Un documentar de César PREMIERĂ

Nominalizat anul acesta la premiul César la categoria „Cel mai bun documentar”, Stejarul și locuitorii săi (Le chêne), regizat de Laurent Charbonnier și Michel Seydoux, vine cu o perspectivă vizuală autentică și creează cadrul propice pentru o raportare personală de tip imersiv. În Le chêne, stejarul devine un axis-mundi, un refugiu în lupta permanentă cu schimbările climatice: furtuni devastatoare, condiții meteorologice nefavorabile, care amenință să transforme de nitiv mediul înconjurător. Zona în care s-a lmat documentarul este Sologne, Franța, iar lmările au avut loc pe o durată de șase ani.

Copacul face parte dintr-un ecosistem terestru. Granițele sale nu par a fi foarte bine definite. Există animale care înconjoară stejarul, ei sunt așa numiții „trecători”. Aceștia se află în căutarea hranei, pe care și-o procură chiar prin intermediul contactului direct cu copacul, dar mai există și o parte dintre viețuitoarele care și-au construit cu tenacitate „căminul”, în interiorul unor scorburi lemnoase, atât pentru ele, cât și pentru familile lor. Ele înfruntă fiecare schimbare și nu lasă în urmă pivotul, acest element esențial în desfășurarea nealterată a ciclului de existență pe Pământ.

Ritmicitatea sunetelor din mediul înconjurător, dar mai ales specificitatea acestora, alcătuită dintr-un sistem complex de combinații de sunete posibile, este explorată în cadrul documentarului. Muzica vine ca o completare în construcția unei „pledoarii vizuale” asupra menținerii intacte și a protejării eco-sistemului și se construiește în paralel cu desfășurarea de forțe a cadrelor documentarului. Tema centrală este, în cele din urmă, „Supraviețuirea”, stejarul fiind considerat un simbol al puterii, cu o durată de viață de 500-1000 de ani. Coroana acestui copac asigură tranziția dintre cer și pământ. El este o Gazdă, iar rădăcinile, frunzele, ramurile, fructele și chiar semințele lui servesc drept verigi într-un lanț trofic mult mai complex.

Particularitățile documentarului despre mediul natural se constituie tocmai din filmarea secvențelor din sălbăticie, acolo unde nu te poți întoarce să repeți. Comportamentul animalelor trebuie surprins cu acuratețe, chiar cu spontaneitate. Procesul de editare aduce la suprafață potențialul enorm pe care acest tip de documentar, cum este Stejarul și locuitorii săi, care conține „o doză de antropomorfism”, îl are în crearea unei conexiuni unice și irepetabile cu publicul. Apelul la antropomorfism facilitează nu doar interesul privitorului asupra materialului vizionat, ci atrage și atenția „emoțională” a lui. Rămâne să vedem în ce fel, începând cu 14 aprilie, numai în cinematografe!

Când Abel află că mama lui sexagenară este pe cale să se căsătorească cu un puşcăriaş se sperie şi apelează la cea mai bună prietenă a lui pentru a-l ajuta să o protejeze. Doar că întâlnirea cu tatăl său vitreg, devenit comerciant de flori după ieşirea din închisoare, îi nuanţează perspectiva... asupra legii. Aceasta e premisa noii comedii regizate de Louis Garrel, nominalizată în 2023 la nu mai puţin de 11 premii César, dintre care a primit două, ce va avea premiera pe 21 aprilie . L’Innocent reprezintă al patrulea lungmetraj pe care apreciatul actor Louis Garrel - în film, interpretul lui Abel - îl semnează ca regizor, el fiind, totodată, şi co-autor al scenariului, alături de scriitorul de romane poliţiste Tanguy Viel şi de Naïla Guiguet, câștigătoare, anul trecut, la Cannes a premiului SACD. Un răsfăţat al marelui ecran, intrat în atenţia publicului ca parte a trioului făcut cu Eva Green şi Michael Pitt, în The Dreamers , al lui Bernardo Bertolucci, din 2003, şi pe care îl vom putea vedea într-un viitor nu foarte îndepărtat ca Antoine de SaintExupéry, în Saint-Ex, şi ca Ludovic al XIII-lea, în noua versiune a Celor trei muşchetari , LOUIS GARREL ne oferă în L’Innocent un melanj plăcut de comedie, dramă, romance și thriller, distractiv, dar, în acelaşi timp, meditativ în privinţa raporturilor dintre oameni. Prin amabilitatea Independenţa Film, distribuitorul peliculei în România, am obţinut mai multe detalii despre film de la cineastul francez, pentru care a fost un proiect realmente personal.

Filmul pare inspirat de povestea mamei tale, Brigitte Sy, care a organizat ateliere de teatru în închisoare şi care a realizat un lungmetraj pe tema asta, Les mains libres [2010], unde personajul principal, interpretat de Ronit Elkabetz, se îndrăgosteşte de un deţinut şi îl ia de soţ încă din prima scenă a filmului. Da, L’Innocent este descrierea acelui mariaj, dar spusă din perspectiva fiului. Este deci un punct de vedere cu totul diferit. Pe de altă parte, când maică-mea s-a măritat în închisoare, eu aveam 18 ani şi nu am participat. Într-adevăr, însă, premisa e născută din povestea mamei mele şi din faptul că m-am înţeles bine cu tatăl meu vitreg, care mi-a deschis ochii asupra unei lumi pe care nu o cunoşteam... şi e întotdeauna amuzant să vezi două lumi între care sunt fricţiuni.

Deci ai cunoscut şi în realitate această a doua lume despre care vorbeşti în film, înainte de a face cunoştinţă cu ea prin intermediul cinematografiei?

Exact! Mama mea a lucrat 20 de ani în penitenciare. Încă de la 11 ani am frecventat persoane care ieşeau din puşcărie şi, uneori, se întorceau acolo... asta se vedea după lipsa veştilor despre ele. Chiar şi în casa noastră am cunoscut tipi foarte amuzanţi, inclusiv femei, pentru că mama a organizat, de asemenea, ateliere în închisori de femei, şi unele au devenit în timp scriitoare. Am ajuns să cunosc în felul ăsta o lume de intelectuali implicaţi, atraşi de aceste persoane aflate la marginea societăţii.

În Cruciada copiilor [comedia regizată de Louis Garrel, din 2021 - n.r.], împreună cu Laetitia Casta, jucaţi un cuplu de părinţi depășiți de comportamentul copilului lor. Aici, eşti un fiu depăşit de comportamentul mamei tale.

Raportul se inversează. Sigur, totul depinde de părinţii pe care i-ai avut, însă istoric, după mai 1968 [ protestele din Franţa ce au dus la stagnare economică - n.r. ], anii ’70 şi ’80 au fost, la nivel global, cei ai rebeliunilor şi transgresiunilor şi poate asta a dat copiilor din această generaţie, din care fac şi eu parte, senzaţia că ar trebui să îşi ţină, cumva, părinţii sub control. Se vede un pic din asta în film: un fiu care se ocupă de mama lui ca şi cum ar fi, de fapt, tatăl său, cel care încearcă să impună o anume autoritate în viaţa ei. E povestea unui fiu ce-şi închipuie că are misiunea de a-şi proteja mama, dar nu de nebunia ei, ci de bucuria ei. O mamă căreia nu-i merge rău, ba dimpotrivă, dar care are un fiu pesimist, ce prezice că totul se va sfârşi nasol pentru ea, când, de fapt, ei îi este bine. Pentru că ceea ce trăieşte mama este acea bucurie nemăsurată, de tip adolescentin, care se alimentează singură. De altfel, băiatul e dat pe spate când o aude pe maică-sa făcând dragoste cu noul soţ. E acolo o bucurie neascunsă, pură, iar el nu poate face nimic împotriva plăcerii, nu poate să o contreze.

Pe de altă parte, scena jafului, de la repetiţii la execuţie, trimite la “şcoala veche”, aşa cum e descrisă în filme precum Du rififi chez les hommes al lui Jules Dassin sau Bob le flambeur al lui Melville, ambele adaptate de Auguste Le Breton. M-am uitat la mult mai multe filme, în special la Violent Saturday al lui Richard Fleischer, formidabil, şi la The Killing , al lui Stanley Kubrick, în care jaful e periclitat de acea micuţă poveste de dragoste. E foarte agreabil să asişti la o paradă a masculinităţii, a virilităţii şi violenţei şi să vezi apoi că toate astea se pervertesc datorită unei istorioare sentimentale.