prin cultura, domnule, nu prin scandal pe Malu’ Seni’! Căci! F.S. În continuarea întrebarilor anterioare: De ce nu ne pasă de „dizidentul” nostru emblematic (ghilimelele sunt pentru a evita reacţia Dvs.!) nici după 30 de ani de refugiu politic? Pe cine incomodaţi, încă, atât de mult?) P. G. Ghilimelele nu au cum evita replica mea:Românii nu ştiu ce este disident, disidenţă, dar „tratează”, vorba Brucanului, cu seninătatea analfabetului problema, iar „opozanţii” la closet şi în bucătărie, cu aparatul de radio pus tare, pe BucureştiSârba-Naţională-în-Căruţă, cei care au aşteptat, dârji, „ceasul şi ora”, vorba lor, pentru a trece urgent la salvarea ţării, umiliţi de propria laşitate, de inacţiune, de amânare („Că nu dau Tătarii!”), i-au zugrăvit pe disidenţi ca pe nişte murdari oportunişti, dacă nu de-a dreptul agenţi KGB, Mosad, Securitate (bibliografia lărgită este de găsit la Alexandru George, Ion Varlam, Radu Câmpeanu, I. Raţiu, Gh. Calciu, Marian Popa, Dan Zamfirescu, G. Dimisianu, Alex. Ştefănescu, E. Negrici; M. Martin – şi alţi români-adevăraţi). Cum românul este structural inapt de a percepe cronologia – deci istoria, deci memoria – destui dintre ei au încercat să mă atace, difuzînd „informaţiile” Securităţii eterne, înflorindu-le, umflîndu-le. Una dintre ele – demarată, cu totul întâmplător (sic), imediat după lansarea Apelului prietenilor pentru restituirea cetăţeniei membrilor familiei mele a fost, este – şi nu doar prin evreii basarabeni: Goma nu se află în exil politic, în Franţa de aproape 30 ani, cum tot-mereuîntr-una pretinde, a fost „în vizită” în România şi nu o singură dată, toată lumea l-a văzut la televiziune „cum scuipa, în direct, intelectualitatea noastră de frunte, făcînd-o «elita drojdiei»” –


12 actualitatea literară variantă lansată de oarecarea jurnaleaţă Simon şi nu mai ştiu cum, probabil Gabriela – ca Adameşteanu; şi ca Liiceanu; şi ca Dimisianu; şi ca Andreescu (numele său l-am văzut în caseta redacţiei revistei Contemporanul – Ideea Brebană – o fi dus-o de mână şi recomandat[-o] – că-i justă! – tovarăşii noştri Ianoşi). Pe cine incomodez – acum, după 30 de ani de absenţă din ţară?, după 37 de ani de absenţă din literatura română, ca urmare a excluderilor repetate la care m-au supus „colegii” – fie ei Fănuş Neagu, fie Mircea Martin; fie Vasile Băran, fie Monica Lovinescu; fie Popescu-„Dumnezeu”, fie Liiceanu?; fie Blandiana, fie Dinescu – ce să mai vorbim de şeful-clasei: Manolescu? Întrebare naivă, dar-însă-totuşi adevărată. Eu văd România – ca şi literatura română – nu ca pe o sală de congrese cu locuri numerotate, ocupate prin invitaţii personalizate, ci ca pe nişte l o c u r i large (ca stadioanele, ca maidanele) în care ar încăpea, nu doar cei trei membri ai familiei mele, ci alte câteva bune milioane de inşi. Dovada: dacă a încăput în l o c u l numit România în ultimul deceniu peste-milionul de evrei abia alaltăieri „fugiţi din iadul antisemit” – iad pe care ei îl zidăriseră, cu abnegaţie, cu fanatism şi gras răsplătiţi de ruşi pe spinarea noastră – acum, gata întorşi „la ţărişoară”, pe furiş, prin şanţuri, prin buruieni (să nu observe antisemiţii-istoric români re-ocupaţia – vedeţi?, nu am spus: re-invazia), gâfâind de alergătură şi de emoţie şi de dor sfâşietor de reîntâlnirea cu

profil

„plaiurile meleagurilor natale” (citat fidel din limba lor, cică română). Ăstora guvernanţii noştri cei dragi-şi-iubiţi le-au acordat pe bază de listă cetăţenia română de care abia acum 10-20 ani se debarasaseră ca de-un cojoc păduchios, apoi, de la Tel Aviv, de la Paris, de la New York scuipaseră cu oroare şi cu nesfârşit dispreţ românismul românilor, organizaseră campanii „internaţionale” de extirpare a „antisemiţilor” Eliade, Cioran, Vintilă Horia, Horia Stamatu, Noica şi alte vârfuri – însă de mine şi de familia mea nici nu vor să ştie (acum vorbesc de actualele organe de stat şi de partid – aceleaşi ca înainte de 1989, atât că Securitatea, umblă acum în civil şi cu telefoane portabile). Pe cine ameninţ, pe cine dislocuiesc, pe cine alung din literatura română, propunîndu-mi dinapoiul meu personal şi propriu, vorba lui Dinescu, pe un scaun numerotat şi care nu-mi aparţine? Pe însuşi Dinescu? N-ar fi prima oară când Golanul slobozean, fiul spiritual al Fănuşului şi elev al lui Gogu (Rădulescu), „disidentul” pentru care în 1989 insistasem să fie cooptat întru protecţie în Pen Clubul francez, mi-o plăteşte româneşte: după rivuluţie – pe care el cu Petre Roman, cu Dan Iosif, cu Voican-Lindyk au făcut-o, dar a refuzat să-mi trimită prin poştă o hârtie prin care să fiu anunţat ca fusesem şi eu reprimit în Uniunea Scriitorilor (din care fusesem exclus prin voia lui Doinaş, Manolescu, Bănulescu, Blandiana, Sorescu, Fănuş Neagu în 13 aprilie 1977, pe când eram arestat). Refuz

Către compatrioţi

Paul GOMA

Paris, 21 martie 1995

Potrivit zvonurilor scrise de purtătorii de vorbe-vorbe la gazete, aş candida la alegerile prezidenţiale din 1996... Securitatea a părăsit (pentru moment, în privinţa mea) aria calomniei: „Goma: a vândut Ardealul, a cedat şi Basarabia, e KGB-ist, pederast, jidovit...” etc. înlocuind-o cu aria discreditării: „Goma: securist d-al nostru, dân bobor, colonel – ba chiar general...”; „a fost reabilitat, deci iertat, poate reveni în ţară – asta fiind condiţia pusă de el...” etc. – iar de curând a pus să fie intonat corul final, cel cu candidatura mea la alegerile din 1996... Fiindu-mi greu accesibilă presa scrisă din ţară, refuzînd contactul cu radioul şi cu televiziunea de stat şi de partid, Românii ce vor fi auzit de existenţa mea vor fi crezut cele de mai sus, citite de ei în jurnalele cotrocenìte; în ce au auzit-văzut la Tembeliziunea Dâmboviţelină, cea cu voie de la Poliţiunea miliţecuristă. Sper ca de data asta să fiu auzit-citit – vorbesc eu despre mine: a). Nu am cerut „iertare” juridică, Procurorul General a declarat presei că dosarul meu din l956 va fi rejudecat; în 21 aprilie 1994, într-o scrisoare adresată Tovarăşului vostru, al tutulor, declaram că refuz „iertarea” lor, a celor din Unitatea Militară MAI: cei ce mă condamnaseră în 1 957, ca duşman al poporului; că le interzic lor de a mă ierta, să aştepte până-i vom ierta noi pe vinovaţii de dezastrul ţării; b). Abia a apărut Scrisoarea către Iliescu (într-o revistă literară, lunară, din Transilvania), că am primit convocare la propriu-mi proces de... anulare a sentinţei de condamnare; am trimis o nouă epistolă, repetînd refuzul, negîndu-le lor autoritatea juridică şi morală – întâi de a mă condamna (în 1957), acum de a mă... ierta – cu aceeaşi seninătate bovină; c). Prin luna decembrie 1994 o sumă de prieteni Cehi, Unguri, Polonezi, Vietnamezi, Cubanezi, Iranieni, Chinezi (avînd ca şi mine: statut de refugiat politic în Franţa) miau telefonat, uimiţi, unii indignaţi: pusesem guvernului comunist de la Bucureşti ca singură condiţie a întoarcerii mele în ţară... reabilitarea juridică? – iată, scrisese Le Monde, „după depeşa AFP, transmisă de la faţa locului”. Am răspuns că „faţa locului“ este, neîndoios, Palatul Cotroceni; că nu solicitasem, ba refuzasem explicit „reabilitarea” anunţată; că nu pusesem altă condiţie întoarcerii în România, ţară şi a mea (nu doar a bandei Iliescu-RomanBrucan-Voican-Măgureanu-V. C.Tudor-Funar-PăunescuDrăgan), decât: de a nu avea un regim tot comunist, cu tot aceiaşi comunişti călărind-o; d). Pe la începutul lunii februarie acest an, 1995, iată şi zvonul urmărind discreditarea mea: nu sânt mai breaz decât V. Tănase, nici decât M. Botez, E. Mihăescu – dovadă: candidez în alegerile din 1996! Nu cunosc originea acestuia din urmă, deduc însă că a pornit (sau: a fost lansat) de/ prin Nicolae Manolescu. Potrivit unui periodic românesc, N. Manolescu ar fi declarat – citez: „Personal, l-aş susţine pe Paul Goma în cazul în care ar candida (...). Unde nu dă Dumnezeu să avem şi noi un preşedinte disident”. N. Manolescu face parte dintre străluciţii intelectuali Români făcători de (numai) cultură care, după ce le-a căzut cartea de istorie în cap, la 22 decembrie 1989 fix, s-au întunecat, s-au întunericit, până la a căpăta luminiscenţă de putregai – precum Buzura, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Sorescu, Pleşu... Şi în momentul de faţă (adevărat: cu efort) îmi place cum şi ce scria N. Manolescu despre cărţide-citit – găsesc însă primejdios, putrezitor, ce şi cum scrie despre cărţile-de-joc cu care face politica detestată (până în luna mai l990), oportun descoperită în iunie acelaşi an). Să nu se uite: N. Manolescu a debutat în „jurnalistica politică” imediat după mineriada din l3-15 iunie, prin interviul solicitat lui Iliescu şi, din prima întrebare pusă de

nr. 24-25 n sept.-oct. 2012 care s-a întărit după ce i s-au propus-impus ca sfetnici alde Pleşu, Voican, noul supraşef al Securităţii, Berindei, Liiceanu şi, cine-ar fi crezut: Monica Lovinescu si Virgil Ierunca! Aceştia l-au „consiliat” pe noul preşedinte să-i coopteze pe nesfârşiţii scriitori Mihai Botez şi Sorin Alexandrescu (colaboraţionişti répérişti notorii), în nici un caz pe Goma – „devenit incontrolabil”, apud Monica Lovinescu… Dar, domnule: dacă România se teme de… invazia, urmată de colonizare – ale mele; dacă Uniunea Scriitorilor se teme de „concurenţa” mea neloialo-editorială, înseamnă că foarte rău au ajuns şi ţara şi scriitorimea tricoloră, cea rezistentă prin cultură. Cunosc dorinţa fierbinte a „colegilor de breasla”: să mor. Atunci, ca prin minune, România va deveni liberă, democrată (şi la gur’ curată), pe văile meleagurilor va curge lapte-şi-miere, iar scriitorul la român, descătuşat, ar scrie – în sfârşit! – operele nemuritoare, cele pe care nu a avut încă „oportunitatea”, mă rog frumos, de a le aşterne pe hârtie – „pe vremuri” vina o purta blestematul de Goma, de astă dată păcatul ne-scrierii căzînd pe afurisita de crampă a virtuosului, taman la mâna dreapta, cea folosită din fragedă adolescenteţă pentru masturbaţiunea culturalnică – altfel rezistentă! – cea de toate zilele.

_________________________

1) Fragment din volumul Flori Stănescu (Bălănescu), Paul Goma, Dialog, Editura Vremea, Bucureşti, 2008. Replicile lui Paul Goma păstrează ortografia specifică scriitorului (nota F. B.).

Cu acceptul scriitorului Paul Goma, având şi în 2012 statut de refugiat politic la Paris, reproducem un text mereu actual, datând din 1995, editat recent în volumul Scrìsuri. II. 1990-1998, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2012. Textul păstrează ortografia şi stilul specifice scriitorului. (nota red.)

Marele Manolescu micului iliescu (mic-mic, dar criminal), apărea cuvântul Omul („Omul cu o mare”, preciza verticalul, nelinguşitorul, demnul proaspăt director al României literare). Din acel moment l-am atacat în presă, arătîndu-l cu degetul, ca pe un stricător de limbă şi de ucenici. El n-a catadicsit să răspundă, fiind convins că, dacă se preface a nu-l lua în seamă pe critic, anulează înseşi temeiurile criticii. Astfel i-a delegat pe eterni-subalterni, pe debutante-militante şi pe alte ioane destul de pîrvuleşti să azvârle cu pietre de după garduri. Mărturisesc: am fost surprins constatînd că N. Manolescu (în sfârşit!, însă cum totdeauna e prea târziu...) contraatacă – fie şi prin ironiile sale atât de sublime, încât, vorba lui Caragiale... Numai că la vârsta ce-o are, greu să se mai schimbe (în bine); cine n-a avut până la 55 de ani nu-l capătă în al 56-lea. Accept că N. Manolescu a avut de gând să mă persifleze; că s-a străduit să mă ia peste picior (a fost pe punctul de a reuşi) atunci când a spus că el, „personal” (dacă ar scrie cum vorbeşte nu l-aş mai citi), l-ar susţine pe P. G., „în cazul în care acesta ar candida”... Însă, ca să fie sigură şi profesorimea fesenistă-de-semn-contrar că Profesorul Manolescu a comis un banc, a adăugat cu grăbire că el (Personal) se îndoieşte că P. G. ar fi dispus să candideze... Prin ce şi prin cum a spus, N. Manolescu a nimerit, nu doar alături, ci... dimpotrivă; încercînd să-mi dea o lovitură de copită, mi-a dat... o idee. Una – dar fixă. Iat-o: Deşi monarhist, azi, la Echinoxul de Primăvară al acestui an, 1995, mă declar candidat (la candidatură), în vederea alegerilor prezidenţiale din 1996. PROGRAM

1. Dacă voi fi ales, voi fi preşedinte al tuturor Românilor, nu doar al celor ce m-au vrut – şi m-au votat; 2. Voi fi preşedinte al României, stat democratic de tip european-occidental în care apartenenţa la o etnie, la o rasă, la o religie, la o confesie nu va constitui motiv de discriminare; libertatea – de opinie, de expresie, de cult, de organizare – va fi garantată pentru toţi cetăţenii în mod egal, neexistînd „etnie favorizată”, nici „religie preeminentă” – dacă nu va exista „partid unic”...; 3. Voi fi preşedinte al României, ţară în care justiţia va fi independentă, ne-supusă presiunilor, influenţelor, „sugestiilor” – de oriunde ar veni: de la Preşedinţie, de la Guvern, de la Ministerul de Interne, dinspre asociaţii, grupuri, lobby-uri; magistraţii vor avea de dat seamă: în faţa legilor (pe care le aplică, dar li se aplică şi lor înşile), în faţa Consiliului Constituţional (ce va veghea şi asupra Corpului Didactic, a Corpului Medical, a Corpului Jurnaliştilor, a Departamentului Cultelor – de asemeni, în domeniile unde funcţionează un cod deontologic) şi în primul rând în faţa conştiinţei fiecăruia. Poliţia, Jandarmeria, Serviciul Secret, Vama, Frontiera şi Pompierii vor fi edificate după criterii noi, ale unui stat european ce intră în al treilea mileniu; supuse ierarhic Ministerului de Interne, vor fi constant controlate de Parlament şi de presă; 4. Voi fi preşedinte al României, ţară ce va continua, va restabili, va stabili cu toate statele doritoare legături bazate pe egalitate, reciprocitate; România va adera la şi va respecta convenţiile regionale şi internaţionale ce urmăresc menţinerea ori restabilirea păcii, întăresc legăturile culturale, turistice, de învăţământ, ştiinţifice, tehnologice, comerciale, sportive etc. Cu ajutorul activ şi reparator al Germaniei (parte contractantă în pactul Hitler-Stalin de la 23 august 1939), al Marii Britanii, al Statelor Unite ale Americii şi al Franţei, vom restabili România în graniţele ei naturale, cele din 1938. Vom cere Rusiei restituirea imediată, integrală a valorilor naţionale „depozitate” în timpul Primului Război Mondial; vom cere restituirea integrală a valorilor naţionale luate ca „pradă de război“ după 23 august 1944; vom cere despăgubiri materiale pentru imensele daune materiale şi

mai ales umane pricinuite României „aliate”, prin distrugeri sistematice, prin jaf organizat, prin furt „spontan”; prin stoarcerea de vlagă a ţării, mult timp după achitarea datoriilor de război (Sovromurile). Vom pretinde de la statul rus (nu ne interesează actuala lui subîmpărţire) scuze publice pentru nemărginitele, neînchipuitele suferinţe pricinuite sutelor de mii de cetăţeni Români – umiliţi, jefuiţi, maltrataţi, violaţi, ucişi (în timpul „alianţei” de după 23 august 1944); luaţi prizonieri-de-război după 23 august ‘44 şi deportaţi – Basarabenii şi Bucovinenii din Armata Română fiind lichidaţi prin foame şi prin sete în lagăre speciale, ca „trădători ai Patriei Sovietice”!; civili arestaţi arbitrar („ca să fie la număr”) şi transportaţi în Rusia; localnici din teritoriile recent ocupate executaţi pe loc, în grupuri mari, pentru colaborare cu inamicul (inamicul: Românul); sute de mii de femei, copii, bolnavi, bătrâni deportaţi în mai multe valuri şi lichidaţi prin muncă de sclavi, prin foame, prin frig, în Arhipelagul Gulag; ucişi (în Basarabia) prin foametea planificată, „realizată” între 1945-47; cetăţeni Români de etnie germană – civili şi minori – deportaţi în Rusia şi trataţi ca prizonieri de război. Vom cere Rusiei să ne furnizeze toate documentele privitoare la tragedia din 1812 şi la martiriul Moldovenilor din stânga Prutului căzuţi sub cizma fratelui creştin ortodox; vom cere să ni se livreze toate documentele privitoare la „Republica Autonomă Moldovenească” (din 1924), la subversiunea antiromânească – din Rusia, dar şi din România – avînd scop: reocuparea Basarabiei; de asemeni, documentele referitoare la invadarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Herţei, după diktatul de la 26 iunie 1940. Vom cere şi vom da publicităţii aceste documente cu faptele, cu numele „cetăţenilor conştienţi”, vinovaţi de denunţuri; ale enkavediştilor, ale kaghebiştilor, ale activiştilor de partid culpabili de persecuţii, de umilinţe, de acte de barbarie, de execuţii ale Basarabenilor şi Bucovinenilor ocupaţi de Ruşi. A existat un Auschwitz – dar şi un Nürnberg (şi bine că a existat); a fost un Arhipelag Gulag – în toate ţările „liberate” de Ruşi –, drept este să fie şi un Nürnberg II; 5. Voi fi preşedinte al României, ţară ce-şi va edifica economia pe principiul proprietăţii şi al iniţiativei individuale. Statul va deţine şi va controla ramurile, fie neprofitabile: căile ferate, sistemul de canale navigabile, apoi Opera, Teatrul Naţional, Filarmonica, Casa Cărţii (cultura şi arta nefiind rentabile, Statul va fi onorat să le subvenţioneze), fie ţinînd de domeniul Apărării. Dacă restituirea către proprietari ori urmaşi a uzinelor, atelierelor, localurilor comerciale şi locuinţelor – după cincizeci de ani de distrugeri şi de modificări – se va face prin hotărîre judecătorească, restituirea imediată şi fără condiţii a pământului este o datorie: Mai întâi, morală: pentru câte şi pentru cât au suferit ţăranii Români de la comunişti, tocmai din pricina pământului, supravieţuitorii şi urmaşii lor au deplinul drept să şi-l redobândească; dacă aşa li se năzare, n-au decât să steie într-o rână, tolăniţi pe hectarele, pogoanele, iugărele (pentru care au vărsat lacrimi şi sânge) un an, doi... – dar nu-i va lăsa inima să ţină sfântul pământ în pârloagă... Desigur, „economia generală” va avea de suferit – însă nu mai mult decât pe timpul colhozului, dar ţărănimea, câtă a mai rămas după masacrarea cu metodă şi dezînvăţarea de a mai lucra, va căpăta în al doisprezecelea ceas o neînsemnată compensaţie; o uşùre compasiune. În România vor fi bineveniţi, vor fi invitaţi ne-Români: industriaşi, investitori, specialişti, oameni de afaceri să construiască la noi, să vândă, să producă; noi să învăţăm de la ei să construim, să producem, să vindem, în stricta respectare a legilor interne, internaţionale. În România vor fi încurajaţi, consiliaţi, ajutaţi cu împrumuturi cei ce vor iniţia mici şi mijlocii întreprinderi – idealul omului, într-o societate umană civilizată fiind nu industrializarea, ci bunăstarea; 6. Voi fi preşedinte al României, ţară ce are imperativă nevoie de un alt sistem de învăţământ, actualul fiind, nu doar ineficient, dar adânc nociv. Cauza primă: înşişi educa-


nr. 24-25 n sept.-oct. 2012 torii: din 1948 s-au (ori au fost) compromis, demisionînd de la menirea lor – aceea de a-i învăţa pe copii binele, frumosul, adevărul. Va fi necesară creşterea altei generaţii de învăţători, de profesori: copiii, adolescenţii, tinerii nu mai pot (şi nu mai vor) să înveţe binele de la învăţători răi, nu mai trebuie să înveţe adevărul de la profesori mincinoşi, frumosul de la „maeştri” cu suflete urâte şi sfaturi schiloditoare (dar părinţii, primii învăţători strâmbi, strâmbători ai propriilor copii?). Şcoala – de toate gradele – va constitui prioritate naţională: pentru a accede la stadiul de popor, comunitatea românească va trebui să înceapă prin a învăţa să se şteargă la nas (cu osebire la gură); să înveţe să spună Bună-ziua; să înveţe să-l privească în ochi pe cel căruia (ori care) îi vorbeşte. Abia după aceea să treacă la învăţarea istoriei – nu cea idealizată, alcătuită din doar bătălii câştigate şi mănăstiri înălţate; nici „istoria luptei de clasă”. Istoria adevărată a comunităţii noastre nu este nici mai glorioasă decât a vecinilor – dar nici de-ruşine. Aşa cum (şi câtă) este, cum şi cât va trebui neîntârziat scrisă – este a noastră, ca mama pe care n-o putem schimba, oricât de maşteră ar fi. Se cuvine deci să ne asumăm trecutul comunităţii noastre aşa cum a fost, nu cum ne-ar plăcea să fi fost – cu pagini de glorie, de demnitate, de afirmare a libertăţii – ca şi cu cele unde sunt înscrise greşelile, erorile, chiar crimele comise de statul român, fiindcă şi acestea fac parte din moştenire. Alături de Educaţie, în mănunchiul de priorităţi naţionale, se vor mai afla: Sănătatea şi Ocrotirile Sociale, vizînd: – restaurarea familiei, nucleu al naţiunii; – restabilirea interesului – şi a respectului – pentru copil şi pentru protejarea lui; – reconstituirea respectului faţă de femeie şi pentru protejarea ei, în toate ipostazele; – reabilitarea respectului datorat bolnavilor, handicapaţilor, persoanelor în vârstă şi protejarea lor. Voi sugera elaborarea şi legiferarea unui Cod al Familiei; voi veghea la promulgarea unor legi ce vor proteja copilul, femeia, bătrânul, handicapatul – şi vor pedepsi cu dreaptă severitate maltratarea, violentarea, violarea, abandonarea, exploatarea (femeii, a copilului). Voi veghea la reorganizarea, la crearea de noi aşezăminte pentru copiii orfani ori abandonaţi; pentru mame celibatare; pentru femei maltratate; pentru cele rămase fără venituri şi fără adăpost; pentru femeile ce vor dori să abandoneze prostituţia. Voi veghea neadormit şi voi urmări pas cu pas re-umanizarea Bisericii Ortodoxe Române, care va trebui să se ocupe de ceea ce a refuzat în aceşti patruzeci de ani: de orfelinate, de azile, de spitale, de cămine ale săracilor şi ale femeilor bătute, abandonate ori liberate din închisoare – în sfârşit, păstorii să fie alături de turmă (şi de Dumnezeu), nu „în rugăciune”... la cizma lupului cu epoleţi albaştri; 7. Voi fi preşedinte al României, ţară ce a cunoscut în ultima jumătate de secol uriaşe distrugeri ale solului, ale apei, ale pădurii – ceea ce alcătuia unicitatea (şi dulceaţa) peisajului carpato-danubian. În vederea opririi degradării – în prima fază; în a doua, de favorizare a ameliorării, a „reparării” solului, apelor, vegetaţiei (deci: a aerului), voi veghea ca Întâia Mare Lucrare din planul decenal de Amenajare a Teritoriului (la a cărui realizare se vor succeda ceilalţi şefi ai Statului Român) să fie: distrugerea digurilor de incintă ordonate de comunişti şi săvârşite cu lacrimile, sudoarea, sângele deţinuţilor anticomunişti în Delta şi în Bălţile Dunării, pentru a le reda rolul şi rostul lor normale; pornirea unui studiu amănunţit al întregii ţări pentru ca, în deplină cunoştinţă de cauză, să demareze Marile Lucrări: sistematizarea apelor, reglementarea ariilor construibile, ridicarea de diguri de protecţie, amenajarea bazinelor de retenţie; desemnarea ariilor cultivabile (neinundabile), precum şi a celor împăduribile; tratarea solului prin neutralizanţi chimici şi prin lucrări de consolidare, drenare şi plantare a alunecărilor de teren; construirea (refacerea) căilor de comunicaţie şi a lucrărilor de artă (şosele, căi ferate, canale navigabile, poduri, tunele), în deplină armonie funcţională. Marile Lucrări de Amenajare a Teritoriului vor dura multă vreme şi vor costa mulţi bani. Însă pe termen scurt – un deceniu – vor da de lucru multora dintre cei ce, azi, nu au; iar pe termen lung... Vom lăsa urmaşilor, nu piramide-înnoroi (ca „realizările” de ieri), ci un loc în care să fie plăcut de trăit; pe care tinerii să nu-l părăsească fără a se mai uita îndărăt şi să pornească în pribegie („oriunde, numai acasă nu...”). Le vom lăsa, nu doar un semn material al patriei lor, ci altă stare de spirit. Una europeană; 8. Voi fi preşedinte al României, ţară al cărei guvern va fi alcătuit din oameni oneşti – chiar dacă nu atât de „competenţi” precum comuniştii ce şi-au dovedit, vreme de jumătate de secol, înalta competenţă în a distruge o ţară: economia, cultura, identitatea. Cel (încă) incompetent, dar cinstit, o va câştiga; cel fasonat de activismul comunist: necinstit va rămâne până la moarte, pe deasupra, de nevindecat incompetent, ca un „cadru” ce se află. Voi veghea ca, începînd cu guvernul, să existe o dreaptă participare a femeii: la Sănătate, la Ocrotiri Sociale, la Educaţie, la Externe, la Justiţie, la Cultură... Femeia va intra în Consiliul

profil

Constituţional, precum şi în organismele de supraveghere a respectării normelor deontologice: Învăţământ, Medicină, Presă etc.; 9. Voi fi preşedinte al României, ţară ce-şi va asuma trecutul; ce va recunoaşte public încălcările de teritorii străine; va recunoaşte şi va exprima public regrete pentru persecuţiile şi pentru tentativele de lichidare a două comunităţi: Evreii şi Ţiganii; va mărturisi şi va regreta că, după 23 august ’44, a consimţit ca cetăţeni Români de etnie germană să fie consideraţi (de către „aliaţi”) prizonieri de război şi deportaţi în Rusia; va recunoaşte şi va regreta public deportarea „titoiştilor” din Banat în Bărăgan; în fine, România, stat constituit, va recunoaşte vina grea, de neşters, faţă de cetăţenii Români refugiaţi din Basarabia, Bucovina şi din Ţinutul Herţei: la 12 septembrie 1944

delegaţia română la Moscova (alcătuită, preponderent, din democraţi, nu doar din comunişti) a acceptat fără crâcnire ca aceştia să fie consideraţi „cetăţeni sovietici” şi şi-a pus la dispoziţia ocupanţilor întregul aparat administrativ şi poliţienesc: Românii (nu Ruşii) i-au hăituit, i-au vânat, i-au vândut – pe, totuşi, Români; Românii i-au internat în „Centre de repatriere” organizate în fiecare capitală de judeţ; ei au asigurat serviciul de pază, de cercetare – în fine, de escortare a refugiaţilor Români şi cetăţeni Români până la proaspăta-blestemata graniţă cu URSS (pe Prut), în vederea „repatrierii în Siberia”. Un popor se face pe sine prin memorie, nu prin „sabotarea istoriei”; nu poate fi popor acea comunitate (geografică, istorică, lingvistică) ce nu-şi asumă şi faptele rele, condamnabile ale înaintaşilor. Un popor se face pe sine şi prin dreapta, severa judecare a vinovaţilor de trădare de ţară; a vinovaţilor de dezastrul ţării; a vinovaţilor de a fi acţionat în interesul (şi numai al) Rusiei; a vinovaţilor de a fi persecutat, umilit, jefuit, şantajat şi obligat la delaţiune; a vinovaţilor de rele tratamente, de torturare şi de ucidere a unor semeni – în această ultimă categorie intră nu doar miliţienii, gardienii de închisoare, securiştii – ci şi grănicerii (şi nu doar ofiţerii, ci şi ostaşii în termen care au ucis „din ordin”: ce li s-ar fi întâmplat dacă refuzau să tragă?, ar fi fost împuşcaţi ei?). „Reconciliere naţională”? Cine cu cine să se reconcilieze?: victima cu călăul? „Iertare creştinească”? Cine pe cine să ierte: nu cumva tot ei pe noi? „Compromis în interesul ţării”? – interesul ţării nu se află în mâna care a lovit patru decenii la rând şi va lovi atât timp cât victima va colabora cu torţionarul; „interesul“ (compromisului) este numai şi numai al bandei de tâlhari ce a pus stăpânire pe România cu ajutorul neprecupeţit (şi dezinteresat!) al Armatei Roşii. „Fără violenţă!”: slogan tipic securist (ei se temeau de dreapta răzbunare a celor mereu violentaţi) – de ce nu de-a dreptul caragialescul: „Pupat Piaţa Endependenţi”? Totdeauna, oriunde, vinovaţii au cerut „concordie”, „armonie”, „frăţietate” – s-o fi cerut înainte de decembrie ’89! Vinovaţii de la noi sunt siguri: victimele noastre, Românii nu vor avea curajul de a-i arăta pe călăi; vinovaţii de la noi sunt convinşi (îşi cunosc bine victimele): cei ce au suferit le vor da, de frică!, iertare (creştinească...). Dacă până şi unii „directori de conştiinţă” declară fără să clipească: „Toţi am colaborat – mai mult sau mai puţin”; şi: „Am făcut pactul diabolic (sic!) – ca să obţin paşaport cu mai multe intrări-ieşiri”, în fine: „Dacă toţi am fost vinovaţi, rezultă că toţi sântem... nevinovaţi...” – ceea ce ar însemna că în categoria „inocenţilor” intră nu doar „bieţii martori” (colonei şi generali de Securitate), dar şi Groza şi Dej şi Pauker şi Pătrăşcanu şi Ceauşescu şi Teohari Georgescu

actualitatea literară 13 şi Drăghici şi Nikolski şi Enoiu şi Pleşiţă şi Stănculescu şi Voican şi Măgureanu şi Roman şi Chiuzbaian şi Drăgan şi Iliescu şi... Cei ce acceptă „reconcilierea” comit nu doar o eroare, ci un păcat: Isus, în ciuda recomandărilor de a oferi şi celălalt obraz, nu i-a „iertat” pe neguţătorii ce prefăcuseră Templul într-o Cântare a României. Iertîndu-i, trecînd-peste, căcioameni-fiind-cu-toţii – îi absolvim, ba le acordăm certificate de onorabilitate, chiar diplome-de-respectabilitate şi îi asigurăm că nu vor primi răsplată după faptă –, ba, îi încurajăm ca, la proxima ocazie, să facă ce-au mai făcut (ba mai mult decât atât); iertîndu-i pe vinovaţi, pierdem ultimul strop de credibilitate, de încredere pe care-l mai încearcă tineretul în noi (să nu uităm: în aceste decenii primii învăţători-mincinoşi au fost părinţii; întâia şcoalădeformatoare a fost familia): înseamnă că ceea ce au văzut, au trăit ei, tinerii în decembrie ’89 – dar şi în 13-15 iunie ’90 – nu au fost nefericite, tragice accidente, ci constante: aşa trebuia să se întâmple – şi nu altfel. Au dreptate să se întrebe tinerii: Acesta să fie binele?, adevărul?, aceasta justiţia imanentă? Înseamnă că a face rău nu este rău (dacă cel rău nu a fost pedepsit pentru fapta rea, nici măcar arătat cu degetul, numit, numite faptele rele). Aşadar, tinerii vor sfârşi prin a crede că a fi cinstit este semn indubitabil de lipsă de inteligenţă; că a face bine este rău (inversul fiind... bun), că cinstitul şi bunul rămân mereu păgubaşi; etern păguboşi... Ca preşedinte al României voi veghea ca memoria – integrală – a naţiunii româneşti să fie întreţinută, cultivată, încurajată; ca „uitarea”, mană cerească pentru ticăloşi, să fie considerată defect, anomalie, deficienţă. Ca preşedinte al României voi veghea ca vinovaţii să fie judecaţi: indiferent de sentinţă, procesul, acoperit de presă, propus, impus ca temă în şcoli va avea o acţiune purificatoare şi educatoare. Distrugerea secretului (aliatul călăilor) prin facerea publică a numelor, a amănuntelor biografice: locul naşterii, familia (care a profitat din plin, înainte, de toate supradrepturile materiale şi nu doar, fără a strâmba din nas, aflînd ce face securistul, activistul „la el, la servici” – să suporte oprobriul public); în fine: prin facerea publică a faptelor-în-scris, intelectualii ce „şi-au salvat cultura” să şi-o (re)vadă; (re)tipărită; (re)difuzată: „antologia ruşinii” – pe cheltuiala autorului, fireşte. Voi veghea, deci, împotriva uitării; întru memorie. O comunitate fără trecut nu are viitor – deci nu merită să devină popor; 10. Fiind preşedinte al tuturor Românilor, voi face apel la toţi Românii, oriunde s-ar afla în lume; la exilaţi, la emigraţi, la repatriaţii Germani, Evrei, Italieni, Elveţieni, Greci, Turci, Francezi, Belgieni, Britanici, Unguri, Cehi, Sârbi...; îi voi invita pe Armenii şi pe Evreii obligaţi să plece de la noi, în căutare de alt pământ de exil să revină; întâi în vizită, apoi...: ei şi descendenţii lor ştiu mult mai multe decât noi despre muncă, despre comerţ, despre agricultură – despre Bună-ziua; să ne (re)înveţe. Îi voi pofti pe miile de intelectuali, mai ales profesori, să se întoarcă; să ne înveţe: nu ştim nimic, iar ce ştim am reţinut strâmb. De toţi avem nevoie, toţi avem nevoie unul de altul: sântem lipsiţi de tot şi de toate; 111. Nu am promis nici lapte, nici miere; nici obiele de mătase „pentru toată populaţia” (visul comunistului rus); şi nici ras-tuns-frezat gratis. Nu cerşesc voturi, deci nu am nevoie să-i mint pe eventualii votanţi, făgăduindu-le tinereţe (fără bătrâneţe); bogăţie; ba chiar frum’seţe. Ca unul care am făcut câte ceva pentru ca realităţile de teroare, de incúrie, de nebunie din România comunistă să fie cunoscute în Occident, îmi îngădui să cer de la compatrioţi mai degrabă sacrificii decât (binemeritate) recompense; îi chem la efort, la acţiune, la rigoare, la reînvăţare – şi mai ales la... tăiat în carne vie: starea actuală a României nu poate fi „reparată”, cârpocită, tratată cu descântece, dreasă cu văruială peste cărămizi; acestea sunt paliative, nu fac decât să ascundă boala (gravă; mortală), să grăbească sfârşitul – au mai existat naţiuni, popoare ce au dispărut şi nu le plânge nimeni, fiindcă şi-au meritat soarta. Îi îndemn pe compatrioţi la muncă grea: să ne construim pe noi înşine. Dacă nu vom putea lăsa copiilor noştri un „viitor luminos”, le vom lăsa măcar amintirea efortului nostru de a ne depăşi; de a depăşi starea de legumă; de a ispăşi măcar în parte greul păcat al laşităţii; al indiferenţei; al egoismului sălbatic; păcatul colaborării cu totalitarismul comunist; păcatul (capital) al învăţării copiilor noştri să mintă, să gândească una, să spună alta, să nu le pese de alţii, să se facă frate cu dracul, să mintă, la nevoie; la nevoie, să denunţe, să facă orice (cum făcusem şi noi la vârsta lor) – pentru a răzbate; pentru a supravieţui; pentru a rămâne... nisipul fostei pietre – cea peste care a tot trecut apa... Am pornit această scrisoare în glumă, o închei serios. Ştiu: niciun candidat cu capul pe umeri nu va anunţa un program atât de... negativ. Eu însă nu lupt ca să ajung preşedinte al României (sânt de mulţi ani scriitor de cărţi – deci mai mult decât atâta) – ci, ajuns preşedinte, să lupt pentru scoaterea din groapă a României şi pentru tragerea la locu-i cuvenit: în Europa2). _________________________

1) Acest punct din program va fi comunicat în prima zi din cel de al doilea an de preşedinţie – sânt convins: în majoritate zdrobitoare, Românii îl vor accepta. 2) Text publicat în volumul Scrisori întredeschise. Singur împotriva lor, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1995, ediţie îngrijită de Laszlo Alexandru. Fragmentar (aniversar...), Programul, comentat, a apărut în Aldine din martie 2000 (vezi-l mai departe, la Anul 2000, în volumul 3).


14 actualitatea literară Dumitru UNGUREANU

profil

nr. 24-25 n sept.-oct. 2012

Jurnalul unei dez-amăgiri

Pentru România, anul 1997 debuta sub auspicii promiţătoare. Schimbarea puterii la Cotroceni (parţial şi la Palatul Victoria) părea menită să schimbe mersul societăţii spre „partea cea bună”, cum scria Petre Mihai Băcanu, sau către luminiţa de la capătul tunelului, cum zicea prim-ministrul Victor Ciorbea, adevărat om al momentului, în opinia multora. Puţină lume ştia însă că păpuşarii din spatele figurilor scenei politice hotărâseră să înlocuiască temporar distribuţia, ca să-şi asigure o continuitate fără probleme. Speculând pofta unor nulităţi de-a se vedea în cartea de istorie, securiştii (nu e nici un secret cine ni sunt păpuşarii!) au plasat în prim-plan figuranţi cu alură... istorică (vezi analogia barbişonală Cuza – Emil). Rezultatul? Confuzie de valori, fiasco social, politic, financiar şi, mai ales, moral. S-a distrus atunci în România ceea ce mai rămăsese neatins de comunism, a murit speranţa. Dacă pe plan intern ar fi scuzabilă ineficienţa, deoarece îndreptarea lucrurilor se face în decenii, pe plan extern s-a comis acel gest descalificant al tratatului cu Ucraina, prin care s-au pecetluit cedarea teritorială din 1940 (Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa) şi raptul din 1948 (Insula Şerpilor). Ce palmă ruşinoasă pentru România, ce ruşine pălmoasă pentru cei care îl consiliau pe geologul preşedinte, al cărui nume mă străduiesc să nu-l amintesc. Paul Goma intuia, chiar de la Paris, unde hotărâse că o să rămână definitiv, şi în pofida nenorocirilor personale care-i secătuiseră puterile, ce fel de „conducători” aveam. Nu ezită s-o spună/ scrie. La pp. 165-172, în Jurnalul unui Jurnal, Ed. Dacia, 1998, găsim textul intitulat: A şasea întrebare – după 145 zile. E o scurtă şi drastică „punere la zid” a celui care întruchipase „speranţa” şi care dădea dovezi concludente că mai abitir luptă s-o răpună decât s-o cultive. Manifestările sale publice îi ridiculizau pretenţiile şi ifosele. Mentalitatea ciufută de dinapoia carenţelor de caracter, lipsa demnităţii, lipsa cunoştinţelor elementare de istorie, amatorismul în politică l-au împins la gesturi hazardate ce-au adus pagube iremediabile României. Verdictul lui Paul Goma e limpede şi e valabil încă: „... întrebările decurg din promisiunile electorale nerespectate de actualul preşedinte”. Dacă am pune aceleaşi întrebări preşedintelui din 2010, n-am fi deloc anacronici. Ba, din contra! Apoi: „După 50 ani de comunism imbecilizator, românii au ajuns a fi membri ai unei comunităţi primitivizate, incapabili de a înţelege libertatea – şi, consecinţa ei: demnitatea. Analfabetizaţi (cum altfel, dacă au avut parte de «conştiinţe ale naţiei» ce au colaborat cu Ocupantul, în cel mai fericit caz, au făcut «cultură curată», în timp ce semenii lor crăpau de foame, de frig, de boală?), nu mai discern albul de negru, bunul de rău, frumosul de urât. Cu o înrădăcinată educaţie a robului deresponsabilizat, românul se credea «liber»...”. (p. 166) Românul se crede liber şi azi! Tot circul actual, generat de criză, tăierea salariilor, a pensiilor, dublarea impozitelor şi restul, este menit să ascundă aceeaşi unică şi veche otravă a societăţii noastre, indiferent de forma de guvernare: România – ocupată de români. Cam de pe la sfârşitul veacului al XIX-lea, de când ne-am eliberat de sub turci, fiecare promoţie a „şcoalei politice” româneşti ajunsă la conducerea ţării, după câteva luni de acuzaţii aduse predecesorilor, începe să se comporte ca şi cum s-ar găsi într-o ţară străină, pe care-i musai s-o jecmănească, până nu se prinde careva ce hram poartă. Acest fenomen merită un studiu complet, iar paginile lui Paul Goma sunt cel mai bun stimulent pentru un istoric fără complexe. Iată o mostră, chiar la începutul Jurnalului citat, textul Vechi şi nouă (pp. 5-6): „În lunga şi, după cum se constată: inutila mea activitate de militant pentru drepturile omului, apoi de activist cultural în echipa Monicăi Lovinescu, am fost silit în multe rânduri să ţin cursuri de alfabetizare – în scris, prin periodice – pentru iubiţii noştri compatrioţi. Rezultatul acestor strădanii? Zero. Românii cărora, în principiu, le erau destinate «lămuririle» (în cele mai multe cazuri: la cererea lor, insistentă) nu de ele aveau nevoie”. De ce anume avea (şi are) nevoie românul? Ei bine, de cineva care să facă pentru el ceea ce el ar trebui să facă, dacă ar fi un om demn şi liber: să-i păzească avutul, curtea, casa, pământul, slujba, adică „nevoile şi neamul” – recte, somnul şi nesimţirea. N-aş pretinde că e o mentalitate strict românească; şi alte popoare dau serioase dovezi de concurenţă în lenevie şi egoism. Dar la noi această slăbiciune este exploatată tocmai de cei aleşi, plătiţi, ridicaţi în funcţii de conducere ca să facă o pedagogie la nivel popular pentru a eradica viciul. Respectivii nu fac aşa ceva, chiar încurajează nesimţenia, pentru a mulge mai mult profit personal din prostia populară. Aşa se face că poporul nu numai că nu ascultă ce spune unul ca Paul Goma, ci e-n stare să-l şi scuipe că spune ce spune. N-aş putea sintetiza mai bine decât o face (în textul suscitat) Paul Goma starea de lucruri ce caracterizează naţia română. Zic naţie şi nu naţiune, ca o trimitere explicită

la Caragiale, la spiritul zeflemist ce patronează spaţiul public românesc mai mult decât celălalt, spiritul frate, încrâncenat de sumbra seriozitate a lipsiţilor de umor care nu lipsesc din poiata mioritică. Paradoxul lui Goma e că, vertical şi neînduplecat ca un prooroc veterotestamentar, nu e deloc lipsit de umor, nici de autoironie. Stă mărturie un întreg Alfabecedar (ed. Victor Frunză, 2004) de cuvinte răsucite de sens. Şi umblă în limbajul cultural curent o sumă de sintagme scornite de iscoditorul măruntaielor limbii noastre. Evenimentul care a polarizat lumea literară, şi care l-a făcut pe Paul Goma odios în ochii aşa-zişilor directori de conştiinţă publică, a fost publicarea celor 3 volume de Jurnal la Editura Nemira, 1997. S-au scris multe şi s-au spus şi mai multe despre acea carte, care a fost „o izbitură brutală, nemiloasă – dar salutară” (Jurnalul unui Jurnal, p. 465). În fapt, prin publicarea Jurnalului, Paul Goma punea în faţa lumii culturale băştinoase oglinda ce reflecta această lume aşa cum era şi încă este (ba poate mai rea acum). Gestul a putut să pară de nefăcut printre cei ce şi-au văzut faţa adevărată, fără spoiala fondului de rezistenţă-princultură, dar cu balele pupăturilor din „Piaţa Endependenţi” uscate pe obraji. Sigur, să pui oglinda în faţa cuiva cu figură patibulară, ca să-i arăţi că nu e frumos cum se crede el, înseamnă să-ţi asumi riscul de-a te trezi cu oglinda spartă (în propriul cap). Cred că nu e un gest la îndemâna oricui. De ce-l face Paul Goma? Nu din masochism, nici din răutate sau alte sinonime ale acestui sentiment atribuit lui de către înjurnaliţi. Este evident pentru oricine citeşte lipsit de prejudecăţi: în primul rând, Goma scrie sufocat de sentimentul prieteniei rănite, chiar omorâte de oameni în care crezuse, începând şi terminând cu Monica Lovinescu. Însemnarea din 27 decembrie 1997 (pp. 465-467) este ca un bocet de jale la mormântul unei prietenii pe care stă piatra tombală a unei frivolităţi impardonabile: propoziţia reprodusă până la saţiu de presa bucureştenioată, pe care n-o mai reproduc. Pe al doilea strat al scrisului jurnaligomic se găseşte, vetust, dar viu, sentimentul de iubire pentru poporul căruia îi aparţine şi Paul Goma. Iar acest sentiment uriaş, copleşitor şi fără compromis, a rezistat în fiinţa, în omul Paul Goma în ciuda arestărilor, interzicerilor, bătăilor încasate de la caraliii regimului comunist şi de la caracudele post-decembriste, de toate nuanţele şi de toate finanţele. Goma a fost expulzat din România (şi din multe alte locuri, până şi din exil a fost expulzat!) cu trupul, dar inima, simţirea şi creierul au rămas şi vorbesc, scriu, gândesc în Limba Română, matria din care nu va putea fi dat afară de nimeni, niciodată. E huiduit ca orice profet ce-şi biciuieşte poporul cu vorba, nu cu gârbaciul. E temut de fariseii care ştiu bine că „90% din ce spune Goma e adevărat” (apud Dan C. Mihăilescu). E detestat fiindcă el nu face precum Marie-France Ionesco: „Ştiu, dar nu spun şi nu scriu!”. Această „delicateţe” în a spune lucrurilor pe nume, ce caracterizează şi cangrenează spaţiul public românesc, este „duşmanul personal”, răul cu care se luptă Paul Goma, nu persoana X sau Y. În 17 octombrie 1997, pp. 366-367, jurnalierul e provocat de-o însemnare a lui Ion Bogdan Lefter, din revista Cuvântul (septembrie 1997), în care se face referire la nişte practici editoriale necinstite, fără trimitere clară şi fără nume.

Or, după cum argumentează Paul Goma, tocmai această lipsă de asumare, cu nume şi dată, a propriilor acte, a nedreptăţilor făcute nouă, a topit coloana vertebrală a ceea ce s-ar putea numi spirit românesc public (societate civilă etc.). Credinţa lui Paul Goma, în legătură cu misiunea şi obligaţia scriitorului – de-a depune mărturie exactă, corectă şi fără eufemisme asupra oamenilor şi nedreptăţilor timpului său – îl saltă deasupra scriitorilor români, care nu doar că l-au exclus din Uniunea lor, în 1977, dar nu l-au reprimit nici până azi. Şi nu-l vor primi, atâta vreme cât deciziile sunt luate de cei care s-au mulţumit timp de multe decenii să publice fix ce li s-a dat voie şi să scrie azi ce se cere sau se plăteşte. Cu toţii spunându-şi că fac, desigur, cultură pură şi simplă, nu altceva! Deşi Jurnalele nemirate din 1997 par că vizează exclusiv lumea culturală, ţinta este însăşi România. Fenomen complex, faţă de care Paul Goma nu pridideşte să-şi exprime ciuda, iubirea sau mânia, după caz. Şi, scrutându-i pe români, Paul Goma se amăgeşte perpetuu că poate fi schimbat ceva-ceva în firea românească, în cugetul românesc, acela care stă cu curul în cumpătul vremii, cum băsnea Noica. Ei bine, Jurnalul unui Jurnal este, aş zice, Jurnalul unei dez-amăgiri! Goma îşi pierde treptat încrederea în puterea de regenerare a naţiei, în capacitatea şi voinţa liderilor ei de-a purcede la refacerea structurii societăţii româneşti. Degradarea spiritului, pervertirea minţilor şi stricarea limbii sunt procese începute odată cu instaurarea comunismului, devenite cronice prin anii ’80, ajunse la metastază ulterior. Românii – şi asta observase Paul Goma începând cu 1984 – au pierdut uzul corect al cuvintelor, obişnuinţa de-a judeca normal, de-a se comporta firesc. După 1990, aceste anomalii de comportament şi de gândire au inundat spaţiul public, fie politic, fie cultural, fie simpla existenţă a oamenilor obişnuiţi. „În «aceste vremuri de răscruce», nu mă mai obsedează nici o problemă majoră. M-a obsedat – până în 1989, când am avut prima surpriză; a doua – şi ultima – a venit în noiembrie 1996, când românimea l-a votat pe Constantinescu (în fapt: l-a respins pe Iliescu). Din acel moment am înţeles că m-am înşelat o viaţă întreagă; am înţeles că îmi făceam iluzii când militam pentru drepturile omului – eram mai înţelept dacă îmi căutam... de drepturile mele, de avantajele numai ale mele, de viaţa şi de interesele, doar ale mele. Cum însă e prea târziu ca să mai repar ceva, iată, acum nu mai fac! Acum mă ocup numai de mine şi de ale mele” – scrie Paul Goma în Jurnalul unui Jurnal, vineri, 8 august 1997. Cum s-a ocupat Paul Goma „numai” de problemele personale, ştim bine: cartea Săptămâna Roşie (ultima ediţie apărută la Vicovia, Bacău, 2009) stă mărturie. Cine şi ce ar putea defini mai bine relaţia lui Goma cu ţara „şi a mea”, cum zice el cu umor negru, decât Cioran şi vorba lui – „iubesc România cu o ură grea”? _________________________

1) Text apărut în volumul colectiv, îngrijit de Flori Bălănescu: Paul Goma 75. Dosarul unei iubiri târzii, Eagle Publishing House, Bucureşti, 2010, disponibilă la http://www.amazon.com/Paul-Goma-75-DosarulRomanian/dp/6069232151


Remus V. GIORGIONI

nr. 24-25 n sept.-oct. 2012

Maria Izgherean, Poezie religioasă, „Lumină lină”, Timişoara 2006-2012,

(Fără să ne explice cineva) Înţelegem că e vorba despre o culegere de poezie religioasă, dedicată festivalului de profil „Lu-

mină lină”. În cele 80 de pagini ale cărţii constatăm că poeta schimbă subit registrul, încercând sunetele versului alb care alternează totuşi cu poezii în rimă. De aceea şi noi vom exemplifica cu versuri caracteristice ambelor registre: „La primul/ ceas/ din ziuă/ să-mi spuneţi/ cin’/ s-a dus/ să plângă/ la mormântul/ Domnului Isus?!” (Iubire şi recunoştinţă); „Ne îndoim şi ne plângem./ Purtaţi în bătaie de vânt/ E timpul ca rânduri să strângem/ Şi fermi să fim în Cuvânt” (E timpul). Versificări simple şi sincere în genul cu care ne-a obişnuit de mult autoarea, în care iubirea creştină e mai mult declamată decâţ sugerată, dar sentimentul religios este bine învederat.

Zamfira Costan, Am vrut să vorbesc!, Editura Gens Latina, Alba Iulia, 2011

Un nume nou (pentru noi) în arealul poeziei contemporane, o carte frumoasă – şi ca prezentare grafică, dar şi din punctul de vedere al conţinutului: „Am să vorbesc azi,/ Căci mâine, când tăcerea/ Îmi va ucide gândul,/ Lupii mei/ Vor fi doar ecouri/ Ale chemării haitei/ La vânătoarea de temeri/ În pădurile inimii.” Este poemul manifest de pe coperta a patra, volumul beneficiind de un motto inspirat din poezia lui Holderlin şi de o prefaţă semnată de Prof Dr. Nadia Vesa. Prefaţă din care află că Zamfira Costan este o „Poetă a destinului” şi că a debutat, la aceeaşi editură, cu Sinapse cotidiene. Titluri inspirate – poeme bine lucrate: „Joacă-mă, viaţă, pe genunchii tăi/ Ascuţiţi în rostirea de mamă vitregă!/ …/ Joacă-mă în culoarea deşertului/ Ce cheamă musonii/ Să deretice dunele duminicilor.” (Pasărea viaţă). Cultivând o poezie metaforizantă şi uşor declarativă, cu ecouri din Octavian Goga, pe Z. C. o prinde la fel de bine versul alb şi strofa rimată: „Ce greu mi-e zâmbetul/ Şi cât mă doare/ A nopţii boare de răcoare/ Ce obosit se-nalţă cântul// Ce greu se-aprind luceferii/ Şi cât de lung e cerul/ Când noaptea îl schiez cu gândul/ Ce obosite flori au merii// Ce greu mai zboară albatroşii/ Şi, vai, ce crâncenă furtună/ În noaptea fără clar de lună/ Ce obosiţi se uită curioşii!”(Ce obosit…)

Ioan Fărcaş, Alte catrene epigramatice, Nagard, Lugoj, 2012

Că şi epigrama e un gen de poezie, ne-o dovedeşte din plin concitadinul nostru, în cele 60 de pagini ale plachetei sale recent apărute. Iar Ion Fărcaş face parte „dintre cei mai harnici epigramişti contemporani”,

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

ni se relatează în „Precuvântarea” semnată de George Corbu (la 12 aprilie curent). Secţiunile plachetei sunt dedicate „flotantului” Băsescu, pseudoguvernanţilor, parlamentarilor şi (celorlalţi) politicieni, dar şi altor instituţii şi categorii sociale (Vârstnici şi pensionari, Femei, căsnicii, soacre etc.). Dar să dăm şi câteva exemple, dintre cele 200 la îndemână, care mai de care mai spirituale. „Când expertiza aşadar/ Acoperă a flotei faţă/ O contraexpertiză, clar,/ Ar scoate-o iar la… suprafaţă” (Risipire rentabilă); „Candidaţii de primar/ Trag în parc cu puşca iar/ Dar nu-n ciori ce spurcă glia:/ Ei vânează… primăria” (În parcul din spa-

„ce facem să avem părinţii mai aproape/ şi nu doar în fotografii?// cearta mea cu literatura/ e destul de dură/ însă cu viaţa sunt/ într-un adevărat război…/ într-o carte te aştepţi să fie/ tot felul de surprize…/ şi găseşti în ea nu doar sufletul/ poetului…”. E interesat modul cum Ion Maria ştie să împace stilul minimalist cu marile teme, cele dintotdeauna, ale poeziei adevărate: „trăiesc parcă în somn şi lumea/ mi se pare un vis al meu/ … în Finlanda pădurile se gândesc/ numai la mine şi cineva/ toarnă zăpadă printre copaci…/ / când ies dimineaţa încă dormind/ pe uşa blocului mi se pare/ că lumea e o rugăciune a mea…” (a visa);

Horia Gârbea, Zenovie Cârlugea, Ion Pecie, C-tin Zărnescu, Petre Isachi – dar şi o pleiadă de confraţi lugojeni. Cartea începe în trombă cu o Iniţiere - şi anume cu „Un prinţ misterios din/ Marea Frăţie/ Albă”, amintind de alt misterios prinţ, cel de Levant… Poemele autorului nostru, mai cu seamă cele din ultimele volume (Valea cu grimoc, Ritmuri/ rituri/ Rithms/ rites şi cel de eseuri, Solirarii) se resimt de cercetările şi preocupările sale iniţiatice: „Ador poeţii, aceşti vindecători psi/ singurii demni de Marea Frăţie/ Albă…/ Locuitori ai sufletului lumii, ei/ practică hipnoza, zborurile/ astrale, bilocaţia şi mai/ au şi alte virtuţi/ oculte…”

tele primăriei); „Când scriai la anonime/ Erai cineva, străine;/ Azi semnezi şi toţi te ştim/ C-ai ajuns un anonim” (Anonimul).

„cel mai frumos om de pe pământ/ este cititorul/ când îmi citeşte cărţile/ mie îmi cresc aripi/ de înger” (cel mai frumos om). Şi citarea ar putea continua la nesfârşit, dar s-ar face în detrimentul acestui om frumos care este cititorul. El trebuie să se dea peste cap să-şi procure cartea!

Tragem nădejdea că poetul-profesor din Motru practică hipnoza, zborurile astrale şi bilocaţia doar în poezie, nu şi în viaţa de toate zilele. Fiindcă, altfel, şi poezia lui: densă, profesională şi sugestivă, riscă să devină didactic-discursivă. Dar ceva ne spune că nu va fi aşa, fiindcă, alături de amintitele viziuni şi ritualuri iniţiatice, Mesaj(e) şi Virtuţi oculte, Căderi în transă, Poeme(e) în limba vril…, volumul conţine şi mici bijuterii lirice, cum ar fi Pe lacul minţii sau Vis cu strămoşi.

Ticu Leontescu, Se poartă negru, Poeme, Eurostampa, 2012

Un nou volum al timişoreanului T. L. , cu un motto din Macedonski, prezentat pe coperta a patra de Gh. Secheşan, a apărut de curând de sub teascurile numitei edituri din oraşul de pe Bega. Ca şi celelalte cărţi ale autorului, cea de faţă reprezintă „o apropiere sfioasă, umilă” de Cărţile Sfinte, „dar, în acelaşi timp, plină de încredere şi credinţă”. Poetul deplânge din nou demitizarea lumii, ba chiar demonizarea şi păgânizarea ei sub presiunea noii morale globalizante. E adevărat că poetul atacă „o poezie a cotidianului, a acestei lumi cernite, „vopsite” în negru” – cum bine zice prezentatorul, fără concesiile minimalismului mizerabilist, care exhibă tot ce este mai intim, dar şi mai scabros în fiziologia umană. Lumea aceasta însă poate fi vindecată cu „Tămâia rugăciunii”: „Împărăţia Ta m-a cucerit/ prin iubirea-ţi răstignită.//Şi-a făurit apoi în mine/ un Templu, o catedrală.//Prin clopotul Cuvântului,/ prin tămâia rugăciunii…// Fii Tu acolo/Marele Preot – Dumnezeu…” Poetul resimte din plin „Spaima paginilor goale”: „Sunt singur, Doamne,/ Tot mai singur sunt/ în univers./ … Ce spaimă îmi inspiră/ atâtea pagini goale!/ Şi ce singurătate…/ Precum poemul într-un vers - / Mă cutremur alături de/ Mahabharata, Ramayana…/ Precum, în marele pustiu,/un pelerin; precum,/ pierdută,/ caravana…” „Citesc flămând în Cartea/ Proverbelor canonice/ …Tu mă priveşti discret/ dintre Proverbe/ precum un tată fiul…” („Cartea proverbelor”).

Ion Maria, După cutremur, Rafet, Râmnicu Sărat, 2011

Încărcat de gloria premiilor literare (începând cu cel al Filialei Craiova a USR pentru volumul de debut din 2002, „Patmos”), poetul craiovean revine în atenţia noastră, cititorii de poezie, prin această carte de 70 de pagini. Carte care reprezintă ea însăşi Premiul special al Editurii Rafet la Festivalul Internaţional de creaţie literară „Titel Constantinescu”, ediţia a VI-a, 2011. Coperta I este ilustrată cu o pictură interesantă realizată de Ştefan Pelmuş. Volumul cuprinde mai multe cutremure: câteva poeme intitulate „după cutremur” (pag. 16, 40, 52, 68), iar la pag. 59 poemul „cutremure”:

Ion Urda, Solie cu pană de înger, Editura Corvin, Deva; Zâmbete printre ruine, Polidava, Deva

Prima este apărută în ediţie bilingvă româno-maghiară – echivalenţele ungureşti, de Sarolta Capiller - şi o frumoasă prezentare grafică de Radu Roşian. Poet, eseist (umorist şi paradoxist), cum îl prezintă redactorul cărţii, cunoscutul poet Eugen Evu, inginerul gorjean Ion Urda este şi redactor coordonator al revistei Noua Provincia Corvina. Autor al unei cărţi de specialitate, al unei cărţi de copii şi al unei antologii de poezie creştină, I.U. este inclus în Antologia de paradoxism (cea de-a VII-a), realizată de întemeietorul acestui curent literar, cunoscut mai mult în străinătate decât la noi (am publicat cot la cot cu d-lui în revista Dorul din DK), Florentin Smarandache. Autorul cultivă genul umoristic, dar un umor curat şi sincer, „serios”, care ar putea da exemplu poeţilor care se consideră singuri serioşi: „Tot rătăcind prin stele cu sufletul pustiu/ Spre câte una braţul tânjeşte să se-ntindă/ Dar îţi reprimi dorinţa uitându-te-n oglindă/ Şi te-amăgeşti cu gândul că, poate, mai târziu…” (Pelerin). La fel de potrivit sunt tocmite şi versurile albe: „Deschizi o uşă/ şi te-mpresoară/ deodată/ numai ferestre;// Priveşti uluit cum/ fiecare fereastră/ şi-oglindeşte sufletul/ mereu altfel…// Mâinile lui clădesc/ răbdătoare/ izvoarele metaforelor/ care mai târziu/ se fac torente şi râuri” (Expoziţie). Cea de-a doua este o culegere umoristică, prefaţată tot de poetul Eugen Evu, conţinând „Şarje umoristice amicale”, şi alte secţiuni inspirate: Paradoxisme, catrene politice, aniversare şi de tot felul. Fapt este că avem de-a face cu un – paradoxal - umorist serios, un scriitor format (dar încă neomologat!).

Romulus Iulian Olariu, Treisprezece, paisprezece, Ed. MJM, Craiova

Un nou volum de versuri al bănăţeanului pripăşit prin Oltenia ne surprinde plăcut prin conţinut, dar şi prin grafica semnată Florin Preda Dochinoiu. Pe R.I.O. mizează destule nume mari ale literelor româneşti actuale: Mircea Bârsilă, Nicolae Dragoş,

Victor Sterom, Memoria clipei, Dacia XXI, colecţia „Poeţi contemporani”, Dacia XXI, 2011

Ploieşteanul Victor Sterom se bucură de poziţia 22 în această colecţie a unei edituri de colaborarea cu care tot mai multă lume (inclusiv subsemnatul) are motive întemeiate a se plânge; nu intrăm acum în amănunte, ci – sigur – într-un număr viitor! Pe coperta a doua, elegantul volum beneficiază de prezentarea prestigiosului critic Nicolae Oprea (căruia ne vedem siliţi să-i sugerăm a fi ceva mai atent la rubrica de calendar scriitoricesc de care răspunde în „România literară”); dar şi de girul lui Geo Vasile şi al lui Florin Lazăr. N. Oprea remarcă registrul elegiac în care se manifestă poezia autorului în discuţie, care „se lasă purtat de fantasme în lumi iluzorii”. Realitatea e că toţi poeţii se află în această situaţie, dar V. S. cu atât mai mult: „ca şi cum/ am sparge culori/ într-o pajişte de sticlă.// undeva un clopot/ altundeva/ hăurile;// dar în fiecare/ cioburile şi vântul…” (pajişte de sticlă). Geo Vasile remarcă „prospeţimea senzorială” „abolirea timpului”. (Observăm şi noi o oarecare apropiere de poetica lui Gheorghe Grigurcu). O caracteristică evidentă a poetului sunt titlurile mono, sau cel mult bi-silabice. Iar când critici remarcabili prezintă un poet remarcabil, nouă nu ne rămâne decât să citim cartea şi s-o recomandăm oricărui cititor pasionat de poezie.

Am mai primit la redacţie:

Adrian Georgescu, Chilii, Sieben Publishing, 2012, Laurenţiu Orăşanu, A treia bancă, Semne, 2012, Iosif Băcilă, Semne peste veacuri, Excelsior Art, 2011, Vasile Moldovan, Într-o zi de vară... ,Versus, 2010, Toma Grigore, Marile întâmplări ale omului, MJM, 2012, Din Caucaz în Carpaţi, Zaira Samharadze în dialog cu Victoria Milescu, Rawex Comsw, 2011, Magdalena Dale, Vasile Moldovan, Mireasmă de tei/Fragrance of lime, Făt Frumos, 2008.


16 actualitatea literară

Jadwiga Mizińska Jadwiga Mizińska s-a născut în 1945, la Opole Lubelskie, în voievodatul Lublin. Este preşedintele Secţiei Lublineze a Societăţii Poloneze de Filozofie, fiind şi membră a Societăţii Poloneze de Etică. Este autoarea a 17 cărţi ştiinţifice şi a peste 200 de articole şi recenzii. A publicat volume de poezii şi două romane. Unele lucrări ale sale au fost traduse în germană şi franceză.

Pe drumul de la Kaczy Dół la Cracovia Cenuşii şi galbene

La intersecţie

Un erete cenuşiu flămând Se roteşte peste curte. Puişor gălbănuţ, stingeţi culorile!

Într-o fumurie zi de iarnă Luminile verzi… Vara nu le-a stins?

Spirit de economie Gura şi armonica La o melodie Sting două dorinţe. Confuzie ontologică Mortul intră în visul ei ca unul viu. Se vor iubi oare? Cu ochii roşii Intersecţiile Au ochii roşii, Privesc cu ochi de lup. Fără Ce este apa fără gheaţă? Ce este gheaţa fără de apă? Dar ce este vela fără amândouă? Visare Să pluteşti pe Niemen Într-o toamnă de mimoză Prin cea mai bizară dintre lumi… Decepţionată Decepţionată Pe podul dezamăgit. Va sări? Nu va sări? Nu va troieni, n-o măturaţi Fii reţeaua de la poale Pentru ca drumul meu Să nu se-mpleticească. Auto-asurzire Cuvintele măreţe Ca şi TIR-urile mari Se asurzesc singure. Speranţa Ai interzis cuvintele mari… Poate doar conjuncţia mică Se va strecura prin cenzură Semne de circulaţie Cu viteză nepermisă Viaţa neascultătoare Se strecoară-n zbor nepedepsită.

Reclamă „Vindem zgură.” Uite-aşa, la preţ de-un zlot, Dar diamantul e cadoul vostru. Rugăciune pentru Monica Ochiul Providenţei. Fii atent La oculistul acesteia. Marian din Nałęczów Copacilor le scoate cuiele din răni, De-şi însângerează mâna. Pentru Jano Cel mai frumos cuvânt:”deja” Înainte de a termina a-l zice – A şi devenit. O, Jano Ne-nconjoară rugăciunea Şi cu pulovărul său vechi Un oarecare Pustnic.

meridiane

nr. 24-25 n sept.-oct. 2012

Ryszard Kornacki

Ryszard Kornacki, poet, prozator şi publicist polonez, a studiat filologia poloneză la UMCS, din Lublin, după care a predat în şcoli şi licee din Lublin şi Międzyrzec Podlaski. Din 1977 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor Polonezi, Asociaţia din Lublin. A debutat cu poezii în paginile revistei „Cultura şi Viaţa” (Kultura i Życie), după care s-a remarcat prin poezii pentru copii, aforisme, articole şi eseuri. Este autorul a 17 volume de poezie. A fost de două ori recompensat cu Premiul Literar Naţional Józef Czechowicz. Poeziile sale au constituit materialul pentru spectacole teatrale, în regia lui Jan Krzyżanowski. A redactat şi editat Dicţionarul biografic al conlocuitorilor săi renumiţi „Międzyrzec înscris în biografii” – 3 ediţii – 2001, 2003, 2011 (Międzyrzec w życiorysy wpisany). Este membru fondator şi redactor-editor al Editurii Asociaţiei Prietenilor Naturii, din Międzyrzec Podlaski, fondator al Asociaţiei Teatrale din Międzyrzec, precum şi iniţiator şi co-organizator al Concursului Literar „Maria Konopnicka”, pentru elevii şcolilor primare, gimnaziilor şi post-gimnazialelor. A fost desemnat în 1999 Cetăţean de Onoare al oraşului în care său (Międzyrzec Podlaski).

Pe Krzna (III) -

Prietenului Roman Łaziuk în ceas de despărţire

Fecioara Podlasiană în rochie de stufăriş de ani şi ani păşeşte pe acelaşi drum de la izvoarele începutului până la sfârşitul sigur. Îndrăgostită de oglinda cerului priveşte atentă cu statura sa gingaşă. Iar aici precum ciupercile după ploaie cresc pescarii neterminaţi acei de un singur peşte şi poeţii unei singure poezii. Rătăciţi în alegeri îşi însumează propriile a fi sau a nu fi. Cutele valului necoafat arată nelinişte şi bubuitul inimii. Aceea ce cu o clipă în urmă spusesem iubesc… Devine Neoportun Neaşteptat. Alarma sună clopotele pentru Regele Hristos.

Ştii oare, bătrâne?

Lui Wieszek Gromadzki – cântăreţ al Podlasiei

că pe braţele moarte ale Krznei se-ntâlnesc visele noastre verzi precum luncile-nconjurătoare încălzite de căscatul de dimineaţă al Soarelui şi de strigătul pescăruşului peste capetele cloşarzilor.

Ţi-aminteşti oare, bătrâne poeziile noastre – porumbei fluturând spre cer odată cu stelele serilor din Biala când poeţii fără de casă îl trezeau pe Kraszewski în curtea de la Romanów. Ţi-aduci aminte oare, bătrâne? literaţii şovăitori – ce se ţineau de poezie în dans cu vântul sturlubatic

veteranul tinereţii noastre. Ai întâlnit oare, bătrâne? pe acei care-mpreună cu tine precum maestru Vivaldi notau pe caiete toamna.

Întoarcerile lui Kraszewski Mai cade câteodată ca viscolul în Palatul de la Romanów să-şi dea întâlnire cu copilăria. Trece-n zbor prin toate încăperile ridică transperantele lansează sfere de lumină şi verifică dacă toate sunt la locul lor şi în ordinea trebuitoare: dacă pianina încă mai stă pe picioare acordată oare străbunica Constanţa din neamul Morchowski aceea Nowomiejska se îmbracă cu acelaşi gust în rochia albă, dacă „bunica tânăra” care-l pregătea de şcoală încă mai citeşte franţuzeşte iar unchiul Wiktor Malki – ofiţer de artilerie şi pasionat vânător mai hălăduie prin pădurile vecine iar apoi citeşte Scott, Byron şi Shakespeare? Oare fratele Kajetan încă? Oare încă? Sunt atât de multe de pomenit înainte ca parcul Palatului să adoarmă.

Dimineaţa în parcul Potocki Iazul auriu emană ceaţă sinilie lucinde-n spirale de soare, se mai aud cumva şi vechi ecouri –

Timpul iubirii Iubirea Nu are timp, L-a pierdut pentru veşnicie.

este rugăciunea zilnică a contesei Sofia pe aleea cu carpeni. Tatăl Nostru carele eşti în tei şi în frasini în triluri de păsărele – la concursurile repezitelor veveriţe – roşcate precum frunzele toamnei. Lumineze numele Tău căci numele meu locuieşte în stejari şi în molizi, acolo printre ienuperi şi ferigi. Fie ca ramura ruptă să trezească mânie şi lacrima durerii să se prefacă în perlă. Fie ca harnica furnică să ducă printre oameni o clipă de saturaţie şi de speranţă

Despre ce are de scris poetul de la oraş? Despre ce are de scris poetul de la oraş care a văzut pământul doar în cutiile cu pelargonii şi se împrieteneşte doar cu vrăbioiul cenuşiu ca viaţa ori cu porumbelul sălbatic ce bate cu ciocul pe pervazul de metal ca un percuţionist crescut în casă. Despre ce are de scris poetul de la oraş care roade tălpiţele încălţărilor de şapte poştii cufundându-se în cărările de asfalt şi în pietrele colorate de pe trotuare trecând pe alături de zgârie-norii ne-mplinitelor speranţe în care mor dorurile după aerul sănătos şi raţiunea la fel. Despre ce are de scris poetul de la oraş, el, care n-a băut niciodată laptele cu spumă – direct de la văcuţă – n-a mâncat brânză de oi, cartofi copţi în spuză n-a băut ouă crude şi n-a aprins focuri de toamnă precum Józek din neamul Chełmoński.

Katyń

Rugăminte cordială

Stăteau drepţi şi cu tărie precum pinii din Katyń dinaintea tăietorului de lemne care nu-i privea în faţă… ca un laş

Nu mă ocoli, săgeată, Ţinteşte în inimă! Căci mor din lipsă de iubire.

Atunci Lumea a surzit şi şi-a acoperit ochii când au căzut greii cu greu ca stânca morţii în inevitabilul pământ

Citindu-l pe Bunin

Găuriţi de un soi de table trăgătoare împlinind soarta roşu-albă cu oase şi sânge şi cu vulturii pe coroană.

Aleile întunecate Ale străvechilor iubiri Pe actriţa Maria Sosnowska A împuşcat-o cornetul Jelugin Rusia Teii bătrânii simt cum se preling Lacrimi de miere.

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Actualitatea Press, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

Aşa murea Phoenixul Polonez întărit de ura călăului. Aşa pierea Libertatea sub seceră şi ciocan A rămas doar jarul fierbinte al Memoriei care renaşte mereu. Prezentare şi traducere: Alexandru G. ŞERBAN Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com) Secretar de redacţie: Diana BUCŞA Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) Patricia GHEMEŞ (ghemes_patricia@yahoo.com) Cornel DRINOVAN (cornel_n_drinovan@yahoo.es)

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu nr. 6 Telefoane: 0256.35.66.26, 0744.575.853 Tiparul: West Tipo International Timişoara e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com web: www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara Materialele se primesc pe adresa redacţiei sau pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte la toate chioşcurile de ziare din Lugoj, în librăriile din Lugoj şi Timişoara şi la chioşcul MNLR Bucureşti

Actualitatea literară 24-25  

Revistă a Unirii Scriitorilor din România

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you