Sven Hassel - Legiunea blestematilor (1953)

Mă chinuia setea în asemenea hal încât vorbăria neîntreruptă a lui Porta îmi era din ce în ce mai greu de suportat.

— Ia mai ţine-ţi clanţa! Te gândeşti cum să le pui fustele-n cap spanioloaicelor când tu eşti pe cale să crăpi de foame şi de sete!

— Să crăp! Ai înnebunit? Crezi cumva că Forţele Aeriene Regale Italiene ne-au făcut cadou bărcuţa asta superbă ca noi să crăpăm în ea? Ar fi o insultă adusă regelui Italiei. Şi, pentru că tot veni vorba, oare la curtea capetelor încoronate latrinele or fi pluşate şi din aur? Îşi lăsă pantalonii în vine şi se aşeză cu fundul peste marginea ambarcaţiunii. Din când în când câte un val îi biciuia posteriorul.

— Uiii! mă gâdilă, la naiba! In schimb e foarte higienic. Ar trebui să încerci şi tu. E chiar mai plăcut decât la curtea regelui Italiei...

— Porta, nu mai ai haz.

Vitalitatea lui mă uluia şi mă obosea, pentru mine era la fel ca un zid alb în soarele după-amiezii. Dar de fiecare dată când simţeam că voi sări să-l strâng de gât, ochii săi mă opreau brusc. Îmi spuneau că, în ciuda felului său de a fi batjocoritor, ne aflam şi unul şi celălalt în aceeaşi stare.

Apoi până şi aceasta sfârşi prin a mă scoate din sărite şi sunt sigur că dacă n-am fi zărit un vas la orizont, chiar înainte de a se lăsa întunericul, aş fi fost în stare să-l sugrum. Ne-am putut semnala însă prezenţa cu ajutorul rachetelor noastre de semnalizare şi, în mai puţin de o oră, ne lepădăm păcura ce ne năclăia părul sub un duş fierbinte, la bordul distrugătorului italian.

După aceea am fost băgaţi în paturi uscate, călduroase, ne-a fost servit un munte de spaghete stropite cu vin roşu şi am fost lăsaţi să dormim buştean. În ziua următoare am aflat de la marinari că mare parte dintre naufragiaţi fuseseră salvaţi şi regrupaţi la Neapole, unde urma să fim debarcaţi şi noi. Ne-a vizitat medicul de bord, care ne întrebă cum ne simţim, ne privi cu atenţie şi plecă aşa cum venise. În timp ce stam de vorbă ne-am amintit de camarazii noştri şi Porta oftă cu tristeţe: — Va fi o treabă tare neplăcută să-i scriem soţiei Bătrânului, pe când eram în permisie am fost să-i văd şi ne-am învoit cu toţii să ne revedem peste şase luni, până atunci războiul fiind terminat şi revoluţia consumată. La naiba, să sperăm că Clubul Regal Al Piraţilor-Macaronari l-a pescuit şi pe el şi acum se află în vreun birt din Neapole pătându-şi reputaţia într-un anturaj deocheat... Dar ce bat eu câmpii? Bineînţeles că l-au pescuit pe Bătrân! Ce s-ar face Rommel fără el, în Africa de Nord? Nu s-ar descurca niciodată fără Bătrânul, chiar avându-ne pe noi consilieri...

Nici n-am ajuns bine la Neapole că am şi stârnit un tărăboi cumplit.

— Ce maior, care maior? Puţin ne pasă nouă! Nu ţine milităria cu noi, până nu ştim ce-i cu Bătrânul! Credeţi că pentru propria noastră plăcere ne-am lăsat torpilaţi şi zile în şir ne-au făcut ochi dulci rechinii Mediteranei?

Bătrânul e prietenul nostru şi cât timp nu ştim dacă-i viu ori mort, pentru noi maior sau colonel e la fel. N-aveţi decât să ne împuşcaţi, să ne băgaţi la pârnaie, ne doare-n cot!

Nu eram în stare să prezentăm lucrurile ceva mai moderat, ne lipseau câteva doage... Venise reacţia. Nu puteam suporta mai mult. Spre norocul nostru şi-au dat seama în ce ape ne scăldam iar maiorul se nimeri a fi un tip cumsecade. Relaţiile noastre se mai îmbunătăţiră, mai ales după ce ne spuse că Bătrânul se aflase în celălalt transport de trupe şi trecuse el însuşi cam