2015 Bucureşti Vleju MarinaGabriela
Eseuri pentru limba şi literatura Română
MINISTERUL EDUCATIEI ŞI CERCETĂRII
Vleju Marina-Gabriela
Eseuri pentru limba şi literatura Română Clasele IX-XII
1|Page
Copyright © 2009
Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin autorului. Reproducerea integrală sau parţială a conţinutului lucrării este posibilă numai cu acordul prealabil scris al autorului. Coperta: Ecaterina Parfene Tehnoredactarea: Claudiu Isopescul
Pentru comenzi vă puteţi adresa: Departamentului Difuzare C.P. 78, O.P 32, COD 014810, sector 1, Bucureşti Tel. 021.224.17.65 072.018.76.46 Se acordă importante reduceri.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Eseuri pentru limba şi literatura Română: Clasele IX-XII / Vleju Marina-Gabriela Ed. 1 – Bucureşti : Art, 2009 ISBN 978-973-124-426-6
2|Page
Contribuţia cronicarilor la dezvoltarea limbii şi literaturii române
3|Page
Cronicarii români sunt cei mai de seamă reprezentanţi ai umanismului românesc, manifestat între secolele XVI-XVII şi începutul secolului al XVIII-lea . Primii cronicari, care au scris în limba română , au fost în Moldova, anume Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce. Aceştia au scris Letopiseţul Ţării Moldovei pentru diferite perioade istorice. Cronica boierului Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei , cuprinde evenimente petrecute în istoria Moldovei, de la domnia lui Dragoş-Vodă, din anul 1359 şi până la a doua domnie a lui Aron-Vodă, din anul 1594. Originalul s-a pierdut, însă textul a fost transmis mai departe cu adaosurile a trei copişti, şi anume Simion Dascălu, Misail Călugărul şi Axinte Uricariul. Istoriografia română, începută prin opera lui Grigore Ureche, a fost continuată de Miron Costin, cărturar cu o vastă cultură. Prin anvergura lucrărilor sale , acesta este considerat cea mai proeminentă personalitate din ţările române, în tot secolul al XVII-lea. Miron Costin prezintă Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace , evenimente petrecute după 1595, anul în care se oprise cronica lui Ureche. Intenţia sa a fost să preyinte istoria Moldovei de la începuturi din descălecatul cu cel dintâi, carele au fostu de Traian-Împăratul şi până în zilele sale. O altă operă importantă a lui Miron Costin este De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor , o carte despre originea românilor şi cu un profund caracter istoric, scrisă, pe de o parte, pentru a informa oamenii cu privire la începutul ţării noastre, şi, pe de altă parte, pentru a combate relatările neadevărate, ale celor care au făcut adaosuri cronicii lui Grigore Ureche. Miron Costin este considerat de asemenea primul poet româm original , deoarece a scris un poem filozofic propriu , intitulat Viaţa lumii . Continuatorul cronicii lui Miron Costin este boierul
Ion
Neculce, care duce letopiseţul până la vremurile contemporane lui. Opera sa, Letopiseţil Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă, până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat , cuprinde evenimente petrecute între anii 1661 şi 1743, o etapă dramatică a istoriei moldovenilor, marcată de războaie, intrigi, decădere şi de începuturile domniilor fanariote. Acesta aşează în faţa letopiseţului 42 de legende, intitulate O samă de cuvinte şi spre deosebire de Ureche si Costin , care, scriind despre o perioadă mai îndepărtată, au fost nevoiţisă folosească surse istoriografice autohtone şi străine, Neculce apelează, în primul rând, la tradiţia orală, utilizând informaţii auzite de la boieri bătrâni, iar la multe dintre întâmplările preyentate a fost martor, sau a participat în mod direct.
4|Page
În opere lor, cronicarii îşi prezintă interesul pentru etnogeneza românilor. Aceştia vor demonstra originea romană a poporului român, dar şi originea latină a limbii române, exemplu perfect în lucrarea lui Miron Costin De neamul moldovenilor... . De asemenea în letopiseţe este prezentată dorinţa de reconstituire a moştenirii istorice şi culturale şi de valorizare a aspectelor educative ale istoriei, surprinderea luptei pentru independenţa naţională şi apărarea creştinităţii, reflecţia filozofică asupra condiţiei umane, luând ca exemplu poemul Viaţa lumii şi, nu în ultimul rând, regăsim constituirea unei conştiinţe istorice şi scriitoriceşti. Alături de aceşti mari cronicari moldoveni, cel mai mare umanist român a fost Dimitrie Cantemir, o personalitate enciclopedică, care a scris cărţi cu un caracter istoric şi literar intitulate Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea , Descrierea Moldovei , fiind prima carte în care avem prezentate informaţii geografice despre Moldova şi Istoria ieroglifică , un roman alegoric, în care sunt prezentate întâmplări istorice, iar rolul în această poveste îl au animalele, o idee cu totul neobişnuită privind personajele. Pe lângă valoarea istorică viyibilă a cronicilor, acestea prezintă şi o valoare literară, susţinută de prezenţa figurilor de stil şi, pentru prima dată, de modurile de expunere. In cronici, avem texte narative sau fragmente descriptive, în care ne sunt descrise lupte, precum bătălia de la Baia dintre Ştefan cel Mare şi Matei Corvin; cetăţi şi locuri: Dumbrava Roşie la Botăşeni şi Dumbrava Roşie la Cotnari şi Dumbrava Roşie mai gios de Roman ; şi, de asemenea, portrete ale unor personalităţi istorice precum Ştefan cel Mare: nuanţa uşor căruntă, purtândsemnele trecerii timpului şi a greutăţilor vieţii sale... , puternică strângere a buzelor şi privirea verde tăioasă .Pentru prima dată, cronicarii folosesc elemente aparţinând speciilor narative epice, elementede nuvele şi elemente de legendă, regăsite în lucrarea lui Ion Neculce, O samă de cuvinte . Tot pentru prima dată regăsim şi elementele de expresivitate: Şi aşe au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită, zugrăvală mai mult au decât zugrăvală, şi pre dinlăuntru şi pre denafară, şi acoperită cu plumb. Mai trebuie precizat şi faptul că, pe lângă evenimentele strict istorice, cronicile conţin şi lucruri de casă ,adică amănunte referitoare la viaţa domnitorilor, descrieri de nunţi, a îmbrăcămintei Dar şi aprodzii atunce nu era din oameni proşti , cum sunt acum, ce era tot feciori de boieri. Şi portul lor: era îmbrăcaţi cu şarvanele, cu cabaniţe şi chiar amănunte referitoare la prefetinţele culinare. În încheiere, voi preciza că importanţa cronicarilor la deyvoltarea limbii şi literaturii române este indiscutabilă. Aceştia au adus in formarea literaturii române 5|Page
primele imagini artistice şi primele moduri de expunere. Ele au avut o influenţă majoră supra altor scriitori precum Vasile Alecsandri, Mihail Sadoveanu, Barbu Ştefănescu Delavrancea , Dimitrie Bolintineanu şi aşa mai departe.
6|Page
Tema destinului ĂŽn literatură
7|Page
Destinul, este definit ca fiind forţa supranaturală care determină în mod irevocabil cursul evenimentelor. Unii cred că omul este singurul stăpân pe destinul său, că omul îşi clădeşte singur destinul şi viitorul. Alţii cred că o forţă universală, o conştiinţă comună a tuturor fiinţelor, decide ce şi cum. Din punct de vedere creştin, destinul ca predestinaţie nu există. Dumnezeu a ales unde şi când ne naştem şi când murim, restul este reprezentat de deciyia omului. Tema destinului se regăseşte în opere precum Oedip rege , Iliada, Odiseea, Epopeea lui Ghilgame şi chiar Moara cu noroc. După părerea mea, cea mai mare amprentă a destinului o regăsim în tragedia greacă scrisă de Sofocle, Oedip rege , reprezentativă pentru confruntarea dintre om şi destin. După naşterea lui Oedip, tatăl sau regele Lios şi mama sa Iocasta au aflat de la zei destinul fiului lor, cum că îşi va ucide tatăl şi se va căsători şi va avea copii cu mama sa. Un destin îngrozitor de altfel, şi pentru a împiedica împlinirea acestui destin, regele şi soţia sa îşi dau copilul unui păastor cu porunca să îl omoare. Însă păstorului i s-a făcut milă de copil şi i l-a încredinţat mai departe unei familii din Corint, Oedip crescând şi neavând de unde şti că aceştia erau părinţii săi adoptivi. La vârsat de 18 ani, Oedip pleacă în Delphi unde îşi află destinul îngrozitor. La auzul spuselor oracolului, acesta decide să nu se mai întoarcă niciodată în Corint pentru a nu săvârşi ororile care i-au fost scrise şi porneşte spre Teba, unde va fi încoronat drept rege la scurt timp după moartea lui Laios, ca răsplată a faptului că rezolvase enigma Sfinxului şi scăpase Teba de blestemul ciumei. Oedip nu ştia nimic despre acest fost rege Laios, iar când soţia sa Iocasta şi bătrânul proroc orb,Tiresias, i-au povestit că murise ucis la intersecţia dintre Corint, Tepa si Delphi, Oedip se cutremură pentru o secundă. Îşi aminti că a săvarsşit o crimă asemănătoare în acelaşi loc descris de cei doi în drumul său spre Teba. Fireşte, Oedip nu ştia că şi-a ucis tatăl şi refuză să creadă spusele lui Tiresias acuzându- de invidie şi că nu este decât un orb inutil, dar la rândul său, Tiresias ripostează: Azi vedeva orbi! E om avut-sărac/ Va fi! Un orb dus de toiag, cerşind tot prin/ Străini. Şi va afla că alor lui copii/ Le-a fost si tată...dar şi frate el le-a fost;/ Că maică-si i-a fost şi fiu, i-a fost şi soţ ;/ Şi că pe tatăl său şi l-a ucis !... Te du-n/ Palat ! Şi să frămânţi în gînd tot ce ţi-am spus/. În urma tuturor acestora, îşi face apariţia în palat un mesager de la Corint care va adduce vestea morţii regelui Polzbus, tatăl adoptive al lui Oedip şi îl informează că poporul său aşteaptă ca el să se întoarcă la tron. Oedip se linişti pentru o secundă cu gândul că spusele oracolului nu s-au adeverit şi că nu el şi-a ucis tatăl, dar tot nu s-ar fi întors la Corint de teamă să nu se întâlnească cu mama sa, pentru a evita totuşi spusele oracolului. Vestitorul adduce precizări care o fac pe regina Iocasta să amuţească de 8|Page
grază: Oedip nu este fiul regelui din Corint, ci îi fusese adus chiar de către mesager, la vremea aceea cioban, care îl primise de la un alt pastor din Teba. Din descoperire în descoperire, Oedip se prăbuşeşte în prăpastia crudului adevăr : necunoscutul pe care îl omorâse cu mulţi ani în urmă, era chiar tatăl său, regale Laios, iar Iocasta, regina văduvă cu care s-a căsătorit şi cu care a avut copii, este chiar mama sa. Oedip de furie vrea să o ucidă, dar un slujitor aduce vestea că regina se spânzurase, înnebunită de păcatul săvârşit. Găsind-o moartă, Oedip şi-a scos ochii cu un ac pentru a-şi ispăşi îngrozitoarea crimă, nealegând moartea, pentru că nu suportă gândul să-şi întâlnească părinţii pe lumea cealaltă. Reflectând la consecinţele pe care le vor suporta fiicele sale Ismena şi Antigona, decinde să părăsească ţinutul Tebei şi îşi ia rămas bun de la ele: Pe voi copile, dac-aţi pricepe de pea cum/ Ca orişiunde veţi trăi s-aveţi un trai/ Mai bun decât al tatălui ce va dat naştere… Orbirea lui Oedip are un rol simbolic, sugerând cunoaşterea profundă, pe vremea când avea ochi el nu vedea înăuntrul său. În final, lumina puternică a adevărului i-a luat vederea aşa cum Soarele îl arde orbeşte pec el ce se uită ţintă spre el. În încheiere, învăţătura pe care o putem extrage din această tragedie, este că niciodată nu te poţi împotrivi destinului şi că omul nu-şi poate schimba veci soarta.
9|Page
Tema şi viziunea despre lume în basmul cult ‘’Povestea lui Harap-Alb’’
10 | P a g e
Basmul Povestea lui Harap-Alb scris de Ion Creangă, este un basm cult, care a apărut pentru prima dată în anul 1877, publicat în revista Convorbiri literare . Deşi basmul are un caracter supranatural, în care apar personaje fabuloase, Ion Creangă este recunoscut ca fiind un scriitor realist, cel mai mare povestitor al nostru şi un mare clasic al literaturii române, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici. Tema basmului cult se păstrează din basmul popular, şi anume lupta binelui contra răului, însoţită de nuanţele lor, dreptate şşi nedreptate, adevăr şi minciună, vrednicie şi lene, bunătate şi răutate, unde fireşte, binele învinge întotdeauna răul, însă nu întotdeauna basmul va avea şi un final fericit. Într-o lume fantastică, precum lumea basmului, deşi totul pare frumos, magic şi însoţit de armonie, din păcate foţele rele ajung a-şi afce apariţia, sub diferite forme şi înfăţişări, sau în diferite momente. Cel ce reuşeşte să înlăture astfel de forţe, este eroul basmului, personajul principal, care deţine în general puteri supranaturale şi astfel câştigă lupta împotriva răului. În basmul Povestea lui Harap-Alb , răul apare sub forma spâmului ăn timpul călătoriei fiului de crai spre Verde-Împărat. Deşi Harap-Alb este un om obişnuit, neînzestrat cu vreo putere supranaturală, acesta reuşeşte să-i facă faţă spânului prin isteţimea şi curajul de care dă dovadă şi nu în ultimul rând, ajutat de nişte prieteni de nădejde şi cu puteri supranaturale. Motivele literare existente în basm sunt foarte diversificate, dintre care sunt păstrate motivele epice, făcând parte şi ele tot din structura basmului popular. Aceste motive epice sunt călătoria, probele depăşite, lupta, victoria eroului, pedepsirea şi demascarea răufăcătorului , căsătoria şi răsplata eroului. În comparaţie cu restul basmelor culte sau populare, basmul Povestea lui Harap-Alb se diferenţiază în primul rând prin semnificaţia titlului. Harap-Alb fiind numele dat de către spân fiului de crai şi însemnând rob alb , de aici şi Povestea lui Harap-Alb , şi prin formulele tradiţionale ale basmului, care arată poziţia povestitorului faţă de conţinutul basmului său. Fiecare basm începe şi se sfârşeşte cu o serie de formule de adresare. În acest basm, autorul inovează ca formulă iniţială Amu cică era odată , iar ca formulă finală Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănăncă, iar cine nu, se uită şi rabdă , având rolul de a îl scoate pe cititor din fabulos şi de a îl aduce mai aproape de realitate. Relaţia dintre personaje ar putea fi un alt element de diferenţiere al basmului. Dacă în alte basme personajele fabuloase care apar sunt zânele, vrăjitoarele sau zmeii, în basmul nostru, personajele fictive sunt Sfânta Duminică, Setilă, Flămânzilă, Păsări-LăţLungilă, Gerilă, Ochilă şi calul fermecat. Fiecare dintre aceştia l-au ajutat pe Harap-Alb să treacă peste diferite obstacole şi să îşi îndeplinească scopul călătoriei. Sfânta Duminică, a fost cea care l-a sfătuit pe Harap-Alb ce să facă pentru a putea pleca către Verde-Împărat şi care îl sfătuieşte ce să facă pentru a trece cu bine de probele spânului. Datorită bunătăţii de care dădea mereu dovadă Harap-Alb, la rândul lui, acesta a primit ajutor şi din partea celor cinci prieteni: Flămânzilă, care avea capacitatea de a mânca 11 | P a g e
mai mult decât este omeneşte posibil, Setilă, care putea să bea apaă în cantităţi foarte mari, Păsări-Lăţ-Lungilă, care avea abilitatea de a su lungi foarte tare încât cuprindea tot Pământul, Gerilă, care ar fi putut provoca un îngheţ peste tot pe unde mergea şi care era veşnic înfrigurat şi Ochilă, cel care vedea lumea pe dos şi enormă, yiziunea sa fiind cea a halucinantului, care admit că fără dânşii, Harap-Alb nu ar fi reişit să îndeplinească probele împăratului Roş. Toţi aceştia sunt personaje pozitive ale basmului, cât despre partea negativă, acesta este reprezentată de Spân, care prin diferite deghizări, reuşeşte să îl convingă pe Harap-Alb să-l ia cu dânsul, şi printr-un gest viclean, îl păcăleşte pe tânăr să facă schimb de identităţi şi îl obligă să îi fie sclav. Deşi nici Spânul nu etse un personaj înzestrat cu puteri supranaturale, acesta reuşeşte totuşi să comită fapte rele cu o foarte mare gândire şi convingere, însă din fericire este demascat şi oprit la timp. Observăm că, deşi este vorba despre o lume a basmului, nu toate personajele sale au puteri supranaturale, ci mai de grabă,’’ puterea’’ care se reflectă pe parcursul romanului este ‘’curajul’’. În opinia mea, curajul este puterea sufletului, de care dau dovadă forţele binelui, spre deosebire de forţele rele, care îşi ascund teama şi nesiguranţa în spatele mârşăviilor. În concluzie, lumea basmului este foarte diferită de lumea reală, prin apariţia fabulosului,însă dacă stăm să ne gândim şi în lumea reală există forţe ale raăului şi binelui sub diferite înfăţişări şi în diferite situaţii. Acele momente de greutate ale vieţii peste care putem trece dând dovadă de curaj. Si nu în ultimul rând, ţinând calea binelui, vom câştiga întotdeauna.
12 | P a g e
Tema şi viziunea despre lume în nuvela ’’Hanu Ancuţei’’
13 | P a g e
Hanu Ancuţei , este o povestire în ramă, apărută pentru prima dată în anul 1928, deschizând seria capodoperelor Sadoveniene, urmând apoi Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă , Baltagul, Creanga de aur şi Fratţii Jderi. Mihai Sadoveanu este un mare prozator, făcând parte dintr-un triunghi de aur al povestitorilor din literatura română, alături de Ion Neculce şi Ion Creangă, totodată fiind şi un mare ”poet’’ al naturii pentru descrierile de natura incredibile, atât în Hanu Ancuţei , cât şi în Ţara de dincolo de negură , Valea frumoasei , Poveştile de la Brdul Strâmb şi aşa mai departe. Timpul şi spaţiul acţiunii sunt prezente în prima povestire a volumului Iapa lui Vodă , „Într-o toamnă aurie , când s-au auzit multe poveşti la Hanu Ancuţei” , iar fiecare întâmplare povestită de oameni care mai de care, petrecându-se în apropierea hanului, dar pe vremea altui domnitor şi în alte anotimpuri, cu excepţia ultimei povestiri a volumului, în care acţiune se petrecuse cu câteva zile înainte de a fi relatată. Caât despre atmosfera de la han, acesgta este prezentată în funcţie de talentul fiecărui povestitor. În general, la Hanu Ancuţei toată lumea se simţea bine, exista mâncare şi băutură din belşug, iar scopul povestirilor, era plăcerea de a mai petrece un răgaz. Tema volumului Hanu Ancuţei , variază de la o povestire la alta, având uncaracter comun hanul, reprezentând spaţiul pentru povestirile relatate ulterior. Spre exemplu, tema celei de-a şaptea povestiri a volumului , Negustor lipscan este aventura, respectiv călătoria. Povestirea este relatată de însuşi jupânul Dămian Cristişor, care făcuse o călătorie în Germania, cu scopul de a cumpăra marfă de la Lipsca şi de a o vinde în Moldova. Acesta începe să le povestească celor de la masă despre cele văzute de-a lungul călătoriei sale la Liov, la Lipsca, despre afacerile cu muscalii de Tighina, apoi cum ajunse la Strassbourg, iar mai apoi la Paris. Acesta reuşi să stărnească uimirea mesenilor, povestind despre călătoria sa cu trenul, prezentând maşinăria ca fiind ‘’un fel de căsuţe pe roate, şi roatele acestor căsuţe se îmbuca pe şine de fier şi umbla singură’’ , însă nimeni nu-l credea că mergea fără cai, imaginânduşi în cele din urmă că este ’’o căruţă cu foc’’. Le povestise că în Germania sunt case cu câte patru, cinci etaje, că uliţele sunt făcute ’’dintr-o singură bucată de piatră’’, cuncoanele purtau pălării uc pene şi boierii ceasornic, că mâncase numai cartofi şi carne de porc sau vită fiartă şi băuse bere, ”un fel de leşie amară” care nu i-a fost tocmai pe plac, toate târgurile şi satele aveau şcoli şi profesori, iar toţi copiii mergeau la şcoală, chiar şi fetele. Negustorul le-a povestit apoi, cum un morar s-a judecat cu împăratul pentru un petic de pământ, întrun final, făcându-i-se dreptate morarului. Cât a stat pe teritoriul Germaniei, negustorul nu a păţit nimic, iar când a intrat în Moldova, pe la Cornul-Luncii, a fost o prit şi întrebat de vemeşi, dacă nu are ceva şi pentru ei de la ’’iriticii şi ticăloşii aceia de nemţi’’, oferindu-le fiecăruia câte un ’’baider roş’’. Mai apoi, în lunca Moldovei, a fost oprit de un călăreţ frumos şi voinic care ţi ceruse banii, dar pentru că nu vânduse nimic şi nu avea bani, i-a dat în dar „un baider de lână roş” spre mulţumirea hoţului. Oprindu-şi carele să poposească şi să mănânce, vine la el supravegretorul locului şi-i 14 | P a g e
cere „îndreptările” care+i permiteau să facă negoţ cu marfa pe care o transporta. Jupânul avea toate actele necesare la el şi în plus, o scrisoare semnată de aga Temistocle Buscan, naşul negustorului. Văzând acestea, supraveghetorul îi cere ceva din marfă, dar neplăcându-i nimic , Dămian îi oferă şi lui „un baider roş de lână”. Ajunşi la Iaşi, negustorul mai face „o dare catre Sfânta Parascheva şi către părintele Mardare”, apoi îi dă ceva şi naşului său aga Buscan, după care se va putea odihni până are să se însoare. În încheierea povestirii, apare Ancuţa aducând „plăcinte cu poale-n brâu” , iar negustorul îi leagă la gât „o zgărdiţă de mărgele” şi o sărută pe amândoi obrajii. Protagonistul povestirii Negustor lipscan este îsuşi Dămian Cristişor. Acesta era un negustor lipscan care aducea marfă de la Lipsca, născut ep 18 iulie, în zodia leului, după spusele lui Moş Leonte zodierul. Încă de la început, acesta este foarte bine primit la han, arătându-se un om „un om căruiaîi plac tovărăşiile„. Trăsăturile sale de caracter dominante sunt mosdestia, numindu-se ”cel mai umilit rob al domniilor voastre” faţă de mesenii săi; spiritul antreprenorial, Dămian este un bun negustor care ştie să facă afaceri; este un om credincios şi cu frică de Dumnezeu, care înainte de a pleca în călătoria de afaceri se roagă la racla Sfintei Parascheva şi îl roagă pe părintele Mardare să îi citească pentru drum; este isteţ, dă dăvadă de răbdare şi calm când le explică moldovenilor în detaliu cum arată tranul şi cum funcţionează acesta, plus toate lucrurile noi pe care le întâlnise în Germania; este sociabil şi deschis cu mesenii, dă dovadă de patriotism, apreciind bucatele moldoveneşti şi nepreferând mâncarea nemţească; de inteligenţă, ştiind că educaţia stă la baza oricărei forme de progres şi apreciind sistemul de învăţământ nemţesc; de bunătate sufletească şi cinste, plătindu-şi toate dările şi obligaţiile; este o fire sensibilă, care ştie să se comporta cu o femeie, atunci când îi mulţumeşte Ancuţei pentru plăcinte, punându- i la gât un colier de mărgele şi sărutândo pe amândoi obrajii şi nu în ultimul rând, este un om care iubeşte dreptatea şi apreciază rânduiala şi legea bine puse la punct în Germania. În relaţia cu mesenii, acesta este sociabil, ştie să se facă plăcut, se simte bine cu ceilalţi, le acceptă tovărăşia şi se arată foarte bucuros, nu jigneşte pe nimeni şi are răbdare cu toată lumea şi nu în ultimul rând, este foarte respectuos. Caât despre relaţia sa cu Ancuţa, aceasta îl recunoaşte pe Dămian din prima şi îl pofteşte cu veselie printre meseni, la final,acesta mulţumindu-i pentru ospitalitate şi făcându-i un mic dar hangiţei, sărutând-o pe amândoi obrajii. În opinia mea, jupânul Dămian Cristişor, se remarcă şi printr-o latură romantică, având în vedere gestul făcut faţă de Ancuţa şi faptul că era neînsurat. Mihai Sadoveanu îşi reflectă originalitatea stilului în volumul Hanu Ancuţei prin apariţia limbajului regional: ”răzăş”, ”giuba”, ”baidăr”, ”Lipsca”, ”mă chiamă”, ”holţei” şi aşa mai departe; a limbajului arhaic, în opera lui Sadoveanu fiind regăsit şi acel registru stilistic arhaic; şi nu în ultimul rând, prin acel dialog permanent între narator şi naratar şi prin prezenţa dialogului ca mod de expunere întalnit în întreg volumul. 15 | P a g e
16 | P a g e
17 | P a g e