Actualitatea literară 23

actualitatea literară

nr. 22-23, anul III

iulie-august 2012

n revistă a unirii scriitorilor din românia n www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara n

n Nicolae SILADE

n Magda Ursache

Despre marele poet şi cel care stăpâneşte totul

Se ceartă balta cu marea

crist

n Invitatul revistei

Michel CASSIR

ina

n proză Cristina NEMEROVSCHI, Adrian G. ROMILA, Liviu Florian JIANU

n Cronica literară de Adrian Dinu RACHIERU

Don’ Cezar, transmodernul

s v o

r e

m e n

i h c

n poezie Mirela LUNGU, Sorin LUCACI, Ştefan CIOBANU, Alexandru PETRIA, Ioan Vintilă FINTIŞ

n meridiane

Joan Poulson

în traducerea Mădălinei VOICU

Edi tor ial

Nicolae SILADE

Despre marele poet şi cel care stăpâneşte totul Revista Nord Literar din Baia Mare ne-a bu-

curat în numerele 4 şi 5 cu două fragmente din Evanghelia după Toma, traduse din franceză de Elena Liliana Popescu. Şi nu pot să nu reproduc aici cea dintâi rostire: “Cel care află înţelesul acestor cuvinte nu va trece prin moarte”. Oare nu e aceasta cea mai mare provocare, cel mai tare îndemn la cunoaştere, la descoperirea comorilor ascunse în cuvânt? Pentru că, iată, în versetul al doilea ni se spune: “Cel care caută nu trebuie să înceteze să caute până ce va găsi şi, atunci când va găsi, va fi uimit şi, fiind uimit, va fi copleşit de uimire şi el va stăpâni Totul”. Las la o parte faptul că cei care ne stăpânesc vor să stăpânească totul fără să fi trecut prin procesul cunoaşterii şi mă gândesc la poeţii de azi care nu vor să stăpânească nimic, dar nici nu ascund nimic în cuvintele lor. Dacă sunt totuşi unii care o fac, comorile lor sunt mărunte, prea mărunte pentru cei care vor să treacă peste deşertăciunea lumii. Într-o discuţie pe care am avut-o în tinereţe cu Gheorghe Iancovici, de la a cărui dispariţie se împlinesc, iată, două decenii, am abordat şi această temă.

Eram însă prea tânăr, poate, pentru a înţelege mesajul său. Ţin totuşi minte că m-a întrebat de unde ştiu că voi deveni un mare poet şi nu unul mediocru. Şi i-am răspuns, în entuziasmul meu tineresc, că “nu ştiu, sunt convins!”. Dar convinşi erau şi alţi tineri din generaţia mea, care, după ce publicau o poezie, două, visau să ia Premiul Nobel. Eu însă trebuia să-i dovedesc şi să-mi dovedesc mie, în primul rând, acest lucru. Asta fac şi acum. Şi cred că toată viaţa asta voi face, deşi marele poet e tot mai departe, e un ideal spre care tindem cu toţii. Mai important însă mi se pare astăzi mesajul evangheliilor, comoara ascunsă în cuvintele sfinţilor, izvorul poeziei adevărate. Mai frumoasă mi se pare astăzi Cântarea fratelui soare, a Sfântului Francisc din Assisi, decât orice poezie postmodernă. Şi mai multă înţelepciune găsesc în stăpânirea de sine decât în dorinţa de a stăpâni totul. Pentru că, după cum cel ce se cunoaşte pe sine cunoaşte totul, tot aşa şi cel ce se stăpâneşte pe sine stăpâneşte totul. Nu sunt vorbe în vânt, dar cine le mai ia în seamă astăzi?

Cine le mai pune în aplicare? Şi cum ajungi la comoara ascunsă în aceste cuvinte altfel decât prin credinţă? Prin adevărata credinţă, cea care vine după moartea necredinciosului din tine!

Poezia, ca „realitate mai adevărată” e (aproape) ca viaţa: greu de înţeles, definit, explicat.

Ea mai degrabă se simte cu inima, decât se înţelege cu mintea.

n ilustraţiile numărului n Ilustrăm acest număr cu Dunărea Veche - Lunca şi Delta Dunării în imagini de altădată

opiniile noastre R. V. GIORGIONI

2 actualitatea literară

nr. 22-23 n iulie-august

Poezia, eterna poveste

(Scrisoare deschisă poetei Magda Cârneci)

Magda Cârneci a publicat în nr. 22 al „României literare”/1 iunie curent o „Scrisoare deschisă Domnului Gerard Pfister…” (poet, eseist, editor francez contemporan), scrisoare care mi-a amintit de atitudini mai vechi ale „Magdalenei Ghica” (numele său literar dintr-o vreme) faţă de poezie şi mai cu seamă de fenomenul optzecist. Dar şi de un articol al meu, polemic, publicat într-un alt număr al revistei amintite, prin 1995. Cartea francezului cuprinde „1001 de definiţii ale poeziei”– subtitlul unei cărţi intitulate de fapt Poezia este altceva.

M. Cârneci se declară încântată - şi chiar „desfătată” - de frumuseţea celor 1001 citate, comentarii etc. ale autorului francez, pe care le comentează şi ea, încercând să aducă o contribuţie la înţelegerea unui fenomen atât de complex şi viu disputat. Fiindcă Poezia, ca „realitate mai adevărată” e (aproape) ca viaţa: greu de înţeles, definit, explicat. Ea mai degrabă se simte cu inima, decât se înţelege cu mintea. Toate explicaţiile pe care poeta română se simte îndreptăţită să le dezvăluie se învârtesc în jurul ideii de deosebire. Poezia e acel „altceva dicibil şi indicibil în acelaşi timp, sublim şi aproape divin prin accesul la un nivel mai intens, mai înalt al făpturii noastre terestre…” Iată cum poeta optzecistă se exprimă cu vorbe mari (de care îi este „jenă sau frică”)… dar ne întrebăm, noi, acum, ce-ar fi zis colegii ei postmodernişti de acum 30 şi ceva de ani citindu-i asemenea aserţiuni?! Cităm în continuare: „… trăirea poetică se încumetă să depăşească un anume prag al sensibilului… să acceadă la viziune”. Se constată că, deşi poezia ar trebui să comunice „experienţa rară, aparte, care i-a dat naştere”, poezia de azi exprimă mai degrabă un modest comentariu al ei, „urma aproape ştearsă”; „am ajuns la concluzia că uneori pare să fie mult mai uşor să scrii despre darurile excepţionale ale poeziei decât să produci tu însuţi efecte ieşite din comun prin magia versului”. Cam la aşa ceva se reducea producţia poetică a colegilor ei de generaţie. Poezia este o realitate trans, o „aventură eruptivă” care trebuie să suporte acea „încorsetare inevitabilă” a limbajului nostru terestru. Apoi M.C. ajunge la o concluzie, pe cât de justă, pe atât zdrobitoare, şi o aplică preponderent mediului literar francez: “prea puţine din poemele scrise astăzi reuşesc să transmită experienţa unei existenţe „veritabile”, înţeleasă „cu o raţiune hrănită din alte dimensiuni.” „Şi apoi experienţa poetică pretinde o anume intrare într-o stare sufletească sau spirituală pentru care oamenii de azi, grăbiţi, stresaţi şi prea puţin profunzi, nu au nici educaţia, nici timpul, nici gustul necesare”. Este tocmai ceea ce încercau să nege vehement optzeciştii la afirmarea lor ca generaţie. Poeţii de azi „nu se mai simt vizaţi de sarcina de a furniza vreo „stare aparte”, o „cale de acces” la o realitate intensă şi autentică”. În groaza lor de a nu fi etichetaţi drept obscurantişti sau mistici, „poeţii au sfârşit prin a accepta să se lase castraţi de… capacitatea lor înnăscută”. Poeta vorbeşte despre lucruri cu care sunt întru totul de acord, despre sâmburele şi mugurele unei alte gândiri, „aptă să ne pună în contact cu întregul”. D-sa vede în experienţa poetică o încercare de apropiere de acea „sfântă a sfintelor”, care ar vrea să fie centrul orbitor al minţii noastre. De aici însă, lucrurile se cam complică, fiindcă poeta-eseistă intră pe un teren spinos, dacă nu de-a dreptul minat: Spiritualul poetic, pe care îl vede ca pe „etapa următoare în traseul umanului”. Poeta încearcă să explice - dar reuşeşte mai degrabă să înmulţească întrebările în domeniu! - ceea ce arta dintotdeauna a încercat să facă: dacă Dumnezeu are nevoie de artă, sau există un dumnezeu al artei (poeziei) şi o spiritualitate proprie, total diferită de cea învăţată de noi prin/din creştinism. Aceasta este o formă de religie new age, un sincretism între elemente de filozofie religioasă orientală şi un fond creştin, ea se mulează mai bine pe morala artei decât creştinismul canonic. Realitatea este că nimeni pe lume n-a lămurit problema, cât este de aproape (departe) morala artei de morala creştină a omului post-modern (postcreştin?). Actul scrierii este în fond unul a-religios („un act religios în afara oricărei religii”, cf. Georges Perros; dar nu ştim dacă este şi a-moral – iar aici intrăm într-un domeniu şi mai spinos: morala în artă). În text se tratează apoi despre re-integrarea omului în univers (o umanitate integrată), despre gestarea unei noi umanităţi pe fondul celei actuale, umanitate ai cărei fermenţi, exponenţi ar fi poeţii.

Realitatea este că în creaţiile fiecărui om dăruit cu har poetic/artistic se reflectă un mod de gândire, o concepţie de viaţă şi – nu în ultimul rând – una religioasă. Vieţuim (şi scriem) în funcţie de ideile noastre despre lumea prezentă şi cea viitoare, de o speranţă legată de o lume mai bună – de Dumnezeul personal al fiecăruia. Prin scris ne extrapolăm

făptura – nu neapărat în sens religios (declară la un moment dat M. C.). Dar dacă e să punem în balanţă posteritatea literar-artistică cu cea soteriologică, ajungem la concluzia lui Andrei Pleşu din Minima moralia, anume că „Arta nu mă rezolvă”.

Deşi nu putem exclama Cui prodest (de folosit tot foloseşte cuiva, în mai mică sau mai mare măsură), ne vedem presaţi să stabilim o ordine a priorităţilor. Posteritatea personală religioasă e fundamentală, pe când cealaltă, facultativă. „Metafizica experimentală”, pe care poeţii se simt datori s-o experimenteze mai întâi pe ei înşişi iar apoi pe cititorii lor, este o întreprindere riscantă, susceptibilă a provoca (sau nu) acel „freamăt al treziei” (trezie pe care misticii o numesc trezvie, acordându-i valenţe în plus, de… trezie - vie).

Deşi legată indestructibil de viaţa şi activităţile umane, arta e o realitate de sine stătătoare (ca o planetă geamănă), deci are reguli, legi, comandamente proprii. De aceea, nici nu poate avea rol soteriologic – mai cu seamă într-o epocă detaşată aproape total de trăirea religioasă, când câştigă pe zi ce trece teren acel neopăgânism de tip new age, evocat de noi. Aşadar, arta (în speţă, poezia) nu va face niciodată mai bună lumea reală, cea înconjurătoare, nu va contribui cu nimic la emanciparea morală a omului căzut (din p.d.v. religios), când ea are un sistem de referinţă propriu, creându-şi propria lume. “Într-o lume ca a noastră, de unde religiile au fost eliminate sau castrate, iar experienţa mistică a fost pur şi simplu excomunicată, poezia poate juca rolul de a ţine trează amintirea unui „dincolo”… Poezia poate fi poarta întredeschisă spre o altă inteligenţă (sau o suprainteligenţă) unită cu o altă sensibilitate (sau o suprasensibilitate)…”.

Dar poezia „care ne-ar putea schimba într-adevăr făptura interioară, (cea care) este freamătul fiinţei intensificate şi purtate până dincolo de ea însăşi …” este şi va rămâne un deziderat. O contradicţie în termeni, în fond, pentru că nu putem face din poezie o religie fără să contrazicem tot ce-am spus (frumos) până acum despre ea. Nu putem să-i punem în spate efecte pe care nu le va avea niciodată. Poezia nu va schimba niciodată lumea, ea ne creează doar iluzia, credinţa într-o lume mai bună; o fantasmă în fond, pe care ne-o flutură fulgurant - strălucire de-o clipă - prin faţa ochilor. Poezia nu este nici măcar o privire strecurată prin gaura cheii în lumea paralelă care ne aşteaptă (pe care o sugerează şi o promite credinţa creştină). Ea este doar fulgerul de pe cer care ne „descoperă” palatele de cleştar de pe fundul mării, fata morgana a deşertului existenţial. Iar freamătul fiinţei îmbogăţite spiritual îl simţim mai bine pe genunchi, în faţa unei lumânări aprinse, într-o catedrală, decât citindu-l pe nu ştiu care mare poet. Problema rămâne deschisă…

Dar încă de pe vremea lansării mişcării optzeciste poeta Magda Cârneci (Magdalena Ghica) ajunge la o conştiinţă mai înaltă în arta generaţiei, ea are curajul punerii în impact a dezideratelor cu carenţele, programului enunţat cu realizările practice: „Afirmaţiei dificile…, angajate, îi preferăm nihilismul comod şi neimplicant; interogaţiei majore îi preferăm micile ironii circumstanţiale; tensiunii reale a cuvântului, arta ambiguităţilor savante; vizionarismului integrator…, subiectivismul mărunt, ludicul gratuit, suprarealismul de piaţă” (“Caiete critice”, 3-4 / 1983). Cu maximă luciditate, din miezul problemei, poeta constată că „idealul de implicare totală”, „asumarea existenţială maximă” – resurecţia spirituală reală – pe care organele criticii de întâmpinare le salutaseră deja de mult (ca pe-o autostradă terminată…) „e mereu ocultată de griji mai mărunte, de false nevoi, de sclipitoare jocuri de artificii”. Poezia română a crescut indiscutabil, dar a şi avut de suferit datorită puseului optzecist, o deviere de traseu pe care abia acum, după 30 de ani, o recuperăm.

Aşadar, poezia nu este susceptibilă a ne „schimba într-adevăr făptura interioară. (Ea)“Este freamătul fiinţei intensificate şi purtate până dincolo de ea însăşi, pe care îl aşteptăm, de fapt, cu toţii şi fiecare în parte”… Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată, oricât am dori noi, poeţi-nepoeţi! Dar când cineva te încântă, te vrăjeşte şi te desfată aşa frumos (îţi produce „un vertij de natură poetică”), eşti tentat să crezi că tot ce spune e chiar adevărat. De fapt, poeta noastră-eseistă-şi-prozatoare FEMinistă se pune fără să vrea în postura poeziei/ artei dintotdeauna: Ne minte frumos, fără măcar să-şi dea seama de aceasta… Fiindcă nu toate aserţiunile „scrisorii deschise” pot fi puse în cârca cercetătorului francez în domeniile dadaismului şi misticii renane, el însuşi traducător şi poet. Magda Cîrneci încearcă a-şi aduce contribuţia proprie la definiţiile culese de Mesieur Pfister, “scrisoarea” ei transformându-se într-o contribuţie în domeniu.

cronica literară

nr. 22-23 n iulie-august

actualitatea literară 3

Adrian Dinu Rachieru

n radiografii

Recent, dezvoltând („ameliorând”, cum zice, cu modestie, însuşi autorul) o mai veche tentativă exegetică (Eseu despre Cezar Ivănescu, apărută la Târgovişte, 1998), prizată, aflăm, „cu reticenţă”, Theodor Codreanu ne propune o carte fundamentală despre Cezar Ivănescu – transmodernul (Princeps Edit, 2012, 268 p.). Criticul de la Huşi tipărea, se ştie, şi o primă sinteză românească asupra transmodernismului (în 2005), deschizând colecţia Ananta. Studii transdisciplinare, iniţiată chiar

Don’ Cezar, transmodernul

gulă), iubindu-şi arta şi îndurând „groază”, contemplă rodul pieritor (deci nu increatul), descompunerea, degradarea etc., vegheat de trupul bănuielnic. Metamorfozele trup / suflet în variantele Doinei, moartea (ritualizată) ca „rod perfect”, prezenţa ei (familiară, senzuală) par a întreţine – accentua N. Manolescu – un manierism fundamental, nutrind „o poezie monocordă”, condamnată: „suferinţele mari se făcură, / De cum am ieşit din tine, / ca un ochi din orbită / Toată căldura soarelui /

coperă că Moartea e chiar Iubita.

Spectacolul tinereţii, al vieţii e permanent ameninţat; vitalitatea acestei lirici se autosubminează, înregistrând cu fineţe jocul stărilor de suflet, având ca poli efemeritatea şi eternitatea. Credem că Hristu Cândroveanu avea dreptate notând că poeziile lui Cezar Ivănescu sunt contraimnuri. Poetul deplânge destructurarea materiei (conştientă de sine), realizează miracolul existenţei ca neîntinare, procesualitatea şi zvârcolirile ei, naşterea şi extincţia, invazia răului

sonetul18 lunii dacă nu iubeşti mi-a spus printre zâmbete aruncate spre masa mea de lucru dacă nu iubeşti degeaba scrii mi-a zis aşezată în faţa mea ca o icoană adusă de la mânăstire ca o elevă cuminte ca o virgină care nu se mai vrea dacă nu iubeşti mi-a zis desfăcându-şi rochia albă şi scurtă şi lăsând-o să cadă ca un nor la picioarele ei dacă nu iubeşti nu înţelegi viaţa mi-a zis dezvelindu-şi sânii şi coapsele şi învârtindu-se ameţitor în mijlocul camerei mele de lucru până mi-am înfăşurat toate privirile în jurul trupului ei până au căzut şi bikinii ca un şiret ca o fisă ca o invitaţie dacă nu iubeşti a vrut să mai spună dar i-am acoperit buzele cu buzele mele într-un sărut de cartea recordurilor şi am iubit-o

şi i-am făcut copii şi casă şi pomi i-am sădit în faţa ferestrei şi aceste versuri

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

de poetul Sutrelor muţeniei în anii directoratului său junimist. Încât, ca „trubadur” transmodern, configurând, alături de Labiş şi Nichita, o trinitate paradigmatică (demonstra Petru Ursache), neîncradabilul Cezar Ivănescu îmbrăţişează o nouă paradigmă, reprezentând ethosul transdisciplinar şi voinţa recuperatoare a Tradiţiei, într-o vreme a anemierii conştiinţei arheale. Între un util Tabel cronologic şi un dialog huşean, din 1993 (cules la Addenda, sub titlul Hoţii de istorie), dl. Codreanu, un critic doctrinar, cercetând „în vizorul criticilor” destinul creaţiei lui Cezar Ivănescu, realizează, cu apetit polemic, un alert excurs, temeinic documentat, el însuşi trans]1disciplinar, cu observaţii referenţiale, pensând imagini arhetipale şi semne zodiacale, încercuind un idiom poetic inconfundabil.

Reamintim, întreaga lirică a lui Cezar Ivănescu stă sub metafora rodirii şi obsesia morţii, îndemnând la exerciţii de exorcizare prin repetiţie; sau, altfel spus, celebrând rodirea morţii (cf. M. Mincu). Poezia devine terapie (soteriologie), îmblânzind spaima de moarte: „Vorbind despre moarte mă simt mai puternic şi mai viu”, simţea nevoia să (se) mărturisească poetul. Artistul (tânăr, de re-

Menită fu să mă usuce”.

Cultul iubirii, erotismul ce impregnează ţesuturile acestei poezii cheamă în memorie poeţii noştri timpurii, veşnic înamoraţi. Cezar Ivănescu are, însă, ideea morţii, o nelinişte scormonitoare, cu refrene obsedante, thanatofile. În oglinda iubirii el descoperă rânjetul morţii; de aici şi jalea cosmică, umilinţa unui spirit ce conştientizează pierderea tinereţii şi trăieşte cu obsesia sfârşitului (ca experienţă impusă). Erosul lui Cezar Ivănescu e thanatic. Poezia sa „funcţionează” în doi timpi, cu fluxuri şi refluxuri erotice, asemeni trupului „iluminat” ori al celui „otrăvitor”. De la acele versuri de rugă şi de libovie, tincturând tânguiri amoroase („...prea frumosuţi chip / e numai muzică şi taină”), poetul ajunge la marea revelaţie: trupul e ameninţat, „groaza de a fi om pe pământ” strecoară sentimentul torturant al destinului tragic. „Eu mă-nvăţ să mor” – va spune Poetul (reluând aici vocea eminesciană), „timpul dus n-o să mai vină / Tânăr eu n-am să mai fiu”. Observăm însă că Moartea e personificată, cutremurul extincţiei se îmblânzeşte, trecut printr-o intimizare care seamănă a identificare; spaima devine extaz.

Fiinţă tragică („De ce cu moartea te-ndrăgeşti mereu?”), poetul des-

şi a întunericului, dărnicia şi risipa – toate ca variaţiuni cuibărite într-o aceeaşi temă: implacabilul sfârşit şi reîntemeierea vieţii. În lirica sa, Rodul rămâne simbolul tinereţii eterne iar crezul poetic îmbracă gestul sacrificial.

Prin repetiţie motivică şi reluări obsedante, Cezar Ivănescu riscă impresia de monotonie. Un Baaad fictiv, simţit ca real, de neevitat, în care respirăm un aer bacovian („tot Pământul e-o provincie”) vorbeşte de această graţie fragilă, pioasă a poeziei sale, mereu ameninţată. Cezar Ivănescu, după o vocaţie muzicală ratată (cum se destăinuia) va îmbrăţişa scrisul; este „un rob răbduriu”, muncind asupra versului, evitând luxurianţa lexicală. Experienţa scrisului, urmând convulsiile interiorităţii, hăurile fiinţei, constituie un supliciu ce duce la purificare: scrie pe creier „cu negreala de pe suflet”.

Infernul Baaadului, cu a sa pecete funebră îngăduie acum revelaţia seninătăţii: o iubire expurgată şi-a domolit furiile temperamentale, rămânând senină şi sfâşietoare totodată. Descoperim aici atitudinea mioritică; poetul elimină suferinţa, îşi vindecă spaima de urât doinind: „Doina o îngân şi-o uitu”.

Grefele de poezie populară în registrul bocetelor şi colindelor fortifică această lirică (care, rămânând

doar „de inimă albastră”, s-ar fi anemiat). Or, Cezar Ivănescu actualizează doina şi ne reaminteşte efectul ei cathartic pentru sufletul românesc; încercat în timp de atâtea potrivnicii, el îşi află aleanul în Doină: „alina-m-oi cu Doina!”

– zice şi Cezar Ivănescu, sfidând, cu o sinceritatea împinsă la paroxism şi într-un decor ce trimite la austeritatea monahală, fluctuaţiile modei.

La „ceasul cărnii bolnave”, poetul vrea să iasă din temniţa sinelui şi acest ecou baladesc, de o naturaleţe rafinată, întreţine vraja orfică şi, în acelaşi timp, obsesia lutului sexualizat, împăcând chiotul dionisiac cu puritatea lilială.

Lângă dulceaţa cântecului de leagăn, Cezar Ivănescu încheagă, cu virtuozitate, tablouri terifiante, hrănindu-se din esenţa comună a muzicii şi a poeziei. Căinarea pentru precaritatea omenescului, drama spiritului şi năruirea trupului converg; acest lirism thanatic face din iubire reperul existenţei şi invocă moartea pustiitoare ca iubită, sfârşind în Mariolatrie. Cu nostalgia Paradisului (inventat în amintire), cu vocaţie de eretic şi experienţă de „marginal”, poetul pare, s-a observat, un posedat al reînvierii, căutând în fascinantul Baaad o lume „de la-nceput”. El îşi îndrăgeşte propria-i tristeţe (cum mărturisea în Jeu d’amour), făcând saltul în cultura sentimentului; cântă aşadar, în manieră incantatorie, o absenţă, făptura ideală, eterată – proiecţie a unui truver villonesc, de fibră eminesciană. Pe bună dreptate, Theodor Codreanu insistă asupra eminescianismului de fond, abisal (p. 121) al poetului, râvnind întoarcerea la primordial. Eminescu – Dumnezău are un „ales”; el e chiar poetul-profet, uimit şi umilit, cu destin „de victimă ispăşitoare” (p. 69). Într-o „ţară de murit”, Cezar Ivănescu deplânge tragismul condiţiei noastre după deceniile suportate de un „popor de hibrizi”, sub teroarea Racului roşiu. Şi, desigur, venind dinspre tabăra luceferistă se va război cu postcominterniştii. Om revoltat, pătimaş, incomod, dificil, orgolios, frustrat etc., Cezar Ivănescu a fost, inevitabil, stigmatizat. Ţinut „în lesă” (p. 156) în perioada comunistă, supus apoi linşajului mediatic, suportând agresiunea haitei (hăituit), pendulând între tăcerea instituţionalizată şi mitizare, turbulentul poet a fost văzut ca un om al extremelor; fie înconjurat de sicofanţi, în chip de învăţător, cultivând discipolatul (vezi cenaclul Numele Poetului), fie urcând Golgota, convertindu-şi trăirile, exasperările, reprimanda etc. în gnoză, deviind – crede D. Micu – într-un experimentalism burlesc, de textură postmodernistă. Or, dl.

Codreanu, cititor infatigabil, trece în revistă, contextualizând, toate opiniile, cu binevenite intervenţii corective.

Rivalitatea carnalitate / spiritualitate, drumul anabasic, dematerializarea l-au „confiscat” pe poetulprofet, anunţând dorita eliberare din „închisoarea” trupului. Acest vector ascensional, asupra căruia stăruia demult Alexandru Horia, defineşte emblematic, dincolo de accesele paranoide, lirismul ivănescian. Iar omul, pătimaş, nedrept (uneori) şi generos, hăituit şi vindicativ, o fire violent-resenti-

mentară, prins în felurite diferende şi încăierări a rămas un răzvrătit, accesele de mânie mascându-i timiditatea. Oricum, imun la capcanele defunctului regim. Hărţuit în anii din urmă, considerându-se abandonat, părăsit de ciraci, victimă a unei campanii întreţinută cu metodă (o „vânătoare de oameni”, zicea Basarab Nicolescu), Cezar Ivănescu îşi preconizase sfârşitul: „mă omoară, ştiu, dar cu zăbavă”.

Poetul, care a fost şi traducător şi memorialist (dezordonat, justiţiar, condamnând cu francheţe – în cărţi care au iscat scandal – ocultarea adevărurilor) a rămas o figură incomodă, singulară, cu orgoliu supradimensionat, lansând acuzaţii furibunde. Sau, cum zice Th. Codreanu, producând „o proză flagelară” (p. 149), frustă, radiografiind acel timp al asasinilor şi experimentul „haşişinic”, aruncând vorbe grele la adresa prostmodernismului, a „imbecililor piramidali”, regretând boala discordiei sau cinstind mitologia sacrificială (Labiş, Marin Preda).

Persuadant chiar prin monotonie, captiv al unei fascinaţii morbide, apt de splendide dezlănţuiri vizionare, poetul (un poeta magnus) şi-a croit un destin învolburat. Un inovator ispitit de chemarea arheităţii, cu o imensă cultură poetică impunând o viziune; tortura Poeziei, cazna scrisului, prezenţa sacrului, tragismul condiţiei umane, gestul sacrificial (în sensul zidirii fiinţei), în fine, sufletul-copil cu „carnea flagelată”, ura din jur ş.a. nu l-au deturnat şi nu l-au înrăit, găsind, finalmente, tămăduirea: „să las surâsul să alunge / aceste feţe de coşmar”. Sau: „dar lângă Tine-i numai bine, / de-aceea-Ţi zic neprefăcut, / fie să treacă de la mine / tot răul ce mi s-a făcut!”

Urmând a fi redescoperit, într-o bună zi, ca un uriaş poet, Cezar Ivănescu a stăruit „pe crucea zăbavnicei file” pentru a ne dezvălui înţelesul mitic, iniţiatic al unui lirism pierdut în societatea noastră orizontală.

Evident, poezia lui Cezar Ivănescu trebuie examinată şi în contextul promoţiei ’70, pe care mulţi o consideră „al treilea val” al generaţiei Labiş. Ivită în spaţiul de linişte dintre două explozii (zicea Laurenţiu Ulici), această promoţie infirmă ideea „vacuum-ului poetic” al acelor ani, incriminând – prin argumentele ei valorice – tăcerile unor critici, al căror interes a fost confiscat fie de momentul ’60, fie de agresivitatea junilor anilor ’80. Exegeza rămâne, încă, datoare acestei promoţii (care, să observăm, nu a pătruns „grupat”), dar, mai ales, acestui poet.

Glumind, Cezar Ivănescu se considera un nouăzecist; afirmaţia rămâne valabilă doar în sensul unei visate purificări, volumele ivite / recuperate după seismul decembrist oferindu-i statutul de „nou născut”. În rest, el este şi rămâne, indiferent la mode şi clasificări, un mare poet. Iar cartea lui Theodor Codreanu chiar asta dovedeşte.

Cu rigoare şi minuţie analitică, în regim comparativ, topind variate contribuţii (risipite de autor în diverse publicaţii), cu inevitabile repetiţii, vidând bibliografia, convergând spre o inevitabilă concluzie, evidenţiind convingător tocmai singularitatea canonică a poetului.

4 actualitatea literară

poezie

acum vă vorbesc dintr-un lemn de salcâm acum vă vorbesc dintr-un sicriu cu redingotă şi joben sau din blana unui viezure mort de spaimă e bine aici sub pământ dar aşteptarea e mai rea decât moartea vă spun că vor veni vremuri mai bune şi pentru voi eu vă vorbesc cu liniştea unui patriarh iar voi mă ascultaţi toropiţi de aromele serii până ce vin hingherii de suflete să vă perceapă taxa pe vise taxa pe viciul neputinţei taxa pe nonvaloarea adaugată nu-i lăsaţi să vă ia nu-i lăsaţi să vă mâne ca pe vite noi nu suntem d-ăia, băiete noi am fost cândva vieţaşi aici se impune puţin respect măcar aşa de ochii lumii de amorul artei acum vă vorbesc dintr-un lemn de salcâm de care au atârnat funia groasă a spânzuratului vă spun că e bine aici sub pământ şi e cald în casa fără ferestre dar voi acolo sus ce faceţi au încuiat toate odăile au închis toate drumurile au sigilat graniţele unui viitor de câlţi au zăvorât ultima rugăciune în pântecele lunii încât ne e lehamite să mai şi murim de azi înainte n-am să vă mai vorbesc decât prin gura unui leu de marmură

poemul unui saltimbanc de la fiecare din confraţii mei am luat câte ceva şi n-a fost de ajuns au vrut tot mai mult tot mai mult ultima picătură de sânge ultima fărâmă de noroc ultimul dumicat de pâine hai varsă tot spune tot trebuia să arunc în cratiţa veche ingredientele şi condimentele vieţii mele de sufleor de actoraş de mâna a doua din târgurile de provincie să le amestec până se fac una cu pământul să dovedesc talentul meu culinar în faţa unei asistenţe îngrozite de teamă trebuia să-mi îngrop iluziile de ratat medaliat la marile concursuri de îmbuteliat literatura second hand trebuia să-mi îngrop lacrimile într-un ocean al neputinţei să scormonesc cu degetele însângerate în aşa-zisul pământ al făgăduinţei să-mi vând ultimele zile râncede pe o sticlă de rom într-un ghetou de la marginea oraşului să aştept venirea amazoanelor cu părul roşu să-mi vegheze somnul de chihlimbar de la fiecare din confraţii mei am luat şi n-a fost de ajuns puţin din plăcerea nevinovată a păcatului din teama oprobiului public din credinţa misionarului din discreţia gânditorului puţin din iubirea aproapelui din puterea celui ce merge pe ape da chiar din puterea celui ce merge pe ape şi cu ce am rămas după toate acestea praf şi pulbere doar zilele nenumărate ca un şirag de mărgele strâns legate în jurul gâtului au rămas să dea de ştire acelor vremuri ce n-au să mai vină doar butoiaşul de coniac franţuzesc de la gâtul sinucigaşului nu mă sperie nu mă intrigă mă face doar să plutesc cu mintea în derivă ca o lebădă neagră pe un râu înnegrit de un întuneric nevăzut

nr. 22-23 n iulie-august

Sorin LUCACI m-am săturat de ifosele tale

m-am săturat de versurile tale, poetesă ingenuă de poemele tale lacrimogene precum grenadele aruncate în piaţa mare pentru alungarea protestatarilor m-am săturat de poeziile tale siropoase ca mierea luată dimineaţa pe stomacul gol în cămara bunicii de dulcegării precum crema de zahăr ars sau budinca de zmeură a mătuşii marusea m-am săturat de clişee literare de lacrimi albastre de îngeri pe post de laitmotive de heruvimi de zei bărboşi şi libidinoşi în universul tău insipid de neologisme pe care nici tu nu le înţelegi de stele galaxii necunoscute unde doar gândul tău navighează ca o supernovă m-am săturat de metaforele tale reşapate în atelierul din spatele casei de vise îngropate în palmele tale adânci de miracole rămase fără răspuns de mâini străvezii prelungi de timp metafizic de insule pierdute şi regăsite în urma unui naufragiu de pielea ta albă plină de pistrui care respiră numai poezie ludică m-am săturat de ifosele tale de mare poetesă de ego-ul tău de tinichea de versurile tale filozofarde despre viaţă despre dragoste despre singurătate când tu copilă nu ştii ce înseamnă dragostea autentică dragostea asumată ca o sentinţă dragostea acceptată ca o condamnare la muncă silnică într-un abator cu animale fericite că vor ajunge într-o lume mai bună dar scrii despre iubire cu dezinvoltura unei vedete de mucava cu aroganţa unei starlete de cinema scrii ca o atotştiutoare în ale suferinţei labirinturi despre moarte dragoste şi alte nimicuri tu care te lauzi în cercurile tale literare că ai citit din john berryman şi leonid dimov din charles bukowski şi silvia plath din allen ginsberg walt whitman şi jim morrison din echinoxişti şi postmodernişti tu care nu ratezi nici un concurs literar nici o lectură publică nici o ocazie de a te face remarcată la serate literare tu care cochetezi cu marii defuncţi ai literaturii române tu care din prea multă naivitate nu înţelegi paradoxurile acestei lumi ciudate tu care scrii la fel de trist ca încă o mie de poetese din valea plângerii despre aripa fluturelui cap-de-mort care te poartă în vis peste două oceane şi despre singurătatea hidoasă cu chip de liliac poezia se trăieşte in stradă, iubito printre curvele şi şmecheraşii pe care îi deteşti printre maldăre de gunoaie ce înfloresc ca muşcatele în dreptul fiecărui chioşc de ziare poezia se trăieşte la cele mai mari altitudini, iubito acolo unde aerul este mult prea rarefiat pentru gustul tău pentru că orice ninsoare abstractă are ceva poetic, nu? iar fulgii de nea au o viaţă mult prea scurtă aşa că scuteşte-mă de ifosele tale, iubito în fond şi mâine va fi o zi

uneori cad ninsori uneori îmi vine să arunc cu pietre de suflet în pereţii caselor prăbuşite în pereţii caselor părăsite cu voie sau fără de voie în pereţii caselor locuite doar de fantome răzvrătite care nu înţeleg exerciţiul fricii cum noi cei care am fost cândva bătrâni nu înţelegem sensul acestei lumi uneori îmi vine să sparg geamurile unor ferestre inexistente să scuip răutatea atavică a lumii în adâncul unei fântâni de piatră să trântesc capacul greu de fier ruginit să-l închid cu o mie de lacăte şi-apoi să dau drumul câinilor ciobăneşti la vale uneori îmi vine să plâng să urlu dar în faţa copiilor nu poate fi decât un semn de slăbiciune sau de neputinţă aşa că mă ascund tăcut în spatele casei de chirpici şi cu mâinile îmbibate în huma neagră a nopţii mai desenez pe pereţi o mică apocalipsă care să mă lovească în moalele capului cu putere care să mă ia de gulerul cămăşii să-mi tragă două perechi de palme şi-apoi să mă târască spre luminişul ierbos al zilei de mâine uneori cad ninsori încărunţind tâmplele pustiite ale unui început de mileniu trist până şi moartea îşi plânge de milă condiţia de vătaf de suflete într-un colţ de lume uitat până şi cerşetorii îşi donează cutia milei pentru ziua mult amânată a mântuirii nu vă lăsaţi amăgiţi! memoria colectivă nu lasă dâre adânci ca nişte urme de melc în conştiinta patricienilor toate se vor trece ca o muzică difuză în spaţiul dintre turnuri ca un botez împăciuitor pentru cei aleşi dintre nou-născuţi ca o lumină de zăpadă ce curăţă oasele strălucitor de albe ale părinţilor uneori stau ghemuit cu genunchii aduşi la piept şi în faţa unei ferestre cu vitraliu în formă de cruce aştept singurătatea să-mi bată la uşă să se cuibărească în camera care dă spre apus

poemul unui emigrant întors acasă v-am spus eu că o să vină? v-am spus? nu m-aţi crezut hahaha uite-l s-a întors nu stătea el mult timp departe de lumea asta v-am spus eu că o să vină? acum o să ne povestească totul pe îndelete aşa ca la focurile făcute de pescari pe baltă timp avem spre seară facem o chindie în cinstea întoarcerii lui să vezi ce isterie va fi în micuţul orăşel, să vezi îmbulzeală, să vezi lume curioasă să asculte poveştile lui prin fereastra unui autobuz mâncat de rugină pe marginea drumului copiii făceau cu mâna se hlizeau scoteau limba ia zi cum a fost ai muncit ai răbdat foame ai răbdat frig câţi bani ai strâns să nu o uiţi pe maică-ta ştii că are şi biata de ea nevoie de bani ne-a povestit toată noaptea până spre cântatul cocoşilor l-am ascultat ca hipnotizaţi unii se mai băgau în seamă făceau comentarii maliţioase am muncit cât trei la un loc am răbdat şi frig şi foame dar m-am gândit tot timpul la voi şi asta m-a ţinut în picioare am început un poem cât am stat acolo un singur poem scriam câte puţin în fiecare seară uneori nici nu mâncam beam o sticlă de vin şi scriam azi o strofă mâine alta nu v-am trimis scrisori am zis că e mai bine să scriu un poem cât pentru toată viaţa un poem foarte lung întins pe vreo două continente să vi-l citesc acasă la întoarcere doar să-l şoptesc să arăm cu el pământul desculţi în ţărână să ne ridicăm case să ne oblojim rănile „dar oricât m-aş strădui eu nu pot schimba lumea asta de rahat ci ea mă schimbă în fiecare zi în fiecare noapte eu nu iubesc lumea şi lumea nu mă iubeşte. dar lumea e mai pricepută decât mine în a nu mă iubi”. şi uite aşa după multe nopţi de nesomn mă trezesc într-o dimineaţă de iarnă că stau în faţa oglinzii cu ochii plânşi şi vorbesc de unul singur

Adrian G. Romila

nr. 22-23 n iulie-august

Noaptea era împărţită în patru perioade, a câte două ore, repartizate celor patru plantoane, începând cu ora 22.30, imediat după stingere, până la 6.30, dimineaţa. Atribuţiile plantonului nu erau numeroase. Trebuia să fie echipat complet, inclusiv cu bereta şi bocancii, să aibă banderola roşie pe mână, să patruleze pe hol şi prin dormitoare, să ştie situaţia numerară a elevilor prezenţi şi absenţi, corespunzătoare situaţiei numerare a bocancilor de pe rastelul uscătorului, să dea raportul salutând, în cazul unei inspecţii a ofiţerului de serviciu. Greu de suportat era îngrozitor de înceata scurgere a timpului. Simţeai că liniştea era atât de apăsătoare, de materială, de vâscoasă, că te învăluia şi se freca cu zgomot de pereţi. Trezitul forţat în plină noapte te arunca într-o luptă epuizantă cu somnul, mai ales dacă aveai ghinionul să cazi de planton în schimburile doi şi trei, când erai rupt din elanul adormirii, din căldura păturii aspre cu miros de motorină, din atmosfera îmbâcsită de trupuri respirând nenumărate game. Totul pentru a te îmbrăca complet şi a veghea de pomană pe hol. Venea mai întâi mâna care te zgâlţâia, „hai, bă, că intri de planton!”, pătrundea brutal în visurile tale, amestecând lucrurile, apoi urma deschiderea ochilor, întunericul, păşirea între cele două lumi şi desluşirea chipului celui care te-a trezit, aplecat peste tine. Te ridicai din pat, trăgeai, buimac încă, pantalonii, tricoul şi bluza, încheiai centura, îţi potriveai bereta pe cap, îţi puneai bocancii şi mergeai să numeri şirurile de încălţări aliniate în uscător şi să semnezi în caiet că ai preluat schimbul. Şi venea, abia atunci, trupul catifelat şi înşelător al liniştii. Trebuia să cauţi mereu să faci ceva, să te mişti, să vorbeşti singur, să faci lecţiile pe-a doua zi, ca să nu fugi înapoi în dormitor şi să te arunci din nou în braţele somnului.

Eu alesesem soluţia lecturii şi a călătoriilor în amintiri, în scenarii imaginate de mine şi de alţii, plimbarea la nesfârşit pe toată lungimea holului, pe la magazie, pe la veceuri şi pe la uscător, mereu şi mereu, astfel încât picioarele îmi ardeau de parcă aş fi mărşăluit kilometri întregi. Debutam în literatura bună cu autorii din programa obligatorie — Slavici, Eminescu, Rebreanu, Petrescu (Camil), Sadoveanu, Preda, dar şi cu cei din afară, Holban, Gib I. Mihăescu, Eliade, Dostoievski, Kafka, Balzac, Marquez, Tolstoi, Hesse şi mulţi alţii. Îmi alcătuisem o listă uriaşă de cărţi esenţiale, multă literatură, religie şi ceva filosofie. Scriam într-un caiet secret impresiile de lectură şi eboşele viitoarelor romane, poeme şi eseuri personale. E-adevărat, cultura mea era atunci mai mult ficţională, aveam vârsta marilor visări, mai târziu vor veni şi celelalte feluri de lecturi. Începusem Biblia, de la Geneză, şi rămăsesem fascinat de episodul lui Iona. Îmi amintesc că găsise căpitanul de companie Biblia deschisă pe masa care era folosită de planton şi de SSC (prescurtarea de la „sergent de serviciu pe companie”, dacă n-ai făcut armata) şi mă chemase la cancelarie să mă întrebe dacă sunt „pocăit”, adică protestant. În viziunea lui, numai ăia citeau Biblia. „Nu, domnule, sunt botezat ortodox, sunt ortodox!” „Aha! Şi citeşti Biblia? Păi de ce?” „Pentru cultura generală..., ca să-mi înţeleg credinţa, poate! Biblia e, oricum, una din marile cărţi.” „Mă rog, bine, nu-i nicio brânză credinţa asta, cu biserici şi popi! Credinţa-i în suflet, să nu faci rău, să nu...., mă rog, de-astea, nu să respecţi ce scrie acolo sau să-i asculţi pe popi! Aşa, pentru cultura generală, mai merge, dar sunt multe poveşti acolo! Hai, bine, liber la program!” Uneori învăţam pentru a doua zi ori îmi rezolvam temele pe care nu reuşisem să le fac la studiu, deşi adesea paginile îmi sporeau cumplit starea de somn. Când mă opream şi ridicam capul de pe foaie, mă năpădeau puternicele amintiri de acasă şi începeam să număr zilele până la vacanţă, amere-ul, cum i se spune în armată, prescurtarea de la „au mai rămas”. Auzeam de aproape glasul mamei, al bunicii, îmi explodau în faţă peisajele de la ţară, din oraşul meu cu munţi, curtea blocului, prietenii. Număram atunci cu disperare încă o dată bocancii, număram dungile de pe pardoseala holului, geamurile luminatorului, număram tot ce se poate număra şi nu are nici o noimă, gâzele care urcă pe pereţi, ţânţarii din spălător, literele de pe extinctorul roşu din colţul PSI, petele de rugină ale oglinzilor, paşii mei care măsurau lungimea încăperilor, cu ecoul placheurilor metalice ale tocurilor, numai să nu mai simt cât de greu se scurge timpul, cât de tare urlă liniştea, ce singurătate teribilă îmi ofereau cele două ore de planton.

Era iarnă la momentul de care vreau să-ţi povestesc. Aici, la mare, iernile sunt cumplite. Nu ninge aproape deloc, dar vântul, în schimb, bate cu şuierături, te şfichiuieşte cu un ger care îţi amorţeşte faţa şi face să nu-ţi mai simţi urechile şi vârfurile degetelor. Am uitat să-ţi spun că mănuşile uniformei erau dintr-un strat subţire de lână, iar căciula, model rusesc, nu-ţi acoperea decât creştetul capului. Erau rarisime cazurile în care ni se permitea să-i coborâm clapele peste urechi, şi asta cu ordin pe toată armata. Nu, nu te mira, şi lucrul ăsta se făcea tot la ordin, ca toate gesturile noastre în uniformă! În ciuda scurtei de doc şi a unei veste strânse pe corp, fiecare celulă a pielii se crispa de frig, din cap până-n picioare. Duceam dorul zăpezilor de acasă, din oraşul meu cu munţi, cu frigul suportabil, care nu reuşea

proză

actualitatea literară 5

În drum spre sud (fragment de roman) decât să-ţi coloreze obrajii în purpuriu. Aici ţi-i făcea livizi şi-ţi învineţea urechile şi nasul. Stând la masa plantonului, aproape de uşa holului, auzeam vântul trecând prin crăpături şi-l simţeam la picioare, fluturându-mi tivul larg al pantalonilor. M-am ridicat să mă mişc, pentru că nu mai rezistam citind. După vreo trei sferturi de oră, am fost înfrânt în lupta cu somnul. Am intrat în dormitorul încălzit de atâtea trupuri şi m-am întins pe patul meu, fără să desfac pătura şi fără să-mi dau jos căciula, ca să fiu gata în cazul unei inspecţii a ofiţerului de serviciu. Uitasem, însă, să încui uşa de afară, aşa că oricine putea intra fără să găsească pe nimeni care să-l oprească.

Am trecut repede pragul, regăsind-o pe Ana-Maria, prima fată de care m-am îndrăgostit cu adevărat. Mă prezentasem la întâlnire în uniforma de proaspăt licean marinar, cu mantaua grea pe mine şi bocancii lustruiţi. O ţineam de mână pe aleea care duce la blocul ei şi ne-am oprit puţin în sala întunecoasă a scărilor, să lungim momentul. Eram foarte emoţionat, o cuprinsesem de după umeri şi stăteam nas în nas, privindu-ne cu nesaţ. Nu prea ştiam ce să fac, ce să zic, crede-mă, eram destul de încurcat, nu mai fusesem atât de aproape cu vreo fată! Eram atunci un adolescent îndrăzneţ doar în cuvinte şi-n vise. A doua zi plecam spre Constanţa, prima mea vacanţă se terminase, lăsam în urmă satul bunicii, camera mea, pe mama, întâlnirile cu foştii colegi de generală, cu prietenii mei cei mai buni, Gion (la un liceu industrial), Nicu (la economic) şi Iulian (la mate-fizică), plimbările fudule pe stradă. Treceam iarăşi de la blugii clasici, strâmţi şi de la tricourile cu trupe rock, la vestonul cu nasturi metalici, lucitori şi epoleţi regulamentari, de la dimineţile obosite de după petreceri, slow-urile Deep Purple, Scorpions, Led Zeppelin şi Guns’n Roses, la soneria infernală a deşteptării, în dormitoarele viitorilor cadeţi.

Stabilisem deja că o să ne scriem, că o să fim fideli, că o să ne gândim unul la altul, ce-ar mai fi fost de zis? Eram Bărbatul şi Femeia, el pleca la război, în ţinuturile îndepărtate din sud, în uniforma albă, de paradă, curăţată şi ajustată pe trup, ea îl petrecea şi spera că o să se întoarcă teafăr şi o să reia lucrurile de unde le-a lăsat. Trebuia să ne sărutăm, ştiam amândoi asta, şi stăteam aşa, înfriguraţi, aşteptând ca unul din noi să înceapă. Mie îmi tremurau mâinile, ea se lipise cu obrazul de pieptul meu şi mă ţinea de mijloc cu braţele ei delicate. Tăcerea construise în jurul nostru un cort uriaş, cald şi binefăcător, nu îndrăzneam să-l îndepărtăm cu vreun cuvânt sau cu vreun gest prea îndrăzneţ, prea nereuşit şi ridicol. I-am luat faţa în mâini şi mi-am lipit încet buzele de ale ei, cu ochii închişi. Mi-a răspuns imediat, deschizând gura ei caldă şi umedă, sărutându-mă cum trebuie, cum nu ştiam eu să o fac (nu mi-e ruşine să-ţi zic că nu prea trecusem de simplele atingeri şi ţineri de mână, până atunci). Am continuat aşa, vreme de minute bune, strâns îmbrăţişaţi, gustând amândoi din dulceaţa acestui sărut încărcat de aroma celei mai frumoase iubiri de care avusese parte vreun cadet marinar. Fericirea urca în noi şi ne ducea într-un fel de aleph, de unde vedeam simultan toate perechile de adolescenţi care s-au sărutat vreodată şi care o vor face de atunci încolo. Chiar i-am zis „sunt fericit, Ana”, „şi eu”, mi-a răspuns. Probabil că eram. „Plec mâine, devreme”, „Nu te pot conduce, deşi mi-ar plăcea, să mă vadă toţi cu tine, în uniformă”, „Ştiu, îmi ajunge seara asta”. A intrat în casă după ce ne-am ţinut lung de mână şi ne-am mai sărutat încă de câteva ori. „Ce faci, planton, dormi?” O mână uriaşă intrase în sala de unde tocmai plecase Ana-Maria şi mă zgâlţâia cu putere, am sărit brusc pragul înapoi şi m-am trezit de-a binelea. Am ţâşnit în picioare la întrezărirea chipiului de ofiţer în întunericul dormitorului, „Permiteţi să raportez!”, am îngăimat cu inima strânsă, „Ce să raportezi? De ce dormi în timpul serviciului?”, „Nu dormeam, domnule căpitan, m-am întins puţin, mi-era un pic rău”, am minţit fulgerător, ca să impresionez. „Serios? Ia vino după mine!”, mi-a zis, întorcându-se cu spatele şi ieşind pe hol. L-am urmat aranjându-mi din mers căciula şi banderola roşie pe mână.

A ieşit din companie, a urcat scările până sus, la anul IV, cu mine după el. „Până ieşi din planton, iei toate scările astea,

până jos, le mături şi le speli cu teul, înţeles? Încui uşa de la companie, până termini!” Am clătinat din cap că da. „Vin să văd ce-ai făcut. Şi mâine te duci singur la căpitanul de companie şi-i spui cum te-am găsit. Înţeles?” Am dat iar din cap că da. M-am apucat imediat de mânuit teul, cu o găleată de apă lângă mine, după ce am măturat, mai întâi. Încercasem să clătesc cârpa doar cu o mână, ca să-mi rămână cealaltă uscată. Mâna udă mi-a îngheţat curând pe coada lungă a te-ului, dar în dreptul scărilor de la compania mea deja mă încălzisem din cauza efortului. Nu am crezut niciodată că pot avea atâta îndemânare, mă mişcasem repede şi eficient, terminasem totul în nici o oră. Gâfâiam, şi aş fi fost în stare să mai spăl încă trei-patru rânduri de scări, ba cred că aş fi putut spăla, din inerţie, toate scările liceului şi punţile câtorva fregate, în plus. Transpirasem, mi-am dat căciula pe vârful capului şi m-am dezbrăcat de scurtă. Ajuns jos, în faţa ieşirii din clădire, mă luase frigul. Am mai răbdat cât să mozolesc cu cârpa teului cimentul de la uşa metalică şi grea a corpului de dormitoare.

Am urcat la compania mea, ca să-l aştept pe ofiţerul de serviciu să vină în inspecţie. M-am pregătit să raportez regulamentar, cu uniforma în ordine. Bunicul stătea la masa plantonului, cu ochiul său acoperit, cu pantalonii bufanţi de culoare verde, din doc, rămăşiţă militară veche, cu căciula lui de miel atât de cunoscută, cu bocanci şi şosete de lână albă, trase pe deasupra pantalonilor. Avea o sticlă de ţuică în faţă, şi două pahare mici. „Ce faci aici, bunicule?” „Stai jos, ia, să te-ncălzeşti puţin!” M-am aşezat şi am gustat avid din ţuica tare, de pere, care mi-a trimis instantaneu un flux fierbinte în tot corpul. „Ce tot voiai să-mi zici?” „Tu nu ştii că nu-i bine să cobori, e bine numai să urci?” „Nu te-nţeleg, iartă-mă, bunicule!” „Ce cauţi tu aici, lângă atâta apă, fără nici o creastă, fără nici un dâmb înverzit?” „Am crezut că drumul cel bun e mereu spre sud, bunicule, aşa cum tu ştii că cel bun e mereu în sus”. „Te-ai lăsat amăgit de apă şi de cărţile tale. Nimic nu se face pe apă, nimic nu rămâne în picioare, iar cărţile-s mai toate pline de minciuni. Crede-mă pe mine, că am trecut prin multe! Mergi unde nu vrei şi dai peste ce nu te-aştepţi, când te bagi în apă. Iar poveştile ţi-au omorât mintea şi sufletul. Ai rupt rădăcinile, băiete, să ştii, când ai coborât din munţii noştri la marginea apelor astea! Ţi-i tare capul împuiat cu din astea, cu... romane!” „Mie-mi place, bunicule, îmi plac legănările apei şi obiectele ei plutitoare”. Bunicul a dat pe gât al treilea pahar de ţuică şi s-a ridicat în picioare. „Asta-i fiindcă te-au crescut femei, măta şi bunică-ta”. Aici avea dreptate, părinţii mei divorţaseră când aveam doar şase ani, tata devenise personajul cu care statul îmi dădea voie să mă văd duminica şi în alte câteva zile, cu învoirea mamei. „Ce treabă are apa cu femeile, bunicule? Şi cu faptul că m-au crescut?” „Are. De-aia visezi la apă şi crezi că cine citeşte ori ştie nu ştiu ce chestii din astea, de prin hârtii, e şi deştept.” A ieşit pe uşa holului, lăsând în urmă mirosul de brad şi de foc, atât de dragi mie. Acum, dacă bunicul ar mai trăi, crede-mă, aş avea o mulţime de răspunsuri! I-aş spune că a avut dreptate, pentru că omul iese în lume din apa pântecelui, dintr-o apă în alta, şi când e să plece definitiv, o face tot pe apă, pe apa dintre cele două tărâmuri.

Orice plecare aduce cu ea nostalgia, iar nostalgia, ca să se ferească de uitare, fixează bine în memorie, într-o lumină limpede ca o dimineaţă de iarnă, locurile lăsate în urmă.

Ca nişte rădăcini pe dinăuntru. Şi cât e de la memorie la pagina scrisă? Numai cine pleacă, mai ales într-o călătorie pe apă, spre îndepărtatul sud, are ce spune şi poate deveni scriitor. N-ai fi citit acum acestea, prietene, dacă n-aş fi visat să ajung, din oraşul meu cu munţi aici lângă mare, şi nici eu n-aş fi simţit că vreau să scriu un roman!

Ofiţerul de serviciu n-a venit să verifice dacă îndeplinisem ordinele lui. Plantonul meu trecuse, mi-am trezit schimbul, i-am predat bocancii, am semnat în caiet şi m-am aruncat repede sub cele trei pături. A doua zi o viroză puternică m-a trimis pentru o săptămână la infirmerie, unde am suportat cele mai dureroase injecţii cu penicilină. Le făceau rapid asistentele subofiţer, frumoase şi vulgare, sau soldatul sanitar, eu trebuia să stau în picioare, sprijinit de masă, şi sămi dezvelesc una din buci, la alegere, pentru a fi înţepată. (din cartea În drum spre sud. Roman de aventură, în curs de apariţie la editura Brumar)

6 actualitatea literară Cristina NEMEROVSCHI

proză

nr. 22-23 n iulie-august

Cum am ars-o o lună ca scriitor de succes

Am 39 de ani, patru luni, o săptămână, trei zile, şase ore, patru minute şi câteva secunde, mă cheamă Gigi Anghelescu şi astăzi am hotărât să devin scriitor de succes.

Lucram, înainte de a hotărî să devin scriitor de succes, la o bancă importantă din capitală. Câştigam bine şi mai ales eram respectat. Diavolul geniului îmi dădea însă târcoale: existenţa mea banală nu mă mai mulţumea. Îmi doream să fiu mai mult, să las în urma mea ceva ce ar schimba omenirea, ceva care să înfrumuseţeze universul şi să facă oamenii mai fericiţi. În afară de asta, îmi mai doream cu ardoare să devin scriitor de succes ca să-i dau peste nas târfei de Adina, care, în urmă cu 18 ani, îmi nenorocise definitiv viaţa părăsindu-mă, nu înainte de a mă înşela cu şapte şi jumătate dintre prietenii mei cei mai buni, toţi colegi de facultate. Voiam să-i arăt ce a pierdut când a dispreţuit iubirea mea şi o viaţă palpitantă alături de mine.

Nu mai ştiam nimic de Adina de mai bine de 16 ani, de când se mutase din oraş pentru că, pretextase ea patetic (şi cine ar fi crezut-o?!) eu o urmăresc asiduu şi se teme de un posibil atac din partea mea. Ce idioţenie. După ce ne-am despărţit, chiar am renunţat să o mai caut şi să o mai doresc în viaţa mea. Din când în când doar, la câteva săptămâni, o mai urmăream pe holurile facultăţii sau în timp ce se vedea cu vreun nou iubit, despre care aflam din bârfele celorlalţi.

Când ne întâlneam, îi ceream să se întoarcă la mine, dar nu insistam prea mult. Asta a ţinut cam doi ani, după care a fugit de mine, nesimţita.

Nu erau doar astea două motive, importante de altfel, singurele care mă împingeau spre o carieră în domeniul literelor. Când aveam aproximativ 12 ani, o femeie de la ţară mi-a citit în palmă, prezicându-mi că voi ajunge un mare savant, profesor sau scriitor. Ochii mamei, care se afla lângă mine în clipa aceea, au explodat de fericire. Atunci mi-am dat seama că ăsta este destinul meu – să o fac mândră de mine. După un timp am uitat că-mi promisesem să devin scriitor dar, din fericire, mi-am amintit lucrul ăsta de curând. E bine că mai am o grămadă de timp ca să îmi transform visul în realitate.

După 18 ani de la despărţire, mi-am dat seama că încă o mai iubeam pe Adina, într-un fel. Încercam să ascund acest sentiment, deloc înălţător, chiar şi faţă de mine. Singura fiiinţă faţă de care nu mă puteam preface era mama. De fiecare dată când o vizitam, cam rar în ultimul timp, vreo cinci seri pe săptămână, mă aruncam în braţele ei şi plângeam în hohote, cu sughiţuri şi cu mucii întinzându-mi-se pe capotul uneori roz, alteori vernil, al mamei, aşa cum făcusem şi pe vremea prunciei. Acum plângeam însă după Adina.

Biata mea mamă încerca de fiecare dată să mă consoleze, spunându-mi că voi găsi într-o zi o femeie adevărată, care să mă aprecieze şi să mă merite. Îmi făcea apoi brioşe cu ciocolată şi durerea parcă mai dispărea, un timp.

După ce plecam, seara, din garsoniera mamei de lângă Obor, eram încărcat de optimism, mergeam acasă, îmi turnam un pahar de lapte încălzit şi scriam o jumătate de vers. Îl citeam apoi toată noaptea, pe diferite tonuri, imaginându-mi cu o voluptate fără margini faţa extaziată a Adinei, care se va reîndrăgosti de mine odată ce voi deveni scriitor de succes.

Dacă e să fiu complet sincer, mă mai bătuse şi înainte gândul de a deveni scriitor de succes. Astăzi luasem însă decizia finală. De data asta, nu aveam să mai dau înapoi.

Fireşte, gloria nu putea fi a mea fără câteva sacrificii, absolut de neevitat înainte de a-i uimi pe toţi cu minunatul şi incontestabilul meu talent literar. Primul pas – trebuia să îmi dau demisia. Nu mai aveam de ce să amân fatidicul moment. Trebuia să se întâmple chiar azi.

Luasem hotărârea de a-mi prezenta demisia după-amiază, pentru că şeful se întoarce întotdeauna mai binedispus după ce ia prânzul. Trebuie să precizez că este un tip coleric şi, iertat îmi fie limbajul, cam mitocan, un pic grobian. Din prima mea zi aici, s-a şi luat de mine. Mi-a spus că sunt “un bărbat di mămăligî”. Am vrut să-i dau o replică acidă, dar m-am abţinut. Cu timpul, a devenit ceva mai amabil cu mine, mai ales după ce am început să aduc câştiguri însemnate băncii, prin clienţii pe care îi satisfăceam şi care apelau din nou la serviciile noastre.

Dar demisia era astăzi ceva inevitabil. Simţeam că am în cap o grămadă de cărţi ce aşteaptă să fie scrise şi, dacă mai rămân în acest serviciu, amânându-mi debutul literar, s-ar putea să înnebunesc. Lumea va pierde astfel un geniu. Nu mai era cale de întoarcere.

Asta fiind hotărârea mea finală, am ieşit în pauza de masă. M-am oprit la restaurantul din colţ, unde luam masa în fiecare zi, mai puţin sâmbăta şi duminica, când serveam cele două mese importante ale zilei la mama. Îmi aprind o ţigară. M-am reapucat de curând de fumat, după 12 ani de abstinenţă. Ca scriitor însă, nu ai cum să fii nefumător.

Eu nu prea am văzut scriitori nefumători. Cred că fumatul merge mână în mână cu geniul sau, cel puţin, te inspiră într-o proporţie considerabilă.

Pierdut în fumul de ţigară pe care-l expir şi care face norişori deasupra ochelarilor mei cu ramă maro foarte groasă, contemplu cu un aer puţin absent meniul. Chelnerul se apropie şi mă întreabă dacă doresc ceea ce comand de fiecare dată: ceafă de porc cu cartofi prăjiţi cu telemea rasă, salată de murături şi apă plată, vinerea o bere dezalcooliza-

(fragment de roman)

tă, că doar e practic începutul weekendului şi îmi permit şi eu un mic dezmăţ. Îi răspund însă că nu m-am hotărât.

Astăzi fiind ziua în care îmi vor prezenta demisia, nu mai pot alege un meniu atât de greu. Trebuie să fiu în stare de maximă alertă, să fiu cu un picior pe punct de plecare, în caz de vreun pericol. Din partea şefului mă pot aştepta inclusiv la violenţă fizică. Nu mai pot dormita în faţa computerului, rugându-mă ca nimeni să nu intre, până la sfârşitul programului, pe uşa instituţiei, în căutarea unui împrumut financiar. Mai consult o dată meniul şi aleg ceva super-uşor: cremă de legume şi salată grecească. Îi cer chelnerului să îmi scoată brânza, ceapa, măslinele, roşiile şi castraveţii de la salata grecească, să nu-mi îngreuneze stomacul. Dar nu doriţi mai bine atunci o salată verde simplă?, mă întreabă.

Ei aş, îi răspund. În paranteză fiind spus, cred că majoritatea chelnerilor şi barmanilor şi-au cam luat-o în cap de la un timp. Mereu găsesc câte ceva de comentat când e vorba de cererile clienţilor. Ca în cazul ăsta… vrea să îmi bage pe gât salata lui verde, precis tare, aţoasă, nespălată şi amară.

Mie nu îmi place salata verde de nicio culoare. Domnule, ţi-am cerut salată grecească fără câteva ingrediente? Ţi-am cerut. Asta îmi aduci, nu ce-ţi trăsneşte ţie prin cap. Revine.

Mă întreabă ce doresc să beau. Ei bine, astăzi nu apă plată.

Nu pentru că n-ar fi uşoară, dar, astăzi fiind o zi cu totul şi cu totul deosebită, îmi doresc să încerc ceva nou. Îi cer un pahar de lapte bătut. Se uită mirat şi mă întreabă dacă sunt convins că merge cu supa şi salata. Mai am puţin şi explodez. Domnule dragă, mata eşti un chelner, un simplu an-ga-jat! Nu-mi dai mie sfaturi legate de nutriţie! Vezi-ţi de treabă, rogu-te!

Se conformează şi îmi aduce laptele bătut. Ating cu buzele paharul cu lichid alb, vâscos… La naiba! Ăsta e lapte agitat înainte ca lumea sau ce mă-sa e?! Plin de ghemotoace…

Nu pot bea aşa ceva. Chem chelnerul, îl apostrofez. Zice că îmi aduce un alt lapte bătut. Mă uit urât la el, să înţeleagă că nu aşa trebuie tratat un client. Cu atât mai mult unul fidel, care ia prânzul în fiecare zi în bodega lui nu tocmai igienică, mai puţin sâmbăta şi duminica, când mănânc la mama.

Parcă se compară mâncarea mamei cu lăturile lor… Dar în fine. Îmi aduce alt lapte bătut. Ăsta parcă e mai agitat, e mai omogen. Beau paharul pe nerăsuflate. Simt că m-am încărcat dintr-o dată de energie. Sunt dispus să fac faţă oricărei confruntări cu şeful idiot, care s-ar putea să facă figuri înainte de a-mi accepta demisia.

Supa nu se arată la orizont deocamdată. Mai cer un pahar de lapte bătut. Cred că mă voi încărca de energie pentru toată săptămâna. Vine şi acesta. Vai… dar e cald!

Nu pot bea aşa ceva. E clar, chelnerul a pornit un complot împotriva mea. Nenorocitul… Când te gândeşti că, o dată pe săptămână, îi las şi bacşis. 50 de bani. Nu pare extraordinar de mult, dar dacă aduni cât fac 50 de bani înmulţit cu câte săptămâni are luna… apoi câte luni are un an…

Se adună o mică, dar sigură, avere. Un nerecunoscător. Îl chem şi-i spun să guste din paharul cu lapte, să vadă cât e de cald. Laptele bătut se consumă rece, din frigider, nu bronzat jumate de oră sau mai mult la soare. Îl ia, dispare cu el. Revine cu un nou lapte, dar şi cu supa. Îmi aduce şi crutoane. Îl întreb ce-i cu ele. Spune că intră în preţul supei. Îl întreb, bine şi dacă-i aşa, de ce nu sunt trecute pe meniu? Dacă ştiam că are crutoane, nu mai comandam crema de legume, ceream o ciorbiţă. Ridică din umeri. Fireşte, ce să ştie el…

Sunt hotărât ca de data asta să nu-i mai las niciun piculeţ de bacşis. În primul rând, nu sunt miliardar. Nu pot lăsa bacşiş în fiecare săptămână. S-a lins pe bot. Asta e situaţia, dacă e un incompetent. Cum ar fi să vină la mine un client şi să-mi ceară credit pentru nevoi personale, eu să-l întreb pentru ce e, el să îmi spună că e pentru maşină iar eu să completez în formular că e pentru casă. Păi nu-i aşa?

Zeama are un gust aiurea. Nu mi-a plăcut niciodată supa fără carne de pui. O înghit cu chiu cu vai pe toată. Poate că ar fi fost mai bună cu crutoane. De asta le servesc la supă, ca să-i mascheze gustul. Nişte nenorociţi. De aia e şi criză… Toţi încercăm să ascundem lipsa calităţii sub preş, sperând că nimeni nu va observa şi non-valoarea va trece în ochii neştiutorilor drept valoare. Ce valoare să aibă supa asta? Apă cu sare şi două legume pisate. Te apucă greaţa.

Sting gustul supei cu laptele bătut. Mai cer unul, sugerându-i imperativ chelnerului să ia farfuria cu pasta greţoasă din faţa mea până nu vomit în localul lui. Mă priveşte nedumerit. După câteva minute, îmi aduce un alt lapte. Beau jumate din el. Iată că vine şi salata grecească fără brânză, ceapă, măsline, roşii şi castraveţi. Mă uit în castron: salată verde toată ziua! Nu, asta e prea de tot. Nervos, asud abundent şi cer să am o discuţie cu patronul restaurantului. Cer să fiu primit în audienţă. Chelnerul mă întreabă care pare să fie problema. Cât tupeu, câtă aroganţă, câtă nesimţire! Îi explic că mi-a nesocotit voinţa şi mi-a adus salată verde, deşi eu am cerut – expres! – salată grecească fără brânză, ceapă, măsline, roşii şi castraveţi. Încearcă să se justifice, e speriat, nu mai ştie pe unde să scoată cămaşa. Spune că, după ce a dat la o parte ingredientele nedorite de mine, din salata grecească a mai rămas doar salata verde. Zice că ştia că asta se va întâmpla, de aceea mi-a sugerat să cer salată verde, care e la jumate de preţ faţă de cea grecească. Adică ce vrei să spui?, îl întreb jignit. Că eu n-am suficienţi bani

pentru o salată amărâtă? Zice că nu asta a vrut să spună… În sfârşit, eu cu acest chelner nu mai am ce discuta. Cer să fiu primit în audienţă la patron. Dacă nu se poate azi, cel puţin să fiu trecut într-un dosar ceva, pe lista de aşteptare. Îmi spune că nu are un astfel de dosar. Începe să parlamenteze cu mine, vrea să se scoată basma curată. Mă întreabă ce mă nemulţumeşte, ce alte ingrediente, în afara celor scoase la cererea mea, aşteptam de la salata grecească comandată. Îi spun că ardeii. Nu-i nicio problemă, face el, vă pot adaugă ardeii şi gata! Mă gândesc să fiu totuşi mărinimos… Îl asigur, pe un ton puţin zeflemitor, că astăzi n-am să-l mai reclam. Ia farfuria, merge să pună în ea şi ardeii. Mă aşez, termin laptele bătut. Să nu uit, să-i mai cer unul. Revine cu salata grecească. Oroare! O-roa-re!!!

I-a pus ardei roşii! De import! Dacă urăsc ceva pe lume, sunt două lucruri: literatura de proastă calitate, asta postmodernă, şi ardeii roşii de import. Îi spun să mi-i schimbe.

Pleacă cu coada între picioare. Se întoarce cu salata grecească cu ardei verzi (slavă Domnului) şi cu paharul cu lapte, solicitat de mine. Îngurgitez tacticos salata, chinuindu-mă să las deoparte toţi nervii pe care mi i-a făcut nepriceputul chelner. Aproape că funcţionează. Trag aer adânc în piep, expir, beau o înghiţitură de lapte, iau o furculiţă de salată, mestec, mai beau o gură de lapte, respir din nou adânc. Sunt puţin mai relaxat până la sfârşit, când termin salata grecească. Mai cer un pahar cu lapte şi nota.

Vin ambele. Deschid nota, sunt consternat. Cu certitudine, asta e ultima zi când calc pragul acestei bombe nenorocite, plină de chelneri incompetenţi, arţăgoşi şi pe deasupra hoţi. Idiotul mi-a pus un lapte în plus. Îi cer socoteală, precizând că nu admit să fiu prostit în faţă. De unde?… Tupeul individului e de neimaginat. Îmi repetă că atât lapte am consumat, cât e trecut în notă. Incredibil.

Mă răstesc, mă ia cu călduri. În final, adevărul iese la lumină, învingând. Chelnerul spune, cu aerul că mi-ar face o favoare – fie, lăsaţi ca dumneavoastră, plătiţi-mi doar 4 pahare de bătut! Clar, nu mai vin pe aici. De fapt nici n-o să mai am motive. Îmi dau demisia şi de săptămâna viitoare voi mânca numai bunătăţi la mama, în fiecare zi.

Sunt plin de nervi când mă ridic să plec. La naiba, mai bine aş fi răbdat de foame sau mai bine mi-aş fi luat o gogoaşă şi rezolvam. Îmi rămânea şi timp să-mi pregătesc atacul, pentru cazul în care şeful nu-mi va da voie să demisionez.

Clar, am ieşit în pagubă. Tot vorbind de pagubă, constat că îmi lipsesc opt lei pentru a achita nota. Nu-i nimic, îmi zic.

Doar n-o să merg acum să scot de pe card, pentru un amărât de prânz care nici măcar nu mi-a tihnit. Las cu cei opt lei lipsă, chiar dacă se va prinde chelnerul, ce poate face?

Doar n-o să aibă tupeul să strige după mine! Ar fi un comportament de bădăran, de om de la ţară, necultivat.

Părăsesc restaurantul.

Nu strigă în urma mea, fireşte. Eu în general mă pricep foarte bine când e vorba despre slăbiciunile fiinţei umane. Ăsta e unul dintre motivele pentru care îmi doresc să devin scriitor de succes.

Intrând pe uşa băncii care doar astăzi îmi va mai fi loc de muncă, am chiar un sentiment de uşurare. Foarte bine i-am făcut chelnerului, că l-am lăsat puţin în pagubă. Dacă pui cap la cap toate bacşişurile lăsate de mine de-a lungul vremii, al naibii tot pe plus a cam ieşit. Sau în cel mai rău caz pe zero, dar în pierdere nu e, în niciun caz. Bafta prostului. Şeful plescăie din buze şi îşi suge câte ceva de prin dinţi, semn că a avut un prânz îmbelşugat, satisfăcător. Acum e momentul meu. Fără să mai trec prin birou, îl opresc lângă aparatul de unde ne umplem paharele zilnic cu apă şi îi dau marea veste. Destinul mă obligă să părăsesc slujba mea actuală. Plec în întâmpinarea talentului meu literar.

Să nu fie însă trist că mă pierde de subordonat, căci, de fapt, câştigă un prieten nepreţuit. Îi promit că, dacă nu face scandal şi nu îmi aruncă greutăţi inutile în cale, inutile pentru că eu oricum sunt ferm hotărât să plec, există şansa să-i dedic prima mea carte. Mă priveşte cu stupoare. Îşi mai suge cu zgomot neplăcut ceva dintre dinţi. Bagă şi un deget în gură. Lângă noi s-au adunat vreo 4 clienţi. Asistă la discuţia noastră. Unul dintre ei este atât de lipsit de bun simţ încât izbucneşte în râs. Şeful se apropie de aparatul de apă, scoate cu zgomot un pahar din şir şi îşi toarnă în el. Bea. Mă mai priveşte o dată, din cap, până-n picioare, după care îmi aruncă trei vorbe scrijelite pentru dinţii din care şi-a supt mai devreme mâncarea: “Da’ du-ti în pula mia şi lasă-mî-n paşie! Pliacă şi să nu ti mai prind pi aşi. Mori di foami!”

După opt ani de muncă aici, asta mi-e răsplata. Trei vorbe în răspăr. Ce dezamăgire… Şi eu, care credeam că mă va implora să rămân, va încerca să mă convingă să nu mizez totul pe o carte. Nimic din toate astea!

Sentimentul de dezamăgire persistă şi în timp ce îmi adun lucrurile. Scot din dulăpior cana portocalie cu Tom şi Jerry, cadoul de la mama la aniversarea mea de 35 de ani. O împachetez cu nişte contracte pe care le găsesc pe birou. Sunt complet dezolat.

Colac peste pupăză, simt şi nişte crampe puternice, foarte dureroase, în stomac. Al dracu’ chelnerul cu laptele lui bătut pe care mi l-a tot turnat cu sălbăticie pe gât…

nr. 22-23 n iulie-august

invitatul revistei

actualitatea literară 7

Michel Cassir Poet, prozator şi translator, coordonator de antologii şi colecţii, Michel Cassir, născut în 1952, în Alexandria, Egipt, e profesor la Universitatea din Paris şi cercetător în domeniul chimiei. Opera sa lirică, aşezată sub semnul suprarealismului european şi latino-american, profund legată de fascinanţia Arabiei, a fost distinsă cu premiul Iasomia de argint în anul 2008. Michel Cassir a fost publicat în antologii poetice în Franţa, Liban, Mexic, Algeria, Italia, Turcia, România.

Universul său poetic e cuprins în următoarele volu-

me: Transparenţa sângelui (1976); Inocenţa, origine a sufletului (1977); M-a înghiţit o stea (1979); Spicul albastru al vrajei (1986); Graţie stâncilor şi melancoliei (1986); E posibil ca visul existenţei… (1991); Niciun înger, doar mireasma (1995); Mişcarea lentă a fulgerului (1995); Iluminarea pământului (1995); Atelier de nisip (1999); Infinitul într-un cântec de corn (2003); Distanţe magnetice (2005); Creuzetul respiraţiei (2005); Zei, zei şi iar zei (2008); Clipa cântecului de orgă (ediţie bilingvă, arabo-franceză, 2012).

Memoria mâinii Mână care treci marea fără călăuză şi fără putinţa de a materializa barca poetului Nicolas Guillen în corp de hîrtie. Cel dintâi salut către soare, tânjire după culori imateriale. Chezaş al propriilor siluete rătăcite prin furtună. Încrucişare a respiraţiei cu logodnici insaţiabili ai sirenelor. Rătăcire prin unduirea copilului şi prin sicriul dublului său abandonat pe malul Nilului. Şi dincolo de vama oglinzilor, unde ţi se dăruieşte libertatea fantomelor.

Suliţă a nopţilor de insomnie, deschizi adâncimea abisului unde plânge frumuseţea. Hotar al pădurii în muntele rugăciunilor, rădăcină prelungită în minune ori spaimă absolută în faţa fericirii fulgurante. Tu, alergare mistuitoare, eşti cea care mângâie colierul zorilor pentru a exorciza amărăciunea iubirii pierdute. Mână risipind pe trupul omenesc semnul întunecimii. Ea e cea care îşi va ademeni iubitul în vârtejul planetelor. Sacru al faldurilor ascunse sub tunica făcută să foşnească de iubita fără nume ; sacru al inelelelor de pe o mână lungă ca o corabie de papirus ; mână care mimează piciorul unei zeiţe cu ochii legaţi; mâini ca nişte curcubee care se arcuiesc peste un destin somnolent. Şi, în cele din urmă, inerţia călătorilor orbiţi de o mână.

oraş ideal, cu degete tăiate de o mie de ori . Cu o singură suflare, ne-ai dăruit copilăria şi neantul. Aplecată la fereastra ta, aduci linişteş tărâmului sorbind fluxul mării. Mare interioară plină rană şi tandreţe, de mâini care şi-au cunoscut creaţia şi abisul, strădania şi moartea.

Tărâm tăcut al rugului, unde niciodată nu răsună tropot de cai. Rug care te întinzi pe zidul vechi al bisericii în care mari doamne fantomatice au încetat să pună novicelor mănuşi negre. Care cântă cu voce tare printre pietre de moară şi aleargă prin umezeala câmpiilor nevăzute. Făpturi invizibile care scrutează preajma, dar nu se abandonează privirilor de bărbaţi ce plămădesc pâine şi grădini. Care respiră în cercul închis al amiezii printre săgeţile otrăvitoare ale iubirii.

Mână care atinge prinţesa Zeului Tyr, predestinată beatitudinii, arcuită peste un continent nevăzut, cu fervoarea mitului. O mână care inventează istoria raptului şi a viziunii. Şi apoi golful Matala unde mâna lui Zeus a zămislit cristale de nisip, grote şi sângele spiritului plutitor. Mână ca un buhai cu aripi, ca spuma prinsă într-o tulburare. Mână care scrii sfâşietor şi laşi pretutindeni semne de neşters. Alfabetul poemului tău e bolboroseală eternă şi sămânţă a unei câmpii care se întinde peste margini spaţiale şi temporale.

Mână, foc şi distrugere, ochi al spiritului, deschis şi clarvăzător, armonie şi emoţie pură. Cu fiecare mângâiere, destrami pânza verbului pentru a-i smulge măruntaiele, visele, miracolele. Singurul miracol care dăinuie este cel dăruit de o mână, făptură spectrală, muzician al umbrei. Dansul sacru al miriadelor de mâini încleştate ca nişte cristale pe falezele Mediteranei, ascuns în metaforele plăcerii.

Pasiune revenită la ţărm pentru a distruge noaptea care naşte pustiu şi speranţă. Memorie a mâinii, rănită de vârful crestelor abrupte, tu nu ai perceput încă regalitatea sălbatică a legendelor de aici, de sus. Mănă care îngropi strigătul disperat al legendelor, legende pe jumătate moarte, care vor fi sonore multă vreme după stingerea trupului. Mână care ai traversat infinitul pentru a-l pierde în fiecare ispită a iubirii nebune. Regină a unui

Rug fără rod, pus în ploaia oarbă ca să se întunece pe falezele fiinţei, să se prefacă în atingere transparentă a zeului. Rug aprins în locul fructului absent, acolo unde se ridică din adânc prisma oceanului. Fruct maturat brusc, ca un genunchi care s-a închinat în ritmul rostirii, tulburând forţa gravitaţiei.

Prezentare şi traducere: Ela IAKAB

Ela Iakab

Fuga inexorabilă spre cercul solitudinii Rafinată şi sonoră, plastică şi densă, lirica poetului contemporan Michel Cassir ţâşneşte dintr-un flux al vedeniilor. Vârtejuri şi abisuri cosmice, planete rotitoare şi încremenite, rătăciri şi ascunderi ale zeilor, dansuri stranii şi sunete de flaut zămislit din rouă sau din zori, cântece ireale care împresoară aştrii cu un halou, punţi arcuite peste tărâmuri fantasmatice şi hotare ale nefiinţei, aşează marea viziune poetică în preajma Vedelor. Pretutindeni, poemele care urcă în metafizic stârnesc nostalgia sfâşietoare a celor care îl adorau pe Shiva.

Dansul frenetic al Zeului ritma naşterea lumilor şi alunecarea lor în neant, cântecul său destrăma vălurile Mayei şi deschidea muritorilor poarta către misterul divin. Deşi nu rosteşte niciodată numele zeilor vedici, deşi poemele sale rămân străine de fascinaţia imnurilor cosmogonice, Michel Cassir creează o lirică menită să locuiască într-una din vămile tăcerii din imediata apropiere a marilor texte sapienţiale.

Fuga inexorabilă spre cercul solitudinii, în adâncuri de tăcere, acolo unde sălăşluiesc, cântă, dansează şi plăsmuiesc zeii lumi, lucruri şi minuni, constituie nucleul tematic al poemelor

lui Michel Cassir. Atins de un tremur mistic, solitarul trăieşte frenetic printre legende şi spectre mute, umbre şi muzicieni ai umbrei, glasuri astrale şi focuri nevăzute, traversând mereu hotarul dintre profan şi sacru. Îndrăgostit de corpul eteric al Femeii-Mare, solitarul găseşte în alergarea eternă după iubita himerică una dintre noimele existenţei sale telurice. E o mistuire care îl consumă, dar la care nu poate renunţa. O mistuire purificatoare. O soteriologie născută din exuberanţă, nu din conştiinţa originii celeste a omului.

Puritatea se hrăneşte însă cu fructe de dincolo de fire, cu secretul mut al zeilor care se despart ritmic de sine, într-un pelerinaj al metamorfozelor. Sufletul poetului, risipit în siluete spectrale, locuieşte ritmic în pietre şi ruguri, lumini şi ape subterane, abisuri şi curcubee, ploi oarbe şi întunecimi rostitoare. Poetul e făptura ciudată, fără nume, care nu e niciodată dăruită cu fulguranţa hierofaniei, însă vede şi transcrie peceţile risipite de zei în trecerea lor prin golfuri, ţărmuri, mări şi oceane. Şi cine vede peceţi în preajmă nu e şi cel care descoperă în sine grăuntele dumnezeirii?

8 actualitatea literară

Marius SÂRBU

Ritm încremenit

piatră întuneric la umbră lumina odihneşte imaginea ta ascunsă de ferigi proaspete umede verzi atât de vii în pete solare stelele nopţii desenează întunericul de sub piatra care odihneşte rostirea este un exerciţiu al tăcerii supravieţuim în peştera care locuieşte în pădure alte ferigi sunt culese de mâini fragede o altă imagine din care nu-mi amintesc nimic este a pensionarului în faţa oceanului care citea ziarul tulburat când colo lacul era agitat şi tulbure la văz

Ideea poetică zero viaţa este o sumă de intrări, veniri de plecări ieşiri femeia se ridică de pe scaun cu tortul pregătit pentru fata ei care nu vine la cinema se duc oamenii care admiră oamenii care se vor admiraţi în color şi alb-negru fotografia este o artă a imitaţiei care developează mişcările maimuţei din cuşca de protecţie de la grădina zoologică adică tu mi-ai dat dreptul la cuvânt să mă lupt cu morile de vânt pururea pururea pur şi simplu pescăruşul înoată la cer cu libertatea mea iar tu aştepţi să vezi dacă eu privesc da privesc zborul înaltul albul

şcoala de poezie

In the father tomb cu tata privind senin din fotografia sepia mă plimb de mână printre stele chirurgul de tata cu bisturiul fin peste răul din oameni decupează organe iar organele ne respectă organizarea dreptul meu tata cu durerile sale de coloană îmi spune din fotografia sepia senin că vine şi timpul meu şi că fericirea se trăieşte sau se moare mă uit de jur împrejur iar tata se retrage fericit în alt timp cu o umbră permanentă cu sine însuşi spre mine privind

In the mother womb voi merge în pustie ca să vorbesc de unul singur cerului şi înaltului cu stele nituit căci doar în burta mamei doar în al tău mormânt eşti liber cu adevărat în cuvânt râd şi plâng femei tinere şi frumoase totul nu este decât o repetiţie voi merge în alt loc să rămân veşnic în faţa mea fără oglindă râd şi plâng bătrâni şi copii împreună totul nu este decât o repetiţie

nr. 22-23 n iulie-august

Ştefan Ciobanu

La puterea a treia mic pierdut într-un fir de praf mă uit la intensitatea pereţilor inima mi se transformă într-o castană şi toate într-un timp atât de scurt ca o omidă e totuşi o lege în mişcarea perdelei în sunetul străzii în lumina din ibric asta e pun zahăr peste barcă şi o iau la sănătoasa venele s-au transformat în păstăi burduşite cu bucăţele de iubire de te apucă şi râsul ştiu sigur că pedalez în somn dar asta e altă poveste oricum nu mai e loc de râs sau de plâns

*

când se întâlnesc ăia doi oameni viaţa prinde cheag ca o masă solidă căreia nu-i vezi picioarele atunci din ochii clandestini ai cailor descalecă cele mai frumoase vise se doarme pe rând unul în celălalt se cutreieră străzile oraşelor cu capul în jos în vertijuri de melc şi tot aşa

voi merge în altă poveste cu tine mamă de mână vom merge încet ca la spectacol

dar e suficient ca ţeava de trestie ce stă rezemată de peretele bătrân să alunece să taie firele cu baioneta şi să vezi cum cade tot mâlul din cer cum îşi lungesc fiarele colţii telescopici la vânătoare de priviri

aplauze vigilente umbre permanente într-un târziu

*

avem cortine în loc de pleoape şi asta doar pentru câteva secunde în casele noastre intră cine poate moare cine vrea cu sau fără oase în interior

viaţa este o sumă de prejudecăţi de presupuneri

un soare se bălăngăne afară în poze pe noptieră

Ideea poetică zero

ne îndreptăm mucalit spre acoperişul siamez cu cerul şi avem mereu prin preajmă un tunet în loc de câine

păstrăvii desenează în inima curcubeului pe trotuare copiii cu cretă colorată povestec infinitul se nasc tot felul de flori pe pământ îngerii vin şi pleacă într-un legământ departe de mama singur pe lume voci străine învăţ pe de rost ca să iubesc viaţa cireşe mari şi roşii ca sângele privesc un cireş din cărţile copilăriei se nasc alte cărţi sub roţile camioanelor cu steaguri roşii se duc tot mai mulţi agitatori

despre tipologiile lui don quijote apropiindu-se de morile tăcute şi masive don quijote iese în fugă din don quijote din armură care iese din don quijote de pe cal care iese din don quijote care bea ceai pe şa care iese din don quijote care visează care iese din don quijote căruia îi bate inima sancho panza îi urmează ducând gânditor cei şase cai de acelaşi căpăstru

pălărierul face o plecăciune şi pleacă

Constantin BUICIUC: postume

Corabia cu vise

Nu voi mai răspunde

Cum pot să ajung la tine? Între noi sunt evereşti sau, mai rău, munţi marţieni, cu înălţimea de 20 de kilometri.

Mă vezi pe mine himalaist ori alpinist marţian?

E între noi un zid de plexiglas perfect transparent şi, prin el, ţi se întristează zâmbetul.

Mai ştiu că, pentru tine, eu nici nu exist, că merele cad fără încetare spre centrul Pământului şi atracţia universală îşi lasă peste lume imensul năvod.

Cad nu numai mere, ci tot felul de friguri şi eu mă mişc mai încet. Îngheaţă inimile, îngheaţă iubirile, cărunte, aplecate, răspândite peste ciupercile violent vopsite, uriaşe…

Unde sunt poeziile minimaliste, unde sunt iubitorii de cuvinte cândva cenzurate?

Vocea mea a căzut.

Corabia trăgea o remorcă înecată de vise!

16 februarie 2011

Eu voi pleca în curând, cât de curând, şi sufletul îmi va rătăci prin lumile de jos fără ca eu să ştiu, trist aşezat la marginea mării, ca întârziaţii romantici.

Vântul îmi va flutura mantia neagră iar steaua singurătăţii îmi va arde pielea cu ale ei raze pătrunse prin stratul debil de ozon.

Iar ea va rămâne, cu ochii ei negri şi părul ei negru, în care fulgii mici, îngheţaţi, căzând obosiţi, creează mici constelaţii clipind pe cerul ca antracitul. Şi ea va vedea, palidă ca luna noiembrie, înconjurată de şuviţele negre ale firmamentului, marile realizări de după mine: debarcarea pe planeta portocalie Marte şi tehnologiile de vârf care îngenunchează omul în faţa ecranului electronic. Şi câte şi mai câte va mai vedea ea în timp ce eu voi deveni

pământ unic, gras, fertil, care nu răspunde niciodată, dar absolut niciodată, la sunetul unui negru, strălucitor telefon mobil!

6 aprilie 2011

Mercur, deocamdată Pământul, deocamdată, îmi şopti, cu glas de tunet, marele şi foarte marele poet Adrian Păunescu, ascuns în paradisul lui ca într-o cochilie.

Sunt scufundat în poezie până la gât şi chiar mai sus şi-mi plâng de milă că am platfus şi firul vieţii mi s-a rupt de pe fus (ce monorimă superbă, îmi spuse), dar versurile mele, nemuritoare, sunt duse numai în sus, în apoteoză!

Nu vedeţi cum mor copiii de foame în Africa, nu vedeţi cum bătrânii plâng pe la casele de pensii, în România, blestemând veşnicia şi ateismul, slăvind socialismul şi comunismul şi pe mult regretatul tovarăş?!

Nu vedeţi cum superbii muncitori, baza societăţii noastre, se duc în zările albastre, intră în nimburi ca degetul în inel, dorm sub inelele lui Saturn, diurn şi nocturn, dar mai ales diurn?

Nu vedeţi cum cerşetorii ascultă becurile de neon şi lăcrimează pe la poduri cu lacrimi de fier care cad în râuri sfârâind?

Nu vedeţi că stelele cad şi ele în tigăi, pocnind în ouă-ochiuri, cu pupila galbenă înconjurată de multul alb?

Pământul, deocamdată, deci!

De ce-mi veniţi cu poeziile voastre minimaliste?

De ce-mi priviţi spre cer?

Aţi înnebunit?

Când Pământul, planeta mea albastră, gâfâie de oboseală şi merge din greşeală în greşeală, spre victoria, desigur, finală, plecaţi-vă privirea albastră spre negrul, fertilul pământ!

Vă spun, sub jurământ: Pământul, deocamdată!

Lăsaţi reveria şi priviţi spre săracii planetei, cuprinşi de-ntuneric, chinuiţi de visul feeric al pământului atotputernic!

Dar eu, nemernicul de mine, las Pământul în urmă şi zbor spre Mercur, planeta fierbinte, încălzită excesiv de Soare, şi aterizez, cu plecăciune, într-un crater care are în el alt crater, care are în el… şi-mi cobor viziera neagră când imensul Soare îşi aruncă în spaţiu coroanele de lumini ce-i cad înapoi pe curbe descendente!

4 noiembrie 2011

nr. 22-23 n iulie-august

Ioan Vintilă FINTIŞ

şcoala de poezie

Mirela LUNGU

Iubito s-a produs marea schismă Sânii tăi au un parfum ca de ismă Sunt chiar vinovat de lesmajestate Gura ta diamant de paişpe carate

Iubito hai să facem totuşi remiză Ascultă cum marea îşi plânge o briză Parcă s-ar naşte o simfonie în creier Domenii cu maci în vis mă cutreier Ascultă cum ninge noaptea-n bazalt Manechinele lumii au înflorit pe asfalt...

Sonetul iubirilor întâmplătoare (lui D.) Un “te iubesc” rostit la întâmplare, Ne sfâşie fiinţa într-o clipă.

De sărutări şi vorbe-n vânt, risipă Vom face într-o viaţă viitoare.

Contur

Hai, prinde-mă, iubite, de-o arípă, Să ne-aruncăm, bezmetici, în vâltoare, Ca două păsări veşnic migratoare Ce şi-au unit destinele în pripă

Femeie libelulă prin pajiştea de crini E noapte la palat eu scriu pe frig sonete În părul tău celest s-au prăbuşit egrete Din sângele tău sacru ţâşnesc acum lumini

Şi plâng acum, în perne şi în puf Un zbor falimentar din start. Dezastrul E iminent în ceruri. Vezi albastrul Cum se topeşte-n ploaie şi zăduf?!

Femeie zână crochiu inoportun Cuvintele devin liant pentru iubire Iluzie îmi pare cămaşa mea de mire În cer un înger cântă din flaut de alun.

De-atâta rugă, posturi şi blesteme, Că o s-ajungi un sfânt, nu mă voi teme!

Doi cateheţi citesc în vechi hrisoave Despre iubirea noastră prin feude Contururi de amanţi zănatice şi nude Dintr-un substrat periculos strig Ave...

orgolii intens şlefuite sub lama indiferenţei celuilalt nu contează a câta parte din trupul tău e deja îngropată şi nici câte vise au supravieţuit holocaustului emoţional nu vom şti niciodată exact câţi bărbaţi sau câte femei se sinucid în urma unui dezastru sentimental noi nu am spus nicio clipă că-i o aventură dar nici că avem o relaţie desigur în dex nu există cuvântul potrivit pentru asta

poem despre orbire (dedicat artgothicilor)

Atitudine

Îţi declar dintr-o nepreţuită iubire În calitate de amant şi de mire Sunt un prinţ umilit fără de casă Tolănit pe mantaua luminii solzoasă

actualitatea literară 9

the right words (despre holocaust) iubirea e doar o mlaştină în care te scufunzi din ce în ce mai adânc fără să mai ştii cum te cheamă şi nici dacă mai ai principii ceva

Alexandru PETRIA

ceasul nu m-am pişat pe mine de frică, a fost pe tăcute, s-a întins pe spate, capacul, şi gata, l-au afundat, popa avea de mers la pescuit, a ţinut-o ca la desenele animate, repede pe foarte repede. cumva a reapărut lada goală, s-a întins altul, mitică tebecistul, şi blonda de la operă, popa era nervos, şi iar pe altul au pus acelaşi capac, “lasă că peştimea poate să astepte, padre, o sloboade ăla de infiletează şuruburile, dacă i-a apucat pe toţi, cum trage la peşti, trage şi la murit” au refolosit sicriul până au obosit şi au scris “inventar” pe gard, şi s-au cinstit cu o pălincă, şi parcă mi-a trecut febra când a sunat ceasul

De voi muri bătrână şi rece ca o stană, Aminte să v-aduceţi că m-aţi cioplit din piatra Pe care-am strâns-o-n braţe, cu lacrimi de vădană Ce-şi aruncase trupul, să ardă lent în vatra Pe unde însăşi Hera fugise îngrozită De patimi şi secrete, de ură şi minciuni, De toţi bărbaţii care, vrăjiţi de o ispită, Visau să îşi transforme duminicile-n luni.

Dar dacă totuşi moartea iubeşte tinereţea Ce-mi curge-n vene încă şi glasul de fecioară Strigându-şi peste lume, cu furie tandreţea, De parc-ar fi-n iubire, pe veci ca prima oară, (Să-ţi iroseşti pe-o bestie, la noapte, frumuseţea) Atunci mai bine, Doamne, chiar astăzi mă omoară!

oare tu ştii să mă explici, ori chiar apartamentul, de nu saund-ul norilor, ţigara, cafeaua cu gulerul cănii, energizantul assalt, ca să fiu, oare carnea e numai pentru tine, tutunul pentru ţigările din buzunarul blugilor, cărămida acestor pereţi doar, poate groapa din mine prin care văd şi cât suntem de nerăbdători

biancăi la 18 ani nu-i doresc să-mi aştepte moartea; nu pentru mine, fiica mea

nu m-am maturizat încă, nu mi-a murit tatăl

Sonetul tinereţii fără bătrâneţe

la amiază

chibritele

să nu ne ruşinăm că tremurăm noaptea, că punem piedică statuilor în mers pe stradă, undeva copii, că ne e frică de întuneric, mai avem ceva chibrite

dacă cineva m-ar fi întrebat cu ce handicap aş vrea să mă nasc aş fi ales cu siguranţă să fiu oarbă ca să nu văd niciodată bărbaţii pe care n-o să-i mai văd niciodată privirile lor seducătoare misterioase şi contemplative să nu le văd ochii ce mă vor oglindi doar o clipă ca un lac fără fund peste care atârna o salcie plângătoare tocmai în noaptea în care toate uşile erau larg deschise apoi amintirile sencuiau brusc în sertare cu nume proprii şi chei aruncate pe geam peste bord peste mări şi ţări necunoscute ce ecuaţii complicate aş fi putut să rezolv cu o singură privire pierdută într-o lume atât de vizuală numai durerea nu este niciodată vizibilă doar mâini picioare şi buze deasupra sau dedesubtul buricului dar eu nu aş fi vrut să văd toate acestea doamne tu ştii dragostea e oarbă de ce nu m-ai făcut şi pe mine la fel?!

status quo de un delete cum să foloseşti scula drept stopitoare doar, unde e viaţa, unde şi şeful de sus a setat altfel e o modă de oră ultimă, un nou duş al inteligenţei, asexualitatea îngeri tereştri, privesc magnoliile fără să le miroasă, columbianca johanna villamil îşi desface mândră părul, nu şi labiile, eticheta unei conserve goale, nu se îmbârligă când şi melcii se, şi cerul aşteaptă până la plictiseală recolta de sufleţele fragede, îşi spun îngeri tereştri şi zâmbesc

putem să murim

cum şi plictiseala are pielea limitelor cum nu se enervează şeful de sus de un delete

că nu e doar viaţa şi moartea, că le cunoaştem doar pe ele nu-i un argument, că sarcasmul meu e o iluzie, şi eu constipat pe budă, şi tu rujându-te, că iluzia ne pulsează iluzia inimii şi durerea, că penisul în combustie e iar o păcătoasă de iluzie, cicăleala ta aşijderea, aşijderea “mai vreau”, nu te saturi - memoria pe cearceaful care ne ştie până la plictiseală neviaţa, nemoartea, îţi încerci şansa să lipeşti nenumitele sub iluzia candelabrului apris, pe larga iluzie a peretelui cu lavabilă verde, că nu e doar viaţa şi moartea, e stabilit, zici, putem să murim că mai avem treabă

umbră rotundă eşti aerul din pompă, uleiul vâscos al îmbinărilor, mă mânjeşti pe mâini iubito, pe suflet, cârligele de pescuit şi ancora barca pneumatică trage râul meu de femeie sincer, te trăiesc cu o umbră mai rotundă

dacă vrei să mă enervezi, vorbeşte-mi cum să mă las de ţigări, dacă vrei să te părăsesc, că scrisul n-are rost, iubito tace-mă, aşa păstrăm măcar aparenţele, am apă de mare în inimă, tace-mă cu o cafea, o prepari minunată

muta în privire-mi ţin mâinile, gura, până la scârbă, până la virgulă eu chelesc, tu rămâi relativ mare şi mută, e de zis, cu sex appeal relativnu te-ai săturat să fii poştită? te-aş arde cu o ţigară, ţi-aş trage cu sete şuturi în cur, să strigi, dovadă că exişti, numele care-au lăsat în tine, care au râs, ungându-te cu miere şi fulgi nu te-ai săturat să fii poştită? ca o păpuşă gonflabilă românia

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 22-23 n iulie-august

mereu premia(n)t, cu banii de-acasă pentru o distincţie a Filialei USR?). Numai că marmura se fură peste noapte şi din gloriosul monument rămîne o tăgîrţă de praf.

Ce se mai întîmplă în dictatura artistică? După ce plagiase din Augustin Păunescu un eseu despre condiţia de găină şi condiţia de vultur, Mamin găseşte destule argumente pro se, multe inspirate de Al. Dobrescu-Machidon, autorul unui amplu studiu despre „corsarii minţii”. Ce, Shakespeare n-a fost plagiator? La fel Bălcescu, la fel Eugen Barbu.

Rolul de opozant al lui Mamin şi-l asumă principesa vecină Mara, „curajoasa apărătoare a proprietăţii termenilor”. Cele două regate sînt despărţite ca apele de uscat, războiul nu cunoaşte nici armistiţii, nici conferinţe de pace.

La lovitura morală a Marei, Mamin răspunde cu o lovitură mortală. Naratorul care scrie epopeea lui Mamin pe cînturi, fost profesor de chimie sastisit de învăţămînt şi angajat la morga Secţiei de Criminalistică, se trezeşte cu principesa pe masa de autopsiere. Să fie vinovaţi sfadasinii puterii regale, Mitea Kalaşnicov şi Momescu?

văzînd inexistente fantasme antiiudaice. Textul i se păruse o probă de „beznuirea” minţii mele, vrînd să-mi taie limba, să-mi pună condeiul la opreală, ba să-mi tragă şi clopotul. „Antisemita pînă-n măduva oaselor” de mine trebuia aruncată în groapa lui Oatu ca troţkistă (m-am simţit ca baba adusă de Stalin în faţa plutonului de execuţie sub aceeaşi învinuire de troţkism, pe care n-o pricepea: „nu sînt tractoristă, măiculiţă”).

Agreez controversa de bună credinţă, atitudinea divergentă, accept reproşul argumentat, numai că replica lui Carmel inventa erori (de gîndire şi de informaţie) acolo unde nu erau. Citindu-mă diagonalic, îmi punea în cîrcă admiraţia pentru literatura porno (cînd am dus o campanie contra scatologiei din Băgău şi din Pizdeţ). Mă acuza că văd cu încîntare cai roz pe pereţi, cu zvastici pe crupă, deşi susţinusem tot în „Argeş”, în Ţîfna şi tupeul, că expoziţia de la New York a fost o făcătură penibilă, dar şi o lovitură dată imaginii României. „Adevărul nu face atîta bine în lume pe cît de rău fac aparenţele acestuia” (Rochefoucauld). În articolul din „Revista Română”, observam că ne aflam (şi ne aflăm) în plină derută valorică dacă propunem alt „canon”, pentru a-l înlocui pe Rebreanu cu Bonciu, pe Blaga cu Fondane, pe Arghezi cu Tzara. Shaul Carmel a văzut aici opoziţia creştinism /iudaism. Eu nu spuneam decît că fiecare are locul său în istoria literară şi că-i loc destul pentru toţi.

Iar dacă îl prefer pe Rebreanu lui Bonciu şi pe Breban lui Norman Manea, asta nu înseamnă că dau dovadă de antievreitate, de iudeofobie. Citindu-se textele în paralel, cum propune V. M-T, se vede clar cine cultivă lipsa de respect faţă de „adversar”, cine confundă opinia cu injuria. Închid paranteza. În aşteptarea copilului de aur al literaturii, Mamin îşi formulează Învăţăturile către fiul lui nenăscut, în 8 puncte.

Iată-le, comprimate: 1. Să ţină lumea la distanţă de 3 metri din motive de „mînă lungă”, dar şi de nefolosire de apă şi săpun; 2. Să nu facă amiciţie cu scriitori înfumuraţi, fără lege şi fără coloană vertebrală; 3. Să scrie zilnic la calculator, „mult şi despre orice”; 4. Să nu arate manuscrisele nimănui, ca să nu fie plagiat; 5. Să nu bea cu scriitorii, ci cu cei care muncesc, nu gîndesc; 6. Să nu se însoare cu o scriitoare; 7. Să folosească pentru supuşi un lanţ de 20 m. şi să se inspire din Biblia lui Machiavelli; 8. Să nu ceară sfaturi de la apropiaţi, care pot fi ciripitori.

Valeria M-T se joacă frumos cu mintea cititorului, folosind patru voci narative distincte. Cel numit Naratorul, vorbind de relaţia autor-personaj, atrage atenţia că, scăpat din frîu, personajul face tot ce vrea el, ca-n viaţă. În replică, Fane cel Mic observă că Naratorul e obsedat de faptul că i-ar fi fost ucis personajul; or, principesa Mara, o închipuire, n-ar fi putut ajunge pe masa reală a morgăi. „Doi nebuni la un loc înseamnă un ospiciu”, pune lucrurile la punct Miki-psihiatrul: principesa nu-i principesă, ci o profă de română, Mara Ancuţa Ciutan, cu probleme la „locul de muncă”, din cauza unui director cu un vocabular de 25 de cuvinte pe zi, care i-a interzis să-l serbeze în şcoală pe Eminescu. Jurnalul Marei poate fi scris de profesoară sau de un copil asistat, Fane cel Mic, fostul ei elev de la orfelinat. Miki-psihiatrul lucrează la „varianta realist-comică” a epopeii lui Mamin, unde Mamin e directorul, Mara e defectolog la ”handibeli”, semănînd izbitor cu profa de română Valeria Manta-Tăicuţu. Tot ca ea îşi încheie scrisorile cu „Te pup important” ori dedică romanul cu „prietenie definitivă”.

Gură slobodă, „pamfletar de cuvinte”, dar şi de opinii, V. M-T intră în familia romancierilor satirici, de felul lui Silviu Angelescu (Mamin e un calpuzan). Scrie cu năduf despre cărţari şi scărţari, ceea ce poate fi o terapie alternativă.

Finalul? Naratorul şi Fane cel Mic dispar din Metropolă în propria ficţie, Miricenia, regatul principesei Mara, unde Naratorul face grădini suspendate, iar cel mic învaţă să cînte la pian. Tot acolo pleacă, după ce a studiat harta regatului imaginar, psihiatrul Miki, intrînd în lumea de hîrtie precum pictorul în propriul tablou. Pentru toţi trei scrisul se arată o eliberare de mundan, un remediu la patologiile literatorilor cu „apucături de zilieri”, după V. M-T; aş adăuga: de mineri şi de turnători.

Spunea Arghezi (Feminin, masculin) că stilul polemic „e de sex tare”. Aş zice că şi sexul slab se descurcă binişor.

Fapt sigur, onesta şi combativa Valeria M-T nu va figura în Istoria criticată a literaturii de Manon Lescaut.

Se ceartă balta cu marea

„...muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul” Mihai Eminescu Înfipt bine în solul /brazda realităţii, Mamin (Editgraph, 2010, lector Viorel Savin) aduce în scenă comilitoni ai lumii liberare. Prolifica eseistă Valeria Manta-Tăicuţu se încumetă să scrie – cu risc – un roman satiric al lumii condeierilor, plină de mistificatori, iluzionişti, moftangii, că tot sîntem în anul Caragiale, lichele. E una dintre ficţiunile realiste (sintagmă Paul Goma), „de căldură mare”.

Oricît ne-ar repeta autoarea că arta ficţiei înseamnă „a se decorporaliza de realitate” şi că „naratorii serioşi nu se iau după bîrfeme”, nu numai personajele, dar şi moravurile şi năravurile scriitorilor din Miceu, în cap cu Mamin Întîiul şi cu măscăriciul Mitea Kalaşnicov, care face „inginerii poeticeşti” pentru rege, dar şi în enteres personal, sînt uşor recognoscibile. Cheile-s lesne de aflat pentru Cristu Momescu, gazetarul cu „stil inflamant”, care răspunde de canalele TV, pentru Augustin Păunescu, Pavel Morutz ori Maul Marmel. Diriguitorul regatului şi-al USM (Uniunea Scriitorilor din Miceu) îşi hărţuieşte, ostracizează, exclude supuşii; ba-i şi omoară pe nesupuşi.

Cîţi impostori, atîtea imposturi şi invers. Ce manevre subterane se folosesc pentru a consacra un scriitor? Destule. Autori submediocri au parte de un marketing fastuos. Pozele lor sunt lipite peste tot, în tramvai şi la intrarea în baruri, „pe toate uşile din regat”. Fane, „fostul copil al străzii”, devine Etienne, „copil al cetăţii”, revoluţionar (cu carnet) al poeziei, postmodern, autenticist, oho! tremiist, după ce-şi schimbă traiectoria politică, meditînd transcendental la sediul USM (Uniunea Scriitorilor din Miceu) şi al cenaclului „Mobilă şi durere”. Ce dacă-i gîngav şi diftongul ie îi rămîne străin? La „maestatea” sa Mamin se află cuvîntul, lauda, poziţia socială. Zeităţile critice (ca Man Rodonel, care confundă troheii cu traheii) sînt aservite princepeluiDumnezeu. De-o parte encomiile urduroase, de cealaltă tabletele „veninoase şi nedrepte”, scrise cu ură viscerală şi cu kalaşnicovul pe masă.

Ironia devastatoare şi spiritul parodic (întrebare pentru V. M-T: mostrele de poezie puse între ghilimele sînt invenţiile autoarei sau provin din tembeletristica inundînd publicaţiile?) sînt la ele acasă în roman, ca şi accentele satirice bine puse. Peste literarcumetria din Miceu autoarea aruncă „vitrion englezesc”. Ţintele predilecte? Nulităţile care se intertămîiază, criticii ignorîndu-i pe cei care nu fac parte din vreo grupare, grupuscul, gaşcă, scribăreţii scandalagii / papucgii, sinclonizaţii (patent Virgil Diaconu), opacii la cei din tabăra adversă; bref, „literatura miceană este o junglă, dragul meu”, conchide autoarea.

Ce publică revistele? Scriitori propriu-zişi, dar şi politicieni, patroni de restaurante (avem şi noi, la Ieş’, fiice de sommelieri, poete şi prozatoare), tot felul de sponsori. Şi-i mai limpede decît limpedea apşoară Smirnoff că porţile Uniunii (în carte, nume de bar: se bea sănătos la „Uniune”) sînt vraişte, la fel ca-n lumea reală. Nu ştiu ce-a scris prof.

Vasile Fluturel, care se recomandă la gazetă membru USRIaşi, dar ştiu ce stropi de înţelepciune sar din meditabundul V. Fetescu, alt membru al filialei bahluiene.

V. M-T satirizează spumos agitaţiunile ridicole ale femeilor, dînd lovituri „tiraniei falocrate”. Dezinhibatele desenează „cu carioca tot felul de imagini pe pereţii vaginului”, ca să ajungă în... top-less. Cînd Mamin, plictisit să fie rege, vrea să candideze la preşedinţie (vi-l amintiţi pe Ceau cu sceptru, spre amuzamentul lui Salvador Dali?), concurenta care-l face să renunţe e o versificatoare răscoaptă, publicîndu-şi poemele cu banii de întreţinere ai locatarilor din bloc. În stafful regal se află temperamentala Ileana Cosânzeana, autoare de romane existenţiale. „Bă, mai bine o fut decît s-o citesc”, declară Întîiul, hrănit în copilărie cu poezii de Nina Cassian. Şi-i gata să intre în acţiune chiar sub ochii soţiei, care-şi poartă capul tăiat pe-o tavă, părînd încă vie. Din staff se mai şi pleacă, unde dacă nu la mănăstire?

Miona ajunge călugăriţa Evlampia, într-o chilie cu geam termopan, după ce dăduse sfat: „Politica şi artele nu sînt / Menirea doamnelor pe-acest pămînt”. „Tare sînt singur, Doamne, şi pieziş”, murmură Mamin, convins că el a scris versul. Cine să-l aducă la realitate? În acest spaţiu degradat, terorizant pentru puţinii rebeli care se simt în insecuritate, SSSS – Serviciul Secret pentru Siguranţa Scriitorilor - lucrează, cum altfel, pentru Mamin.

El ştie „de pildă, că Mixandru a furat perdelele de catifea roşie de la Cabinetul de Partid, ca să-şi croiască din ele, nesăbuit, o pereche de pantaloni. BOB (pentru necunoscători, temutul Birou al Organizaţiei de Bază) a decis ca, în loc de detenţie, să fie racolat ca informator. Ghinion. Detenţia i-ar fi asigurat postura de disident. Nu-i mai rămîne (totul se transformă, nimic nu se pierde) decît să scrie un roman bazat pe documente din arhiva Secu.

Principelui îi vine ideea de a ctitori o Istorie de marmură a literaturii miceene, mai rezistentă decît piramidele, fiecare clădindu-şi edificiul cu material adus de acasă (în ciudata patrie a Miceului, ca şi la noi, la Ieş: n-a venit un poet,

„Orice asemănare cu fapte ori personaje reale este întîmplătoare”, avertizează, din capul locului, V. M-T. În Bursa de iluzii, am precizat şi eu, pentru orice eventualitate, că „acest roman nu este o carte à clef” şi că „m-am aflat în exerciţiul ficţiunii şi cer imunitate ficţională”, chit că asemănarea era intenţionată. Aşa că îi sfătuiesc pe cititorii Valeriei Manta-T. să nu creadă că, la noi, elitiştii cu papion ar ordona să se caute cadavre de poeţi naţionali în debarale , că ar ocărî poporul şi i-ar întoarce spatele, că ar exista un pseudo-scriitor care să facă afaceri cu „fraţii noştri de peste Mărut”. Nooo! În realitatea noastră, deloc asemănătoare cu cea din romanul Mamin, politicienii sînt săraci şi cinstiţi, n-au conturi în Elveţia şi moşii la Cornu. Asta-i numai în ficţie! Ecologiştii nu aduc deşeuri radioactive, profii nu-s daţi afară din învăţămînt pentru hărţuirea sexuală a minorilor; la noi nu-i putred mărul ca-n Miceu (ca-n Macău, ca-n Mătîrlagele) unde cu o diplomă de absolvent de filologie poţi fi orice, de la tinichigiu în sus: barman, stripper, şofer de taxi, zugrav în Israel... La noi, intelectualii nu sînt trimişi la „munca de jos”. La noi, nu se practică gonflarea non-valorilor. Nu există să se existe un Manea Carcalet (Falfabetul), cu fals certificat de revoluţionar, posedînd ziar, editură, tipografie de la „ajutoare”; la noi, nici un editor nu face bani din cultură prin căpuşirea autorilor. N-avem nici cenaclul „Mobilă şi durere”, de la Mazilu cetire. Avem, însă, localul Lacrimi şi sfinţi, în notă eseist-cioraniană, al restauratorului Mircea Dinescu. La noi, nimeni n-ar face lucrări de licenţă ori de doctorat contra cost, ca personajul Valeriei M-T, Mistreţul. Pe una a publicat-o semnată de el însuşi, după ce o vînduse, a fost dat în gît ca plagiator şi s-a sinucis. Sinucidere din plagiat. Or, la noi nu se omoară nimeni după ce a fost prins la rapt intelectual.

După ce se alege praful din proiectul „Istoriei”, imperatorul rămîne gravid, ca să fericească literatura cu „copilul de aur” al viitorului. Aşadar, mamin înseamnă mamă masculină, ca să zic aşa, bărbat născător de prunc. Suveranul are greţuri de etică, de responsabilitate, de respect pentru cobreslaşi. Tot sarcina îl face amnezic: nu mai ştie că scrisese, în Almanahul săteanului comunist, poeme unde conducătorul rima cu izvorul /zborul /tricolorul /poporul. Amnezic e şi „din punct de vedere istoric”, vînînd cu tupeu justiţiar antisemiţi în „foaia de comerţ, politică şi literatură”. Acolo îl combate pe „antisemitul” Crin (în fapt, îl mînă-n luptă antipatia pentru un disident cu memorie şi condei ascuţit), deşi „Crin era evreu şi după mamă şi după tată”. Şi, pentru că Valeriei M-T nu-i scapă nimic de pe frontul literar, constat că nu i-a rămas străină nici polemica dintre Magda U. şi Maul Marmel, popularizată de Mamin în „foaia pentru comerţ, politică şi literatură”, pentru că Magda U. l-ar fi călcat pe bătăturile proletcultiste. Uitasem episodul acelei polemici aiuristice. Deşi tot repet că antisemitismul e o boală psihică, la fel ca antiromânismul care descifrează şi-n Carul cu boi de Grigorescu un mesaj antisemit, m-am trezit antisemitizată, pusă pe lista neagră a lui Shaul Carmel, alături de Nae Ionescu, Eliade, Pandrea, Goma şi – culmea! – de Mihai Şora, în revista „Viaţa noastră” din august 2008. Cum nu fac crize de înfricoşare la astfel de acuze, i-am răspuns cînd am aflat de verdictul infamant care m-a lăsat crucită, în „Argeş”, octombrie 2008. Fostul combatant de la ziarul botoşănean „Clopotul” zbura (cînd a citit articolul meu din „Revista Română”, Vorbind din off) nu numai cu avionul peste Atlantic, dar şi cu fantezia,

interviu

nr. 22-23 n iulie-august

actualitatea literară 11

Târgul Internaţional de Carte de la Torino, un succes notabil al schimbării imaginii României în lume prin cultură „Participarea României ca invitat de onoare la Salonul Internaţional de Carte de la Torino a fost, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai prestigioase acţiuni – atât prin proiect, cât şi prin rezultate – pe care ţara noastră, prin Institutul Cultural Român, le-a organizat în străinătate”. În interviul exclusiv acordat publicaţiei noastre, Ana Blandiana îşi exprimă totodată dezamăgirea pentru faptul că presa de la noi, „ocupată cu scandaluri de corupţii, campanii electorale, meciuri de box pierdute, nu a avut timp, curiozitate şi interes şi pentru un succes notabil al schimbării imaginii României în lume prin cultură”.

Doamnă Blandiana, cu ce impresii aţi revenit de la ediţia din acest an a Salonului de la Torino?

Participarea României ca invitat de onoare la Salonul Internaţional de Carte de la Torino a fost, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai prestigioase acţiuni – atât prin proiect, cât şi prin rezultate – pe care ţara noastră, prin Institutul Cultural Român, le-a organizat în străinătate. Pentru o săptămână România a fost în centrul atenţiei nu numai a lumii culturale prin lansări de cărţi (23 de volume româneşti traduse în italiană), dezbateri pe teme de actualitate artistică şi literară, recitaluri de poezie în română şi italiană, desfăşurate în sala de conferinţe a standului românesc, dar şi a populaţiei oraşului, strânsă în pieţe la spectacolele Teatrului Masca, sau admirând noaptea spectacolele multimedia cu proiecţii româneşti pe faţada celebrului Palazzo Madama.

Care vi se par oportunităţile cele mai importante la o asemenea manifestare?

Cred că a fost important că au fost prezenţi numeroşi scriitori români de prima mână şi că în jurul standului nostru a roit fără încetare publicul, că în felul acesta italienii (printre ei, numeroşi universitari, românişti, oameni de cultură) s-au familiarizat nu numai cu pagina, ci şi cu omul care a scris-o. Pe de altă parte, felul în care marii specialişti în limba şi literatura română de la cele mai importante universităţi italiene au fost mereu prezenţi alături de organizatori, prezentând scriitorii, apărând în postură de traducători, a contribuit nu numai la succesul acţiunilor, dar şi la sentimental încurajator de solidaritate intelectuală şi europeană.

Pentru dumneavoastră, care au fost momentele şi întâlnirile cele mai semnificative?

Personal, am fost profund impresionată de faptul că

Interviu cu Ana Blandiana

lansarea cărţii mele Il mondo silaba per silaba (cea de a treia mea carte în italiană, apărută în traducerea lui Mauro Barindi) a fost prezentată de Prof. Lorenzo Renzi, Prof.

Marco Cugno şi Prof. Bruno Mazzoni, trei mari personalităţi ale studiilor de românistică, care mi-au făcut onoarea să fie alături de mine într-un asemenea moment aproape solemn al legăturilor culturale italo-române. În afara acestei lansări, pentru mine au mai fost două momente cu adevărat memorabile: o întâlnire cu câteva sute de elevi care mi-au recitat poemele în italiană (pe care le scriseseră şi pe lungi fâşii de hârtie care atârnau de pe balcoanele din jurul serbării), în timp ce doi elevi români (singurii din şcoală) au recitat variantele româneşti ale aceloraşi poeme. Am stat de vorbă cu ei şi m-au impresionat întrebările pe care mi le-au pus şi interesul şi emoţia cu care încercau să înţeleagă răspunsurile şi poezia.

Cel de al doilea moment de acelaşi fel a fost un spectacol de poezie şi muzică (actori şi pian) organizat de italieni la încheierea târgului de carte (era ultimul punct din program) şi care s-a desfăşurat pe versuri ale mele în versiune italiană, recitate, cântate, proiectate pe ecrane multimedia. Sala barocă a palatului în care s-a desfăşurat spectacolul era arhiplină, iar eu am avut sentimental unei reale comunicări şi vibraţii care treceau dintr-o limbă în alta.

Cu ce idei şi proiecte pe plan editorial v-aţi întors?

M-am întors cu proiectul apariţiei a încă două cărţi (traducerea romanului Sertarul cu aplauze la care lucrează profesorul Marco Cugno şi un al doilea volum din seria O silabisire a lumii, care va fi tradus tot de Mauro Barindi.

Dar m-am întors mai ales cu sentimental de mândrie nu pentru mine, ci pentru noi toţi, pentru faptul că România a putut să fie atât de adecvat prezentată, că s-a bucurat nu numai de admiraţie, ci şi de stimă, şi că toate acestea au fost rodul unor mari eforturi ale actualei echipe a Institutului Cultural Român, care şi-a dovedit în felul acesta nu numai profesionalismul, ci şi – îndrăznesc să spun oricât de paşoptist ar suna – patriotismul. Tot ce pot să sper este ca aceste eforturi să poată continua şi realiza alte şi alte succese de acelaşi calibru.

Singura dezamăgire legată de acest succes de la Torino a fost faptul că în ţară nu s-a ştiut aproape nimic despre el. Că presa, ocupată cu scandaluri de corupţii, campanii electorale, meciuri de box pierdute, nu a avut timp, curiozitate şi interes şi pentru un succes notabil al schimbării imaginii României în lume prin cultură.

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin pentru revista interculturală bilingvă „Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni”, nr. 6, iunie 2012, anul II, (www.orizonturiculturale.ro)

Constantin Buiciuc, Remus Valeriu Giorgioni, Năvodul cuvintelor, Editura Marineasa 2012 A apărut recent cartea de interviuri realizate de-a lungul timpului (după 1990) de Constantin Buiciuc şi Remus Valeriu Giorgioni. A fost dorinţa expres exprimată a lui Constantin Buiciuc, care a lucrat la partea care-i revenea lui din carte până în ultimele zile ale vieţii (a fost auzit exprimându-se că această carte va fi „cartea vieţii lui”).

Năvodul cuvintelor cuprinde trei secţiuni: prima, interviuri realizate împreună, dintre care primele şase au apărut în cadrul rubricii „Interviurile Românie literare”, următoarele fiind publicate în alte reviste, cum ar fi „Actualitatea literară”, „Banat”, „Bucovina literară” etc. Ultimul din această serie este

Concursul Naţional de literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”

Termenul de participare la Concursul Naţional de literatură „Agatha Grigorescu Bacovia” s-a prelungit până la data de 15 septembrie, data poştei.

Participanţii (nu există limite de vârstă, afiliere sau participare anterioară la concurs) vor trimite, pentru SECŢIUNEA POEZIE, maximum 15 poezii, iar pentru SECŢIUNEA PROZĂ - maximum 12 pagini format „A4”, culese cu Times New

Roman, corp 14, la adresa de e-mail: lucian_manailescu @yahoo.com.

Textele vor fi însoţite de un scurt CV, adresele de contact şi o fotografie.

Vă mulţumim anticipat!

Am fi onoraţi, de asemenea, să vă număraţi printre participanţii la concurs sau să trimiteţi texte pentru numerele viitoare ale revistei şi/sau pentru Almanahul cultural 2013, pe care îl edităm.

cel realizat cu poetul şi criticul de poezie Gheorghe Grigurcu, apărut în „Actualitatea literară” în primăvara aceasta, după moartea lui Constantin Buiciuc. Menţionăm scriitorii vizaţi pentru interviuri ale „României literare”, toţi autori importanţi, interviuri apărute mai întâi în respectiva revistă literară de primă mărime: Cornel Ungureanu, Şerban Foarţă, Livius Ciocârlie, Petru Popescu, Adrian Popescu, Mihai Ursachi. (Au fost vizaţi mai mulţi, spre exemplu Petre Stoica, Virgil Nemoianu, dar numai cei şase au răspuns în timp util la întrebările trimise.)

A doua secţiune a cărţii include autori intervievaţi de Constantin

Buiciuc, iar ultima, autori intervievaţi de Remus Valeriu Giorgioni.

Având în vedere că primul autor al cărţii tocmai împlinise 60 de ani (la jumătatea anului trecut), iar cel de-al doilea urmează – dacă va voi Dumnezeu – să împlinească aceeaşi vârstă la sfârşitul acestui an, pe coperta a patra editura Marineasa a pus legenda „Doi autori la 60 de ani”, care însoţeşte fotografiile autorilor. Interviurile realizate de cei doi autori şi publicate în ziare şi reviste din toată ţara sunt mult mai multe decât au putut să încapă între coperţile cărţii de faţă, urmând ca ele să facă în viitor obiectul unei cărţi separate.

Diana BUCŞA

n Tabăra de literatură “Spontan”- Lunca Cernii - Meria

În perioada 15-19 august 2012, din iniţiativa scriitorului Ion Scorobete, cu sprijinul Consiliului Local şi al Primăriei Lunca Cernii, judeţul Hunedoara, se organizează tabăra de creaţie literară sub sigla - Spontan - Lunca Cernii, la care sunt invitaţi creatori de literatură din zona limitrofă a munţilor Poiana Ruscă (Hunedoara, Deva, Haţeg, Lugoj, Timişoara).

Programul taberei este unul relaxant, va îmbina creaţia literară cu plăcerea escaladării munţilor şi se va încheia cu un foc de tabără la care va fi invitată să participe intreaga comunitate şi în care se vor lectura creaţiile spontane ale autorilor, creaţii produse pe intervalul perioadei de tabără, care apoi vor fi incluse într-o carte colectivă a participanţilor. (D. B.)

12 actualitatea literară

nr. 22-23 n iulie-august

remember

Doi pentru eternitate (După douăzeci de ani)

Cristian ŞIŞMAN (1953 - 1992) La 18 iulie curent s-au împlinit 20 de ani de la trecerea în Împărăţia de dincolo a poetului lugojean-bucureştean Cristian Şişman. Născut la 23 aprilie 1953, poetul se stingea într-un Bucureşti postrevoluţionar împovărat de tarele unei tranziţii eterne la numai 39 de ani – vârsta morţii lui Eminescu. A murit discret, aşa cum a şi trăit, plecând spre ţărmul unei alte mări, mai blânde şi mai statornice.

A debutat cu volumul „Portret prin uşa deschisă”, girat de Nicolae Manolescu, poetul frecventând o vreme cenaclurile bucureştene şi mediile literare ale epocii – cu precădere cele ale generaţiei sale, optzeci. Apreciind el însuşi cartea de debut a tânărului lugojean-bucureştean, Gellu Dorian l-a inclus într-o carte pro memoria, cuprinzându-i între două coperţi pe toţi poeţii plecaţi de tineri spre alte ţărmuri. (Cartea se intitulează “Tineri poeţi români de dincolo de Stix”, Cristian Şişman fiind al 28-lea din cei 31 de îngeri dispăruţi prea devreme - până la apariţia ei.)

“Probabil că editurile pe la care stau manuscrisele acestuia, îi vor face cuvenita dreptate lui Cristian Şişman, care nu s-a înghesuit pe la uşile Uniunii Scriitorilor nici în 1990...” (Gellu Dorian).

Georg Trakl l-au aruncat în celulă cu un alcoolic care îl sugruma mereu noaptea în vis să-l dezbrace de veşmintele poeziei (zăbrelele geamului în tremurate clopote bat)

Gheorghe Alexandru IANCOVICI (1924 - 1992) Născut la 15 august în Făget, scriitorul lugojean Gheorghe Iancovici s-a stins din viaţă tot în luna august, ziua 6, la Lugoj.

Membru al U.S.R., studiază la Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj, apoi face Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj cât şi cea de Filologie a Universităţii timişorene (română-franceză). Este autor al cărţilor de proză-eseu Incandescenţa şi penumbrele (1983) şi Printre trestii de lumină (1986) – ambele scoase la Dacia Cluj.

Din multele manuscrise lăsate în urmă (poezie, publicistică, memorialistică), profesorul Simion Dănilă recuperează Cântecele lui Orphebrus, tipărită la Dacia Europa Nova Lugoj în 1997, la cinci ani de la moartea autorului, volum din care transcriem şi noi câteva poeme.

Primul volum, cel de debut – Printre trestii de lumină – este un jurnal de idei şi reflecţii care trebuia să se intituleze “Solilocviile insomniei”. Aşa s-a născut personajul Orphebrus: la sugestia editurii Dacia, autorul transformă cartea de jurnal-eseu într-una de proză scurtă care lansează personajul cu acest nume. (Iniţial, autorul s-a gândit la Athalaric, rege ostrogot). În anul 1990, în câteva numere ale revistei „Arcade” - apărută în Lugoj, din păcate în doar cinci numere, din cauza unor interese locale - Gheorghe Iancovici publică grupajul Cascadele metaforei, care în cartea amintită, la final, apare sub titlul de ciclu Metaforele lui Eugenio d’ Argenta.

Dar Orphebrus devine astfel un alter ego al concitadinului nostru, o replică la Zarathustra al lui Nitzsche (“Orphebrus e o călătorie pentru care mă pregătesc palpitând...”), cu care avea în comun cel puţin cele şapte sihăstrii ale filosofului. (În această prezentare ne-am folosit de unele idei din prefaţa cărţii, semnată de îngrijitorul ediţiei.)

Elegie

dar luna picură un zid alb între ei, poezia cea blândă să mângâie pe creştet copilul

Mă reîntorc din continente scufundate, Din anotimpuri cu statui fardate.

Din golfuri cu amurguri funerare, Strângând în pumni azur şi chihlimbare.

Ideograme

Mi-s ochii arşi de viziuni şi tundre Din zările de sânge şi lignit pe unde Am rătăcit, halucinat şi mut, o vreme, Căutând, pe dezgropate scuturi, şterse semne.

sunt capabil să-mi asum amintirile dar nimic nu mă doare mai mult, e o vânătaie ruptă pe suflet şi un gard de sticlă în jurul meu

M-am azvârlit în mine însumi ca-n vâltoare, Ci umbra piscului m-apasă şi mă doare, Pe care n-am ştiut să-mi caţăr, lângă stea, Însetoşata gură, miracolul să-l bea.

jocul, cât mai mult şi cât mai frumos e ca un om de zăpadă peste toată amărăciunea din suflet; jucându-ne câte un rol imposibil de neatins prin ceva oare nu refuzăm tocmai rolul greşit al altora? nimic nu mă doare mai mult decât pâlnia într-o sticlă şi dopul dar soarele intră în casă oricum şi pe gratis

Doină s-a rupt vântul deasupra pădurii nopţile toate au sufocat mâna pribeagului străin dar unde se duce tata? e la capătul străzii pe un scaun dar cine aruncă o praştie pe sub uşă? e o statuie care se clatină pe apele râului încât mă cuprinde teama unor răni nevăzute asemenea atingerii vâslei în apă asemenea urmelor lăsate pe zăpadă, de o sanie grăbită vântul a rupt pădurea în fâşii mişcătoare s-a lipit de un copac roşu nopţile toate au sufocat mâna pribeagului străin dar unde se duce tata? stă la capătul străzii pe un scaun dar cine-i aruncă nasturi sub uşă? undeva o statuie se clatină pe apele râului – teama unei răni nevăzute asemenea atingerii vâslei în apă asemenea urmelor lăsate pe zăpadă, de o sanie grăbită.

Şi-acum, trecând incert printre figuri umane, Îmi sângeră în carne surghiunuri şi mărgeane.

Dar când mă văd asemeni grădinii fără rod, Abia întors din neguri visez un nou exod.

Întâmpinare Şi eu am iubit pădurile, clipele, cetăţile Ca Sfântul Francisc, şi mie, vietăţile Mi-au lins, cu sfială, palmele.

M-au însoţit – din iezer, din cer, din boschete – În drumul grabnic spre apa lui Lethe.

Mult am rătăcit prin viroage şi prin ponoară Să-mi dezmierd, pentru ultima oară, Prietenii aspri (şerpii, fagii, mistreţii, gerul), Să respire depărtările, sânzienele, şoaptele, cerul.

Inima mea s-a umplut de toate zările şi tristeţile.

Iată caietele mele: deschideţi-le.

Preistorie Eram prieten tumultoaselor fluvii. În ale pădurilor vegetale efluvii Mă-nveşmântam, aspru ca stânca.

Prăpastia mi-era multadânca Oglindă. Cu vulturii împărţeam spaţiul.

Constelaţiile îmi potoleau nesaţiul Cunoaşterii. Iubitele mele Erau naiade şi iele.

Din cetate-n cetate întrebam de Isus Steaua mea amurgea, undeva sus.

Liviu Florian JIANU

nr. 22-23 n iulie-august

proză

actualitatea literară 13

Toată lumea are cele mai bune intenţii „S-a dus odată, avva Isaac tebeul la o chinovie şi a văzut pe un frate că a greşit şi l-a osândit. Iar după ce a ieşit la pustie, a venit îngerul Domnului şi a stat înaintea uşii chiliei lui, zicând: nu te las să intri. Iar el se ruga zicând: care este pricina? Şi răspunzând îngerul, i-a zis: Dumnezeu m-a trimis, zicând: spune-i lui,

Buzunarele Croitorul Deliu era un bun meseriaş. Costumele croite de dânsul cădeau ca turnate. Este adevărat că mulţi dintre colegii de breaslă atribuiau reuşita hainelor, sacourilor şi pantalonilor croiţi de dânsul stofelor pe care le folosea, dar asta nu umbrea cu nimic măiestria croitorului. Muncind cu pasiune şi răbdare, şi fiind un om chibzuit, croitorul avea de toate: apartament, automobil, bani în bancă, îşi făcea în fiecare an concediul cu familia, la munte, şi la mare. Într-o dimineaţă, în atelierul lui de la subsolul blocului în care locuia, a intrat domnul Costache, un vechi client. Avea faţa roşie şi transpirată şi îşi ştergea des chelia cu o batistă albastră cu picăţele. „- Domnule Deliu, îmi cresc buzunarele!” – a strigat el, şi a rămas lângă uşă, privind spre croitor cu speranţă.

Domnul Deliu tocmai terminase de tras o mânecă la maşina de cusut. Şi-a ridicat încet ochii de sub ochelari şi a privit atent la domnul Costache. A recunoscut îndată că era îmbrăcat în costumul gri cu dungi negre pe care i-l livrase acum o săptămână. Dar, vai, domnul Costache avea perfectă dreptate. Buzunarele pantalonilor erau umflate şi atârnau ca două mingi de fotbal la stânga şi la dreapta fidelului său client. Mai mult, buzunarul din spate, după ce se înfăşurase de două ori în jurul şalelor, o luase pe cracul stâng, coborâse pe lângă genunchi şi mătura podeaua. Buzunarele hainei coborau ca nişte cravate până la călcâie.

Domnul Costache era un om cumsecade şi de cuvânt: niciun moment, croitorul nu l-a suspectat că şi-a stricat singur superbul costum gri cu dungi negre, dar n-a avut nimic mai bun de făcut decât să asculte cuminte istorisirea acestuia: buzunarele creşteau în lungime cu 2-3 centimetri pe oră.

Croitorul Deliu ar fi fost mai liniştit dacă ar fi ştiut că acesta nu era decât începutul. În săptămâna următoare, toate croitoriile oraşului Corcodelia au fost asaltate de clienţi.

Clienţi mai noi sau mai vechi. Să nu credeţi că toţi aveau cumsecădenia stimabilului domn Costache. Unii cereau indignaţi banii şi stofa înapoi. Alţii comandau în altă parte costume şi pantaloni noi. Croitorii dădeau din umeri şi nu pricepeau nimic: toate regulile meseriei erau respectate, materialele erau impecabile, dar…, inevitabil, indiferent de croitor, clienţii reclamau creşterea buzunarelor în câteva zile. Dar nu numai buzunarele noi aveau acest obicei. Toate

Vânduţi pe doi Hristoşi „Lăsaţi copiii să vină la mine, şi nu-i opriţi!”

(Iisus Hristos)

Sunt acasă. Mihaela, soţia mea, aţipeşte în patul din sufragerie. Marina, fetiţa noastră de 2 ani şi 5 luni, doarme în pătuţul de lemn. Simt nevoia să fumez. Nu am ţigări. Ies în stradă. Nu încui uşa de la casă. Mă voi întoarce repede.

La Tita este închis. La Cici este închis. Ajung în barul lui Alfredo. Intru la parter, la clasa “underground”. Cumpăr ţigări şi o cafea. Mă aşez pe un scaun la o masă liberă, în dreapta intrării, la fereastră. Ascult muzică. Vasilică, piticuţul cu barba ţepoasă şi mâna frântă, stă cu cotul pe masa din stânga barului, şi falca sprijinită în palmă. Are ochi de viezure. Vânzătoarea, slabă, albă şi pitică, are căciuliţă neagră pe cap şi sporovăieşte întruna. Vasilică dă din cap şi o completează din când în când. Sunt trei mese pe stânga şi trei pe dreapta. Pe mijloc, culoarul de trecere. Intră în bar doi băieţi. Se aşază la masa a doua din dreapta. Îngrijit îmbrăcaţi, iau câte o cafea şi fumează. Intră trei fete. Ce frumoase sunt! Una este ţigancă şi are sânii mari şi provocatori. Stă cu faţa spre mine. Prietena ei cu fusta scurtă şi picioare lungi stă cu spatele la mine. În dreapta lor, cu faţa spre mine, cea de-a treia, bruneta, cu o faţă de înger. Închid ochii ca să nu îi intersectez privirea care mă găseşte. Şi revine asupra mea. Şi iar. Sunt atât de tinere. Nu cred că au 17 ani. Apare, însoţit de o femeie blondă cu faţa suptă, Ulisse, colegul de şcoală generală, azi zugrav fără atestat. Este băut şi gălăgios. Îmi beau încet cafeaua. Intră un flăcău solid, în trening, cu o scurtă sportivă de fâş. Se uită la mine speriat. Pare încurcat. A coborât dintr-o DACIE parcată în faţa barului. Este trei pe patru. Iese. Intră iar. Se uită la mine încurcat. Îl privesc şi îi fac semn uşor din mână. “Lasă-mă ! Aici sunt pe mâna mea !” Aşa am gândit. Iese, se urcă la volan şi pleacă. De ce i-am gândit aşa? Nu îl cunosc. Cine

unde porunceşti să pui pe fratele cel greşit, pe care l-ai judecat ? Şi îndată s-a pocăit, zicând: am greşit, iartă-mă! Şi i-a zis îngerul: scoală-te, te-a iertat Dumnezeu ! Dar păzeşte-te de acum înainte să nu judeci pe cineva mai înainte de a-l judeca Dumnezeu. “ Patericul Egiptean

buzunarele, indiferent de perioada în care au fost tăiate şi cusute, creşteau deopotrivă şi fără discriminare. Buzunarele croitorilor, medicilor, avocaţilor, angrosiştilor, comercianţilor, profesorilor, ţăranilor, inginerilor, tinichigiilor,

Au urmat certificatele şi hârtiile de valoare. Dar buzunarele creşteau într-una şi oamenii ţopăiau, când pe jos, când prin aer. Medicii au început să-şi înghesuie în buzunare stetoscoapele, seringile, apoi paturile de spital. Politicienii - tomuri de cărţi despre libertate şi democraţie. CFR-iştii - şinele de cale ferată, traversele, vagoanele de marfă şi locomotivele. Energeticienii - cablurile, stâlpii de tensiune, termocentralele şi hidrocentralele. Poştaşii - taloanele de pensii şi corespondenţa. Constructorii - blocurile de locuinţe. Totul a intrat în buzunarele calicienilor, dar fără folos.

Buzunarele creşteau în continuare.

Doctorii au continuat prin a-şi băga în buzunare pacienţii, profesorii - elevii, politicienii - alegătorii, ţăranii - sistemele de irigaţii şi pământul, inginerii - ecuaţiile, iar poeţii - sufletul. Fără niciun folos: buzunarele creşteau întruna.

Finalul acestei povestiri e banal. În Calicia a mai rămas un singur om căruia îi creşteau buzunarele. Şi-a deschis buzunarul de la piept, a surâs şi a zis: “ I-am avut pe toţi la buzunarul cel mic”. Apoi, pentru că se ridica în aer, a intrat cuminte în propriu-i buzunar.

instalatorilor, mecanicilor de locomotivă şi sportivilor etc.; buzunarele femeilor, copiilor, bărbaţilor şi bătrânilor, şi, în ciuda tuturor apelurilor la calm, problema s-a extins rapid din Corcodelia în toată ţara. Calicia - o ţară frumoasă şi care avea de toate, se afla în faţa unei situaţii fără precedent.

Academia Caliciei a fost desemnată să rezolve problema: dar, de la bun început, a fost pusă în faţa unei dileme: unii academicieni afirmau că buzunarele cresc, alţii că se umflă. În fine, cea de-a treia grupare afirma că se rotunjesc. Şi totul a rămas în stadiul acesta - adică, în discuţie.

Dar creşterea (umflarea, rotunjirea) buzunarelor nu însemna nimic în sine, pe lângă consecinţa indirectă a acesteia: din cauza imenselor buzunare, cetăţenii Caliciei deveneau din ce în ce mai uşori şi se ridicau în aer. Preşedintele şi miniştrii puteau fi deseori văzuţi plimbându-se prin nori, cu buzunarele atârnând până la pământ. Practic, niciun cetăţean al Caliciei nu mai era cu picioarele pe pământ; de urgenţă, calicienii au hotărât să-şi umple rapid buzunarele. Începutul a fost făcut cu monezi autohtone: pisleii. Toţi îşi umpleau de dimineaţa până seara buzunarele cu pislei.

Când moneda naţională de metal a fost epuizată, s-a apelat la cea de hârtie. În acest timp, s-a extras minereu, s-a bătut monedă şi alţi pislei au intrat în buzunarele calicienilor. ştie. Dansez din ochi, cu ochii închişi. Timpul trece. Culeg imagini în discontinuitate. Frânturi de gesturi. Înregistrez frânturi de cuvinte. Se poate trăi şi în discontinuitate.Privesc plantele verzi de lângă fereastră. Fumez. Ies. Mă întorc acasă. Uşa de la intrare este închisă cu cheia. Nu pot să sar pe fereastra de la toaletă. Încerc. Numai Mihaela reuşeşte să intre pe aici, când rămânem fără cheie pe afară. Bunicul are 90 de ani. Nu aude. Aşa s-a întâmplat şi în noaptea nunţii. Mihaela a intrat pe geamul de la WC şi aşa am intrat în casă. Renunţ să mai escaladez fereastra. Aş putea să bat la fereastra sufrageriei din stradă. Nu pot. Nu pot să o deranjez. Măcar atâta lucru pot să fac. Să-i cruţ somnul.

Mâine va avea o nouă zi grea. Lucrează în locul acela care se ocupă de problemele şcolii. Este Arhivarul unei piramide de pâine ; este în maşina de spălat a gradelor directoriale, posturilor vacante, a intereselor tuturor. Dormi în pace, Mihaela! Mă reîntorc la Alfredo, la parter. Stau până când piticuţa cu căciuliţă neagră închide. Ies şi mă întorc din nou acasă. Verific uşa. Închisă. Mă reîntorc la Alfredo. La etaj. Clasa LUX. Mă aşez la masa de lângă uşă, în stânga.

Un câine lup imens vine la mine. Mă miroase. Se lipeşte de mine. Pleacă şi se culcă în mijlocul barului, sub masă. Intră doi tineri şi o tânără. Ea este blondă. Intră şi trei poliţişti. O patrulă. Ascult muzica. Poliţiştii pleacă. Mi se închid ochii.

Lângă bar, oamenii din stradă. Cei daţi afară de proprietar.

Afară este ger. Aici este mai bine. Voi trece pe la ei. Casc cumplit. Ca să scap de căscat, iau o cafea. Fumez şi beau cafeaua. Casc în continuare. Încă o cafea. Îmi trece somnul. Mă ridic. Mă aplec. Sunt în trening. Dansez un pic cam straniu. Din ochi, din umeri, din vârfurile degetelor, din corp. Combin cu elemente de înviorare pe muzică. Se face ora 1. Barmaniţa închide. Ies. Încerc din nou uşa. Închisă.

Noapte bună, Mihaela! Somn uşor, Marina!

Unde să stau ? Plec spre barul lui Sassu, lângă Sfântul Gheorghe Vechi. Iau o cafea. Barmaniţa este o femeie voinică, trecută, cu o faţă care îmi inspiră încredere. Apare o patrulă. Şeful se uită la mine, scărpinându-se cu chipiul în cap, reprobator. Soldatul are un automat pe umăr. Îmi aduce aminte de drumul disperării făcut la Găeşti, ca să obţin o semnătură pe o temă de programare, de la o “personalitate”. Aşa ni se cerea nouă, cercetătorilor, în 1994. Să ne fie validate temele de o personalitate în domeniu. Am căutat o personalitate în Craiova. Pentru mine nu s-a găsit. Am găsit la Găeşti. Pe drumul de întoarcere, în compartiment, am

fost încadrat de un poliţist, un soldat cu arma pe umăr şi un subofiţer. Asta a fost. Mi-a fost teamă. Mă întrebam când va scoate arma de pe umăr şi va trage. Şi cine va ordona asta. Poliţistul sau subofiţerul. Aşa mi s-a părut.

Comand un pahar cu apă. Ies amândoi. Mă întorc acasă. Încerc uşa. Este închisă.

Mă duc lângă oamenii care stau cu mobilele în stradă, în jurul focului. O femeie bătrână, înfofolită în şal şi palton care cucăie pe un scaun. O femeie la 50 de ani, care aruncă din când în când un lemn pe foc. Da. Odată le-am dus nişte prăjituri. Odată le-am dus un borcan de gem. Altădată, nu am avut nimic să le duc. Am stat, i-am ascultat şi m-am întors acasă. Este bine să nu fie omul singur. Stau pe un scaun în jurul focului. Femeia matură blestemă. “Aşa le face Dumnezeu. Le dă, le dă, şi ei nu se mai satură. Şi apoi le ia. Şi le ia tot “. Ce pot să fac eu? Îmi este milă. Îmi este scârbă. Sunt un neputincios. Aş vrea să ard. Îmi aduc aminte de sfinţii care au fost aruncaţi în foc şi au ieşit nevătămaţi. Atât de mare le-a fost credinţa în Dumnezeu. Mă ridic. Mă descalţ. Frigul caldarâmului îmi intră în tălpi. Fac câţiva paşi aşa, în ciorapi. După un timp, mă întorc lângă foc. Aş vrea să intru în el. Să nu mai simt. Să nu mai văd.

Indiferenţa. Avariţia. Prostia. Răzbunarea. Cupiditatea. Îmi apropii mâinile de el. Apoi faţa. Mă dăruiesc lui Dumnezeu. Ţin ochii închişi şi văd roşu în faţa ochilor. Şi este fum. Mult fum. Asta este carnea mea, Iisuse. Nu pot să mai respir de fum. Deschid gura. Şi respir fumul pe gură. Şi repet în gând, ca să mă apăr de tot, de vorbele femeii care mă inundă de ură şi milă, de singurătatea nopţii şi de ger, de babilonia lumii în care trăiesc şi de babilonia din mine, de gândurile mele care mă înşeală şi care mă pierd, de foc şi de fum, de toţi şi de toate: „Slăveşte, suflete al meu, pe Domnul !”. „Slăveşte, suflete al meu, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos!”. Şi iar. Şi iar. Şi iar mă depărtez de foc cu faţa şi mâinile. Şi iar intru în el cu faţa şi mâinile. Şi iar. Şi simt o durere şi o disperare şi un gol fără fund în inimă. Şi buzele îmi rostesc: „Vânduţi pe doi Hristoşi ! Asta a fost ! Doamne, Dumnezeule, vânduţi pe doi Hristoşi !”. Şi ce simt !? Ce simt! Tremur. Tremur. Doi Hristoşi. Mă ridic în picioare. Şi tremur. “Eu asta nu pot să judec!” .

Mă târăsc către casă. Îmi curge în urmă golul şi hăul şi lacrima şi răul ca o dâră de sânge. Uşa este închisă.

Plec la serviciu în trening, la ora cinci dimineaţa.

Prea devreme.

nr. 22-23 n iulie-august 14 actualitatea literară lecturi Poeţi de pe trei continente, la Festivalul Internaţional ”Porţile Poeziei”, Caraş-Severin Organizat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional al României, Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional a judeţului Caraş-Severin, Consiliul Judeţean Caraş-Severin, Fundaţia ,,Activity” şi CEZ Group România, cea de-a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie, intitulat emblematic Porţile Poeziei, s-a desfăşurat în perioada 31 mai - 3 iunie 2012, la Reşiţa, Oraviţa, Bocşa şi Băile Herculane. Festivalul are un dublu obiectiv: promovarea valorilor literare, artistice, religioase şi turistice (în special cele de patrimoniu) din judeţul Caraş-Severin şi, bineînţeles, transfigurarea acestui tărâm românesc în cetate a festivalurilor de poezie din ţară şi de peste hotare.

Boris MARIAN

Doctor în Filologie, poeta şi traducătoarea Liubiţa Raichici, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional, inima acestui eveniment de înaltă ţinută, a invitat poeţi de pe trei continente: Laura A.J. Moran (USA), Kayoko Yamasaki (Japonia), Elena Ivanova-Verhovskaia, Liliya Gazizova (Rusia), Alexander Nawrocky (Polonia), Andreas Saurer (Elveţia), Antoine Simone, Michel Cassir, Danica Dana Dodic (Franţa), Győrgy Mandics, Gizella Mandics (Ungaria), Dragan Dragojlović, Goran Đorđević, Risto Vasilevski, Janko Vujinović, Bratislav Milanović (Serbia), Adam Siemienczyk (Anglia), Helen Soraghan Dwyer (Irlanda), Andrija Radulović, Bećir Vuković, Radomir Uljarević (Muntenegru), Giorgos Petoussis (Cipru), Menachem M. Falek (Israel).

Dintre participanţii români, prezenţi la festival, îi amintim pe poeţii Costel Stancu, Iacob Roman, Nicolae Sârbu, Olga Neagu, Gheorghe Zincescu, Alexandra Gorghiu, Ada Botezan, Nicolae Irimia, (Reşiţa); Mihai Moldovan, Costel Simedrea, Lorin Cimponeriu, Ionel Bota, Elena Creţiu (Oraviţa); Andrei Novac, Laurian Stănchescu, Ion Cocora (Bucureşti); criticul literar şi editorul Gheorghe Jurma (Reşiţa); criticul literar şi poeta Ela Iakab (Lugoj).

Partenerii media ai festivalului au fost Radio Reşiţa, Radio Belgrad, Banat Tv. Merită subliniate cele mai emoţionante momente ale întâlnirilor, desfăşurate în clădiri care nu sunt nu doar instituţii de cultură, ci şi monumente istorice: concertul simfonic al Uniunii Compozitorilor din România, decernarea Premiului de Excelenţă poetei Elena Ivanova-Verhovskaia (Rusia), din partea Uniunii Jurnaliştilor din Banatul Istoric şi meetingul internaţional de poezie de la Palatul Cultural din Reşiţa (ziua de joi); recitalul de poezie de la Teatrul Vechi „Mihai Eminescu” din Oraviţa (vineri) şi cel din biserica „Pogorârea Sfântului Duh” din Bocşa Montană (sâmbătă). Textele scriitorilor din străinătate au fost interpretate în limba română, cu prezenţă de spirit, umor şi inspiraţie de realizatorul tv Dan Liuţ.

Volumul Caietul festivalului (editura TIM, Reşiţa, 2012), care cuprinde creaţiile participanţilor români şi străini, a fost îngrijit şi realizat de Gheorghe Jurma.

Festivalul a fost, de la bun început, cea mai înaltă lecţie de

Se spune că scrisul îi salvează pe oameni, ceea ce este posibil. Chiar dacă istoria omenirii nu prea a ţinut cont de poeţi, ei există şi vor exista. Sylvia Plath, ca şi Marina Ţvetaeva, cu care semăna ca temperament şi ca destin, nu a ştiut să se descurce în viaţă. La vârsta de opt ani scrie primul poem, dar îi moare tatăl, la vârsta de 21 de ani nu reuşeşte să intre la Harvard University şi face o încercare de sinucidere cu tablete.

La 30 de ani, în ziua de 11 februarie 1963 (n. 27 octombrie 1932, Boston, Massachusetts, SUA) se sinucide prin gazare, într-o cameră alăturată cu aceea a copiilor.

Fiul ei, Nicholas Hughes îi urmează exemplul la vârsta de 46 de ani. Un morb, o psihoză genetică a pătruns în destinul acestei strălucite poete.

A terminat Smith College, în SUA, cu summa cum laudae, apoi a obţinut o bursă Fullbright şi a studiat în Anglia, la Cam-

umanitate şi poezie. Veniţi din 15 ţări, de pe trei continente, poeţii se aşezau mereu într-un cerc, traducând frenetic un flux al vorbirii. Ne mişcam mereu între oraşe, monumente, recitaluri. Se traducea în autocar, în timp ce vizitam biserici şi muzee, în noapte, în zori. Se cânta în toate limbile. Ne îmbrăţişam înainte şi după ce traduceam, pe loc, poeziile celui care îşi scanda textele ca şi cum ar încânta. Nu ştiu la câte festivaluri naţionale şi internaţionale se întâmplă ca oamenii să stea mereu faţă în faţă, cu inimile în afara pieptului, ca în superba iconografie creştină. Poeţii au vorbit mult despre viaţa lor, cu străfulgerări şi orbiri, ieşiri din sine şi ascunderi solitare. Au vorbit cu toate vocile, au plâns înfioraţi. Despărţirea a fost devastatoare.

Tot Frumosul s-a născut graţie Liubiţei Raichici, din inima ei de poet cu har, din fiinţa ei charismatică. Cu iubirea ei de oameni, de poezie, de valoare, excelenta organizatoare a acestui festival ne-a declarat: „Trebuie ca lumea, întreaga lume, să ştie că avem munţii şi marea cu ceaţă şi foc. Trăim şi noi fulguranţa apropierii de sacru, fulguranţă care e şi destinul şi destinaţia României. Strădania mea izvorăşte din dorinţa de a restitui Reşiţei, Banatului, României, dimensiunea evanescentă a unui suflet singular. E acea evanescenţă pe care Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu (şi mulţi alţii) au încifrat-o în marea lirică românească.

Există şi astăzi, în fiinţa poeţilor români autentici, acest grăunte al DUMNEZEIRII şi el poate salva ţara noastră, în sens uman şi divin. Numai prin marii ei poeţi, România poate să ocupe în Europa locul pe care l-a meritat şi îl merită. Numai în limba Îngerilor putem să ne întoarcem pe Cale şi să fim ninşi cu Lumina pe care Trupul de carne al

lui Christos a adus-o în lumea pământenilor adormiţi pe timpul nopţii din Grădina Ghetsemani.”

Festivalul a deschis o poartă spre un Babilon din afara lumii, sunete de limbi latine, slave, fino-ugrice, anglo-saxone şi semite se amestecau miraculos într-o rostire polifonică prin care treceau, eteric, eurile noastre cele mai ascunse, eurile în care germinează poezia în stare eterică, poezia de dinaintea ţâşnirii ei în rostire.

Când s-a făcut rostire şi cânt, Poemul Marii Întâlniri a celebrat, în egală măsură: Grecia zeilor apuşi, cu mări şi porturi solare, nimfe şi sirene, martiri şi eroi; Franţa cu oraşe-labirint, cu tăceri şi singurătăţi, prelungiri de vis şi himeră, cu poeţi care se mişcă în ritmul unei muzici secrete, numai de ei auzită; Mediterana, tărâm cu asceţi şi vrăjitori, inocenţi şi rătăciţi, peşteri, deşerturi şi zvonuri de cântec lunar; Egiptul-femeie, dansatoare frenetică, dătătoare de mistuire şi moarte, tăcere, incandescenţă, mister; Irlanda cea fără de ape, topos al patimii şi al pătimirii, cifră, absenţă, nostalgie; Israel, cetate a pierderii şi înstrăinării de sine, în care omul stă încremenit cu o mână întinsă spre reveria cuplului metafizic şi cu picioarele înrădăcinate în nisipuri; Japonia tragică, unde Thanatos e răspântia de la care începe pelerinajul sufletului printre metamorfoze astrale; Rusia copilăriei şi a pierzaniei, cu fiori, ţipete, fulgere, bezne, lumini şi uitări; Muntenegru, cu zbaterea umană în adoraţia Mamei şi a patriei din cer; Serbia, prezenţă feminină, oarbă şi clarvăzătoare, Serbia cu fructe subpământene, vise şi vedenii; Ungaria, ochi închis peste toamnă şi crepuscul, călăi şi victime; Polonia, cu pietre şi cenuşă, linişti şi lespezi, ofrande şi tânguiri; Elveţia de dincolo de noapte, culpă şi spaimă; Anglia unor zei ascunşi şi oameni rătăcitori, cu mări învăpăiate şi semne de pulbere; America oraşelor înfuriate, bântuită de fantome şi jongleuri cu foc, America apelor ascunse şi a fructelor interzise; România Îngerilor care se îmbrăţişează uman, România trupurilor istovite de atâta tristeţe metafizică, România în care pietre şi oameni strigă spre cer cu aceeaşi voce, o voce a ancestralităţii, a adâncurilor, o voce amestecată cândva, demult, demult, cu o flamă din marele foc divin.

Ela Iakab

Silvia PLATH

bridge University. A publicat două volume de versuri „The Colossus” şi „ Ariel”, iar în ultimul an al vieţii lucra la romanul „ The Bell Jar”, autobiografic, în care eroul se sinucide. Adevărul este că soarta i-a fost potrivnică, iar cariera ei a fost scurtă, recunoaşterea valorii sale venind după moarte.

Soţul ei, Ted Hughes, un poet şi eseist britanic, o înşela cu o scriitoare, ceea ce, fără îndoială, a aruncat-o în braţele disperării.

Mediocritatea vieţii de familie, sociale o înăbuşea. În 1982, postmortem, i s-a acordat Premiul Pulitzer.

Nu demult a fost realizată o peliculă biografică, rolul Sylviei fiind interpretat de inegalabila Gwyneth Paltrow. A lăsat în urmă poeme minunate, ca de pildă, „Fragii amari”, „Copacii în iarnă”, „ Traversând apa”, alte poeme, scrisori către mama sa, unor prieteni, povestiri pentru copii. Suicidul nu este un bun exemplu pentru nimeni, dar fiecare om îşi cunoaşte limitele suportabilităţii.

Să lecturăm unele poeme din volumul „Ariel”, apărut în ediţie bilingvă, la Editura

Univers, în 1980, o antologie cu traduceri de Vasile Nicolescu. Coperta cărţii este semnată de artistul Vasile Kazar. „Iubirea te-a pus în mişcare ca pe un ceas de aur”… „Cuvântul unui melc în palma unei frunze”… „Oameni şi stele/dezamăgiţi mă privesc”… „De ai doar un ochi, e o privelişte toată”… „A muri e o artă, ca oricare alta/ mie-mi izbuteşte al dracului de bine”… „Ei mi-au proptit capul între cearşaf şi pernă/ca pe un ochi între două albe pleoape”… „Nimeni nu mă pândea înainte, acum sunt pândită” … „Cunosc străfundul, spune ea. L-am cunoscut cu braţul unei rădăcini/ţie de el ţi-e teamă/Eu n-am nici o spaimă, am fost acolo”… „Am îndurat cruzimea atâtor asfinţituri”… „Un surâs s-a prelins pe iarbă/ Irecuperabil!”… „Femeia din ambulanţă/a cărei inimă îi înfloreşte uimitor prin palton”… „Din miezul pământului care asudă/ plictisit de moarte/ şi-un fâlfâit de negri lilieci”… „Cu timpul îţi vei da seama de o absenţă/care va creşte lângă tine ca un

copac”… „Cernelurile umede ale zorilor se topesc în albastru”… „Sunt argint şi precizie. Nu am idei preconcepute”… „Lac negru, barcă neagră, doi oameni negri, decupaţi din hârtie”… „Îmbătrâneşte vara, mumă vitregă”… „Aşa cum zeii au făcut o lume şi omul alta” .

Ca privire generală, desigur, fără pretenţia de a cuprinde exhaustiv opera, Sylvia Plath nu este doar o artistă desăvârşită a versului, a cuvântului, ea trăieşte propria dramă în contextul dramei timpului său. În poemele sale se aude ecoul tragediilor umane, ale Războiului Mondial, ale Holocaustului (v. „ Lady Lazarus”), fără a explica nimic, ea ştie mai bine decât mulţi autori contemporani cu ea să sugereze, ea nu arată cu degetul, ci cu inima.

Suferinţa ei nu este cauzată numai de dramele personale (moartea tatălui, când avea opt ani, căsnicia nereuşită, neajunsurile materiale în condiţiile întreţinerii şi educării a doi copii, viaţa într-o ţară care nu îi era patria natală), ea ştie foarte bine în ce lume trăieşte, uneori este sarcastică, ironia ei zdrobeşte meschina automulţumire a omului limitat de mărunte succese. Puţin poeţi au vibrat cu atâta vigoare într-un trup măcinat mereu de o angoasă de neînvins.

nr. 22-23 n iulie-august

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Remus V. GIORGIONI

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Petru Ursache, Omul din Calidor, Eikon 2012

Oricine ştie că viaţa şi opera lui Paul Goma se leagă de cartea Din calidor, - titlul uneia din relatările autobiografice cele mai

cunoscute ale autorului. Dar a scrie astăzi despre Paul Goma – când scriitorului i se neagă nu doar calităţile literare, ci chiar calitatea de prim disident, „un Soljeniţîn român” – este în sine un act de mare curaj.

Nu oricine se încumetă să scrie o carte despre un etern exilat, considerat de mulţi „gică contra” şi „negru pe cerul gurii”! Şi totuşi cartea lui P.U. s-a bucurat de mult succes la târgul de carte din primăvara acestui an. Cartea profesorului ieşean încearcă să „ne trezească mintea sănătoasă”, să-l repună în drepturi pe cel căruia în Basarabia redevenită rusească i s-a aplicat stigmatul de român, iar odată trecut în România a fost bănuit a fi spion rus, agent KGB. (Nu doar el însuşi, care a putut totuşi face studii în ţară, inclusiv la faimoasa Şcoală de literatură şi „şi-a permis” să scrie cărţi controversate ca Gherla şi Ostinato, dar şi tatăl său, învăţătorul din Mana, a trecut prin aceste situaţii paradoxale şi tracasante). După publicarea în Occident, la începutul anilor şaptezeci în franceză şi germană a cărţilor amintite autorul se întoarce în ţară şi suportă consecinţele îndrăznelilor sale, fiind anchetat şi bătut bine de Securitate în anul 1977.

Dar deceniul opt al secolului trecut este cunoscut ca deceniul Goma, când românul nostru refugiat din Basarabia devine cel mai vizibil român în peisajul cultural occidental, scriind şi publicând aproape în acelaşi timp cu Soljeniţîn. În jurnalele sale, P.G. se autochestionează retoric: „- Ce eşti tu, Paul Goma? Eşti disident? Opozant?

Comunist, fascist? Anarhosindicalist, liberschimbist? Eşti de dreapta, de stânga?...

Ce eşti?”. În cele şapte capitole ale cărţii, Profesorul Ursache încearcă, cu mari sorţi de izbândă, să se apropie de biobibliografia unuia dintre cei mai vizibili - şi mai ignoraţi - scriitori români ai momentului, realizând o aproape monografie. Că autorul Gherlei şi a lui Ostinato e un om-şi-scriitor incomod este dincolo de orice îndoială –asta neanulându-i nicicum calităţile literare şi suntem convinşi că, în deceniul când era în vogă (când toată Europa vorbea de el ca de un „Soljeniţîn” român) avea toate şansele să fie distins cu premiul suprem în literatură – premiu pe care marele rus l-a primit, dar nu l-a putut accepta decât după 4 ani de la decernare, datorită interdicţiilor impuse de regimul bolşevic. Scriitorul a fost hărţuit încă de la prima carte, Camera de alături, apărută cu chiu cu vai în 1968, celelalte cărţi fiind puse la dispoziţia publicului român abia după 1990 – acelaşi destin având şi Ostinato, care a trebuit trimisă în Occident

pentru publicare. (Aşa se explică probabil şi slaba cunoaştere, până după 1989, a operei gomiene de publicul cititor românesc.) „Nu cunosc un alt scriitor român căruia să i se fi impus o grilă de receptare mai nedreaptă şi mai de nepătruns în propria-i cultură, spre cititorul de acasă, ca lui Paul Goma” – zice P.U. „Am în vedere, cu întristare, opreliştile ridicate în cale, la comandă, … chiar de ai săi, interpretările tendenţioase, învinuirile închipuite, minimalizările, marginalizările…” Şi cu toate astea, „Nici un alt scriitor român nu a câştigat adeziunea intelectualităţii europene atât de rapid, de ferm, la asemenea proporţii şi nivel”!

Magda Ursache, Vieţile cărţarilor contimporani după Magda U., Eikon, 2012

O nouă culegere de eseuri-pamflet ale cunoscutei scriitoare, aşezate pe teme în capitole cu titlu isteţ-incitant, de genul: Ofuri, Culturocidul, Bibliofili, librovori, bookoholici… E uşor „să intri în gura” (se citeşte: „colimator”) iscusitei eseiste – mai greu însă să vezi pe unde vei scoate cămaşa… Cu toate astea, cartea are şi secţiuni empatice, cum ar fi primele două (Golgota, În epicentru), sau ultima: Lecturi complice, în care e mai de dorit să fi apărut, decât în celelalte. Astfel, în colimator intră, pe lângă culturnici şi scribălăi revoluţi, mai cu seamă cărţari contimporani, din mulţimea cărora spicuim câteva nume din cele mai sonore: M. Ursachi, C. Ivănescu, P. Goma, N. Breban, Gh. Grigurcu, L. Piţu, G. Dorian, A. Marino, I. Lazu, L. Gavriliu, ş.m.a. Pentru că a avut mult de suferit din partea autorităţii comuniste, dar şi a confraţilor (acea excludere tacită din publicistica literară, pe durata a 13 ani), dar mai ales pentru că este o bună cunoscătoare a întregii mişcări culturale/ culturnice sub comunism, autoarea are toată îndreptăţirea să „se lege” de cei care au făcut gloria literaturii partinice iar acum pozează cu multă neruşinare în victime, victime occidentalizate… (E destul de jenant pentru noi - un nume mic - să dăm nume, mai ales că în carte este vorba de nume mari ale literaturii române, nu doar de cele gonflate de propaganda culturală a vremii. Dar o Nina Cassian merită menţionată în analele ruşinii, pentru neobrăzarea de a-şi etala acum, la a şaptea-opta tinereţe amorurile proprii din lumea literară de pe vremea când avea 20 de ani, mai ales după ce a profitat de naivitatea americanilor, prezentându-se drept victimă a unei dictaturi pe care a slujit-o copios decenii de-a rândul şi de care nu s-a lepădat niciodată – cum a făcut, spre pildă, un Dan Deşliu. Idem Croh, idem Dumitru PopescuDumnezeu… Deşi nu e deloc democratic să pui cuiva pumnul în gură, stai totuşi să te întrebi: de ce nu pot unii oameni să-şi pună singuri lacăt la gură?) Eseurile Magdei U. sunt, pur şi simplu, „Urme mnezice” şi „Scene din democratură” (această democraţie românească de tranziţie care seamănă bine cu o murătură uitată pe arătură…) Autoarea se descurcă de minune în „Alambicothecă”, dar şi în „Bookătăria” românească, domnia sa cunoaşte ca puţini alţii producţia de carte românească şi contemporanicească. „Planeta scriitorului” – cu alte cuvinte. Dar M.U. nu se războieşte numai cu cărţile ca atare, ci şi

cu „Căpuşile editoriale”, editurile de buzunar (de apartament) – cum au luat fiinţă după 1989 multe SRL-uri fantomă, cu sediul într-o cameră de bloc, blocată mai mereu.

Adrian Dinu Rachieru, Ion Creangă, spectacolul disimulării, DPP, Timişoara 2012

În condiţiile în care „masa exegetică crengiană… este în (continuă) expansiune”, (h)opul profesorului timişorean este o întreprindere necesară, o contribuţie consistentă. Exegeţii îi găsesc operei lui Creangă noi şi noi valenţe, subtilităţi – cu

toate că, în epocă, scriitorul trecea drept un bun povestaş popular, popă răspopit care s-ar ţine de şotii… Realitatea este că amintirile şi poveştile marelui moldovean întreţin o iluzie a accesibilităţii, existând mai multe paliere de construcţie-receptare, care fac dintr-un povestitor „popular” un autor universal şi profund. (Toate astea s-au mai spus despre el, dar parcă nu aşa apăsat ca în cartea pe care o avem pe masă.) Creangă este şi rămâne un scriitor viu – zice exegetul, pentru că „opera este ceea ce devine (prin lecturi succesive)”. „Creangă, un sceptic, în fond, ne face părtaşi la „plânsul fiinţei” (şi „filosofia Eclesiastului”)”.

Cartea în discuţie este structurată pe şapte secţiuni: I. „Norocul” lui Creangă, II. Cei doi Creangă, III: Viaţa ca autoficţiune, IV. O trinitate literară…, V. Esoterism şi sexism, VII. „Lada” lui Creangă. Plus o Addenda: „Umbra” lui Creangă… Chiar dacă am specula doar pe marginea acestui cuprins şi cartea tot rezultă a fi (pe puţin) interesantă: Este norocul lui Creangă – fără ghilimele – să dea peste exegeţi inteligenţi şi culţi, pasionaţi de posteritatea sa; în pielea autorului se ascund (cel puţin) doi Creangă, plus (încă) unul…, iar lada de zestre a operei crengiene este departe de a se epuiza. Lăsăm cititorului plăcerea de a se delecta cu „povestiri” despre Creangă, noi spicuind doar câte ceva, frugal, din conţinutul acestei exegeze despre „cliricul Kreangă (cum figura printre catiheţii de la „şcoala de popi” fălticeneană)” – cel născut la 10 iunie 1839, nu la 1 martie 1937 cum ştiam cu toţii! Notăm că ex-popitul, rupând-o cu diaconia (şi dăscălia) vinde o vreme, ca tutungiu „iarba dracului”, se face mirean dedulcit la politicale. Urmează întâlnirea cu Maiorescu şi Eminescu, care îl face om – pe fondul sfătoşeniei sale native povestitorul va fi un excelent institutor. Apoi întâlnirea cu Junimea („pentru Creangă, mediul junimist a fost „ultima şcoală””, zice autorul, pe urmele lui Petru Rezuş). Iar mai apoi proiectarea în universalitate a celui care descrie copilăria copilului universal.

Simion Todorescu, Cu credinţă; Iubitele mele definiri, Nagard, 2012

Două noi cărţi de aforisme ale cugetătorului lugojean, dintre care a doua e o selecţie realizată din cărţile publicate de S.T. de la debutul din 1999 (cu Străfulgerări în miez de noapte) la Cu credinţă, 2012.

Prima carte este o plachetă de 30 de pagini, cuprinzând cugetări cu tematică religioasă (volumul beneficiază şi de trei motouri

biblice): „Muzica Divină se regăseşte până şi în pietrele din care este clădită Catedrala”. În cea de-a doua, iubitele lui definiri (ale autorului) se află dispuse în ordine alfabetică: începând – pe copertă - cu A-aforism: „Aforismul este un element din coloana de gânduri ce se înalţă spre ideal”. Unele dintre cugetări au strălucirea nestematelor, altele par simple propoziţii afirmative, apropriate şi concretizate de autor, aduse (din condei) pe calapodul propriei conştiinţe: „Am cunoscut pigmei ce aveau chiar şi peste 1,75 metri înălţime” (Pigmeu); „Strigând numele tău, iubito, aud ecoul trimis înapoi de fiecare astru” (Numele iubitei).

Costel Simedrea, Strada mare, Eubeea, 2012

Prietenul nostru răcăşdean (acum mare reşiţean) apare iarăşi în strada mare cu un volum de versuri, vestit cu surle şi trâmbiţe. (La mine în sat îi zice „uliţa mare”, dar mă rog…, fiecare de ce e în stare!...) Cartea, frumoasă, interesantă – şi ca prezentare grafică, dar şi ca prezenţă „scenică” – se bucură de-o prezentare proprie: un moto plantat în fruntea volumului ca profesiune de credinţă: „Nimic livresc în şirurile-aceste,/Şi cărţile, şi semenii, nu sunt/ Decât frunziş, cenuşă şi pământ,/Iar viaţa, o ermetică poveste.” Şi un gir acordat de Robert Şerban pe coperta a patra, din care spicuim: „… Fiindcă nu de exactitatea prozodiei îi pasă lui Costel Simedrea, ci de poezie… Adevărat, o parte din miza poetului e reflectată şi de muzicalitatea pe care o extrage cuvintelor…”

Dar ia să vedem (să exemplifică prin citat) dacă poetul are dreptate: va să zică, dacă viaţa e „o ermetică poveste” iar poezia, una clară ca apa de izvor şi inteligibilă. Dintre titlurile poetului (mai) toate semnificative: Oraviţa, file de poveste, Pescăruşul alb, Păsări solare, Necântatul tril, Monolog cu prieteni ş.m.a., ne-am oprit la următoarele versuri din ultimul poem amintit: „Nu aţi înţeles, prieteni! A fost numai o poveste/Ce s-a spus la gura sobei, până când focul s-a stins/Şi acum, în tihna nopţii, lumânarea se topeşte,/Se aude cânt de leagăn. Venind dinspre necuprins…” Un cântec de leagăn la căpătâiul morţii, venind din necuprinderea aştrilor – aceasta e poezia lumii!

Sorin Smărăndescu, Blurat, Brumar, MMXI

Voce relativ nouă (şi proaspătă!) în peisajul liricii contemporane, Sorin Smărăndescu debutează în suplimentul cultural al „Realităţii bănăţene”, publicând apoi şi în alte reviste din ţară. Editorial, debutează la Ed. Eubeea în anul de cumpănă 2000 cu volumul De vorbă cu Su(s)pusul. Cartea în discuţie este prezentată (tot) de Robert Şerban în cuvinte potrivite, cumpătate - deşi nu neapărat căutate.

Prezentatorul este spontan, ca de altfel autorul în încercarea sa de a înregistra pe hârtie fazele metamorfice ale dialecticii lumii noastre, în care poetul e martor şi personaj principal. „Re-zultatul? - se întreabă R.Ş. Un lirism greu încadrabil, dificil de clasificat”. Cum şi este, de fapt, ceea ce însă îl face interesant: „aş fi putut fi sursă primordială de iubire/întuneric devălmăşitor şi tundre străbătute/arar” (de vast); „în tot haosul acesta globalist/mă trezesc că nu mai ştiu din ce limbă/îmi vin cuvintele…” (misionarul cuvintelor).

16 actualitatea literară

meridiane

n “Jacob se hotărăşte să iubească” a fost vîndută în 47.000 de exemplare

Romanul Jacob se hotărăşte să iubească (Jacob beschliesst zu lieben), al scriitorului elveţian de origine română Cătălin Dorian Florescu, apărut la editura germană C.H. Beck şi desemnat Cartea Anului 2011 în Elveţia, s-a vîndut pînă în prezent în 47.000 de exemplare (9 ediţii).

Romanul a fost pentru mai multe luni bestseller în Elveţia. Ediţia în limba română a romanului va apărea la Polirom în octombrie, în traducerea Marianei Bărbulescu, şi va fi lansată la Tîrgul de Carte Gaudeamus (21-25 noiembrie 2012).

Romanul va fi disponibil şi sub formă de eBook.

Premiul Cartea Anului 2011 în Elveţia (Swiss Bookprize 2011), în valoare de 42.000 de franci, este decernat de Uniunea Editorilor şi a Librarilor din Ţara Cantoanelor şi este cel mai important premiu care se acordă literaturii din Elveţia. Cătălin Dorian Florescu a mai obţinut un premiu oferit de oraşul Zurich, „Un an plătit”, dar şi prestigiosul Premiu literar „Josef von Eichendorff” pentru întreaga operă literară.

Ca şi în celelalte cărţi ale sale, o bună parte a acţiunii din Jacob se hotărăşte să iubească are loc în România, mai exact în satul Tomnatic, din judeţul Timiş. Este o poveste despre dragoste şi prietenie, fugă şi trădare, care debutează la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cînd o parte dintre locuitorii provinciei Lorena pornesc în căutarea unei vieţi mai bune şi ajung, după un drum primejdios, în Banat.

Jacob se hotărăşte să iubească va mai apărea în Franţa (Seuil), Suedia (Bonnier, editura 2244), Olanda (Signatuur), Cehia (Labyrint), Lituania (Gimtas Zodis).

Iată ce scrie presa de expresie germană despre roman: „Noul său roman îl catapultează pe Cătălin Dorian Florescu în prima linie a literaturii germane... Ce povestitor! ... O adevărată carte a iubirii. Tot respectul!” (Elke Heidenreich, Frankfurter Allgemeine Zeit

n Cea mai vîndută carte a tuturor timpurilor, în Iran: “Cel care mă aşteaptă”, de Parinoush Saniee

Cel care mă aşteaptă, de Parinoush Saniee, roman interzis de două ori de cenzura iraniană, devenit ulterior cea mai vîndută carte a tuturor timpurilor în Iran, peste 20 de ediţii, a apărut în colecţia „Biblioteca Polirom” (coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu), traducere din italiană de Cerasela Barbone. Parinoush Saniee s-a născut la Teheran, în 1949. După absolvirea Facultăţii de Psihologie, a lucrat în Ministerul Muncii, iar acum profesează ca sociolog şi psiholog. A scris mai multe romane, printre care Tatăl celuilalt, care s-a bucurat de un mare succes în Iran, după debutul cu Cel care mă aşteaptă, în 2003.

Deşi iniţial volumul a fost interzis de două ori de regimul iranian, a cunoscut 21 de ediţii succesive. În 2010 a fost tradus în Italia şi recompensat cu premiul Giovanni Boccaccio. În prezent, autoarea are alte cîteva cărţi ce îşi aşteaptă publicarea, în cazul în care vor fi aprobate de comisia de cenzură din Iran. Parinoush Saniee este mamă a doi fii, amîndoi trăind în străinătate, şi a devenit una dintre figurile cele mai cunoscute ale intelectualităţii iraniene.

Povestea romanului Cel care mă aşteaptă este una emblematică pentru destinul femeilor din Iran. Evenimentele debutează în 1979, cu puţin timp înainte de revoluţia iraniană, şi se concentrează asupra vieţii unei femei obligate să se descurce singură, cu trei copii, într-un oraş dezbinat de conflicte politice şi religioase, aflat într-o permanentă stare de instabilitate şi nesiguranţă.

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Actualitatea Press, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

nr. 22-23 n iulie-august

Joan Poulson Galben

Deoarece culoarea lui preferată este galben Băiatului nostru îi plac tortul de lămâie ca un soare, piersicile şi pepenele. Îi plac răţuştele şi purceluşii de Guineea, îi place să ţopăie pe nori apretaţi nemaipomeniţi când luma este un dovleac – mai mult oranj decât galbenă.

Joan Poulson şi-a petrecut copilăria în oraşul industrial Lancashire. Scrie poezie, literatură pentru copii, atât în versuri, cât şi în proză, având şi un roman pentru cei mici, Dear Ms. A primit numeroase premii naţionale şi internaţionale, opera ei fiind tradusă în Noua Zeelandă, Mexic, Australia, Canada, Suedia, S.U.A., Marea Britanie etc.

Vine zăpada Puncte de lumină dansează într-un foc.

Oamenii spun speriaţi Nu te du departe, o să vină zăpada!

Aseară a sosit ursul Cu coapse încăpăţânate ca ale unui luptător de Sumo.

Se legăna, cu labele întinse cât îşi ridică forma măreaţă şi trecea de pe-un picior pe altul.

Îi place să joace rugby, cricket şi să cânte la violoncel, să citească şi să deseneze, să crească morcovi galbeni ca şofranul, să înoate şi să construiască cu Lego.

Pentru toate aceste lucruri îl iubim şi-l admirăm, dar mai mult decât toate, cel mai magic lucru, este invizibil străluceşte în tot ceea ce face este inima enormă, inima grijulie, inima rapidă, silenţioasă, curajoasă, inima căreia nu îi este frică de pace, inima lui generoasă, fericită, care cântă.

Libărie Ultima dată când am stat la vitrina unei librării contemplând o straduţă din centrucu o cafea tare, un croissant călduţ pe masă,

Ora cinci.

Albul vibrant se învineţi.

pluteau fulgii de zăpadă, de mărimea unei ceşti, peste molid şi pin şi brad răzvrătindu-se şi întunecându-se

Dacă un bou moscat ar înainta cu greu pe o cărare printre aceste troiene sculptate, ar aluneca văzând ursul, cu botul îndreptat spre cer, dansând la lună.

într-un basm rusesc, zurgălăii de la sania mea răsunau în liniştea nemărginită, renul bătea cu copita pământul îngheţat căutând lichenii tămăduitori.

Morandi în Kendal

Seară în Ilinois

Aerul de Bologna din tablou ca un fluture de noapte adus în acest oraş din nordul Angliei.

Umbrele albe mari, pătrate şi opace Mese albastre cu scaune ca ale lui Van Gogh – Cu spătare înalte şi repede ocupate.

I-ar fi plăcut violetul blând al ardeziei, porumbelul şi granitul şi griurile perlate ale cerului.

Ghivece enorme cu muşcate albe şi roz, petunii arse de soare, stele înmiresmate de iasomie fluorescente sub luna plină.

Cu siguranţă a plasat o semnătură, demn ca un munte, în partea de jos a pânzei

Velierul din lemn, corabia piraţilor în miniatură, părăseşte golful, nimeni nu ştie cine-i la cârmă.

liniile de creion mângâind forma sticlei şi a vasului cu tandreţe şi fermitate cum bărbatul cu umeri laţi

Traducere de Mădălina VOICU MTTLC, Universitatea Bucureşti

din tramvaiul de Manchester trecu mâna prin părul încâlcit ca algele al prietenei lui, privind-o cum dispare prin piaţa Sf. Petru.

Morandi: pictor italian (1890-1964)

Aceste poeme sunt traduse în cadrul Proiectului Internaţional Poetry PRO, coordonat de Lidia Vianu, Director al Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan-Universitatea Bucureşti, http://mttlc.ro

n Extraordinara moştenire literară a unuia dintre cei mai importanţi prozatori ai secolului XX: Isaac Babel n

Povestiri traduse în peste 20 de limbi Povestirile lui Isaac Babel, unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului XX, au apărut recent în colecţia „Biblioteca Polirom”, reunite în volumul Armata de cavalerie. Povestiri din Odesa – traducere şi note de Victor Kernbach.

Volumul grupează integral povestirile din Armata de cavalerie, parţial ciclul odesit şi alte cîteva texte.

Isaac Babel (Isaac Emmanuilovici Babel, 1894-1941) s-a născut în ghetoul evreiesc din Odesa. Urmează cursurile liceului comercial din Odesa, completate în cadrul familiei cu studiul religiei şi culturii iudaice. Îşi descoperă devreme pasiunea pentru literatura franceză, limbă în care redactează, la 15 ani, primele sale încercări literare. Continuă studiile economice la Kiev, iar după ce le fina-

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com) Secretar de redacţie: Diana BUCŞA Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) Nicolae TOMA (nicolaetomas@yahoo.com) Cornel DRINOVAN (cornel_n_drinovan@yahoo.es)

lizează, se mută la Petrograd, unde se hotărăşte să devină scriitor. Respins iniţial de editori, este îndrumat de Maxim Gorki către activităţi care să-l ajute să cunoască temeinic viaţa. Babel schimbă astfel mai multe meserii, îndeplineşte diverse funcţii, este inclusiv ostaş al Armatei întîi de cavalerie conduse de S.M. Budionnîi, în războiul împotriva Poloniei. În 1926 publică volumul Armata de cavalerie, tradus ulterior în peste 20 de limbi. Autorul se face cunoscut şi ca scenarist şi autor dramatic; în 1931 apar Povestirile din Odesa, iar peste cinci ani un volum conţinînd, alături de texte deja cunoscute, alte noi nuvele. Denunţat în 1939 de Nikolai Ejov, şeful NKVD, pentru a-l fi denigrat pe Stalin, Isaac Babel este închis, torturat şi împuşcat în 1941.

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu nr. 6 Telefoane: 0256.35.66.26, 0744.575.853 Tiparul: West Tipo International Timişoara e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com web: www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara Materialele se primesc pe adresa redacţiei sau pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte la toate chioşcurile de ziare din Lugoj, în librăriile din Lugoj şi Timişoara şi la chioşcul MNLR Bucureşti