Farah Pahlavi
Memorii Când îmi amintesc... Când îmi amintesc de mine, cea din dimineaţa aceea din ianuarie 1979, tristeţea îmi sfâşie inima; o tristeţe intensă, neştirbită. O tăcere apăsătoare copleşise Teheranul, ca şi cum capitala noastră, lovită şi însângerată de luni de zile, şi-ar fi ţinut brusc respiraţia. În acea zi de 16 ianuarie plecam, părăseam ţara, estimând că retragerea momentană a regelui va contribui la înăbuşirea revoluţiei. Plecam. Trecuseră zece zile de când lusem această hotărâre. Oficial, ne duceam să ne odihnim câteva săptămâni în străinătate. Aşa a vrut regele să prezinte lucrurile. Oare chiar credea ce spunea? Suferinţa cumplită care i se citea uneori în privire mă făcea să cred că nu. Eu speram însă, din toată inima, să fie adevărat, dar fără să cred mai mult decât o făcea el. Mi se părea imposibil ca acest om, care-şi dedicase poporului treizeci şi şapte de ani din viaţă, să nu mai aibă încredere în ziua de mâine. Sub domnia lui, Iranul se dezvoltase, sărise peste etape; o dată cu pacea, toată lumea ar fi fost obligată s-o recunoască. Speram că da. L-ar chema şi i-ar da dreptate. Ninsese, vântul puternic isca ici-colo vârtejuri care scânteiau în lumina răsăritului. Noaptea fusese calmă, astfel încât regele putuse să doarmă câteva ore – măcar atât. Chinuit de boală, măcinat de evenimente, slăbise mult în anul care trecuse. Iar în aceste ultime săptămâni, în ciuda Legii marţiale, în fiecare noapte, manifestanţii se urcaseră pe acoperişuri făcând pe curajoşii, iar strigătele lor de Ura se auziseră până la palat: Allah – o, akbar, marg bar Khan! ("Allah, care eşti cel mai mare, moarte şahului!"). Aş fi dat orice să-l apar pe rege de aceste insulte. De atunci au plecat copiii. Vizitele neaşteptate ale micuţei Leila, privirea timidă şi plină de dragoste a lui Farahnaz îndreptată către tatăl ei, glumele şi râsul lui Ali-Reza, extravaganţe afectuos tolerate de către soţul meu, toate lăsaseră acum palatul pustiu. Le-am amânat plecarea până în ultimul moment, presimţind ca asta ar însemna, fără îndoială, sfârşitul unei vieţi familiale de aproape douăzeci de ani. Băiatul nostru cel mare, Reza, era în Statele Unite, unde urma cursuri de pilot de vânătoare. Deja în vârstă de 17 ani, telefona zilnic de acolo. Situaţia, aşa cum era descrisă de televiziunea americană, îl îngrijora puternic. Încercam să-l liniştesc, să-i spun că trebuia să rezistăm, mai ales să nu ne pierdem speranţa, când constatam ca ţara se cufunda iremediabil în haos. Pretutindeni sau mai peste tot, oamenii încetaseră lucrul, rafinăriile se opriseră, vistieria statului era aproape goală şi în fiecare zi erau manifestaţii, valuri de ură, provocare şi dezinformare. Regele vorbea cât mai puţin cu fiul lui cel mare, căci nici el nu dorea să lase să se vadă ceva din confuzia în care trăiam. Şi totuşi,