22 Locuri ale Bucureștiului cotidian
Această stare de fapt a fost ameliorată abia în perioada interbelică. Pe de o parte, noile legi administrative din anii 1920 au avut puterea de a-i asigura orașului o limită de durată; pe de altă parte, diversele lacune ale legislației urbane, enunțate mai sus, au fost în mare parte înlăturate prin „Regulamentului pentru construcții și alinieri al Municipiului București” din 192815, care a reglementat aspecte esențiale pentru configurația țesutului minor al orașului. O nouă și ultimă etapă (a perioadei interbelice) a demarat odată cu decretarea Planului Director de Sistematizare din 1935 și cu elaborarea și promulgarea „Regulamentului pentru construcții și alinieri al Municipiului București” din 193916. Intervențiile Intervențiile coerente de parcelare au fost puține la număr în secolul al XIX-lea. Cea mai mare parte din extinderea țesutului construit s-a făcut din inițiativă privată la marginea orașului, generând zone ample de țesut ineficient în raport cu nevoile urbane. Caracteristic acestei perioade a fost procesul de densificare bazat pe valorificarea terenurilor de dimensiuni mari și medii ce puteau suporta operațiuni de reparcelare. În ciuda faptului că vastele terenuri neconstruite ar fi permis implementarea unui plan de dezvoltare care ar fi putut urmări regularizarea (și utilizarea judicioasă) a unor teritorii extinse, procesul de reparcelare s-a desfășurat în lipsa unei gândiri urbanistice de ansamblu, primul plan de sistematizare fiind aprobat abia în 1921. La sfârșitul secolului al XIX-lea administrația aproba doar parcelări individuale și decreta planuri de aliniere. Aceste procese se desfășurau în lipsa vreunui regulament de parcelare și într-un context legislativ care reglementa slab periferia, în comparație cu zonele centrale; după cum s-a arătat anterior, abia legea administrativă din 1895 a unificat reglementările, impunându-le cu o exigență similară tuturor zonelor din oraș. Mai mult decât atât, în partea de nord, mare parte din periferia ultimilor ani ai secolului al XIX-lea și a începutului veacului următor era constituită dintr-un țesut care a fost edificat în afara limitelor orașului, unde reglementările erau aproape inexistente17. În felul acesta, ca urmare a intervențiilor și extinderilor 15 „Regulamentul pentru construcții și alinieri al Municipiului București”, publicat în Monitorul Comunal al Municipiului București nr. 4 din 22 ianuarie 1928. 16 „Regulament pentru construcții și alinieri al Municipiului București”, publicat în Monitorul Comunal al Municipiului București nr. 19 din 7 mai 1939. 17 Zona suburbană a orașului a fost reglementată abia în perioada interbelică, chiar dacă ea a fost definită în 1908, prin „Legea pentru organizarea comunelor rurale și administrațiunea plășilor” (publicată în Monitorul Oficial nr. 22 din 29 aprilie 1908; v. în special art. 60). Și Planul General de Sistematizare al orașului (din 1921) a încercat să ia în calcul dezvoltarea acestei zone însă, în lipsa unui regulament de construire, prevederile sale nu s-au putut transforma în măsuri operaționale. Început a fi redactat încă din 1910, „Regulamentul de construcții și alinieri al comunelor suburbane din Municipiul București” a fost