MISTERE LOCALE
I s-a spus că ar fi mai bine să acopere piatra la loc, cu pământ. A descoperit-o chiar el. Era prin 1997, într-un noiembrie rece ... Profesorul era la vânătoare de mistreţi, pe dealul Broscarului. Frigul îi înţepenea picioarele. Stătea chiar sus, pe culme, un loc cu padure nu prea deasă, de pini. „Ce să vă spun? Am început să îmi frec tălpile de pământ, ca să mă încălzesc”, povesteşte profesorul. „Şi când colo, văd pe o piatră, în faţa mea, două linii lungi, paralele. M-am gândit eu că nu puteau fi făcute de natură. Apoi, când mă uit mai bine, sub tălpile mele era o altă piatră, acoperită cu muşchi şi pământ, dar pe care se vedeau săpate nişte stele. De atunci am fost de zeci de ori la piatra asta. I-am anunţat şi pe cei de la muzeu. Am săpat în jurul ei şi am dezvelit o suprafaţa cam de doi metri pe un metru, dar nu i-am dat încă de rădacini. E plină de semne pe toate feţele.” De la o vreme, urcăm prin pădure, pe cărările făcute de mistreţi. "Aci e un culcuş de scroafă cu purcei", îmi arată profesorul. "Acolo jos e scaldătoarea lor. Scurmăturile astea le fac când caută rădacini şi ouă de cărăbuş". Apoi profesorul se opreşte, întinde mâna şi îmi spune şoptit, arătându-mi luminişul care se iveşte printre copaci: "Uite-o!". Broscarul nu e o culme ascuţită, cum sunt toate vârfurile care îl înconjoară, ci un platou, parcă anume netezit de mâna omului. Acolo e piatra. O bucată de stancă masivă, care de departe pare un organ uriaş al pământului, o inimă ciuntită, îngropată între frunze uscate. "Vedeţi, mai la vale se mai zareşte câte un prun", îmi spune profesorul. "Aci erau livezi, nu păduri". Nu-mi pot desprinde privirile de pe piatră, ca să privesc împrejur. De departe, inima ei cenuşie parcă pulsează. Şi pădurea pare să respire odată cu ea, şi pământul. Profesorul mi-o ia inainte. Curaţă piatra de frunze şi pământ, suflă prin şanţurile lăsate de semne, ca să le facă vizibile. Mă apropii încet, încercând să-mi aliniez respiraţia la suflul acelui loc. Semnele de pe piatră sunt haotice. Nici o ordine: verticală, orizontală, şerpuită, circulară, numai semne aruncate peste tot.
Nu văd nici o literă cunoscută, din nici un alfabet care să fi fost folosit pe teritoriul ţării noastre sau pe la vecini. Doar stele alcătuite din linii întretăiate, jumatăţi de stele, cruci mărginite de pătrate şi dreptunghiuri, multe simboluri solare, semne de tipul răbojului, linii care se întretaie şi se frâng, spice sau braduţi ... Unele îmi par vag familiare, parcă le mai văzusem pe diverse obiecte, între semnele scrierilor din Vechea Europă şi între semnele de pe tăbliţele de la Sinaia, altele parcă seamană cu runele. Dar sunt atât de multe şi de diverse, încât în prima clipa nu pot lega în minte nimic. Ca şi cum mai mulţi copii s-ar fi aşezat în jurul pietrei şi ar fi început să scrijelească fiecare pe unde a apucat, până ce piatra s-a umplut de semne. Să fie doar o joacă? Greu de crezut, căci piatra e în pământ de multă vreme, se vede după albeaţa ei. "Vedeţi, pe partea sudică, pământul a acoperit piatra mai mult de un metru. În multe sute de ani se depune atâta pământ", îmi spune domnul Nica, citindu-mi parcă gândul. Unele semne sunt grupate câte două-trei, altele izolate, sunt semne mai mici, scrijelite mai delicat, altele mai mari şi mai adâncite, unele sunt incadrate în pătrate sau dreptunghiuri. Lipsesc liniile curbe, cel puţin la prima vedere, fapt de înţeles, căci pe piatră e destul de greu să trasezi cercuri. „Ei, ce ziceţi?”, mă întreabă nerabdător profesorul. Îmi trec prin minte două idei. Prima, că un asemenea haos aparent ar putea reda o hartă, poate o hartă a cerului. Doar într-o astfel de hartă semnele sunt împrăştiate fără noimă pentru cel ce nu le cunoaşte rostul. A doua, că semnele nu au fost făcute toate odată, ci pe rând, la anumite ocazii. Poate că acolo era un loc de întâlnire şi procesiune periodică, şi de fiecare dată, se însemna ceva pe piatră: o invocaţie, o rugă de mulţumire către Dumnezeu, vreun nume sau lucru important. Poate era un loc cu puteri tămăduitoare, iar semnele erau lăsate de cei ce se vindecau prin atingerea pietrei sau, mai bine zis, de vracii sau preoţii care intermediau în procesiunile de vindecare, în numele celui bolnav. Un fel de "icoană" păgână făcătoare de minuni, unde la anumite date se strângeau oameni cu nevoi şi boli. Sau, cine ştie, un loc sacru, unde iniţiaţii veneau periodic şi lăsau însemnări pentru cei ce vor veni după ei, ca să-i îndrume sau să le transmită ceva. Când se putea întâmpla asta? Domnul Nica i-a întrebat pe bătrânii din sat dacă au auzit de la bătrânii bătrânilor despre piatra asta, şi nimeni nu ştie nimic. Aici a fost în ultimele generaţii păşune şi livadă şi atât. Să fie nişte semne, nu tocmai de demult, simbolice, lăsate de oameni care aveau un cod al lor şi-şi transmiteau informaţii în felul acesta? Poate nişte ciobani ce treceau pe acolo cu turmele? Un soi de răboj, cum era cel al plutaşilor de pe Bistriţa? Sau să fie semne teribil de vechi, dinainte de inventarea alfabetelor? Greu de dat un răspuns. Sigur este că semnele nu sunt făcute în joacă, piatra a stat sub pământ, cu siguranţă, sute de ani. Mă gândesc că e uimitor cum, în ultima vreme, astfel de "documente" preţioase ies tot mai des la suprafaţă şi cum am
Semne sau hartă stelară?
30