* Oricum, la sugestia medicului că în inexplicabila crimă ar fi vorba despre „un efect al geloziei”, pacientul „Vru să zică da, şi, în clipa când încercă să rostească cuvântul, nu putu. I se păru că ar fi o minciună prea grosolană şi nedemnă de dânsul”, însă afirmă foarte convins: „Vezi, doctore, nu mă sfiesc de dumneata şi-ţi mărturisesc toate păcatele mele!... Gelozie însă nu, din fericire sau din nefericire, nu!” Cititorul totuşi îşi aduce aminte că încă în primul capitol, în oglindă – ceea ce pentru Liviu Rebreanu este un simbol al adevărului – „Braţul Madeleinei, alb şi rotund, alunecase jos, oprindu-se pe gâtul ursului, parc-ar fi vrut să-l alinte.” Iar bătrânul boier Faranga află că pe doctorul care se ocupă de feciorul său îl cheamă „Ion Ursu şi e fiu de ţăran…”; mai concret, din satul argeşean Vărzari, care a cunoscut-o bine pe Mădălina Crainicu şi s-au înţeles ca după ce-şi isprăveşte el studiile de medicină să se căsătorească, să se aşeze într-o comună, să aibă copii şi să trăiască şaptezeci de ani. Gardianul Leahu îi povesteşte lui Puiu propria lui păţanie cu nevasta pe care, după întoarcerea din război, o află cu un copil făcut cu un soldat neamţ; omul simplu însă nu-şi pune mintea la răzbunare, îşi lasă gospodăria şi pământul şi pleacă din sat, „ca să nu mă puie Necuratul să cad într-un păcat mai mare, că, Doamne fereşte, omul la mânie şi la supărare îşi pierde socoteala, şi-mi era frică să nu fac moarte de om şi să înfund ocna pentru o zdreanţă de femeie…” În camera cu fereastra zăbrelită şi uşa închisă, străjuită de gardianul Leahu, Puiu Faranga are vreme şi linişte să treacă în revistă amintiri din copilărie şi tinereţe: „Până să adoarmă, însă, îi mai apărură zeci de dovezi, încât, în cele din urmă, toată viaţa lui de până azi o văzu ca un şir lung de încercări neizbutite de-a ucide…” Ba se şi visează la ocnă, murdar şi trenţăros, batjocorit de „ocările hoţilor”, încît se înfurie, ridică ciocanul şi se repede „asupra unuia să-l trăsnească”, răcnind răguşit: „Taci, taci, taci!”
Asemenea vis, cu repeţirea aceleiaşi vorbe cu care Puiu Faranga a sugrumat-o pe soţie, ar putea să inducă în ţipătul Mădălinei o batjocură rostită înainte de interdicţia bărbatului său. Acelaşi cuvînt îl adresează Puiu Faranga şi lui Ion Ursu, într-o penultimă consultaţie, repezindu-se „ca o fiară la gâtul doctorului, cu mâinile încleştate, răcnind: Taci!... Taci! … Taci!”, chiar şi după ce este imobilizat de gardian şi de internul spitalului. Zvârlit pe pat, pacientul se aruncă la uşa ferecată şi urlă de trei ori „Nu sunt nebun!...” Tripleta acestei constante în trei momente diferite ale acţiunii epice şi către trei diferite personaje – Madeleine, ocnaşul batjocoritor şi doctorul curant Ion Ursu – asigură o altă simetrie a textului şi faptul că ultima ocurenţă a interdicţiei „Taci!” este proferată împotriva unui adevăr asupra căruia medicul se îndoieşte, putem trage încheierea că şi în precedentele două scene cu replica „Taci!... Taci!... Taci!...” furia lui Puiu Faranga a fost provocată de rostirea unui adevăr pe care nici nu-l poate accepta şi nici nu-l poate numi. În ziarul „Universul” apare necrologul cu numele „Mădălina”, „numele ei de-acasă” – înscris astfel, probabil din teama că Dumnezeu nu o „va recunoaşte în lumea cealaltă fără numele creştinesc de botez?” – iar „Înmormântarea va acea loc marţi, 13 februarie, ora 3 d. a.” […], după care Puiu Faranga văzu pe fereastră cum „un cârd de ciori se coborî cârâind pe copacii grei de zăpadă, ca un stol de gânduri negre”. Cioara este un simbol evident al morţii, însă cîrdul ar prevesti chiar moartea neamului boierului Policarp Faranga. Prozatorul inserează discret încă un semn al morţii prin cele relatate de gardian: „După un răstimp însă, chiar când Leahu se înfierbântase cu povestea unei fete de la el, care rămăsese însărcinată cu unul şi s-a dus tocmai la Piteşti să lapede şi apoi să se bage acolo la stăpân, că în sat o arătau cu degetul oamenii de omenie, Puiu îl întrerupse deodată, ridicându-se pe jumătate şi cu nişte priviri tulburi: – La voi cum se joacă Ciuleandra, Andrei?”
Mişcarea literară ♦ 139