Cercetasii bun de tipar

CercetaĹ&#x;ii buzoieni Anul I, nr. 2, noiembrie 2013

12 noiembrie Ziua cercetaĹ&#x;ilor militari

SUMAR - MESAJ LA ANIVERSARE - *** 12 Noiembrie - Ziua Cercetașilor Militari (1) Asociaţia Cercetaşilor Militari în Rezervă şi în Retragere

- EDITORIAL- Colonel (r) Alexandru Rusu: Despre lipsa de interes și de implicare (2)

Buzău, Bd. Mareşal Alexandru Averescu, bl. 2b, ap.1.

Punct de lucru: Bd. Unirii, nr. 142, et.2.

(Comenduirea Garnizoanei Buzău) e-mail: accmilrr2011@yahoo.com www.cercetasimilrez.com

- AMINTIRI, AMINTIRI...- Colonel dr. Mircea Tănase: La cotul... Dunării (3)

Colectivul de redacţie Senior editor: Col. dr. Mircea Tănase

- PARTENERIAT - Colonel (r) Gabriel Benescu: În tabără cu „Răzeșii lui Ștefan“ (7) - ISTORIE- Colonel (r) dr. Costel Olteanu: Câteva repere din istoria Companiei/ Batalionului 386 Cercetare. Cercetaşii de dincolo de pod, partea a II-a (12) - Colonel (r) Mihail Pîrlog: Scurtă istorie a parașutei în Armata Română, partea a II-a (16) - LECŢII DE SUPRAVIEŢUIRE - Colonel (r) Gabriel Benescu: Mic ghid de comportare la cutremur (22)

Redactor-șef: Col. (r) Alexandru Rusu

- PROFESIE ŞI PASIUNE - Colonel (r) Alexandru Rusu: Forţele speciale mereu „la modă“(25)

Redactori: - Col. (r) Mihai Pîrlog - Col. (r) Marin Scarlat

- MISTERE LOCALE - *** Un ținut misterios din Munții Buzăului - Țara Luanei (29)

Colaboratori: - Col. (r) Gabriel Benescu - Col. (r) Liviu Zamfirescu - Col. (r) Viorel Drenea - Col. (r) Costel Olteanu

- GEOPOLITICĂ - *** Lumea în 2030, în viziunea serviciilor secrete americane(34)

Secretar de redacție: Marian Comăniță

- DOCUMENT- Colonel dr. Mircea Tănase: Cercetaș prin arhive - 1954: Explozie în Crâng, panică în garnizioana Buzău (38)

tipar: editgraph www.editgraph.ro

- UMOR- Colonel (r) Liviu Zanfirescu, Colonel dr. Mircea Tănase: Epigrame (42) - *** Senzațional (43)

ISSN 2285-8652 Responsabilitatea pentru conținutul materialelor publicate aparține exclusiv autorilor, conform art. 205-206 Cod penal. Reproducerea este textelor și fotografiilor este permisă numai în condițiile prevăzute de lege.

Manuscrisele nu se înapoiază.

- OMAGIU CAMARADERESC - *** Medalionul cercetașilor (36)

- PAGINĂ LIRICĂ - Colonel (r) Liviu Zanfirescu, Colonel (r) Mihail Pîrlog: Dialogul muzelor (44) - DIN ACTIVITATEA ASOCIAȚIEI - *** Agendă 2013 (45) - WWW.CERCETASIMILREZ.COM - Colonel (r) Gabriel Benescu: ACMRR este prezentă în spațiul virtual (46) - DIVERSE -

Copertele 1 și 4

- *** Perspicacitate (47) - *** Poșta redacției (48)

Imagini ale cercetașilor-parașutiști și parașutiștilor (Foto Petrică Mihalache, Observatorul Militar)

Revista se difuzează membrilor asociaţiei, structurilor militare, asociaţiilor partenere şi instituţiilor publice interesate

MESAJ LA ANIVERSARE 12 noiembrie 1859 - 12 noiembrie 2013

154 ANI DE LA ÎNFIINŢAREA PRIMELOR ELEMENTE DE INFORMAŢII MILITARE ÎN ARMATA ROMÂNIEI „... acelor mulţi anonimi care, cu convingere şi conştiinciozitate, s-au dăruit în totul Patriei Lor, jertfindu-se pe acest domeniu informativ în atâtea bătălii.

Neelogiaţi de nimeni, ei au rămas aceiaşi anonimi conaţionalilor lor.

EROI, SLAVĂ LOR!” (Căpitanul C.D. Brezoianu, în dedicaţia ce însoţea un studiu informativ / Direcţia Informaţii Militare între ficţiune şi adevăr, Bucureşti, 1994, pag. 260 )

A devenit deja tradiţie ca în toamna fiecărui an, la 12 noiembrie, să sărbătorim Ziua Cercetaşilor Militari, onorând astfel momentul constituirii, în anul 1859, cu ocazia înfiinţării Statului Major General al Armatei României, prin „Înaltul ordin de zi nr. 83“ al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a primului element de informaţii al armatei, „Secţia a II-a”, care avea în responsabilitate „ […] lucrările statistice […], tot ceea ce priveşte operaţiile tactice şi strategice, precum şi cunoaşteri de itinerare militare […]”.

Cercetaşii militari, „luptătorii din umbră”, asemeni tuturor militarilor, s-au identificat permanent cu interesele şi năzuinţele poporului român, pe care l-au slujit cu credinţă şi devotament, contribuind prin jertfa lor la izbânzile armatei, consemnând, cu eroism şi generozitate, în cartea de aur a oştirii, nepieritoare fapte de arme pentru apărarea fiinţei naţionale.

Asociaţia Cercetaşilor Militari în Rezervă şi în Retragere, constituită în primăvara anului 2011, în garnizoana Buzău, la iniţiativa unui grup de cercetaşi militari în rezervă, consecventă principiilor statutare, este ataşată valorilor fundamentale ale societăţii, armatei, structurilor de informaţii militare şi operaţii speciale, iar prin acţiunile sale, le promovează şi susţine în permanenţă. Realizările asociaţiei de la constituire şi până în prezent, prin care am reuşit să ne facem cunoscuţi la nivel local şi naţional, stau mărturie în acest sens şi ne-au convins că alegerea făcută a fost una inspirată.

Suntem conştienţi că unitatea dă putere şi am fi încântaţi dacă am reuşi să menţinem o legătură continuă cu toţi cercetaşii militari activi sau în rezervă şi să construim căi de colaborare reale cu alte structuri asociative, care au obiective asemănătoare, pentru a da o mai mare coerenţă eforturilor şi rezultatelor noastre.

Frumoasa şi de suflet sărbătoare a cercetaşilor militari de la 12 noiembrie, ne oferă plăcutul prilej de a adresa tuturor cercetaşilor militari, membrilor Asociaţiei Cercetaşilor Militari în Rezervă şi în Retragere şi familiilor acestora un respectuos salut camaraderesc, însoţit de sincere urări de sănătate şi îndeplinirea tuturor aspiraţiilor.

La mulţi ani!

CONSILIUL DIRECTOR AL ASOCIAŢIEI CERCETAŞILOR MILITARI ÎN REZERVĂ ŞI ÎN RETRAGERE 1

EDITORIAL

Despre lipsa de interes şi de implicare

Noi românii, dealtfel o naţie înzestrată cu foarte multe calităţi, avem darul ne a ne da uneori cu stângu-n dreptu' (suntem experţi în a ne lamenta sau în a găsi motive şi scuze, de cele mai multe ori hilare) atunci când ar trebui să ne mobilizăm şi, mai ales, să ne implicăm, fiecare după puterea sa, pentru a dărui fără a aştepta ceva la schimb pentru asta.

Dăruind vei dobândi, spune totuşi un vechi percept biblic, dar câţi dintre noi ni-l mai amintim? Ne place şi nouă, ca multora alţii, să stăm şi să contemplăm, într-o placiditate de neînţeles pentru oamenii de acţiune care vreau să cred că mai suntem, ceea ce ne înconjoară şi să ne lamentăm continuu asupra vieţii, resemnându-ne când nu ne iese ceva.

Am fost surprins să constat că avem foarte multe sinonime pentru a exprima „lipsa de interes faţă de ceea ce se petrece în jur”: placiditate, nepăsare, impasibilitate, indiferenţă, indolenţă, apatie, pasivitate, dezinteres etc.

M-am gândit că aş putea propune completarea listei de mai sus, forţând numai un pic nota, cu un alt sinonim, invizibiltate, chiar dacă, la o primă vedere, nu s-ar încadra la aceeaşi categorie. Aşa să fie oare?

Natura ne oferă şi de această dată exemplul perfect pentru a demonstra starea de lucruri la care m-am referit: struţul. Circulă legenda că această pasăre, atunci când este ameninţată sau percepe un pericol, îşi ascunde capul în nisip crezând că astfel se salvează de atacatori.

Păcat că şi unii dintre noi, pe care i-aş putea numi în glumă, printr-un joc de cuvinte, „oameni-struţ”, datorită asemănării comportamentale cu această pasăre, adoptăm uneori, voit sau nevoit, atitudinea struţului. Ne ascundem capul în nisip crezând că astfel nu vom fi văzuţi, vom fi lăsaţi în pace şi ne vom salva (de cine oare?) ... sau, pentru că, şi aici latura noastră umană iese iar în evidenţă, aşa credem că vom deveni invizibili şi nu vom mai fi băgaţi în seamă ...

Asta să fie oare atitudinea normală? Asta simt şi doresc cu adevărat oamenii? Suntem eminamente fiinţe sociale, trăim cu şi pentru oameni, asta e clar ca lumina zilei! Iar voi, cei care adoptaţi, pentru un aşa-zis confort fizic şi psihic, poziţia struţului, vă-nşelaţi amarnic!

Cred că a sosit momentul să scoatem capul din nisip şi să devenim vizibili pentru că aşa cum ieri am fost de folos societăţii, şi astăzi, dar şi mâine, va fi nevoie undeva şi de noi.

Unul care se vrea vizibil şi folositor,

Prins între cutremure (de suprafaţă şi adâncime), coduri (portocalii, galbene şi multe alte culori înspăimântătoare), calculări şi revizuiri, gazele de şist, accidente de tot felul, Roşia Montană, tâlhării, neînţelegeri permanente dintre executiv, legislativ şi cine o mai fi pe acolo, murăturile de toamnă, preţuri şi „nemaipomenita” calificare a reprezentativei naţionale de fotbal la barajul pentru cupa mondială, încerc să uit de toate problemele pe care viaţa de pensionar (fie el şi militar) mi le oferă cu dărnicie şi cărora încercăm şi noi, ca atâţia alţii, să le găsim, cât de cât, o rezolvare. Închipuiţi-vă că în aceste zile supraîncărcate (ce mai freamăt, ce mai zbucium…, cum ar spune poetul) de evenimente aparent esenţiale, dar, în realitate, lipsite de orice relevanţă durabilă, un uriaş consum energetic se petrece în fiecare din noi ... Atât de multe probleme ... atât de puţin timp la dispoziţie (între orele opt a.m. şi cinci p.m.), încât uităm pur şi simplu de adevăratele probleme: Sufletul meu este astăzi mulţumit? Pe dinăuntru sunt bine? Pentru mine, pentru alţii am făcut astăzi ceva? Înclin să cred că nu există cineva – şi dacă ar exista nu ar face decât să confirme cele de mai jos – care să nu dorească, ca o nevoie firească şi nemărturisită, ca ziua de astăzi să nu treacă ca cea de ieri şi ca ziua de mâine să nu semene cu ziua de astăzi.

M-aş bucura enorm dacă fiecare dintre noi ne-am propune şi mai ales dacă am reuşi să facem acest lucru pentru că avem încă multă experienţă profesională şi de viaţă de transmis chiar dacă, sub pavăza unui accentuat simţ al modestiei, nu prea avem curajul să o recunoaştem, mărginindu-ne doar la a privi, a zâmbi cu subînţeles şi a trece, uneori cu tristeţe, mai departe, pe lângă asperiţăţile cotidiene.

Am avut ocazia ca în această vară să mă simt ca la treizeci de ani atunci când am participat la câteva activităţi cu copii şi adolescenţii veniţi într-o tabără la Monteoru organizată de Centrul Francofon Buzău. Aş fi vrut ca la această activitate să-i am alături şi pe alţi membri ai asociaţiei (noroc că nu ne-au uitat şi ne-au sprijinit colegii încă în activitate ...) pentru că a fost ceva magnific. Este extraordinar să vezi că ceea ce ştii interesează şi pe alţii şi, mai ales, că vor să ştie şi să facă lucruri pe care nici şcoala şi nici părinţii (cred eu că dintr-o dorinţă legitimă de altfel, de a-şi proteja copiii) nu-i mai învaţă. Nu am să-i aprob niciodată pe cei care susţin că tânăra generaţie este pierdută definitiv în mediul virtual, pentru că am văzut contrariul (am foarte multe argumente în acest sens), am văzut dorinţă şi foarte mult interes pentru lucrurile practice, folositoare în viaţă, într-un cuvânt am văzut cu adevărat ceea ce sunt. Paradoxul este însă altul: sunt din ce în ce mai puţini cei care le pot arăta şi-i pot învăţa aceste lucruri, adică exemplele, cei care le pot spune „faceţi ca mine” şi-i pot coopta la acţiune. Paradoxală este şi atitudinea societăţii, care, programat poate, nu exploatează această dorinţă a copiilor şi-i orientează spre alte valori sociale. De ce japonezii au în programul şcolar, pentru copii şi profesori, zilnic 15 minute de activităţii de curăţenie în şcoală şi noi nu? Ar mai fi mult mai multe întrebări, dar m-aş abate de la subiectul articolului.

Aş fi vrut (şi m-aş fi bucurat să fie aşa) să mă refer numai la lucrurile frumoase din viaţa asociaţiei noastre, dar unele aspecte şi discuţiile uneori interminabile, mai vechi şi mai recente, coroborate cu starea de fapt a acesteia, sunt câteva din argumentele care m-au făcut să-mi schimb în ultimul moment planurile.

Colonel (r) Alexandru RUSU

2

AMINTIRI, AMINTIRI...

LA COTUL … DUNĂRII Colonel dr. Mircea TĂNASE

Încă se mai practica trimiterea grupurilor de cercetare să testeze vigilenţa unităţilor de pe teritoriu. Era o practică mai veche, n-a inventat-o Baştan, aşa cum multora le place să creadă, s-a „lucrat“ încă de când a fost înfiinţată prima companie de paraşutişti, în 1941. Atunci au fost verificate, prin pătrundere, mai multe obiective militare şi economice, unele de importanţă strategică, din jurul Bucureştiului şi din zonele învecinate. S-a lăsat cu urmări nu tocmai plăcute, mai ales pentru cei care aveau răspunderea securităţii acestor obiective.

Baştan, sergent şi el în această primă companie, a preluat obiceiul şi, cât a fost la comanda unităţii din Crângul Buzăului şi-a făcut o obişnuinţă şi un titlu de glorie din aceste pătrunderi reale în unităţile militare. Prin metode şi mijloace mai mult sau mai puţin ortodoxe, de multe ori prin improvizaţii geniale, baştanii au devenit temuţi şi respectaţi în întreaga armată. Şi mai ales admiraţi, dar cu siguranţă nu şi de cei care le căzuseră victime.

Multe dintre aceste isprăvi ale cercetaşilor din Crâng au intrat în legendă, au devenit folclor, au înfierbântat minţile şi imaginaţia celor veniţi să se împărtăşească din potirul acesta al miracolului saltului cu paraşuta.

Aşadar, prin '87 eram comandantul plutonului radiostart, în compania stat-major a regimentului de paraşutişti de la Buzău, comandată de maiorul Chiticaru.

- Tase, vezi că te cheamă comandantul. Ce-ai făcut?

- ?!.

Comandantul unităţii, colonelul George Constantinescu, cercetaş vechi, primise ordin să trimită un grup de cercetare într-o misiune de pătrundere în unitatea de aviaţie de la Feteşti. De regulă erau trimişi cei de la compania cercetare, proaspăt infiinţată, grupurile comandate de Costel A., Vali Ţ., Petrică R. Era pâinea lor, a cercetaşilor, şi se descurcaseră foarte bine în ultimele misiuni, mai ales că aveau în echipă şi câţiva subofiţeri care îşi făcuseră mâna la Batalionul 404, aflat în aceiaşi cazarmă cu noi. Agentul XX era unul dintre ei şi i se dusese buhul. Într-un birou alăturat pregătirii de luptă, comandantul

împreună cu maiorul Nicu Murgu – şeful cursului de perfecţionare cadre paraşutişti, care funcţiona deja de un an în unitate – ne-au dat misiunea pe scurt: „Mâine dimineaţă intraţi la Borcea, dar numai pe la punctul de control al unităţii şi vă prezentaţi şefului comisiei de inspecţie, generalul Ionescu, şeful de stat-major al Comandamentului Aviaţiei Militare. Maiorul Murgu va fi acolo. Vă pregătiţi documentele şi plecaţi în după amiaza asta, s-aveţi timp să studiaţi situaţia locală. Legendele le alegeţi voi, dar vă repet, intraţi doar pe la punctul de control. Vreau să-i văd şi pe alţii, nu numai pe cei de la cercetare în astfel de misiuni.“ Am spus am înţeles! şi am ieşit din birou, oarecum surprinşi de alegerea făcută, dar nicidecum speriaţi sau temători că nu vom reuşi.

Cu mine mai erau Norel B. – Dumnezeu să-l ierte! – Ionel P. şi Marian S. Nu ştiu cine şi de ce ne-a ales pe noi, poate pentru că făcusem cursul de cercetare al Direcţiei Informaţii, figuram prin scripte ca cercetaşi şi puteam fi folosiţi oricând în astfel de misiuni.

Ne-am „fabricat“ fiecare câte o legendă, şi pe la prânz am plecat acasă să ne luăm haine civile. Era vară şi nu ne trebuiau prea multe. Pe cele militare, puţine şi ele, le-am luat, pentru orice eventualitate, într-o geantă diplomat împrumutată. La gară ne-am trezit totuşi că Marian a venit îmbrăcat militar. Cred că îi plăcea lui mai mult să-l vadă lumea ofiţer, proaspăt căpitan, mai ales că nu avea ocazia să meargă în fiecare zi pe magistrala feroviară Buzău, Făurei, Ţăndărei, Feteşti.

Trenul, un personal care brăzda câmpia Bărăganului pe diagonală, târându-se din haltă în haltă sub arşiţa lui august, cu oameni amărâţi, arşi de soare şi apăsaţi de nevoi, care-şi potriveau ritmul vieţii între trenul de dimineaţă şi cel de dupăamiază, cu câteva puştoaice care, e drept, priveau cu mult interes spre chipeşul nostru căpitan, am coborât, în sfârşit, după vreo trei ore, în gara Bărăganu. Doar noi patru. Iar pe peron, doar impiegatul. După ce a dat drumul la tren, şi pentru că nu ne-am mişcat repede din gară, a venit spre noi să ne întrebe ce treabă 3

AMINTIRI, AMINTIRI...

căuta pe acolo. Nu prea l-a convins povestea noastră, că am venit să rezolvăm ceva la silozurile din apropiere. Poate că ar fi ţinut, dar cred că fusese pregătit dinainte să raporteze la unitatea militară orice mişcare suspectă. Şi cum aveam şi un ofiţer printre noi, pe care nu-l mai văzuse prin gara lui … Ne-a lăsat în pace.

Ne-am aşezat pe o băncuţă, mai lateral de gară, crezând că l-am dus. Ne-am pus la punct planul, hotărând să intrăm în unitate dimineaţa, odată cu prezentarea cadrelor la program.

Ionel P. însă s-a oferit să facă, chiar în seara respectivă, un studiu al situaţiei locale. Să meargă, adică, până la poarta unităţii, să vadă cât de vigilenţi sunt aviatorii. Avea la el o ţinută de soldat de aviaţie şi a plecat spre unitatea care se vedea undeva la orizontul din dreapta căii ferate.

Noi am mai stat ceva timp în gară, aşteptând un tren dinspre Bucureşti, să ne ducă până în Feteşti, unde ne gândisem să ne petrecem noaptea şi de unde să ne urcăm a doua zi dimineaţa în autobuzele unităţii.

Am stat cât am stat prin gară, impiegatul a mai venit pe la noi, ne-am mai luat la poveşti, şi numai ce vedem o trombă de praf din care se profilează un ARO care opreşte în spatele gării şi din care coboară valvîrtej un căpitan şi un locotenent de aviaţie. Puţin agitaţi, ne-au întrebat dacă nu am văzut un individ, aşa şi … aşa … şi ni-l descriu pe Ionel. De unde să-l vedem noi, nu-l văzusem niciodată, am crezut că ne cred, mai ales că, întrebându-ne, aşa, din politeţe cu ce treburi pe acolo, noi i-am dat tot cu silozul.

- Dar dumneavoastră, tovarăşe căpitan?

- Păi eu … a început s-o întoarcă tacticos, ca la Ploieşti, pe sub mustaţă, Marian, eu sunt din Comandamentul Aviaţiei şi aştept un soldat, să vină de la Bucureşti … să-l iau …să-l duc …

Fără să mai zică ceva, cei doi au plecat spre maşină, dar s-au întors curând, poftindu-l politicoşi pe Marian să meargă cu ei în unitate, că poate soldatul întârzie şi nu se cade ca tovarăşul căpitan să-şi petreacă noaptea prin gară. De voie, dar mai mult de nevoie, Marian a trebuit să accepte şi a plecat cu ei. Îl pierdusem deja. Şi nici Ionel n-a mai venit, să ne ofere vreo informaţie despre situaţia locală. Aşa că nu ne-a rămas, mie şi lui Norel, decât să luăm trenul spre Feteşti şi să ne întoarcem dimineaţă pentru acţiune. Cu noi s-a mai urcat în tren şi un maior uitat de timp şi de timpuri pe aici, care a venit de la unitate cu bicicleta şi a parcat-o la gară. Nu ne-a băgat în seamă, nici nu avea de ce, era pierdut în grijile lui.

Seara, în Feteşti, plictiseală mare, blazare, resemnare, ţânţari. La terasa unei cârciumi, la mesele de metal, câţiva plictisiţi, de la care n-am reuşit să aflăm că am găsi vreun hotel pe undeva. Nici n-am mai căutat, pentru că Norel a venit cu o idee mai bună: să încercăm să dormim la Liceul CFR (făcuse un liceu similar la Buzău, fusese şi pe aici şi ştia cum merg lucrurile).

Liceul CFR din Feteşti nu este departe de gară. Cu administratorul nu ne-a fost prea greu, ne-am dat drept doi ingineri cu treabă prin partea locului şi nu am găsit deocamdată cazare, i-am dat de un coniac şi ne-a repartizat într-o cameră cu patru paturi, în care ar mai fi trebuit să doarmă doi puştani, dacă n-ar fi chicotit până după miezul nopţii, Şi chiar dacă nu ne-ar fi deranjat ei, tot n-am fi putut dormi din cauza ţânţarilor.

ne culcaserăm, dar când am încercat să ieşim din clădire, n-am avut pe unde. Toate uşile erau încuiate, iar geamurile de la parter şi primul etaj, ca la toate căminele, aveau gratii. Nici chiar administratorul, supărat că l-am trezit cu noaptea în cap, n-a putut să ne ajute. Explicaţia era că pe timpul nopţii paznicul încuia clădirea pe dinafară şi trebuia să se trezească de pe unde îşi odihnea vigilenţa şi să ne deschidă uşa. Am bătut puternic în geamuri şi am reuşit să-l sculăm, ne-a deschis morocănos şi ne-a lăsat să plecăm. Nu i-am spus că din cauza acestei vigilenţei a lui puteam să ratăm misiunea.

Ne-am schimbat în ţinuta militară în părculeţul din faţa liceului, la adăpostul unor tufe şi ne-am îndreptat, ca nişte ofiţeri regulamentari, spre gară, de unde ştiam că pleacă autobuzele unităţii. Am stabilit să plec eu cu autobuzul, iar Norel să vină la unitate mai târziu, cu altă maşină. În spatele gării, doar câţiva militari, dar curând grupul s-a mărit şi, după un sfert de oră, au sosit cele două autobuze, m-am amestecat printre pasageri, unii morocănoşi, alţii guralivi, s-a aşezat fiecare pe locurile oarecum stabilite, n-am vrut să deranjez pe nimeni, aş fi atras atenţia. Am căutat să trec neobservat, dar mi-a îngheţat inima când am văzut un coleg de şcoală militară, mai mic cu un an în promoţie, care, dacă şi-ar fi intersectat privirile cu ale mele, sigur m-ar fi recunoscut. M-am ţinut tot timpul cu spatele la el şi, când autobuzul a oprit în poarta unităţii, am coborât firesc, lăsând primul val să se ducă spre poartă, încercând totuşi să mă amestec printre cei care se grăbesc să intre într-o firească rutină zilnică, fără să atrag atenţia celui care era de serviciu pe punctul de control. Aveam să constat însă că maistrul respectiv verifica atent permisiul de intrare al fiecărei persoane, spre surprinderea şi vociferarea, inutilă însă, a celor care, probabil, nu li se mai ceruse de multă vreme documentele de acces în unitate. Aveam să înţeleg repede motivul acestei nefireşti vigilenţe, în condiţile în care aici se cunoşteau cu toţii: lângă portiţa de intrare supraveghea verificarea documentelor căpitanul care ne vizitase seara în gară.

Lângă poarta mare a unităţii, în interior, aparent indiferent, stătea maiorul Murgu, pe care ar fi trebuit dintr-o politeţe elementară, să-l salut, dar n-am făcut-o, să nu mă dau de gol.

Deja lucrurile se complicau, intrarea incognito, cu valul, pe la puntul de contol, picase, deci trebuia adoptată o altă soluţie, cea a legendării. Frustarea era însă mare, mai ales că gardul se termina chiar din stânga punctului de control şi aş fi putut intra în unitate fluierând. Dar ordinul fusese clar, doar pe la punctul de control.

Am încercat să prezint în grabă un ordin de serviciu, pe care scria că veneam de la Caransebeş, aveam un ordin de distribuţie pentru nişte piese de schimb la tehnica de transmisiuni, documentele erau în regulă, semnate, parafate, deci credibile, dar maistrul militar, sub atenta supraveghere a căpitanului, m-a rugat politicos să aştept puţin, până termină verficarea documentelor personalului care intra în unitate. Căpitanul, a cărui privire, atât cât am reuşit să i-o surprind, părea bănuitoare, dar n-a intervenit decât la sfârşit, întrebându-mă pe cine caut. I-am spus aceiaşi poveste, s-a uitat la documente, cred că nu s-a îndoit de autenticitatea lor, i-a sugerat maistrului să cheme pe cineva de la transmisiuni şi să mă conducă în unitate. Aproape, aproape 4

AMINTIRI, AMINTIRI...

reuşisem. Mă şi gândeam cum să-l fentez pe însoţitor, să scap de el şi să ajung în comandament, să mă prezint generalului Ionescu. Între timp a plecat spre comandament şi maiorul Murgu.

Cât timp am mai stat la poartă să vină să mă ia cineva, a venit un alt ofiţer din unitate, tot căpitan – mai târziu aveam să aflu că era ofiţerul cu contrainformaţiile – s-a uitat şi el la documente, n-a avut nici o obiecţie şi, politicos, mi-a spus să aştept să mă ia însoţitorul. Dinspre unitate a revenit însă căpitanul care supraveghease accesul în unitate şi, oarecum ironic, mi s-a adresat familiar: - Hai cu mine Tănase. Gata, s-a încheiat, hai să mergem la masă.

La nedumerirea mea s-a adăugat cea a maistrului de pe punctul de control.

- Lasă-l să intre, e cercetaş de la Buzău, dar şi-a încheiat misiunea. Ştie de el generalul Ionescu.

în termen, şi vrea să-l vadă. L-a întrebat cum îl cheamă pe fratele, iar Ionel, în lipsă de inspiraţie, a spus numele meu. Doar ăsta i-a venit atunci în minte. L-au căutat pe soldatul Tănase vreo jumătate de oră, nu era la nici o subunitate, nici la cei de la geniu care lucrau la pistă şi, când a văzut Ionel că gluma se îngroaşă, a rupt-o la fugă în lanul de grâu din faţa unităţii. Căpitanul după el.

N-a reuşit să-l prindă, deşi nici el nu stătea rău cu condiţia fizică, dar Ionel … de, infanterist. Căpitanul s-a lăsat în cele din urmă păgubaş, s-a întors în unitate, a luat ARO-ul şi un locotenent şi apoi s-au îndreptat spre gară, unde, aşa cum am arătat, l-au căutat pe Ionel. Nu l-au găsit, au plecat spre unitate, dar locotenentul şi-a adus aminte de unde îl cunoaştea pe ofiţerul care era cu noi: de la Buzău, zburaseră împreună într-un AN-26 , pe când era elev la şcoala de ofiţeri de la Bobocu şi făceau salturile cu paraşuta, iar el, Marian era instructor în avion.

Ghinionul lui. În schimb, chiar dacă a trebuit să uite de soldatul pe

N-am mai avut replică, iar el a început să râdă şi mi-a spus că maiorul Murgu deja raportase generalului Ionescu că ne-am făcut treaba, nu m-au mai dus la general, am mers direct la popotă, unde Ionel, în ţinută de soldat, şi Marian serveau deja micul dejun. Când ne-au văzut, au început şi ei să râdă.

Căpitanul T. era şeful de stat major al unităţii de aviaţie de la cotul Dunării, îşi făcuse treaba bine, deşi nu-i fusese uşor. O unitate de aviaţie, cu perimetrul pe care îl avea, era, pe vremea aceea, foarte greu de păzit. Iar noi îl pusesem la grea încercare.

Ionel mersese seara precedentă în colonie, orăşelul aviatorilor, să ia pulsul locului, dar a avut ghinionul să se întâlnească la poştă cu acest căpitan, care l-a dibuit cu repeziciune că nu-i de-acolo, l-a întrebat pe cine caută, a răspuns că are un frate în unitate, militar

care, chipurile, ar fi trebuit să-l aştepte la gară şi de care nu l-a mai întrebat nimeni, a dormit omeneşte în căminul de garnizoană, pe când eu şi Norel ne-am luptat cu ţânţarii în liceul CFR. Ionel P. însă n-a prea dormit. După ce i-au pierdut urma, când s-a lăsat întunericul, s-a schimbat în ţinuta de soldat şi s-a întors în colonia cu locuinţele aviatorilor reuşind să între în unitate pe lângă nişte coteţe de păsări. A ajuns în faţa comandamentului, dar fiindcă nu avea ce să facă până dimineaţa, şi-a căutat un culcuş, şi nu a găsit alt loc decât o gheretă de pe platforma punctului meteo, unde este instalată aparatura specifică. Şi pentru că-l înghioldeau nişte termometre, le-a demontat din suporturile lor şi şi-a făcut loc să doarmă. Dimineaţa devreme însă, soldatul de la meteo, conştiincios, când a venit să citească 5

AMINTIRI, AMINTIRI...

temperatura, a dat de un confrate în cuşetă, care îi deranjase aparatura, şi nu a mai fost mult până la întrebări şi răspunsuri în pumni şi şuturi. Alarmat de zgomote, ofiţerul de serviciu al unităţii a chemat garda şi i-a băgat pe amândoi la arest.

I-a scos la sosirea comandantului, Ionel a trebuit să-şi recunoască faptele, iar acum servea liniştit micul dejun, împreună cu urmăritorul său, căpitanul T., care îl alergase şi care, de l-ar fi prins, nu l-ar fi iertat pentru pantalonii terfeliţi prin lanul de grâu.

Când am ieşit de la masă, însoţiţi de căpitanul T., pe alee se îndrepta spre noi Norel, însoţit de un soldat de la punctul de control, direct spre sala de mese. N-apucase să-şi mai spună legenda - ofiţer de la Consiliul Politic Superior al Armatei - la poartă era deja aşteptat pe numele real.

Maiorul Murgu ne-a mulţumit la toţi, reuşisem să testăm vigilenţa unităţii, ne-a spus că generalul Ionescu se arătase, la rândul său, mulţumit – şi de acţiunea noastră, dar şi de răspunsul aviatorilor. A fost, dacă putem spune, un meci egal, o remiză propusă în final de eşalonul superior, din care fiecare jucător a tras învăţăminte pentru partidele viitoare.

Am rămas să plecăm la Buzău cu un AN-26 care urma să sosească înainte de prânz cu un echipaj de paraşutişti pe care să-i lanseze deasupra aerodromului din Bărăgan, în cadrul unui exerciţiu tactic.

Avionul a venit la ora stabilită, a făcut o trecere la verticala pistei, după care a luat înălţime şi, la a doua trecere, a lansat o grupă de vreo 15 oameni. Cu certitudine, comanda unităţii de aviaţie a ştiut de acest exerciţiu, subunitatea de gardă şi cea de intervenţie au acţionat corespunzător, în schimb cei de la pistă, în special soldaţii care lucrau pe acolo, au fost luaţi prin surprindere, mai ales că paraşutiştii au deschis focul din aer. În final exerciţiul a reuşit, chiar dacă unii dintre cei lansaţi au avut ceva de furcă cu aceşti vajnici apărători ai aerodromului înarmaţi cu sape şi lopeţi.

Aviatorii ne-au prezentat apoi, cu justificată mândrie, unitatea cu vestitele sale Mig-uri – ICARI argintii, aliniaţi la pistă, care fremătau parcă sub soarele Bărăganului, aşteptând nerăbdători să sară peste linia de orizont – dar şi cu IL-28, un avion mai puţin la vedere în vremea aia, dar foarte eficient prin ochiul său iscoditor al câmpului de luptă.

Am plecat din unitatea de pe malul Dunării mulţumiţi că ne-am îndeplinit, în termenii prestabiliţi, misiunea, chiar dacă n-am avut timp s-o pregătim minuţios, fără să lăsăm însă urme prea adânci în curtea aviatorilor, nici n-ar fi meritat să tragă ponoasele în urma acţiunii noastre, principala lor menire acolo era să zboare, să păzească din aer graniţa de la Dunăre şi mare.

Drumul înapoi la Buzău l-am făcut cu avionul, împreună cu colegii paraşutişti care săriseră în cadrul exerciţiului tactic - ofiţeri cursanţi la Cursul de perfecţionare cadre paraşutişti condus de maiorul Murgu. A fost prima dată când am zburat cu un asemenea avion la joasă înălţime – 300-400 m, cu trapa deschisă, la cererea călătorilor – căldură mare! – fără paraşută în spate! Când vezi pământul de la înălţimea asta, fără să simţi strânsoarea ocrotitoare a paraşutei …

Câmpia scăldată în soare, întretăiată de şosele şi căi ferate, cu ochiuri de apă şi resturi de pădure risipite printre lanurile de grâu şi porumb, cu Ialomiţa şi Buzăul răsucindu-şi undele pe sub sălcii în arşiţa amiezii – o peliculă derulată live sub picioarele noastre – ne-a mai îndulcit oarecum disconfortul.

La aterizare, pe Bobocu, colegii de la unitate, cu paraşutele aliniate la start, ne aşteptau să ne ia avionul şi să sară din el. Noi am plecat acasă cu prima maşină disponibilă, deşi nu fără o undă de regret, căci nu ne-ar fi stat rău să facem şi noi douătrei paraşutări. Dar toate la timpul lor.

Peste vreo doi ani şi ceva, în decembrie ‘89, ne-a venit nouă, paraşutiştilor, rândul să apărăm - pe real - un aerodrom militar. Cel de la Otopeni.

Dar asta-i altă poveste, cu alţi actori, cu alt final.

6

PARTENERIAT

ÎN TABĂRĂ CU „RĂZEŞII LUI ŞTEFAN” Colonel (r) Gabriel BENESCU

În 1907, între 27 iulie şi 8 august, se organizează pe coasta de sud a Angliei (insula Brownsea), o tabără pentru 20 de tineri în care se promova prin educaţie nonformală spiritul de aventură, lucrul în echipă şi progresul personal, prin forţele proprii. Este momentul când a luat naştere Cercetăşia, Colonel (r) Mihail Pîrlog o mişcare care, în scurt timp, a luat o amploare deosebită în toate regiunile lumii, pe baza ideilor şi idealurilor formulate în lucrarea „Scouting for Boys”, scrisă de Baden Powell în 1908. Ideea inițială nu a fost aceea de a crea o organizaţie pentru tineret, ci de a promova educarea caracterului aşa-zis „de cercetaş” – pe care apoi, organizaţii deja existente să le preia şi să le adapteze programului propriu. În România, Gheorghe Munteanu-Murgoci, om de ştiinţă român, aflat în vizită în Anglia, ia contact cu Cercetăşia de aici, devenind principalul iniţiator şi conducător al primelor grupuri de cercetaşi români. În 1912 apăreau primele grupuri de cercetaşi români (Blaj, Braşov, Bucureşti) pentru ca în 1914, datorită activităţii lor creative, să ia fiinţă Asociaţia Cercetaşii României, recunoscută oficial. În timpul Primului Război Mondial, cercetaşii români au dat o mână de ajutor în spatele liniei frontului, fiind prezenţi acolo unde era nevoie, înlocuind sanitari, curieri, telegrafişti. În memoria celor ce au murit atunci, la Tecuci a fost ridicat un monument, singurul din lume dedicat cercetaşilor. În 1922 Asociaţia Cercetaşii României devine membru fondator al Organizaţiei Mondiale a Mişcării Cercetăşeşti. În 1937, în urma ordinului de abolire dat de Carol al II-lea, Asociaţia îşi suspendă orice activitate.

Renăscută în 1990, Organizaţia Naţională „Cercetaşii României“ (ONCR), cea mai mare mişcare neguvernamentală de tineret din România (peste 2.500 de membri care îşi desfăşoară activitatea în 65 de grupuri), se face repede cunoscută atât în ţară cât şi în străinătate, fiind reprimită în 1993 în Organizaţia Mondială a Mişcării Scout. Despre această organizaţie, despre membrii ei şi despre spiritul „cercetăşesc” este vorba în articolul ce urmează.

Redacţia Mulțumim pe această cale colegilor aflați în activitate, care s-au implicat în acest proiect: Radu (colonel Radu Moscu), Jerome (plutonier adjutant Ionel Pământ) și Cornel (plutonier adjutant Cornel Șerban). (denumit sugestiv „Răzeşii lui Ştefan”), calitatea participanţilor, resursele la dispoziţie şi impactul educaţional, mai ales că întreaga activitate se desfăşura sub egida manifestărilor consacrate sărbătoririi Centenarului Cercetăşiei în România, simultan cu toate celelalte „camp-uri” din ţară.

Odată detaliile stabilite şi sarcinile împărţite, nu mai aveam decât să ne „facem lecţiile“ şi să ne pregătim pentru tabără. Firesc au început să apară şi problemele, în special legate de instructori, materialele necesare şi fondurile băneşti (farmecul şi frumuseţea vieţii de cercetaş) pe care a trebuit să le rezolvăm cu ajutorul dezinteresat al colegii noştri din activitate şi al lui Gică Stuparu (fost cercetaş). Şi uite aşa, cu probleme şi rezolvări, unele la „mustaţă”, a venit şi sfârşitul lunii iulie şi data începerii taberei.

Am plecat cu Jerome cu o zi înainte pentru şedinţele tehnice şi activităţile pregătitoare cu staff-ul taberei. Pe unii îi cunoscusem în iunie (Petronela, Titus, Eugen), iar ceilalţi s-au dovedit a fi oameni de aceeaşi înaltă factură: serioşi, atenţi la detalii, neobosiţi şi permanent plini de idei (Alexandra, Cristi, Dan).

A doua zi au sosit şi ceilalţi doi instructori ai noştri, Radu

Totul a început în urma unui telefon primit de la Petronela Petrea, responsabil naţional pentru dezvoltare organizaţională a ONCR, care ne-a lansat provocarea de a participa la o tabără regională („camp” în limbaj „cercetăşesc”). Nu prea aveam idee ce se vrea (neştiind detaliile activităţii şi potenţa organizaţiei), însă după câteva schimburi de informaţii cu Titus Hen, şeful centrului local al Cercetaşilor României din Paşcani (organizatorul şi sufletul „camp-ului”, am înţeles ce ne va aşteapta.

Ne-am făcut un plan de acţiune (ca nişte foarte buni cercetaşi) şi ... cu entuziasm şi voie bună, la treabă!

Am avut, aşa cum era şi normal, o întâlnire de coordonare în luna iunie, pe meleagurile moldave, undeva printre dealurile Hârlăului, la Poiana Deleni, acolo unde urma să se desfăşoare activitatea. Împreună cu Petrică, locotenent-colonel (r) Petru Bodnar şi organizatorii responsabili din partea ONCR am reuşit să facem lumină în vălmăşagul organizatoric, chiar dacă ne-a plouat ca-n tinereţe (parcă cineva a vrut să ne aducă aminte că asta e „vremea cercetaşului” ). Am luat contact cu zona „ostilităţilor”, am aflat detalii importante privitoare la scenariu

7

PARTENERIAT

centrelor locale din Moldova, campul fiind dedicat cercetaşilor „temerari” (11-14 ani) şi „exploratori” (15-18 ani). Organizarea primirii a fost originală, adecvată scenariului. Dincolo de bannerul de lemn cu inscriptia „Răzeşii lui Ştefan” instalat la intrare, scenariul a fost unul atractiv şi haois în acelaşi timp: fiecare lot era întâmpinat de un „răzeş” echipat adecvat, care vestea prin goarnă celorlalţi „locuitori ai cetăţii” despre sosirea „răzeşilor”.

Cercetaşii s-au mişcat rapid, şi-au instalat corturile şi în câteva ore toată poiana s-a umplut de corturi şi de steaguri ale centrelor locale participante.

La primul nostru contact direct cu Cercetaşii Romaniei, am avut parte de multe surprize plăcute. Una dintre acestea a fost faptul că toată „suflarea” rostea în cor „Tatăl Nostru” înainte de fiecare masă, după care urma urarea de poftă bună. Cu urarea de la servirea mesei era o chestie „grea”, căci Alex, unul dintre „răzeşii” din Valea Lupului, fiind totodată şi o „ţestoasă atomică” de frunte, era mai mereu primul care dădea tonul strigând „Poftă, Poftă”, la care cei prezenţi răspundeau în cor cu deviza cercetăşească „Bunăăă!”.

Festivitatea de deschidere a taberei a avut acea magie specifică cercetaşilor din întreaga lume, presărată cu cântece, îndemnuri şi devize rostite de participanţi. Cu acest prilej, noi am fost acceptaţi oficial în rândul voluntarilor cercetaşi şi am primit câte o eşarfă specifică, cu inscripţia „Voluntar”, purtată toată perioada. O astfel de deschidere oficială nu se putea încheia altfel

şi Cornel şi am trecut repede la treabă, căci erau multe de făcut.

Nu vă spun ce bună dispoziţie şi ce implicare am constatat în prima parte a zilei când cu toţii am curăţat balta de vegetaţie, pentru a face un fel de culoar care să ne permită să deplasăm cercetaşii pe mijloacele improvizate (noroc că am avut două bărci şi nişte grape speciale de drenat fundul apei).

După amiază eu am plecat cu Titus să facem recunoaşterea traseelor pentru drumeţie („hike” în limbaj cercetăşeşc) şi verificarea comunicaţiilor cu punctele de verificare. Jerome a îndeplinit funcţia de releu, asigurând legătura dintre puncte şi cu tabăra. Ne-am mişcat bine şi am reuşit să trecem prin majoritatea punctelor de verificare, iar legătura radiotelefonică s-a dovedit a fi, cum ne aşteptam de altfel, cu sincope! În acest timp, Radu şi Cornel au ridicat azimutele pentru deplasarea pe timp de noapte şi au făcut crochiurile necesare patrulelor de cercetaşi.

Ne-am asigurat că nu vom pierde nicio patrulă în noapte - nu puteam exclude o asemenea posibilitate - şi am convenit de comun acord ca activitatea să se desfăşoare într-o poiană largă, iar fiecare patrulă să se deplaseze pe un traseu alambicat ce unea punctele de verificare stabilite pe liziera pădurii.

Folosirea busolelor militare şi utilizarea de către fiecare cercetaş a brăţărilor fosforescente urmau să diminueze posibilitatea rătăcirii şi să asigure un climat plăcut şi distractiv.

După amiază au început să sosească loturile de cercetaşi ale

8

PARTENERIAT

decât cu un foc de tabără pe măsură, unde, „Ţestoasele atomice”, patru temerari super-energici, nu au pierdut ocazia de a se da în spectacol, aşa cum de fapt era şi cerinţa momentului.

Ziua I - Mama răniţilor Prima zi de instruire a fost plină de activităţi, chiar dacă a fost o frumoasă şi însorită zi de duminică, care te îndemna la odihnă şi a început cu participarea la slujba creştină, conform principiului spiritual, de bază al mişcării cercetăşeşti mondiale. Între timp, noi am organizat activitatea primei secvenţe de instruire, respectiv acordarea primului ajutor. Am avut ceva dificultăţi în a găsi crengile necesare confecţionării de atele, cârje şi tărgi.

Am reuşit să organizăm şase ateliere distincte, încercînd crearea unei imagini cît mai clare cu privire la micile accidente ce pot fi suferite pe timpul unui hike, în teren frîmântat, acoperit.

Astfel, cercetaşii au învăţat să acorde primul ajutor în cazul producerii de entorse, luxaţii şi fracturi ale membrelor inferioare şi superioare, efectuarea hemostazei, transportul rănitului pe braţe sau pe targa improvizată.

Aşa cum era de aşteptat, cercetaşii au fost încântaţi de cele învăţate, iar noi am fost impresionaţi de disciplina cercetăşească.

Pentru descongestionarea zilei următoare, de comun acord cu Titus, am modificat puţin programul şi parte din activtăţi au fost desfăşurate şi în după amiaza primei zile. Jerome a fost principalul „vinovat” la atelierul de confecţionare a mijoacelor improvizate destinate trecerii cursurilor de apă. Dincolo de denumirea prea pompoasă a activităţii, este de subliniat că la baza activităţii a stat confecţionarea de plute din peturi şi deplasarea pe balta din incinta spaţiului de cazare. Scenariul de desfăşurare a fost identic în ambele zile, astfel încât dacă în prima fază toţi cercetaşii au dat dovadă de interes şi seriozitate maximă pe timpul confecţionării plutelor, etapa a doua a făcut „toţi banii”, participanţii distrându-se copios căci ce poate fi mai de dorit la sfârşitul lui iulie decât o bălăceală serioasă!

O dată cu apropierea înserării am trecut la pregătirea ultimei activităţi din prima zi de instruire, iar „răzăşii” erau tare nerăbdători să parcurgă modulul de deplasare pe timp de noapte. În timp ce Radu a instalat liderii în punctele de verificare, eu am rămas cu Jerome şi Cornel să dăm toate instrucţiunile necesare, explicând în detaliu ce presupune o astfel de activitate, care sunt principalele funcţiuni în cadrul patrulei şi ce anume trebuie avut în vedere pentru a reuşi deplasarea pe traseu.

Aşa cum era de aşteptat, chiar dacă explicaţiile au fost completate cu răspunsurile la întrebări, pe lângă patrulele care au reuşit să parcurgă întregul traseu şi să identifice toate punctele din crochiu, au fost şi patrule mai puţin „norocoase”. Una dintre acestea a pornit în traseu, cu mult entuzisam caracteristic vârstei, însă cu o eroare de 1800, chestiune de care şi-au dat seama abia după parcurgerea primului segment din crochiu.

Ziua II - Plutire liberă spre adăpost Şi această zi a debutat în forţă, cu mai multe ateliere desfăşurate simultan: eu am condus atelierul de confecţionare a adăposturilor improvizate, Radu a condus atelierul de orientare după detaliile din teren, iar Cornel şi Jerome au avut parte de

distracţia cea mare, conducând atelierul de confecţionare plute.

După masa de prânz, activităţile au continuat în aceeaşi organizare, cu menţiunea că cercetaşii exploratori au desfăşurat alte activităţi, iar atelierul de construire a adăposturilor s-a desfăşurat spre seară, urmând să doarmă în bivuac.

Dacă disciplina a fost o chestiune normală la cercetaşii temerari, fără să greşesc afirm că la exploratori asta a fost o provocare, de altfel specifică adolescenţilor rebeli ai zilelor noastre, dar parcă şi noi am fost ca ei... Degeaba am discutat şi am insistat ca imediat după masa de seară să începem deplasarea spre locul de amenajare a bivuacului spre a evita

construirea adăposturilor pe întuneric, pentru că am reuşit să plecăm din locul de campare abia după apusul soarelui.

Ceea ce merită spus este faptul că unii au reuşit confecţionarea adăposturilor, insistând să respecte principiile de bază însă cu adoptarea unor forme originale. Esenţial este faptul că au petrecut cu certitudine o noapte memorabilă.

După finalizarea amenajării adăposturilor şi pregătirea pentru odihnă am făcut o scurtă şedinţă de instruire cu comandanţii patrulelor pentru clarificarea principalelor aspecte referitoare la drumeţia de a doua zi. Chiar dacă întrebările lor au fost pertinente, multe din răspunsuri nu şi-au găsit aplicabilitate a doua zi, cu toate consecinţele ce au decurs de aici...

9

PARTENERIAT

Dimineaţa, după răsăritul soarelui, m-am deplasat împreună cu Titus să verificăm dacă s-au respectat măsurile de siguranţă indicate, respectiv dacă plantoanele sunt vigilente sau dorm în post.

Ne-am furişat printre tufe mari de ferigă şi urzici ocolind locul de campare spre a ajunge într-o poziţie mai înaltă care să ne permită să observăm ce fac cercetaşii.

Ne-au cam deconspirat câinii din zonă, dar un aspect pozitiv a fost faptul că o cercetaşă planton a venit la limita locului respectiv spre a vedea dacă nu cumva se apropie cineva de bivuac, ulterior celelalte plantoane s-au deplasat în direcţia opusă pentru a asigura protecţia circulară. A fost interesant să c o n s t a t ă m c ă a u în ţ e l e s c e î n s e a m n ă responsabilitatea asigurării securităţii celorlalţi.

Ziua III – Dansând în ploaie O dată cu dimineaţa, au început pregătirile tuturor pentru hike, drumeţie planificată de Titus a se desfăşura pe două trasee distincte, conform grupelor de vârstă. Aşa cum se întâmplă de regulă, Murphy cu legile lui este prezent tocmai atunci când nu este de dorit. Chiar dacă am discutat seara, în detaliu, cu comandanţii patrulelor de exploratori, aceştia, cel mai probabil din inocenţa vârstei, au respectat aleator indicaţiile primite, reuşind în final să parcurgă întregul traseu de peste 20 km în teren frământat şi acoperit. Şi pentru că nu se putea întâmpla altfel, ar fi fost probabil anormal să nu plouă, şi încă torenţial. Norocul exploratorilor a fost că Bahluiul s-a umflat după ce au reuşit traversarea acestuia. Parcursul nu a fost unul uşor, însă faptul că unii dintre ei mai participaseră anterior la astfel de drumeţii a fost un mare plus.

Eu am fost destinat să asigur cel mai îndepărtat punct de verificare, unde nu era posibilă realizarea legăturii nici prin radio, nici telefonică. La un moment dat, doi pădurari m-au anunţat că au

primit o avertizare meteo de furtună, sfătuindu-mă să plec pentru că altfel risc să nu mai ies cu maşina din zonă decât peste vreo săptămână. Am mai stat vreo oră după care am plecat cu reţineri în suflet căci ştiam din experienţă cum este să ajungi la un punct de verificare şi să nu găseşti pe nimeni, mai ales pe o vreme rea.

De aici încolo lucrurile au luat o întorsătură nedorită, însă finalul nu putea fi altfel decât unul fericit. Ajuns într-o zonă cu semnal radio, l-am contactat pe Jerome - radioreleul nostru cerându-i să-i comunice lui Radu, aflat cel mai aproape de punctul meu de verificare, să coboare şi să aştepte cercetaşii (care oricum ajungeau ulterior la el). S-a dovedit că a fost o iniţiativă bună, deoarece exploratorii se opriseră sub un copac în zona unde trebuiau să mă găsească şi erau în confuzie privind ce urmau să facă în continuare. Radu i-a însoţit ulterior, cu toţii ajungâng cu bine în tabără.

La scurt timp după ce am vorbit cu Jerome, am ajuns şi eu în tabără unde am aflat că una dinte patrulele de temerari s-a rătăcit în pădure. Ruptura s-a produs ca urmare a confuziei create de multitudinea de drumuri din pădure şi cel mai probabil din cauza lipsei reperelor. Cornel mi-a comunicat prin staţie că a plecat deja în pădure să-i caute, iar noi am organizat în timp scurt o coloană de maşini cu care să ne deplasăm în zonă pentru a trece la scotocirea pădurii.

Cum întotdeauna o rezolvare vine de la sine, unul dintre copiii cercetaşi din grupul rătăcit, localnic, a venit cu ideea deplasării pe liziera pădurii până la prima bornă forestieră, iar comunicarea datelor înscrise pe aceasta ar putea duce la stabilirea cu exactitate a locului unde se găsesc. Odată borna identificată şi comunicarea datelor prin radio, Cornel s-a deplasat la mănăstirea din zonă şi, cu bunăvoinţa stareţului, a fost împrumutat un microbuz.

Contactarea ocolului silvic care avea harta cu dispunerea bornelor în teren a dus la localizarea şi

10

PARTENERIAT

Şi în final, la „Centenar” În faza finală a camp-urilor regionale cercetaşii s-au deplasat la Mogoşoaia, pentru campul naţional, elementul de vârf al tuturor manifestărilor.

Pe 1 August a avut loc deschiderea oficială a camp-ului naţional unde au participat peste 800 de cercetaşi din ţară şi din străinătate, inclusiv din Argentina. La această manifestare am avut onoarea să particip, însoţindu-l pe preşedintele ACMRR, Colonel (r) Viorel Drenea, fiind astfel un prilej deosebit pentru dumnealui de a lua pulsul direct de la participanţi cu privire la impactul activităţilor organizate şi desfăşurate de noi. Şi fiindcă am ajuns mai devreme decât ora stabilită pentru deschiderea oficială, nu am pierdut ocazia şi am mers să-i vedem şi pe „Răzăşi”.

Ajunseseră cu puţin timp înainte şi erau în plin proces de instalare a corturilor. Câţiva m-au recunscut şi mi-au răspuns la salut „Răzeşi - Gata oricând!”, zâmbind cu gurile până la urechi.

Este în tradiţia cercetaşilor să nu rateze nicio şansă şi întâmplător sau nu, consecvenţi acestui principiu, la Buzău, în foarte scurt timp după aceste activităţi, s-a înfiinţat Centrul Local al Cercetaşilor României cu denumirea „Cercetaşi din Ţara Luanei”. Acum, având cercetaşii nostri la Buzău, nu pot decât să sper că va exista o implicare mult mai numeroasă a membrilor ACMRR în acţiuni şi activităţi orientate spre educarea tinerei generaţii şi transmiterea cunoştinţelor şi valorilor care au făcut din noi, cercetaşii militari, o specialitate militară de elită.

recuperarea patrulei în scurt timp. Şi uite aşa, uzi până la piele, dar mulţumiţi şi fericiţi, „Răzăşii” au încheiat încă o activitate de pregătire.

După cină, împreună cu noii noştri prieteni, Titus, Cristi, Eugen, Dan, am purtat mai multe discuţii, reieşind că cel mai probabil vom mai fi invitaţi la astfel de activităţi, concluzia lor fiind că ar fi tare binevenite nişte seminarii de pregătire a liderilor adulţi pe problematica supravieţuirii, recunoscând că multe din deprinderile noastre de cercetaşi militari au o largă aplicabilitate pentru micii cercetaşi.

Cu regret, în dimineaţa zilei următoare ne-am pregătit de înapoiere acasă. Numai că organizatorii au insistat să participăm la un moment festiv dedicat prezenţei noastre în tabără.

Momentul a fost impresionant pe de-a întregul, de la lozincile strigate de cei peste 100 de cercetaşi, adulţi şi copii, şi până la momentul strângerii mâinii fiecăruia dintre ei. Am profitat de această festivitate ad-hoc şi am înmânat principalilor „vinovaţi” de participarea noastră câte o insignă ACMRR, simbolul asociaţiei noastre.

Chiar dacă unii membri ai ACMRR au fost sceptici referitor la posibilitatea participării cu succes la o astfel de activitate, pot să afirm acum că în final a fost un mare câştig pentru ambele părţi: pentru asociaţie a fost o oportunitate deosebită de a transmite tinerilor din experienţa şi cunoştinţele noastre şi de a promova valorile împărtăşite de toţi membrii ACMRR, iar pentru micii cercetaşi a fost o activitate inedită, din care au învăţat multe şi mai ales au înţeles că cercetăşia este o activitate completă şi complexă.

11

ISTORIE

Câteva din reperele istoriei Companiei/Batalionului 386 Cercetare

Cercetaşii de dincolo de pod (2) Continuare din numărul nr. 1/2013

Colonel (r) dr. Costel OLTEANU

Partea I a acestui articol s-a referit la perioada cuprinsă între înfiinţarea primelor elemente ale viitorului B. 386 Cc. până la revoluţia din decembrie 1989, autorul evidenţiind principalele etape de dezvoltare ale acestei structuri militare, tumultul unei vieţi de unitate deosebite, realizările pe plan profesional şi multe alte aspecte care acum, pentru noi cei care citim aceste rânduri, sunt de domeniul trecutului, intrând în istorie... În acest număr este consemnată perioada 1990-2005.

Vă dorim lectură plăcută!

Redacţia

În aprilie 1990, este numit la comanda companiei căpitanul Olteanu Costel, ofiţer care a făcut parte din nucleul iniţial de cadre care au constituit subunitatea şi care a revenit acasă după perioada studiilor în Academia Militară, respectiv când a îndeplinit funcţia de şef al cercetării Regimentului 2 Mecanizat din Bucureşti. Încă de la constituirea unităţii, cadrele şi militarii în termen au fost pregătiţi şi ca paraşutişti, executând paraşutări de şcoală, de antrenament şi tactice, din avioane AN-2, AN-26(24), C-130 (după intrarea lor în dotarea aviaţiei militare româneşti) şi elicoptere MI-8(17), ziua şi noaptea, în condiţii meteo normale sau grele, în teren şes cu şi fără obstacole sau impropriu. În luna iulie 1992, pe fondul transformărilor care au urmat Revoluţiei din Decembrie 1989, compania se restucturează, primește o nouă denumire - Compania 386 Cercetare în Dispozitivul Inamicului prin Paraşutare (Cp. 386 Cc. Dpz. Inm. Pşt.) şi un nou stat de organizare, în care se regăsesc, pe lângă funcțiile din comanda companiei, 5 grupuri de cercetare în dispozitivul inamicului prin paraşutare, 2 grupuri specializate de cercetare geniu şi cercetare chimică – profesionalizate, încadrate cu ofiţeri şi subofiţeri, 2 companii de cercetare încadrate cu militari în termen, subunităţi de asigurare de luptă, subunităţi şi formaţiuni logistice.

Sunt uşor de sesizat diferenţele structurale şi implicaţiile în activitatea curentă a unităţii şi în îndeplinirea misiunilor generate de apariţia subunităţilor profesionalizate și

complexitatea procesului instructiv-educativ a acestora.

Pregătirea militarilor se diversifică, capătă noi valențe, iar sarcinile de instruire pe linie de specialitate cresc an de an şi sunt confirmate la verificări, controale şi pe timpul participării la tot mai multe aplicaţii tactice.

Pe 29.04.1995, unitatea a sărbătorit, în cadru festiv, 15 ani de la înfiinţare. Cu acest prilej, s-a dat citire Ordinului de transformare a Cp. 386 Cc. Dpz. Inm. Pşt. în Batalionul 386 Cercetare (B. 386 Cc.).

B. 386 Cc., la înfiinţare, a fost subordonat Armatei a 2-a, ulterior a intrat în subordinea Corpului 10 Armată Teritorial, Iaşi, care avea ca şef al informaţiilor pe colonelul Moraru Dănuţ, apoi prevestitor, probabil, a ceea ce va urma - Statului Major al Forţelor Terestre, care avea ca șef al informațiilor pe colonelul Idoraşi Cornel.

Misiunile B. 386 Cc. vizau procurarea de date si informaţii despre adversar, teren, condiţiile hidrometeorologice,

12

ISTORIE

dotate atât cu staţii pe unde scurte (legătura cu baza), cât şi ultrascurte (legătura în cadrul grupului).

Unitatea este dotată cu mijloace de conducere a zborului şi paraşutărilor, de asigurare a acestuia, cât şi de transport a paraşutelor. Aceasta dispunea de complete de paraşute pentru personal, clasice sau de înaltă performanţă, pentru realizarea pătrunderii, în dispozitivul agresorului, în condiţii de siguranţa şi cu materialele necesare îndeplinirii misiunii, precum şi de complete - sistem de paraşute cu platformă amortizoare, cât şi teleghidate pentru paraşutarea tehnicii şi materialelor necesare. Pentru a respecta adevărul istoric, trebuie consemnat faptul că nu întotdeauna cantitatea şi calitatea acestor mijloace era cea cuprinsă în organigramă sau solicitată.

Armamentul şi muniţia personalului se rezumau numai la armament de infanterie de foc şi alb, cu glonţ şi schije, individual sau de grupă, semiautomat, automat sau reactiv - pistol calibru 9 mm., puşcă automată şi puşcă mitralieră calibru 5,45 mm., puşcă semiautomată cu lunetă calibru 7,62 mm., aruncător de grenade antitanc portativ, A.G.-7, grenade de mână şi altele. Această dotare nu excludea folosirea şi altor tipuri de armament, în funcţie de necesităţile îndeplinirii misiunii.

Pregătirea pentru luptă urmărea realizarea,

starea comunicaţiilor şi telecomunicaţiilor, situaţia de radiaţie, chimică şi sanitaro-epidemiologică şi resursele materiale, precum şi executarea unor acţiuni cu caracter deosebit.

Pentru aceasta B. 386 Cc. avea o structură organizatorică suplă: comandamentul (comanda batalionului, statul major, compartimente de conducere a instrucţiei de paraşutare și compartiment financiar-contabil), subunităţile de asigurare de luptă, subunităţile de luptă (două companii de cercetare profesionalizate, încadrate cu ofițeri și subofițeri și o companie de cercetare încadrată în principal, cu militari angajaţi pe bază de contract şi militari în termen), subunități și formațiuni de logistică.

Fiind o unitate ale cărei misiuni solicitau o mare mobilitate a elementelor de cercetare de valoare mică, pentru care terenul, anotimpul şi vremea să nu creeze obstacole, asigurarea cu tehnică de automobile s-a axat pe autoturisme de teren, motociclete şi autocamioane.

O pondere aparte o aveau mijloacele de comunicaţii reprezentate prin autostaţii şi autospeciale în gama undelor scurte, necesare constituirii grupului radio în scopul realizării legăturii radio cu elementele de cercetare aflate în misiune şi cu eşalonul superior. Se subînţelege că grupurile de cercetare erau

Aprilie 2000, De la stânga la dreapta: pe rândul 1: col. Dragomir Aurelian, mr.(r) Atomei Ştefan, col.dr. Dumitrescu Octavian, col. Olteanu Costel, gl.bg.(r) Chiriac Mihai, col. (r) Gavrilă Costică, mr (r) Jianu Marian,; pe rândul 2: lt.col. Caziuc Gheorghe, plt.adj. Manolescu Vasile, mr. Nicolescu Constantin, lt.col. Corbuleac Marian, col. Marinescu Dumitru.

13

ISTORIE

Cheia, Prahova, 1983, în tabăra de instrucț ie, iarna

zona predilectă era Predeal (cabana Vânătorilor de Munte) sau Soveja, pentru scafandrerie, Constanţa și Eforie, iar pentru instrucţia la apă, lacurile Jirlău, Fulga etc.

Pas cu pas, beneficiind și de experienţa anterioară, B. 386 Cc. şi-a câştigat un binemeritat renume, fapt concretizat în găzduirea diferitelor vizite de lucru, schimburi de experienţă, activităţi de instruire în comun cu alte armate sau activităţi demonstrative prezentate cu diferite prilejuri.

Pe această linie pot aminti câteva evenimente reprezentative: vizita şefului Statului Major al Trupelor de Uscat din armata franceză, generalul Monchal, în mai 1996, căruia i-au fost prezentate exerciţii ce au cuprins aspecte din principalele activități de instruire ale cercetaşilor unităţii; în 21 februarie 1997, oaspete al unităţii a fost domnul. Keith Reigart, Ataşatul Militar Adjunct al Apărării pentru Trupele de Uscat ale S.U.A; desfăşurarea, între 8-20 iunie 1997, a unor activităţi complexe de instruire în comun, pe linie de specialitate, cu o subunitate de cercetare americană compusă din 3 ofiţeri şi 5 subofiţeri; schimb de experienţă pe linia organizării şi desfăşurării activităţii de planificare şi execuţie a activităţii de informaţii, între 14-17 septembrie 1999, cu o delegaţie de cadre din Şcoala de Informaţii a SUA din Fort Huachuca şi vizita Excelenţei sale, Ambasadorul SUA în România, domnul Rosepeppe. Chiar dacă aprecierile superlative ale oaspeţilor la adresa militarilor unităţii au cuprins şi

dezvoltarea/menţinerea capabilităţilor operaţionale necesare îndeplinirii atribuţiilor/misiunilor în timp de pace, în situaţii de criză şi pe timp de război şi cuprindea pregătirea de comandament și pregătirea trupelor.

Beneficiind de un fond uman foarte bun, de tinerețe debordantă, obiectivele pe linia instruirii erau, an de an, o provocare continuă. Formele de instruire atractive și spectaculoase, dar grele și riscante în același timp, adaptate la specificul misiunilor de cercetare, au făcut din calitatea procesului instructiv-educativ o constantă comportamentală a tuturor militarilor angrenați în executarea acestuia, iar rezultatele nu s-au lăsat așteptate.

Unitatea dispunea de o foarte bună bază materială de instrucţie, compusă din săli de specialitate, poligon automatizat de tragere cu armamentul din dotare, de instrucţie genistică şi de trai în condiţii de izolare (dispuse la aproximativ 1 kilometru nord de cazarmă), minibază de pregătire specifică la sol a paraşutiştilor, porticuri de gimnastică și terenuri de sport. Pentru executarea paraşutărilor, batalionul utiliza aerodromul militar Boboc, aerodromul cu pistă de pământ Buzău şi diferite raioane dispuse în apropiere (Cochirleanca, aerodrom Buzău, pădurea Spătaru, pădurea Frasinu, lacurile Jirlău, Mihăileşti, Balta Albă, lunca râului Buzău etc.). Pentru desfăşurarea taberelor de instrucţie cu specific de alpinism, se utilizau facilităţile din zona Cheile Râşnoavei, Brădet şi Renţea, pentru instrucţia pe schiuri,

14

ISTORIE

şi nu o înţeleg nici acum, dar … totul este istorie. Începând cu 1 iulie 2001, comandant al Bz. 15 Instr. Cc. a fost numit locotent-colonelul Drăgan Marian, iar pe 1 februarie 2002, colonelul Mihalcea Ionel îl înlocuieşte, avându-l, ca şef de stat major, pe locotenet-colonelul Crăciun Marcel. La 1 iulie 2004, la comandă este numit colonelul Marin Cioranu, ofiţer cu vastă experienţă pe linie de cercetare, venit din fruntea B. 528 Cc. şi care, pe 31 iulie 2005, primeşte ordinul de desfiinţare a unității.

Se poate afirma, fără teama de a greşi, că în cei 25 de ani de existenţă, în cadrul unităţii de cercetare fie companie, batalion sau 1996 - Ambasadorul SUA în România, domnul Rosepeppe, bază de instrucţie - s-au semnând în cartea de onoare a unității format şi au parcurs diferite trepte în perfecţionarea o doză de politeţe, am certitudinea că, în cea mai mare parte a lor, deprinderilor lor, în una dintre cele mai nobile specialităţi, zeci de au fost sincere. Începând cu luna februarie a anului 1998, unitatea a cadre şi mii de militari în termen. Tinereţea personalului şi boala primit ordin să instruiască militari în termen care, după numită „cercetare”, boală devenită, în timp, epidemie parcurgerea ciclului 1 de instrucţie, erau mutaţi în toate molipsitoare, pentru cea mai mare parte a cadrelor şi militarilor în unităţile/subunităţile de cercetare din Armata României (la termen, a determinat rezultate deosebite dublate de mari început, numai pentru instruirea cercetaşilor în dispozitiv prin satisfacţii personale de partea ambelor grupări. Oare se putea paraşutare şi ulterior, din toamna anului 1999, și pentru ceilalţi altfel? Nu ar fi fost posibil! Frumuseţea aspră a acestei specialităţi, cercetaşi). Această activitate a presupus o muncă susţinută de frumuseţe dezvăluită, pe măsura acumulării cunoştinţelor preluare şi amenajare a noi spaţii de cazare, hrănire, instruire, teoretice şi deprinderilor practice, treptat, treptat, în toată păstrare a tehnicii, dotare cu transportoare de cercetare, splendoarea. „Iubeşte-ţi meseria şi fă-ţi din specialitatea ta un mitraliere de 14,5 mm., creşterea necesarului de aparatură cult!”, a fost drogul administrat primelor serii de ofiţeri ce au artileristică etc. Se deduce foarte uşor efortul depus pentru încadrat această unitate de către lectorul de cercetare din Şcoala întocmirea a noi documente de conducere a instrucţiei. Efortul Militară de Ofiţeri Activi, locotenent-colonelul Gavrilă Costică şi intens al personalului unităţii nu a fost nici pe departe sprijinit, la sub a cărui influenţă au acţionat continuu aceştia. Antidotul nivelul necesarului, de eşalon superior, mai ales în partea a doua acestei boli nu a fost găsit niciodată. (Poate nici nu s-a dorit!) a anului 1999. Din acest moment, a fost nevoie de detaşarea unor instructori - ofiţeri şi subofiţeri, din alte unităţi şi subunităţi care să suplinească lipsa instructorilor cercetaşi, specialişti în cercetarea la contact (pe autoturisme sau transportoare blindate). Această sarcină a influenţat puternic nivelul de operativitate al batalionului, fapt pentru care, iniţial, am considerat-o temporară. Această „temporaritate” s-a dovedit, de fapt, a fi permanentă, B. 386 Cc. fiind transformat în Baza 15 Instrucţie Cercetare - Bz. 15 Instr. Cc. (1 iunie 2001, în baza dispoziţiei şefului S.M.G. din 14 mai 2001).

Explicaţia acestei noi deveniri nu am reuşit să o înţeleg nici atunci

15

E IROTSI ISTORIE

Scurtă istorie a paraşutei în Armata Română (2) Continuare din numărul nr. 1/2013

Colonel (r) Mihail PÎRLOG

În numărul anterior al revistei autorul a făcut o trecere în revistă a principalelor repere ale introducerii paraşutei, ca mijloc de salvare al piloţilor aeronavelor militare, începând cu data de 23 august 1916 şi până la 10 iunie 1941, momentul înfiinţării primei şcoli de paraşutişti militari din România (de atunci, la această dată, „împătimiţii zborului sub cupola albă de mătase” sărbătoresc „Ziua paraşutiştilor militari”). În partea a doua a articolului, pe care o prezentăm în continuare, autorul a sintetizat principalele elemente ale evoluţiei paraşutismului militar şi paraşutelor militare şi sportive în perioada ce a urmat după 10 iunie 1941 şi până în prezent.

Redacţia

comandă automată avea o lungime de 4 m, la un capăt al lui era prins un cârlig-carabină, care se leaga de avion, iar la celălalt, bila Monel se introducea în cutia de declanşare a paraşutei”1.

Compania mai avea în dotare, pentru paraşutarea armamentului, a muniţiei şi a celorlalte materiale din dotare, saci şi paraşute germane HEINIKE şi, într-un număr restrâns, paraşute poloneze.

Faptul că paraşuta IRVIN, cu deschidere instantanee, a fost concepută pentru salvarea piloţilor, cu o estimare de un incident la o sută de paraşutări, pentru paraşutiştii care executau zilnic sute de lansări, procentul era mai mult decât nesatisfăcător.

Locotenentul Ştefan Şovert, după luni de studii şi calcule a reuşit să modifice paraşuta IRVIN, cu deschidere instantanee şi să o transforme într-o paraşută cu deschidere progresivă. „Paraşuta IRVIN model Şovert” a fost brevetată ca invenţie prin Decretul nr.

928 din 3 aprilie 1943.2 Deşi a dat tributul de sânge pentru apărarea părţii de nord a Bucureştiului în august 1944, batalionul de paraşutişti a fost desfiinţat în februarie 1945, din ordinul Comisiei Aliate de Control (compusă din reprezentanţi ai URSS).

La 1 noiembrie 1950, paraşutismul militar românesc avea să renască.

Paraşutele luptătorilor care coboară din cer La 10 iunie 1941 s-a înfiinţat prima şcoală de paraşutişti militari din România (D.M.Nr.93/1941 a SS. al Aerului, Ordinul de zi nr. 95 al C.I.A. şi Ordinul Statului Major al Aerului nr. 3962), pe lângă Centrul de Instrucţie al Aeronauticii şi va funcţiona sub denumirea de companie de paraşutişti. La câteva zile după deschiderea şcolii, directorul şi proprietarul fabricii de paraşute IRVIN, Victor Puşcariu, a prezentat conducerii militare de atunci paraşuta IRVIN de 24 de panouri, cu „deschidere instantanee”, o noutate în materie. Această paraşută a intrat ulterior în dotarea subunităţii. Primele salturi ale paraşutiştilor militari s-au efectuat în iulie 1941, pe aerodromul Popeşti-Leordeni (Bucureşti), de la înălţimea de 500 m. În februarie 1942 a intrat în dotare paraşuta IRVIN cu 28 de panouri (şi 28 de suspante), cu deschidere instantanee. Avea o greutate de 9,5 kg, o viteză de coborâre de 4,26 m/s. Diametrul voalurei deschise era de 8,53 m, suprafaţa de 57,40 m2 , fiind construită din 112 panouri mici. Lansările s-au executat din avioane JUNKERS-52, de la înălţimea de 200 m.

Deschiderea paraşutei se efectua cu ajutorul comenzilor automate sau manuale, confecţionate din oţel. „Cablul de

16

ISTORIE

- Paraşutele confecţionate până în prezent, pot fi folosite în bune condiţii, întrucât ele s-au dovedit corespunzătoare la probe şi nu au dat incidente” 7.

Pe o notă raport a comandantului batalionului de paraşutişti, şeful de stat major al F.A.M. vine să sublinieze preocupările pentru perfecţionarea mijloacelor de paraşutare. În ea se solicita ca Regimentul 8 Aviaţie să pună la dispoziţia Batalionului de Paraşutişti, la Buzău, pentru 2 zile, un avion JU-52. „Batalionul de Paraşutişti are nevoie de acest avion pentru a încerca prin lansări practice paraşutele simple şi duble cu hamuri de mătasă naturală (confecţionate în ţară), iar specialiştii Batalionului să-şi dea avizul dacă aceste paraşute vor putea fi date sau nu spre întrebuinţare” 8 Performanţele paraşutei „Aurel Vlaicu” nu erau deosebite.

Avea o deschidere instantanee (3-4 s), ceea ce producea contuzii permanente pe umeri datorită şocului la deschidere. Şi viteza de aterizare era mare (5-7 m/s), producând un şoc la contactul cu solul de 110-120 kgf. Un alt inconvenient era faptul că pe timpul coborârii cu paraşuta deschisă se produceau balansuri cu amplitudine de până la 45º, care se stăpâneau cu greu, mai ales la aterizare, unde puteau fi foarte periculoase, îndeosebi dacă prindeau paraşutistul pe ramura coborâtoare a acestui balans.

Dacă paraşutistul mai era dotat şi cu un container individual acroşat pe sistemul de suspensie, aterizarea devenea şi mai periculoasă. Era necesar să se găsească soluţii de rezolvare.

Pe baza unei documentaţii sovietice, colonelul Ion Ţetcu, inspector paraşutist, împreună cu inginerul Pascal, au reuşit să realizeze o paraşută cu performanţe mult mai bune, paraşuta T.P.5. Aceasta avea 24 de suspante şi era de formă pătrată.

Caracteristicile de construcţie şi modul de funcţionare îi asigurau o mai mare stabilitate în aer pe timpul coborârii, şocul la deschidere fiind mult diminuat datorită deschiderii progresive, iar viteza de aterizare era de numai 4-5 m/s.

Paraşuta T.P.-5 a intrat în înzestrare în 1953 şi a rămas singura paraşută în exploatare, pentru paraşutiştii militari, din anul 1955 şi până în anul 1970, timp în care s-au executat mii de paraşutări, numărul de incidente şi accidente fiind foarte mic.

Totuşi, ca un impediment, paraşuta T.P.-5 nu avea dispozitiv de largare, astfel că vântul, „duşmanul” dintotdeauna al paraşutiştilor la o viteză de peste 5-7 m/s, le punea în pericol viaţa, datorită fenomenului de târâre, care putea provoca accidente grave îndeosebi în teren accidentat. Pentru a preîntâmpina aceste situaţii, s-a experimentat procedeul degajării din sistemul de suspensie la 2-3 m de sol. Acest procedeu a funcţionat până la accidentul mortal al sergentului Ion Cenuşă “care s-a degajat din sistem de la o înălţime prea mare, a căzut din paraşută şi s-a zdrobit de pământ.” 9 şi fruntaşului Varasciuc Vasile care „în ziua de 16 iunie 1955, în procesul pregătirii de luptă ... îşi pierde viaţa, fiind lovit de obstacole după aterizare...” 10 În urma unor studii şi experimentări efectuate de locotenenţii Cezar Preda, Gheorghe Alexa, Grigore Enescu, maistrul militar Constantin Ionescu, sergenţii Gheorghe Iancu, Ion Negroiu şi alţii, locotenent-colonelul Grigore Baştan a brevetat un

Ministrul forţelor armate, generalul Emil Bodnăraş, a ordonat înfiinţarea unui batalion de paraşutişti la Tecuci, unitate care în 1951 a fost mutată la Buzău. Paraşuta IRVIN, rebotezată Aurel Vlaicu, şi-a continuat istoria.

Pentru dotarea unităţii, comandantul acesteia, maiorul Grigore Baştan, a înaintat eşalonului superior un raport care cerea îmbunătăţirea bazei materiale, deosebit de deficitare pentru nevoile de instruire ale personalului: „Având în vedere nevoile pregătirii de luptă pe anul 1952 în unităţile de aviaţie şi Batalionul de Paraşutişti, este nevoie a se confecţiona până la 01.05.1952 un număr de 200 paraşute pentru antrenament (duble). Paraşutele duble existente (50 bucăţi) sunt insuficiente pentru a se putea desăvârşi pregătirea de luptă a personalului navigant şi mai cu seamă a paraşutiştilor pe anul de instrucţie 1951/52. Rugăm dispuneţi confecţionarea paraşutelor de mai sus la fabrica de paraşute AUREL VLAICU şi repartizarea lor la unităţi.” 3 Locţiitorul şefului M.St.M., generalul-maior A. Florea îl informa printr-o adresă oficială pe comandantul Forţelor Aeriene Militare: „Ministrul adjunct şi Şef al M.St. M. a ordonat să dotaţi Batalionul de Paraşutişti cu materialele necesare antrenării în transportul cu avionul şi în aruncarea efectivelor acestui Batalion cu paraşuta.

Raportaţi M.St.M. măsurile luate până la 08.09.1951”4. În răspunsul Comandamentului Forţelor Aeriene Militare se detaliau măsurile luate pentru dotarea batalionului de paraşutişti : „- Să li se repartizeze permanent un avion JU - 52; -Toate paraşutele duble - 50 bucăţi - de care dispune C.F.A.M. au fost repartizate Batalionului de Paraşutişti.”5 În acelaşi dosar de arhivă găsim menţionate o serie de „Observaţiuni făcute de comisie cu ocazia probelor de lansare”, care au fost efectuate pentru omologarea unui model de paraşută dublă, produs deja de către Fabrica Aurel Vlaicu. Din studiul acestora reiese cât de îndelungat era procesul de omologare a unui prototip de paraşute, chiar dacă el fusese întrerupt de război. „Balansul, viteza de cădere şi viteza avionului din care se face lansarea sunt cele din caietul de sarcini din 1939, întocmit pe baza probelor de omologare” 6.

Deosebit de semnificative sunt şi „concluziunile” reieşite în urma acestei activităţi, semnate de comandantul Forţelor Aeriene Militare, generalul-maior Nicolae Fulga: - „Paraşutele confecţionate conform procesului-verbal întocmit de comisia de recepţie vor fi modificate astfel: - paraşuta de abdomen nu va mai avea paraşută extractoare şi va fi fixată mai jos şi în poziţie orizontală, pentru ca faţa paraşutistului să nu fie lovită în momentul deschiderii paraşutei de către clapa sacului paraşutei; - mânerele pentru declanşarea manuală vor fi vopsite în roşu; - Se va confecţiona o nouă paraşută dublă, cu paraşuta de spate de 28 panouri, iar paraşuta de abdomen de 24 panouri, pentru a se reduce viteza de cădere. Această paraşută va avea însă la deschidere un şoc mai puternic şi un timp de deschidere mai mare;

17

ISTORIE

dispozitiv de largare, care înlătura pericolul de accidentare după aterizare. De atunci largarea paraşutei s-a executat numai după ce paraşutistul lua contact cu solul. În perioada 1961-1965 s-au făcut numeroase studii şi experimentări pentru perfecţionarea tehnicii de paraşutare. Aşa cum am arătat anterior, se experimentaseră cu paraşuta T.P.-5 salturile cu acroşarea unui container individual, dar după omologarea acestuia şi folosirea lui de întreg personalul navigant paraşutist, s-au produs şi incidente: „Pe timpul unei paraşutări în condiţii de luptă caporalul paraşutist Marcu Ion, având containerul cu armament asupra sa, în timp ce parcurgea spaţiul de la avion către pământ cu o viteză medie de 50 m/sec., în momentul când a trebuit să acţioneze comanda pentru deschiderea paraşutei, containerul s-a desprins cu partea inferioară de sistemul de suspensie al paraşutei, făcându-i imposibile caporalului Marcu manevrele. Totuşi, în puţinele secunde care îi mai rămăseseră până la pământ, îşi pune în valoare toate cunoştinţele şi posibilităţile şi la 50 m de sol reuşeşte să se salveze şi să acţioneze în cadrul subunităţii sale conform ordinelor primite.” 11 Necesitatea realizării unei paraşute superioare care să

întocmit proiectul unei noi paraşute care a primit denumirea B.G.7. „După multe studii şi experimentări, aceasta a fost brevetată în anul 1961 cu nr. 41555 şi perfecţionată, ulterior primind denumirea de B.G.7 M cu brevetul nr. 42724 din 1964.

Paraşutările de recepţie au fost executate de colonelul Baştan Grigore, colonelul Plăiaşu Alexandru, colonelul Alexa Gheorghe, colonelul Oţeleanu Neagu, colonelul Alstani Achim, colonelulinginer Ancuţi Iulian, locotenent-colonelul Preda Cezar, locotenent-colonelul Cristache Petre, locotenent-colonelul Gogan Drăgan, colonelul Chiriţescu Ulpiu, maistrul militar Ionescu Constantin şi alţii”12 Paraşuta B.G.-7 a fost folosită pentru prima oară, experimental, într-o aplicaţie tactică în toamna anului 1964 la Întorsura Buzăului. Dar intrarea ei definitivă în înzestrarea paraşutiştilor militari a avut loc după anul 1970.

Paraşuta B.G.-7 răspundea, din toate punctele de vedere, cerinţelor şi categoriilor de paraşutări preconizate (de şcoală, antrenament şi de luptă), anticipând intrarea în dotare în 1979 a avioanelor turbo-propulsare de tip A.N.-24 T, iar mai târziu A.N.26, care au o viteză de paraşutare de 300 km/h. Doar sistemul de deschidere cu stabilizator al acestei paraşute permitea executarea paraşutărilor din acest tip de aeronave, prin trapă, cu armamentul individual şi containere acroşate la sistemul de suspensie.

Paraşuta B.G.-7 prezenta următoarele date tehnico-tactice: timpul de deschidere al paraşutei 2,5-3 secunde, suprafaţa portantă a voalurei 94,995 m/s, viteza de coborâre pe verticală 3,5-4 m/s, greutatea paraşutei 17,800 kg, capacitatea utilă de transport 150 kg, timp de pliaj 30 min. 13 O noutate faţă de paraşutele anterioare, o constituie sistemul de pilotare. Acesta asigură dirijarea paraşutei în plan orizontal pentru a permite paraşutistului să aterizeze într-o zonă pe care o vizează după deschiderea paraşutei. Sistemul de pilotare este compus din 3 fante, practicate în voalura paraşutei principale şi din 3 comenzi, din care două pentru pilotare, iar una pentru deschiderea fantei centrale (la prototipul B.G. – 7 M, această comandă dispare).

Viabilitatea paraşutei era certă, ea fiind în exploatare până în anul 2010, când a fost înlocuită cu alte tipuri de paraşute. B.G. - 7 M a fost preferată de mulţi paraşutişti militari pentru gradul ei de siguranţă şi pentru că a „iertat” multe din greşelile umane făcute în exploatarea ei de-a lungul celor patru decenii de utilizare. În toată această perioadă s-au făcut numeroase încercări de omologare şi de introducere în exploatare şi a altor tipuri de paraşute, care nu au demonstrat însă aceeaşi viabilitate. La rândul ei, şi paraşuta B.G.7 a fost supusă unor modificări care au vizat îmbunătăţirea

asigure stabilitatea corpului paraşutistului imediat după părăsirea aeronavei, pilotarea, transportarea unei încărcături şi o viteză mică la aterizare.

Un colectiv de cadre condus de colonelul Grigore Baştan a

18

ISTORIE

performanţelor sale. În anul 1973 noul prototip va primi denumirea de B.G.-7M. În 1996 a fost necesară schimbarea materialelor din care era confecţionată, fără modificarea parametrilor de zbor ai paraşutei, datorită schimbării profilului sau falimentul întreprinderilor care produseseră până atunci pânza pentru voalură, capota şi chingile paraşutelor.14 În anul 1979 a fost omologată paraşuta P.P.D.-1. Această paraşută a fost proiectă de către Institutul de Cercetare Bucureşti.15 Paraşuta era identică cu paraşuta B.G.-7 M, cu deosebirea că voalura era confecţionată dintr-un material mai dens, de culoare kaki şi avea o suprafaţă de până la 60 m.p.

Performanţele sale erau sensibil egale cu ale paraşutei B.G.-7 M., în schimb greutatea ei era mult mai mică, de 14,5 – 15 kg, iar

voalura, în afara celor trei fante pe care le aveau paraşutele B.G.7 M şi P.P.D.-1, mai avea practicate două fante decupate, diametral opuse celor de pilotare, care pe timpul plutirii, practic anulau efectul de înaintare al paraşutei (paraşuta „nu are viteză proprie de deplasare pe orizontală; la comandare poate obţine o viteză proprie de deplasare pe orizontală de 1 – 2 m/s” 16). Pentru a putea fi pilotată totuşi, proiectantul montase două mânere, pe chingile de faţă, din material textil, prin tragerea cărora ar fi trebuit să se deformeze uşor forma voalurei şi să apară efectul de înaintare, lucru care în mod practic nu prea se întâmpla. În afară de aceasta, materialul voalurei cu o densitate sporită, producea un balans care era mai mare în amplitudine chiar decât cel al paraşutei P.D.D.-1. Un alt inconvenient era faptul că inelul de pe capotă, prin care se trece brida pentru pliajul la paraşutările stabilizate, era confecţionat dintr-un aliaj care conţinea metale uşor maleabile şi din această cauză se deforma uşor după mai multe plieri ale paraşutei sau chiar în şocul deschiderii acesteia, nu mai permitea eliberarea husei după voalură, generând mai multe incidente.

Nici paraşuta P.Sig.-2 nu a avut o evoluţie mai bună.

Aceasta era construită ca orice paraşută de siguranţă rotundă: extractoare, voalură, suspante şi capotă.

Voalura avea o suprafaţă foarte mică, cu o densitate mare şi două fante decupate, care asigurau o oarecare înaintare. Mai avea şi o nesincronizare a cantităţii de aer ce intra sub cupolă şi dimensiunea, probabil prea mică, a orificiului de scurgere, care genera balansuri foarte mari faţă-spate, foarte periculoase în cazul aterizării în balans pe ramura coborâtoare. Din acest motiv mulţi din cei care au făcut parte din comisia de omologare au avut probleme.

Odată cu paraşuta P.P.D.-2 a fost omologată şi paraşuta P.P.D.-2M (nu mai avea mânerele textile, fantele decupate au fost micşorate, efectul de înaintare a rămas tot aproape nul, s-au redus balansul şi glisarea laterală la aterizare sub 10-15 m înălţime). Cu toate aceste îmbunătăţiri, nu a intrat în producţia de serie.

Paraşuta de siguranţă P.Sig.-2M a fost singura care a fost omologată. Această paraşută este asemănătoare cu P.Sig.-2, cu deosebirea că voalura are suprafaţa mai mare, i-au fost schimbate caracteristicile de densitate a voalurei, fapt care a generat reducerea substanţială a balansului şi o mai mare siguranţă la aterizare. Ea a fost în exploatare ca paraşută de siguranţă a paraşutei P.S.D.-2M, sub denumirea de P.Sig.-2. În anii 1988-1989 a fost supusă procesului de omologare paraşuta A-2, proiectată de colonelul inginer Iulian Ancuţi.

Aceasta avea o voalură asemănătoare cu paraşuta B.G.-7M, cu o viteză de coborâre şi de aterizare identice. Singura deosebire era că deschiderea acestei paraşute se făcea prin sistemul forţat, nefiind prevăzută cu paraşută extractoare, cordul fiind legat direct de paraşuta stabilizator. Paraşuta A-2 nu a fost omologată, dar sistemul de deschidere forţat a fost adoptat la paraşuta B.G.-7 M.

dimensiunile de gabarit pliate în capotă erau de asemenea mai reduse. Ca paraşută de siguranţă utiliza tot paraşuta B.G.-3 M. Deşi această paraşută s-a fabricat, după omologare, într-un număr destul de mare, asigurând câte un lot de 50 de paraşute la fiecare din cele 4 regimente de paraşutişti existente, datorită faptului că producea totuşi balansuri destul de ample pe timpul coborârii cu paraşuta deschisă, balansuri care nu puteau fi „domolite” decât de paraşutiştii experimentaţi, s-a evitat să fie dată spre exploatare şi începătorilor, lucru care a dus la oprirea fabricaţiei paraşutei P.P.D.-1.

După P.P.D.-1, a intrat în probele de omologare paraşuta P.P.D.2, cu paraşuta de siguranţa P.Sig-2. Paraşuta P.P.D. 2 era o paraşută asemănătoare cu paraşuta P.P.D. 1 ca mărime a voalurei şi a densităţii materialului. Deosebirea consta în faptul că

19

ISTORIE

Ulterior, în urma executării a câtorva mii de paraşutări s-a demonstrat că acest sistem nu este mai eficient decât cel anterior şi s-a revenit la paraşuta B.G.-7 M cu stabilizator Prototipurile despre care am vorbit, omologate sau nu, au fost rodul muncii, al imaginaţiei şi experienţei celor de la Fabrica de Paraşute Condorul şi de la Institutul de Cercetare al Armatei.

Preocuparea pentru îmbunătăţirea tipurilor de paraşute existente sau crearea altora noi a continuat şi după 1990. S-au făcut astfel încercări cu paraşutele P.P.D.-3 şi P.P.D.-4. care nu au fost finalizate, paraşutele neintrând în fabricaţie. În perioada 2003-2005, au fost omologate paraşutele P.S.P.-1 (Paraşută Standard Principală pentru Personal) şi P.S.P.-2 (Paraşută Standard de Rezervă), paraşute rotunde cu care se dorea înlocuirea „bătrânei” B.G.-7M. Câteva caracteristici tehnico-tactice le recomandă ca fiind paraşutele viitorului apropiat, compatibile cu tehnica similară din ţările membre N.A.T.O.: înălţimea minimă de deschidere - 100 m; viteza orizontală proprie necomandată - 0 m/s; timpul de rotaţie la 360ºmax.14s; viteza la aterizare pentru sarcina utilă de max. 150 daN – 5,5m/s; greutatea totală transportabilă – 150 kg.; aterizarea în

siguranţă, cu şoc suportabil pentru paraşutist, la o viteză a vântului de până la 10 m/s; largarea rapidă a voalurei – max. 3 sec. Pentru a face o comparaţie cu paraşuta B.G.-7M., voalura are aceiaşi suprafaţă, cca. 95 m², iar suspantele sunt mai lungi cu aproape 1 m.

Am prezentat până acum, pe scurt, evoluţia paraşutei rotunde în armata română. Ea va continua să deservească paraşutiştii mulţi ani de aici înainte, mai ales pentru brevetarea acestora şi pentru executarea paraşutărilor de suprafaţă, unde precizia aterizării nu este cel mai important criteriu.

Paraşutele tip aripă Urmărindu-se însă îndeplinirea unor misiuni prin paraşutare, unde precizia aterizării este determinantă pentru succesul acţiunilor, în toate structurile militare care executau pregătirea prin paraşutare, s-a trecut, îndeosebi după 1990, la executarea paraşutărilor cu paraşuta tip “aripă”.

Acest tip de paraşută a fost preluat din paraşutismul sportiv.

Colaborarea dintre paraşutiştii sportivi şi militari se pierde undeva în copilăria paraşutismului din România. Şi asta pentru că la început nu au existat nici paraşutişti sportivi şi nici paraşutişti militari care să execute lansări în scopuri militare, au existat pur şi simplu paraşutişti îndrăgostiţi de zbor.

Din păcate, spaţiul nu permite dezvoltarea prezentării istoriei paraşutei sportive în România, constituind subiectul unui alt demers pe care îl voi face cu siguranţă. Totuşi este necesar să prezint câteva date despre istoria paraşutei tip „aripă”, având în vedere faptul că tot mai mulţi paraşutişti militari fac trecerea pe această paraşută, ea fiind mult mai performantă, pentru îndeplinirea misiunilor forţelor speciale, asigurând precizia aterizării, realizarea surprinderii şi posibilitatea de a ajunge în obiective punctiforme, inclusiv pe clădiri.

Istoria paraşutei tip „aripă” în paraşutismul militar românesc începe în 1982, când Asociaţia Sportivă “Şoimii”Buzău a fost dotată cu paraşutele R.L.-10 şi R.L.12.

La început, prin anii 1970, paraşutele tip „aripă” au fost o simplă curiozitate tehnică, dar prin performanţele deosebite au înlocuit foarte repede paraşutele rotunde din spatele paraşutiştilor experimentaţi. Paraşutele au fost proiectate şi produse de firma Para-Flite Incorporated şi ca o curiozitate, firma nu dădea nici un fel de garanţie în utilizarea paraşutei: „Paraşuta se vinde cu toate defectele inerente şi fără nici un fel de garanţie de vandabilitate sau de folosire a ei în scopuri diverse. Producătorul îşi declină orice

20

ISTORIE

responsabilitate în ceea ce priveşte apariţia oricăror deteriorări, directe sau indirecte, inclusiv provocarea rănirii personale, ca urmare a proastei funcţionări sau a unui defect de proiectare al materialului, al calităţii execuţiei, fie el provocat de neglijenţa producătorului sau a altcuiva.” 17 Trebuie subliniat faptul că între zborul paraşutei tip aripă şi coborârea paraşutei rotunde cu voalura deschisă sunt deosebiri fundamentale. „Paraşutele cu aer comprimat se deosebesc faţă de paraşutele convenţionale sau rotunde în toate privinţele, nu numai ca formă. Acceptarea rapidă a paraşutei pătrate de către paraşutişti a generat o mentalitate greşită sau o rămânere în urmă a noţiunii, deoarece majoritatea paraşutiştilor consideră cupola cu aer comprimat ca doar un alt tip de paraşută. Paraşuta pătrată în realitate se apropie mai mult de un planor plutitor decât de o paraşută convenţională.” 18 Diferenţa constă în aceea că paraşuta convenţională produce o rezistenţă la înaintare şi aproape nici o portanţă, în timp ce paraşuta tip „aripă” în timpul zborului generează o portanţă mult mai mare decât rezistenţa la înaintare.

O caracteristică fundamentală a acestui tip de paraşută este faptul că suspantele sunt ataşate direct la suprafaţa interioară a voalurei. Această metodă a dat naştere la o formă eficientă şi la o traiectorie de planare aerodinamică.

O altă caracteristică rezultată din nevoia deschiderii în mod progresiv a paraşutei, care altfel ar fi explodat. Este vorba de cordul de întârziere a deschiderii (cu o lungime de aproximativ 11 m), care este introdus prin secţiunea centrală a aripii şi prin inelele de ghidare a cordului, fixate la îmbinare suprafeţei inferioare a voalurei cu suspantele. Ulterior acest a fost înlocuit, deschiderea progresivă asigurându-se de sistemul „Slider”.

Concluzionând, pot afirma că paraşutele tip „aripă”, au un profil aerodinamic care generează portanţă datorită zborului de înaintare prin aer. Unghiul de atac al paraşutei se menţine prin lungimea relativă a suspantelor, astfel că bordul de atac se află puţin mai jos decât bordul de scurgere, iar voalura, în formă de aripă, este forţată să planeze prin aer, într-un mod asemănător unui planor în zbor de coborâre.

La construirea paraşutei P.S.D.-1, s-a avut ca model paraşuta STRATO-CLOUD, însă proiectantul nu a avut materialele necesare care să se ridice la calitatea celor americane, aşa că prototipul a ieşit mult mai voluminos şi cu performanţe net inferioare, atât ca viteză de planare (mai mare de 17-18 m/s), cât şi ca stabilitate şi posibilităţi de frânare. De aceea, ea nici nu a fost omologată, rămânând în faza de prototip. În anul 1986, odată cu încercările de omologare a paraşutelor P.P.D.-2, P.Sig.-2; P.P.D.-2-M şi P.Sig.-2 M s-a încercat şi omologarea paraşutei P.S.D.-2 ( construită după prima variantă a paraşutei P.S.D.-1.)

Paraşuta P.S.D.-2, la rândul ei nu a avut performanţe deosebite. Avea o viteză de înaintare foarte mare pe orizontală, derivoarele nu îi asigurau o stabilitate prea mare, iar în viraj pierdea din înălţime foarte mult, fiind foarte periculoasă pentru paraşutist la aterizare pentru cea mai mică greşeală de pilotare.

Cu toate acestea ea a fost fabricată într-un număr restrâns şi o putem considera prima paraşută de înaltă performanţă care a intrat în dotarea unei unităţi de cercetaşi-paraşutişti, Batalionul 404 Cercetare. Paraşuta prezenta un grad ridicat de risc îndeosebi pentru începători, la primul curs de trecere pe paraşuta tip „aripă”,mai mult de jumătate din cursanţi s-au accidentat la aterizare. Acest curs, îl putem considera prima formă oficială de pregătire pentru trecerea pe paraşuta de înaltă performanţă pentru paraşutiştii militari. La a doua serie de curs a intrat în dotare paraşuta P.S.D.-2 M, cu paraşuta de siguranţă P.Sig.-2.

P.S.D.-2 M a fost o paraşută cu performanţe mult îmbunătăţite, potrivită pentru începători, oferind o siguranţă maximă la deschidere şi în timpul funcţionării. Enumăr câteva din caracteristicile care o recomandă: tipul voalurei – aripă „MANTA 290”; suprafaţa voalurei – 26,9 m²; anvergura – 8,4 m; coarda profilului – 3,2 m; masa produsului – 8,6 kg; înălţimea minimă de paraşutare – 800 m; viteza orizontală în planare totală (comenzile libere) – 8 - 10 m/s; viteza de aterizare – 0 – 1,5 m/s.19 În momentul de faţă şi această paraşută este depăşită, fiind scoasă din exploatare, viitorul aparţinând sistemului de paraşute integrat „totul pe spate”.

Visul paraşutiştilor şi constructorilor de paraşute de a realiza mereu paraşute din ce în ce mai performante continuă. „Ideea confecţionării unei paraşute perfecte, lipsită de orice defect, care să funcţioneze în orice condiţii, fără a periclita în vreun fel viaţa paraşutistului, e veche de când paraşuta. N-a fost paraşutist să nu-şi stabilească asta şi chiar să încerce să ajungă la această perfecţiune.” 20 __________________________________________________________________________

NOTE 1. Ştefan Şoverth, Paraşuta, Editura Militară, 1976, p. 36.

2. Nicolae Pangică, Vulturii Cerului, Editura Sport-Turism, 1984, p.55.

3. Arhivele Militare Române, Fond 1737, Comandamentul Forţelor Aeriene Militare, Dosar 1269/1951, p. 108.

4. Ibidem, p. 175.

5. Ibidem, p. 181.

6. Ibidem, p. 10.

7. Ibidem, p. 11.

8. Ibidem, p. 61.

9. Grigore Baştan, Istoria paraşutismului militar în România, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1997, p. 138.

10. Ibidem, p. 139.

11. Ibidem, p. 133.

12. Neagu Oţeleanu, Op. cit., p.18.

13. ***Instrucţiuni tehnice privind construcţia, funcţionarea, exploatarea şi întreţinerea paraşutelor cu stabilizator B.G-7 şi a paraşutei de siguranţă B.G-3, Bucureşti, 1970, p. 4.

14. ***Fişa tehnică de documentare – Arhiva Ministerului Industriei Uşoare, 1996, p 2.

15. ***Fişa tehnică de documentare – Arhiva Ministerului Industriei Uşoare, 1979, p 1.

16. ***Fişa tehnică de documentare – Arhiva Ministerului Industriei Uşoare, 1984, p 1.

17. ***Manual de zbor al paraşutei Strato-Cloud, Para-Flite Incorporated, New Jersey, p. 4.

18. Ibidem, p. 12.

19. ***Manual de cunoaştere a paraşutelor P.S.D. – 2M. şi P.Sig. – 2, p. 1.

20. Nicolae Pangică, Op. cit., p. 278.

21

LECŢII DE SUPRAVIEŢUIRE

Mic ghid de comportare la cutremur Colonel (r) Gabriel BENESCU Cutremurul vine pe neaşteptate şi este una din calamităţile naturale care nu poate fi încă prevăzută de ştiinţă.

Cutremure mici se petrec pe toată suprafaţa globului, dar cele puternice sunt limitate la anumite zone geografice predispuse la seismicitate ridicată. Anual pe glob au loc în jur de 140 cutremure puternice, de cel puţin gradul 6 pe scara Richter. Înaintea unui cutremur puternic, de obicei au loc câteva cutremure slabe, urmate de o perioadă de acalmie, (cunoscută drept „pauză seismică”). Adeseori cutremurele slabe prevestitoare nu sunt simţite de oameni, în schimb, animalele se comportă neobişnuit în ajunul unui cutremur mare: devin foarte atente, încordate, gata de fugă.

Cutremurul de pământ este una dintre calamităţile naturale cel mai puţin predictibile, iar producerea sa nu poate găsi pe nimeni foarte bine pregătit, având în vedere apariţia aleatorie şi timpul dintre două evenimente similare.

Deoarece nu vom fi niciodată pregătiţi pentru un astfel de eveniment, am considerat util să prezentăm câteva aspecte relevante pentru a putea face faţă unei asemenea calamităţi naturale.

MĂSURI SIMPLE DE PROTECŢIE Anterior producerii evenimentului: - Identificaţi din timp locurile din locuinţă unde se vom putea face adăpostirea în siguranţă: vecinătatea arcadelor, pereţilor şi grinzilor de rezistenţă şi, mai ales, ceea ce japonezii învaţă de mici: triunghiul vieţii – spaţiul de protecţie dintre un obstacol vertical tare (picioarele meselor şi birourilor) pe care să se sprijine eventualele prăbuşiri; - Constituiţi truse de supravieţuire (o trusă sanitară, o trusă de familie şi câte o trusă individuală pentru fiecare membru al familiei, acestea urmând a fi detaliate mai jos); - Conştientizaţi necesitatea de a nu folosi scările sau liftul, acestea

prezentând un pericol ridicat de prăbuşire la cutremur; - Stabiliţi o zonă exterioară sigură, unde membrii familiei se pot refugia pe timpul cutemurului, dacă situaţia permite; - Depozitaţi strictul necesar supravieţuirii, respectiv apă şi alimente, pentru minim 3 zile; - Fixaţi sau stabilizaţi corpurile de mobilă, aparatele electrocasnice şi a alte obiecte grele care s-ar putea prăbuşi la cutremur.

Pe timpul cutremurului: - Alarmaţi toţi membrii familiei şi poziţionaţi-vă în locurile stabilite, dacă nu este timpul necesar pentru evacuarea clădirii; 22

- În cazul în care nu sunteţi la locuinţă, ci într-o altă clădire, aveţi în vedere că tocurile uşilor de acces sunt dispuse în pereţi sau sub grindă de rezistenţă, picioarele meselor şi birourilor pot asigura o protecţie temporară, încăperile de baie în clădirile construite înainte de 1989 au fost concepute ca celule de protecţie, fiind realizate dintr-un cub monolit de beton; - Păstraţi-vă calmul, pierderea controlului va influenţa negativ şi pe ceilalţi aflaţi în preajmă; - Aveţi permanent în vedere ca pe timpul cutremurului să aveţi capul şi spatele foarte bine protejate; poziţia indicată este ghemuit, cu spatele la perete şi capul între genunchi;

LECŢII DE SUPRAVIEŢUIRE

- Dacă situaţia permite, prindeţi cu mâinile o piesă de mobilă foarte grea, tocul uşii sau orice altceva ar putea să vă asigure menţinerea pe loc, evitînd astfel deplasarea necontrolată; - Păstraţi o distanţă cât mai mare faţă de geamuri, oglinzi şi alte obiecte care prin spargere produc cioburi; - Dacă vă aflaţi într-un spaţiu deschis, depărtaţi-vă rapid de clădirile înalte, poduri/pasaje aeriene şi linii de înaltă tensiune; - Dacă vă aflaţi într-un mijloc de transport rutier, opriţi sau solicitaţi oprirea maşinii într-un spaţiu deschis.

După cutremur: - Număraţi până la 60, considerând că acesta ar fi în general timpul după care nu mai cad obiecte de la încetarea cutremurului; - Mişcaţi-vă uşor şi fără grabă, observând mediul din jur spre a fi în măsură să vă feriţi de obiectele instabile ce v-ar putea răni; - Verificaţi dacă dvs sau cei care vă sunt alături prezentaţi răni; - Dacă aţi identificat răniţi în apropiere nu îi mişcaţi până când nu sunteţi sigur că nu le veţi agrava rănile; dacă nu este un pericol, acordaţi-le primul ajutor la nivelul la care vă simţiţi pregătit, aşteptând ulterior sosirea echipelor de intervenţie; - Nu folosiţi telefoanele dacă nu

aveţi de semnalat echipelor de intervenţie un accident foarte grav; blocarea liniilor telefonice în astfel de situaţii poate duce la creşterea numărului de victime; - Verificaţi alimentarea cu utilităţi (apă, gaze, curent electric) a locuinţei sau clădirii în care aflaţi; dacă aţi constatat sau suspectaţi scurgeri de gaze, încercaţi închiderea conductei principale şi evacuaţi urgent clădirea, comunicând ulterior acest fapt echipelor de intervenţie; - Dacă vă aflaţi într-o clădire, aveţi în vedere că la deschiderea uşilor, dulapurilor sau sertarelor s-ar putea să cadă lucruri dinăuntru; - Indiferent de motivaţie sau necesităţi, nu vă apropiaţi de clădirile avariate de cutremur; feriţi-vă de căderea tencuielii, coşurilor, ornamentelor de zidărie, balcoanelor; - Dacă este nevoie să vă deplasaţi după ce se termină cutremurul, fiţi atent la obstacolele căzute pe drum sau la diversele pericole nou apărute, cum ar fi: cabluri electrice rupte şi căzute, crăpături sau găuri în sol, drumuri sau poduri afectate, gata să se dărâme; - Ascultaţi permanent la radio anunţurile autorităţilor şi conformaţi-vă indicaţiilor primite; - Fiţi pregătit pentru replici ale cutremurului, care pot fi apropiate ca intensitate cu cel iniţial.

23

RECOMANDĂRI PRIVIND CONŢINUTUL TRUSELOR DE SUPRAVIEŢUIRE Trusa familială: - Mijloace de iluminare: lanternă cu minim 2 seturi baterii de rezervă, 15-20 de lumânări, chibrituri/brichete; - Radio portativ (UM/UUS), cu minim 2 seturi de baterii de rezervă; telefon mobil; - Un ceas deşteptător mecanic (mic, uşor); - 10 saci de gunoi (din plastic); - Un pachet impermeabil cu copii ale actelor familiei (copii autentificate, eventual fotocopii: certificate de naştere, căsătorie, deces; cărţi de identitate; paşapoarte; taloane de pensie, rentă, impozitare; carnete, livrete de economii, cecuri; poliţe de asigurare; dovezi, contracte de conturi bancare, extrase din registrul funciar, cadastru, testamente etc.).

Trusa individuală: - Raţia de salvare este o rezervă de alimente pentru 2 zile, care se foloseşte doar la nevoie; orientativ poate conţine: 200 g conservă de carne/peşte; 200 g branză topită; 100 g ciocolată; 100 g nuci, alune nesărate, ambalate în vid; 50 g zahăr cubic; 2 l apă; set cu pliculeţe de ceai, cafea, zahăr, lapte; un tub cu unt, cuburi de supă, ciocolată, sare, polivitamine şi minerale; - Haine adecvate, preferabil rezistente la uzură, impermeabile, termoizolante, greu inflamabile; - Un set complet lenjerie de corp; - Sac de dormit; - Un set de tacâmuri, veselă (preferabil metalice); - Un pachet mic, impermeabilizat, cu copiile actelor şi documentelor personale; - Bani; - Chibrituri, lumânări şi lanternă cu baterii de rezervă (ambalate etanş); - Hârtie de scris, caiet şi pix sau creion; - 2 suluri cu hârtie igienică; - O trusă de igienă personală; - Vestă de salvare şi mijloace de semnalizare (pentru cei ce locuiesc pe

LECŢII DE SUPRAVIEŢUIRE

malul mării, pe malul unor mari cursuri de apă curgătoare sau în zone inundabile); - Dacă timpul la dispoziţie permite, fiecărui copil mic i se agaţă la gât o punguţă impermeabilă în care se va pune o bucată de hârtie având înscrise numele, data naşterii, numele şi adresa părinţilor.

Trusa sanitară (indiferent de situaţia precară ivită): - Analgezice - contra durerilor mici, moderate (antinevralgic etc); - Aspirină; - Sticluţă (preferabil de plastic) cu dezinfectant general (rivanol, apă oxigenată etc); - Un dezinfectant intestinal (pentru diaree, deranjament stomacal); - Antibiotice pentru infecţii uzuale; - Antihistaminice (pentru alergii, inţepături de insecte: clorfeniramin, fenistil, claritin etc); - Permanganat de potasiu pentru: - sterilizarea apei de băut: se dizolvă 3-4 cristale la 1 l, iar apa devine roz după o oră; pentru o soluţie dezinfectantă (tratament pentru răni, tăieturi) - roz inchis; pentru tratarea ciupercilor, micozelor (de exemplu la picioare) - roşie; - aprinderea focului: amestecaţi 1 parte zahăr şi 2 părţi permanganat sub formă de praf bine mărunţit; presăraţi între 2 vreascuri uscate; când se usucă bine, lemnul începe să ardă; - semnalizarea poziţiei: aruncaţi permanganat în apă (de mare etc.) şi zona se va colora, făcând-o vizibilă din aer.

- Cuţit, bisturie, lame de ras - cel puţin două bucăţi de mărimi diferite; cuţitul poate fi prins cu leucoplast la exteriorul trusei; - Cleme chirurgicale sau super glue (pentru a ţine apropiate marginile unei răni); - Plasturi, preferabil impermeabili, de diverse dimensiuni; - 3-4 perechi mănuşi chirurgicale; - 5-6 prezervative (pot fi folosite pentru

stocarea/transportul apei, fiecare având o capacitate de aprox. 1l); - Fluier; - 200-300 g zahăr cubic; - Spirt solid; - 1-2 suluri folie aluminiu/plastic.

- 1 tigaie din aluminiu, cu mâner pliant (serveşte şi ca ambalaj pentru restul ustensilelor).

SĂ ŞTIM CUM ACŢIONEAZĂ ECHIPELE DE INTERVENŢIE Strategia echipelor de intervenţie are mai multe etape, astfel: - Alocarea resurselor pentru rezolvarea cazurilor primite prin numărul unic de urgenţă 112; - Evaluarea situaţiei şi stabilirea modului de acţiune pe termen scurt, mediu şi lung, în cooperare cu factorii decizionali din cadrul administraţiei publice centrale şi locale; - Punerea în aplicare a „Planului Roşu de Intervenţie” (planul de ridicare a capacitatii operaţionale a SMURD) raportat la numărul victimelor, fiind suplimentate efectivele proprii şi mijloacele de intervenţie în funcţie de natura situaţiei din teren; - Evacuarea populaţiei spre zone sigure, concomitent cu asigurarea adăpostirii şi hrănirii acestora, precum şi restabilirea stării de normalitate după ce

24

au fost salvate sau evacuate persoanele din zonele afectate; la organizarea evacuării sunt avute în vedere în primul rând persoanele cu capacităţi motrice reduse sau cele care necesită îngrijiri medicale, unităţile de învăţământ, dacă este cazul, urmând gradual evacuarea celorlalte persoane.

Pe parcursul fiecărui an se desfăşoară simulări de producere a unui cutremur, stabilind astfel modul de răspuns integrat al tuturor structurilor cu atribuţii în domeniu.

Bibliografie: www.embc.gov.bc.ca - http://www.artichokejoes.com - http://www.latimes.com - www.ziare.com - www.wikihow.com - Manual de Supravieţuire,Şerban Derlogea, Editura Amaltea, 2003

PROFESIE ŞI PASIUNE

Forţele speciale mereu „la modă” Colonel (r) Alexandru RUSU

Cât adevăr şi câtă ficţiune se regăsesc în poveştile mai mult sau mai puţin fanteziste, care circulă despre acest gen aparte de forţe armate, las cititorii să descopere. Ştiu însă fără dubii că sistemul de selecţie şi de instruire ulterioară tinde să atingă perfecţiunea. Soldaţii astfel creaţi sunt super profesionişti, iar renumele pe care şi l-au dobândit se bazează pe un complex de calităţi native de invidiat şi multă, foarte multă transpiraţie la instrucţie.

Indiferent cărei armate aparţin, luptătorii Forţelor Speciale sunt posesorii unei sume unitare de trăsături caracteriale, însuşiri fizice, cunoştinţe şi deprinderi individuale şi colective de excepţie, care-i individualizează în rândul luptătorilor.

Dacă pe unii dintre ei mass media şi ecranizările cinematografice i-au transformat în personaje principale, în adevăraţi eroi care au marcat tinereţea multor generaţii, despre alţii se ştiu foarte puţine lucruri.

Voi prezenta o parte din aceşti „luptători speciali“, aşa cum sunt descrişi pe site-ul www.descopera.ro/timp liber/8182928-cele-mai-temute-trupe-de-comando.

KOPASSUS Komando Pasukan Khusus, în limba bahasa (vorbită în Indonezia), însemnă Forţele Speciale ale Armatei Indoneziene şi constituie o unitate de elită, specializată în război neconvenţional, sabotaje, acţiuni antitero, asasinate şi eliberări de ostatici.

Kopassus este formată din cinci regimente în care sunt admişi, după teste dure, doar cei mai hotărâţi şi mai fanatici soldaţi indonezieni.

Aceştia au o reputaţie sumbră în regiune, fiind cei care au

25

PROFESIE ŞI PASIUNE

înăbuşit în sânge revoltele etnicilor papuaşi din Timorul de Vest. Agenţii Kopassus au mers atât de departe, încât l-au asasinat pe Theys Eluay, fostul conducător al Consiliului Prezidenţial din Papua. Oficialul din opoziţia papuaşă a fost prins şi executat pe loc de către un soldat Kopassus, care l-a sugrumat cu mâinile goale. Ferocitatea luptătorilor Kopassus s-a evidenţiat şi în perioada confruntărilor armate din anii 1962-1963, dintre Indonezia şi Malaezia. Criteriile de selecţie sunt foarte dure.

Dintr-un număr de 1.500 de candidaţi care doresc să devină membri Kopassus, doar 15 trec de selecţia iniţială. După această etapă, cei 15 "norocoşi" sunt supuşi unor teste teribile, timp de o lună. La sfârşitul acestei adevărate luni de iad, din cei 15, doar 5 sau 6 sunt admişi în Kopassus. Pentru aceştia, de abia acum urmează antrenamentul adevărat. Sunt obligaţi să devină experţi în Pentjak Silat, un complex de arte marţiale indoneziene axat pe lupta cu cuţitul, lupta la sol şi tehnici de ucidere sau schilodire cu mâinile goale. Un membru Kopassus este antrenat în tehnici secrete de autohipnoză şi autoprovocare a transei, stări limită ale conştiinţei în care agentul nu simte durere, frică, foame, sete, oboseală şi este capabil să lupte până la moarte fără cea mai mică ezitare.

adevărată a forţelor speciale grupate sub titulatura de Beretele Maron (pe baza beretelor distincte de culoare maron, accesoriu vestimentar purtat doar de membrii acestor forţe speciale) sau Bordo Bereliler, în limba natală. Oricât de mult nu le-ar conveni americanilor, propriile Berete Verzi, cele mai bune trupe de comando de sub steagul Unchiului Sam, sunt concurate serios de aceşti vajnici urmaşi ai ienicerilor. Cadrele care au dreptul să poarte beretele maron, sunt adevăraţi supra-oameni policalificaţi.

Un purtător de Beretă Maron beneficiază de un antrenament înfiorător şi este capabil să supravieţuiască în toate tipurile de mediu înconjurător, de la gheţurile arctice, nisipul deşerturilor şi junglele luxuriante, până la megalopolisurile înţesate de zgârie-nori. Testele de admitere sunt extrem de drastice, selecţionerii căutând subiecţi perfect sănătoşi, cu inteligenţă nativă deosebită şi o condiţie fizică de invidiat.

Pregătirea ulterioară durează nu mai puţin de 3 ani şi jumătate, interval la sfârşitul căruia tânărul turc este transformat într-unul dintre cei mai buni luptători din lume.

Beretele Maron sunt printre puţinele forţe speciale care au parte de antrenamente în misiuni de luptă reale, în care trebuie să omoare de fiecare dată. Desele confruntări cu gherilele kurde menţin performanţele ridicate ale acestor trupe de elită.

BERETELE MARON (BORDO BERELILER)

SAYERET MATKAL Sunt consideraţi vârful de lance al impresionantei maşini de război a Israelului. Faimoşi pentru că aparţin celei mai de temut unităţi ale unei armate de elită, precum cea a Israelului, luptătorii care au onoarea şi privilegiul de a activa într-una dintre cele mai eficiente trupe de comando din întreaga lume, s-au ridicat mereu la înălţimea renumelui lor. Înfiinţată în anul 1957 prin eforturile generalului Abraham Arnan, unitatea Matkal a fost creată, iniţial, după modelul trupelor britanice de elită SAS, considerate pe atunci un etalon al trupelor de comando. Războinicii din Matkal sunt, la ora actuală, consideraţi printre cei mai buni experţi în misiuni de recunoaştere în spatele liniilor inamice, raiduri, răpiri, eliberări de ostatici, lichidări, precum şi în operaţii de contra-terorism.

Numărul exact al luptătorilor Sayeret Matkal nu este cunoscut, fiind ţinut secret. Aceştiai şi-au dovedit de fiecare dată eficacitatea în evenimente celebre, precum Războiul de Şase Zile, raidurile israeliene din Liban în anul 1973, Războiul de Yom Kippur, Operaţiunea Entebbe, Războiul din Liban din anul 1982, prima şi a doua Intifadă, Războaiele din Golf, Confruntarea din Liban din anul 2006, precum şi Operaţiunea Orchard, în care forţele aeriene israeliene au distrus în anul 2007 un misterios complex militar din Siria.

Unitatea Matkal a fost înconjurată de secret într-o asemenea măsură, încât zvonuri despre existenţa ei au apărut de abia la sfârşitul anului 1970. Testele de admitere sunt extrem de severe şi restrictive, iar recrutul admis trebuie să se supună unui

Eficienţa şi ferocitatea trupelor de comando turceşti a depăşit de mult graniţele acestei ţări, cu o cultură şi istorie fascinante. Puţini oameni au habar că, la ora actuală, Turcia este un adevărat colos din punct de vedere militar. Mentalitatea tradiţional-războinică a urmaşilor otomanilor, precum şi orgoliile şi nostalgiile de mare putere din trecut, au făcut ca statul modern turc să investească enorm în sectorul militar. Astăzi, Turcia are cea mai mare şi mai puternică armată din NATO, după cea a Statelor Unite. Aşezarea ţării - la răscruce de continente, într-o zonă cu echilibru fragil, înconjurată de numeroşi duşmani tradiţionali, i-a pus în gardă pe strategii militari de la Ankara, care au preconizat crearea şi dezvoltarea unor trupe de comando excepţionale, destinate să sugrume în faşă orice pericol extern sau intern la adresa statului turc. Aşa a luat naştere legenda

26

PROFESIE ŞI PASIUNE

antrenament foarte dur pe o perioadă de 28-29 luni, timp în care viitorul membru al Sayeret Matkal trebuie să devină un expert de clasă în mai multe domenii, precum mânuirea armelor de foc, sistemul de luptă fără arme Krav Panim el Panim, arta camuflajului, a supravieţuirii în detenţie sau pe teritoriul inamic, precum şi conducerea oricărui tip de vehicul, fie el terestru, aerian sau nautic.

articulaţiile sucite, sunt evenimente zilnice care nu impresionează pe nimeni.

Instructorii Speţnaz susţin că este practic imposibil să ignori senzaţiile atroce de durere, din această cauză soldaţii sunt învăţaţi să iubească durerea, să o aprecieze şi să nu fugă niciodată de ea. Toţi membrii practică la nivel superior arte marţiale ruseşti, extrem de eficiente, precum Systema şi Combat Sambo.

Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns pentru nişte specimene capabile să ucidă chiar şi cu o coală de hârtie, cei din Speţnaz beneficiază de o serie de arme specifice, care le sporesc eficienţa în misiuni sau pe câmpurile de luptă.

Relatările de groază despre "isprăvile" lor de pe teatrele de operaţiuni din Afganistan, Dagestan, Cecenia, Georgia sau Osetia, demonstrează calităţile războinice deosebite ale forţelor speciale ale GRU.

SPEŢNAZ Luptătorii Speţnaz (Voiska Speţialnoe Naznacenie, pe scurt Speţnaz), fac parte din cea mai dură unitate de forţe speciale din lume. Structurate ierarhic, la toate nivelurile Armatei Federaţiei Rusiei, unităţile Speţnaz sunt subordonate GRU, Direcţia de Cercetare a Armatei. Echipaţi, de regulă, în uniforme de camuflaj, cu tricouri alb-albastru sau alb-negru, militarii Spetsnaz sunt o specie distinctă în rîndul trupelor de speciale.

Termeni precum Frică, Ezitare, Milă, Abandon, Slăbiciune, le sunt totalmente străini. Antrenamentele lor sunt pur si simplu inumane,

UNITATEA „GHATAK“ Sunt consideraţi elita trupelor de intervenţie din India şi se numără, fără îndoială, printre cei mai duri oameni ai Asiei. Încadraţi în rândurile Armatei Indiene şi încartiruiţi în mod tradiţional în oraşul Bangalore din statul Karnataka, membrii acestor trupe indiene înglobează 7 batalioane de intervenţie, compuse din războinici moderni, capabili să jupoaie un om de viu cu mânile goale, după cum au dovedit-o unele cazuri reale de interogări şi execuţii în care le-au căzut victime extremiştii musulmani pakistanezi, duşmanii "de tradiţie", dacă putem spune aşa, ai comando-urilor indiene. La fel ca în majoritatea trupelor de elită din lume, cei care activează în unităţile de comando indiene sunt oameni de excepţie, capabili să conducă orice mijloc de locomoţie, fie el aerian, nautic sau terestru.

Principalele sarcini ale celor din Ghatak constau în obţinerea de informaţii, misiuni de recunoaştere în teritoriul inamic, acţiuni de sabotaj şi asasinări, răpirea de terorişti sau comandanţi ai forţelor armate inamice, infiltrări şi operaţiuni antitero, precum şi acţiuni de salvare a ostaticilor pe teritoriul indian sau în afara graniţelor acestei ţări. Sunt antrenaţi în condiţii de mediu ostil, în deşerturile, junglele, munţii sau pe mările Indiei.

Comando-urile indiene au beneficiat de stagii de perfecţionare alături de experţi din Spetsnaz sau SAS. Zi şi noapte, războinicii Indiei sunt capabili să mărşăluiască, fără întrerupere, pe o distanţă de 20 kilometri de teren accidentat, fiecare soldat purtând în spate o greutate standard de 60 kilograme. Sunt antrenaţi în tehnici secrete de Raja Yoga şi meditaţie avansată de către maeştrii autentici din Himalaya. După unele surse, orice membru al comando-urilor indiene poate să hipnotizeze cu uşurinţă alte persoane, cei mai avansaţi ofiţeri fiind capabili de capacităţi care ţin de domeniul paranormalului şi inexplicabilului.

acest stil de pregătire fiind interzis în ţări unde drepturile omului nu sunt o simplă formalitate.

Dacă antrenamentele şi pregătirea celorlalte trupe de speciale din lume se axează pe acumulare de cunoştinţe şi abilităţi, ideologia celor din Spetsnaz se bazează doar pe Durere, Violenţă şi Teroare. Orice cadet care refuză antrenamentele - care ar îngrozi orice om normal, este liber să plece oricând. Speţnaz nu-i vrea în rândurile sale decât pe cei puternici şi necruţători, pe cei cu înclinaţii înnăscute spre violenţă şi moarte. Aceştia sunt materia primă ideală din care instructorii de sub emblema liliacului aducător de moarte vor făuri războinicii perfecţi.

Cadeţii sunt sfărâmaţi încet şi metodic, pentru a fi ulterior remodelaţi sub forma unor luptători de elită nemaivăzuţi.

Reflexele le sunt ascuţite, instinctele devin precum cele ale animalelor de pradă, iar capacitatea de luptă este neegalată.

Antrenamentele deosebit de complexe urmăresc decondiţionarea treptată şi transformarea ucenicului într-un luptător care se bazează pe folosirea aşa-numitului "creier reptilian". Cadeţii se luptă zilnic, cu scopul precis de a-şi face răni cât mai grave. Coastele şi degetele rupte, nasul şi dinţii sparţi,

27

PROFESIE ŞI PASIUNE

BATALIONUL „COBRA“ Sârbii sunt un popor dur, redutabil şi demn de admiraţie pentru modul prin care au răzbit prin istorie. Nicăieri nu transpare mai puternic sufletul sârb în adevărata sa esenţă, decât în privirile necruţătoare ale membrilor comando-urilor sîrbeşti.

Circulă relatări conform cărora, la recomandarea CIA, Statul Major American ar fi hotărât, până la urmă, să renunţe la o eventuală invazie terestră a Serbiei în timpul bombardamentelor NATO, din anul 1998, din teama, perfect întemeiată, că mult-lăudaţii soldaţi din Navy Seals, Green Berets sau Delta Force (celebri datorită filmelor de la Hollywood) vor fi obligaţi să lupte cu dârzele comandouri sărbeşti, în munţii şi văile sălbatice ale Serbiei.

Crema forţelor armate ale Belgradului, pe numele ei Bataljon vojne Policije specijialne namene "Kobre" are o tradiţie care coboară până în anul 1978, când acest corp de elită a fost înfiinţat printr-un ordin al Secretarului Apărării din acea perioadă. Pe baza rezultatelor obţinute în competiţii specifice adresate trupelor speciale, "cobrele" sârbe şi-au cucerit un renume printre cele mai bune trupe de comando din Europa.

Luptătorii din Batalionul Cobra beneficiază de arme special concepute, precum şi de o pregătire unică în domeniul artelor marţiale. Recentele războaie din fosta Yugoslavie, precum şi incidentele armate din provincia sârbă Kosovo, au servit drept terenuri de antrenament real pentru mulţi luptători de elită sârbi, o parte din ei servind în rândul temutelor forţe para-militare conduse de celebrul Zelijko Raznatovic (Arkan).

BRIGADA LEOPARDULUI DE ZĂPADĂ Puţine forţe speciale transmit groaza şi disperarea pe care o par să o împrăştie, la fiecare pas, membrii trupelor de comando chineze, aflaţi cu siguranţă printre cei mai buni luptători din lume.

China a avut încă din Antichitate o bogată tradiţie a luptătorilor şi gărzilor imperiale de elită. În pofida efectelor "Revoluţiei Culturale", această moştenire s-a transmis mai departe şi Chinei comuniste. În prezent, Marele Dragon beneficiază de protecţia a numeroase detaşamente şi brigăzi de trupe de elită. Între acestea se evidenţiază Brigada Leopardului de Zăpadă, denumită astfel la propunerea ofiţerului Qu Liangfeng, care a decis că numele leopardului zăpezii este cum nu se poate mai potrivit, deoarece această felină sălbatică scapă adesea ambuscadelor vânătorilor şi se întoarce, neştiut, pe urmele lor, ucigându-le toţi câinii. Este un corp special alcătuit doar din ofiţeri experţi în Sanshou militar, o formă de kung fu full-contact, cu potenţial mortal, adaptată special pentru scoaterea rapidă din luptă a oponentului. Brigada Leopardului a participat, împreună cu omologii lor din Speţnaz, la exerciţiile comune "Cooperation-2007", destinate combaterii terorismului.

Antrenamentele sunt epuizante, dar eficiente, un luptător din cadrul brigăzii fiind capabil să facă, fără pauză între ele, serii de 200 de flotări, 200 de flexii abdominale şi 100 de genuflexiuni. Rezistenţa lor este de invidiat: orice membru al Brigăzii Leopardului poate alerga pe o distanţă de 10 kilometri, cu o greutate de 35 kilograme în spate.

28

MISTERE LOCALE

Un ţinut misterios din Munţii Buzăului - Ţara Luanei

Poate o doză de patriotism local, poate dorinţa de a transmite şi altora cît mai multe despre acest ţinut de care lumea a început să vorbească din ce în ce mai mult, poate încercarea de a vizualiza cu ochii minţii locuri pe care le-am parcurs cu pasul şi le-am vizitat fără a le înţelege atunci rostul, poate ...

Sunt numai câteva din argumentele care m-au îndemnat să postez în revista noastră impresiile de călătorie ale doamnei Aurora Petan pentru a demonstra încă odată că avem o ţară de o frumuseţe nemăsurată, iar Buzăul nu face excepţie de la această regulă.

Vă invit, aşadar, la o lectură interesantă şi plăcută în acelaşi timp, despre regi, mistere, secrete ascunse, supranatural şi alte lucruri care te înfioară. Sunt sigur că dacă veţi începe această lectură nu o veţi mai lăsa din mână decât la final şi că, mai devreme sau mai târziu, paşii vă vor purta prin „Ţara Luanei” din Munţii Buzăului, un „ţinut cu un nume bizar, care ascunde vestigii tulburătoare, necercetate de arheologi: locuinţe şi schituri rupestre, urme străvechi de scrieri necunoscute, încrustate în stânci”, aşa cum frumos spunea autoarea articolului din care voi reda în continuare cîteva fragmente.

Redactor şef >>>>> Visam de mult să ajung în Ţara Luanei, un ţinut vrăjit, aflat în Munţii Buzăului. Acum a sosit clipa. Din Bucureşti, în două ore şi jumătate sunt la hotarul acestei "ţări" străvechi, unde fiecare vârf de munte e însemnat cu misterioase inscripţii nedescifrate. Mai am doar câţiva kilometri. Între Pătârlagele şi Colţi e un ţinut pustiu, numit dealul Burduşoaia. De o parte pereţi abrupţi şi prăfoşi, de alta pământ neted, cu bălţi murdare. Un câine slab rătăceşte în pustietate. Sunt singură. Mă năpădesc presimţiri şi îmi spun că e ceva tare straniu cu zona asta: ori că priveliştea îţi dă fiori, ori ceva nevăzut bântuie în colb. Apăs pe acceleraţie, calc cu iuţeală drumul zdrobit şi în cinci minute mă aflu în plin mister.

Inima dintre frunze Dumitru Nica a fost profesor de istorie în satul Colţi, materie pe care a îndrăgit-o încă din anii copilăriei, când jocurile îl

29

purtau prin păduri şi pe vârfuri de dealuri, pline de peşteri ciudate, cu pereţii acoperiţi de desene şi semne bizare. Cunoaşte toate vestigiile din zonă: schituri rupestre, pietre cu inscripţii, locuri pline de istorie şi poveşti. Dar astăzi are o misiune aparte. Mă însoţeşte pe culmea Broscarului, ca să-mi arate o piatră plină de semne, care a fost descoperită recent. O relicvă istorică ce ascunde, cu siguranţă, un mister. Trecem prin Fijereşti, Colţii de Jos şi Călugăriţele. De aici începe urcuşul pe munte. E amiază şi soarele de toamnă loveşte în pietre. Urcăm pieptiş, pe o scurtătură printre păduri. Drum greu, abrupt, dar profesorul parca zboară. Îmi povesteşte precipitat despre piatra pe care urmează să o văd. „E mare, acoperită de zeci de semne ... Au venit şi de la muzeul din Buzău, au venit şi de la Iaşi, dar n-au dezlegat enigma”.

MISTERE LOCALE

I s-a spus că ar fi mai bine să acopere piatra la loc, cu pământ. A descoperit-o chiar el. Era prin 1997, într-un noiembrie rece ... Profesorul era la vânătoare de mistreţi, pe dealul Broscarului. Frigul îi înţepenea picioarele. Stătea chiar sus, pe culme, un loc cu padure nu prea deasă, de pini. „Ce să vă spun?

Am început să îmi frec tălpile de pământ, ca să mă încălzesc”, povesteşte profesorul. „Şi când colo, văd pe o piatră, în faţa mea, două linii lungi, paralele. M-am gândit eu că nu puteau fi făcute de natură. Apoi, când mă uit mai bine, sub tălpile mele era o altă piatră, acoperită cu muşchi şi pământ, dar pe care se vedeau săpate nişte stele. De atunci am fost de zeci de ori la piatra asta.

I-am anunţat şi pe cei de la muzeu. Am săpat în jurul ei şi am dezvelit o suprafaţa cam de doi metri pe un metru, dar nu i-am dat încă de rădacini. E plină de semne pe toate feţele.”

De la o vreme, urcăm prin pădure, pe cărările făcute de mistreţi. "Aci e un culcuş de scroafă cu purcei", îmi arată profesorul. "Acolo jos e scaldătoarea lor. Scurmăturile astea le fac când caută rădacini şi ouă de cărăbuş". Apoi profesorul se opreşte, întinde mâna şi îmi spune şoptit, arătându-mi luminişul care se iveşte printre copaci: "Uite-o!". Broscarul nu e o culme ascuţită, cum sunt toate vârfurile care îl înconjoară, ci un platou, parcă anume netezit de mâna omului. Acolo e piatra. O bucată de stancă masivă, care de departe pare un organ uriaş al pământului, o inimă ciuntită, îngropată între frunze uscate.

"Vedeţi, mai la vale se mai zareşte câte un prun", îmi spune profesorul. "Aci erau livezi, nu păduri". Nu-mi pot desprinde privirile de pe piatră, ca să privesc împrejur. De departe, inima ei cenuşie parcă pulsează. Şi pădurea pare să respire odată cu ea, şi pământul. Profesorul mi-o ia inainte. Curaţă piatra de frunze şi pământ, suflă prin şanţurile lăsate de semne, ca să le facă vizibile.

Mă apropii încet, încercând să-mi aliniez respiraţia la suflul acelui loc. Semnele de pe piatră sunt haotice. Nici o ordine: verticală, orizontală, şerpuită, circulară, numai semne aruncate peste tot.

Nu văd nici o literă cunoscută, din nici un alfabet care să fi fost folosit pe teritoriul ţării noastre sau pe la vecini. Doar stele alcătuite din linii întretăiate, jumatăţi de stele, cruci mărginite de pătrate şi dreptunghiuri, multe simboluri solare, semne de tipul răbojului, linii care se întretaie şi se frâng, spice sau braduţi ...

Unele îmi par vag familiare, parcă le mai văzusem pe diverse obiecte, între semnele scrierilor din Vechea Europă şi între semnele de pe tăbliţele de la Sinaia, altele parcă seamană cu runele. Dar sunt atât de multe şi de diverse, încât în prima clipa nu pot lega în minte nimic. Ca şi cum mai mulţi copii s-ar fi aşezat în jurul pietrei şi ar fi început să scrijelească fiecare pe unde a apucat, până ce piatra s-a umplut de semne. Să fie doar o joacă?

Greu de crezut, căci piatra e în pământ de multă vreme, se vede după albeaţa ei. "Vedeţi, pe partea sudică, pământul a acoperit piatra mai mult de un metru. În multe sute de ani se depune atâta pământ", îmi spune domnul Nica, citindu-mi parcă gândul.

Unele semne sunt grupate câte două-trei, altele izolate, sunt semne mai mici, scrijelite mai delicat, altele mai mari şi mai adâncite, unele sunt incadrate în pătrate sau dreptunghiuri.

Lipsesc liniile curbe, cel puţin la prima vedere, fapt de înţeles, căci pe piatră e destul de greu să trasezi cercuri. „Ei, ce ziceţi?”, mă întreabă nerabdător profesorul. Îmi trec prin minte două idei.

Prima, că un asemenea haos aparent ar putea reda o hartă, poate o hartă a cerului. Doar într-o astfel de hartă semnele sunt împrăştiate fără noimă pentru cel ce nu le cunoaşte rostul.

A doua, că semnele nu au fost făcute toate odată, ci pe rând, la anumite ocazii. Poate că acolo era un loc de întâlnire şi procesiune periodică, şi de fiecare dată, se însemna ceva pe piatră: o invocaţie, o rugă de mulţumire către Dumnezeu, vreun nume sau lucru important. Poate era un loc cu puteri tămăduitoare, iar semnele erau lăsate de cei ce se vindecau prin atingerea pietrei sau, mai bine zis, de vracii sau preoţii care intermediau în procesiunile de vindecare, în numele celui bolnav.

Un fel de "icoană" păgână făcătoare de minuni, unde la anumite date se strângeau oameni cu nevoi şi boli. Sau, cine ştie, un loc sacru, unde iniţiaţii veneau periodic şi lăsau însemnări pentru cei ce vor veni după ei, ca să-i îndrume sau să le transmită ceva.

Când se putea întâmpla asta? Domnul Nica i-a întrebat pe bătrânii din sat dacă au auzit de la bătrânii bătrânilor despre piatra asta, şi nimeni nu ştie nimic. Aici a fost în ultimele generaţii păşune şi livadă şi atât. Să fie nişte semne, nu tocmai de demult, simbolice, lăsate de oameni care aveau un cod al lor şi-şi transmiteau informaţii în felul acesta? Poate nişte ciobani ce treceau pe acolo cu turmele? Un soi de răboj, cum era cel al plutaşilor de pe Bistriţa? Sau să fie semne teribil de vechi, dinainte de inventarea alfabetelor? Greu de dat un răspuns. Sigur este că semnele nu sunt făcute în joacă, piatra a stat sub pământ, cu siguranţă, sute de ani. Mă gândesc că e uimitor cum, în ultima vreme, astfel de "documente" preţioase ies tot mai des la suprafaţă şi cum am

Semne sau hartă stelară?

30

MISTERE LOCALE

norocul să aflu de ele, chiar eu ... E toamnă. Sunt deja trei luni de când îmi doresc să văd această piatră. Iar acum se află în faţa mea!

Athosul romanesc "Daţi-mi voie să afirm că aci este un adevarat Athos românesc", îmi spune solemn domnul Nica. "În zona Aluniş-NucuBozioru, pe o suprafaţă de doar câţiva kilometri pătraţi, avem o mulţime de schituri şi biserici rupestre: Aluniş, grota lui Dionisie Torcătorul, Fundul Peşterii, Peştera lui Iosif, Agatonul Vechi şi Agatonul Nou, Schitul Fundătura, Schitul Piatra Îngăurită, Bucătăria ... multe. Şi multe nu mai există”.

lăsate în voia sorţii. Multe nu sunt cunoscute nici chiar de localnici, doar fiarele pădurii ajung la ele.

Arheologii sapă în alte părţi, la Pietroasele, Monteoru, Cârlomăneşti şi Gherăseni, dar aici, în zona de munte, nu vin niciodată. Şi nu doar că sunt puţin cunoscute, dar locurile acestea continuă să se sălbăticească şi să se pustiască. Au dispărut sate întregi. Au fost părăsite. Aşa s-au pustiit Călugăriţele, Măgădani, Colţii de Sus, Lingureşti, Lupoaia, Comarnici, Paltinu. La Matara mai sunt vreo zece locuitori... E o zonă săracă, fără drumuri, unele sate nu au avut nici curent electric, tinerii au plecat, bătrânii au murit şi au rămas în urma lor doar casele năruite şi poveştile...

E trist că locurile astea se sălbăticesc, dar poate e şi un noroc, căci în felul acesta vestigiile sunt mai protejate.” ......................................................................................

Semne străvechi la Ruginoasa Policiorii sunt două terase de piatră cocoţate sus, între stânci, care au folosit cândva ca adăpost. Nu e uşor să te caţeri acolo. Pe o suprafaţă de câţiva metri pătraţi, "podeaua" de gresie e plină de semne. Trebuie să calc pe ele ca să pot înainta, şi simt un nod în gât păşind peste figuri ciudate, fragile, cu cine ştie ce semnificaţii sfinte.

Astăzi, călăuza mea e Diana Gavrilă, o localnică pasionată de istoria fabuloasă alături de care a copilărit. Înaltă şi zveltă, acum stă aşezată în genunchi, migălind pe o foaie de hârtie semnele pe care le vede pe piatră. "Sori", brăduţi sau spice, compoziţii bizare, care au mereu 12 sau 7 linii, ceva ce seamănă cu un pom sau o ciupercă, "fulgi de zăpadă" cu ramificaţii asimetrice, turnuri stranii cu 12 "trepte", posibile figuri umane foarte stilizate, alcătuite dintr-un pătrat, un dreptunghi în locul capului şi două dreptunghiuri în locul picioarelor, totul abstractizat şi geometric. Spre deosebire de piatra de la Broscaru, la care m-a dus profesorul Nica, aici semnele par a fi mai grupate şi conţin şi linii curbe, dar impresia generală este tot aceea de lipsă de coordonare. În plus, unele semne sunt vag figurative. Şi aici au fost făcute, probabil, la momente diferite. Sunt şi desene mai noi, căci zărim reprezentate câteva biserici cu trei turle, una "semnată" la 1914. Şi pe nelipsiţii Marius, Anca, Fănel, Dana, Sanda, Gigel, care şi-au scris numele peste inscripţiile străvechi, distrugându-le. Într-un colţ se află un desen complex, care pare să umple un dreptunghi. "O tăbliţă sumeriană", îmi spune Diana. O privesc cu circumspecţie: "Ce să caute o tăbliţă sumeriană aici?"

"Uitaţi-vă mai bine: spicul din partea stângă, zig-zagul care delimitează desenul, semnele din interior, grupate în cadrane, adânciturile din partea de sus, toate sunt elemente care se găsesc în tăbliţele sumeriene." Mă lasă fără grai şi nu am cum să o contrazic. Deşi pentru mine nu prea are sens, asemănarea este într-adevar izbitoare. Turnăm apă peste desen, ca să mai adâncim contrastul.

Peştera lui Iosif?

La Călugăriţe, a existat o mânăstire, dar nu mai e, la Găvanele a existat o mânăstire mare de maici, apoi între Muscelul Cărămăneşti şi Ulmet a existat o biserică cu hramul Sfantul Dumitru, care a dispărut la un cutremur... Se spune că a fost înghiţită cu totul de pământ. Iar în unele zile din an, anumiţi săteni aud dangăt de clopot venind din adâncuri".

"Cum de tocmai aici a luat naştere acest Athos? Ce are special acest loc?", îl întreb pe profesor, deşi îmi dau seama că nu e nevoie de explicaţii: se simte că locul este foarte special şi nu ar mai fi nimic de adăugat sau de lămurit. "Aci, la curbură, au existat condiţii geografice prielnice pentru a se dezvolta o viaţă timpurie", îmi răspunde. "Zona nu este expusă intemperiilor, vânturilor, gerurilor. E un fel de microclimat ce nu cunoaşte asprimea iernii.

Apoi, mai târziu, în perioada invaziilor, oamenii se ascundeau în munţii aceştia şi nu puteau fi găsiţi de tătari şi de alţi invadatori.

Era o zonă foarte bună pentru refugiu. Şi mai e ceva. Au existat în fiecare generaţie bătrâni, buni povestitori, ţărani adevaraţi, curaţi la suflet, care datorită acestei curăţenii sufleteşti au putut transmite din generaţie în generaţie lucruri foarte interesante."

"Ce fel de lucruri?", tresar eu şi ciulesc urechile. "Legende vechi de mii de ani.

Aici există o continuitate de locuire de milenii, dar arheologii nu au venit niciodată să facă cercetări. Locurile sunt

31

MISTERE LOCALE

Diana copiază desenul, cu un firesc care mă descumpăneşte: ei i se pare normal să găsească semne "sumeriene" printre stâncile Ruginoasei. "La noi sunt semne străvechi, cam pe fiecare vârf de munte. Unele sunt cu totul necunoscute, nepublicate”.

Altele sunt inventariate, dar sunt considerate "de interes local" de către autorităţi. Unele au fost cercetate de un inginer, Paul Lazăr Tonciulescu. Nici una nu beneficiază de o minimă protecţie: ploile continuă să le macine, turiştii care reuşesc sa le descopere le distrug, fără nici o mustrare de conştiinţă." Îmi pun aceeaşi întrebare ca şi la Broscaru: oare nu e o glumă? Chiar sunt semne străvechi, autentice? Obişnuită ca la orice nouă descoperire care nu se încadrează în linia "oficială", să sară pe mine acuzatorii de fals, am stat şi am privit îndelung semnele, le-am comparat cu ce mai văzusem în alte părţi şi le-am făcut zeci de fotografii. Multe se regăsesc pe piatra de la Broscaru, care a stat în pământ sute de ani. E o legătură clară între cele două categorii de scrieri şi probabil aparţin aceleiaşi epoci. Îmi trece brusc prin minte că filmele americane de aventuri, cu descoperitori de scrieri şi artefacte străvechi, precum şi documentarele gen "Discovery" sau "National Geographic" despre vechi civilizaţii ar putea păli în faţa a ceea ce am văzut eu în doar două zile. Şi este doar începutul: în Ţara Luanei mă mai aşteaptă aventuri incredibile.

Diana are ceva din tărâmul pe care îl stăpâneşte: o înţelepciune uimitoare, graţie exterioară şi forţă interioară. Şi mai are ceva, un aer de basm, de zână bună dar severă, în jurul căreia te aştepţi să vezi roind pitici şi spiriduşi de pădure. Ne aşteaptă un urcuş aspru pe vârful Turtudui, unde ştim că există altă piatră scrisă. Şi pentru ea, e prima dată când urcă pe această creastă.

"Pe aici, toate vârfurile ascuţite se cheamă Turtudui", mă lamureşte. Diana are la gât un fluier cu care alungă mistreţii şi urşii. Din când în când, în timp ce urcăm, scoate din el sunete ascuţite. Apoi vorbeşte. Îmi ţine o lecţie de istorie. Nu ştiu cum poate vorbi în timp ce urcă pieptiş, printre crengile copacilor prabuşiţi, pe stâncile afundate în frunze uscate. Fac eforturi să nu pierd nici o vorbă, căci felul în care povesteşte are ceva magic. Îmi spune despre schiturile rupestre, despre călugări şi haiduci, despre dispariţiile din munţii Buzăului şi despre o misterioasă ceaţă albastră, despre azurul cerului la Crucea Spătarului, despre comori şi căutători de aur, despre chihlimbar şi Vâlva Băii, despre pasărea Phoenix şi despre argonauţi... În răstimpuri, mai suflă în fluierişca ei, apoi o aud citând în latineşte din Ovidiu, apoi povestindu-mi despre zeii sumerieni, despre Prometeu, Caucaz, Colchida, menhiri, scrieri străvechi, ape tămăduitoare...

E ciudată fata asta, cu ochii ei tăiaţi ferm, în roşeaţa fetei, cu glasul sfătos şi uşor poruncitor. "O făptură din altă lume", îmi spun. Figură mitică şi spirit protector al acestor locuri.

Tara Luanei "Suntem în Ţara Luanei", îmi spune Diana după ce mai suflă o dată în fluierul argintiu. "Bătrânii de demult povesteau că Luana era un rege bătrân, un mare înţelept, o fiinţă atotputernică."

"Un bărbat?" întreb mirată.

"Da, un bărbat. Există şi o variantă în care Luana era o fată frumoasă, o să v-o spun şi pe aceea. Aşadar, regele Luana păzea porţile unei cetăţi puternice, cu ziduri până la cer. Această cetate era luminată zi şi noapte de un soare ce stralucea aidoma astrului zilei. Cei din cetate erau puternici, drepti şi netemători.

Atunci când erau răniţi în războaie, Luana îi tămăduia cu apele vii şi moarte din Valea Izvoarelor. Mulţi ani fericiţi au trăit ei, până au venit vrăjmaşi în care de foc şi au doborât soarele Luanei. Mare prăpăd s-a întâmplat atunci pe pământ." Felul în care povesteşte Diana arată limpede că e vorba de o repetare fidelă a unei poveşti străvechi. "Pământul s-a cutremurat din încheieturi", continua ea oarecum mecanic, ca şi cum ar vorbi în transă, "iar locul cetăţii a fost ars până la jumătate de metru adâncime şi nu a mai fost călcat multă vreme, nici de picior de animal sălbatic, nici de picior de om, nici păsările cerului nu au mai zburat pe deasupra." Brusc, Diana pare că se trezeşte din poveste şi trece la alt ton: "Eu cred că apele tămăduitoare sunt cele de la Fişici, unde pe vremea comuniştilor erau băi curative. Povestea regelui Luana este evident legată de un cult al soarelui, foarte vechi, şi aşa se explica şi mulţimea de simboluri solare de pe pietre - stele, sori, cruci. Iar doborârea soarelui ar putea simboliza trecerea de la o credinţă la alta, de la religia solară la creştinism. În cealaltă variantă, Luana era o fată foarte frumoasă, venită din cer într-un car de foc. S-a îndrăgostit de un locuitor de aici şi a rămas în locurile astea. I-a învăţat pe oameni scrisul, cititul, medicina, şi le vindeca bolile cu apă vie şi apă moartă. Dar fostul ei iubit a descoperit unde se afla şi a pornit război împotriva localnicilor. Luana i-a învăţat să se ascundă în stâncă, deoarece numai acolo vor scăpa de trâmbele de foc aruncate de duşmani. Asa se explică mulţimea de aşezări rupestre în Carpaţii de curbură, în zona Colţi-Bozioru."

"Se ştie în ce zonă s-au întâmplat toate astea?" "Da, cum să nu... E vorba de platoul Martirei..." Platoul Martirei! Locul fabulos în care înotasem prin flori de câmp, în călătoria făcută în vară. Iar stâncile în care s-au ascuns oamenii ca să scape de

32

MISTERE LOCALE

trâmbele de foc sunt stâncile din poiana Cozanei! Acolo, la Fundul Peşterii, văzusem pe pereţi desenate multime de pumnale, vârfuri de săgeată şi de lance orientate cu vârful în sus, între care erau figurate zeci de linii.

Profesorul Vasile Boroneant spune că sunt pumnale de tip akinakes, tipice perioadei sec. VI-IV înainte de Hristos.

Imaginea este impresionantă, şi parcă ilustrează, într-adevar, un atac, un război, poate chiar trâmbe de foc. ......................................................................................

mers şi ea, o strig pe nume. Nu primesc nici un răspuns. De jurîmprejur, doar eternitate. Pentru o clipă, am sentimentul că am paşit în alt tărâm. E o linişte absolută, iar faptul că nu o aud pe fată vorbind mă nelinişteşte. "A dispărut Diana", îmi zic, pe jumătate amuzată, pe jumătate îngrijorată. Reiau căutările şi o găsesc aşezată pe jos, lângă o piatră înaltă, frumos fasonată, doborâtă la pământ. ......................................................................................

Epilog

Inscripţia de pe Turtudui Liniştea de pe Turtudui e tot mai stranie. Diana povesteşte, povesteşte, iar când ajungem sus, se opreşte brusc.

Priveliştea îţi taie respiraţia. Şi nu doar pentru o clipă. Este atât de ciudată atmosfera, încât mă tem că dacă aş respira, s-ar isca cine ştie ce grozăvie din senin. "Mă gândesc la dispariţiile acelea din poiana Cozanei, de la Tihăria, deasupra Fundului Peşterii, unde pe vremuri domnea Luana şi a avut loc atacul acela", îmi spune Diana după câteva clipe de pauză. "Ştiţi, acolo au dispărut în anii '80 doi băieţi. Doi fraţi. Au dispărut, pur şi simplu şi nu au mai apărut niciodată! Te apuca răcorile. Dacă dispărem şi noi? Eu ca eu, da numa dumneavoastră să nu dispăreţi, că nu ştiu cum mai dau eu faţă cu domnul Nica!", spune fără urmă de zâmbet pe chip.

"Nu-i de glumă!"

Ne apucăm să căutăm inscripţia. Sunt zeci de colţi stâncoşi şi pe oricare dintre ei s-ar putea găsi scrierea căutată. O luăm în direcţii diferite, în timp ce Diana îşi reia firul vorbirii. O aud depărtându-se, vorbind tare, ca şi cum s-ar teme de ceţurile albastre sau de intensitatea azurului, care, zic unii, poate favoriza teleportarea. La un moment dat, tace brusc. Trec minute lungi şi nu o mai aud. O caut printre pietre, mă duc în direcţia în care a

Plec de la Colţi înainte de răsărit. Luna e încă sus. Ies din sat şi intru pe drumul pustiu de pe dealul Burduşoaia. Norii se zvârcolesc deasupra pământului sărac, lipsit de vegetaţie. Trec minute lungi, drumul spart se curbează pe lângă stânci, se întoarce, se încovoaie, colbul lui îmi învăluie maşina. Sunt singură, între beznă şi lumină, la hotarul dintre Ţara Luanei şi lume. Câinele costeliv e tot acolo, în bălţile murdare. Priveliştea pare că se repetă la nesfârşit, la fiecare cotitură. Îmi pare că trece o veşnicie. Nu mai ştiu pe ce lume sunt, pe lumea mea, sau în lumea patriarhului Luana. Îmi trec prin faţa ochilor chipuri de pustnici daci gârbovi, aplecaţi deasupra pietrelor pe care migălesc scrieri ciudate şi văvălucile, poate fiinţe de abur ce cântă şuierat prin văi şi aud dangăt de clopote venind din adâncuri ... Se zăresc, în sfârşit, primele case. Trec podul şi cotesc la stânga, spre Cislău. Dintr-o dată, îmi dau seama că e lumină: a răsărit soarele. <<<<<<< Materialul, autor Aurora Petan, a fost preluat selectiv de pe site-ul: www.formula-as.ro/2008/845/societate-37/pietrele-scrise-din-muntii-buzaului

33

GEOPOLITICĂ

LUMEA ÎN 2030, în viziunea serviciilor secrete americane

Cifrele seci, interpretările şi analizele părtinitoare (în favoarea intereselor şi acţiunilor viitoare ale SUA) şi de ce nu, subiective (trebuie, într-un fel sau altul, ca CIA să-şi justifice existenţa şi costurile imense) sunt, după părerea noastră, elementele fundamentale pe care se întemeiază viziunea americană asupra lumii în anul 2030.

Nu trebuie să fii mare specialist ca să observi cu uşurinţă încercările SUA de a face faţă provocărilor acestui început de mileniu 3, de a-şi orienta şi reorienta „discret” politicile şi sistemul de alianţe şi, de ce nu, un mod direct, disimulat cu stângăcie, de a dirija „fără nici un fel de discreţie” acţiunile şi implicarea actorilor principali ai lumii.

Adevăruri îmbrăcate în straie cernite şi interese împopoţonate cu brocart şi aur sunt amestecate într-un tot care se vrea un „bau-bau” pentru toţi cei care nu sunt astăzi sau nu vor fi mâine cu America ...

Redacţia informaţii şi a studiilor elaborate de experţi independenţi de la mai multe universităţi şi din numeroase state (Europa, China, India, Africa, America Latină, lumea arabo-musulmană, etc).

Documentul găsit de preşedintele Barack Obama pe biroul de la Casa Albă la 21 ianuarie, când a început cel de al doilea mandat, a apărut acum sub titlul „Global Trends 2030. Alternative Worlds” (Tendinţe mondiale 2030, noi lumi posibile).

La fiecare patru ani, la debutul fiecărui mandat prezidenţial în SUA, National Intelligence Council (NIC), birou de analiză şi anticipaţie geopolitică şi economică al CIA, publică un raport care devine automat o referinţă majoră pentru toate cancelariile din lume. Ultimul raport, prezentat preşedintelui Barack Obama în ianuarie, a apărut sub titlul „Global Trends 2030 – Alternative Worlds“ („Tendinţe mondiale 2030 – noi lumi posibile“).

Cum va fi lumea peste un deceniu, sau două sau mai mult? Pentru a răspunde, CIA îşi desfăşoară spionii pentru a colecta informaţii la nivel mondial, care prefigurează viitorul şi mizele geopolitice. Şi, la fiecare patru ani, agenţia americană de informaţii oferă raportul de perspectivă, Global Trends.

Deşi este vorba de o viziune parţială, cea a Washingtonului, elaborată de o agenţie, CIA, a cărei misiune principală este apărarea intereselor SUA, raportul strategic al NIC prezintă un interes indiscutabil pentru că rezultă din reunificarea şi revizuirea datelor provenite de la toate agenţiile americane de

Constatarea principală este declinul Occidentului.

Pentru prima oară din secolul al XV-lea, ţările occidentale vor pierde puterea în faţa ascensiunii noilor puteri emergente. Începe faza finală a unui ciclu de cinci secole de dominaţie occidentală în lume. Chiar dacă SUA vor rămâne una dintre principalele puteri planetare, vor pierde hegemonia economică în favoarea Chinei. De asemenea, nu vor mai exercita „hegemonia militară”, aşa cum au făcut-o de la sfârşitul Războiului Rece (în 1989). Ne îndreptăm spre o lume multipolară în care noi actori – China, India, Brazilia, Rusia, Africa de Sud – au

34

GEOPOLITICĂ

vocaţia de a constitui poli regionali solizi şi de a disputa supremaţia internaţională cu Washingtonul şi aliaţii săi istorici – Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia. Cifrele oferă o imagine clară a rapidităţii declasificării occidentale care se anunţă: partea ţărilor occidentale în economia mondială va trece de la 56% cât este în prezent, la 25% în 2030. În mai puţin de două decenii, Occidentul va pierde peste jumătate din preponderenţa sa economică şi una din principalele consecinţe va fi faptul că SUA şi aliaţii nu vor mai avea mijloacele financiare pentru a-şi asuma rolul de jandarmi ai lumii. Această schimbare structurală, agravată de profunda criză economică actuală, ar putea reuşi acolo unde au eşuat URSS şi Al Qaeda – slăbirea durabilă a Occidentului.

statele. Din acest motiv, CIA recomandă SUA să se pregătească să înfrunte marile întreprinderi private care controlează internetul activând Special Collection Service, un serviciu ultrasecret, care ar depinde de NSA (National Security Service), de SCE (Service Cryptologie Elements) şi de forţele armate specializate în captarea clandestină de informaţii de origine electromagnetică.

Dacă un grup de întreprinderi private ajunge să controleze masa de date care circulă pe internet, SCS poate condiţiona comportamentul unei mari părţi a populaţiei mondiale, chiar entităţi cyberteroriste. CIA este îngrijorată că terorismul djihadist ar putea fi înlocuit de un cyberterorism mult mai înfricoşător. Chiar dacă ameninţările militare nu vor dispărea, pericolele care apasă societăţile vor fi de tip nemilitar – schimbarea climatică, conflicte economice, crima organizată, războaie electronice, noi pandemii, epuizarea resurselor naturale...

Raportul CIA pune în evidenţă evoluţia riscului conflictelor. Vom asista la o creştere a riscului conflictelor în ţări unde resursele naturale ca apa şi pământul (terenurile) sunt foarte limitate şi unde populaţiile sunt foarte tinere. Sunt vizate trei regiuni – Orientul Mijlociu, Africa subsahariană şi Asia de Sud-Est.

Era Asiei Se confirmă era Chinei forte, CIA descriind Imperiul de Mijloc ca locomotiva unei Asii triumfătoare, mai puternică decât SUA şi Europa reunite în termeni de populaţii, PIB, cheltuieli militare şi investiţii tehnologice. Raportul rezervă un loc proeminent pentru SUA, evidenţiind independenţa lor energetică datorată gazului şi petrolului de şist. Statele Unite ar putea chiar deveni primul producător mondial de brut la orizontul anilor 2020, depăşind Arabia Saudită, actualul lider mondial, şi poate provoca o bulversare a raporturilor de forţe cu consecinţe inedite.

8,4 miliarde locuitori În lumea de mâine, 60% din persoane vor trăi, pentru prima oară în istoria umanităţii, în oraşe, de fapt în megapolisuri, cu circa 30 de megaregiuni metropolitane ce vor curpinde 2-3 ţări.

Spaţiul urban îşi va tripla suprafaţa actuală. În 2030, locuitorii Terrei vor fi 8,4 miliarde, dar creşterea demografică va înceta pretutindeni cu excepţia Africii. Printre ţările cele mai populate în 2030 se află, fără surpriză, India şi China. Iar în clasamentul primelor zece, pe ultimul loc se află Rusia.

Va fi o îmbătrânire a populaţiei mondiale şi în schimb relaţia dintre fiinţa umană şi „tehnologiile protetice” va accelera punerea la punct de noi generaţii de roboţi şi apariţia de „supraoameni” capabili de dovezi fizice şi intelectuale inedite.

Viitorul este rar previzibil, dar trebuie să fim pregătiţi să reacţionăm la diverse circumstanţe posibile. CIA deţine propriul punct de vedere subiectiv în ce priveşte evoluţia lumii, punct de vedere condiţionat de imperativul apărării intereselor americane, dar acest raport constituie o unealtă de lucru extrem de folositoare.

Criza europeană Potrivit acestui raport al CIA, criza în Europa va dura cel puţin un deceniu, adică până în 2023 şi nu este sigur că UE va reuşi să-şi menţină coeziunea. Între timp, se confirmă emergenţa Chinei ca a doua economie a lumii şi care va deveni curând prima.

Simultan, alte ţări din grupul BRICS (Brazilia, Rusia, India şi Africa de Sud) se vor instala pe a doua linie şi vor intra în competiţie directă cu fostele imperii dominante din grupul JAFRU (Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie). Pe a treia linie apar o serie de puteri intermediare, cu demografii în creştere şi puternice rate de creştere economică, chemate să devină şi ele poli regionali hegemonici şi cu tendinţa de a se constitui în grup de influenţă mondială, CINETV – Columbia, Indonezia, Nigeria, Etiopia, Turcia, Vietnam.

Superputerea internetului Până în 2030, în noul sistem internaţional, unele dintre cele mai mari colectivităţi din lume nu vor mai fi ţări, ci comunităţi reunite şi legate între ele prin internet şi reţelele sociale. „Facebookland” va avea peste un miliard de utilizatori, Twiterland peste 800 milioane, şi ca atare, influenţa lor în jocul politicii mondiale ar putea fi decisivă. Structurile de putere se vor risipi din cauza accesului universal la Reţea şi a utilizării noilor tehnologii numerice.

Raportul CIA anunţă apariţia de tensiuni între cetăţeni şi unele guverne, tensiuni calificate de sociologi ca „post-politice” sau „post-democratice”. Tehnologia va continua să fie marele criteriu de diferenţiere a statelor, dar viitorii regi ai internetului, asemenea celor ai Google sau Facebook, vor deţine munţi de date şi vor manipula în timp real mult mai multe informaţii decât

preluare după http://www.romanialibera.ro/actualitate /mapamond/declinul-occidentului-ascensiunea-chinei

35

OMAGIU CAMARADERESC

Medalionul cercetaşilor Continuăm să prezentăm în paginile revistei pe cei care cu dăruire, cu entuziasm şi cu dorinţa de a întemeia lucruri durabile, s-au dedicat necondiţionat specialităţii cercetare, împlinindu-se profesional deodată cu aceasta.

Este un omagiu camaraderesc pe care îl aducem celor mai „cercetaşi” dintre cercetaşi, „legendelor”, cum le place unora dintre noi să le spună, deopotrivă celor care răspund „prezent” la apel, dar şi celor care nu mai pot să facă acest lucru. În acest număr: Colonelul (rtr.) Gheorghe Constantinescu şi Colonelul Anghel Constantinescu.

Redacţia îndrumarea lui se transformau în adevărate şedinţe de instruire pentru că fiecare participant prezenta momente şi fapte din precedentele exerciţii şi aplicaţii.

A trecut în altă lume când mai avea multe de spus, A avut grijă totuşi, ca în timpul petrecut cu noi, să lase urmaşi destoinici şi pricepuţi. Sunt convins că mulţi sunt cei care îi poartă, ca şi mine, o amintire plină de respect şi mulţumiri”.

Colonel (r) Viorel DRENEA

Colonel CONSTANTINESCU ANGHEL - „Pandurul” S-a născut la data de 8 ianuarie 1940, în satul Ungureni, comuna Corbii Mari, judeţul Dîmboviţa. A făcut şcoala elementară în localitatea Corbii Mari (Şcoala centrală), a început liceul la Bucureşti, apoi datorită cheltuielilor foarte mari s-a prezentat şi a fost admis (20 pe loc) la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”, dislocat iniţial la Predeal apoi la Breaza, Prahova. A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu” în anul1960. Din acest moment şi-a legat destinul definitiv de cariera militară şi de marea sa dragoste - cercetarea în dispozitiv prin paraşutare, de care se va mai despărţi doar la trecerea în rezervă în anul 1995. Viaţa de militar şi-a dus-o între două garnizoane, Buzău şi Bucureşti, iubite în egală măsură.

Cine n-a auzit de „nea Angelo”? Un desăvârşit profesionist, isteţ, ambiţios şi mândru, colonelul Constantinescu Anghel va rămâne în amintirea celor care l-au cunoscut ca un suflet deosebit de generos, pasionat de cercetarea în dispozitiv prin paraşutare şi una din personalităţile care şi-a pus amprenta, în sens pozitiv, asupra istoriei acestei frumoase specialităţi militare. Au rămas amintirile deosebite, regulamentele şi manualele unicat pentru perioada respectivă, filmele de instrucţie ale cercetaşilor şi nemăsuratele regrete pentru că ne-a părăsit atunci când ne aşteptam mai puţin, în toamna anului 2005. Dumnezeu să-l odihnească în pace! „mic la stat mare în toate" „Mă mândresc că a fost unul dintre discipolii mei. A făcut tot ce a depins de dânsul, inclusiv transmiterea experienţei, cu mare grijă, cu tupeu şi cu convingerea că trebuie să reuşească. O parte din istoria Batalionului 404 Cercetare, unitatea pe care a iubit-o până peste poate, este clădită şi prin contribuţia sa.

Isteţ, cu o minte limpede şi îndrăzneaţă de ţăran neaoş, a parcurs pas cu pas treptele devenirii ca „maestru cercetaş-paraşutist”. Îmi amintesc că era suficient să-i transmiţi din teren câteva date, aparent lipsite de relevanţă despre „oarece bucătării de campanie ale adversarului”, pentru a intui că acolo se află un centru de transmisiuni cu staţii generatoare de curent pentru autostaţiile care-l deserveau.

Pregătirea aplicaţiilor şi bilanţul acestora sub

„flash-uri cu o persoană deosebită” „…nu prea lucra în birou. Era prezent peste tot, uneori conducând direct activităţile, iar alteori, asistând la elaborarea sau desfăşurarea lor. Niciodată însă pe post de „fac totul” ci mai curând discret, mobilizator. Nu critica pe nimeni dar avea ştiinţa de a lăuda în mod natural pe cei care ieşeau în evidenţă…” „…în ce priveşte meseria de cercetaş sugera cele mai bune şi mai potrivite legende, în funcţie de calităţile şi limitele cercetaşilor din compunerea grupurilor, atribute pe care le citea şi le simţea cu profesionalism. Înţelegea şi accepta căderile în situaţiile când acestea se produceau. Fuma, bea cafea şi nu se dădea înapoi de la un şpriţ, plăceri pe care le practica cu măsură. Era amator de şuete, ascultând cu plăcere tot felul de povestiri adevărate şi avea un talent deosebit de a povesti, în mod spumos, o mulţime de fapte şi întâmplări trăite personal.

Te simţeai bine în preajma sa şi-i căutai mereu compania …” „…fără să fie temerar sau nechibzuit îşi asuma în momente decisive responsabilităţi pe care ştia că el trebuie să şi le asume, deoarece avea un deosebit simţ al datoriei. Nu pot uita modul în care a reuşit să salveze, de la o soartă similară cu cea a luptătorilor USLA, pe cercetaşii care veniseră, la ordin, la sediul MApN, în seara zilei de 22 decembrie 1989, când s-a deschis focul asupra autocamioanelor cu care erau transportaţi. Nu sunt mulţi cei care ar fi lăsat la o parte protecţia zidurilor şi ar fi avut curajul să traverseze bulevardul pentru a opri focul nimicitor al celor dinăuntru, care deja făcuse patru victime. N-a făcut mare caz din această faptă deşi este cât se poate de eroică, ba mai mult, n-a vrut să audă de vreun certificat de revoluţionar…”

36

Colonel (r) Marin SCARLAT

OMAGIU CAMARADERESC

Colonel (rtr) CONSTANTINESCU GHEORGHE – „Dom' profesor” S-a născut în Bucureşti în anul 1939 în cartierul muncitoresc Mărgeanului. Copilăria, asemenea tuturor celor născuţi în acei ani, a fost marcată de marile greutăţi materiale specifice celui mai nimicitor război pe care l-a cunoscut omenirea. Şcoala elementară o termină în Bucureşti şi acum se produce marea schimbare în mersul uniform şi oarecum previzibil al vieţii sale.

Se hotărăşte să dea examenul de admitere la Liceul Militar de la Predeal. La terminarea liceului, în 1956, s-a trezit repartizat la artilerie. Şi-a stabilit şi un obiectiv major pe care l-a urmărit toată cariera militară (mărturisit într-un moment de sinceritate) şi anume să ajungă în Bucureşti, cu toate că după terminarea Şcolii Militare a fost repartizat comandant de pluton de artilerie anti tanc la regimentul mecanizat din Mihail Kogălniceanu.

Peste doi ani ia contact cu paraşutismul militar şi garnizoana Buzău (Curs de paraşutism), apoi cu cercetarea în dispozitiv (Cursul de formare a cercetaşilor în dispozitivul inamicului organizat de Direcţia Informaţii) tot cu speranţa că se va “lipi” de Bucureşti. După un periplu pe la nou înfiinţatul Batalion de Cercetare de la Corbu, în anul 1964 ajunge la Buzău la Batalionului de Paraşutişti (un rol decisiv l-a avut dragostea vieţii sale, doamna Constantinescu). De la această dată o lungă perioadă de timp activitatea domnului Constantinescu se învârte în jurul unităţilor din Crângul Buzăului (Batalionul 404 Cercetare şi Regimentul 60 Paraşutişti), Academia Militară, Direcţia Informaţii şi Comandamentul Aviaţiei Militare.

“Am avut marele noroc să-mi fie comandant timp de doi ani de zile, ani pe care-i consider unii dintre cei mai importanţi din viaţa mea de militar. Prudent din fire, de o bunătate sufletească fără margini, foarte greu lua hotărârea să pedepsească pe cineva, fiind dispus, mai degrabă, la a ne avertiza, sau povăţui asupra căii celei mai bune pentru a preîntâmpina situaţiile neplăcute care-i creau o puternică stare de disconfort. Poate de aici şi-a căpătat şi porecla „profesorul”.

Lucram cu mare plăcere alături de dumnealui. Prin modul său deschis de comportare ne devenea prieten fără să ne dăm seama. Deşi foarte serios în ce priveşte sistemul militar îi

cunoştea foarte bine limitele şi racilele. Odată chiar m-a surprins cu aprecierea referitoare la operativitatea şi potenţialul Armatei noastre. Relatez, în continuare o întâmplare care ilustrează acest lucru.

Eram într-o tabără de iarnă la Soveja în judeţul Vrancea. Ajunseserăm cu greu în tabără, toate maşinile din mica noastră coloană avuseseră câte o defecţiune iar pentru una dintre ele a fost nevoie să intervenim să rămână câteva zile în atelierul unui regiment din Focşani pentru a i se remedia defecţiunea. Într-o seară, după terminarea programului, eram în sat la nişte cunoscuţi, la o plăcintă cu vin fiert, împreună cu încă doi colegi. La un moment dat am văzut la televizor ştirea că trupele chineze au invadat Vietnamul. În acel moment noi cei trei militari ne-am ridicat de la masă şi ne-am dus în tabără.

Când ne-a văzut comandantul ne-a întrebat mirat: de ce-aţi lăsat măi bunătate de plăcintă, ce credeaţi că plecăm acum noaptea la Buzău? Noi n-am fost în stare să venim ziua, cum credeaţi că o să plecăm acum? Şi apoi chiar dacă am fi plecat, până ajungeam noi la Buzău am fi fost ocupaţi.

Chiar dacă a fost comandant la 404 doar doi ani, tot personalul batalionului îl recunoaşte drept un bun comandant şi un OM adevărat. Ulterior a fost doi ani şeful cercetării la Regimentul de paraşutişti şi apoi, aproape cinci ani comandantul Regimentului de paraşutişti. Când a predat comanda regimentului a putut afirma cu modestie că pe timpul mandatului său nu s-au întâmplat evenimente grave disciplinare sau incidente de zbor. Ultimii ani de activitate i-a desfăşurat în funcţia de locţiitor al Secţiei Paraşutism din Comandamentul Aviaţiei. Ajunsese, în sfârşit, în Bucureşti, dar dorinţa din tinereţe nu mai era aceeaşi. De Buzău îl legau acum mult mai multe, inclusiv prietenia şi respectul noastru care şi astăzi sunt întregi şi parcă mai puternice.“ Fiind numărul de revistă editat cu ocazia Zilei cercetaşilor militari nu pot decât să închei felicitându-vă pentru întrega exemplară carieră militară.

Am onoarea să vă salut!

37

Colonel (r) Marin SCARLAT

DOCUMENT

Cercetaş prin arhive

1954: EXPLOZIE ÎN CRÂNG, PANICĂ ÎN GARNIZOANA BUZĂU Anii de început ai unităţii de paraşutişti din Buzău, ca de altfel pentru întreaga armată română, în la fel de început ani ai regimului de democraţie populară, nu au fost dintre cei mai uşori. Sperietoarea agenturilor imperialismului, suspiciunea faţă de posibilele acţiuni de spionaj şi sabotaj ale acestora, măsurile contrainformative, duse uneori de la ridicol la paroxism, dar şi vigilenţa revoluţionară a unor zeloşi slujitori ai partidului, alimentaţi şi susţinuţi în vehemenţa lor combativă de prezenţa consilierilor militari sovietici, au generat, de multe ori, situaţii de mare presiune asupra unităţilor militare.

La 15 septembrie 1954, un pluton de paraşutişti din Regimentul 246 Aerodesant Buzău executa instrucţia în Pădurea Crâng, sub comanda unui sergent (comandantul de pluton titular se afla în serviciul de zi pe unitate). În mijlocul acestei subunităţi, aflate în repaus, s-a produs o puternică explozie, în urma căreia trei militari în termen au murit, iar alţii nouă au suferit răni mai mult sau mai puţin grave.

Din raportul pe care şeful Secţiei politice a Şcolii Militare de Aviaţie de la Bobocu (care, probabil, avea în responsabilitate/ îndrumare/ coordonare şi Regimentul de Paraşutişti din Buzău) îl face către Şeful Direcţiei Politice a Comandamentului Forţelor Aeriene Militare reieşea necesitatea ca organele de partid să se implice mai activ în educarea şi formarea militarilor de tip nou, în eradicarea aşazisului huliganism manifestat în comportamentul unor militari (într-o armată cuminte, în care rubaşca încheiată la gât şi la manşete dădea măsura deplinei discipline, atitudinea mai puţin convenţională a paraşutiştilor, pregătiţi să execute şi misiuni care depăşeau, uneori, cadrul regulamentelor militare, le atrăgea, din păcate, şi această apreciere nemeritată). Mai mult, ingerinţa, din ce în ce mai puternică, a aparatului politic, care se pricepea la toate, inclusiv la tehnica saltului cu paraşuta, în actul de comandă al unităţii, poate fi definitorie pentru perioada respectivă.

Colonel dr. Mircea TĂNASE 38

DOCUMENT

SECRET Exemplarul nr 1 S.C. 449

MINISTERUL FORTELOR ARMATE R.P.R. ŞCOALA MILITARĂ DE AVIAŢIE - Secţia Politică 20 septembrie 1954 Nr. 02976 Or. Buzău Către ŞEFUL DIRECŢIEI POLITICE CONDUCEREA FORŢELOR AERIENE MILITARE

Conform ordinului Dv. Raportez stadiul la care a ajuns ancheta efectuată la Regimentul 246 Aerodesant privitor la cele două evenimente ce au avut loc la această unitate.

1/ In ziua de 15.09.1954 la orele 9,35 s-a produs o explozie în mijlocul plutonului compus din 13 militari rănind mortal 2, grav 2, mai uşor 5 care au fost internaţi în spital, 3 foarte uşor şi sunt în unitate, iar unul nu este rănit deloc şi se află în unitate.

La data raportată mai sus acest pluton comandat de serg. Voinea Ioan ajutor comandant pluton, s-a deplasat pe cîmpul de instrucţie la aproximativ 100 m.depărtare de poligonul de tragere, aici au făcut o oră instrucţie, în acest timp a venit în poligon o subunitate dela Rgt. de Transmisiuni să facă trageri.

Văzînd această situaţie serg. Voinea Ioan a dat ordin ca pauza să o facă în interiorul crîngului, menţionez că această oră de instrucţie se executa în afara crîngului, apoi după pauză şi-au fixat ţintele piept şi au început să facă exerciţii de aruncarea grenadei în aceste ţinte.

La ei aveau pe lîngă armament şi 6 grenade defensive de exerciţii care au fost găsite toate după explozia ce a avut loc.

După ce au făcut o oră instrucţie de aruncarea grenadei, însă de această dată în interiorul crîngului pe o lizieră călcînd astfel ordinul Sefului Garnizoanei şi al Comandantului de Regiment de a nu mai face instruţie în crîng, sergentul Voinea nu a ţinut cont de aceasta şi pe „motivul” că se făceau trageri la poligon a călcat ordinul şi a dus militarii în crîng în loc să se ducă lîngă calea ferată sau peste calea ferată ce duce la Nehoiu, ori el a mers aici pentru că era umbră, apoi a dat o altă pauză în care militarii au început să se aşeze jos la umbră. În această pauză serg. Bolteş Ioan a dat ordin sold. frt. Giroiu Ioan care în timpul instrucţiei nu a fost disciplinat să fugă pînă la un pom, acesta nu a fugit şi a mers încet, pentru aceasta a fost trimis din nou însă de astă dată să se urce în pom de unde sold. frt.

Giroiu Ioan a început să strige către cei ce stăteau jos, să aibă grijă că va arunca grenada de instrucţie. Atunci sold. Frt. Sipoş Ioan a primit ordin să-l ia jos din pom şi să facă cu el instrucţie individuală.

Restul militarilor stăteau majoritatea la un loc culcaţi pe iarbă, în această situaţie sold. frt. Lupan Paul care nu era culcat s-a aruncat jos peste sold. frt. Mosorescu D-tru şi Ursan Gheorghe, aceştia s-au supărat, iar Mosorescu Dumitru s-a sculat de jos vociferînd către sold. frt. Lupan Paul că de ce nu-i lasă în pace, astfel el s-a deplasat către interiorul crîngului afirmînd că-şi va face necesităţile, iar ceilalţi au continuat să se joace rostogolindu-se pe jos, în acest moment se produce în mijlocul lor o explozie care a lovit mortal pe sold. frt. Marcu Ilie, iar pe sold. frt. Dragu Emil foarte grav. La alarma dată de soldaţi a venit în ajutorul lor o maşină sanitară sovietică care sosise în acest timp la poligon pentru a asista la tragerile ce trebuia să le facă o subunitate de militari sovietici, aceasta fiind cu doctor i-a făcut cîteva injecţii şi sold. frt. Dragu Emil a mai rezistat pînă la poarta spitalului militar unde a murit şi al doilea militar.

La autopsie s-a constat că sold. frt. Marcu Ilie a fost lovit de o schijă trecînd prin coaste, a intrat apoi prin partea dreaptă în inimă oprindu-se în stînga inimii unde a şi fot găsită schijă.

Sold. frt. Dragu Emil a fost lovit în coastă care i-a rupt-o apoi de jos în sus i-a zdrobit ficatul chiar pe mijloc, iar schija a fost găsită deasupra ficatului.

Ambii au fost luaţi de părinţii lor acasă pentru a fi înmormîntaţi, primul la Sibiu, al doilea la Nehoiu Raionul Buzău.

A fost răniţi grav serg. Balteş Ioan care a ajuns la spitalul militar, i-au făcut operaţia şi a fost cusut la partea inferioară dreaptă la ficat care pînă în prezent nu se poate preciza starea sănătăţii lui, se pare că merge spre bine, însă medicii nu sunt siguri.

Sold. frt. Willer Dumitru a fost rănit grav în stomac şi ficat ca şi celuilat i s-a făcut operaţie imediat şi a trăit pînă în ziua de 18.09.1954 orele 5,00, cînd datorită acestor răni şi hemoragiei pe care o avusese, a murit. La autopsie pe lîngă rănile arătate mai sus s-a mai găsit o bucată de schijă de mărimea unui bob de fasole mai mărişor înfipt în coloana vertebrală.

Au fost răniţi uşor sold. frt. Hompot Ludovic, Bălănoiu Ptre, Giuroiu Ioan, Lupan Paul şi Ursan Gheorghe aceştia au răni în special la picioare şi puţin la mîini, în prezent se află internaţi la spitalul militar din Buzău.

Deasemeni au mai fost răniţi foarte uşor serg. Voinea Ioan, sold. frt. Sipoş Ioan şi Constantin David care se află în cazarmă.

Singurul sold. frt. Mosorescu Dumitru nu a fost rănit. În această situaţie Cpt. Diacu a alarmat toată unitatea pentru a înconjura crîngul şi a-l cerceta ce anume găseşte în interiorul său care ar fi putut după părerea lor să arunce acest obiect explozibil, menţionez că în Regiment erau foarte puţini militari, întrucât unitatea se afla în aplicaţii cu o zi înainte (14.09.1954) şi astfel au fost ajutaţi la această operaţiune de toţi militarii ce se aflau în poligon şi la instrucţie în special de transmisionişti.

Deşi nu este legat de acest eveniment, raportez că în seara zilei de 14.09.1954 subsemnatul mă deplasam dela unitate spre casă pe la orele 21,00 şi am văzut la proximativ 100-150 m. de centrul oraşului Buzău pe străzi soldaţi paraşutişti echipaţi

39

DOCUMENT

complet de luptă cu tot armamentul pe străzile Buzăului, executînd o aplicaţie „lupte de stradă”, însă toţi civilii se apropiau sau ocoleau văzînd această scenă care şi după părerea mea nu era cea mai potrivită în plin oraş şi puteau găsi un alt loc care să nu fie văzuţi de civili. Raportez acest lucru pentru a se aprecia, dacă este bine sau nu să mai execute asemenea aplicaţii pe viitor.

Acum revin din nou la acest eveniment şi raportez că la aproximativ o oră de cînd s-a produs explozia am auzit şi eu împreună cu tov. Col. Pancov Consilierul pentru Scoli, ce se afla în unitatea noastră şi la propunerea tov. Col. Pancov ne-am deplasat împreună la locul unde s-a produs explozia, însă pe drum am văzut militari cu pistoale automate dela aerodesant pe şoseaua naţională descheiaţi la gît, cu mînecile dela rubăşti ridicate sus, oprind toate maşinile şi verificînd actele tuturor cetăţenilor ce se aflau în maşină, prezentînd astfel un aspect foarte urît pe lîngă faptul că nu aveau nicio aprobare superioară de a opri maşinile pe şoseaua Ploieşti-Buzău.

De asemenea am mai văzut şi un militar care părea a fi bucătar după îmbrăcămintea ce o purta, cu pistolul automat ce făceau de pîndă la marginea aceleeaşi şosele.

Cînd s-a dat adunarea militarilor, am constatat că foarte mulţi militari erau îmbrăcaţi cu salopete şi descheiaţi la ele, cu mînecile ridicare, cu picioarele goale şi cu pistolul automat, care au făcut cercetări prin crîng. Acest aspect este cunoscut şi de tov.

Col. Pancov care după părerea dînsului avea un aspect de huliganism.

Dela început toţi au plecat dela ideea că cineva a aruncat o grenadă în mijlocul soldaţilor, lucru care mai tîrziu după cercetări încă neterminate se pare că această explozie a fost provocată chiar de ei, (militari) fie că unul dintre ei a găsit în crîng un proiectil şi a vrut să facă o glumă aruncîndu-l în mijlocul celorlalţi sau în timp ce se jucau pe jos s-au rostogolit pînă ce se crede că ar fi lovit acest proiectil cu piciorul şi a făcut explozie.

Ce anume a fost nu se cunoaşte precis, Lt. Maj. Scărlătoiu Grigore, procurorul de la CFAM, a luat aceste schije la Bucureşti pentru a le prezenta la un laborator şi a se preciza despre ce este vorba, din părerile noastre şi ale unor ofiţeri specialişti din Buzău, se crede că este vorba de un proiectil vechi de tun şi nu de o grenadă.

Cercetările sunt în curs, se continuă de către un ofiţer dela Securitatea din Buzău şi Lt. Maj. Ivan ofiţerul contrainformator al Regimentului de Aerodesant.

Această părere a noastră că explozia a fost provocată tot de ei (militari) ne-o întăreşte bileţelul scris de sold. frt. Mosorescu Dumitru către sold. frt. Urşan Gheorghe ce se afla internat în spital din care reiese unele aspecte că acesta nu ar fi, străin de această explozie, anexez în copie cele scrise în bileţel.

La această catastrofă a mai contribuit şi neexecutarea ordinului de Seful Garnizoanei Buzău şi de Comandantul Regimentului Aerodesant din partea serg. Voinea Ioan ajutorul comandantului de pluton de a nu face instrucţie în crîng, cu toate că cunoştea acest ordin, totuşi sergentul l-a călcat şi a dus militarii în crîng, iar restul militarilor nu a intervenit ca utemişti pentru a-i arăta sergentului Voinea că este interzisă instrucţia în crîng.

Deasemeni şi Cdt. Plutonului de Pistolari Lt. Tătaru Ioan care în acea zi era de serviciu pe Regiment nu a trecut nicio dată pe la ei să verifice cum fac instrucţie, astfel că acest pluton a făcut instrucţie fără nici un ofiţer.

Alăturat anexez un tabel cu datele lor biografice inclusiv al comandantului de puton.

Acest caz este cunoscut de toţi militari şi-l comentează că în Buzău sunt duşmani care au vrut să omoare întreg plutonul. Din atitudinea lor reiese că ar urmări să prindă pe acel ce a aruncat acest obiect explozibil şi să-l tragă ei la răspundere.

Măsurile luate de comandant au fost adunaţi separat toţi militarii şi s-a prelucrat acest caz arătîndu-le ce înseamnă neexecutarea de ordine şi felul cum trebuie să procedeze pe viitor militarii cu civilii din oraşul Buzău, prelucrare făcută de Maiorul Prodan.

Pe linie politică nu s-a luat nicio măsură, am stat de vorbă cu Lt. Iacob Alexandru, secretarul O.B.Partid care ţine locul Locţiitorului Politic întrucît Lt. Maj. Gorănescu este plecat în concediu şi i-am indicat că trebuie să ţină adunări cu m.d.p. şi utemiştii unde să dezbată sarcinile comuniştilor (utemiştilor) pentru executarea ordinelor, întărirea disciplinei, accentuîndu-se pe sinceritatea militarilor şi felul cum trebuie să se comporte militarii cu civilii din oraşul Buzău.

In cadrul clubului să se ţină cu toţi militarii referate cu teme: Ordinul Comandantului lege pentru subordonaţi.

Ajutorul tovărăşesc pentru prevenirea abaterilor.

Respectarea jurămîntului militar în special la capitolul sinceritatea.

Atitudinea militarilor faţă de populaţia civilă.

Propun a se face o verificare a personalului ce încadrează acest Regiment, iar cei necorespunzători să fie îndepărtaţi, întrucît sunt elemente care nu depun nici un efort pentru a face educaţia necesară unui militar de tip nou şi nu aşa cum se procedează în prezent de către unii militari, care nu salută pe stradă sau atunci cînd se ivesc incidente între ei şi civili, aceştia caută să bată pe civili sau alte asemenea aspecte care nu au nimic comun cu pregătirea lor.

Să se pună accent pe instrucţia de front de care militarii şi chiar unii ofiţeri au dat dovadă că au lipsuri serioase.

Să se formeze o comisie din ofiţeri politici (Instructor de Partid, Instructor cu Munca UTM, Instructor cu Propaganda şi Agitaţie şi un Şef de Club) care să stea mai mult timp în acest Regiment, pentru a ajuta aparatul politic şi a le da îndrumări cum să desfăşoare munca politică cu toţi militarii.

Să li se arate Maiorului Prodan şi Lt. Maj. Gorănescu de a imprima între ei relaţii principiale şi nu relaţii de bruscări a locţiitorului politic, iar Maiorul Prodan să lucreze mai mult cu organizaţia de partid şi UTM, lucru care nu-l face în prezent.

2/ In ziua de 17.09.1954 orele 9,45 se executa saltul cu paraşuta, conducătorul zborului fiind Cpt. Diacu, în timp ce echipajele făceau salturi a venit rîndul echipajului nr. 4, echipaj care nu mai corespundea planificării întrucît unii din militari au invocat

40

DOCUMENT

diferite motive că nu pot executa saltul şi astfel acest echipaj a mai luat şi alţi militari pentru a completa numărul de 12. Echipajul nr. 4 trebuia să facă saltul în zona Costeşti la 1 ½ km. depărtare de punctul de zbor către comuna Stîlpu pe liziera de fund a aerodromului Buzău, unde au început lansarea. Au sărit 10 militari, iar al 11 a fost sold. Puia Nicolae care a trebuit să execute un salt comandat de la 1300 metri. Acesta a executat saltul însă după declaraţiile unor militari care au văzut că ar fi făcut cîteva lupinguri, apoi a intrat în vrie plată şi abia sub 50 de metri a încercat să tragă de comandă şi tot după declaraţiile acestor militari care ar fi văzut că paraşuta din spate s-a deschis şi a ieşit numai 2 metri, însă nemaiavînd distanţă a căzut la pămînt murind pe loc. A fost găsit zdrobit la cap, creierii şi ochii ieşiţi afară, picioarele fracturate.

Prima dată a căzut mai mult în cap şi pe umărul drept făcînd o groapă, apoi a sărit în sus şi a căzut din nou alături de groapa din faţă în sus.

Primii care au ajuns aici a fost sanitara cu cei doi şoferi, sanitarul şi instructorul plior de paraşute care a venit pe jos, iar după foarte puţin timp a sosit şi comisia la faţa locului, însă soldatul nu a mai fost găsit cu faţa în sus, ci cu faţa în jos introdus în groapa făcută de el.

Paraşuta din spate întinsă jos, parcă era întinsă pe masa de pliat, iar cea de abdomen scoasă afară şi făcută grămadă lîngă el.

Din cercetările făcute s-a constatat pînă în prezent că sanitarul cap. Vieru Ioan, ajutorul de şofer sold. Cojocaru Iulian şi instructorul plior de paraşute cap. Marin Ştefan l-au întors şi l-au băgat în groapă, iar pliorul de paraşute a scos paraşuta de abdomen şi a aşezat-o alături de militar.

Nu am putut stabili cine a tras paraşuta din spate afară, întrucît este imposibil să cadă aşa cum ea se află pe masa de pliat.

Aceste cercetări continuă să fie făcute de către Lt. Maj. Cernătescu procurorul militar al garnizoanei Buzău.

A mai găsit un militar pe serg. Hamner Zoltan pliorul paraşutei care a declarat că ar fi auzit că acesta înainte de salt a declarat că el a deschide paraşuta la 100 de metri însă alţii nu mai confirmă această declaraţie şi pentrucă el a pliat paraşuta se pare că urmăreşte să ascundă că paraşuta nu s-a deschis din cauză că a fost pliată prost.

Părerea noastră este că paraşuta nu s-a deschis, rămîne să se verifice mai departe şi nu că acesta ar fi spus că deschide paraşuta sub 100 metri.

Un incident care ne face să credem că paraşuta din spate nu s-a dechis este că paraşuta extractoare are arcurile îndoite aşa cum a căzut peste ea militarul cu toate că noi am găsit-o la distanţa de 4-5 metri.

Date biografice: Puia Nicolae, născut la 24 iunie 1933, pistolar, soldat, ţăran mijlocaş, U.T.M., 7 clase primare şi 3 clase profesionale.

Lt.col. Tetcu din CFAM a dat ordin să se strîngă întreg personalul navigant şi a prelucrat acest eveniment separat pe categorii de militari.

Pe linie politică nu au luat măsuri şi urmează a se lua aceleaşi măsuri ca şi la primul caz.

In afară de cele propuse mai înainte, propun a se arăta Comandantului şi Locţiitorului Politic, că atunci cînd se execută salturi, conducătorul zborului să cronometreze căderea celor care se lansează comandat şi cum a depăşit timpul planificat să se ia cele mai aspre măsuri, ştiind că astfel se va lichida cu tendinţă ce mai există de a se concura care vine mai jos cu paraşuta închisă şi va lichida după părerea mea cu indisciplinele la salturi.

Acesta este stadiul în care s-a ajuns pînă în prezent la ambele cazuri. ŞEFUL SECŢIEI POLITICE Căpitan, Mazilu Constantin

(Arhivele Militare Române, Fond Comandamentul Forţelor Aeriene Române, Dosar 5147/1954, filele 65-68).

(tehnoredactare text: Sorina Tănase) 41

UMOR

EPIGRAME Colonelul (r) Liviu Zanfirescu, poetul-cercetaş cum mai este cunoscut, ne clarifică, cu măestria-i cunoscută, asupra unor probleme actuale

Evoluţie În ţara lăcrimând de Eminescu Şi unde n-a apus vremea opincii Ajunse tare „Codul lui Vlădescu” (La vestici numai „Codul lui Da Vinci”)

Starea sănătăţii În sănătate, la raport, Soluţia-i alternativă: Când e „cireașa de pe tort”, Când e… „bomboana pe colivă”!

Un „gânditor” buzoian, Colonelul dr. Mircea Tănase, redactorul şef al revistei „Gândirea militară românească”, îl completează pe aceiași lungime de undă

Epitaf pentru un agent secret În domeniu fost-ai as Şi-ai lucrat sub nume fals, Iar acum, spre nemurire, Eşti tot sub acoperire.

Unui zburător E fluturaş, şi lumea-l ştie Că merge uneori “pe burtă”, Şi ca să iasă iar din vrie S-a agăţat de-o …paraşută.

In vino veritas În vin e adevărul, va să zică, Şi tare-aş mai sorbi un păhăruţ Dar când privesc atent la sticlă Constat că adevăru-i… gol-goluţ.

Colonelului Alexandru Rusu, redactorul-şef al revistei Cercetaşii buzoieni Cu barba şi mustaţa á la Cuza, Şi numele, poate şi… muza(!?), Revista sigur poţi să o ridici Spre consacrare … dacă nu abdici.

Exigentul redactor-şef al revistei Cercetaşii buzoieni Tot ce le-am dat, ruşii ne-au luat, Iar înapoi … mai niciodat', Doar Rusu ăsta, de alt soi, Tot ce îi dăm ne dă 'napoi …

La corectat.

Un cercetaş (cârcotaş) buzoian, la apariţia revistei Apare rar, pe an o dată, Interesantă şi stilată, Şi chiar că nu pot să mă supăr, Decât nimic, e bun şi-un … număr.

42

UMOR

SENZAŢIONAL!!!! ÎN ATENŢIA TUTUROR PENSIONARILOR MILITARI! Prin procedee specifice am aflat că se pregăteşte, în mare secret, o nouă recalculare a pensiei de serviciu! Am intrat în posesia modalităţii de calcul şi o punem la dispoziţia tuturor celor interesaţi.

Citind cu atenţie şi urmând exact paşii detaliaţi mai jos vă puteţi stabili cu uşurinţă noul cuantum al pensiei! Asta ca să nu mai existe dubii sau contestaţii ...

Pentru cei interesaţi nu ştim (încă) dacă redacţia mai poate pune la dispoziţie şi alte elemente ajutătoare pentru că totul este, nu-i aşa, foarte clar şi fără echivoc!

Redacţia Astăzi eşti funcţionar Însă mâine pensionar.

Poate te interesează Pensia cum se calculează.

Din 35 de ani servici, Care vor fi socotiţi Îţi scazi primii ani de şcoală Şi absenţele de boală, Zilele de sărbătoare, Orele suplimentare, Plus un an şi patru luni.

Tragi o linie şi-aduni. Împarţi tot la cinci, apoi Ce-ţi dă, înmulţeşti cu doi, Scazi anul când te-ai născut, Adaugi tot ce-ai scăzut Şi la cifra ce-a ieşit, Pui un zero la sfârşit.

Anii pentru însuraţi Se vor socoti dublaţi (Adică ani de război.

Socotind că-n vremea asta Te-ai războit cu nevasta.)

La totalul obţinut, Pui trei zero la-nceput.

Scazi anii de celibat, Ridici restul la pătrat Şi-astfel într-o primă fază, Afli sumele de bază.

Aoi le extragi la toate Rădăcinile pătrate Şi la suma dobândită Aplici cota cuvenită,

Care nu trebuie să fie Mai mare de 5 la mie.

Din suma rămasă, brută, Scazi 4 şi 8 la sută.

Trei la mie la pompieri, Impozitul pe averi.

Supracota respectivă, Taxele pentru colivă, Cinci la sută pentru dric.

Apoi nu mai scazi nimic.

Din totalul rezultat, Verşi două treimi la stat Şi restul ţi se cuvine Nu ştiu dacă mă exprim eu bine! (după Constantin TĂNASE)

43

WWW.CERCETASIMILREZ.COM

ACMRR este prezentă în spaţiul virtual Colonel (r) Gabriel BENESCU

Sunt trist pentru că cei care accesează site-ul nostru, inclusiv membrii ACMRR, nu accesează reclamele emag. Să mă explic pentru cei cărora le este străin termenul de „afiliere”, cu scuzele de rigoare pentru cei care sunt familiarizaţi deja cu acest termen. Afilierea reprezintă o modalitate eficientă pentru un site de a-şi asigura plata costurilor anuale, destul de mari (taxa anuală pentru domeniu, găzduirea site-ului etc).

Concret, dacă cei ce accesează site-ul achiziţionează bunuri şi servicii de la emag prin site-ul nostru, un procent din preţul plătit va intra automat în contul asociaţiei, acoperind astfel fondurile speciale pentru taxele site-ului (până în prezent nu am identificat accesarea acestui serviciu de către membrii asociaţiei sau cititorii nostri).

Vizibilitatea online a site-ului este foarte bună și las cititorilor posibilitatea de a aprecia acest lucru, oferindu-le spre consultare datele asigurate prin aplicaţia „google analytics”, perioada 1 aprilie-15 octombrie ac: - 649 vizitatori unici, care au efectuat 917 vizite pe site, deschizând paginile şi sub-paginile noastre de 5646 ori; - durata medie a unei vizite a fost de 21 de minute, fiind semnalată cea mai lungă vizită la o durată de 1 oră 55 minute (din Spania); - accesat din 34 oraşe româneşti, pe primele locuri fiind Buzău cu 308 vizite, Bucureşti cu 240 vizite şi Iaşi cu 55 vizite; - urmare a domeniului com, în străinătate site-ul a fost accesat fără restricţii de pe majoritatea continentelor, mai puţin din America de Sud; ţări din care a fost accesat de români aflaţi peste hotare sau cetăţeni cunoscători ai limbii române: Marea Britanie, Spania, Franţa, Germania, Norvegia, Suedia, Italia, Grecia, Belgia, Austria, Ungaria, Kosovo, Bosnia Herţegovina, Ucraina, Belarus, Moldova, Georgia, Rusia, SUA, Canada, Africa de Sud, Egipt, Nigeria, Arabia Saudită, Iran, India, Australia.

Cred că am făcut o treabă bună pentru că site-ul nostru a reuşit să atragă români din toate colţurile planetei mulţumită în primul rând acelor membri ai asociaţiei noastre şi cititorilor care au contribuit constant cu articole de calitate.

La scurt timp după ce m-am înscris în această asociaţie, am pus o întrebare, cred eu îndreptăţită: ACMRR există în spaţiul virtual, respectiv există un site propriu şi/sau o pagină pe reţelele de socializare?

Răspunsul a fost unul negativ şi în scurt timp am înţeles că, în virtutea unei cutume interne, cine vine cu o idee o aduce şi la viaţă, aşa că m-am apucat de treabă. Începutul nu a fost uşor, având în vedere fondurile limitate ale asociaţiei şi tendinţa de a dobândi cât mai mult, cu costuri cât mai mici. Construcţia efectivă mi-a luat mai bine de o lună, timp în care includem şi construirea paginii de Facebook.

Aşa a apărut site-ul www.cercetasimilrez.com şi pagina de Facebook „Asociatia Cercetasilor Militari Rez”.

Poate unii s-au întrebat, justificat de altfel, de ce site-ul nostru are ca domeniu „.com” şi nu „.ro”. Voi reveni la efectele pozitive asupra acestui aspect, însă acum aş vrea să menţionez că din experienţa mea internaţională a rezultat că domeniul „com” este printre cele foarte puţine domenii ce nu pot fi blocate la accesare, iar rezultatul îl voi prezenta mai jos.

Am conceput inițial şapte pagini, fiecare cu mai multe subpagini. Ulterior, am adăugat pagina „Blog”, aşa cum şade bine oricărui site care se respectă. În timp, cu ajutorul membrilor titulari şi al unora dintre cititorii permanenţi ai site-ului, pe baza materialelor primite, acesta s-a dezvoltat, diversificându-se atât în privinţa publicului vizat, cât şi ca problematică. În prezent site-ul cuprinde 9 pagini cu 52 sub-pagini, cu o problematică diversă, de la informări media în limba română şi engleză, până la articole despre sănătate şi documentare istorice.

Cu toate acestea, aş sublinia că membrii asociaţiei noastre şi cititorii care deschid site-ul nu prea s-au înghesuit să participe la discuţiile deschise pe blog. O fi din timiditate, o fi comoditate, habar n-am! Cred totuşi că nu ar trebui evitată o astfel de provocare, mai ales că membrii noştri sunt cu toţii oameni cu o înaltă ţinută morală, care dispun de o multilaterală pregătire, fiind exclusă, cred eu, posibilitatea că nu ar şti să facă ceva comentarii pe un blog, mai ales că acum la început am lansat probleme uşoare pentru dezbatere.

44

PAGINA LIRICĂ

PAGINA LIRICĂ

Dialogul muzelor NOAPTE DE ZBOR E noapte şi frig pe planetă, Iar stelele scapără-n etern, Avionul îmi zumzăi-n timpane Şi frica mă arde pe obraji şi în sân.

Mă ridic zâmbind spre cerul cu Lună TAINICA PUTERE Colonel (r) Mihail Pîrlog Scuturat de braţe de aer, parcă străine, Tu te-ai zidit din viscol de lumină Becurile se-aprind în culori cunoscute, Din fulgi ce torc ninsori patriarhale Doar oraşul e mult prea înclinat Pulsai în steaua ce urma să vină În virajul ce sclipeşte a cosmic.

Din răsăritul clipelor astrale.

E „VERDE” şi sar în negrul abis, E SIRENA ce-mi sună-n creier strident, Cu veşnicie de credinţă pură E clipa imensă ce nu se poate rosti Erai cum te-am visat – un Făt Frumos Şi cad înspre viaţă în secunde pustii.

Duh şi iubire-n cuminecătură O linişte ancestrală-mi cuprinde cupola Pe veci mântuitor Iisus Christos! Şi frigul brutal arde roua obrajilor.

Aud înspre sol un greier tomnatic Mergeam cu Steaua – blândă vestitoare Şi porumbul foşneşte puţin fantomatic.

Vibraţia simţind-o mişcătoare Pământul mă primeşte simplu, brutal Căci din lumină şi Dumnezeire Şi gambele-mi ard ascuţit şi total.

Te-ai întrupat, Doamne, ce fericire.

Mă duc către casă privind înspre cer Cu gândul că mâine va fi tot la fel.

Cântam colinde-n noaptea de Ajun Strângeam o lume-n traistă, o avere Colonel (r) Mihail Pîrlog Cât de săraci, în fiece cătun Ne dăruiau o tainică putere.

Apoi am hăulit cu Pluguşorul Tradiţional cu Sorcova – urare Simţeam cum defila, cum da onorul Chiar Noul An – destin în fiecare … …………………………………………

Confeti, artificii prin ninsoare O tainică putere prin Cuvânt Colinde şi urări înălţătoare Cu … La mulţi ani, iubire, vers şi cânt!

Colonel (r) Liviu Zanfirescu

45

DIN ACTIVITATEA ASOCIAŢIEI

AGENDĂ 2013 Chiar dacă majoritatea activităţilor se regăsesc detaliate şi pe site-ul asociaţiei (www.cercetasimilrez.com) am simţit nevoia de trece în revistă pe cele mai importante dintre ele.

- Confecţionarea insignei asociaţiei şi a unor tricouri personalizate - Participarea ca voluntar la activităţi de instruire specifice cercetaşilor din cadrul „Camp-ului” Poiana Deleni şi la festivităţile ocazionate de sărbătorirea „Centenarului Cercetăşiei” de la Mogoşoaia, organizate de Organizaţia Naţională Cercetaşii României (detaliate la paginile 7-11) - Participarea ca voluntar la activităţi de instruire specifice cercetaşilor organizate şi desfăşurate de Centrul de Pregătire Montană Himalaya, Rîşnov, în luna iulie 2013

Pe râul Olt, cu bună dispoziţie

- Participarea ca voluntar la activităţi de instruire specifice cercetaşilor în cadrul taberei organizate de Centrul Francofon Buzău la Sărata Monteoru în luna iulie 2013 Mulțumim colegilor aflați în activitate, care s-au implicat în acest proiect: Fil (plutonier adjutant Filuță Ușurelu), Liviu (maior Liviu Bălăceanu) și Mișu (plutonier adjutant Mihai Frîncu).

Ura! Am găsit Nordul!, Monteoru, 2013

- Depuneri de coroane de flori cu ocazia sărbătoririi unor evenimente importante pe plan local

Festivităţile cu ocazia zilei de 1 Decembrie 2012 46

DIVERSE

Perspicacitate În această ediţie vă supunem spre rezolvare un test inteligenţă, conceput de nimeni altul decât de genialul savant Albert Einstein, care susţinea că „98% din populaţia globului nu este în stare găsească rezolvarea”.

Ne-ar bucura dacă dumneavoastră veţi găsi rezolvarea, argumentată logic, putând astfel să vă mândriţi cu faptul că faceţi parte din categoria celor 2 % care au reuşit să rezolve testul.

Redacţia Se dau următoarele: A. Britanicul locuieşte în casa roşie.

B. Suedezul are un câine.

C. Danezul bea ceai cu plăcere.

D. Casa verde se află în stânga casei albe.

E. Locatarul casei verzi bea cafea.

F. Persoana care fumează Pall Mall are o pasăre.

G. Locatarul care locuieşte în casa din mijloc bea lapte.

TESTUL DE INTELIGENŢĂ AL LUI EINSTEIN (preluat după site-ul www.dcnews.ro) Prezumţii: 1. Există 5 case, fiecare de o altă culoare.

2. În fiecare casă locuieşte o singură persoană, fiecare de altă naţionalitate.

3. Fiecărui locatar îi place o anumită băutură, fumează o anumită marcă de ţigări şi deţine un anumit animal de casă.

H. Locatarul din casa galbenă fumează Dunhill.

I. Norvegianul locuieşte în prima casă.

J. Fumătorul de Marlboro locuieşte lângă cel care are o pisică.

K. Locatarul care are un cal locuieşte lângă cel care fumează Dunhill.

L. Fumătorul de Winfield bea cu plăcere bere.

M. Norvegianul locuieşte lângă casa albastră.

N. Germanul fumează Rothmans.

O. Fumătorul de Marlboro are un vecin care bea apă.

Cine este proprietarul acvariului cu peşti? (soluţia în numărul viitor)

Soluţiile problemelor din numărul inaugural al revistei a)La testul de supravieţuire În opinia redacţiei o deplasare spre cea mai apropiată localitate este sortită din start eşecului şi nu trebuie să fie luată în calcul. Scopul acţiunii ulterioare este de a rezista suficient de mult timp ca să fie găsit de cei care caută eventualii supravieţuitori şi să-şi poată semnaliza permanent poziţia atât pe timp de zi cît şi pe timp de noapte. În concluzie: obligatoriu oglinda, lanterna, eventual chibriturile şi apoi celelelate, funcţie de ceea ce vă propuneţi să faceţi. Chiar dacă este tentant, sperăm că nu aţi ales şi nici nu aţi trecut pe primele poziţii cele 5 cutii de bere „Tuborg”, carnea conservată, sandwich-urile cu brânză şi stiloul „Parker”! b)La problema de logică matematică: - T1 vede fesurile lui T2 şi T3. Dacă aceştia ar fi avut amândoi fesuri negre (care erau numai două) el ar fi putut afirma cu certitudine că avea pe cap un fes roşu. Rezultă atunci, că T2 şi T3 aveau pe cap fie un fes roşu şi unul negru fie amândoi fesuri roşii şi atunci el avea pe cap fie un fes roşu fie un fes negru (drept urmare nu s-a putut pronunţa).

- T2 face acelaşi raţionament şi ajunge la concluzia lui T1, adică el şi T3 nu puteau avea amândoi fesuri negre ci ambii roşii, sau roşunegru, sau negru-roşu, după schema următoare: - Varianta 1 – ambii fesuri roşii (a fost exclusă de răspunsul dat deT1); - Varianta 2 – T2 roşu, T3 negru; - Varianta 3 – T2 negru, T3 roşu.

- Dacă T2 ar fi văzut la T3 fes negru, ne aflam în varianta 2 şi atunci el ar fi putut afirma cu certitudine că are pe cap fes roşu. Faptul că T2 nu a dat un răspuns pozitiv, arată fără dubii că a văzut la T3 culoarea roşie (varianta 1 sau 3), ceea ce înseamnă că el putea avea fes roşu sau negru, deci nu se putea pronunţa (vezi schema de mai sus).

- T3 reface raţionamentele celorlalţi doi, vede că se află într-una din variantele 1 sau 3 şi afirmă cu certitudine că are pe cap un fes roşu.

47

DIVERSE

Poşta redacţiei Am primit mesajul dumneavoastră şi vă mulţumim domnule colonel cercetaş-paraşutist (r) Gheorghe MATEESCU, „coleg de suflet” cum vă autointitulaţi, pentru frumoasele şi emoţionantele aprecieri din „gândurile pentru camarazii cercetaşi-paraşutişti la aniversare” pe care ni le-aţi trimis şi pe care le redăm, integral, mai jos. „Nu voi scrie nimic despre semnificaţia zilei de 12 noiembrie 2013, probabil vor scrie alţii. Cercetaşii au existat şi vor exista atâta timp cât vor exista armatele, cât vor exista conflictele armate. Întotdeauna ei au fost selecţionaţi dintre cei mai buni luptători şi au avut un rol determinat în obţinerea victoriei. Cunosc noile structuri de informaţii/cercetare, HUMINT, IMINT, SIGINT etc., dar afirm cu toată răspunderea şi cu o mare strângere de inimă că nici una din aceste structuri nu înlocuieşte B. 404 Cc. ca pregătire, spirit de corp şi dăruire. Am lucrat relativ puţin în această structură, dar pot spune că anii petrecuţi aici m-au urmărit în întreaga activitate. Când lucram la pregătirea de luptă a structurilor de paraşutişi şi operaţiuni speciale, când mergeam în controale la diferite unităţi de diferite arme şi specialităţi, fără să vreau făceam comparaţie cu cercetaşii-paraşutişti din rândul cărora am avut onoarea să fac parte. Am observat de-a lungul timpului că sunt şi mulţi care nu priveau cu ochi buni cercetaşiiparaşutişti, de regulă, cei care nu au reuşit să pătrundă în aceste structuri din diferite motive, fie nu au trecut probele selecţiei de sănătate sau pregătire, fie că au avut de suferit din cauza misiunilor de verificare a vigilenţei pe care le-au îndeplinit cercetaşii.

De aceea, acum la ceas aniversar, vă îndemn să păstraţi ce s-a realizat de generaţiile cărora le urmaţi, să menţineţi şi să dezvoltaţi spiritul de corp, să nu acceptaţi în nici un fel pierderea simbolurilor şi însemnelor care ne particularizează în rândul celorlalte specialităţi militare.”

Vă trimitem, la rândul nostru, un salut camaraderesc şi vă aşteptăm să intraţi în rândul membrilor ACMRR. Ad unum omnes!

48

Mulţumim tuturor cititorilor noştri care ne-au trimis articole foarte interesante, dintr-o plajă informativă diversă, pentru a fi analizate de comitetul redacţional şi incluse în revistă. Din păcate spaţiul publicistic la dispoziţie este, în acest moment, destul de limitat şi nu toate articolele şi-au găsit locul acum … Vă asigurăm că materialele care nu se regăsesc în acest număr se vor regăsi cu siguranţă în numerele viitoare ale revistei.

Domnule colonel dr. Mircea TĂNASE aveţi dreptate. Într-adevăr, după ce ne-am documentat, facem o necesară reparaţie istorică. Batalionul 404 Cercetare în Adâncime capătă această denumire în anul 1976, odată cu trecerea în directa subordonare a DIM, când devine unitate de sine stătătoare, cu indicativul UM 01171 şi primeşte Drapelul de luptă. Până la acel moment a fost în structura Regimentului de paraşutişti, sub denumirea „Batalion de cercetare”. Vă mulţumim domnule colonel pentru rigurozitatea istorică de care aţi dat dovadă şi sperăm ca în viitor - contăm pe ajutorul dumneavoastrăi în acest sens - să evităm situaţii similare.

Lăudabilă iniţiativa cercetaşilor rezervişti din Vaslui, în frunte cu colonelul (r) Danu BĂDEANU, „militar de frunte al cercetaşilor buzoieni”, de a se constitui într-o filială/sucursală a ACMRR şi disponibilitatea d-lui colonel (r) Nicu MURGU de a acorda consiliere pe acest domeniu.

Consiliul Director al ACMRR sprijină acest demers şi aşteaptă numai veşti bune de la iniţiatorii proiectului.

Pi cai şi la batai, băi oşteni!

PUBLICAŢIA A FOST REALIZATĂ CU SPRIJINUL PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI BUZĂU Populaţie Densitate Recensământ 2002 Localnici

Palatul Comunal

Ţară Regiune de dezvoltare Judeţ

România Sud-Est Buzău

Atestare documentară a numelui Atestare ca târg

376

Suprafaţă Altitudine

81,3 kmp 101 m.d.m.

115.494 locuitori 1.637,34 loc/kmp 134.227 locuitori Buzoieni

Conform recensământului efectuat în 2011, populația municipiului Buzău se ridică la 115.494 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 134.227 de locuitori.

Majoritatea locuitorilor sunt români (88,43%), cu o minoritate de romi (4,73%). Pentru 6,69% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (91,98%). Pentru 6,75% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.

1431

Revista se difuzează membrilor asociaţiei, structurilor militare, asociaţiilor partenere şi instituţiilor publice interesate

Asociaţia Cercetaşilor Militari în Rezervă şi Retragere, Buzău,, Bulevardul Unirii nr. 140 e+,mail: accmilrr2011@yahoo.com www.cercetasimilrez.com