Monografia comunei Pomezeu

Ocupaţiile locuitorilor Din moşi-strămoşi, oamenii satelor înşirate de-a lungul râului Vida, unele cu uliţe ce urcă spre coama dealurilor, amintind de „crângurile” aşezărilor de tip răsfirat (Coşdeni, Vălani şi Câmpani), şi-au asigurat cele necesare traiului de zi cu zi, ocupându-se în principal de cultivarea pământului şi creşterea animalelor. Pomicultura, mai ales, şi viticultura au completat resursele de hrană sau băutură de peste an. Se pot adăuga la acestea vânătoarea şi pescuitul, albinăritul, pădurăritul, vărăritul şi unele meşteşuguri vitale pentru satele tradiţionale, cu o economie închisă, pe care le considerăm însă secundare.

Vechimea agriculturii în teritoriile locuite de români, în cazul nostru şi în Bihor, este considerabilă. Săpăturile arheologice au scos la iveală vestigii legate de cultivarea pământului încă din epoca neolitică (6000–2500 î.C.), epoca bronzului şi fierului (2500 î.C.–0): unelte agricole de piatră, os, aramă şi fier, chiupuri (vase mari de ceramică) utilizate pentru depozitarea cerealelor, între care boabe de grâu carbonizate.

De-a lungul timpului, locuitorii satelor comunei Pomezeu au „brăzdat brazdă neagră şi au revărsat (însămânţat) grâu roşu”, cum aflăm din oraţia colindătorilor de Crăciun, numită aici „sclujitul colacului”, dar şi orz, ovăz, secară sau cânepă. Porumbul, care va înlocui meiul, şi floarea-soarelui se introduc în cultură mai târziu, atestate fiind doar pe la începutul secolului al XVIII-lea, ceea ce nu înseamnă că nu s-au cultivat încă din secolul precedent.

La începutul secolului al XIX-lea, consemnăm culturi de cartofi, trifoi şi lucernă. Pentru hrana oamenilor şi animalelor se mai cultivau, sigur nu în aceeaşi măsură ca astăzi, nu puţine alte plante şi legume. Între agricultura tradiţională practicată în arealul comunei şi creşterea animalelor a existat o dependenţă reciprocă, având în vedere fertilitatea scăzută a pământului. Se creşteau boi, vaci, cai, porci, oi, capre şi păsări. Animalele mari, pe lângă folosirea lor la diverse munci agricole, produceau gunoiul necesar fertilizării, fără de care gospodarul risca să-şi diminueze drastic recolta. Chiar dacă sistemul bienal de exploatare a pământului „în două câmpuri”, adică „hatul” care se cultiva într-un an era lăsat să se odihnească în anul următor, şi mai târziu sistemul trienal, cu repetarea aceleiaşi culturi la trei ani, au dat unele rezultate, tot gunoiul de grajd rămânea soluţia pentru creşterea productivităţii.

Până la apariţia tehnicilor moderne, semănatul păioaselor şi al plantelor furajere se făcea cu mâna, prin azvârlirea seminţelor dintr-un sac legat după gât cu sfoară. Porumbul furajer se semăna tot cu mâna, cel care era destinat producţiei de boabe se punea în cuiburi făcute cu sapa, iar pe suprafeţe mai mari în răzoare făcute cu plugul, aşa cum se seamănă în zilele noastre cartofii. Alături de boabele de porumb se puneau şi seminţe de fasole, iar din 146