Cuvinte în echilibru - Viorel Ploeșteanu

Viorel Ploeșteanu

Viorel Ploeșteanu

Cuvinte în echilibru articole, recenzii și biografii 2003-2016

3

Viorel Ploeșteanu

Tehnoredactare: Dorina Șișu Corectura: Viorel Ploeșteanu Toate drepturile rezervate autorului Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ISBN Editura Telefon: E-mail: Adresa poştală:

4

Viorel Ploeșteanu

Instinctul gândit

Ce lucru frumos, prietenia!

Eu, bunăoară, nutresc sentimente de prietenie pentru foarte multe persoane, uneori doar aşa, pur şi simplu, fără ca persoana respectivă să fi avut ocazia să-mi demonstreze necesitatea atribuirii acestui substantiv. Mai suntem destui, în lumea aceasta prea cerebrală, care acţionăm instinctual, lăsându-ne în voia primei impresii. Ar putea părea că prea ne lăsăm la mâna destinului, cu atât mai mult cu cât şarlatania a devenit profesie de bază pentru mulţi semeni de-ai noştri, dar nu-i tocmai aşa, pentru că instinctele acestea nu acţionează chiar de capul lor. Dea lungul existenţei noastre ne-am format o mentalitate adânc înrădăcinată printre circumvoluţiuni şi suficiente tipare individuale pentru a da frâu liber imboldului, încă din momentul primei întâlniri cu o persoană. Este adevărat că nici surprizele nu sunt excluse, dar, la fel de adevărat este că, aşa-zisele persoane credule, uşor de păcălit, se fac vinovate de o deficienţă a spiritului de observaţie. În concluzie, instinctul este în strânsă legătură cu experienţa de viaţă acumulată în timp.

S-a constatat că marile prietenii se bazează tocmai pe păstrarea unei anumite distanţe faţă de intimitatea celuilalt.

Invadându-i cuiva lumea interioară sau descoperindu-i tipicurile zilnice, ai putea avea surpriza ca acestea să umbrească raporturile frumoase avute până în acel moment. Cine nu are obiceiuri de care singur îşi dă seama că pe altcineva ar pute deranja?! De-aici distanţa impusă de respect, imperios necesar, pentru o relaţie plăcută şi de durată.

5

Viorel Ploeșteanu

Primele impresii ale debutului literar

Postez aici gândurile care m-au încercat în ziua debutului meu literar din 12 decembrie 2003, lucru care s-a întâmplat în revista Literatorul, păstorită atunci de Maestrul Fănuș Neagu.

Astăzi mi-a apărut un fragment din "Ploaia", în Literatorul.

Am așteptat cu atâta nerăbdare să se întâmple acest lucru, iar astăzi, nu știu de ce, nu am mai simțit acel fior, plăcut înțepător, pe care l-am trăit în tot timpul așteptării. Nici măcar nu i-am mulțumit așa cum se cuvenea domnului Nic Iliescu, cel care a avut o contribuție semnificativă la înfăptuirea acestui vis al meu.

Să fie, oare, din cauză că săptămâna aceasta am citit o carte a unui alt teleormănean, Ștefan Mitroi, care mi s-a părut foarte aproape de Moromeții lui Marin Preda?!

Este adevărat că mi s-a părut foarte bine scrisă (mai bine decât Ploaia mea!), dar care tratează același subiect ca Marin Preda, iar eu tocmai asta am evitat să fac, să îl iubesc pe Marin Preda, dar să scriu altceva decât el, trăind, desigur, altă realitate.

Acum două zile am găsit la un anticariat alte două cărți ale lui Ștefan Mitroi. Sunt la fel de bine scrise, însă tratează același subiect, lumea satului (din Teleorman), cu aceleași personaje (aproximativ), numai că acum se adoptă stilul fantastic, ireal (vezi "Ce iei cu tine când mori"). Și eu am în minte o idee de roman fantastic, dar parcă altceva aș vrea să scriu. Este adevărat că această carte a lui Ștefan Mitroi a fost scrisă acum câțiva ani, iar cerințele erau, poate, altele. "Căderea în cer" mi s-a părut extraordinară, poate și pentru faptul că mi-era un dor nebun de Marin Preda sau bucuria reîntâlnirii cu lumea lui, lume care este cumva și a mea. M-a răscolit profund. A doua lectură, "Ce iei cu tine când mori", deși îmi oferă o lectură plăcută, nu mă mai 6

Viorel Ploeșteanu

atrage la fel de mult. Asta să însemne, oare, că un autor nu trebuie, cu niciun chip, să scrie două cărți asemănătoare?!

Dar, să revin la debutul în literatură, care reprezintă un eveniment important în viața mea. Cui i se datorează acest debut? Păi, în primul rând, fără falsă modestie, mie, că am decis să fac acest lucru. Apoi, domnului academician Gheorghe Vlăduțescu, cel care m-a încurajat la începuturi, când încă aveam îndoieli. Domnului Nic Iliescu, cel care, în urma lecturării "Ploii", a binevoit să-mi spună că e bună și merită să i-o dea și Maestrului Fănuș Neagu. În final (sau în primul rând!) domnului academician Fănuș Neagu, cel care m-a "debutat", în Literatorul, revista pe care o conducea.

De ce spun că domnul Nic Iliescu "a binevoit", pentru că eu, sub proaspăta impresie a lecturării unei cărți scrise de dânsul, mi-am permis să-i trimit un fel de recenzie, anonimă și nu tocmai favorabilă, dar sinceră, în ceea ce privește stilul mult prea acuzator al domniei sale, referitor la anumite persoane sau stări de fapt din societatea noastră. La câteva zile i-am mărturisit că eu eram autorul anonimei, iar dânsul nu s-a supărat, ba chiar s-a apropiat ceva mai mult de mine.

De Maestrul Fănuș Neagu, ce să spun, cunoscându-l, îmi cam tremurau picioarele gândindu-mă la reacția dânsului după primele 2-3 pagini, numai. Nici când mi-a spus domnul Iliescu, neoficial, că a fost încântat, parcă nu prea îmi venea să cred.

Abia când mi-a spus Maestrul personal mi-am mai revenit oarecum. Ba, mai mult, mi-a dat și speranțe că în 2004 ar putea apărea și cartea, lucru care s-a și întâmplat la Ed. Semne din București.

Mulțumiri, deci, și peste ani!

7

Viorel Ploeșteanu

Așteptare

Încă de când a apărut pe pământ, omul se găseşte într-o perpetuuă stare de aşteptare. De multe ori nici măcar nu ştie prea bine ce ar trebui să aştepte, dar, în virtutea celor constatate de-a lungul istoriei, este clar că întotdeauna se întâmplă ceva, aşa că se pune pe aşteptat.

Copilul, când începe să înţeleagă ce năzdrăvănii sunt în stare să facă oamenii mari, nu are altă dorinţă decât să crească mai degrabă, să devină adult. La fel şi părinţii, vlăguiţi de creşterea odraslelor, nu se gândesc la altceva decât să-i vadă odată mari şi la casa lor. Şi unii şi alţii se vor întoarce frecvent în timp pentru a retrăi anii minunaţi ai copilăriei. Aşteptând permanent să ni se îndeplinească dorinţele, uităm deseori să ne mai bucurăm de clipa ce ne este dăruită, nebăgând de seamă că este doar „clipă” şi ca un abur trece, lăsând în urma ei parfumul regretelor şi al neîmplinirilor. Savoarea fructelor, mai cu seamă de pepene galben, o simţim abia în miezul iernii, atunci când îi ducem dorul; la fel se întâmplă şi cu mirosul inexprimabil al câmpurilor arse de razele soarelui, cu floarea de liliac, răscolită în ungherele fiinţei noastre de apariţia efemeră a vreunei femei misterioase.

Dar toate acestea ştim că le vom retrăi cândva, pe când clipele, odată pierdute, nu le vom regăsi niciodată. Ne raportăm existenţa la veacuri, uitând că suntem doar trecători şi mult prea târziu ne vine înţelepciunea să ne bucurăm de lucrurile mărunte. Prea în urmă ne dăm seama că ne-am obişnuit să ne măsurăm simţirea în sume rotunde, uitând să mai numărăm zecimalele.

Omul, zicem noi singura fiinţă înzestrată cu raţiune, s-a obişnuit să-şi dorească numai lucruri speciale, greu de realizat (logica evoluţiei!), dacă nu chiar imposibile, uitând că nu este 8

Viorel Ploeșteanu

altceva decât o piesă din imensul joc de puzzle al vieţii, dar îşi imaginează cineva că viaţa va dispărea fără prezenţa acestei specii (omul)?

Floarea aşteaptă albinele pentru a deveni fruct, fructul seminţe şi apoi iarăşi pom. Pomul, ce şi-ar mai putea dori după ani la rând de rod? Probabil, idealul lui ar fi să ajungă haină de blană pentru vreun biet trecător ce a mâncat din fructele lui.

Maestrul Fănuş Neagu spunea într-o zi îndestulătoare, trecând pe lângă un magazin de profil, ce-şi etala sicriele pe trotuar: „Frumos copac, aproape perfect!”

Câte cuvinte nu aşteaptă, încă, să fie rostite!

Câte idei nu tânjesc, oare, după o naştere grabnică, fie ea şi prin cezariană!

Oul, în cuibul lui înalt, se roagă să nu fie mâncat de vreo lighioană pentru a putea deveni pasăre, astfel împlinindu-se existenţial, atingând cerul, infinitul. Până şi oul de găină ar prefera să smulgă râme din pământ decât să-şi isprăvească prematur existenţa în vreo tigaie încinsă, fiindcă, sfârşind fiert în ciorbă, se poate spune că a trăit.

Gările, neavând altă treabă, aşteaptă răbdătoare trenurile să vină; pământul aşteaptă să rodească; apele – să curgă; munţii – cerul, să ajungă la ei; îndrăgostitul aşteaptă împlinirea iubirii…

Până şi România aşteaptă să fie primită în UE, iar uniunea aşteaptă să merităm lucrul acesta.

Eu, aştept timpul. Să ştiu. Să înţeleg. Numai de nu s-ar întâmpla prea târziu! De aceea am pornit în căutarea timpului („pierdut”), fiindcă ceva tot am învăţat: aşteptând, nu ajungi nicăieri.

9

Viorel Ploeșteanu

Zăpezile integrării

Ninge târziu în ianuarie, cu zăpezi murdare, deja ninse parcă, sau poate că numai privirea mea este murdărită de gânduri negre, atât de negre că-mi vine greu să cred că pot fi ale mele.

Ce vremuri triste! Şi fulguiala pare fără chef şi cade plictisit, luându-se probabil după calendar, neştiind că este prima ninsoare a acestui an.

De fapt a şi început prost, cu o ploaie mitocănească ce ni s-a insinuat perseverent în suflete, dând fiinţei noastre un aer tern de închisoare comunistă, înceţoşându-ne privirile cu mucegai rânced, nici măcar de Rockefort, Camembert sau cel puţin de Brie. Adică, asta din urmă n-are.

Dar omul se obişnuieşte cu multe lucruri, aşa că, fără să ne dăm seama, ne-a devenit firească această enervantă cădere de ploaie, privind prin ea, pe lângă, pe sub sau printre picături şi nici n-am băgat de seamă când acestea şi-au pierdut din consistenţă, transformându-şi prăbuşirea în plutire lină şi oarecum dezordonată, mai ales că, hotărându-se să cadă pe pământ, se transformau rapid în ceea ce au fost iniţial, luând jocul de mai ’nainte o simplă glumă, iar noi,cei care priveam acest joc fără să-l vedem, am rămas doar cu o fulgerare în ochi, nedumerire de-o clipă, care nici măcar scurtă amintire nu a devenit.

Aşa, pe negândite, apa de pe jos s-a albit, la fel cum tâmplele unui om se albesc fără ca omul însuşi să-şi dea seama când s-a întâmplat lucrul acesta şi astfel, fără să ne surprindă, dar şi fără să ne impresioneze ca altădată, a venit iarna peste, pe sub, printre, dar mai ales pe lângă noi.

10

Viorel Ploeșteanu

Nu avea să ţină prea mult albul acesta, oarecum liniştitor, poate că numai o zi, sau poate 24 de ore, depinde din ce punct de vedere priveşti lucrurile şi totul s-a transformat în ce fusese înainte: apă, mocirlă, umezeală şi tristeţe.

Reîntorcându-mă la acest decor, mi-am amintit, limpezindumi-se oarecum creierul după sărbătorile recent petrecute (Crăciun, Revelion, Sf. Vasile), că, de câteva zile, suntem şi noi, în sfârşit, recunoscuţi ca făcând parte din Uniunea Europeană.

Mare minune şi asta!

Adică veniră unii mai pe deunăzi, să tot fie câteva secole, ne dădură un pic afară din casa noastră, tot aşa, vreo câteva secole, şi făcându-li-se milă de noi, că tot stăteam precum câinele pe lângă casă, s-au îndurat să ne primească în „casa lor”.

Apăi, aista nu-i lucru puţin. Da’ nici vreo mare brânză nu e.

E ca şi cu zăpada asta: este şi nu prea; nu vine şi când vine, vine târziu şi parcă nici n-ar fi venit.

Deşi o aşteptăm de secole, parcă ne-a cam luat puţin prin surprindere...

Sau poate că e din cauza sărbătorilor.

11

Viorel Ploeșteanu

Verbele fericirii

Oare nu ne este dat tuturor darul de a ierta şi a uita? Nu avem, oare, de luptat zilnic cu probleme care ne apasă adânc sufletul şi conştiinţa, să ne mai împovărăm existenţa, în cea mai mare parte efemeră, şi cu păcate, care, spre binele nostru, ar trebui consemnate, inserate într-o pagină a istoriei, cu litere de aur sau de sânge, pentru ca apoi să fie clasificate?

Două dintre calităţile fiinţei noastre sunt tocmai acestea: puterea de a ierta (celor dragi, precum şi celor împotrivă nouă, de asemenea) şi de a uita ceea ce cândva ne-a creat o neplăcere.

Ar spune unii, poate, că sunt lucruri ce nu ar trebui uitate, tocmai pentru a nu se repeta. Eu zic mai bine să iertăm ceea ce nu putem uita. Nu ne putem lega la nesfârşit de greşelile, dovedite sau nu, ale înaintaşilor unei naţii, cu atât mai puţin să le cerem socoteală urmaşilor acestora.

Este trist că a putut avea loc teribilul holocaust! Teribil, nu neapărat prin dimensiuni, cât, mai ales, prin cruzimea desfăşurării lui. Punct.

Nu pot decât să fiu de acord cu ideea că prezentul şi viitorul se clădesc pe trecut, fiindcă speranţa şi creativitatea nu se nasc din neant, aşa cum nici omul nu a fost plămădit din nimic, nu atât lutul fiind elementul esenţial, cât sămânţa vieţii insuflată de Creator. Dar, tot aşa, nu pot să fiu de acord cu lupta continuă şi fără sens de a căuta vinovaţi peste veacuri. Dacă mergem până la absurd cu această învinuire, s-ar putea ca tocmai acuzatorii să fie cei acuzaţi, deşi se încearcă până şi cosmetizarea istoriei de acum vreo două milenii, în ideea că „celălalt este întotdeauna vinovat, eu niciodată”!

Desigur că astfel, spunându-mi punctul de vedere, nu voi obţine altceva decât să dau apă la moară celor care şi-au făcut un 12

Viorel Ploeșteanu

scop în viaţă tocmai din nefericitele evenimente ale holocaustului, dar poate vor înţelege, iar dacă nu, măcar să ştie că ne-am cam săturat de inchizitori.

Dacă ne raportăm numai istoria noastră, a românilor, la a lor, i-am depăşi cu mult şi ca număr de victime (fiindcă se pare că asta îi doare cel mai tare!) şi ca număr de opresiuni de-a lungul veacurilor şi chiar la atrocităţile suportate.

Dar, cui îi foloseşte aceasta?

Este o politică mai mult decât înjositoare să conduci lumea şi, în acelaşi timp, să pozezi necontenit în victimă. Trăim pagini importante de istorie şi, din păcate, suntem complicii unui holocaust modern. De frică, din interes sau din prostie, acceptăm să se întâmple toate acestea, în schimb ţinem capul de afiş cu ceea ce ni s-a făcut nouă acum 60 de ani!

Să rememorăm câteva triste evenimente de după ’45 (’48!): Coreea, Vietnam, Afganistan, Orientul apropiat, îndepărtat şi mijlociu, Iugoslavia, Kuweit, din nou Afganistan, Palestina, Irak...

Ce va urma?

Un singur lucru se uită şi anume că Marile Puteri sunt ca focul. Se nasc dintr-o scânteie, cresc, alimentându-se cu prăzile uşoare, ajung la apogeu, după care sunt mistuite de propriile flăcări, întâlnind în cale apa şi stânca. Este, desigur, numai o problemă de timp.

Natura are legile ei, iar omul n-ar trebui să le schimbe. Dacă intri pe teritoriul unui şarpe, sigur te va muşca, apărându-şi casa şi teritoriul, iar dacă-l striveşti tu primul, te vor muşca puii lui.

Din nefericire, lucrul acesta se confirmă frecvent. Degeaba mai încerci apoi să vezi cine-i mai vinovat. Cine de cine s-a apropiat prea mult.

Roberto Benigni a tratat sublim subiectul holocaustului în „La vita e bella!”. Dacă personajul principal îşi acceptă cu greu soarta ce i-a fost dată, o face totuşi cu zâmbetul pe buze şi asta pentru că are încredere într-un viitor mai bun. Într-un viitor al copilului său. Trebuie să ai o inimă curată şi imensă pentru a 13

Viorel Ploeșteanu

putea să trăieşti viaţa într-o continuă bucurie. Iar pentru asta nuţi trebuie prea mult, doar două ingrediente, pe care le găseşti în orice dicţionar, la categoria verbelor: a ierta şi a uita.

14

Viorel Ploeșteanu

Lipsa cărții românești de-a lungul veacurilor

Mircea Eliade își începe eseul său “Destinul culturii românești”, din Profetism românesc, vol. I, cu o frază pe cât de paradoxală, pe atât de adevărată, folosind, bineînțeles, ghilimelele de rigoare: “Puține neamuri se pot mândri că au avut atâta nenoroc în istorie, ca neamul românesc.”

Această afirmație cuprinde în ea toată existența poporului nostru, cu bune și rele, cu realizările, dar mai ales cu lipsa multor realizări, ca efect firesc al vitregiilor la care a fost supus și, lucru deloc de neglijat, continuitatea pe același teritoriu, într-o unitate lingvistică și tradițională greu de egalat, încât te întrebi cum de a fost posibil să nu se piardă națiunea română.

Aceste lipsuri nu se pot pune, în niciun caz, pe seama incapacității românității de a crea lucruri deosebite în cultură, deoarece este acceptat faptul că originea scrisului se află pe malurile Mureșului, în Alba, la Tărtăria și abia după aproximativ un mileniu această revoluție a umanității, scrisul, a fost preluată de sumerieni, nație care, din păcate, încă este percepută ca fiind cea dintâi utilizatoare a acestui sistem.

Cine este de vină pentru acest lucru? De ce nu ne este unanim recunoscut acest merit? Nu neapărat nouă, ci a celor care au trăit pe aceste meleaguri. Să fie, oare, modestia excesivă a acestui milenar popor sau nepriceperea de a ne promova talentele și valorile, lucru care s-a întâmplat tot timpul și se mai întâmplă și astăzi?

Singura noastră consolare este aceea că marile civilizații din trecut s-au stins, trăindu-și prea intens existența, ori poate că dispariția lor se datorează unei legături puternice cu pământul, 15

Viorel Ploeșteanu

cu cosmosul și neînțelegerea profundă a credinței care face legătura între aceste două mari entități.

Românii au dăinuit pe aceleași teritorii mii de ani, chiar dacă s-au numit cândva traci, geți, daci, vlahi, moldoveni sau români.

Ce miracol a păstrat acest popor laolaltă, deși au trecut peste el imperii, hoarde barbare și iarăși imperii, fără ca aceste urgii să altereze ceea ce are mai sfânt o națiune: dragostea de țară, credința și tradițiile, cu alte cuvinte propria identitate.

Dacă cineva sau ceva a apărat poporul român timp de atâtea milenii împotriva rapacității atâtor nații cotropitoare, de cele mai multe ori aculturale, nu se poate spune, oare, că l-a ales?

Tăblițele de la Tărtăria sunt o dovadă clară că acest popor este făuritor de cultură și inovator în științele aplicate. Credința dacilor în cosmos și nemurire este o dovadă de înțelegere profundă și superioară a naturii și existenței, lucru care a dăinuit mai târziu, peste secole, chiar dacă a fost împiedicat de evenimentele istorice să își dezvolte calitățile și să le lase în scris generațiilor de mai târziu. Cu atât mai mult este de apreciat o cultură care a avut puterea să se transmită pe cale orală, nealterată fiind de influențele popoarelor năvălitoare și vremelnic stăpâne pe aici.

Imperiul Roman nu ne-a lăsat altceva decât o bună rețea de drumuri, câteva construcții ridicate pe vechile așezări dacice și codul de legi care nu s-a mai putut aplica după plecarea lor.

Totuși, cea mai mare crimă a romanilor este aceea că, după ce ne-au distrus armata și sistemele de apărare, au plecat și ne-au lăsat descoperiți în calea năvălitorilor barbari. Evident, după ce exploataseră la maximum resursele naturale.

Perioada care a urmat a fost denumită de către istorici “perioada neagră” a istoriei României (nici în Europa lucrurile nu au stat mult diferit), tocmai pentru că au fost secole de groază, de crime și de jafuri, în care (nu numai) acest popor a fost împiedicat să se dezvolte și să creeze, dar a fost dat înapoi cu o mare perioadă de timp.

16

Viorel Ploeșteanu

Nu subscriu deloc ideii că noi suntem urmașii Romei, pentru că romanii au stat aici o perioadă relativ scurtă de timp și, lucrul cel mai important, numai pe un teritoriu restrâns al acestei țări.

Lăsând la o parte distrugerile și jafurile pe care le-au făcut romanii, nu putem să nu ținem seama de faptul că dacii vorbeau aceeași limbă și și-au păstrat aceleași obiceiuri pe toate teritoriile Daciei, ocupate sau nu de romani. Acest lucru s-a putut observa și mai aproape de timpurile noastre cu Transilvania, care a fost aproape un mileniu sub stăpânire străină, și nu s-a rupt, din punct de vedere spiritual și al tradițiilor, de restul țării.

Acest pământ a fost în permanență vânturat de cei care nu șiau putut ostoi sufletele de mărire și de a lua ceea ce nu li se cuvine, începând cu perșii, grecii, romanii, hoardele barbare, tătarii, turcii, ungurii, habsburgii, nemții, rușii și încheind, deocamdată, cu americanii.

Ce puteau să aducă bun culturii române toți acești cuceritori?

Nimic. Ei toți au venit să distrugă, nu să construiască. Să jefuiască și să secătuiască această țară în folosul lor, nemailăsând nimic poporului băștinaș, însă, oricâte nenorociri au adus năvălitorii, credința nu au putut s-o distrugă. Nici măcar rușii, cu comunismul lor ateu, nu au reușit să facă acest lucru.

Aceasta este cultura poporului român, credința și tradițiile păstrate, lucru nemaiîntâlnit la alte popoare, timp de mai bine de două milenii, iar tradițiile putem afirma cu certitudine că reprezintă cultura cea mai autentică a fiecărui popor, pentru că îl definesc și îl individualizează.

Chiar și așa, veșnic stavilă între Occident și năvălitorii de la Răsărit, ne-am adus și noi aportul la cultura europeană, chiar dacă uneori cu întârziere de un secol. Aici ce s-a scris, s-a scris pentru popor în primul rând, nu pentru cei învățați, care își puteau astâmpăra setea de cultură cu ajutorul cărților aduse de pretutindeni.

Prima carte tipărită la noi a fost, cum altfel, Tetraevanghelierul de la 1507, de către Spătarul Milescu, iar cele mai reprezentative scrieri ale românilor le reprezintă Miorița și 17

Viorel Ploeșteanu

Balada Meșterului Manole, scrieri care, înainte de a cunoaște lumina tiparului, s-au transmis pe cale orală, din generație în generație, fiind reprezentative pentru ceea ce înseamnă percepția vieții și a credinței acestui popor. În ultimul timp se găsesc destui care să reinterpreteze mesajul real din cele două balade, raportându-l la mentalitatea umanității zilelor noastre, neștiind nici ei sigur dacă această mentalitate chiar este una sănătoasă pentru om.

Până de curând, Occidentul cerea cu insistență procesul comunismului, iar noi am fost și poate încă mai suntem considerați oaia neagră a Europei, dar când vor cere, oare, și un process complet al întregii istorii, în care să condamne, moral, desigur, popoarele care ne-au împiedicat să fim ceea ce ar fi trebuit să fim, poate cu mult timp înaintea multor neamuri ale continentului?

Occidentul ne cerea cu insistență acest murdar proces al comunismului, uitând că ei sunt cei care ne-au aruncat și abandonat, într-o deplină înțelegere cu rușii, în brațele lui de fier.

El, Occidentul, este cel care ar trebui să-și facă un proces de conștiință și să plătească pentru acest lucru.

Abia când au realizat că pericolul devine iminent, au suprimat comunismul, făcându-ne vinovați tot pe noi, victimele lui, dându-ne voie să plătim pentru tot.

Atunci, să ne mai întrebăm de unde această lipsă a cărții românești de-a lungul veacurilor?!

Bibliografie: Eliade, Mircea – Profetism românesc – Destinul culturii românești, Ed. Roza Vânturilor, București, 1990, p. 139-151 18

Viorel Ploeșteanu

Rauș, Nicolae – Bibliologie generală, ed. A II-a, ProUniversitaria, București, 2006

19

Viorel Ploeșteanu

Criticii literari

Se poate judeca literatura după tipicuri? Ei spun că da. Și poate au dreptate, oarecum, însă din acea secundă în care au început să judece intervine, involuntar, subiectivismul. Așa trebuie să fie, altminteri nu se poate. La fel și cu criticii de artă.

Ei pot vedea ideea chiar și acolo unde nu există, ori e pură întâmplare, la fel cum pot foarte bine să nu ”vadă” sau să nu înțeleagă adevărata idee a artistului.

Sunt tineri autori care încep prin a înjura pe cei consacrați sau chiar pe criticii literari, cei care ar trebui să dea măsura valorii scrierii lor, fie și subiectiv. Este o strategie ieftină, să fim cinstiți, pentru că aceștia, criticii, sunt și ei oameni cu orgolii, cu mândrie și nu vor întârzia să dea replica licuriciului. Se-nțelege că, aceste atacuri nu vor fi deloc obiective și nici lipsite de miez, fiindcă, lucru firesc de altfel, criticii au condei, altminteri, s-ar fi făcut frezori. Astfel, licuriciul își vede atins scopul, luminând o clipă pe aleea nesfârșită a oamenilor de litere. O licărire de-o clipă, pe care mulți, neatenți, nici nu o vor fi observat, neavând tăria sau consistența de a deveni un reper demn de luat în seamă. Dar ei sunt mulțumiți. Și-au atins scopul de a li se rosti numele și asta în directă legătură cu literatura. Chiar vor trăi o vreme din această dispută.

Ce este ciudat este faptul că ei au pe undeva dreptate. Adică, de ce și-ar lua anumiți oameni de litere răspunderea și dreptul de a-i judeca pe alți confrați de-ai lor? Cum să dea ei măsura unei scrieri care nu poate fi măsurată cu unități clasice de măsură și control, când aici este vorba de a plăcea sau nu și atât? Eu când scriu câte ceva vreau să-mi placă mie, nu altora. Nici măcar nu mă gândesc că ar trebui să placă anumitor oameni. Nici nu aș putea să fac așa ceva. Și-apoi, cui ar trebui să-i placă, lui Eugen 20

Viorel Ploeșteanu

Simion sau, poate, lui Nicolae Manolescu, ori, mai actual, lui Daniel Cristea Enache? Ar fi o prostie să scrii pentru critici, pentru că, pur și simplu, nu ai reuși să termini nici măcar prima frază. Să scrii pentru public? Asta e altă aberație. Care public? Întâi de toate trebuie să te gândești cine va cumpăra revista sau cartea pe care o publici. Nu poți ști exact sau poate reușești să identifici un segment de public, pasionat încă de noua literatură. Ei, dar acel mic segment se împarte, la rândul lui, în mai multe secțiuni, cum ar fi: tineri, vârsta a doua, a treia...

Dintre aceștia îi putem selecta pe cei care sunt pasionați de scrierea clasică, pe moderniști, conservatori, liberali, melancolici, exuberanți, molâi, inimoși, de-un sex sau de altul, de-o rasă sau nu ș.a.m.d. Și-atunci, dacă scrii întâi pentru tine însuți, ce șansă ai să atragi și alte secțiuni din cele enumerate mai sus? Mici, mici de tot și pe alocuri cârnați (de Pleșcoi).

Așadar, e o prostie să scrii pentru un anumit public și cu atât mai rău pentru eventualii critici literari, care s-ar putea chiar săți ia scrierea în seamă. Este, însă, la fel de adevărat că, dacă ai reușit o scriitură mare (nu mă refer la caracterele din Word), nu are cum să nu fie luată în seamă, fie că te laudă, fie că te fac praf.

Pe undeva este nedrept ca textele literare să fie judecate de acești oameni care sunt criticii literari, oameni care, la un moment dat, se apucă ei înșiși să scrie literatură, lăsând de-o parte, pentru o clipă, critica. Pe ei, atunci, cine îi judecă, pentru că ai lor confrați sigur îi distrug, deci nu se pune?

L-am cunoscut pe criticul Eugen Simion. Fiindu-i subaltern și nici măcar direct, mi-am permis să-l analizez în voie și nu din punctul de vedere al scriitorului, neavând la începuturi astfel de aspirații, cât din poziția simplului cetățean, bun observator al celorlalți și mai puțin al propriei persoane, meteahnă omenească, păi, cum altfel! Ce să spun, la început am observat ceea ce sărea în ochi: persoană importantă, ținută elegantă, președinte al Academiei Române și o mulțime de alte funcții, mai mult sau mai puțin onorifice. Prima impresie, deci, excelentă! Mare 21

Viorel Ploeșteanu

personalitate a culturii românești. Mai trecând timpul, am început să-i cunosc și prietenii, dar și dușmanii. A doua impresie: este totuși un om, cu calități și inerentele slăbiciuni ale naturii umane.

Apoi, timp de zece ani, în care, prin voia sorții, am respirat uneori același aer, mai mult sau mai puțin încărcat de importanță istorică, am putut să constat că nu întotdeauna părerile noastre au coincis, chiar dacă dânsul nu a cunoscut niciodată părerile mele.

Ar trebui, în consecință, să-i acceptăm pe criticii literari ca pe niște simpli oameni, cu doza lor de subiectivism, înțelegând că judecata lor pornește de la o temeinică experiență în analiza textelor literare și să nu-i considerăm ca fiind niște zbiri ai literaturii, că nu-i dracul chiar atât de negru!

Un domn academician îmi povestea odată de un scriitor care, împreună cu manuscrisul, i-a trimis lui George Călinescu o scrisoare în care îl ruga să-i facă o prefață, iar marele critic i-a răspuns că nu poate să i-o facă, deoarece ar trebui să-l demoleze ca scriitor. Acesta nu s-a lăsat și l-a rugat să-i scrie prefața oricum, că o va accepta, fiindcă critica venind de la un atât de mare om al literaturii române ar face să fie și el luat în seamă.

Cinstit, totuși, autorul.

Așadar, cum ar putea cineva să-l dușmănească pe domnul academician Eugen Simion, când dânsul a fost contemporan și prieten cu Nikita, Sorescu, Fănuș Neagu și atâția alți mari oameni de litere? Ar însemna ca prin această ură să-i atingă puțin și pe coloșii scriitori care i-au dăruit prietenia.

Literatura este domeniul în care locurile nu sunt limitate, ca în Academie, de exemplu, și nimeni nu poate fi acuzat că ia locul nimănui.

Tot ce trebuie să facem este să știm să ne câștigăm locul în această lume a literelor.

22

Viorel Ploeșteanu

Secunda lui Dumnezeu

În ultima zi a anului 2008 omenirea a bătut pasul pe loc, adică a numărat ultima secundă de două ori, de parcă ar fi vrut să lase timpul s-o ajungă din urmă.

Suntem atât de grăbiţi să ne depăşim limitele, încât viaţa noastră s-a transformat într-o perpetuuă concurenţă cu noi înşine, cu vecinul de la etajul superior, de parcă am vrea să ne mutăm şi casa deasupra lui; cu rudele de grad mai apropiat sau mai îndepărtat, cu cetăţeanul altei ţări, al altui continent sau, de ce nu, cu cetăţeanul altei lumi.

Vorba unui moderator de televiziune: „Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul!”

De fapt, mai corect ar fi, trăim în această lume şi asta parcă începe să însemne prea mult.

Suntem cu toţii prea prinşi în acest joc, încât noi nu prea mai însemnăm nimic nici pentru noi înşine, dar pentru marele vârtej al vieţii. Suntem particule de nisip în marele Râu al vieţii şi nu avem timp nici măcar să ne identificăm în această imensitate. Şi totuşi, pe 31 decembrie 2008, la orele 23.59’.59’’, omenirea a bătut pasul pe loc, având un răgaz de-o clipă pentru a lua, parcă, o hotărâre: mă opresc aici sau merg mai departe?

Asta, exacerbând, desigur, puţin lucrurile.

Sau putea să însemne un moment de meditare asupra a ceea ce a fost şi ce va fi să vină.

Sau poate, dacă mai avem o fărâmă de simţire în noi, să fi fost un moment de reculegere pentru victimele care nu ar fi trebuit să existe, în războaie pe care nu le-au vrut, dar care li s-au impus, fără ca, cineva să ţină seama şi de factorul uman, de aceste mereu 23

Viorel Ploeșteanu

aceleaşi „victime colaterale” fără vină şi, din păcate, fără însemnătate pentru Ei. A fost o secundă câştigată pentru omenire, o clipă dăruită nouă de marele Arhitect al universului, pe care nu ştiu câţi dintre noi au apreciat-o.

A fost o clipă în care ar fi trebuit să privim în noi înşine, să vedem ce am fost, ce am devenit şi ce avem de gând să fim.

Dar, nu am făcut-o.

Am considerat-o un răgaz pentru a ne trage sufletul, pentru a ne încorda puterile să facem un ultim salt, cu bătaie pe ambele picioare, în vechiul an şi să ne avântăm cu toată încrederea în cel care avea să vină.

Să ducem mai departe lupta la care ne-am înhămat şi la care nu putem renunţa, pentru că, pur şi simplu, am fi învinşi de viaţă; viaţă care a devenit un continuu asediu către nu ştiu ce, în care suntem prinşi cu toţii, cu voie sau fără voie şi trebuie să mergem înainte cu puhoiul, altminteri tăvălugul ce vine din spate ne va zdrobi, fără măcar ca cineva să se întrebe ce sau cine a fost făcut una cu pământul sub tălpile lor.

Din când în când omenirea încearcă să atingă perfecţiunea Făuritorului şi îşi ajustează timpul pe care nu-l poate măsura perfect.

Aşa este şi cu secunda aceasta care ne este dăruită uneori, tocmai ca să vedem cât de departe suntem de perfecţiune şi să fim mai modeşti şi, poate, un pic mai umili în faţa Divinităţii că, vorba-ceea: dacă crezi, nu ai nimic de pierdut, numai de câştigat, când ajungi, poate, dincolo, dar dacă nu crezi, sigur nu ai nimic de câştigat, dar de pierdut s-ar putea să ai ceva a pierde acolo.

24

Viorel Ploeșteanu

Sângele îmi era amar

Mi-am mușcat, până la sânge, buzele, și-așa crăpate de crivățul sălbatic și uscat al scrierilor voit dușmănoase și vulgare ale noului val mânuitor de condei.

Sângele îmi era amar!

De ce să fie amar, m-am întrebat, surprins și eu de gustul cel aveam în gură? Îmi mai gustasem și altă dată sângele și era dulce pe atunci. Atunci?! Curios lucru, amăreala nu îmi venea dinspre buze spre interior, ci invers.

De unde să am eu atâta amăreală în ființa mea? Este adevărat că, în ultima vreme, cam pusesem la inimă multe din cele citite pe rețelele literare și sufletu-mi simțisem puțin străin de mine, supărat, poate, pe ochii ce nu filtraseră cele citite, deși purtasem ochelarii cu o sumedenie de protecții, între care și pentru monitorul laptopului, însă, din păcate, nu și pentru ce apare pe acest monitor.

Dar, cât să rabde și sufletul meu, sărmanul? Nu mai putuse și mi se vărsase în sânge, infestându-mă cu această boală neînțeleasă și fără de leac.

Cu aripa obosită a porumbelului alb, ce-l am cuibărit, sfios, în suflet, mi-am șters lacrima seacă ce-o plânsesem în mine.

Pana mea poate-i știrbă, acum, sau scrisul meu olog, împleticit, pierzând mereu poteca pribeagă, mereu rătăcind drumul, pe care cu greu mi-l creionasem în viață și de care, cu sacrificii, cu disperare chiar, mă ținusem până acum.

Voi încerca, de-acum, alte drumuri să aflu, rătăcind voit al meu drum. Îmi voi pune copiii mai bine să tacă, decât astfel de vorbe să-i aud că le spun.

Nu asta e limba și nici acesta limbajul, pe care cu trudă l-au păstrat înaintașii, în pofida vremurilor crude și a imperiilor.

25

Viorel Ploeșteanu

Nu ne putem, cu-atâta ușurință, lepăda de toate. Nu ne putem, prieteni, lepăda de noi, fără să știm că mâine, cuvintele-nvățate, vor însemna, ca azi, o țară, nu noroi.

Fie-mi iertată versificarea, însă amăreala din suflet, chiar de mi-a amărât puțin sângele, nu mi-a alterat și simțirea.

N-am să pot nicicând să mă plictisesc de Eminescu (Minunescu!) și nici să mă satur de România, țara mea, pe care unii au ajuns să o scrie fără majusculă, bieții.

Nu pot să nu fiu mândru de istoria acestui minunat popor, care a știut să reziste mii de ani, cu sabia sau cu vorba bună, ba chiar, uneori, și cu căciula-n mână, dar este aici. Aici a fost și ieri și vreau să cred că va fi și mâine, în ciuda celor care s-au săturat să se mai numească, oricum nedemni fiind de acest nume, români.

Sângele îmi era, cumva, amar? Înseamnă că avea savoare. Al lor era oțețit.

26

Viorel Ploeșteanu

Virgil Cândea

Astăzi se împlinesc trei ani de la plecarea dintre noi, către o lume pe care o vrem mai bună, a domnului academician Virgiliu Gheorghe Cândea.

S-a născut la Focșani, la 29.04.1927, și a părăsit această lume la 16.02.2007, în București.

A fost o mare personalitate a intelectualității române, istoric al culturii, filosof, teolog, bizantinolog, orientalist, membru titular al Academiei Române și vice-președinte al acestui înalt for de cultură.

A absolvit facultățile de Drept (1945-1949), Filosofie (19461950) și Teologie (1951-1955), luându-și doctoratul în filosofie, în anul 1970.

A fost profesor invitat la universități cunoscute din întreaga lume, între care la Napoli (1965), Geneva (1970), Beirut (1982), Strasbourg (1983) și Roma (1990).

Biserica ortodoxă română a avut în academicianul Virgil Cândea un slujitor devotat și cu o mare cultură creștină, deși nu a îmbrăcat niciodată haina bisericească, alegându-l membru în Adunarea Națională Bisericească în anul 1990, rămânând în această funcție până către sfârșitul vieții.

A publicat numeroase lucrări privitoare la istoria spiritualității românești, a culturii române medievale, opera unor umaniști și iluminiști români, arta bizantină, relațiile noastre spirituale, culturale cu Orientul creștin și multe altele.

A căutat în permanență ”Mărturii românești peste hotare”, după cum reiese și din numele unei importante lucrări a domniei sale și a reușit să le și descopere, multe dintre ele. Câte, însă, or mai fi rămas nedescoperite?

Academicianul Virgil Cândea este descoperitorul unui important manuscris, în latină, al lui Dimitrie Cantemir, Divanul 27

Viorel Ploeșteanu

sau Gâlceava înțeleptului cu lumea, document aflat la Biblioteca Universității Harvard din SUA, în 1984, pe care l-a adus în țară și l-a editat în 1999, cu o superbă și bine documentată prefață.

Desigur că nu eu sunt cel mai în măsură să vorbesc despre marea personalitate a domnului academician Virgil Cândea, însă i-am fost aproape într-o perioadă de timp și am avut cinstea de a-l cunoaște, în primul rând ca om, și să respir aerul faimoasei dumisale biblioteci, care cuprindea volume, unele unice în România, din veacurile XVII și XVIII. Este de datoria mea, deci, să-i păstrez vie amintirea, precum și să amintesc altora de minunata trecere prin viață a domnului Virgil Cândea. În încheiere aș vrea să amintesc un moment de viață trăit alături de marele cărturar. ”13 decembrie 2003 Astă seară am stat de vorbă cu dl. Cândea despre debutul meu literar, întâmplat nu cu mult timp în urmă. Încurajat de aprecierile domniei sale, l-am întrebat ce anume i-a plăcut, ce i se pare bun în ceea ce am scris, iar dânsul mi-a răspuns că pentru asta nu se poate da o măsură, că o lucrare literară place sau nu, chestie de gust, dar și de arta autorului de a crea punți între ideile lui și cei cărora se adresează. Zicea că primul pas a fost făcut, dar, pentru a reuși în acest domeniu, trebuie să transpun o idee mare, ceva deosebit, care să revoluționeze, eventual și să dea cititorilor un subiect de analiză, de preocupare. Ceva special, propriu, care, chiar dacă a mai fost spus, să fie conceput într-o formă aparte, aproape de sufletele oamenilor, dar care să reflecte ceea ce ei se tem de a afirma sau nu pot să o facă.

I-am mărturisit faptul că, în urma aprecierilor unor oameni de cultură, am un sentiment de teamă, că nu voi putea să răspund așteptărilor. Domnul Cândea a fost de părere că ăsta este un semn încurajator, care mă va stimula pe viitor și voi reuși să scriu ceva mult mai bun decât până acum. Cunoscând, desigur, mottoul din Literatorul, m-a sfătuit să scriu cât mai mult și, în viitor, să aleg ceea ce este mai bun, numai să scriu, fiindcă exercițiul 28

Viorel Ploeșteanu

este esențial. Mi l-a dat exemplu pe Brâncuși, care a exprimat idei simple, însă a făcut-o într-o manieră proprie și astfel a devenit nemuritor. Apoi mi-a prezentat niște picturi, întrebândumă dacă îmi plac. I-am răspuns, sincer, că da. Bine, zice, întradevăr, sunt plăcute ochiului, chiar sunt bine realizate, dar le lipsește ideea, acel ”ceva” care să le facă deosebite, aparte. Așa și cu literatura, trebuie să găsești întâi ideea și după aceea să construiești cartea, personajele, în jurul acestei idei.

Când i-am exprimat ușoara mea deziluzie că domnul Fănuș Neagu nu m-a lămurit ce anume i-a plăcut la cartea mea, m-a liniștit, spunându-mi că Maestrul nu este critic literar și și-a exprimat părerea ca scriitor cu experiență, că i-a plăcut și atât.

Poate, cu timpul o să mă lămurească și în ceea ce privește ideile care i-au plăcut, dar asta, mai degrabă, o vor face criticii.”

Vă mulțumesc, domnule academician Virgil Cândea, pentru că ați existat și pentru că mi-ați oferit privilegiul de a fi o perioadă de timp în preajma domniei voastre!

29

Viorel Ploeșteanu

2000, 2012, 20...

Moartea? Va veni, oricum, când va trebui să vină. Niciodată nu-i prea devreme, la fel cum niciodată nu va fi prea târziu.

Numai că, spre surprinderea ei, mă va găsi atunci pregătit, privind-o în ochi sfidător, atât de rece și indiferent încât o clipă chiar se va jena să-mi primească viața. O va face, însă, că, doar ăsta e rostul ei, dar o va face plângând.

Copil fiind, mă închipuiam nemuritor, iar existența mea o vedeam în centrul atenției universale și îmi prevedeam un viitor măreț. Am mai crescut și... mi-a trecut, însă, auzind în jurul meu că în 2000 și apoi în 2012 se cam termină cu viața pe această planetă, mi-am zis că, pentru mine e, totuși, cam devreme și nu prea am timp să le fac pe toate câte aș vrea.

Am hotărât că am două variante: ori să exploatez la maximum fiecare secundă trăită, ori să-mi văd de treaba mea, lăsând viața să curgă normal. Mi-a dat Dumnezeu gândul cel bun și așa am făcut. Vreau să spun că, deși am făcut destule nebunii în viață (deh, tinerețea!), nu am trăit nicio clipă cu teama că mi se va termina viața.

Iată-mă, așadar, ajuns la onorabila vârstă de 38 de ani și nu sa-ntâmplat nimic ieșit din comun. Ținând cont de aspirațiile mele adolescentine, chiar nimic deosebit nu mi s-a întâmplat. Ce să-i faci, e nevoie și de oameni mediocri pe lumea asta!

Ce-ar face, oare, numai geniile între ele? Nici n-ar ști că sunt genii, fiind cu toții oameni normali, în genialitatea lor. Și apoi, geniile astea extraordinare au nevoie ca de aer de marea masă a celor mai puțin dăruiți de natură. Nimeni nu creează doar de dragul creației, de amorul artei. Cu toții așteaptă cu sufletul la gură recunoașterea cel puțin națională, asta fiind hrana lor spirituală, poate mai mult decât dorința de autodepășire.

Dacă scriitorul ar ști că nu ar avea cine să-i citească opera, un 30

Viorel Ploeșteanu

rând n-ar mai scrie. Ce zic eu un rând, un cuvânt nu s-ar mai obosi să-l aștearnă pe hârtie.

La fel și cercetătorul. Fără recunoaștere și recompensa materială nimeni nu ar mai crea nimic.

Niciodată nu se va schimba această stare de lucruri, pentru că omul are în ”angrenajul” lui o piesă numită vanitate. Un lucru bun, de altfel, pentru că acest sentiment se dovedește a fi constructiv și benefic pentru omenire.

De unde, totuși, atracția oamenilor către subiectele astea SF cu sfârșitul lumii? Ai spune că sunt nerăbdători să trăiască acest sfârșit. Nerăbdarea aceasta este exploatată cu pasiune, aș putea spune, de televiziunile și presa din toată lumea, ca de altfel toate subiectele anormale, cum sunt crimele, jafurile, violurile, sechestrările de persoane, sinuciderile și alte nebunii, de parcă natura umană ar fi devenit dependentă de aceste droguri.

Va trece și 2012, iar atunci vor interpreta alte texte străvechi, alte versuri nostradamice sau vor inventa ei alte nenorociri care ne pândesc zi de zi, gen meteoriți care și-au dat întâlnire cu Terra, așa că, tot nu vom scăpa de această nebunie, iar dacă vor vedea că nu se întâmplă chiar nimic, ar fi în stare să provoace ei un cataclism, numai să nu ne plictisim.

Lăsați-ne, fraților, în plictiseala noastră, că am trăit mii de ani fără să resimțim lipsa adrenalinei excesive! Și chiar ne-am plictisit frumos.

31

Viorel Ploeșteanu

Fiului meu, povaţă.

Trăim într-o lume ciudată. O lume în care Dumnezeu a trecut în plan secund, iar viaţa de apoi a ajuns o himeră. S-a format o societate în care expresia „viaţa e o junglă” nu mai este subiect de roman, ci realitatea crudă în care nu poţi fi decât victimă sau prădător. Cale de mijloc nu există. O lume ticăloasă, care şi-a uitat originile, care şi-a trădat obiceiurile şi înaintaşii, pentru care numai viitorul contează.

Ciudat proces de îndoctrinare globală la o societate mondială, pentru care crezul suprem este dezvoltarea economică, renunţând la principii, la sentimente, la omenie...

Da, chiar ideea de om a devenit ceva perimat, iar cei în care mai tresare un sentiment de milă se simt ruşinaţi, se învinovăţesc pentru că, o clipă, au fost slabi. Asta a ajuns bunătatea şi omenia, o slăbiciune pe care trebuie să o ascunzi şi să-ţi faci repede o mea culpa, jurându-ţi că n-o să se mai întâmple.

Dar, oare mai există în lumea asta perfectă ideea de autocritică? Îşi mai recunoaşte cineva greşelile? Nu. Hotărât nu.

Asta era o chestie a comuniștilor. Acum fiecare om se consideră perfect, pentru că, altfel, ar fi el desconsiderat de ceilalţi în această continuă competiţie, în care cei slabi sunt rapid sancţionaţi şi numai cei puternici triumfă, deci se realizează material, pentru că ăsta este cuvântul cheie: succesul material!

Omenirea a devenit materialistă. Ce, idealuri? Ce, sentimente înălţătoare? Ce, patriotism? Banul. El este Dumnezeul omenirii.

Până şi poeţii au uitat să mai scrie despre natură, iubire, femeia adorată. De fapt, acum femeia îţi este adversar, concurent în afaceri sau pentru un post de conducere.

Asta-i viaţa! O luptă în care nu ai răgazul să visezi, să fii slab. Eşti ori nu eşti. Asta-i ideea călăuzitoare. Să te mai întrebi 32

Viorel Ploeșteanu

de ce exişti? Nu mai e timp. Dacă tot ai apărut pe scena istoriei trebuie să lupţi neîncetat, altfel, la sfârşitul filmului, apari pe generic la rubrica „şi alţii”.

Poate că nu mi-aş fi făcut atâtea probleme în ceea ce priveşte direcţia spre care se îndreaptă omenirea, însă am un copil care a ajuns să înţeleagă anumite lucruri, iar o mulţime de „fenomene” i se par ciudate, de neînţeles, şi atunci, normal, survine întrebarea „ce?” sau „de ce?”. Astfel am ajuns în situaţia de a fi nevoit să explic unele fenomene, chiar sociale, pe care eu le luam de bune sau nu-mi făceam prea multe probleme, gen „de ce plouă cu apă şi nu cu lapte?”

Superbă lecţie de viaţă îţi dă Dumnezeu punându-te în faţa inocenţei propriului tău copil!

Nu poţi să nu te răscoleşti în sufletu-ţi acaparat de nebunia vieţii pe care o trăieşti şi, dacă mai ai o urmă de omenie, să nu-ţi pui întrebarea: ”Cum trebuie să-mi cresc acest copil?”

Oare este bine să-l cresc în litera nescrisă a legii, care spune că trebuie să te lupţi cu semenii tăi pentru a fi deasupra lor, neţinând cont de nimic, fără scrupule, fără sentimente? Da, este o idee, pentru că altfel va fi zdrobit de tăvălugul nebuniei care a cuprins omenirea, înainte chiar de a fi făcut primul pas pe cont propriu.

Ca şi animalele, omul are instinctul supravieţuirii. Se adaptează condiţiilor de viaţă şi pe cei slabi îi zdrobeşte, iar de cei puternici se fereşte. Este o idee, dar, oare este corectă?

33

Viorel Ploeșteanu

E unul, George Bulai, pe-aici.

Dacă tu spui moldovean, eu spun Ștefan. Dacă, totuși, întrebi ce? Eu spun vin. Ei, dar dacă te încăpățânezi și-ntrebi cum, eu îți voi spune așa, ca George.

Da, așa-l văd eu pe George, ca pe un moldovean care parc-ar avea toată Moldova în dânsul. Ba și o parte din Basarabia. De fapt, aista-i un pleonasm, dar îl las așa, să se vadă că ne doare.

Dacă întâmplător vă ajung sub ochi anumite comentarii făcute de George pe site-urile frecventate de domnia sa, adică Esențe, Cleopatra sau Cititor de proză/poezie (ordinea n-are nicio ordine!), vă veți întreba cine este domnul acesta șugubăț și cu ce (cuce!) treabă prin literatură, că pare mai degrabă un moldovean din acela căruia-i mai place să deguste din CE, adică din vinul moldovinesc, dar o fi fost și acesta înăsprit, că parcă pișcă la limbă sau, mă rog, la auz. Șugubățul le cam spune pe șleau, ce să ne fandosim, dar asta pentru că așa-i firea lui, deschisă și onestă. Pare-mi-se că nici pe la biserică nu prea e dus, deși nu-i ocolit de cele sfinte.

Asta dacă ne luăm după comentarii.

Dacă aveți o oarece aplecare către poezie și îl citiți pe George, veți fi oleacă nedumerit. Aproape perplex.

Cum, de ce?

Pentru că puteți avea norocul să dați peste vreo satiră și dacă sunteți cucoană, o să cam roșiți un picuț. Dacă dați peste vreun pamflet dedicat, așa cum se cuvine, politichiei, puteți să fiți partizanul Guvernului sau al opoziției, că tot îi dați dreptate.

Dacă, totuși, nu v-a părăsit de tot norocul și vă iese-n cale susurând la vale o poezioară 34

Viorel Ploeșteanu

scrisă, bunăoară, pentru o mândruță sprintenă, drăguță de-i senin afară pentru țărișoară de-a gustat nițel pentru suflețel sau ce-o mai vrea el...

Ei, atunci cu siguranță veți spune: Da, domnule, acesta-i un poet! Eu vă aprob și vă completez: Și un om, domnule. Un om cu simțire profundă, pe care deseori încearcă s-o ascundă în spatele unor vorbe impetuoase, chiar agresive. Nu puneți la inimă aceste vorbe, care nu-s ale lui. Căutați omul printre cuvinte sau dincolo de ele.

Citindu-i poezia credeți că l-ați descoperit pe George Bulai?

Numai pe jumătate, vă spun eu. Abia după ce-i veți fi citit proza puteți spune că-l știți. În proză, George excelează. Nu că în poezie ar sta rău, dar printre versuri se pierde. Îmi permit să vorbesc franc (pol!) pentru că ne gratulăm cu titulatura de Prieten, ceea ce nu-i lucru puțin.

Deși ne-am cunoscut de puțin timp, în mai 2010, în Tabăra de Creație și Recreație de la Gârboavele, mulțumită domnului Nicu Stancu, și atunci numai pentru trei zile, ne-am apropiat suficient pentru a ne descoperi simțirea. Continuarea a venit firesc pe siteurile unde postăm și comentăm, așa că, iată-ne prieteni.

Este adevărat că prietenia se verifică în timp, fiind pusă la încercare în anumite momente grele ale vieții, dar cui îi pasă, vom avea timp și pentru asta. George este prietenul meu așa cum e și eu cum sunt!

De ce ziceam că se pierde George în poezie?

Simțire, v-am spus că are. Inspirație, este. Lecturi, cred că da.

Cam are condei, ce să mai vorbim. Atunci, ce nu are? Păi, aia e, că tot are. Adică mai are și o păcătoasă de fire neastâmpărată.

Nu are răbdare să ducă ideea începută până la capăt, pe aceeași 35

Viorel Ploeșteanu

linie și o cam scaldă pe final. Aia e, frate George, te omoară finalurile! Și tot din cauza minții lui zburdalnice și cu o mie de idei aglomerându-se la ieșire, pierde ritmul deseori.

Sunt acestea importante? Nu, atâta timp cât le are pe cele denceput.

Dar, cum vă spuneam, eu îl văd pe George Bulai mai degrabă în postura de Creangă actual, care scrie în manieră modernistă, că nu mai suntem în secolul XIX, decât în cea de poet.

Să nu-ți fie cu supărare, prietene, dar mie mi-au ajuns la suflet toate prozele scurte pe care le-ai scris și eu citit, pe când poeziile numai unele. În concluzie, stimați telespectatori, cum zice Nic Iliescu, un alt mare prieten și scriitor, este unul, George Bulai, pe-aici. Un om, poet și viitor mare prozator. Băgați de seamă și urmăriți-i drumul și de n-o fi așa, dau eu câte-o sticlă de Băbească fiecăruia dintre cei care comentează această postare și mă contrazice!

Zic eu, Viorel Ploeșteanu, astăzi 14 ianuarie, AD 2011.

PS - acum câteva nopți am fost martorul unui eveniment important din viața lui George Bulai. Aș putea spune că aproape l-am moșit când a născut grupul de pe Cleopatra, Bădiță Mihai, te cântă Cleopatra!

Cu plăcere am fost martorul trăirilor lui și pot spune că noaptea aceea nu a fost una pierdută.

Să fii iubit, prietene George Bulai!

36

Viorel Ploeșteanu

40?

Mă gândesc ce-o fi fost în capul lui Dăncuș când s-a apucat el să scrie Bărbatul la 40 de ani. De ce nu la 30? Sau la 50? Parcă 45 nu e și asta o vârstă! Și ce-o fi scris el în cartea aia? Care or fi fost frământările lui? O fi tras vreo concluzie? Or avea și alții de învățat din povestea lui? Dar el o fi învățat ceva din cei 40 de ani?

Mă întreb și io, așa, degeaba, că n-am avut ocazia să-i citesc cartea și mă cam apropii de vârsta cu pricina. Nu știu ce-mi veni să-ncep a mă gândi, c-o fi, c-o-mpărți, adică să cam fac un fel de analiză la ce-am trăit până acum, dar nu într-o carte, că a făcuto deja Dăncuș și e de-ajuns. Deși nu l-am citit, sunt sigur că omul a spus bine ce-a avut de spus.

Este adevărat că 40 de ani ai lui nu au nici o treabă cu 40 ai mei, numai așa, ca număr.

Mă gândesc că omul a ales bine vârsta la care să facă o analiză. Uitându-mă la mine zic, mda, s-a cam încheiat o etapă, ia să trag eu linie și s-o iau de la capăt. Ia să vedem noi ce-i cu perioada asta de până la linie.

Dăncuș o fi atins, la 40, nivelul acela de împlinire intelectuală, de maturitate spirituală, de liniște lăuntrică. Uof, dacă i-aș fi citit cartea!

Mă uit la mine, cel de-acum și nu văd nici urmă de maturitate, nicidecum de împlinire.

Cu alte cuvinte, vorba lui bietul tata, nicio minte n-am! Și-atunci ce fac eu cu linia asta pe care mă pregătesc s-o trag?

Ce concluzie scriu eu în dreptul ei? În adolescență am citit pe undeva că omul în viață trebuie să facă trei lucruri: un copil, să sădească un pom și să facă o casă.

Adică, dacă le-ai făcut pe-astea se cheamă că ești om și n-ai trăit degeaba.

37

Viorel Ploeșteanu

Copil am făcut și aproape că-l făcui și mare, că are 16 ani, dar ce mare lucru-i ăsta că oricine o poate face? E adevărat că a crescut frumos băiatul meu și nu-mi e nici rușine și nici frică săi dau drumul în lume. Pomi am plantat destui, deci am rezolvat și punctul doi. Cu casa am cam dat-o-n bară. Acu', nu știu sigur, regula se referă strict la o casă, adică locuință sau la o căsnicie, că dacă-i pe-așa eu sunt deja la a treia căsnicie, ultima și cea mai nimerită, zic eu.

Fapte rele nu cred să fi făcut. Or fi fost și unele indirecte și minore, că nu e om să nu greșească, cu gândul, cu vorba ori cu fapta, dar nu cred să le fi contabilizat cineva, cu atât mai puțin eu.

Fapte bune? Am salvat un copil de la înec din marea nebună și înfuriată. Cel mai important este faptul că mi-am învins astfel o mare temere, eu nefiind un foarte bun înotător. Apoi, am trăit o senzație extraordinară să văd acel copil sărutând nisipul și mulțumind lui Dumnezeu.

Realizări profesionale? Pff! Vreo două funcții neînsemnate de mic șef peste câțiva oameni.

Literare? Ca atâția alții. Două cărți de proză, șase antologii de proză și versuri și apariții în câteva reviste literare. Apă de ploaie. Nu am rupt gura târgului.

Dar pentru mine ca om, pentru sufletul meu, ce-am făcut în acești 40 de ani? Mă simt împlinit? Simt eu că ar trebui să trag acea linie și să scriu în dreptul ei o concluzie?

Deocamdată nu.

Adevărul este că abia în februarie 2012 va trebui s-o fac, așa că nu e nicio grabă.

Sper că, până atunci, voi atinge acel nivel superior de maturitate încât să fiu în stare să fac o analiză corectă, iar concluzia pe care o voi trage să-mi fie de folos pe viitor, că alt rost nu văd eu acestei scrieri.

Ce-o fi descoperit, frate, Dăncuș la 40 de ani?!

38

Viorel Ploeșteanu

Când vom învăța tăcerea?

Orbecăiam năuc pe internet.

Mă născusem cu o deficiență, cred. Nu, nu aveam chelie. Sau, cine știe, oi fi avut când am dat prima oară mâna cu lumea.

Vorba vine, lumea. O lume mică, acolo, cam ce putea să fie întrun salon de nașteri, adică domn doctor, donșoara asistentă și ajutorul de primar, zvonacul, ăl’ de împrăștia veștile dinspre primărie în satele comunei.

Se nimerise pe la dispensar, fiindcă era o iarnă grea în februarie '72, d-aia nici nu mai ajunsese mama, a, da, era să uit, era și mama în lumea aia mică în care tocmai intrasem, de fapt ieșisem, mă rog, ideea e tot aia, deci după cum spuneam, din cauza iernii grele mama nu mai ajunsese să mă nască la unul din orașele apropiate, respectiv Roșiorii de Vede sau Turnu Măgurele, pentru Alexandria ar fi trebuit să mai număr vreo 30 de km și se oprise la dispensarul comunei Călmățuiu, iarnă din cauza căreia și zvonacul intrase la dispensar, din două motive, unul să se mai încălzească, el fiind mai tot timpul pe drumuri, nu avusese timp să-și strângă lemne pentru iarnă și, fiind mai rușinos din fire, nici primarului nu-i ceruse, și a doua, să dea veste în sat că născuse Tanța, nora lui Dovleac, văzuse cu ochii lui, băiat făcuse, dolofan, sănătos și nu chel, că în neamu' ale Dovleac nu se pomenise chelie, deci nici motiv de gâlceavă nu va fi.

Zic că orbecăiam pe internet în căutare de reviste literare.

Toți amenință cu frumosul, refugiu al artelor, al bunei cuviințe, al sufletelor sensibile, al sferelor înalte etc. Fâs! Vorbe pe care nici ei nu le cred sau le-or fi crezut atunci când visul lor nici nu spera să se materializeze. Aceste site-uri literare sunt mici imperii, conduse în mod firesc de imperatori (câți dintre noi n-om fi visat odată să conducem propria noastră lume!), care au 39

Viorel Ploeșteanu

nevoie de gloată, poporul aservit și de aparat administrativ (altfel cum ții sub control poporul?).

Cum este și firesc, toate aceste imperii se conduc cam după aceleași principii, reacție firească a stadiului în care a ajuns societatea mondială, însă fiecare are particularitatea lui, raportată la mentalul grupului conducător, grup care deseori schimbă gândirea însăși imperatorului.

Așa ia naștere o mică dictatură.

Acolo unde există o fărâmă de putere, apare și dorința de a o folosi în interes propriu. Sau nici măcar. Este numai plăcerea de a-ți demonstra că ai putere și dispui de ea după bunul plac.

Celorlalți nu prea le pasă, pentru că, deocamdată, nu a apărut și îngrădirea libertății de mișcare între imperii. Poate și pentru că aceste imperii apar ca ciupercile după ploaie.

Cine sunt aceste victime ale exercițiului de putere?

O categorie ar fi mitocanii. Corect, ăștia trebuie extirpați din orice comunitate literară. Libertatea ta nu are voie să-mi lezeze libertatea mea.

O altă categorie ar fi compusă din cei care prea își dau frâu liber ideilor intime. Ei, asta deranjează, domnule! Cum adică, dumneata gândești? Și te mai și exprimi? Asta se cheamă îngrădirea libertății de expresie și nu se face.

A treia categorie de victime o reprezintă cei care au tupeul săi spună unui membru al aparatului central, precum Cocoșilă, că e prost. Ei, nu chiar așa, dar să nu fie de acord cu respectivul.

Păi, asta este aproape crimă de lezmajestate! Jos cu instigatorul!

Sus cu Republica!

Se mai creează curente în aceste imperii, gen francafoni, francmasaji sau thaimasaji, tajmahali, mă rog, fel și fel de simpatii și vai de fundul celor care, nu că au alte gusturi, dar au ceva împotriva simpatizaților de către aparatul central.

Delete! Textul. Și dacă nu se potolește, delete și autorul.

De ce n-or înțelege ei că nu cuvintele fac răul pe lume, ci atitudinea oamenilor împotriva născătorilor de cuvinte?

40

Viorel Ploeșteanu

Vorba combate-o cu vorbe! Dacă n-ai argumente, las-o-n pace, că, dacă nu-i o vorbă mare, oricum nu o aude nimeni, iar dacă e chiar mare, apăi musai trebuia rostită.

Aceste imperii sunt clădite pe cuvânt. Distrugând cuvintele ele își sapă propria temelie.

Când o să învățăm să răspundem ideilor cu idei sau, dacă nu ne regăsim în ele, pur și simplu să tăcem?

41

Viorel Ploeșteanu

Urme(le) de dragoste, (ale lui) Marian Malciu

Acțiunea se petrece în România, țara contrastelor și a anumitor posibilități. Este izbitor contrastul opulență-sărăcie, iar modul de comunicare este limbajul banului. Cel al dragostei pare cel puțin depășit, lăsat, parcă intenționat, în epoca cenușie, în exterior, a comunismului. Sunt lipsuri care aruncă o bună parte din populația acestei țări în nostalgia forțată a comunismului, determinată de rateurile succesive ale guvernelor democrate și amatorismul în politică împletit cu marele talent al politicienilor de a încurca legile pentru a-și dezvolta propriile afaceri.

Romanul Urme de dragoste (Ed PIM, Iași, 2011), surprinde viața, așa cum a fost ea în cele două decenii post-comunism, fără orizonturi clare, fără principii, dominate de dezorientarea libertății prost înțelese.

Marian Malciu surprinde viața în deplina ei goliciune. Din păcate, viața nu are trupul unui model rubensian, amintind mai degrabă de imaginea unei babe scofâlcite sau a unei prostituate îmbătrânite înainte de vreme, fapt care zgârie retina, însă este imaginea nedisimulată a realității, pe care autorul se încumetă să ne-o arate, fără a ne menaja naturelul simțitor. Exagerează, poate, cu limbajul obscen, în dorința de a-și face personajele cât mai credibile.

Individul care iese în prim-plan este Mișu Diaconescu, tipul beizadelei răsfățate, care crede în mod firesc că i se cuvine totul.

Păcat că autorul nu a insistat pe trăirile interioare ale acestuia, pe zbuciumul său sufletesc, lăsându-ne să ghicim, numai, continua luptă ce se dă între mintea și sentimentele lui.

Familia Violetei și Violeta însăși pare ruptă de realitate.

Această familie de țigani nu pare să aparțină acestui secol.

Autorul a vrut să ne prezinte o altă față a unei etnii care a făcut totul să-și câștige oprobriul întregii societăți. Din punctul meu 42

Viorel Ploeșteanu

de vedere, personajul Violetei abia spre final reușește să câștige o oarecare autenticitate.

Este un roman rupt din viață și chiar dacă uneori realitatea este exacerbată, o punem pe seama dorinței autorului de a ne fixa pe imaginea crudă a realității.

Marian Malciu reușește în a doua parte să ne implice în acțiunea romanului, să "vedem" personajele ca și cum ne-ar fi cunoscute, apropiate, fapt care-l plasează în rândul scriitorilor autentici, cu știința scrisului întru captarea cititorului.

Urme de dragoste nu este un roman pretențios, dar este literatură, lucru de care se distanțează tot mai mult autorii contemporani.

43

Viorel Ploeșteanu

Oliviu Crâznic, scriitorul atins de aripa îngerilor

“...și la sfârșit a mai rămas COȘMARUL”, Oliviu Crâznic, Editura Vremea, București, 2010.

Am început să citesc această carte cu inima îndoită, nefiind pe gustul meu poveștile însângerate, coșmarești, la finalul cărora să îți spui ușurat: ”bine că s-a terminat!”. După primele pagini, însă, am fost captivat de ușurința mânuirii condeiului de care Oliviu Crâznic dă dovadă, artă de spadasin deprinsă la curtea regilor Franței. Într-adevăr, acțiunea este plasată în Franța medievală, peisajul abundând de cavaleri și domnițe, conți, duci și marchize, totul desfășurându-se sub sfânta pavăză a Inchiziției. Se va vedea pe parcursul cărții că răul nu de reprezentanții bisericii poate fi învins, ci de purtătorii credinței în inimă ca pe ceva firesc, natural și nu impus ca un blazon acoperitor al firii.

Autorul ne readuce în memorie povestirile dumasiene, compilate cu roșul nocturn al lui Bram Stocker, într-o viziune modernă, cel puțin din punct de vedere stilistic. Este o carte bine documentată, iar măiestria lui Oliviu Crâznic constă în faptul că insinuează toată această documentație în desfășurarea evenimentelor fără a te distrage. Fără a te scoate din miezul poveștii. Rămâi pe tot parcursul romanului personajul nescris al lui, însă permanent martor al întâmplărilor.

Povestite la persoana I, evenimentele capătă mai lesne o aură de credibilitate, în special datorită faptului că personajul principal, Arthur de Seragens, nu pare a ieși cu nimic din comun și nici calități morale excepționale nu îi purifică sufletul, lucru care te determină să îl îndrăgești mai mult pe prietenul lui din copilărie, vicontele Raoul de Vincennes, fire mondenă și libertină, priceput vânător și spadasin, curajos până la abnegație.

44

Viorel Ploeșteanu

Invitați la nunta marchizei Josephine de Lauras cu contele austriac Maximillien Schwartz, care are loc într-un castel moștenit de marchiză într-un ținut sălbatic, încărcat de mistere, cei doi prieteni sunt implicați în evenimnete ce par de domeniul fantasticului, însă morții și transformările umane din jurul lor sunt cât se poate de reale.

Potrivit credinței epocii, Inchiziția, reprezentanta și apărătoarea credinței pe pământ, este singura care poate stăpâni și înlătura răul. Inchizitorul Albert de Guy, deși este încredințat de acest lucru, nu se poate opune uneltelor diavolului, poate și pentru că nu conștientizează care sunt adevăratele arme cu care trebuie să lupți împotriva necuratului. De aceea salvarea va veni de la un suflet pur, vicontesa Adrianna de Valois, care obține mântuirea celorlalți prin propriul sacrificiu. Acesta este, de altminteri, principiul prin care s-a clădit creștinismul. ”...și la sfârșit a mai rămas COȘMARUL” este o carte bine scrisă și nu mă refer numai la aspectul tehnic și al documentației.

Oliviu Crâznic are la îndemână harul scriitorului atins de aripa îngerilor coborâți pentru a-i binecuvânta scrierea.

O carte care mulțumește sufletul înaintea intelectului și-a câștigat deja dreptul la viață.

45

Viorel Ploeșteanu

Truditori în slujba artelor

Ultimul eveniment cultural la care am luat parte înainte de a părăsi România, în anul 2010, a fost o lansare de carte, care s-a ținut în fostul sediu din Calea Victoriei al Uniunii scriitorilor din România, Casa Monteoru. Era un nou volum de poezie, de această dată bilingv, româno-albanez, al poetei Viorela Codreanu Tiron, pe care l-am luat cu mine în Irlanda, iar acum se află la Biblioteca Fănuș Neagu, pe care am înființat-o aici, în Dublin.

La puțin timp după acel eveniment, eu aveam să mă despart de Bucureștii copilăriei și tinereții mele, iar Viorela Codreanu Tiron avea să pună bazele, alături de alți oameni la fel de devotați actului cultural, unei reviste, Nomen Artis, care în scurt timp avea să devină un nume cu greutate în lumea revistelor culturale românești, prin seriozitatea colectivului redacțional în selectarea materialelor pentru a fi prezentate atât publicului amator de cultură cât și oamenilor de profesie. Ținuta estetică a revistei Nomen Artis este una de bun gust și vine să întregească acest edificiu cultural, care face să fie așteptat cu nerăbdare și interes de către cititori.

Este o bucurie pentru noi, aici în Irlanda, să avem revista Nomen Artis între partenerii media ai revistei Itaca, revistă de cultură a scriitorilor români din diaspora, editată de către Centrul de excelență în promovarea creativității românești ”Itaca”– Dublin.

La aniversarea celor trei ani de existență în viața culturală a românilor, Dorina Șișu, Emanuel Pope și Viorel Ploeșteanu, fondatorii Centrului de excelență în promovarea creativității românești ”Itaca”– Dublin și ai revistei ”Itaca”, îi dorim viață lungă, promovarea a cât mai multor tinere valori care evoluează pe scena atât de fragilă a artelor și putere de muncă și inspirație 46

Viorel Ploeșteanu

celor care trudesc întru înfăptuirea acestui minunat act de cultură!

47

Viorel Ploeșteanu

Însemnătatea Zilei Naționale

Ziua Națională a unei țări este sărbătorită de către cetățenii ei zilnic, prin fapte și simțire, dar mai ales prin asumarea identității naționale.

Fiecare stat își leagă sărbătoarea Zilei Naționale de un eveniment istoric, reprezentativ pentru națiune, pentru poporul său.

Franța, de exemplu, nu sărbătorește atât Căderea Bastiliei de la 14 iulie 1789, cât, mai cu seamă, reconcilierea și uniunea tuturor francezilor, petrecută cu exact un an mai târziu și parafată prin jurământul de credință depus de regele Ludovic al XVI-lea în fața națiunii și a legii.

Statele Unite ale Americii sărbătoresc la 4 iulie Independența față de Regatul Marii Britanii, obținută în 1776.

Irlandezii, deși țin această sărbătoare încă de prin secolele IXX, pentru ei a devenit Zi Națională în anul 1903 ziua de 17 martie, ziua în care a părăsit această lume cel care avea să devină Sfântul Patrick, inițiatorul creștinării irlandezilor încă din secolul V. Pentru fiecare popor, aceste evenimente sunt adânc înfipte în istorie și în conștiința neamului.

Pentru români, ziua de 1 decembrie 1918 a însemnat reintrarea în normalitate, revenirea la firesc, pentru că, odată cu unirea tuturor provinciilor românești între aceleași granițe și sub același nume, se împlinea dorința de veacuri a celor de simțire românească de a aparține aceleiași nații, așa cum limba, portul și obiceiurile o cereau, și pentru care s-au jertfit strămoșii de-a lungul vremii.

Miracolul acestui popor, așa cum spunea și istoricul Gheorghe I. Brătianu în cartea sa “O enigmă și un miracol 48

Viorel Ploeșteanu

istoric: poporul român”, este că a trăit pe același teritoriu încă înainte de apariția Imperiului Roman și a rezistat în pofida atâtor invazii barbare și a dorinței de stăpânire a atâtor imperii, păstrându-și limba (care are structura de bază pre-latină), portul, obiceiurile și întreaga cultură transmisă din generație în generație, pentru că aceasta este bogăția noastră cea mai de preț, dincolo de bogățiile naturale cu care este dăruit pământul României. În vremuri grele, iar acestea sunt, într-adevăr, vremuri grele pentru poporul român, când tot mai mulți, chiar dintre ai noștri, vor să ne facă să credem că nu reprezentăm mai nimic în istoria actuală universală și tot mai mulți dintre noi încep să creadă acest lucru, mințile luminate ale neamului trebuie să iasă dintre manuscrise și rafturi de bibliotecă să le spună oamenilor simpli, care nu știu ce să mai creadă: “Ridicați capul din pământ și fiți mândri de originea voastră! Aveți o moștenire culturală și istorică extraordinară, pentru care au luptat și au murit generații întregi de strămoși ai voștri. Aveți, însă, și o datorie la fel de mare, să nu risipiți această moștenire. O națiune are dreptul să se mândrească cu trecutul ei, însă este un drept care obligă în aceeași măsură la transmiterea și îmbogățirea acestei moșteniri.”

Aceasta consider eu că este semnificația Zilei Naționale a oricărui popor, să-și conștientizeze apartenența la o anumită moștenire, anumite simboluri naționale, să le respecte și să trăiască în numele lor.

49

Viorel Ploeșteanu

Alter egoism sau Când fluturii nu mai pot să zboare

Se simțea așa de răvășit, ca pletele unui poet ce nu-și înțelege muza. Mai rău era că nu pricepea de unde-i venea răvășirea asta care-i dăduse viața peste cap, și nu o dată, ci executase, parcă, un triplu salt fără plasă de protecție.

Sunt multe lucruri petrecute în viața de zi cu zi, care fiecare în parte este capabil să răvășească o existență obișnuită.

Problema este că oamenii nu mai sunt deloc obișnuiți. Sunt antrenați mai dihai decât luptătorii de comando să facă față și profil oricărui atac ne sau prevăzut, venit din partea instituțiilor, de stat ori nu, mass-media, persoane cunoscute sau ne. Oamenii neobișnuiți sunt obișnuiți să nu-și pună întrebări. Păi, când zicea autorul Moromeților că timpul nu mai avea răbdare, știa el ce-o să trăim noi acum, la mai bine de juma’ de secol de la ieșirea în decor a acelor timpuri? Nu știa, că n-avea cum și nici de ce, dar ce e mai ciudat e că nici ăștia de acum nu știu. Timpul și-a cam pierdut substanța. Dacă altădată era așa, oarecum personificat, că puteai să vorbești cu el, despre el, ba chiar să te raportezi la el și să ți-l apropii ca pe un prieten, să-l iei pe după umeri și să-l inviți la o plimbare, la o poveste sau o bere, pentru că simțeai că îți aparține și îi aparții, acum lucrurile s-au cam schimbat. Prea te-apucă toate din toate părțile și te sorb din interior, nelăsând nici o respirație care să-ți aparțină, să-ți umple plămânii cu putere și mulțumire, cu conștiința că îți respiri propriul aer, să-ți dea certitudinea și siguranța că exiști. Nu, respirăm în fugă, mecanic, la fel cum le facem pe toate, cu o frică nebună, care parcă ne împinge de la spate, să nu cumva să lăsăm ceva nefăcut. Și totuși, mai mereu lăsăm un lucru nefăcut, și anume, viața. Nu trăim, domnule, asta e!

Goana după bani, servicii mai bune, informații, cumpărături, lux, nu înseamnă viață. Înseamnă risipire a vieții, iar cel care 50

Viorel Ploeșteanu

începe să-și pună astfel de întrebări devine omul neobișnuit din marea masă a obișnuiților în neobișnuință. Devine răvășitul care ar vrea să trăiască și înțelege că nu mai poate, pentru că este prins într-un carusel ce nu mai poate fi oprit. Toți suntem prinși în acest carusel și suntem mințiți că este un privilegiu să fim în el, iar noi credem, pentru că vedem lumea de sus, vedem culori stridente și lumini care-i fac pe ceilalți să pară fericiți. Nu vedem, însă, trăsături, expresii, trăiri. Nu vedem viața, care este undeva jos, prea jos, sub noi, rămasă netrăită.

Nici cărțile parcă nu se mai scriu spre a bucura cititorul, ci, mai degrabă, spre a-l încurca. Literatura, bunăoară, este pe punctul de a trece la secțiunea lucrărilor de specialitate. De oricare specialitate. Nu zic, că nici cititorul nu se mai dă în vânt după scrieri “ușoare”, pentru că timpul dedicat lecturii nu mai este de mult un timp de plăcere, ci o sfântă socială obligație.

Aud tot mai des cum că românul nu are, domnule, mentalitate de luptător, nici atât de învingător! Cu cine să lupte? Pe cine să învingă? Ăsta o fi rostul vieții, să te lupți în permanență cu cel de lângă tine, să-i iei ce-i al lui sau ceva ce ar putea fi mai degrabă al lui și care ție poate că nici măcar nu îți face trebuință? Și de ce trebuie tot timpul să învingi pe câte cineva? Crezi că astfel devii mai om decât erai înainte? Că pâinea are alt gust? Că aerul? Apa? Ori, poate, că soarele îl luminează mai mult pe învingător decât pe învins?

Cum și când s-au schimbat prioritățile omului? Ce nebunie a făcut, nu numai să ne smulgem din natură, dar parcă ne-a împins să ne-o facem și dușmancă, s-o sleim de tot ce ne oferă, să nu care cumva să rămână după noi ceva de folosit?

Uite-așa ajunge omul, amăgit de transformarea în realitate a SF-urilor de acum douăzeci-treizeci de ani, să se creadă buricul de la degetul mic al Tatălui Univers și să dezvolte un egoism atroce, care, înainte de toate, trebuie să dărâme mituri, tradiții, credințe și istorii, pentru a se pune pe el într-o poziție în care să nu mai poată fi atacat, nemaiavând la ce să se raporteze.

Egoismul și autosuficiența, devenind noua ordine mondială, se 51

Viorel Ploeșteanu

aplică atât de bine la nivel de individ, încât putem spune că, în ciuda spectaculoaselor dezvoltări științifice, intrăm într-o nemaiîntâlnită epocă oarbă a spiritualității.

Cu vântul care răvășește vine liniștea pământului să ne arate viața. În lumina zorilor vezi fluturi care nu mai știu sau nu mai pot să zboare și atunci înțelegi că soarele nu va mai răsări niciodată. Sau, oricum, nu ar mai avea niciun rost s-o facă.

52

Viorel Ploeșteanu

Porțile Maramureșului și Cumpăna Bărăganului

Colegii și apropiații noștri de la Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Porțile Nordului” – Baia Mare, doamna Virginia Paraschiv și domnul Mihai Ganea, au dat viață unui proiect cultural extraordinar, inițiat și susținut de către același Emanuel Pope, unul dintre puținii privilegiați păstrători ai secretului omeniei și dăruirii totale și necondiționate în sprijinul artelor și al binelui, prin programul său care, iată, a împlinit deja patru ani, Cititor de proză – Republica artelor.

“Porțile Nordului” este o titulatură foarte bine și inspirat aleasă, denumind, dincolo de arealul în care își desfășoară activitatea, elementul de legătură al omului acelor locuri cu el însuși. Porțile maramureșene reprezintă un simbol al trecerii și al inițierii. Al trecerii, pentru că nu neapărat intri într-o altă lume de basm, paralelă, ci intri într-o lume în care legătura cu trecutul, cu originile se păstrează intactă, prin tradițiile care, parcă în ciuda intoxicării cu kitsch mediatic, nu vor să dispară, prin obiceiuri, prin port și cântec popular, prin simbolistica încrustată în lemn, ceramică sau țesături, printr-o altă curgere a Timpului…

Este, așadar, o trecere dintr-o lume artificială într-o lume care încă păstrează legătura cu natura, la care se raportează prin tot ceea ce creează. O viață definită prin trei elemente de bază: pământ, apă și aer (cer), care în Bărăgan este atât de bine ilustrată de fântâna cu cumpănă. Când ciutura este cufundată în adânc se creează legătura perfectă între cele trei elemente, capătul cumpenei înfigându-se în cer, iar soarele, ca printr-o perfuzie, scurgându-se în măruntaiele pământului, alimentându-l cu viață.

Acolo, în adânc, se produce amestecul miraculos, scos la suprafață în ciutura de lemn să hrănească trupul și sufletul omului și să dea putere vitelor sale.

53

Viorel Ploeșteanu

Dacă vreodată voi realiza o revistă în România, mi-ar plăcea să o numesc Cumpăna (ce cuvânt minunat!) Bărăganului.

Spuneam de porțile maramureșene că reprezintă un simbol al trecerii, dar și al inițierii, pentru că, odată trecut prin ele, te inițiezi în taine străine omului modern actual. Omul modern!

Iată o altă bazaconie a supra-evaluării noastre! Asta, care va să zică, trebuie să ne situeze pe noi deasupra înaintașilor, singurul argument pe care credem că îl avem fiind ușurința accesului la tehnologie, ceea ce avem impresia că ne face superiori strămoșilor, precum și generațiilor mai recente, bunicii și părinții noștri, pe care, după standardele de evaluare actuale, îi considerăm inferiori, cum inferiori devenim și noi, cu fiecare zi care trece, generației copiilor noștri.

O lume bolnavă de trai fals. O lume neinițiată în sensul vieții, care trebuie numaidecât trecută prin Porțile Nordului și prin furcile, nu caudine, ci ale cumpenelor fântânilor din Bărăgan, prin care Soarele se scurge în adâncul Pământului să ne dea nouă Viața din Apă.

54

Viorel Ploeșteanu

Conștiința unui lucru bine împlinit

După cea de-a treia ediție a concursului “Peregrinări”, ce am putea spune decât că, iată, ușor-ușor acest proiect capătă greutate, îndeosebi prin continuitatea și consecvența juriului în a evalua și promova, în acest fel, noua literatură, liberă în expresie și dezinhibată de mirajul vreunui câștig material.

Desigur, premiile au fost numeroase și de această dată și nu-i lucru puțin să câștigi o pictură semnată Constantin Petru Popescu sau un volum cu autograf de la un autor consacrat, însă, o motivație cel puțin la fel de puternică poate să fi fost dorința de a vedea unde te situezi într-o competiție cu alți 115 autori (de această dată), jurizată de nume, în cea mai mare parte, grele din literatura română contemporană. Sigur că aici nu poate exista o măsură exactă, de aceea eu aș dori să menționez, alături de cei trei câștigători (Călin Sămărghițan, George Mocanu și Angela Dina), alte câteva texte, care mie mi s-au părut excepționale: Psalmii din adânc (Aurel Mihai Brumă), Cerbul cu coarne de argint (Ștefan Dorgoșan), Patruzeci de trepte (Maria Anastasia Tache), Scutul (Dan David), Castelul (Maria Andreița), Pădurea dezertorilor (Ioan Potolea), Anica cea “milostivă” (Ioan Ciuntu), Raport de activitate parlamentară (George Rizescu), Clona (Anca Goja)…

Pe lângă acestea, mai există cel puțin treizeci de texte care ar fi putut, cu mai mult noroc sau mai multă atenție la redactare, intra cel puțin în finală. Noi, juriul, am fost răsfățați de soartă având privilegiul să citim în premieră aceste texte bune, cum, într-o oarecare măsură, ne-am și întristat la unele încercări mai puțin reușite, în care nu lipsa talentului literar doare, ci o precară cunoaștere a limbii române, dar aceasta este o altă poveste…

55

Viorel Ploeșteanu

Am avut la această ediție și eseuri, unele extrem de reușite, însă, deși regulamentul nu menționează în mod explicit acest lucru, într-un concurs de proză scurtă juriul se așteaptă să evalueze literatură, dacă vreți, de consum și nu de specialitate, așa se explică de ce nu a apărut între nominalizate un text ca “A vedea și a privi Pieta lui Michelangelo”, bunăoară. În ceea ce mă privește, am notat în special ideea, stilul și talentul (știința?) de a comprima în numai câteva pagini esența unei povești de viață, pe care, după ce ai citit-o, să o poți situa cu ușurință într-un spațiu real și să-i acorzi credit în fața oamenilor (cititorilor).

Felicitări câștigătorilor și nu în mai mică măsură participanților care au conștiința unui lucru bine împlinit, pentru că aceasta trebuie să fie ideea călăuzitoare în demersurile noastre scriitoricești!

56

Viorel Ploeșteanu

Enclava de supraviețuire

Românii plecați din România, străini în țară străină, străini și de țara lor, străini în vise, dar și în visuri, alieni coborâți printre oameni, nu să-i învingă, ci să fie asemenea lor, au uneori tresăriri de orgoliu și răbufniri identitare, când se apucă de lustruit lanțurile ruginite pe care nu le poate rupe nici timpul, nici distanța, dar înțepenite ca într-o bară de oțel, la unul dintre capete fiind emigrantul, iar la celălalt stăpânul unei țări îngenuncheate. Îngenuncheați, românii dinăuntru Îngenuncheați și cei plecați afară Unii rămași de-și îngrijesc mormântu’, Alții rămași copii fără de țară…

Sigur că ne zbatem cu toții să ne păstrăm legăturile cu pământul din care am ieșit, să ne consolidăm soclul de pe care vrem să ne arătăm lumii în care am ales (?) să trăim într-o lumină cât mai favorabilă, însă aceste lumini sunt direcționate tot mai mult către graffiti-urile mâzgălite pe piatră, și de-ai noștri, dar și de-ai lor și e mai ușor să citești coperta decât paginile din interior. Lumea nu are, uneori, timp nici măcar de copertă, iar coperțile nu ni le mai facem de mult timp noi înșine. Este prea mare minciuna care ne înconjoară și, în ciuda atâtor iluzorii libertăți (de circulație, de accesare a informației etc.), suntem privați de cel mai important atribut al omului, și anume independența existențială. Ni se dau atât de multe jucării tehnologice și ni se creează atâtea comodități, tocmai pentru a ne îndepărta de ideea principală a vieții, pe care o putem considera aceea de a fi stăpâni pe propria existență, de a ne produce resursele de care avem nevoie pentru a trăi, de a ne stabili propriul program și de a viețui în strânsă legătură cu natura. Atât cei care ne dau jucăriile, cât și cei care nu se pot 57

Viorel Ploeșteanu

lipsi de ele, vor spune că aceasta este o mentalitate retrogradă și deloc practică, iar cei care ar susține un așa mod de viață ar fi catalogați nu numai proști și nebuni, ci și dușmani ai sistemului, ceea ce ar fi categoric contrar principiilor așa-zis democratice care ne guvernează lumea.

Eu aș milita cu toată convingerea pentru crearea unor enclave sociale împotriva vieții artificiale care i s-a impus omenirii. O societate care să își producă singură cele necesare traiului, începând cu hrana și continuând cu îmbrăcămintea și energia termică. Am eu, oare, dreptul să mă hrănesc natural, cu propriilemi produse și nu cu cele modificate genetic, împotriva firii, pe care mi le impui tu? Am eu dreptul să consum numai băutura obținută prin mijloace proprii, fie ea apă din fântână ori vin din strugurii îngrijiți și storși cu propriile-mi mâini? Am eu dreptul să îmi asigur existența, independent de crizele tale mondiale?

Răspunsul este nu. Nu am dreptul, pentru că, la un moment dat, va dori și vecinul, apoi o țară întreagă să fie singură stăpână pe propriile resurse, după care va dori același lucru și altă țară, iar dacă, la un alt moment dat, vor dori acest lucru toate țările, prin asta înțelegând popoarele acelor țări, ce vor face acei oameni bogați care conduc lumea și care se cred un fel de semi-zei?

De aceea încă există războaie, industrie de armament, de farmacie și viruși, bănci și crize mondiale, iar oamenii, parcă spălați la creier, își zic că este firesc să fie așa, pentru că la acest nivel ne-a adus evoluția tehnologică și spirituală. Haida de! Care spiritualitate? Care viață? Care natură? Omul, în acest moment, a devenit dușmanul planetei pe care trăiește, arogându-și titlul de stăpân. Un stăpân prost, pentru că distruge ceea ce își închipuie că îi aparține. Un stăpân prost, pentru că nu ia în seamă mijloacele de auto-apărare (conservare) ale naturii, iar omul acum este un dăunător care, mai devreme sau mai târziu, va fi eliminat. Gândim mulți dintre noi acest lucru, însă e mai comod să nu facem nimic. Aceasta este cea mai mare reușită a sistemului împotriva noastră: ne-a făcut comozi. Comozi și complici la auto-distrugere.

58

Viorel Ploeșteanu

Să fii stăpânul timpului

“Mie mi s-a omorât timpul, onorată instanță.” – Marin Sorescu Omul, prin prisma limitelor în care se complace, judecă timpul în raport cu evenimentele trăite de alții sau de el însuși, de cele mai multe ori situându-se în poziția de martor-spectator al timpului, chiar și atunci când întâmplările îl vizează în mod direct. Fatalitatea, destinul ori soarta sunt acceptate cu o neînțeleasă comodă ușurință, ba mai și mulțumindu-i divinității că ni le-a dat, scuzându-ne astfel renunțarea. Da, chiar și cei mai bătăioși dintre noi, chitiți să facă pe dracu-n patru ori ghem, numai să ajungem cineva, tot niște dezertori suntem. Dezertori ai timpului. Energiile noastre sunt direcționate greșit, cu ticăloasă și calculată intenție, de către hoții de timp și de vieți.

Fiind în mijlocul nebuniei galopante și artificiale care a cuprins omenirea, nu înseamnă că ne trăim intens viețile, ci mai degrabă că suntem frunze prinse într-un vârtej de apă sau de vânt. Nu știm de unde suntem smulși, nici încotro suntem duși. Ne mulțumim să trăim intens amețeala provocată de caruselul alb, numind-o extaz. Uităm că, spre deosebire de frunze, avem mâini și picioare, să dăm din ele, să ne opunem. Uităm că avem dinți să mușcăm și unghii să zgâriem. Avem chiar gură să urlăm. Și, mai presus de toate, uităm că aceste unelte de care dispunem sunt coordonate de un organ cu putere de discernământ, care poate să spună nu, să se opună și chiar să aleagă o altă cale. O cale în care timpul nu este programat ca o cursă contracronometru întru obținerea unor avantaje străine naturii umane. Toate aceste “minuni”, toată această comoditate tehnologică, ne îndepărtează de propriul timp. De aceea zilele, lunile, chiar anii, trec atât de 59

Viorel Ploeșteanu

rapid, fără a lăsa măcar în mințile noastre amintiri în care să ne refugiem cu plăcere în rarele clipe de răgaz sau de epuizare.

Sigur că este dificil să spui care ar fi timpul tău real, cel pe care ar trebui sau ai vrea să-l trăiești. Pentru asta este nevoie de un adânc proces de conștiință, la care să participe toate vârstele tale anterioare, tu, cel care ai devenit, vârstele pe care speri să le străbați și, lucrul cel mai important, să raportezi toate acestea la natură. La universul în care există totul. Chiar și neînsemnata ta viață, pentru că timpul nicio clipă nu se raportează la oameni.

Asta numai orgoliul nostru exacerbat poate s-o creadă, ca ființe care nu fac altceva decât să caute mijloace de a-și depăși condiția, neînțelegând-o deloc pe cea reală.

Numai întorcându-te la natură poți asculta timpul, îl poți înțelege și chiar simți, iar dacă, fie și pentru o clipă, reușești, încă viu, să te abandonezi universului, devenind una cu el, atunci da, poți spune că ești stăpânul timpului tău.

“Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!” – Nichita Stănescu

60

Viorel Ploeșteanu

Spectacol românesc la Dublin - “Din suflet pentru mama”, ediția a II-a

În Irlanda se organizează cel puțin o dată pe lună câte un spectacol exclusiv pentru români, cu interpreți și din Irlanda, dar, mai cu seamă aduși din România. În această primăvară oferta a fost mai mult decât generoasă, publicul amator având de ales între cel organizat de către Comunitatea românilor din Irlanda și alte câteva organizate de persoane particulare. Noi, aici, ne vom referi la acela căruia i-am fost parteneri în mediatizare și conceperea textelor programului de prezentare a artiștilor, “Din suflet pentru mama”. În data de 9 martie 2014 a avut loc la Dublin un nou spectacol românesc, organizat de către Cristina Marinescu, interpretă de muzică populară și coordonatoare a Grupului Vocal Trăistuța, copii care și de această data au încântat publicul cu prestația lor artistică, dar și cu portul popular, care li se potrivește atât de bine.

Invitat special a fost Petruța Küpper, interpretă de nai stabilită în Germania, unde este foarte apreciată pentru talentul său artistic, talent care a fost șlefuit de maestrul naiului, recunoscut internațional, Gheorghe Zamfir.

Un moment deosebit a avut Aleka, interpretă de jazz, româncă stabilită în Irlanda, care a fost acompaniată de saxofonistul Georgian, Lasha Sakvarelidze.

Din România a venit un talentat rapsod popular, Daniel Rosalim, care, alături de Cristina Marinescu, a făcut să crească adrenalina în toți participanții la acest spectacol.

Felicitări Cristinei Marinescu pentru organizare și interpreților pentru spectacolul oferit!

61

Viorel Ploeșteanu

Portret de autor. Astăzi, Pavel Nedelcu (Italia)

Este o reală bucurie să urmărești evoluția unui tânăr scriitor încă de la primii pași făcuți în spațiul public al rețelelor literare, în lumea atât de vie și tumultoasă, ca o metropolă extrem de aglomerată, la început oarecum fără un orizont bine definit, însă marcați de o impetuozitate specifică vârstei, îndeosebi când acest curaj de a sparge tipare și a rupe bariere este susținut nu numai de chemarea lăuntrică, ci și de o solidă bază a lecturilor, atât de impropriu și vag denumită astăzi, obligatorii.

Deși activ încă de la vârsta de 15 ani în lumea literară a internetului, eu i-am cunoscut scrierile abia în 2010, când avea deja 17 ani, pe site-ul Cititor de proză, unde mi-am exprimat încântarea pentru un text pe care îl postase (era ceva din domeniul SF-ului), dar și rezerva față de stilul voit șocant, pe care îl împrumutase de la anumiți confrați, căutători de notorietate cu orice chip. În timpul ce-a urmat, Pavel Nedelcu a continuat să crească în lumea literară, devenind coautor în antologia Declin, apărută în 2010 la Sibiu, precum și în antologiile revistei Singur, proză și poezie, coordonate de către scriitorul Ștefan Doru Dăncuș, apărute în 2011 la Târgoviște. În anul 2013, alături de Aurora Luchian, publică un volum de pamflet în versuri, Unde zboară porcul, apărut la editura Stef din Iași.

La revista Itaca a început colaborarea odată cu apariția numărului 4 (octombrie, noiembrie, decembrie 2013), când a impresionat colegiul redacțional, ca și pe cititorii revistei, ulterior, cu proza Datko, în care și-a demonstrat realele calități de prozator și, aș putea spune, chiar de scenarist, pentru că 62

Viorel Ploeșteanu

povestea imaginată de el ar putea constitui lejer fundamentul unui film de scurtmetraj. În acest număr al revistei, Pavel Nedelcu a schimbat registrul cu care ne obișnuise (un alt argument în favoarea capacității scriitoricești de a acoperi domenii diferite cu aceeași lejeritate și putere de pătrundere), prezentându-ne o proză auto-biografică, Fotbal, nu filosofie, însă detașându-se cu eleganță de propria persoană, scoțând în evidență evenimentele și percepția acestora de către autorul devenit, iată, matur și cu limpezime, am putea spune, hârșită în ale literaturii. Desigur, aceasta este o imagine de ansamblu a scrierii lui Pavel Nedelcu, pentru că, la o analiză mai aprofundată, tinerețea sa îl dă de gol, ceea ce nu este neapărat un lucru rău la un autor.

Actualmente își definitivează studiile în Italia, acolo unde, de câțiva ani, s-a stabilit împreună cu mama sa.

Nu dorim prin aceasta să facem judecăți de valoare (aici numai criticii literari sunt în măsură să se pronunțe), ci numai să facem un portret de autor, așa cum se cheamă și rubrica revistei, a unuia dintre colaboratorii noștri, pentru că îi prețuim efortul literar și avem încredere în viitorul lui.

Succese glorioase îți dorim, dragă Pavel!

63

Viorel Ploeșteanu

Stăpânul vieții?

Omul, datorită faptului că unii dintre înaintașii săi au avut inspirația, îndemânarea sau, pur și simplu, li s-a insuflat ideea de a descoperi noi lucruri, are sentimentul lăuntric și foarte bine consolidat că el este specia cea mai evoluată de pe Terra, așadar, superior tuturor celorlalte vietăți din regnul vegetal ori animal, stăpân al lor, deci cu drept decizional asupra vieții și morții, în egală măsură. Ba, mai mult, fiind el, omul, o entitate atât de evoluată (doar se vede unde a ajuns tehnologia datorită minții lui sclipitoare!), cu atât mai mult consideră că are drept de stăpânire asupra planetei ce-l poartă-n spate, cu tot ceea ce înseamnă ea, de la sol și minerale până la insignifiantul aer ce-o înconjoară.

Interesant este că nu numai mințile luminate, care lucrează în cercetare sau sunt purtătoare de doctorate și alte titluri însemnate, au acest sentiment de superioritate și stăpân absolut, ci și un simplu om fără prea multă școală sau unul ale cărui gânduri nu răzbesc neam în afara cutiei craniene, are aceeași credință că, făcând parte din această specie evoluată, este parte și a procesului de evoluție a omenirii și a tuturor descoperirilor științifice. Și adică, de ce n-ar fi așa? Unul descoperă telefonia, iar ceilalți folosesc zilnic această invenție. Se cheamă că participă la ea, dându-i sens. Unii au descoperit cum să construiască navete spațiale, cu care explorează universul, iar alții se uită la aceste zboruri și își spun în sinea lor: “Bă, ai dracului mai suntem! Am cucerit și spațiul.” Și tot așa cu toate invențiile de care se folosește și cel mai neșcolit om.

Mă întreb, dacă nu ar fi existat cel care a descoperit focul, ar fi existat un altul să o facă? Sau roata? Sau motoarele? Dacă nu ar fi existat toți cei care au inventat câte ceva, noi, ceilalți, ce sau unde am fi acum? Am fi, oare, cu ceva diferiți față de orice 64

Viorel Ploeșteanu

specie de animal, care trăiește după cum vede la ceilalți membri ai specie? Tot ce știm, știm pentru că am fost învățați sau am văzut la alții, dar, lipsiți încă de la naștere de contactul cu semenii noștri și civilizația lor, am fi altceva decât sunt animalele?

De unde ne vine sentimentul ăsta că am fi stăpânii planetei?

Ai naturii. Ai Universului. Ai vieții.

65

Viorel Ploeșteanu

Țărână

Ne aprindem, ne învolburăm și ne dăm de ceasul morții din nimic, că așa-i omu’, născut din scânteie și sortit să se facă vâlvătaie la fiecare suflare de vânt, fie Crivăț, fie Austru (unu-i Traista goală, altu-i Sărăcilă!), și ne trezim că ne-am trăit viața în mare viteză, nelăsând în urmă-ne altceva decât un praf ușor, care nici măcar pe un drum de țară nu se poate așeza, să fie luat în picioare de vreun călător venit din alte timpuri, într-o rătăcire accidentală prin timpurile astea ireale, să se întoarcă în vremea lui, ca dintr-un coșmar nefiresc, cu urme de noi între degetele de la picioare, spălându-se de vis într-un râu a cărui limpezime este naturală, amestecându-ne cu apa și mai dându-ne o șansă de a ne naște și a fi.

66

Viorel Ploeșteanu

Colții zorilor sfâșie noaptea minciunii

I-am promis Mihaelei Cârlan să scriu ceva pentru Catchy. De fapt, așa cum și vorbirăm pe cele mesaje atât de la îndemână comunicării, nu ca sarcină de serviciu în lung de linie, ci, mai degrabă, de dragul spectacolului unui demonstrativ. Nu știu alții cum sunt, deși feisbucul ne arată explicit și cu de-a sila ceea ce nu ne interesează, dar pe mine m-a ferit cel de pretutindeni să scriu forțat, nevoit și împins de împrejurări. Acum, totuși, miam pus această problemă. Dacă Mihaela mi-a cerut un material (orice, zicea dumneaei), mă gândesc că nu vrea ceva în nestilul meu, fapt care se află în firescul lucrurilor. Eu, însă, nu am de lucru și încep să mă gândesc cum ar fi să scriu ce vrea “lumea”.

Dar, oare, știe cineva ce vrea? Ne-am făcut un obicei, referindune la televiziune, presă scrisă și literatură, să expediem rapid subiectul cu un vag și disprețuitor slogan: “Asta vrea poporul, asta îi dăm!” Asta vrea, pe naiba! Atunci când ăia cu ceva mai multă contra-greutate în partea superioară a corpului creează după puterea de înțelegere a omului simplu în gândire (fără niciun fel de intenție de subapreciere), fenomenul artistic s-a dus de parcă nici n-ar fi fost. Și e normal, pentru că “așa” poate crea oricine. Omul necreativ, dar cu înclinație apreciativă spre actul cultural, nu vrea să vadă/citească ceea ce poate face și el. Are nevoie să îl surprinzi, să nu înțeleagă, ba chiar să te înjure pentru că nu te înțelege și, apoi, în ceea ce-i privește pe unii dintre creatori, să-i lumineze un critic mai destoinic, care îl înțelege și pe artist, dar știe să traducă și arta acestuia pentru omul de rând.

Bat câmpiile, desigur, însă, pe undeva, cam așa stăm.

Dar nu asta mă apucasem să vă spun. Mă gândeam ce subiect să abordez și mi-am dat seama că toate sunt luate și întoarse pe toate părțile. În ceea ce privește politica, lumea e lămurită, deși nimeni nu are soluția. Administrația din România e la pământ, 67

Viorel Ploeșteanu

disecată și autopsiată, numai că nu se găsește nimeni să-i dea un brânci în groapă. Asta ar presupune că trebuie pusă alta în loc. Învățământ, sănătate, asigurări? Rezolvate. Adică, acceptate ca situații fără ieșire. Patrimoniul cultural? Unii ar spune că, pe lângă cele de mai sus, ăsta-i un moft.

Vă spun ceva, o bănuială de-a mea, dar să nu o luați neapărat de bună. S-ar putea ca, pentru toate aceste anomalii din societatea în care trăim, să fim chiar noi de vină, laolaltă și luați individual. Uneori mai recunoaștem acest lucru, dar ne e lene să facem cel mai mic efort pentru a schimba ceva, că oricum nu ne susține nimeni și ar fi degeaba.

Dar nici despre asta nu voiam să vă vorbesc. Oricum, au mai spus-o și alții.

Am fost tentat să vă spun chiar despre concursul de poezie Peregrinări, organizat de către Centrul nostru de promovare Itaca, de la Dublin, care tocmai s-a încheiat, și aș fi vrut să vă scriu despre frumoșii autori care scriu poezie curată, fiecare așa cum o simte, dar ar fi trebuit să vă spun și despre cei care, poate sunt frumoși atunci când își scriu poezia, însă după ce ies din transă devin, nu urâți, pentru că oamenii nu sunt urâți, ci purtători de urât și de neomenie. Mă gândesc că nici asta nu var fi de folos și atunci trebuie să vă spun despre mine.

Ei bine, sunt un om tânăr, frumos, viteaz, ce mai încoa șincolo, un Prâslea cel voinic, iubesc planeta Pământ și, mai presus de toate, deși acum nu locuiesc acolo, iubesc România, cu tot cu voi, cei care o populați și îi dați identitate, purtând în suflete speranța că noaptea asta, oricât ar fi de lungă, tot va fi până la urmă sfâșiată de colții zorilor neînvățați cu minciuna, că dacă minciuna n-ar fi, nici răul nu și-ar găsi loc între oameni.

68

Viorel Ploeșteanu

Liniște! Se trăiește.

Am nevoie să am încredere în oameni. Am nevoie să termin odată lupta asta continuă cu timpul. Să nu-l mai consider pe cel de lângă mine un potențial contra-candidat pentru un job. Vreau să las garda jos. Să nu mai cred că, dacă voi fi slab sau prea credul, cel de lângă mine mă va transforma într-o victimă. Vreau să-i zâmbesc unui om pe care-l văd pentru prima oară, nu pentru că așa se poartă în civilizația occidentală, unde trebuie să-ți afișezi atitudinea pozitivă, ci pentru că văd un om. Un om în care am încredere. Un om care vrea același lucru ca mine: să se bucure de viață și de oameni. Și, da, vreau liniște. Nu vreau ca viața mea să fie o continuă goană. O fugă după ceva sau de ceva. Vreau să am timp să simt viața, iar viața înseamnă natură, înseamnă oameni și, cum altfel, însemn eu.

Am obosit să asimilez toată tehnica pe care o dezvoltă mințile luminate, fără de care nu aș face față cerințelor în indiferent ce domeniu, tehnică extraordinară, însă nefastă, că prea mă îndepărtează de mine însumi și de viață.

Veți spune că nu este posibil, pentru că am devenit angrenaje care se învârt odată cu marea mașinărie universală și nu ar putea funcționa independent. Oare? Veți spune că asta e lașitate sau că sunt un învins. Așa să fie? De ce trebuie să accept toate aceste reguli? Toată această tehnologie care îmi fură timpul? De ce trebuie să asist indiferent la distrugerea mediului în care ne-a fost dat tuturor să trăim? Și uite cum toate aceste dorințe firești, de a avea o viață normală și sănătoasă, se pot împlini numai printr-o luptă comună împotriva celor care, de când e omenirea, confiscă semenilor lor dreptul la viață. De ce trebuie să existe acești câțiva oameni, 69

Viorel Ploeșteanu

raportat la numărul de locuitori ai planetei, care se constituie în stăpâni ai celorlalți? Pentru că democrația a început să fie o minciună tot mai răsuflată pentru a mai crede în ea. Nu în ce au transformat-o ei.

Parafrazându-l pe Spiridon Popescu, închei și eu cu o rugă: Doamne, dacă-mi ești prieten, Fă o altă lege-a firii Să se piardă toți stăpânii Și dă-i Viață omenirii!

70

Viorel Ploeșteanu

Dumitru Ichim la 70 de ani. Apostol al Poeziei

Este Dumitru Ichim mai întâi poet sau mai degrabă teolog? Într-un interviu, acordat Flaviei Topan, dumnealui spunea: ”Să nu uităm că teologul și poetul sunt colegi, stau în aceeași bancă și amândoi se pregătesc întru slujirea Cuvântului prin cuvânt.”

Este frumos spus, iar pentru domnia sa ar putea fi suficient, ajungând la aceasta în urma, probabil, unor îndelungate frământări lăuntrice, însă pentru noi, cititorii de poezie și iubitori de oameni, lucrurile nu pot fi atât de simple, mai cu seamă când încărcătura filosofică a poeziei depășește chiar și imaginile cu valoare de simbol biblic din poezia ichimiană.

Să nu intrăm, însă, pe un domeniu care ne depășește întrutotul, cum este cel al criticii literare, și să ne rezumăm la semnalarea unui eveniment important din viața unuia dintre cei mai de seamă colaboratori ai revistei Itaca, poetul Dumitru Ichim, care pe 14 august 2014 a împlinit vârsta de 70 de ani.

Poezia domniei sale bucură sufletele cititorilor noștri încă de la numărul de debut, petrecut în luna martie 2013, iar pe cele ale iubitorilor de poezie încă din 1973, anul când a debutat în volum, așa cum veți vedea în prezentarea ce va urma. Într-o lume literară atât de aglomerată, poezia cu adevărat valoroasă și profundă iese cu greu în luminile rampei, mai cu seamă când subiectele nu caută să șocheze, iar autorul nu are structura unui monden care să iubească mai mult shoul decât valoarea scrierilor sale.

Așadar, este Dumitru Ichim poet, teolog sau filosof? Eu cred că este toate acestea la un loc și, mai presus de toate, un Om care iubește Cuvântul și a găsit cea mai potrivită cale să-l ofere oamenilor: Poezia.

71

Viorel Ploeșteanu

Vom face o prezentare autorului Dumitru Ichim, spicuind din ceea ce au scris alții despre domnia sa, invitându-vă să vă bucurați de poezia care vă este oferită așa cum vă este oferită fiecare dimineață.

La mulți ani, omului-poet Dumitru Ichim!

Născut în comuna Dărmănești, județul Bacău, în ajun de Sântă Mărie Mare, pe 14 august 1944, influențat poate și de ocupația tatălui său, aceea de cântăreț bisericesc, poate de propria-i chemare sufletească, va urma calea educației în domeniul religiei. Astfel, după terminarea celor opt clase elementare, urmate în satul natal, se va înscrie la Seminarul Teologic de la Mânăstirea Neamț, pe care îl va absolvi în 1964. Își va obține licența la Institutul Teologic Universitar din București în anul 1969. Urmează cursuri doctorale sub îndrumarea profesorului Dumitru Stăniloaie, între 1968-1970, continuate la universitățile din Evanston și Chicago, ambele în Statele Unite ale Americii, obținând titlul de doctor în anul 1973.

Din anul 1974 își începe activitatea de păstor al sufletelor, fiind hirotonit preot în orașul Kitchener (Ontario), Canada, unde se va implica desăvârșit în viața culturală și spiritual a comunității românești, alături de soția dumnealui, Florica Bațu Ichim. (sursa Aurel Sasu, în Dicționarul scriitorilor români din Statele Unite și Canada) Debutul poetic în volum se petrece în anul 1970, De unde începe omul, apărut la București, fiind urmat de o serie de apariții editoriale care, suntem convinși, nu se vor opri aici.

Sub umbra Sfinxului, 1975, în colaborare cu Petru Rezuș, Kitchener, Ontario, Canada, epistolar.

Valea nisipului de aur, 1977, haiku, Kitchener, Ontario, Canada Urmele, 1977, haiku, Kitchener, Ontario, Canada 72

Viorel Ploeșteanu

Constantin Brâncoveanu, poem istoric, 1981, Kitchener, Ontario, Canada Melcul, scene în versuri,1981, Kitchener, Ontario, Canada Vinerea Mare, 1981 Agape, 1982, în colaborare cu Nicolae Novac și Florica Bațu, Kitchener, Ontario, Canada Biserică și religie la români, 1985, în colaborare cu Horia Stamatu, Hamilton, Canada Dar în silaba Luminii plângeam orfan și greier, 1987, tanka, Munchen, Germania Aparițiile Maicii Domnului la Medjugorje, 1989, Kitchener, Ontario, Canada Fântâna luminii, 1993, haiku, Ed. Apollo, București Pasărea cu șapte aripi, 1993, tanka, Ed. Apollo, București Poem imaginar dramatic în cinci tablouri, Cluj-Napoca, 2003 Floarea fântânilor pierdute, Vancouver, Canada, 2003 Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2012 Apa morților, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013 Grădina Reginei Izvana, Ed. Cuvântul, Chișinău, 2014 Șarpele de aramă – sacerdoriu liric, Ed. Sf. Gheorghe-Vechi, București, 2014 Traduceri: Nelogoditele tăceri / Heshtet e pafejuara, Ed. Rozafa, Prishtine, 2013, traducător Baki Ymeri Ideograma sufletului meu / The ideogram of my soul, Ed. Gracious Light, New York, 2013, traducător Muguraș Maria Petrescu Timp alb / Den vita tiden, Ed. Hans Erik Foslag, Skarblacka, Suedia, 2013, traducător Dorina Brândușa Landen Revista Agenda românească de pe continentul NordAmerican declară anul 2013 Anul literar Dumitru Ichim.

73

Viorel Ploeșteanu

Revista Albanezul, din București, îl declară pe Dumitru Ichim Omul anului 2013.

Iată câteva fragmente din ceea ce au scris alți oameni de litere despre creația lui Dumitru Ichim: “Volumul de debut De unde începe omul (1970), anunța un poet bântuit de neliniști existențiale și de blagiene suspinuri lăuntrice, puse toate sub semnul luminii.

Căutarea, tăgada, întrebările privesc regăsirea de sine în veșnica esență a omului ca templu (Sfântul Duh). Un trup fizic locuit de altul (“Și sunt doi care se luptă, / Eu cu eu, mine cu mine”) și ambele revelate în trupul Cuvântului (mirele sau crinul cosmic).

Exilul n-a alterat cu nimic această viziune de aspirații teandrice. Dimpotrivă, tot ce a scris Dumitru Ichim după 1975 stă sub semnul nostalgiei sacrului.”

Aurel Sasu în Dicționarul scriitorilor români din Statele Unite și Canada „Poetul Dumitru Ichim demonstrează că a mai rămas loc pentru poezia mare a iubirii într-o „cântare a cântărilor”. Aici se împletesc dragostea divină, iubirea femeii şi a creaţiei. Poezia se întoarce mereu spre adevărul ei, al vieţii. E o necesitate spirituală ca omul să nu piară prin cultura sufocată de uniformizarea şi devalorizarea produsă de societatea post-industrială. În noaptea creaţiei, cerul, de unde vine iubirea divină, trece prin cântecul poetului, creaţia, şi prin livadă, contingentul vieţii: „Azi noapte cerul,/pe când dormeai,/a fost trecut cu iezii/prin cântecul meu reavăn/şi al livezii,/iar slovele de buze nelumite/în pojghiţi rare/ţeseau ceapraz de aur/la urme de copite/până-n cărări lactee.” Slovele „nelumite” prind viață, astfel fiinţează creaţia, care se umple de sacralitate. Încărcătura sacră de 74

Viorel Ploeșteanu

rezonanţă creştină se păstrează nealterat în spaţiul poetic, în spaţiul revelaţiei, o teofanie.

Purtat de principii ferme, plin de curaj într-un domeniu sensibil al artei, poetul „se trădează” liric şi mistic. Iubirea rămâne marele semn al vieţii într-o carte de referinţă din peisajul de azi al literaturii noastre.”

Constantin Teodorescu, în cronica Poemele prospețimii sufletești la volumul Grădina reginei Izvana – poeme de dragoste „Cuvântul la Dumitru Ichim este contemplat, analizat, șlefuit până la atingerea perfecțiunii fizice a statuilor ovoidale ale lui Constantin Brâncuși, înnobilat cu diverse categorii gramaticale (adverbul devine substantivizat prin acordarea articolului hotărât ,,prea devremele chemării’’ sau conferirea adverbelor cu noțiuni de profunzime ,,când era târziu în glas’’ – Disprețuiri de număr, sau chiar exprimări oarecum neobișnuite pentru limba română ,,Între codri de nu știu’’ – Căutare usianică), schimbat chiar uneori voit, diferitele lui fațete semantice, pe care le dobândește în acest proces de creație lirică ducând la nebănuite și nenumărate valențe filosofice și interpretative.”

Muguraș Maria Petrescu, în Dumitru Ichim – Cuvântul din ungherul tainic “Poemele lui Dumitru Ichim fundamentează perpetuua căutarea a Adevărului, apropierea de cele sacre, inexpugnabile.

Astfel ne aflăm pe drumul ce are ca finalitate contopirea cu Fiinţa, cu Numele Focului mereu invocat.”

Octavian Mihalcea, în cronica Peceți luminoase “...nici o suferinţă nu e prea mare sub lumina crucii! Durerea pricinuită de moartea soţiei îi naşte seria de „poeme pentru Flory” (Nu ştiu dacă mai era cer, Floare morţii, Aniversarea punţii albe, Am uitat să te întreb, Epicleză ş. a.), însă această durere „se stinge” uşor şi lăcrimarea se şterge ortodox în lumina 75

Viorel Ploeșteanu

credinţei. Dumitru Ichim nu se „ceartă” cu moartea precum catolicul Johannes Tepl la pierderea prea frumoasei soţii Margareta, în celebrul text cu numele „dat”, Plugarul şi Moartea, şi nici nu şi-o închipuie tânjind după vreo amintire pământească, precum Lisie din poeziile „dezgropate” ale lui Dante Gabriel Rossetti.”

Dumitru Velea, în Dumitru Ichim, sau despre reamintirea graiului uitat “Hotarele țării nu sunt numai niște borne, și acelea destul de înghesuite și ruinate geografic, adevăratele hotare sunt cele din cuvânt, spirit și adevăr. Atâta timp cât mă rog românește, sunt “înțărat” nu numai liric, ci deplin, sunt lut românesc, sunt cuget românesc, sunt simțire românească.”

Dumitru Ichim, în interviul acordat Flaviei Topan

76

Viorel Ploeșteanu

Sfeșnicia rugăciunii la Traian Vasilcău

Mi-ați trimis, domnule Traian Vasilcău, placheta de versuri “Sfeșnic în rugăciune”, însoțită de o preafrumoasă dedicație, și m-a bucurat nespus gestul domniei voastre. Sigur că firesc este să vă dau un semn de citire și să dau scrisului impresiile pe care le-am trăit lecturându-vă poeziile, însă, deși un creștin și eu, nu mă încumet a emite judecăți de valoare în ceea ce privește poezia religioasă, care abundă în simboluri și metafore, deseori trecute cu vederea de către neinițiați.

Sigur că sunt familiarizat cu scriitura domniei voastre, pe care în nenumărate rânduri am întâlnit-o în redacția revistei Itaca, însă acolo m-am bucurat îndeosebi de poezia pe care o scrieți în spiritul iubirii de neam și țară. Tot un fel de religie, de altfel.

Din volumul “Sfeșnic în rugăciune” nu puteam să nu rețin poezia “Nins de Cuvinte”, dedicată poetului Grigore Vieru.

Reiau aici o strofă care mi-a plăcut mult și care îl definește, ca stil și mesaj, pe Traian Vasilcău: “Din cer se-abate-o mare de lumină, Zăpada ei începe-a nămeți Lumea care-a plecat ca o străină Sub lutul ce învață-a ne rosti.”

Poetul are un suflet zbuciumat și mii de trăiri, nu de puține ori contradictorii, îl sfâșie pe dinăuntru, iar când din această luptă o idee răzbește și îi limpezește privirea asupra lumii, atunci poetul o face poezie și îi dă viață.

Iată și limpezimea care vă definește, domnule Traian Vasilcău: “Mă amurgește clipa, greu Mi-i sufletul. Dacă m-ar pune La inima sa Dumnezeu Sfeșnic aș fi în rugăciune.”

77

Viorel Ploeșteanu

Cultură și horincă la Dublin

La sfârșitul lui septembrie 2014 toamna a fost blândă la Dublin. O blândețe potrivită cu firea oaspeților ce veneau din România. Pregătisem evenimentul încă din primăvară, când Editura Singur hotărâse că n-ar fi rău să publice doi scriitori români stabiliți de ceva vreme în Irlanda, așa că am închiriat din timp cea mai frumoasă sală pe care o are Hotelul Cassidys, Lir Room, o bijuterie din inima Dublinului.

De organizare s-a ocupat Centrul de excelență în promovarea creativității românești ”Itaca” - Dublin, amfitrion al evenimentului cultural fiind Emanuel Pope, fondatorul și sufletul proiectului Cititor de proză - Republica artelor, sub a cărui tutelă își desfășoară activitatea cele trei Centre de excelență în promovarea creativității românești din Dublin, Londra și Baia Mare, care editează și două reviste de cultură, Itaca la Dublin și Porțile Nordului la Baia Mare.

Când a pus piciorul pe pământ irlandez Ștefan Doru Dăncuș, însoțit de Gabriella lui, insula cea plină de har a respirat adânc și parcă apele Mării Irlandei s-au îndulcit puțin, așa cum eu aveam să mă dedulcesc la licoarea adusă de pe meleaguri maramureșene. Dăncuș adusese în suflet simțire și cultură românească, la fel și în două valize pline cu cărți. Erau cărțile noastre, alături de alte zeci de cărți publicate la Editura Singur. Îi cunoșteam pe cei doi maramureșeni, stabiliți momentan în Târgoviște, încă din primăvara anului 2010, când am participat la o tabără de creație în Gârboavele, Galați, însă abia acum am descoperit sufletele din spatele imaginii pe care le-o conferă statutul de oameni de cultură. Evenimentul s-a încheiat cu bine, ei sunt duși din Dublin, așa că pot să spun fără nicio reținere că 78

Viorel Ploeșteanu

da, sunt oameni de o cumințenie și frumusețe sufletească extraordinare. Oameni blânzi, care păstrează înțelepciunea veche de a nu se repezi în viață să-i culeagă rodul necopt, ci de a trăi coacerea împreună cu fructul, culesul confundându-se cu firescul și împlinirea.

Fumător serios, atâta timp cât a stat la noi, Dăncuș a stat aproape numai pe balcon, lucru ce m-a determinat ca de atunci să numesc respectiva extensie a apartamentului nostru ”Balconul lui Dăncuș”.

Oameni delicați, au avut o singură dorință, aceea de a merge să vadă de aproape Marea Irlandei. Gabriella a cunoscut-o intim, alunecând într-un val mai îndrăzneț ce-i trecuse de gleznele goale. Om săritor, Emanuel Pope a scos-o din valuri înainte ca Marea Irlandei să-l lase pe Dăncuș pustiu de Gabriella.

Lansările de carte s-au petrecut sâmbătă, pe 27 septembrie 2014, în fața unui public destul de numeros și interesat de fenomen, fiind transmis și în direct pe canalul Ustream al Centrului de excelență în promovarea creativității românești ”Itaca” – Dublin.

Emanuel Pope a prezentat romanul ”7 ani” al Dorinei Șișu, apărut la Editura Singur, Târgoviște, 2014, apoi autoarea a lecturat un fragment din carte, iar eu am prezentat cele două cărți apărute anul acesta, volumul de nuvele ”Nae boierul. Ploaia”, Editura Singur, Târgoviște, 2014 și romanul ”Fantasme”, Editura Mantaua lui Gogol, București, 2014.

Dăncuș a prezentat volumele apărute la Editura Singur în 2014, Revista Singur și proiectele culturale ale Grupului Media Singur. Cu mărinimie a lăsat cărțile la Dublin pentru a fi oferite câștigătorilor concursului de proză scurtă Peregrinări, ediția a Va, organizat de către Centrul de excelență în promovarea creativității românești ”Itaca” – Dublin. În final a cântat la chitară trei melodii folk, compoziții proprii, susținut frenetic de către Emanuel Pope și publicul din sală.

79

Viorel Ploeșteanu

Puteți vedea înregistrarea pe youtube, accesând Lansare de carte la Dublin 1-8.

Dăncușii au plecat, lăsând în Dublin o stare de bine, de încredere în viață și în oameni, dar și o licoare dătătoare de puteri supranaturale, renumita horincă de Maramureș, din care acum nu a mai rămas decât o frumoasă amintire.

80

Viorel Ploeșteanu

Ziduri

Omenirea se îndreaptă cu pași uriași, repezi și neîntrerupți către ceva. Încă nu ne dăm seama către ce, dar e tot mai clar că se îndreaptă. Nu, nicidecum în sensul că ar deveni mai dreaptă, după ce milenii întregi a dovedit că acțiunile ei au fost mai degrabă strâmbe, și nici mai morală, după ce a reușit să trimită acest termen în derizoriu, ci pur și simplu demonstrează că are capacitatea intelectuală și tehnologică de a ajunge neînchipuit de departe. Tot ce se întâmplă în ultimii ani arată că limitele au devenit extrem de relative.

Acest potențial însă, iar asta face parte din riscurile asumate, implică aruncarea peste bord a balastului, cum ar fi, să zicem, tradițiile, obiceiurile, în general moștenirea culturală de care, până mai ieri, toate popoarele erau mândre.

Pe lângă cele cinci simțuri, acceptate și dovedite ale omului, știm că mai există alte câteva simțuri extrasenzoriale, despre care se spune că unii oameni le au, iar alții nu, cum ar fi, de pildă, simțul umorului. Lipsa acestuia, coroborată cu dorința de a-l exprima, totuși, a dat noțiunea de umor englezesc. Pe de altă parte, acțiunea care aduce bucurie numai celui care o determină, a căpătat denumirea de umor negru.

Ceea ce voiam să spun, de fapt, este aceea că ființa umană este înzestrată cu mult mai multe simțuri decât cele demonstrate fizic, iar acestea sunt: simțul măsurii, al răspunderii, realității sau ridicolului, al dreptății, pericolului, simțul estetic, bunul simț și multe altele. Evident, unele dintre ele sunt mult diminuate sau chiar anulate de ceea ce a devenit omul.

Unele dintre aceste simțuri au devenit balastul care “trebuie” aruncat peste bord, pentru ca omenirea să se poată îndrepta către oriunde, către orice ne poate îndepărta de ceea ce suntem. Este posibil să fi realizat cât de răi am devenit și să încercăm fuga de 81

Viorel Ploeșteanu

răul făcut, chiar dacă sfărâmarea barierelor implică acțiunea altui rău, chiar mai mare. Mult mai lesne spunem că dărâmăm și vom construi, chiar dacă nu avem habar cum și cu ce, decât să consolidăm ceea ce deja există.

De dragul îndreptării către ceva, uităm ceea ce avem aici, lângă noi, în noi, și rămânem nimic. Un nimic care, chiar dacă ar fi subiect multiplu, cum spunea cineva, tot nimic înseamnă.

Mai grav este că, aceia care vor să cucerească depărtările, nu vor să lase în urmă decât anumite simțuri, nu și oameni, iar atunci încearcă să ne târască după ei, deși unii dintre noi nu vrem. După atâtea lupte milenare, duse în spiritul libertății de exprimare și de opinie a fiecărui individ, această așa-zisă democrație, mincinoasă până în măduva oaselor ei de sticlă, nu face altceva decât să ridice ziduri între oameni, iar oamenii înșiși le zugrăvesc în culori vesele și inventează uși automate care se deschid numai cu puterea gândului, numai că dau în alte încăperi, între alte ziduri, la fel de frumos colorate, dar ziduri.

82

Viorel Ploeșteanu

Steagul zdrențuit, cu lancea frântă

A apărut un volum de poezie de care nu știe decât poezia însăși. Editurile “en vogue” nu ar fi publicat nicicând acest volum, nu din considerente valorice sau de altă natură, ci numai pentru că autorul este un personaj atipic. Da, zic personaj, pentru că într-o lume atât de artificială faci cu greu diferența între ceea ce trăiești în mod firesc și ce după o partitură care nici măcar nu știi cum e scrisă.

Este vorba despre volumul “voinicul în piele de javră”, scris de Emanuel Pope și publicat la Editura Pim, Iași, 2015. Nu vă faceți griji! Acest volum nu va lua niciun premiu. De ce? V-am spus deja. Pentru că autorul este un atipic. Nu am să vorbesc despre volumul în sine, ci despre autor și veți vedea, citindu-l, că volumul este autorul însuși.

Emanuel Pope este un brăilean care, înainte de ’90, reprezenta o problemă pentru autoritățile urbei prin nonconformismul său. La sfârșitul lui ’89 a fost “acolo” în mod firesc, sperând, crezând că nebunia lui sufletească își află, în sfârșit, împlinirea. La începutul lui ’90 nu a mai fost. Lehamitea începea să pună stăpânire pe omul cu prea mare încredere în omenie.

Pasionat de literatură, aflat într-un anturaj din lumea culturală brăileană, desfășura în paralel activități comerciale, care, culmea, o perioadă i-au mers din plin. Au început să nu-i mai meargă atunci când, dacă nu făceai parte dintr-o gașcă politică, nu aveai nicio șansă de a rămâne în picioare, iar pentru că nu acceptase nici pe vremea comuniștilor să stea în genunchi, nu o putea face nici în vremurile mincinoasei democrații. Așa a ajuns în Anglia.

De aici a decis să continue lupta împotriva ticăloșilor și a ticăloșirii, nu prin jurnalism sau atacuri media, ci prin cultură.

83

Viorel Ploeșteanu

Cultura face spiritul liber și deschide orizonturi dincolo de nevoile materiale. Nu a atacat pe nimeni atunci când mârșăviile împotriva simbolurilor și valorilor culturale se țineau lanț, însă a scris și a promovat aceste valori. Idealul lui a fost acela de a se face un purtător de steag, un steag metaforic, reprezentat de cultură, care să poată fi oricând văzut de cei dezorientați și urmat, atunci când spiritul lor se revoltă. Sigur că acest steag a fost deseori scuipat și murdărit de cei cu inimi prea mici în trupuri altminteri normale, însă, pentru că a fost ținut mereu deasupra mulțimilor, a fost primenit de vânt și ploi. În ideea acestui steag a creat Proiectul Cititor de proză – Republica artelor, o platformă virtuală care acoperea toate domeniile culturale, incluzând revista Faleze de piatră și postul de radio Frecvența. Într-o lume care abundă în auto-intitulați promotori culturali, Emanuel Pope a stat întotdeauna în spatele imaginii Cititor de proză și chiar a sprijinit cultura. Și chiar a promovat-o. Puțină lume știe că a publicat din fonduri proprii, fără să fie un om bogat, 17 autori români, cărți care nu au fost vândute, ci oferite celor care au fost sub același steag. Lui însuși nu și-a publicat nici măcar o carte.

Mai important, poate, decât toate acestea este faptul că a pus steaguri și în mâinile altora, așa cum s-a întâmplat la Dublin și la Baia Mare, unde, cu sprijinul lui, s-au înființat Centre de excelență în promovarea creativității românești, Itaca la Dublin și Porțile Nordului la Baia Mare, care dețin reviste tipărite și canale de televiziune.

Totul s-a întâmplat pentru că Emanuel Pope a crezut întotdeauna în om, în omenie și în puterea acestei ființe de a crea lucruri frumoase, deși nu era orb la toate ticăloșiile care se petreceau în jurul lui, însă lupta lui aceasta era, să arate oamenilor frumosul, să arate binele, pentru ca oamenii să nu-și piardă speranța, să nu creadă că răul deja a învins. Cinci ani de zile Cititor de proză a fost lumea altfel a peisajului cultural românesc, pentru că aici nu au fost interese materiale, nu s-au 84

Viorel Ploeșteanu

vehiculat bani și nici partizanate pentru diverse grupări socialculturale. Totuși ceva a schimbat această stare de lucruri. De la un timp, mâinile lui Emanuel Pope au început să tremure pe lancea steagului și nu de slăbiciune. Și nici de frică. Poate că speranțele lui au fost prea mari, crezând că vor veni cât mai mulți sub acest steag, care nu era al lui, ci al lor. Că vor crede în acest steag. Un steag al cărui stegar era aproape un anonim, pentru că niciodată nu a spus: “Eu sunt cel care ține acest steag!” Poate că steagul ăsta a devenit tot mai greu de spălat, chiar dacă vântul și ploile erau aceleași. Poate că a fost slăbit chiar de cei ce stăteau lângă lance, dar prea puțin ridicau ochii spre steag și prea mult îi coborau către oamenii din jur. Poate că a obosit să tot croiască drumuri prin mizeria unor oameni. Prea multă. Prea mulți. Și atunci a început să scrie poeziile din ciclul “voinicului în piele de javră”. O poezie de atitudine socială și culturală. O poezie dură prin mesaj, extrem de actuală și scrisă în limbajul literar contemporan. O poezie care nu are scopul de a șoca și de a deschide discuții de mahala internautică, ci de a te pune pe gânduri, de a te opri câteva momente din goana zilnică și a încerca să înțelegi ce se petrece în jurul tău. Ce mai este normal în viața noastră și ce este fals.

Emanuel Pope a mutat steagul pe care atâta timp l-a ținut la vedere în acest volum de poezie și, chiar dacă e zdrențuit și cu lancea frântă, el nu mai poate fi doborât, numai că el acum va fi descoperit doar de căutătorii de comori. De cei care știu să vadă o comoară atunci când o descoperă.

A propos, nici acest volum de versuri nu ar fi existat fără insistențele și eforturile doamnei Maria Sava. Și vă spun vouă, cititorilor de poezie, nu căutați această carte, pentru că nu o veți găsi nici în librării și nici pe listele vreunei comisii de premiere!

85

Viorel Ploeșteanu

Smerenie sau trufie?

De mai bine de douăzeci și cinci de ani, de când se petrece acest fenomen în masă, exodul românesc a fost catalogat în fel și chip, de la lașitate la eroism, de la frică la spirit aventurier sau de la goana nebună după bani până la sclavie modernă. În mare parte, cele două categorii, cei rămași în țară și cei plecați “afară”, au ajuns să se desconsidere reciproc, acuzându-se că au sau n-au dreptul să se mai exprime în ceea ce înseamnă românismul. Cel mai mare rău este acela de a judeca lucrurile la grămadă, în linia globalizării mondiale, care tinde să pună stăpânire nu numai pe problemele economice și politice, ci și pe cele spirituale și sufletești. Uităm că nu toți cei care au plecat au făcut-o de foame, de frică sau împinși de aviditatea înavuțirii, la fel cum nu toți cei rămași au rămas de frică sau de lene.

Există și tendința în rândurile celor plecați de a se crede mai deștepți decât cei rămași, sau măcar de a fi devenit mai deștepți prin ceea ce au acumulat, trăind într-o societate mai “evoluată” și nu se pot abține de la a da lecții celor din țară, iar cei de-acolo, în mod firesc, reacționează numindu-i “expați, dezertori, transfugi, fără de țară etc.”

Astfel ajung la gândul care a determinat scrierea acestor rânduri. În ce măsură sunt acțiunile românilor care trăiesc în străinătate determinate de o reală simțire românească? Sigur că în comunitățile de români se petrec frecvent activități culturale, spectacole, expoziții, însă ceea ce se scrie în diaspora literară românească poate fi considerat ca făcând parte din cultura românească actuală? Este suficient să o considerăm așa numai pentru că e gândită și scrisă în limba română? Sigur că apartenența prin naștere la o nație nu ți-o poate lua nimeni și nu vorbesc aici despre ideea de a fi sau nu român, ci numai dacă rezultatul creației scriitorilor care nu mai trăiesc în România 86

Viorel Ploeșteanu

poate fi considerat ca reprezentând cultura română. Cultura unui popor se creează din interior, trăind, simțind și respirând viața unui teritoriu și al oamenilor ce-l populează. Scrierile despre acest popor, venite din afară, au, probabil, un capitol aparte în istoriografia culturii unui popor.

Să nu fiu înțeles greșit. Faptul că scriem românește și despre România, că urmărim ce se petrece în țară și cu țara, nu ne dă dreptul de a ne erija în reprezentanții pe alte teritorii ai poporului român. Într-o lume în care afirmarea cu convingere a unor principii e semn de putere, iar îndoiala și cumpănirea lucrurilor semn de slăbiciune, scriitorul nu mai are decât opțiunea inventării unor alte lumi.

Sigur că apele curg în România și fără cei plecați din țară, iarba crește și pomii înfloresc, dar oare nu-și face pe undeva loc și sentimentul de vinovăție pentru miile de case părăsite în satele pustii? Pentru obiceiurile lăsate să moară? Este adevărat, în egală măsură și de către cei rămași. Pentru cântecele uitate?

Pentru moștenirea strămoșilor lăsată de izbeliște…

Pardon, am uitat că într-o eră a globalizării, naționalismul pare cel puțin desuet!

Oare nu ezităm deloc atunci când vrem să vorbim despre țara noastră, în numele ei? Poate că ar fi timpul să ne întoarcem la România, măcar cu gândul și sufletul, smeriți, nu cu trufie, și să readucem România în sângele nostru. Să facem ceva pentru ea fără să cerem plata înainte, pentru că răsplata lucrului făcut din inimă vine în timp și pe nebăgatelea de seamă, nu la cerere.

87

Viorel Ploeșteanu

Mândria de a mă fi născut în Limba română

Când vorbim despre Ziua Limbii române, gândul ne duce în mod firesc la omul de cultură Corneliu Leu, care și-a dedicat ultimii ani ai vieții unui mare proiect cultural, acela de a strânge în jurul sărbătoririi limbii naționale autoritățile și instituțiile culturale din România, dar și toată suflarea din țară și străinătate care își justifică existența prin cultură.

Sigur că sărbătorile unei națiuni se justifică prin ceea ce marchează în istoria fiecărui popor, însă nu trebuie să așteptăm ziua de 1 decembrie pentru a ne afirma românismul și mândria de a aparține acestui popor unitar, cum nu trebuie să ne bucurăm de faptul că avem o limbă atât de bogată și frumoasă numai în ziua de 31 august. În fiecare zi a anului și cu fiecare cuvânt rostit trebuie să ne arătăm bucuria și respectul pentru elementul care ne reprezintă cel mai bine ca nație, ca popor, iar acesta este limba în care ne exprimăm sentimentele, dorințele, visurile și în care ne povestim istoria. Că este o datorie s-o păstrăm vie se înțelege, însă o luptă nefirească a devenit aceea de a te rușina în fața unor semeni ai tăi pentru faptul că vorbești corect gramatical limba în care te-ai născut și afirmi că ai datoria s-o vorbești corect. Tot mai mulți sunt între cei plecați din țară care pur și simplu batjocoresc limba din care provin și devin agresivi atunci când li se atrage atenția asupra acestui fapt. Ei motivează că și-au însușit o altă limbă și au “uitat-o” pe cea în care s-au născut, când, de fapt, ei nu au nicio limbă și încep să-și piardă identitatea.

Nu poți afirma cu mândrie că ești român și că aparții acestui mândru neam, atâta timp cât nu-i vorbești corect limba. În ciuda curentului impus al universalității, eu susțin ideea de particularitate, de unicitate a fiecărui popor și cred în păstrarea acestora prin promovarea tradițiilor și a limbii.

88

Viorel Ploeșteanu

Ilidia – paradisul copilăriei sau Dimitrie Grama, omul cu două suflete

Vara asta mi-a adus două cărți din Gibraltar, paradisul în care s-a stabilit autorul lor, Dimitrie Grama. Mă voi opri numai la una dintre ele, volumul de povestiri Ilidia, apărut în 2012, la editura Conta, însă nu o voi face cu acribia unui critic aplecat spre analiză literară, ci, mai degrabă, cu mulțumirea unui cititor pasionat, care și-a satisfăcut pe deplin setea de lectură.

Deși de profesie medic chirurg, se pare că Dimitrie Grama ascunde în ființa dumnealui două suflete, altminteri nu ar avea cum să reușească în două profesii, cea de chirurg și cea de scriitor, care fiecare în parte se poate înfăptui numai cu un suflet total dedicat.

Această dualitate s-a manifestat la Dimitrie Grama încă din anii tinereții, când a urmat Geologia la Cluj, iar apoi, stabilinduse în Suedia în urma unui concurs de atletism la care participa cu lotul național, să facă și facultatea de medicină, urmând o prodigioasă carieră de chirurg.

Smuls din pământul natal, a fost împins într-o lungă perioadă de căutări, începând cu Suedia, continuând cu Anglia și Arabia Saudită, pentru a-și găsi locul (în cele din urmă?) în Gibraltar.

Dimitrie Grama pare să trăiască o viață paralelă în interiorul său, care se petrece, inevitabil, în paradisul niciodată uitat al copilăriei sale, Ilidia. Aceasta este și tema volumului de povestiri, rememorări la vârsta deplinei maturități a întâmplărilor din copilărie. După cum veți vedea citind cartea, naratorul își însoțește permanent personajul principal de-a lungul întregii povești, martor protector și de încredere al întâmplărilor, creând permanent punți pe care atât eroii cât și 89

Viorel Ploeșteanu

cititorii trec dintr-o parte în alta, dintr-un timp în altul, dându-i o viață reală cărții.

Volumul este scris cu o puternică sensibilitate, care, însă, nu este țipătoare, ci se profilează ca o umbră a cuvintelor, desenând în imaginar povestea spusă de autor. Uneori aceste umbre au propriul lor joc, atrăgându-te într-un miraj din care cu greu mai deosebești povestea cărții de propria-ți poveste. Când dai peste o astfel de scriere, realizezi că autorul cărții e și scriitor, lucru nu tocmai la îndemână astăzi.

Deși povestirile se petrec în jurul lui Mitruț, un copil de 6-7 ani, cartea nu este deloc una pentru copii, deoarece tot ceea ce a trăit și simțit copilul Mitruț este exprimat de, hai să zicem, bătrânul, cu sens de înțelept, Dimitrie, iar observațiile situațiilor sunt din cele mai adânci, chiar dacă autorul nu forțează (sau poate că tocmai de aceea!) exprimarea.

Poate vor fi între cititori și dintre aceia care vor judeca scrierea din punct de vedere socio-politic și se vor grăbi să pună la îndoială întâmplările din viața unei familii de foști boieri, care, în vremea comuniștilor, sunt încă ajutați și respectați de fostele slugi țigani. Autorul însuși va avea un moment de cumpănă, descris în penultimul capitol, Revoluționar de profesie, un moment al întrebărilor, pe care îl va depăși tot într-o vacanță în ținutul mirific, încărcat de magie al Ilidiei.

Scrierea lui Dimitrie Grama se axează numai pe bucuria rememorării anilor copilăriei și pe legăturile adânci, care, iată, după trecerea atâtor ani, nu au putut fi nicicum rupte, și nu este pasional revendicativă, nici acuzatoare, chiar dacă în substrat lucrurile sunt cât se poate de clare, ceea ce îl situează pe o poziție corectă de scriitor pentru care creația în sine este mai importantă decât modul în care ar putea fi folosită ulterior. Asta poate fi numai treaba criticilor.

Ilidia este o carte puternică, pentru că fiecare dintre noi avem o proprie ilidie a copilăriei, la care, oricât de departe am fi răspândiți prin lume, ne întoarcem uneori pentru a ne lua putere.

90

Viorel Ploeșteanu

O putere de care, altminteri, nu am avea nevoie, dacă am continua să trăim în locurile unde ne-am născut.

Toate povestirile sunt frumoase, însă în Îmblânzirea, capitolul care tratează încercarea de a-l duce la grădiniță pe Mitruț, Dimitrie Grama surprinde extraordinar una dintre multele prăbușiri ale lumii copilăriei.

Unele dintre aceste fragmente le citisem anterior, separat, altele au fost publicate în revista Itaca, dar, la recitire, ca întreg, bucuria lecturii a fost aceeași, ba parcă și mai mare, ancorândumă mai puternic în lumea, nu închipuită, ci zugrăvită cu măiestrie de autor.

Capitolul de final, Pârâul secat, este marcat de un puternic simbol al neînstrăinării, în ciuda depărtării și a rupturii fizice. Se pare că primul aer tras în plămâni nu ne mai părăsește niciodată ființa, păstrând în sângele nostru legământul de sânge al strămoșilor și al pământului în care au crescut și ne-au crescut, pământ care pentru sute de generații a însemnat totul, mărturia și garanția identității noastre. Noi purtăm pe umeri o povară grea nemaiprețuind cum se cuvine această moștenire, dar poate că aerul ăla dintâi își va cere drepturile cândva...

Mulțumiri, Dimitrie Grama, pentru o carte care a săpat adânc într-un sânge dornic de înnoire!

91

Viorel Ploeșteanu

Civilizația hamsterilor

Oare ce își vor aminti copiii noștri din toată copilăria lor?

Majoritatea dintre ei își petrec timpul, în afara programului de școală, în fața computerului sau a televizorului. Probabil că își vor raporta copilăria la perioada Play Station 1, 2 sau 3, perioada hi5, facebook sau iPhone, iPad, pe când noi avem perioada ”Mihai Florescu” și cântatul la chitară, când strângeam în jurul nostru cele mai frumoase fete din cartier și cântam sub salcia din fața scării până când ne alunga domnul Barbu, vecinul de la parter: ”plecați, mă, de aici cu mandolina aia!” sau arunca măsa lui Buburuz, care nu era în grupul nostru, Buburuz, nu mă-sa, pungi cu apă, iar a doua zi el încasa câteva bătăi, în funcție de întâlnirile pe care le avea cu băieții din grup. Cu mine sigur se întâlnea, că eram vecini de palier. După ce eram astfel alungați din fața blocului, ne pierdeam în întunericul din parcul Institutului Politehnic, pustiu nopțile, unde puteam să zdrăngănim în voie la ”mandolină”, fără teama că am putea deranja pe cineva sau cineva pe noi. Multe bucurii am trăit în acest parc, de la jocurile de iarnă (săniuș, hochei pe gheața lacului artificial, oameni de zăpadă, cazemate și bătăi cu bulgări, fotbal pe zăpadă etc.), la cele de vară (fotbal, curse de cărucioare cu rulmenți pe valea dinspre pădurice, păduricea cu mirajul ei de liane, cartușe și gloanțe dezgropate din deal, de pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial, culesul florilor de soc, jocurile Frunza, V-ați ascunselea, Cartonașe sau plimbările în grup și apoi în perechi, când apăruseră primele idile etc.). Toate aceste jocuri ne umpleau copilăria de bucurii, pentru că întotdeauna apăreau evenimente noi și așteptam cu nerăbdare ziua următoare, nopțile părându-ni-se timp pierdut.

Copiii noștri au copilărie de plictis. Este o reacție la viața care devine tot mai artificială și te obligă să o trăiești impropriu, de 92

Viorel Ploeșteanu

parcă și tu ai fi un accesoriu al tehnologiei, up-gradat periodic, pentru a te integra noilor programe. Viața noastră e falsă și vina o purtăm numai noi, că acceptăm să o trăim ca într-un film de science fiction, așezați comod pe canapeaua apartamentului, în care credem că suntem protejați de factorii externi de risc, când de fapt suntem izolați, dându-ni-se impresia unei independențe iluzorii, cum au și hamsterii într-o cușcă super accesorizată.

Hai, pa, că mă duc să mă dau în roată!

93

Viorel Ploeșteanu

Labirintul de sticlă

Dacă am ști că, de mâine, soarele nu va mai răsări, cu ce neam umple întunericul restului vieții noastre? Ce anume ar contrabalansa lipsa aparentă a oricărui orizont, pentru că știm, omul are o adaptabilitate extraordinară? Are puterea de a găsi subrefugii în care să construiască lumi paralele, bazate pe reguli proprii, unde lipsurile și defectele personale ating nivelul de normalitate, dacă nu sunt cumva etaloane.

Uneori, lumea care ne înconjoară pare deja cuprinsă de întuneric, chiar dacă acest întuneric apare sub altă formă, și instinctiv fugim de el în mijlocul familiei, al unui cerc restrâns de prieteni cu aceleași preocupări sau scară de valori. Ori, pur și simplu, încercăm să creăm în literatură, pictură, muzică sau oricare alt domeniu artistic care poate aprinde stele pe cer.

Lumea a devenit un fel de târg de carte, în care oamenii sunt cărți cu coperțile viu colorate, dar pe care nimeni nu le deschide, iar unele au în interior file albe, și nu pentru că nu ar fi fost încă scrise.

S-a tot vorbit că anul 2000 va fi sfârșitul lumii. Vedem, desigur, că nu a fost așa, deoarece suntem aici și putem depune mărturie că încă trăim, însă este tot mai limpede că s-a petrecut, pe nesimțite, sfârșitul unei lumi care, treptat, este înlocuită de o alta în care nu mai avem repere. Sau nu le mai avem pe cele care au funcționat secole sau chiar mii de ani. Perspectiva universului infinit pe care îl poate dezvolta inteligența umană, nu este altceva decât imaginea iluzorie a libertății închise într-un labirint de sticlă. Dacă nu mai putem defini libertatea ca pe un principiu universal, care nu se aplică numai ființei umane, așa cum egoist ne-o atribuim, ci întregii lumi din care și noi facem parte, atunci putem afirma liniștiți că aducem orizontul tot mai aproape, în cele din urmă ajungând să creăm în jurul nostru lumi mici, ca 94

Viorel Ploeșteanu

fagurele de miere, în care suntem încerați de Madame Tussaud și arătăm atât de bine, de parcă am trăi.

95

Viorel Ploeșteanu

Români pentru România

Apariția unei noi reviste în peisajul luxuriant al culturii românești, în ciuda faptului că are mari șanse de a trece neobservată, trebuie privită cu încredere și admirație pentru truditorii săi și chiar cu rugi adresate divinității întru accesarea inspirațiunii și puterii de a discerne între texte (nu autori!), pentru a construi, cu greu și în timp, o identitate revistei, o identitate marcată de repere serioase, trasate cu mână sigură de fondatorii săi.

Drum bun și îndelungat, așadar, Revista Cetatea Băniei!

Dau curs invitației de a colabora la această revistă cu materiale care să aducă în atenția cititorilor evenimente culturale ale comunității de români stabiliți în Irlanda, o comunitate de aproximativ 40000 de români, între care sunt numeroși oameni pasionați de cultură și chiar creatori. În acest prim număr al revistei Cetatea Băniei vreau să prezint un eveniment care a avut loc la sfârșitul verii anului trecut, organizat de către Romanian Community of Ireland (Comunitatea românilor din Irlanda) în sprijinul unui festival din România, organizat la sfârșitul verii, încă din anul 2010, de către Peter Hurley, un irlandez stabilit de aproximativ 20 de ani în România. Este un om îndrăgostit de țara noastră, de tradițiile și obiceiurile ei, făcând din această pasiune un mod de viață care poate inspira pe mulți dintre noi.

Este lesne de observat cum acțiunile culturale ale românilor stabiliți în diferite țări ale lumii converg, fără excepție, către același punct de plecare: România. O bucurie în plus este când această conexiune se realizează, în cazul nostru, prin intermediul unui irlandez stabilit în România.

96

Viorel Ploeșteanu

Evenimentul despre care vorbesc s-a ținut într-un restaurant (cu specific italian) al unor români, situat în Kilmainham, în districtul 8 al Dublinului.

Cum spuneam, scopul a fost acela de a susține financiar festivalul “Drumul lung spre Cimitirul Vesel”, într-un an când Ministerul Culturii din România nu s-a mai implicat, iar mijlocul ales de către organizatori a fost vânzarea volumului (ediția în limba română sau engleză) “Drumul crucilor”, scris de același Peter Hurley în 2013 și apărut la Editura Martor. Prețul de vânzare a fost de minimum 15 euro.

Cartea descrie drumul parcurs, pe jos, de către autor de la Săpânța la București, în iarna anului 2012, și are valoare documentară, atât geografică, istorică, dar mai ales etnografică.

Acțiunea în sine a autorului este de admirat, însă trebuie să fie considerată un puternic semnal de alarmă în sprijinul păstrării a ceea ce încă mai avem autentic în adevăratul patrimoniu cultural românesc, satul și tradițiile populare.

Ideea pe care se sprijină acest demers este omenia, calitatea noastră cea mai de preț, pe care, de cele mai multe ori, o ascundem în spatele unui comportament impus și străin nouă.

Toată admirația pentru românul Peter Hurley, care să nu uite că e plecat de aici, de la noi, din Irlanda!

Să revin la evenimentul de la Dublin, organizat de către RCI (unde voluntariatul este cuvântul de ordine), iar vânzarea de carte a fost discretă, nefăcându-se caz de asta, deși fiecare dintre participanți a plecat cu cel puțin o carte. Bucuria de a fi împreună, între români, cu gândul acasă, unde un irlandez încearcă să țină viu focul care încă arde în sângele și-n spiritul tău, chiar dacă ești departe de țară, a făcut să avem o seară extraordinară, încununată de programul folk susținut de George și Rareș, la care, de altfel, au participat vocal toți cei prezenți.

97

Viorel Ploeșteanu

Poezia

Zice lumea că poezia nu mai e la modă. Vax! Lumea vorbește prostii. Ori, mai degrabă, nu știe ce vorbește. Poezia nu are cum să se treacă, pentru că poezia e-n toate.

Cui nu-i place muzica? Indiferent de gen, de la clasic la popular, trecând prin cel... ușor, creația muzicală este mai tot timpul însoțită de versuri, care transmit un mesaj, fie el de bucurie, tristețe sau un îndemn de a lua atitudine.

Aceasta este poezia. Nevoia de a exprima, în versuri, stări, sentimente, năzuințe, idealuri și tot ceea ce simte sufletul omului trăind.

Natura însăși este un poem. Pentru cei cu inimă simțitoare, un peisaj alpin, o zbuciumare de valuri, apusul sau răsăritul soarelui nu înseamnă altceva decât poezie. Nu toți oamenii pot exprima această poezie, însă majoritatea dintre ei o pot simți, de aceea poezia nu trebuie tot timpul înțeleasă, însă e obligatoriu să rezoneze, să placă aceluia care o citește.

Poezia a fost întotdeauna, și la fel este și acum, cea mai frumoasă, dar și cea mai săracă dintre suratele ei, artele. Este cenușăreasa artelor, pentru că dintre artele recunoscute (arhitectura, muzica, sculptura, pictura, teatrul, cinematografia, fotografia, iar de-a lungul timpului au fost și altele), care toate aduc bani creatorilor, artiștilor, poezia este cea mai dezinteresată, singurul mobil care o călăuzește pe tot parcursul creației fiind acela de a aduce bucurie sufletelor, atât al poetului, cât și al cititorului.

Iar dacă totuși se vinde, ca la evenimentul de față, o face tot în sprijinul unei idei nobile, fără gând de înavuțire, numai din dorința de a stimula binele și bucuria în oameni.

Cumpărați o carte și vă veți bucura sufletul, însă în același timp veți bucura și sufletele fraților basarabeni de peste Prut, 98

Viorel Ploeșteanu

care nu au altă dorință decât să fie recunoscuți drept ceea ce sunt, adică români, și să aibă acces la cultura română, pentru că identitatea nu și-au pierdut-o niciodată.

99

Viorel Ploeșteanu

Evenimentul cultural “Maluri de Prut”

Poporul român, așa cum spunea Gheorghe I. Brătianu, este un miracol al istoriei universale, și asta se vede atât de bine și astăzi când, cu alte mijloace, se încearcă aceeași perpetuă dezrădăcinare și ștergere a identității naționale, miza fiind, ca întotdeauna, resursele acestui pământ binecuvântat, care este România.

Chiar dacă au plecat să trăiască departe de țară, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, românii au inima și sufletul rămase tot în bătătura care i-a crescut.

Zic unii că suntem o națiune mult rămasă în urmă. Așa o fi, dacă privim lucrurile din punctul lor de vedere, însă acest așazis rămas în urmă se pare că este elementul care ne-a ținut milenii laolaltă. Da, unele națiuni se avântă și sunt luate de val în vârtejul evoluției, dar, curios, după ce ating vârfuri de neimaginat până la acel moment, vine căderea și deseori pieirea.

Sigur că nu despre mărirea și căderea imperiilor vreau să vă vorbesc, ci despre un eveniment desfășurat la Dublin, care reflectă în mare măsură simțirea și fapta românilor, oriunde s-ar găsi ei.

Moldova Vision – Comunitatea basarabenilor din Irlanda, a organizat un eveniment cultural, Maluri de Prut, în scopul de a păstra vii în memoria românilor tristele evenimente istorice când Basarabia și Bucovina au fost rupte din trupul României Mari, precum și susținerea financiară și morală a unor asociații din Republica Moldova, Asociația 2012 și Tinerii Moldovei, care luptă pentru reîntregirea țării.

Fiind invitați de către Serghei Petrovschi, președintele Moldova Vision, să participăm, ca parteneri culturali, la acest eveniment, putem spune obiectiv cum s-au petrecut lucrurile.

100

Viorel Ploeșteanu

Este interesant faptul că, la acest eveniment desfășurat la Dublin, atât de departe de țară, au participat români din diferite regiuni istorice. Basarabia a fost reprezentată de Serghei Petrovschi, care a deschis seara cu un discurs despre evenimentele petrecute la sfârșitul lui iunie 1940 și însemnătatea acțiunilor celor două asociații din Basarabia, precum și de muzicianul Anatol Bagrin, care, pe lângă melodiile patriotice interpretate, a prezentat și un moment mai puțin cunoscut, masacrul ostașilor români în Bătălia de la Țiganca, petrecut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când sute de soldați români au fost omorâți și îngropați într-o groapă comună.

Ulterior, acel loc a fost descoperit, iar o mare parte dintre soldați au fost identificați și acolo s-a făcut un cimitir și o biserică, în memoria acelor eroi.

Transilvania a fost reprezentată de interpreta de muzică populară Cristina Marinescu și de folkistul Rareș Mihai Nicula.

Muntenia și Oltenia au fost reprezentate de scriitorii Dorina Șișu și Viorel Ploeșteanu, care au susținut momente literarpoetice, Dorina Șișu fiind și prezentatoarea evenimentului.

Două momente extraordinare au fost susținute de către surorile Cucereanu, care au interpretat cu deosebit talent și simțire cântecul “Răsai”, din repertoriul soților Doina și Ion Aldea-Teodorovici, precum și de Adina, membră a Grupului Vocal Trăistuța, care a recitat poezia lui Grigore Vieru, “Scrisoare din Basarabia”.

Programul artistic a fost urmat de o tombolă cu numeroase premii, în urma căreia s-a strâns suma de 200 de euro.

Editura Singur din Târgoviște a oferit spre vânzare 25 de volume, iar banii obținuți au fost donați acestui eveniment.

De asemenea, numeroase persoane au dorit să contribuie financiar, astfel că suma totală care a plecat din Dublin către Basarabia a fost de 500 de euro. Acești bani vin în sprijinul celor două asociații din Basarabia, care organizează o vizită de trei zile în România pentru o sută de mii de copii basarabeni, precum și a voluntarilor care merg în toate satele Basarabiei pentru a le 101

Viorel Ploeșteanu

vorbi oamenilor care nu au acces la o reală informare despre ceea ce reprezintă limba română, identitatea națională și dorința de reunire, preconizată a fi realizată în 2018.

O după-amiază minunată, cu români de pe ambele maluri ale Prutului, cu inimile toate acasă, în România.

102

Viorel Ploeșteanu

Urmează un moment...

Acesta este un moment care, în memoria Universului, pentru o mână de oameni, va rămâne ca un moment al prieteniei, al iubirii, al prețuirii, al respectului și al binelui.

Viața are grijă de toate. Ne oferă toate motivele și oportunitățile, numai să știm să le selectăm din imensitatea deșertică, aridă, care le amestecă la un loc cu banalul, cu micul și nimicul. Personal, am ratat „la mustață” sau cu nonșalantă lejeritate puzderie de oportunități, dar câteva, poate cele mai importante, nu le-am ratat. Una dintre ele este localizată în timp, în timpul nostru imens, dar atât de mic al Universului, undeva prin anul 2010. Atunci am întâlnit în spațiul virtual un om. Om mare, mi-am zis după un timp. Un ciudat, mi s-a părut mai apoi.

Un nebun frumos, după vreun an. Apoi, când am înțeles că personajul, de roman adevărat, nu este numai un nume al virtualului, ci un om care se implică în viața reală a lumii culturale cu toată ființa și toate resursele financiare de care dispunea, am înțeles că este Omul meu, în sens diogenic, desigur.

Am mai vorbit despre el și cu alte ocazii și să-mi fie iertat că am făcut-o laudativ, însă altminteri nu se poate. Să mă ierte și el, pentru că nu-i plac laudele, dar trebuie să le accepte, pentru că, el le face, el le trage!

Acum însă, trebuie să vorbesc despre o carte. O carte de poezie, care nu e scrisă în dodii și nici pentru că anumite nopți de singurătate se cereau umplute cu ceva. Poetul acesta nu este niciodată singur. Este permanent interconectat cu lumea, cu bucuriile și suferințele ei. Bucurii care nu se văd în noianul de rele, el știe să le descopere și să le arate celorlalți. Suferințe care se văd, însă pe care auto-suspușii conducători se pricep cu atâta artă să le disimuleze între alte suferințe, el le extrage cu precizie 103

Viorel Ploeșteanu

de ceasornicar și le face poezie. Nu poezie de consum sau de pension, nici poezie de citit pe la serate literare, ci poezie dură, răscolitoare; poezie care te incită și te culpabilizează, pentru că nu faci mai mult cu viața ta pentru a împiedica ticăloșiile să se întâmple. Atitudinea poetului este una de revoltă, însă nu o revoltă mută, ci una participativă, incitantă și bine direcționată.

Rămâne ca și cititorul să-și asume acest mesaj și să-l împlinească.

Am primit manuscrisul acestui volum într-un moment-reper al vieții mele, cu dedicația autorului. Îl voi vinde cândva cu bani mulți, iar cu acei bani se vor face alte lucruri frumoase pentru oameni, pentru că acesta este spiritul în care l-am cunoscut pe omul despre care vă vorbesc și acesta este spiritul în care ne-a învățat și pe noi să fim.

Am publicat acest volum fără acordul direct al autorului, cu complicitatea editurii Singur, însă avem circumstanțe atenuante și sperăm că pedeapsa nu va fi de nesuportat.

Vă prezentăm, așadar, un volum de poezie în care este sufletul unui om care vorbește despre oameni, filetat în felii de vers subțire, să le simtă fiecare dintre noi, iar acest om este Emanuel Pope, cu volumul de poezie “suntem cameleoni”.

Felicitări!

104

Viorel Ploeșteanu

Prezentare Adrian Melicovici

Pe Adrian Melicovici, în carne și oase, l-am cunoscut abia ieri, însă pe scriitorul cu același nume îl știu de patru ani, de când se pregătea de marea aventură a vieții lui, și anume refacerea, într-o oarecare măsură, a drumului parcurs de Badea Cârțan cu mai bine de un secol în urmă, făcând legătura între civilizația daco-română și mărturia istorică a acesteia, păstrată peste timp, Columna lui Traian de la Roma.

Contemporanul nostru a pornit pe jos din Târgoviște, măsurând cu pasul o distanță de 2200 de kilometri, între 9 noiembrie și 12 decembrie 2012, expediție care s-a materializat în publicarea unui roman în anul următor, Pribeag pe drumul viselor, apărut și în limba italiană (Errante sul cammino del sogni), la Editura Bibliotheca din Târgoviște.

Tot în anul 2013 avea să se stabilească în Italia, la Miane, unde a devenit un apreciat membru al comunității.

Până acum, Adrian Melicovici a publicat cinci romane și un volum de versuri. A debutat în anul 2009 cu romanul Ecouri din Sodoma și Gomora (volum reeditat anul acesta la Editura Singur, ca parte a premiilor oferite de către Revista Itaca Dublin și Grup Media Singur), apoi au urmat romanul Noaptea destinelor, în anul 2010, volumul de versuri Colț de cer, în anul 2011, romanul Noaptea speranțelor, în anul 2012 și romanul Pribeag pe drumul viselor în anul 2013, toate acestea fiind publicate la Editura Bibliotheca din Târgoviște, pentru ca în anul 2015 să publice romanul Secretul Uriașului 160 la Editura Espressioni di Marca Aperta din Italia, motiv pentru care se află astăzi aici, fiind premiat de către Revista Itaca Dublin cu Distincția pentru Cartea Anului 2015 la secțiunea proză, juriul având de ales între cinci volume înscrise în concurs.

105

Viorel Ploeșteanu

Cei doi laureați de astăzi participă, alături de noi toți, la scrierea unei pagini de istorie a culturii române, pentru că de acum și până peste o sută de ani, Distincțiile revistei Itaca vor reprezenta etalonul scrierilor românești de peste hotare.

Iată că pentru scriitorul Adrian Melicovici, anul 2016 a fost unul bogat, cu multe satisfacții și împliniri profesionale. După ce a avut lansări de carte în nenumărate orașe din Italia, a fost invitat de comunități ale românilor din Bruxelles și Paris, unde și-a prezentat romanele „Pribeag pe drumul viselor” și „Secretul uriașului 160”, iar acum, tot datorită ultimului volum, este unul dintre invitații speciali ai acestui eveniment cultural din Dublin.

Despre volumul premiat am să reiau un fragment din cronica publicată în revista Itaca nr. 14: „În romanul “Secretul Uriașului 160”, Adrian Melicovici tratează un eveniment real, petrecut în urmă cu aproape un secol pe teritoriul României, prezentându-l romanțat, însă credibil, documentarea fiind exactă, surprinzând oameni și locuri din acea vreme, precum și reacții apărute în presă la momentul respectiv.

Este vorba despre o explozie petrolieră, care a afectat nu numai comunitatea din zona respectivă, ci și întreprinderea care se ocupa cu exploatarea țițeiului, implicând chiar guvernul României. Început în anul 1929 acest foc a ars neîntrerupt timp de doi ani și patru luni, fiind stins în cele din urmă cu ajutorul unui specialist în stingerea incendiilor petroliere, Miron Kinley, venit tocmai din America. În jurul acestei întâmplări, autorul creează povești de viață care captivează și țin spiritul treaz, curios să afle deznodământul evenimentului. Bineînțeles că moartea nu putea lipsi din cadrul acestei calamități, iar episodul descris de autor redând moartea lui Petrică, unul dintre personajele principale ale cărții, este bine simțit și exprimă fidel jalea despărțirii de un om apreciat în comunitate, jale sporită de faptul că fiica acestuia de numai șapte ani, Ana, rămânea orfană de ambii părinți.

Poate că începutul romanului nu este tocmai bine stăpânit, autorul părând ușor nesigur, cu limbajul prea artificial ori, mai 106

Viorel Ploeșteanu

degrabă jurnalistic, fapt care ține cititorul la oarecare distanță, însă pe măsură ce povestea avansează, scriitura devine tot mai clară, personajele devin credibile, în cele din urmă reușind să capete identitate.

Am putea spune că autorul evoluează odată cu povestea sa, împlinindu-se, în cele din urmă, lăsând pe final impresia că scriitorul Adrian Melicovici are mijloacele și puterea interioară de a crește cu fiecare carte și de a deveni un nume de luat în seamă în literatura română.

Focul care-l mistuie nu poate fi stins decât prin scris.”

107

Viorel Ploeșteanu

Frumoși mai sunt oamenii la Dublin!

Pe Ștefan Doru Dăncuș l-am cunoscut într-un început de vară, la pensiunea Pibuni din Galați, unde se organizase o tabără de creație cu lansare de volume colective. Era în 2010, ultima mea vară petrecută în România, înainte de a mă „face” irlandez. În tabăra aia, după mine, Dăncuș era cel mai mare scriitor, deși cel mai mult ne-a încântat cu cântatul la chitară și cu Gabriella lui, care nu i se mai dezlipea din ochi. Cele câteva zile au trecut ca clipa, însă, fără știrea noastră, un sâmbure al prieteniei fusese sădit și urma să dea rod. Sigur că internetul și site-urile literare au constituit un stimulent puternic, apoi volumele colective de proză și poezie, în care ne-a inclus și pe mine și pe Doria, urmate de cărțile pe care ni le-a publicat la Editura Singur, însă fructele s-au copt abia în toamna anului 2014.

Pe Emanuel Pope tot în 2010 l-am cunoscut și tot pe o platformă literară, Cititorul lui de proză, unde a fost, poate, cea mai frumoasă și sinceră viață culturală contemporană. Cu Emanuelu și cu Doria am făcut, în toamna lui 2012, Centrul de promovare Dublin, care, din anul următor, va căpăta și numele de Itaca, pentru că în data de 4 ianuarie 2013 aveam să-l cunoaștem de-adevăratelea pe „londonezul” nostru drag, care ne-a vizitat la Dublin și, în jurul mesei rotunde din sufragerie, aveam să punem bazele celei mai glorioase reviste de cultură a românilor din diaspora, Itaca.

A venit apoi acel septembrie al lui 2014 când, la Dublin desigur, ne-am întâlnit cu toții, eu Doria, Dăncuș cu Gabriella lui și Emanuel. Eu, Doria și Dăncuș ne lansam niște volume proaspăt apărute, iar Emanuel era amfitrionul evenimentului, în timp ce Gabriella reprezenta Editura Singur, care avea un stand de carte cu prezentare și vânzare.

108

Viorel Ploeșteanu

Au fost câteva zile în care pomul prieteniei noastre a căpătat măreție și strălucire.

După câteva luni, Dăncuș a avut probleme de sănătate și nu ne-am mai văzut decât cu Emanuel. A venit însă acest minunat iulie de 2016 și întâmplări fericite ne-au adus iarăși împreună.

Revista Itaca a acordat Distincțiile pentru Cartea anului 2015 diaspora, la proză și poezie, iar Editura Singur este partener al acestui proiect, împreună cu ei tipărind câte un nou volum fiecăruia dintre câștigători. La prima ediție s-au înscris în concurs 5 volume la proză și 12 la poezie, ceea ce nu a fost deloc rău.

Ei bine, ceremonia de înmânare a premiilor a avut loc la Dublin, iar evenimentul a fost împărțit în patru secvențe, fiecare dintre ele având însemnătatea ei. În prima parte au fost prezentați câștigătorii distincțiilor Itaca, Adrian Melicovici (Italia) la proză și Raul Sebastian Baz (Germania) la poezie. Li s-au înmânat trofeele, premiile și volumele tipărite la Editura Singur, iar toată lumea a fost mulțumită. Sper.

Apoi, Doria a făcut o prezentare a Editurii Singur și a scriitorului Ștefan Doru Dăncuș, precum și a celor 3 volume tipărite de el anul acesta, iar lumea a părut, din nou, mulțumită.

A urmat, așa cum l-am numit atunci, „un moment”. Unul special, în care am prezentat volumul de poezie al lui Emanuel Pope, „suntem cameleoni” pe care l-am publicat în complicitate cu Doria, Dăncuș și Gabriella lui, tot la Singur. Din nou toată lumea a fost mulțumită. Chiar și Emanuel.

O binemeritată pauză a fost asezonată cu prăjituri și cafea.

E.S. Manuela Breazu, ambasadorul României la Dublin, ne-a onorat cu prezența și cu un discurs care a atins sufletele celor prezenți, români și irlandezi, în egală măsură. A cincea secvență, că v-am spus doar că au fost patru, a reprezentat-o lansarea volumului bilingv de poezie irlandeză contemporană, „Blackjack”. Fuseseră anunțați că momentul lor începe la 6 p.m., iar la fără cinci nu era în sală decât unul. Ușori fiori reci îmi treceau pe șira spinării, deși majoritatea îmi confirmaseră 109

Viorel Ploeșteanu

prezența. M-am dus, totuși, spre recepția hotelului, să văd dacă nu sunt cumva acolo. Ce bucurie când i-am întâlnit pe culoar, venind în grup, fiecare cu o băutură în mână! Se întâlniseră la pub-ul din hotel și așteptaseră să se facă ora. Abia că se și cunoscuseră, deoarece fiecare venea din zone diferite ale Irlandei. Extraordinar popor, iar poeții îl reprezintă cel mai bine!

Din cei 20 de poeți incluși, 15 au fost prezenți la acest eveniment, și fiecare dintre ei a avut măcar un cuvânt frumos de spus.

Daniela Jurj, vice-președinte al organizației Romanian Community of Ireland, partener al nostru la acest eveniment, a prezentat fiecare poet în parte și le-a înmânat câte două exemplare din volumul Blackjack și o revistă Singur, în care toți cei 20 de poeți au fost incluși cu câte o poezie. Pe lângă engleza impecabilă, Daniela a dat dovadă de un rafinat simț al umorului, făcând deliciul audienței.

Un al șaselea moment a fost cel al interpretei de muzică populară Cristina Marinescu Țărean, care a încântat nu numai prin costumul popular din zona Sibiului, ci și prin talentul muzical, pe care noi l-am remarcat și promovat cu mult timp în urmă.

Aș putea spune că a mai existat un moment, al șaptelea, cel al horincii. Gabriella Țiplea lu’ Dăncușu a adus de pe meleaguri maramureșene licoarea făcătoare de minuni, pe care cu bunăvoință a servit-o celor prezenți, irlandezii îndrăgostindu-se total de horincă și de poporul român.

Abia de-acum toată lumea a fost mulțumită. Înainte și după toate acestea, a existat însă o bucurie neoficială și imposibil de cuantificat, care ne-a umplut sufletele de energie pentru cel puțin încă un an. Casa noastră nu a mai cunoscut nicicând o asemenea stare de exuberanță, voioșie și optimism, iar balconul a fost scena principală a tuturor acestor întâmplări, toți, în afară de mine, fiind fumători.

Exuberanța, deloc reținută, a lui Emanuel fiind receptată de tot blocul, n-a fost urmată de niciun reproș, atât de molipsitor 110

Viorel Ploeșteanu

fiind optimismul lui. S-a entuziasmat la fiecare idee născută în acele împrejurări și, cel puțin pentru o clipă, a considerat-o glorioasă. Așa a luat naștere și Partitul Unic al Siamezilor, uniți prin pronie cerească, de orientare a sensului giratoriu, cu platforma program declarată de bătut pasul pe loc, sloganul fiind „Noi nu înaintăm, noi facem o țară mai bună!” și motto-ul „Cap sau Pajură?”. Rând pe rând au fost introduși și apoi excluși, fără să ne intereseze părerea lor, alde Liiceanu, Patapievici, Pleșu, Goma și Hagi, în cele din urmă hotărându-se că nu avem nevoie de nimeni pentru a bate pasul pe loc, doar-doar va răsări busuioc!

Ne mai tempera Gabriella cu tensiometrul ei, care arăta numai enormități, și ne tăia subit sarea, alcoolul, grăsimile, nu însă și cheful, pentru că Partidul nu se lăsa intimidat.

Dăncușu, fiind el reținut din motive bine întemeiate de la alcool, se îmbăta din nesecatul izvor al cuvintelor și ne încânta cu veselia totală și râsul hâtru de cunoscător al tuturor sensurilor știute, neștiute și giratorii, împărtășindu-se din această cunoaștere până și vulpoiul, care nu s-a dezlipit de sub balconul nostru.

Trecute sunt acum acele zile, însă ecourile bucuriei încă se mai lovesc de pereții apartamentului nostru, iar în Irlanda se știe acum cât de frumoși sunt oamenii la Dublin, de oriunde ar veni ei.

111

Viorel Ploeșteanu

Limba română – ultimul bastion

Fiecare popor, fiecare națiune, se identifică între celelalte popoare prin câteva elemente esențiale, acestea fiind limba, portul și obiceiurile. Din nefericire, portul național tinde să fie considerat tot mai mult o extravaganță, uitându-se faptul că strămoșii noștri l-au dus cu ei prin istorie, ca pe o mărturie, odată cu el transmițând urmașilor, prin simbolurile cusute pe haine, credința și istoria neamului.

Nici obiceiurile nu se mai țin, exceptând marile sărbători, însă de cele mai multe ori fiind despuiate tocmai de însemnătatea lor spirituală și a legăturii cu natura, cu pământul.

Am putea spune că ne-a mai rămas limba, iar acest lucru este cel mai sfânt dar al unui popor, reprezentându-l întocmai, chiar dacă de-a lungul istoriei a suferit transformări și influențe în contactul cu alte popoare. Fondul de bază al limbii române a rămas același la populația trăitoare pe teritoriul actualei Românii, indiferent de regiune, ca și la populațiile care au migrat cu sute de ani în urmă sau care trăiesc acum pe teritoriul altor țări, așa cum sunt armânii, megleno-românii, istro-românii sau comunitățile din Ukraina, Serbia sau Bulgaria.

Neologismele este firesc să apară tot timpul într-o lume extrem de evoluată tehnologic, aflată într-o continuuă și rapidă schimbare, însă fondul de bază este același și face parte din ființa noastră, ca români. Nu te poți descurca într-o conversație folosind numai neologisme sau cuvinte împrumutate din alte limbi. Te-ai depersonaliza. Nu ai mai reprezenta nimic. Într-o perioadă istorică în care se pune tot mai mult accentul pe universalitate și nivelare legislativă, se pare că limba rămâne singurul argument de păstrat pentru a ne putea identifica și exprima ca popor.

112

Viorel Ploeșteanu

Ziua Limbii Române este în fiecare zi și trebuie sărbătorită prin grija cu care o exprimăm, cu respectul cuvenit normelor gramaticale și cu mândria de a o purta și transmite mai departe copiilor noștri, cu atât mai mult noi, cei care trăim în țări străine.

Când vorbim despre această sărbătoare, nu putem să nu-l pomenim pe scriitorul Corneliu Leu, cel care prin strădaniile sale, timp de opt ani de zile, a reușit să determine, în cele din urmă, autoritățile române să stabilească prin lege data de 31 august ca fiind Ziua Națională a Limbii Române.

Să vorbești corect limba română nu este un moft, așa cum încearcă unii să sugereze pe rețelele de socializare. Nu pretinde nimeni să folosești un limbaj poetic sau elevat, însă celor care fac dezacorduri de gen sau nu știu să folosească o cratimă, ar cam trebui să le fie rușine. Totuși, niciodată nu este târziu să ne corectăm și să învățăm ceea ce nu știm.

La mulți ani, așadar, tuturor celor care vorbesc limba română și simt că aceasta îi reprezintă!

113

Viorel Ploeșteanu

USR-ul artizanal

Orice breaslă a unei societăți are vârfurile ei. Reprezentanți aleși dintre cei mai pricepuți meșteșugari și, nu în ultimul rând, oameni cu o moralitate aleasă, care au dat dovadă de onestitate în sprijinirea celorlalți membri ai breslei. Este firesc ca fiecare să-și dorească să fie cât mai bun în meseria lui, pentru a fi recunoscut de către confrați și chiar, la un moment dat, să fie ales între reprezentanții breslei.

Este trist astăzi că mulți dintre scriitori nu își doresc să facă parte din Uniunea Scriitorilor din România (poate că s-ar cuveni, ținând cont de amploarea acestui fenomen de emigrare în masă, ca numele să fie Uniunea Scriitorilor Români). Este trist că înscrierea în această uniune nu se face strict pe meritul creației aplicantului, dar și mai trist este faptul că, dintre cei aleși să reprezinte breasla, mulți nu întrunesc două dintre condițiile de căpătâi pentru a fi acolo. Priceperea în meseria lor nu o judecăm și, de altfel, nici nu o punem la îndoială, însă moralitatea și sprijinirea celorlalți membri ai breslei reprezintă argumentele contestării multora dintre aceștia.

S-a ajuns la dispute aprige, atât în reviste cât și la tribunal, ceea ce face ca încrederea în această instituție să scadă și mai mult, până la indiferență chiar. Și fundamentul acestor dispute nu constă în dezbaterea unor idei sau concepte literare. Nici în susținerea sau contestarea unor scrieri.

Pe undeva este și de înțeles, atâta timp cât mulți dintre criticii literari, redactorii de carte și de revistă au devenit simpli simbriași pe o piață și-așa slabă, în care locurile sunt extrem de limitate.

Poate că ar fi mai potrivit să se renunțe la sporul acela acordat la pensie și astfel s-ar mai selecta pretendenții, dar, mai ales, cu acei bani s-ar susține real scriitorii încă activi, contemporani, 114

Viorel Ploeșteanu

prin vânzare de carte în librării proprii, unde comisioanele să fie aproape de zero; prin concursuri și promovări reale și poate prin susținerea financiară a unor critici care să nu răsfoiască mai întâi cartea, atunci când o primesc, să vadă ce cade dintre filele ei.

Nu stimulezi cu nimic literatura acordând niște bani la pensie, când mulți dintre scriitori și-au isprăvit izvorul creației. Fă cu banii aceia ceva acum, când vânzările de carte sunt la pământ!

Fă o selecție clară între literatură și tonele de maculatură, pentru a ajuta cititorul să discearnă și să aibă curaj să cumpere cărți, știind că nu dă banii pe literatură artizanală!

Dincolo de toate aceste neajunsuri, faceți ceva, doamnelor și domnilor, să redați identitate USR-ului! Lăsați-ne să avem la ce spera, scriindu-ne cărțile, că poate vom fi la un moment dat atât de buni încât să merităm includerea în această uniune! Însă, înainte de toate, redați-i prestigiul! În final, noi, ăștia de-afară, avem voie să ne dăm cu părerea despre ce se întâmplă cu USR-ul sau ne sfătuiți să ne vedem de treaba noastră?

115

Viorel Ploeșteanu

Cuprins Instinctul gândit .............................................................................. 1 Primele impresii ale debutului literar ........................................... 4 Așteptare ......................................................................................... 4 Zăpezile integrării .......................................................................... 4

116

Viorel Ploeșteanu

117