ID(igital

Sus Imperfecţiunea!

Insuportabila presiune a Social Media de a părea mereu fericit

Prima oară am pus mâna pe un calculator în 1991, nu aveam net. La facultate am învățat Norton Comander și scheme logice. În anii `90, în redacțiile ziarelor de provincie, știrile externe erau preluate de la radio. În 1999, corespondent extern la Bruxelles find, aveam o conexiune de internet mai lentă decât construcția de autostrăzi în România. 2007 a însemnat crearea contului de facebook pe care nu l-am folosit până în 2011 când, plecând din țară, am simțit că e un loc în care pot să-mi împărtășesc poveștile. Să nu fu uitată.

Tirania facebookului mi-a devenit clară atunci când am citit despre social scoringul din China. Pe facebook trebuie să fi fericit, trebuie să fi perfect, cu pisica perfectă, călătoriile și alegerile perfecte. Nu e important ce îți place ci ce vrei să pari că îți place. Likeul a devenit un instrument de adeziune, noul carnet de partid. Trebuie să fi văzut (sic) dând like sau, dacă este împotriva directivei trendurilor de facebook, trebuie să te abții să apreciezi postarea unui revoltat. Obediență și simplifcare. Bulele din social media au decolorat Realitatea, nu mai există decât alb și negru, negrul crezând despre el că e alb și că albul e negru.

Pandemia și munca de la distanță a însemnat instalarea unui nou fltru, o nouă uniformă care ne șterge adâncimea, aplatizându-ne într-un 2D anost, permanent fericit. Partea cea mai proastă este că am început să credem că suntem cei din realitatea virtuală, importanți, urmăriți, simpatici, culți. Am început să credem că dacă ne stă bine părul și avem o bibliotecă în spate, suntem educați. Dar suntem ca soldatul rus futurând steagul sovietic pe Reich, cu 2 ceasuri furate la mână, crezând că noi dăm ora exactă.

Noua noastră identitate e la fel de periculoasă ca un doctorat obținut pe bani la o fabrică de diplome. Am reușit să creăm un Olimp, o planetă plină de zei, la care nu se roagă nimeni, pentru că nu mai există muritori. Până când o furtună electromagnetică ne va aduce cu picioarele pe pământ. Azi am citit că primărița Barcelonei a renunțat la contul ei de Twitter (în Spania e mai important decât Facebookul) pentru că și-a dat seama că este un loc al urletelor, testosteronului, falselor bătălii. Pierdere de timp. Rând pe rând, o să ne retragem cu toții din ospiciul rețelelor sociale, pline de narcisici încleștați în false lupte și o să ne întoarcem să fm noi înșiși. Mai nefericiți, mai urâți, dar mai adevărați.

Pentru noi, generația crescută fără internet, extragerea din Matrix va f mai simplă, în defnitiv avem încă potecile neuronale ale trecutului vizibile. Pentru ceilalți, generația selfe, va f însă ca o recuperare după un accident grav. Vor trebui să învețe să meargă, să miroasă. Să vadă. Să fe, nu să pară. Să își asume, nu să mimeze. Probabil nu voi mai trăi atunci când prăbușirea Imperiului Superfcialității se va produce. Dar mă bucur de acum pentru toți cei care vor avea parte de libertate. Jos Matrix. Sus Imperfecțiunea!

Masca digitală. O altă faţă. O altă viaţă?

Două decenii de Social Web, din care unul cu Instagram, ne-au obişnuit deja cu purtatul de mască în interacţiunile virtuale, trecerea de la identitatea digitală prefabricată ca avatar imaginar în Second Life spre cea care ne expune adevăratul ‘eu’ în reţelele Web 2.0 find accelerată de îmbunătăţirea constantă a modului în care ne putem retuşa ‘faţa publică’. Tindem să acordăm o importanţă crescândă imaginii noastre digitale iar posibilitatea de a ne corecta imperfecţiunile fzice folosind tool-uri de tipul enhance my appearance se constituie într-o tentaţie deseori irezistibilă, mai ales în pandemie, când interacţiunile video în timp real, altădată rezervate menţinerii conexiunii cu cei dragi afaţi fzic la depărtare, au devenit o componentă curentă a job-urilor multora dintre noi.

Dacă în comunicarea online cu prietenii ori în selfe-urile postate pe social media, nevoia de “mască” menită să nuanţeze modul în care suntem percepuţi nu era, poate, atât de pregnantă dat find caracterul lor privat, situaţia s-a schimbat semnifcativ odată cu asumarea telemuncii ca parte a existenţei cotidiene întrucât absenţa contactului uman intermediat de propriile simţuri ne împinge să aspirăm involuntar la ceea ce Jia Tolentino numea - în eseul ei Te Age of Instagram Face - “cyborgian face”, o faţă ce arată ca “o sculptură nerealistă. Volum pe volum. O faţă despre care poţi zice că-i din lut.” O

faţă căreia, detaşat emoţional, îi aplici un make-up adecvat scopului formal, pe care o cosmetizezi digital şi o asortezi apoi cu întreg cadrul vizibil pe ecran, atent la vestimentaţie (de la talie în sus) şi la detaliile perceptibile în fundalul tău. Sigur, autoarea bestseller-ului Trick Mirror se referea atunci la Insta, dar tendinţa de improvement a propriilor trăsaturi faciale până la a deveni finţe “nepământeşti” ale Internetului a devenit deja comună în interacţiunile video generate de contextul pandemic.

Odată cu adoptarea măştilor digitale, indiferent că motivaţiile sunt de ordin ludic ori pragmatic, ‘eul’ nostru dobândeşte felurite reprezentări în mediul virtual iar acestea sunt rezultatul unui proces (încă) ciudat de autocunoaştere şi redefnire personală ca imagine. “Oglindirea” pe ecran ne creează o percepţie a sinelui diferită de cea născută prin refectarea noastră literală în banala oglindă pe care şi-a întemeiat psihanalistul

Jacques Lacan teoria despre stadiul oglinzii dar, în esenţă, relaţionarea viitorului ‘eu’ cu realitatea refectată continuă să reprezinte o alienare prin îndepărtarea de realitatea resimţită iar cunoaşterea este, la fel, una falsă, de tip paranoiac. Într-o eră digitală în care virusul ne-a forţat la nivel colectiv să consumăm timp şi energie pentru a ne replica pe noi înşine în alt mediu, e important să nu uităm că viitorul depinde de cât de autentici rămânem dincolo de măşti în viaţa noastră din realitatea fzică pentru care Internetul nu va f niciodată un surogat.

JOHNNY CASH Protestul omului în negru

“Presupun că ne descurcăm foarte bine în mașinile noastre puternice și haine de lux / Dar doar pentru a ne aduce-aminte de cei ce sunt ținuți în spate, în față ar trebui să fe un bărbat în negru”, cânta Johnny Cash în melodia ce oferă titlul albumului lansat în luna mai a anului 1971, Man In Black.

De fapt, Cash, proaspăt intrat atunci în cel de-al doilea deceniu al carierei și mai popular ca niciodată, îmbrățișează în mod ofcial personajul “omului în negru”, o prezență atipică în peisajul entertainment-ului american. Dacă cei mai râvniți contemporani ai săi, printre care se numărau Elvis sau Jerry Lee Lewis, impresionau cu ținutele extravagante, Cash, prin comportamentul său discret și discursul sumbru, dădea naștere unui arhetip al antieroului muzical, purtând în vers și muzică lupta omului sărac și marginalizat de societate. De altfel, invitat în cadrul emisiunii Mike Douglas Show, artistul recunoaște originile personajului, empatia sa față de problemele oamenilor de rând traducându-se atât prin cântece care aduc în prim plan greutățile acestora, cât și prin faimoasele concerte oferite deținuților din diverse penitenciare americane.

Lansat cu 50 de ani în urmă, LP-ul Man In Black oferă o călătorie unică prin lumea muzicii country, reprezentând un material discografc tipic genului, dar care înoată puternic împotriva curentului. Înconjurat de noile lansări Te Who, Carole King, Rolling Stones, Led Zeppelin sau Black Sabbath, Cash continuă stilul cântecului de protest iar în mijlocul Războiului din Vietnam se “aruncă” vehement în tirade anti-violență inspirate din propriile experiențe din preajma câmpurilor de luptă. Astfel, Singing In Viet Nam Talking Blues, melodie centrală a albumului, devine o veritabilă declarație anti-război, compusă în urma unei vizite a cantautorului în mijlocul trupelor americane staționate pe tărâmul asiatic.

Așadar, iată cum 1971 se remarcă printr-un eclectism aparte al materialelor discografce, de la cameleonicul David Bowie, până la extravagantele compoziții ale lui Elton John. Mai mult de atât, noul deceniu va oferi un ideal spațiu de exprimare pentru trupele rockului clasic, reprezentând un punct de plecare al erei chitarelor cu distors. Cash însă, erou neîmbătrânit al muzicii country, se strecoară cu agilitate prin tumultul muzical al vremii, dând în

mod ofcial naștere personajului sumbru care

îi va însoți cariera până la moarte. Cincizeci de ani mai tărziu, cântecul de protest, o adevărată “ștampilă” a anilor ’60, nu pare să mai reprezinte un punct de interes pentru compozitori, dar refrenele curajoase ale lui Johnny rămân la loc de cinste în galeria muzicii oneste ce nu are ca scop succesul masiv, ci reliefarea problemelor cu care omenirea se confruntă zi de zi.

foto © glasgowbluesplayers.com

MARCuS BOnFAnTI Un rătăcitor fericit în lumea Blues-ului

Notorietatea dobândită ca frontman al legendarului grup Ten Years After, al cărui membru cu drepturi depline este din 2014, pune deseori în umbră consistentul aport pe care Marcus Bonfanti îl aduce în evoluţia Blues-ului european şi asta e nedrept faţă de un muzician dedicat trup şi sufet acestui gen muzical, care a cântat cu Ginger Baker, Eric Clapton sau Joe Louis Walker, a fost rezident timp de ani buni în faimosul club Ronnie Scott’s, a deschis pentru John Mayall, Jack Bruce, Beth Hart şi Robert Cray, şi, nu în ultimul rând, a fost premiat cu British Blues Award deopotrivă ca performer şi compozitor. Deşi relativ tanăr, talentatul şi versatilul Marcus se dovedeşte a f un bluesaholic veritabil, în paralel cu Ten Years After şi propria carieră solo reuşind să exploreze cu acribie vaste arii din peisajul muzicii tradiţionale americane prin intermediul participării lui în proiectele Jawbone şi Te Delta Trio. Din această perspectivă, concertul lui Marcus Bonfanti din seara de 19 iunie, din cadrul celei de-a doua ediţii a Tusnad Gastro Blues Fest, în care va cânta susţinut de Matthew Waer (bas) şi Craig Connet (baterie), se anunţă ca unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care iubitorii Blues-ului de la noi le puteau primi... live!

Marcus, începem cu o aniversare... a ta. Ce cadou ţi-ai dori să primeşti pe 5 mai de ziua ta?

De ziua mea, hmm, nu-mi place să fac mult zgomot de ziua mea, mai degrabă stau potolit. Dar dacă ar f să primesc un cadou, ştii ce? De curând am folosit în studio un amplifcator Fender Champion 1954 şi mi-a plăcut la nebunie! Deci dacă familia mea citeşte acest interviu, poate pun toti mână de la mână şi îmi fac acest cadou… cred că ar trebui să contribuie toată familia mea extinsă, toţi cunoscuţii mei şi pe deasupra încă nişte străini, probabil. :)

Mai bifezi un an din viaţă. Pentru tine Blues-ul înseamnă “a great way to look at life”... sunt chiar cuvintele tale. Ce te face fericit şi ce te întristează în vremurile astea ciudate?

E straniu că mă întrebi findcă am vorbit mult în ultima vreme despre asta cu prietenii mei... se fac deja 12 luni de când suntem practic în lockdown în ţara asta deci e o perioadă cu o relevanţă asemănătoare pentru toţi oamenii. Întotdeauna priveşti la ce a fost dar te uiţi şi la ce va veni şi mi se pare foarte trist că mulţi oameni au pierdut 12 luni din viaţă pentru că, practic, nu s-au putut întâlni fzic unii cu alţii iar pentru unii dintre noi irosirea acestui an a fost un lux pe care nu şi l-au putut permite. Am pierdut câţiva prieteni în acest an, au fost momente foarte triste dar, cum spuneam, după aceste 12 luni de-a dreptul negative nu ai ce face decât să extragi ceva pozitiv din tot ce s-a întâmplat, altminteri te laşi copleşit de

tristeţe. Pentru mine, raza de fericire a fost faptul că am petrecut tot acest timp cu fica mea. Eu practic am fost în turnee de când ea s-a născut, am intrat în Ten Years After când n-avea nici un an, aşa că nu am apucat să stau cu ea decât perioade scurte iar acum nu am mai avut presiunea asta a plecărilor, a fost fantastic. M-am simţit chiar norocos. Are deja 9 ani aşa că, în scurt timp, n-o să mai vrea ea să stea cu mine… din punctul ăsta de vedere a fost un an foarte bun.

Cineva a spus odată despre tine că eşti “the love child of Tom Waits and Van Morrison”. De ce oare o f făcut alăturarea asta?

Habar n-am. Câteodată citesc ce scriu unii oameni şi nici nu ştiu ce sa zic. Înţeleg ce încearcă să spună dar mi se pare că formularea e cam ciudată. Cred că eticheta asta are mult de-a face cu stilul meu de a cânta. N-am ce zice, am ascultat foarte mult Tom Waits şi Van Morrison, probabil mai mult Tom Waits decat Van Morrison, şi de-aici vine totul… am fost foarte infuenţat în felul în care mă raportez la muzică şi în felul în care încerc eu să fac muzică de faptul că el, practic, nu îşi setează limite, ceea ce mi se pare grozav, iar din punct de vedere al versurilor cred că e printre cei mai buni. Deci cred că cine îmi spune astfel o face pentru că îmi port “infuencerii” la vedere şi, sincer, nu mă deranjează findcă sunt comparat cu oameni pentru care am un adânc respect.

Zilele astea înregistrezi în studio pentru noul album alături de colegii din trupa Jawbone. Îmi poţi da mai multe detalii cum s-a născut acest cvartet inedit?

Am pus bazele Jawbone împreună cu Paddy Milner care este, fără îndoială, unul din cei mai buni pianişti de pe planetă în clipa asta. Stilul său este excepţional, ca şi aprecierea pe care o arată faţă de Blues-ul originar din New Orleans sau cunoştinţele lui de teorie muzicală, şi cu toate astea reuşeşte să improvizeze fantastic, cu o uşurinţă care nu dă de înţeles că ar şti totul despre muzică, deşi el chiar ştie totul! Am lucrat mult amândoi la Londra, am şi locuit împreună la un moment dat şi am cântat alături de el cu mulţi artişti foarte diverşi, şi mereu când vorbeam ne

JAWBOnE

propuneam să facem ceva împreună. A venit o vreme când am putut să compunem mai multe piese şi ne-am dat atunci seama că e ceva special în muzica pe care o facem. Am invitat alţi doi muzicieni extrem de talentaţi să ni se alăture ca secţie ritmică, pe Evan Jenkins, toboşar, şi pe Rex Horan, basist, findcă lucrasem cu ei de cateva ori şi ştiam că sunt foarte inventivi. Când ai nişte cântece pe care vrei să le duci la nivelul următor ai nevoie de tipi ca ei pentru că au idei şi privesc totul din unghiuri diferite faţă de altii. Aşa s-a născut trupa noastră.

Citiţi interviul complet cu MARCUS BONFANTI pe www.zilesinopti.ro

OZ NOY “SNAPDRAGON”

Termenul de ”fusion” a devenit prea general sau, mai degrabă, devine din ce în ce mai diluat odată cu adăugarea de noi și noi elemente în componenta lui muzicală. Ca atare, de multe ori e bine să folosim cuvântul jazz pentru a face o trimitere clară, mai exact jazz electric, când vorbim de muzica

incredibilului chitarist

Oz Noy. Cu o imaginație impresionantă și o tehnică pe măsură, căutând teritorii muzicale neexplorate, Oz Noy explodează din nou pe albumul ”Snapdragon”, cu aceeași prospețime ritmică și un plus de energie improvizatorică. Melodii complicate la unison, spații consistent completate de groove, idei inteligent dezvoltate de o inepuizabilă inventivitate se succed pe piese care ne

surprind deopotrivă mintea

și musculatura. E sufcient să afăm ce variante de secție ritmică sunt pe acest album pentru a ne dori să absorbim fecare măsură. La baterie Dennis Chambers, Vinnie Colaiuta și Dave Weckl. La chitară bas Will Lee, James Genus, John Patitucci. Iar Oz Noy, cu ton și tehnică, schimbă solouri și teme scrise cu saxofonistul Chris Potter, claviaturistul David Kikoski sau trompetistul Wallace Roney. Jazz contemporan pe ritmuri de funk, cu acordurile și frazele care-i refectă personalitatea distinctă. Prin ”Snapdragon” ne putem forma o idee despre ce înseamnă originalitatea într-un cadru muzical familiar.

Revin la viață multiplexurile Sibiului

Nimic nu se compară cu senzația unică pe care o ai atunci când luminile se sting, iar tu ești gata să te pierzi într-o poveste captivantă, în fotoliul din sala de cinema. După o prea lungă pauză, porțile multiplexurilor din Sibiu s-au redeschis pentru toți cei care au așteptat cu nerăbdare să-și reia locul în fotoliul lor confortabil de cinema, cu o cutie de popcorn în mână și cu inima deschisă pentru a porni în noi aventuri de neuitat.

După o îndelungată pauză, de peste un an, întreaga industrie cinematografcă se întoarce la viață. În ultimul weekend al lunii mai, cele două multiplexuri ale Sibiului - Cineplexx din incinta Shopping City Sibiu și CineGOLD din Promenada Sibiu - s-au redeschis pentru public. Cu încredere că obiceiul de a ieși la cinema va reveni rapid în topul preferințelor publicului sibian, cele două multiplexuri vor miza pe calitatea experienței cinematografce, dar și pe noutăți și surprize menite să atragă cineflii. Toate măsurile de siguranță în vigoare sunt respectate ca la carte. Cu toate că sibienii au așteptat ani la rând deschiderea de multiplexuri în orașul de pe Cibin, nu putem spune că au avut și timp să se bucure de ele: CineGOLD a fost inaugurat în luna noiembrie a anului 2019, iar Cineplexx în luna martie a anului 2020. Practic, CineGOLD a funcționat aproape cinci luni, în timp ce Cineplexx a fost inaugurat și atât, la câteva zile după, România a intrat în lockdown, iar de atunci până în prezent, soarta sălilor de cinema ne e deja binecunoscută. Redeschiderea celor două multiplexuri sibiene în data de 28 mai 2021 nu e deloc întâmplătoare. Un fapt mai puțin cunoscut e că

în acest an, în data de 27 mai, se marchează 125 de ani de la prima proiecție cinematografcă pe plaiuri mioritice. Dacă vă puteți imagina câtă nerăbdare și curiozitate au stârnit această nouă inovație în acele vremuri, atunci puteți înțelege cât de mare e bucuria regăsirii cu acest vechi prieten în sala de cinema, după o lungă pauză. Sigur, față de anul 1896 în 2021 avem la îndemână numeroase platforme de streaming video, însă nimic nu se compară cu emoția faptului că trăiești alături de alți oameni, cunoscuți sau nu, aceeași experiență, cea a flmului. Ambele multiplexuri vor aduce pe marile ecrane o serie de flme, dintre care multe premiere, cu care publicul cinefl se va putea delecta în deplină siguranță. La Cineplexx au fost anunțate titluri precum ”No Man’s Land” - câștigătorul premiilor Oscar 2021 pentru cel mai bun flm, cea mai bună actriță în rol principal și cel mai bun regizor, ”Tom și Jerry” - un flm care vă invită să aniversați cei 80 de ani de la prima apariție a celor mai îndrăgite două personaje animate, ”Cruella” - cu Emma Stone în rolul faimosului personaj negativ din ”101 Dalmațieni”, ”Fast & Furious 9” - fanii seriei au șansa în sfârșit să-și reîntâlnească eroii preferați după ce premiera flmului a fost amânată luni bune din cauza pandemiei, ”O schemă de milioane” - o comedie savuroasă despre doi producători de flm și un actor care îi aduce laolaltă pe De Niro, Tommy Lee Jones și Morgan Freeman, sau un nou capitol terifant din seria ”Conjuring”, care-i va șoca chiar și pe cei mai neînfricați cinefli. Și la CineGOLD sibienii cinefli sunt așteptați să-și ia porția de cinema cu flme unul și unul: ”Poate mai trăiesc și azi” - un flm românesc de dragoste care spune povestea Clarei și a lui Vlad, doi tineri afați într-o relație cu probleme de sincronizare, ”Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” - a câștigat Ursul de Aur pentru cel mai bun flm la Berlinale 2021, ”Încă un rând” - o comedie cu aburi de alcool care a primit premiul pentru cel mai bun flm străin la OSCAR 2021, dar și animații precum ”Sufet” și ”Peter Iepurașul: fugit de acasă”. O surpriză cu adevărat inedită e colaborarea cu Teatrul Național ”Radu Stanca”. Începând cu 8 iunie, în fecare zi de marți de la ora 19:00, vor f proiectate producții ale Scenei Digitale: 8 iunie: ”Cea mai frumoasă zi”, regia Ofelia Popii, 15 iunie: ”Femei”, concept semnat de Raluca Iani, 22 iunie: ”Mici crime conjugale”, regia Mariana Cămărășan și Amalia Florina Iorgoiu și 29 iunie: ”Orb de mină” - regia Bogdan Sărătean. Poate că mulți nici nu-și mai amintesc cum e să vezi un flm bun, pe un ecran enorm și cu o pungă de popcorn în brațe, însă acum aveți ocazia să vă reamintiți. Într-o primă etapă sălile de cinema vor funcționa la o capacitate de 50%, iar dacă totul merge bine, cinematografele vor mări capacitatea la 70% din totalul locurilor.

Babardeală cu bucluc

Încă un rând

Cruella

Mici crime conjugale

Despre pandemie și hikikomori

Pandemia ne-a oferit inițial timpul necesar de a ne relaxa de la rutina alertă în care trăiam dar ce se întâmplă însă în cazul în care realizăm că după ceva vreme de stat în casă... nu ne mai dorim să luăm contact cu lumea exterioară? În România am începe deja să ne facem griji, să căutăm pe Google, urmând ca mai apoi să mergem la un doctor pentru a remedia această dorință nesănătoasă. Pe cât de inedit ar f un astfel de caz la noi, pe atât de comun este acest fenomen pe teritoriul Japoniei.

Termenul utilizat este hikikomori și este alcătuit din verbul hiki care este sinonim cu izolare și komori care se traduce „a f înăuntru”. Prima dată a fost utilizat în anii `90 și descria persoanele care renunțau la interacțiuni sociale, la continuarea studiilor ori la a face o carieră, și care alegeau izolarea pe o perioadă nedeterminată. Cercetările arată că acest comportament apare la adolescenți și tineri adulți și este adesea corelat cu evenimente sociale sau profesionale nefericite.

Pentru o persoană care a experimentat un astfel de eveniment, distanțarea socială și carantina pot duce la declanșarea unor anumite amintiri neplăcute care, ulterior, vor f amplifcate de plictiseală și diverse frustrări cauzate de lipsa activităților din propria casă. Găsindu-se într-un asemenea context, persoanele ce suferă de hikikomori aleg o izolare extremă - care, în unele cazuri, poate dura chiar ani - în timpul căreia singura dorință este ca societatea să îi uite... cu toate că ei nu vor uita vreodată societatea.

Pentru un japonez, a f șomer atrage disprețul societății întrucât cariera este un element esențial în această cultură însă în cazul europenilor acest statut nu este asociat neapărat cu desconsiderarea. Totuși, în orice comunitate, a nu avea un loc de muncă poate f considerat un motiv de a alege izolarea iar acest comportament a declanșat migrarea hikikomori, astfel că au fost descoperite cazuri pe teritoriul Spaniei, Italiei, Franței și inclusiv al României, chiar dacă într-un procentaj mai scăzut.

Totodată, absența interacțiunilor umane a fost încurajată în această perioadă, ceea ce poate duce automat la împământenirea unor obiceiuri tipice persoanelor cu hikikomori. Astfel, cumpărăturile online, creșterea serviciilor de tip delivery, banalizarea contactelor digitale și multe altele nu fac decât să demonstreze unui individ că nu are de fapt nici un motiv de a-și părăsi locuința.

În prezent, se încearcă tratarea fenomenului de hikikomori prin terapie cu realitatea virtuală și campanii online în care se formează grupuri de persoane cu aceleași simptome, bazate pe ajutor reciproc. Japonia a luat măsuri pentru detectarea și sprijinirea persoanelor cu hikikomori și n-ar f rău să îi luăm exemplul deoarece prelungirea pandemiei reprezintă un semnal de alarmă legat de riscul evident că am putea f şi noi confruntaţi cu acest fenomen.

Există prietenie în afara rețelei?

Prima oară am căzut în plasa Facebookului. Aveam vreo 12 ani și un vecin mi-a sugerat să-mi creez un cont ca să ne putem juca Farm Ville, mi-a spus că e ca o carte de telefon (de la „face” -față și „book” -carte), iar pentru mine a avut sens. Din acel moment, am înregistrat un adevărat progres pe această rețea de socializare și am prins gustul postatului. Pe atunci era cool să „îți dai Check-In”. Acest „Check-In” putea spune multe despre tine și trebuia să îl alegi cu mare grijă. Exista „CheckIn-ul rebel” – acesta nu necesita mult efort, alăturai cuvintele „penitenciar de maximă securitate” școlii la care învățai și aia era. Sau, ca să le arăți colegilor tăi cât de răzvrătit ești, îți dădeai „Check-In” în timpul orelor, așa le demonstrai că tu te afi de fapt în curte și că nu ai cu cine să joci fotbal.

Timpul a trecut și Facebook s-a demodat, mamele au început să îți comenteze la poze, sutele de prieteni virtuali nu ți-au mai postat pe pagina principală „lma” și imaginile cu cafele și textul „o dimineață frumoasă îți doresc!” au invadat spațiul. Noi nu am vrut să combatem acest fenomen și ne-am retras pe altă platformă, una mult mai promițătoare – Instagram. Eram în școala generală când am auzit de Instagram, colegele mele mai populare își fotografau cățeii și adidașii, cam astea erau trendurile. Selfe-urile, fltrele cu mici retușuri estetice încorporate și aplicațiile de „personal makeover” erau nişte fantasmagorii care nici nu ne treceau prin cap. Noi ne făceam poze pe holul şcolii și ne bulversam când cineva ne atenționa că e „contre-jour”, ce e aia?

În liceu am avut o relație foarte serioasă cu Instagramul, postam zilnic „story-uri”, urmăream persoane care îmi plăceau, îmi editam pozele cu rigurozitate maximă și chiar mă întristam dacă cineva îmi dădea unfollow. Vechiul FarmVille care m-a atras în cercul vicios al rețelelor de socializare nu venise cu semne de atenționare, nu necesita o poză de profl care să strângă multe aprecieri, outft-uri controversate care să stârnească reacții și nu te punea să faci reclame la papuci cu blană. Cu siguranță fecare persoană este liberă să se exprime așa cum vrea, iar rețelele de socializare au o bulină albă pentru acest lucru, atunci când nu te constrâng și nu te fac să te gândești obsesiv dacă o poză e îndeajuns de bună de „postat pe feed”.

În timp, am devenit egoistă și am început să îmi păstrez amintirile doar pentru mine și persoanele dragi, departe de privirile „stalkerilor” ce efectuează investigații asidue pe Instagram. Party-urile și ieșirile pe care le ratez sunt niște informații private pe care nu mai am cum să le accesez, mi-am șters instagram-ul, și o dată cu el, a dispărut și gustul pentru a ști constant „cine, ce face”. În fond, „Ceea ce nu știi, nu te poate răni!”, așa spuneau bătrânele descrieri de pe facebook.