Articole Iulius Caesar

Numărul 101 / 2009 (305)

Tema pentru data viitoare: jocurile puterii Articol apărut luni, 10 ianuarie 2011, în secţiunea Arte & media . Zero comentarii AUTOR: CRISTINA RUSIECKI CUVINTE CHEIE: ALEXANDER HAUSVATER, RAZVAN MAZILU, TEATRUL NATIONAL TIMISOARA, „JULIUS CAESAR“

Aşa cum ne-a obişnuit de mai mulţi ani, Teatrul Naţional Timişoara a pregătit un nou spectacol-eveniment: „Iulius Caesar“, în regia lui Alexander Hausvater, o actualizare a celebrului text shakespearean pe care regizorul îl foloseşte ca pretext pentru teatru politic.

Montarea imaginată de el se petrece într-un bunker, un think-tank, unde un Profesor, expert al teoriilor politice, îi învaţă pe studenţii săi mecanismele puterii, punându-i să le experimenteze practic prin „Julius Caesar“.

Printr-un abundent extratext, regizorul face din gloata, recte poporul roman, masa de manevră uşor de manipulat de către actorii politici ai vremii. Dacă există un fir, acela al înlănţuirii faptelor din povestea shakespeareană, acesta se vede fragmentat, prin flash-uri şi porţiuni de acţiune rămase în amintirea sau conştiinţa Profesorului. Alexander Hausvater foloseşte lumina ca pe un element subtil, dar esenţial în conturarea realităţilor de pe scenă care urmăresc desfăşurarea gândirii politice a Profesorului: Alexander Hausvater: „Lumina este o parte a revelaţiei spectacolului. Lumina nu apare în spaţiu, ci odată cu personajele în direcţia producţiei şi a stilului montării. Tot spectacolul e gândit ca o fragmentare turbulentă. O lumină o invadează pe cealaltă pentru ca publicul să treacă rapid, în diferite ritmuri, peste defilarea de imagini şi de instantanee. Scenele le-am văzut ca şi cum ai fi pe un coridor, unde la stânga şi la dreapta ai uşi diferite. Deschizi o uşă şi în faţa ta e o scenă care a început înainte. Închizi uşa şi ea continuă. Nu e dezvoltarea shakespeareană tipică, cu o scenă care are început şi sfârşit. Nu, sunt secvenţe care se acumulează în capul unui om. Când noi ne amintim de anumite lucruri din trecut nu ne interesează desfăşurarea lor punct cu punct: cum am dat bună-ziua, ce am spus în fiecare moment… Ne amintim numai anumite secvenţe: ce ni s-au spus, cum am fost insultaţi sau complimentaţi… Adică un singur moment dintr-o întâlnire de patruzeci de minute în care o groază de lucruri sunt secundare. Important e ce a supravieţuit timpului, ce ne amintim. În spectacol e un zig-zag, un bombardament care poate fi periculos şi care reuşeşte numai dacă povestea e înţeleasă prin prisma rupturilor asumate. Povestea continuă chiar dacă maniera în care se povesteşte e diferită de la un moment la altul. Poţi să spui o poveste ca la copii sau cântând, sau dansând, sau dând telegrame sugestive, ca la psiholog. Important e de ce se povesteşte tocmai în acel fel“.

L-am întrebat pe regizor din ce cauză se povesteşte când într-o manieră, când în alta, dar niciodată în cea clasică: Alexander Hausvater: „E vorba de acumularea în capul unui individ, Profesorul. Tot ce vedem pe scenă se întâmplă în capul lui. Şi individul nu este povestitor, nu e narator, nu e Timpul din „Povestea de iarnă“. Când îi apar idei, câteodată ele trec fără să le explice. De exemplu, la un moment dat vin patru indivizi, fiecare cu câte o valiză, unii cu bani, unii cu armament. Dar nu-ţi dai seama de ce şi cine şi cum. Câteodată e foarte important ca într-un spectacol să existe contradicţii. La un moment dat avem un cal şi un sunet, clic-clac-clic-clac-clic-clac, pentru ca imaginea shakespeareană a calului era foarte importantă. Cassius îi dă lui Trebonius calul lui ca să se ducă spre duşman. Calul poate intra în contradicţie cu modernismul restului. Pentru mine

contradicţia devine adevărul artistic. Noi ne contrazicem, dar nu în acelaşi moment. Tu îmi spui mie un lucru, altuia, în altă situatie, îi spui inversul. Dar într-o piesă lucrurile acestea trebuie să se întâmple aproape în acelaşi timp. Într-o dimineaţă, în timp ce Portia moare de îngrijorare pentru ce se întâmplă cu Brutus, el se uită la ceas, pentru că trebuie să plece la Senat să-l omoare pe Caesar. Brutus o iubeşte pe Portia, dar oamenii au agende interioare diferite“.

Surprinzător, în rolul Profesorului imobilizat în cărucior, cel ce declanşează experimental toate jocurile politice, master al desfăşurării în buclă a mecanismelor de putere, îl descoperim pe coregraful Răzvan Mazilu, care emite şi accentuează teoriile politice etern valabile în orice tip de societate. L-am întrebat pe Răzvan Mazilu cum a făcut trecerea de la dansator la actor (deloc rău, semn ca atâţia ani petrecuţi în Teatrul Odeon şi-au pus amprenta şi asupra experienţei lui actoriceşti), care are de spus pe scenă părţi substanţiale de text. Nu vă speriaţi, publicul care îl iubeşte pe Răzvan Mazilu pentru eleganţa mişcării şi pentru performanţa coregrafică nu va fi frustrat. Profesorul său infirm are un dublu în persoana unui Caluşar sau dansator care compensează toate fantasmele motrice ale gânditorului imobilizat.

C.R.: Îţi consideri personajul ca pe un master al răului din lume?

Răzvan Mazilu: Nicidecum. El e un master a ceea ce trebuie să se întâmple. Conţine în el şi celălalt personaj, al Caluşarului, al dansatorului care se exprimă doar prin mişcare, gest şi dans.

Interesant este balansul între aceşti doi poli, cel care stă nemişcat, împietrit aproape în scaunul cu rotile, Profesorul care posedă Verbul, şi celălalt personaj, mut, complet metafizic. Asta mi se pare provocarea pe care am acceptat-o. Profesorul conţine în el binele şi răul în egală măsură, genunea şi lumina, alături de multe paradoxuri care există lângă noi sau în istorie, ce revin mereu şi mereu.

C.R.: Dar tu, dansatorul Răzvan Mazilu, cum te simţi „să posezi Verbul“ într-un spectacol?

Răzvan Mazilu: Nu sunt chiar la prima încercare de genul acesta, dar e primul meu rol substanţial. Am multe replici. La început mi s-a părut straniu, ca şi când aş învăţa o limbă complet necunoscută prin care trebuie să comunic lucruri oamenilor, dar mi-am asumat şi încerc să dau fiecarei replici sensul dorit de regizor şi, în acelaşi timp, sensul pe care l-am înţeles eu. În spectacolul acesta, eu sunt foarte rar în relaţie cu alte personaje. Există multe momente în care trag concluzii, în care îi învăţ pe alţii, demonstrez ceva spectatorilor, mă adresez direct lumii. Şi asta mi se pare mai dificil decât dacă aş juca în relaţie cu un partener. Aşa cum a dansa de unul singur, solistic, e mult mai greu decât să dansezi cu un partener scenic, într-un duet. Într-o relaţie te sprijini pe celălalt, el te potenţează, îl ajuţi, construiţi împreună. Când concepi o coregrafie în doi, mişcarea se înlănţuie altfel. Pentru un singur om e mult mai greu să naşti mişcare ca să se exprime el pe sine.

Ca actualizarea lui Alexander Hausvater uzează de toate mijloacele în care se face propagandă politică de azi o demonstrează transplantarea celebrelor discursuri din „Julius Caesar“- mostre clasice de oratorie -, în studioul TV, întrerupte, după toate regulile genului, de publicitate. La ce?

Nici mai mult, nici mai puţin decât la mâncare pentru câini.

Actorul Ion Rizea îşi vede personajul, pe Brutus, ca pe un intelectual idealist în cazul căruia greşelile politice se exlică prin faptul că încearcă să plieze lumea sa mentală, aceea a valorilor nobile, peste cea reală. Indiscutabil, ele vor intra în coliziune. L-am întrebat dacă personajul său moare împăcat: Ion Rizea: Da, pentru că ceea ce a putut el şi ceea ce consideră ca putea să facă a făcut. A greşit clar, nu l-a ascultat pe Cassius care era de profesie militar. Ar fi avut toate şansele să câştige acel război civil care s-a terminat aşa. Sau poate nici n-ar fi ajuns acolo dacă ar fi acceptat că Antonius poate fi asasinat sau jertfit. Dar el, în idealismul lui, nu vrea să se transforme într-un al doilea dictator, nu vrea vărsare de sânge. A ajuns leader politic pentru că era o figură marcantă,

dar nu era chemarea lui. Cum se vede şi în zilele noastre: mulţi intelectuali ajung leaderi politici şi clachează. După Revoluţie, oameni ca Manolescu care au intrat în politică, au stat câţiva ani şi au plecat. Nu e de ei. Avem exemple clare. Lumea reală e mult mai dură decât lumea ideală pe care şi-o imaginează intelectualii sau artiştii. E un adevăr general-valabil, nu numai pentru România.

C.R.: De ce aceste celebre discursuri din Shakespeare se produc la TV şi, mai mult, sunt şi întrerupte de publicitate?

Ion Rizea: Aici a fost concepţia regizorală care a vrut să aducem în zilele noastre modul de dicurs şi de spectacol politic care, cum vedem foarte clar, indiferent de ţara unde se produce, se dă la TV. Nu mai există marile adunări de zeci de mii de oameni, cum erau pe vremuri.

Televiziunea e mijlocul de propagandă modern, care funcţionează de minune. De-aia îl şi folosim în spectacol.

C.R.: Nu e indecent totuşi ca lumea să-şi etaleze tot ce crede şi ce simte în văzul întregii lumi?

Ion Rizea: Ba da, dar atâta vreme cât au spectatori, înseamnă că un astfel de spectacol indecent e dorit.

http://revistacultura.ro/nou/2010/12/tema-pentru-data-viitoare-jocurile-puterii/

de: Cristina Rusiecki

NR. 99

22 Decembrie, 2010

Cercurile istoriei Un bunker tapetat cu tablă, construit de scenografa Judit Dobre-Kóthay ca un Colosseum metalic, cu o atmosferă grandioasă și rece, care presupune teroare, încrîncenare și violență, devine locul de studiu al mecanismelor istoriei. Creierul deținător al secretelor și regulilor după care se desfășoară jocurile politice le predă studenților o lecție de politică aplicată plecînd de la Iulius Caesar de Shakespeare. Dictatură, conspirație, revoluție, contrarevoluție, conducători scelerați care omoară mii de oameni (ca) la masa de jocuri pe calculator - acesta este materialul de studiu al învățăceilor. Profesorul infirm (Răzvan Mazilu) îi ajută să înțeleagă algoritmii după care se desfășoară schemele ciclice ale istoriei, în antichitate sau azi. Evident, textul renascentist se transformă, la Teatrul Național Timișoara, în viziunea regizorului Alexander Hausvater, într-o mostră contemporană de teatru politic: „În orice sistem politic există o clasă bucuroasă de ordinea politică, nomenclatura, și alta care se revoltă. Observația aceasta îi conferă lui Shakespeare o modernitate teribilă. El nu vorbește despre o acțiune care se întîmplă strict într-un anumit timp și spaţiu. Brutus spune la un moment dat: nu vedeți că oamenii ăștia suferă? Că sunt triști? Oamenii sunt triști, dar nu protestează, nu vorbesc, nu exprimă, nu articulează lucrurile și numai un revoluționar adevărat, în idealismul lui, vede și se pune pe sine la bătaie. Orice gîndire revoluționară are o doză cristică, în sensul în care Isus știe că va sfîrși pe cruce”, consideră Alexander Hausvater precizînd că dacă ar fi avut condițiile necesare, și-ar fi dorit să se închidă cu actorii timp de cinci săptămîni într-un bunker în care s-ar fi gîndit împreună numai la principiile politice.

Rugată să-și explice opțiunea pentru teatru politic, în Timișoara, în decembrie 2010, directoarea TNT, Ada Hausvater a subliniat: „Toată stagiunea aceasta a stat sub semnul teatrului social.

Teatrul nu este doar un apendice, nu e divertisment, ci un fel de plămîn al societății românești în care trăim. El reprezintă ceea ce se întîmplă azi în lume. Venind la teatru, ne punem întrebările fundamentale și fiecare dintre noi își dă răspunsuri. Văzînd Iulius Caesar, trebuie să ne întrebăm în ce măsură suntem și vrem, ne place sau nu ne place să fim manipulați și pînă unde voința politică este o voință indusă sau reală, în ce măsură ea reprezintă conștiința noastră sau nu, în ce măsură putem vorbi despre politic, despre social, despre intelectualitate și despre atitudine. Cred că ar trebui să avem atitudine în orice facem. Cu alte cuvinte, să ne punem multe întrebări, inclusiv despre noi”.

Și în intenția regizorului, spectacolul se vrea un declanșator al atitudinii politice. Premisele de la care pornește, condițiile de laborator, pun în lumină ciclicitatea mecanismelor politice, drumul de la idealism (în cazul acesta al lui Brutus) la revoluție și mersul fiecărei istorii după ce conspiratorii iau puterea: „Tot spectacolul e jucat într-un institut izolat de restul lumii, un spaţiu în care se găsește un creier, cel ce deține toată informația istoriei politice. Pe o masă din mijloc trec tot timpul cifre și lucruri. În momentul în care în text se spune ceva legat de politic, masa furnizează imagini ale diferitelor figuri și fapte politice din istorie: revoluția din Chile, de exemplu. E un institut think tank care are informații despre toată istoria politicii de patru sute de ani” (Alexander Hausvater)”.

În rolul idealistului Brutus care visează să înlăture dictatura, dar care, prin greșelile sale politice, generează război civil, îl găsim pe actorul Ion Rizea. Întrebat care au fost resorturile în funcție de care și-a construit celebrul discurs de la moartea lui Iulius Caesar, actorul mărturisește: „Caesar a fost un om curajos, a făcut foarte multe pentru Roma. Brutus vorbește despre acel Caesar pe care l-a cunoscut pînă ce s-a transformat în dictatorul Caesar. Pînă în acel moment Caesar fusese extraordinar, un luptător fantastic, un om de stat bun, un bun conducător de oaste. Apoi s-a transformat. Din ce motive? Cine știe ce s-a întîmplat acolo, cu adevărat, în Roma antică? Ar trebui să intrăm în amănuntele istorice ale diferitelor societăți. Un conducător nu poate mulțumi pe toată lumea, însă în momentul în care devii criminal, atunci se naște un mare semn de întrebare. Acum depinde și cum definim crima. Crimă e și dacă îți lași populația să moară de foame, și dacă îți implici țara în diverse războaie care o secătuiesc. Noi nu știm ce a fost în capul acelui om cînd a hotărît să facă un război cu altă țară. Poate s-a gîndit așa: cucerim teritoriile respective și facem rost de resurse pentru țara noastră. Cînd a lăsat țara să moară de foame a fost pentru că a aprovizionat armatele. Acestea cîștigau bătălii care aduceau venituri țării făcînd-o să prospere. Intențiile sunt una, rezultatele sunt alta. Oamenii au tendința să judece după rezultate.

Poate că Ceasar a devenit dictator în ochii celorlalți comportîndu-se dur, omorînd în stînga și în dreapta pentru că i s-a părut că cea mai bună strategie era să pornească războaie. De unde știm ce era bine? Era binele de moment. Poate că binele ulterior ar fi fost mai mare dacă s-ar fi întîmplat așa cum ar fi dorit. Avem multe interferențe și necunoscute”.

Iulius Caesar, cu o distribuție de optsprezece actori, promite să devină unul dintre spectacolele de anvergură ale scenei românești. Nu întîmplător, directoarea Teatrului Național Timișoara, Ada Hausvater, a programat primele reprezentații în săptămîna în care se comemorau evenimentele din decembrie 1989, considerînd că spectacolul va fi un bun pretext care să suscite reflecția politică asupra ultimilor douăzeci de ani: „M-a interesat cum va reacționa publicul și mă uitam cum se plasau spectatorii în diferite perioade ale acestor ultimi zeci de ani. Cred că își făceau procese de conștiință pornind de la cum au reacționat sau nu în anumite momente”.

http://artactmagazine.ro/ercurile-istoriei.html

Pagini de Cultura PUBLICAT DE NICOLETA BODIU 10 DECEMBRIE 2010

Tragedia shakespeariană “Iulius Caesar”, în premieră la TNT

Ce îl face pe un om al puterii să apuce pe drumul dictaturii, al crimei sau al genocidului? Dar, mai ales, ce îi poate determina pe nişte oameni educaţi, instruiţi, civilizaţi să recurgă la crimă pentru a-şi salva ţara de dictator? Un posibil răspuns la astfel de întrebări încearcă cea mai nouă producţie a Teatrului Naţional Timişoara – “Iulius Caesar”, una dintre tragediile shakespeariene inspirate de istoria Romei antice, care recuperează, din punct de vedere literar, contextul istoric, politic, social şi psihologic în care dictatorul roman a fost asasinat, în 44 î.C. Controversatul text semnat de William Shakespeare, în traducerea lui Peca Ştefan, va fi pus în scenă, în premieră, miercuri, 15 decembrie, de la ora 19, în Sala 2 a Naţionalului timişorean.

Noua premieră poartă semnătura regizorală a lui Alexander Hausvater, căruia i se alătură o echipă de artişti cu renume în artele spectacolului: Judit Dobre-Kóthay s-a ocupat de decoruri, Velica Panduru este creatoarea costumelor, Răzvan Mazilu i-a îndrumat pe actori în ale dansului pe muzica lui Yves Chamberlain, iar Lucian Moga este cel care semnează light design-ul.

“Iulius Caesar este un spectacol-eveniment care pune întrebări şi somează o atitudine socială asumată individual, concentrând în jurul textului elisabetan (el însuşi conceput într-o paralelă transparentă cu vremurile contemporane lui) miza majoră a teatrului politic, a actualităţii acute. Asumându-şi spiritul tulburat, neliniştit al timpului prezent, regizorul Alexander Hausvater propune o analiză lucidă a mecanismelor puterii, a responsabilităţii individuale în acceptarea abuzului politic, a manipulării şi, nu în ultimul rând, propune o reflecţie asupra acceptării statutului de victimă ca proces inconştient (sau dimpotrivă) de non-asumare”, a precizat Codruţa Popov, secretar literar în cadrul TNT. Din distribuţia spectacolului “Iulius Caesar” fac parte actorii Ion Rizea, Răzvan Mazilu, Alina Reus, Matei Chioariu, Colin Buzoianu, Cătălin Ursu, Călin Stanciu jr., Doru Iosif, Ana Maria Cojocaru, Andrea Tokai, Romeo Ioan, Victor Manovici, Ioan Strugari, Benone Viziteu, Laura Avarvari, Valentin Ivanciuc, Luminiţa Tulgara şi Dana Bostan.

Următoarele reprezentaţii vor avea loc joi, 16 decembrie, şi luni, 20 decembrie, ambele de la ora 19, în Sala 2 a Teatrului Naţional Timişoara, încheind anul teatral 2010. http://www.paginidecultura.ro/2010/12/10/tragedia-shakespeariana-%E2%80%9Ciuliuscaesar%E2%80%9D-in-premiera-la-tnt/

Marţi, 28 Decembrie 2010.

Autor: Georgeta Petrovici

"Iulius Caesar", piesa la care aplauzele sunt interzise Regizorul Alexander Hausvater transpune într-o manieră avangardistă tragedia scrisă de William Shakespeare şi, la final, spectatorii sunt rugaţi să părăsească sala în linişte.

Teatrul Naţional din Timişoara a încheiat anul fulminant, cu o piesă marca Alexander Hausvater la care nu se aplaudă. Piesa "Iulius Caesar", de William Shakespeare, a avut premiera la mijlocul lunii decembrie şi va fi reluată pe 11, 14 şi 16 ianuarie, în Sala 2 a teatrului. "«Iulius Caesar» este un spectacol-eveniment care pune întrebări şi somează o atitudine so cială asumată individual, concentrând în jurul textului elisabetan miza majoră a teatrului politic, a actualităţii acute, într-o analiză lucidă a mecanismelor puterii", explică Codruţa Popov, secretarul literar al Naţionalului din Timişoara.

"Un artist nu se gândeşte la simboluri" "Iulius Caesar" reliefează într- o manieră avangardistă şi fără să dea verdicte mecanismele manipulării şi cumulul de evenimente obiective şi subiective care îl conduc pe un om al puterii pe drumul dictaturii, al crimei sau al genocidului. Aici intervine viziunea regizorului, plină de simboluri, care poartă publicul prin toată istoria dictaturii contemporane.

"Un artist nu se gândeşte la simboluri, se gândeşte la dinamismul evenimentului în sine.

Fiecare lucru e arhetipic şi trebuie să atingă existenţa fiecăruia şi experienţa noastră", explică regizorul piesei, Alexander Hausvater.

Sirene în loc de aplauze Un Răzvan Mazilu de nerecunoscut (Profesorul), un Matei Chioariu (Antoniu) care simte fiecare secundă din încărcătura rolului şi toţi ceilalţi 16 actori pentru care până şi culoarea unui guler întors are o noimă fac din piesă ceva ce trebuie văzut.

La finalul piesei se aud sirenele, iar de jur-împrejurul pereţilor amfiteatrului proiecţiile dau ultimele detalii: "Vă rugăm nu aplaudaţi. Vă rugăm părăsiţi în linişte sala.

Mulţumim".

"Spectatorul iese din lumea aceea ca să fie în lumea asta. A plauzele sunt un fel de convenţie care distruge iluzia pe care am creat-o şi ne plasăm la o longitudine «a fost bun sau nu a fost bun». Nu mă interesează aplauzele. Mă interesează ca spectatorul să continue să gândească, să reacţioneze, să trăiască în atmosfera piesei şi să n-o rupă cu aplauze", punctează regizorul.

Publicul părăseşte sala cu un şoc imens. "Nu prea ştiu istorie, poate că nu am înţeles exact", spune o tânără din public. I se răspunde că totul ţine de senzaţie. "E mai important sentimentul, starea cu care am ieşit de acolo", consideră un alt spectator. http://www.evz.ro/detalii/stiri/iulius-caesar-piesa-la-care-aplauzele-sunt-interzise-916854.html

Publicat la data de 28 decembrie 2010 de Alecsandra Stanici

„Iulius Caesar”, un spectacol la care nu se aplauda Teatrul Naţional din Timişoara încheie anul fulminant, cu o piesă marca Alexander Hausvater, la finalul căreia regizorul le recomandă spectatorilor să nu aplaude.

La finalul piesei „Iulius Caesar” se aud sirenele, iar de jur împrejur, pe pereţii amfiteatrului, proiecţiile dau ultimele detalii: „Vă rugăm nu aplaudaţi. Vă rugăm părăsiţi în linişte sala. Mulţumim”. „Prin spectacolele mele nu vreau ca spectatorul să iasă din teatru aplaudând. Spectatorul iese din lumea aceea ca să fie în lumea asta. Aplauzele sunt un fel de convenţie, care imediat distrug iluzia pe care am creat-o (…). Pe mine nu mă interesează aplauzele. Mă interesează ca spectatorul să continue să gândească, să reacţioneze, să trăiască în atmosfera piesei şi să n-o rupă cu aplauze”, punctează regizorul Alexander Hausvater.

Premiera piesei „Iulius Caesar”, de William Shakespeare, în regia artistică a lui Alexander Hausvater, s-a jucat la mijlocul lunii decembrie, iar reprezentaţiile vor porni anul viitor, în Sala 2 a Naţionalului timişorean, pe 11, 14 şi 16 ianuarie. „«Iulius Caesar» este un spectacol-eveniment care pune întrebări şi somează o atitudine socială asumată individual, concentrând în jurul textului elisabetan miza majoră a teatrului politic, a actualităţii acute, într-o analiză lucidă a mecanismelor puterii”, explică secretarul literar Codruţa Popov. „Iulius Caesar” este una dintre tragediile inspirate de istoria Romei antice, scrisă în 1599, şi recuperează, literar, contextul istoric, politic, social şi psihologic în care dictatorul roman a fost asasinat, în anul 44 î.C., de conjuraţia din care a făcut parte şi Brutus.

http://www.debanat.ro/2010/12/%E2%80%9Eiulius-caesar%E2%80%9D-un-spectacolla-care-nu-se-aplauda/

03-Ianuarie-2011 | 12:54 Autor: Laurenţiu Nistorescu / laurentiu.nistorescu@renasterea.ro

Teatrele timişorene, gata să ridice cortina. AFLĂ CE REPREZENTAŢII AU LOC LA ÎNCEPUTUL LUNII

Principalele instituţii dramaturgice din vestul ţării se grăbesc să-şi reintre în roluri, programând deja primele întâlniri cu publicul din acest început de an.

Astfel, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” aduce în faţa spectatorilor cea mai recentă producţie proprie, spectacolul „Iulius Caesar”, adaptat pentru publicul contemporan, după celebra piesă a lui William Shakespeare, de prestigiosul regizor Alexander Hausvater.

Reprezentaţia este programată pentru 11 ianuarie, de la ora 19, la Sala TNT 2, din spatele Hotelului Continental.

La rândul său, Teatrul Maghiar de Stat “Csiky Gergely” anunţă, pentru prima revedere cu publicul, care va avea loc vineri, 7 ianuarie, de la ora 17, de la Sala Studio, o nouă reprezentaţie a piesei „Prah” de Spiro Gyorgy, montată în regia lui Laszlo Sandor. Shakespeare va fi prezent şi pe scena teatrului timişorean de expresie maghiară, sâmbătă, de la ora 18, cu spectacolul “Cum va place”, regizat de Koltai M. Gabor.

TGST întâmpină noul an cu o premieră Pasul cel mai curajos îl face, la început de an, Teatrul German de Stat din Timişoara, care a pregătit pentru marţi, 11 ianuarie, de la ora 19, la sala proprie din strada Alba Iulia, cea dintâi premieră din acest an a dramaturgiei din vestul ţării: spectacolul „Cameristele” de Jean Genet, realizat în format studio, sub coordonarea şi în interpretarea actriţelor Ioana Iacob şi Olga Török.

Realizat în cadrul programului „Rândul întâi“, care este destinat tocmai sprijinirii iniţiativelor tinerilor creatori, spectacolul propune o parabolă a dezumanizării şi dificultăţii de autoregăsire, pusă în scenă prin povestea a două surori cameriste care, de fiecare dată când stăpâna pleacă de acasă, se joacă de-a „Stăpâna şi camerista”, într-un ritual al dominării şi supunerii, al umilinţei şi îndurării, al opresiunii şi devotamentului.

Următoarea reprezentaţie va avea loc sâmbătă, 15 ianuarie 2011, ora 19, pe aceeaşi scenă.

Spectacolele se traduc la cască în limba română. http://www.renasterea.ro/stiri-timisoara/cultura/teatrele-timisorene-gata-sa-ridice-cortina.html

de: Gabi Lupu NR. 102 19 Ianuarie, 2011

Aviz amatorilor de revoluții

„ Deşi liberalismul şi parlamentarismul sunt nişte lucruri execrabile, ele reprezintă însă cel mai mic rău care se poate întâmpla unei societăţi“, spunea acum vreo lună istoricul Neagu Djuvara de pe poziția unui om care a trăit aproape întreg veacul XX, cel mai sângeros din istorie. Dacă Djuvara a fost sedus în tinerețe de ideologia de extremă dreapta („dar mi-a trecut când au ajuns legionarii la putere“), tânărul Petre Țuțea „săruta ziarul și-n culcare și-n la sculare“. De ce? „De bou“, avea să răspundă la bătrânețe gânditorul care a trăit și el suficient de multă vreme ca să apuce să-i vadă la putere pe comuniștii pe care îi admira. Ba, a mai făcut și ceva ani de pușcărie și de canal mergând pe „mâna“ lor. Sigur că în cea mai nouă premieră a Teatrului Național din Timișoara, „Iulius Caesar“, după William Shakespeare, nu este vorba despre fermecătorii domni Țuțea și Djuvara care au avut șansa, dar și inteligența, de a se dezice de ideile politice în care crezuseră cu ardoare atunci când acestea s-au dovedit nefaste pentru omenire. Nu este vorba despre ei, dar este vorba și de ei. Regizorul Alexander Hausvater se folosește de „pretextul“ destinului lui Cezar pentru a pune sub lupă regimurile totalitare din toate timpurile și de toate ideologiile, dar și pe „revoluționarii“ care, în încercarea de a răsturna un regim despotic, se transformau ei înșiși în criminali. Astfel că în spectacol apar ca „personaje“ și figuri faimoase și imfame deopotrivă ale secolului trecut, de la Hitler și Stalin (între care, dacă stai și le contabilizezi ororile, cu greu sesizezi vreo diferență), la personajul considerat azi foarte "cool" cunoscut sub denumirea de El Comandante Che Guevara care, dincolo de tricourile mișto cu care s-a ales post mortem devenind, culmea ironiei istorice, un brand

capitalist, a fost, în esență, un criminal. Toți revoluționarii visători din istorie sunt „prezenți“ în montarea lui Hausvater prin personajul Brutus (foarte puternic conturat de actorul Ion Rizea) care e un Che Guevara avant la lettre. Ratându-și vocația de autentic salvator al Imperiului Roman, Brutus nu reușește decât să refacă, în mic, traseul lui Cezar( Actorul Doru Iosif creează un foarte interesant Cezar hieratic, un viu-mort înainte de afi ucis și un mort-viu după asasinat). Pentru a scăpa poporul de dictatorul aducător de moarte, Brutus și prietenii săi conspiratori, apelează la crimă urmând să fie și ei, la rândul lor, căsăpiți de Antonius (prezentat în interpretarea lui Matei Chioariu ca un fel de „prelungire“ mai tânără, mai potentă și mai sexy a lui Cezar însuși) și de Octavius (interpretat ludic și plin de farmec de Călin Stanciu Jr. care își creează personajul ca pe un puști teribilist și infantil care-și „omoară“ cu sete dușmanii ca într-un joc pe computer). Este un cerc vicios din care nu se poate ieși decât prin moarte. Și exact întrun cerc plasează Hausvater acțiunea: într-o arenă, un soi de Colosseum al istoriei unde toți sfărșesc prin a fi aruncați la lei. (Excelentă scenografia semnată de Judit DobreKóthai.) Deopotrivă, conducători și popoare, nu ajung să fie hrană pentru un balaur devorator: succesiunea fără sfârșit a regimurilor totalitare. Și atunci, finalul în care pe pereți sunt scrise cuvintele: „Noi credem în democrație“ capătă sens. Numai că spectatorii sunt evacuați cu forța,ntr-un mod asumat agresiv, și nu li se permite să aplaude. Gest ce poate fi citit ca un un post scriptum neliniștitor: „În ce fel de credem noi de fapt?“ Dacă e vorba despre una „originală“, mai bine ne lăsăm păgubași. Au „încercat-o“ nu de mult și alții și încă îi mai simțim urmele pe pielea noastră.

foto: Adrian Piclisan

http://www.artactmagazine.ro/aviz-amatorilor-de-revolutii.v.html

24 fun Ian/11

Fundamentele morale ale tiraniei Posted by Daniel Vighi in Publicistică

Un nou spectacol – Iulius Caesar – din repertoriul shakespearian în regia Alexandru Hausvater la Teatrul Naţional Timişoara aduce în scenă prospeţime, mişcare, actualizări acute politic şi performanţe actoriceşti de echipă. L-am remarcat pe Răzvan Mazilu, unduitor, misterios, apăsător, i se alătură Ion Rizea şi Doru Iosif pe care îl urmăresc cu interes de mai multe reprezentaţii. O prezenţă fulgurantă densă în arhitectura spectacolului este şi Andrea Tokai. Să nu-i uit pe Matei Chioariu şi Cătălin Ursu. Un cuvânt bun despre decorurile semnate de Judith Dobre-Kothai, cu evitarea locului comun al decorurilor stereotip antice, la fel costumele create de Velica Panduru subliniază inspirat actualitatea copleşitoare a tramei ideatice a piesei. Conjuraţia (şi rosturile ei) este una dintre ele. Dictatura este mai complicată decât bietele noastre aproximaţii despre ea, mai ales când fundamentele tiraniei sunt morale. Şi Zelea Codreanu voia binele moral, şi Lenin îl invoca, nu mai spun de Hitler care răspundea atât de bine nevoilor familiei burgheze care dorea ordine. Capcane şi ambuscade ale istoriei care răzbat la suprafaţa acestui spectacol plin de culoare, de ritm şi muzică.

Pe de altă parte, dacă aş privi comparativ, aş zice că Poveste de iarnă, în regia aceluiaşi, a fost mai densă, simbolistica mai puţin de-a gata: scena finală cu gravidele şi lehuzele cu pruncii îmi pare puţin redundantă. Dincolo de câteva, altfel puţine, reţineri, multe satisfacţii la o nouă reuşită artistică de primă importanţă a Teatrului timişorean.

Autor: Doru MAREȘ |

Categoria: Arte |

TEATRU. Lacustră sau idele lui Marte

M-am tot întrebat, prin anii ’90, de ce nimeni nu se arăta interesat scenic de Şcoala dictatorilor a lui Erich Kästner. Nu că timpul ar fi trecut. O dovedeşte şi viziunea propusă Teatrului Naţional din Timişoara de Alexander Hausvater, odată cu premiera spectacolului Iulius Caesar după Shakespeare.

Dictatura ca perpetuare a unei chemări maladive şi, în bună măsură, insesizabile, din interiorul fiecăruia, pluteşte înlăuntru şi este lichid amniotic pentru povestea spusă de actorii timişoreni în spaţiul special al fostului Manej imperial, plecînd de la celebrul fapt istoric din senatul roman. O poveste complicată (nu de puţine ori în exces), al cărei corespondent (pentru că tot am început prin a mă referi la anii ’90) cred că este montarea cu Oedip a lui Andrei Şerban, de la Opera Naţională din Bucureşti. Lasă că întreg parcursul de substituţie a personajelor constă exact în exerciţiul psihanalizabil al suprimării tatălui. Întrucît, în manejul propus de Judit Dobre-Kóthay, despre taţi în curs de formare, care urmăresc să se substituie tătucului (dedushka) prezent, este vorba şi despre femei născătoare (probabil de viitori taţi în formare, care vor urmări să se substituie…), aşadar, pe cale de consecinţă, predestinate tragicului. Pe băncile manejului – circ antic –, nu stau însă senatorii, ci spectatorii, cărora li se spune limpede: „Voi decideţi!“. În afara spectatorilor deveniţi, astfel, actanţi ai istoriei (cum şi sîntem, în definitiv) şi chiar ai parcursului scenic, regizorul mai propune un personaj care, în caietul de sală, este numit Profesorul (deşi, cred, ar fi trebuit păstrată ambiguitatea maximă a respectivei entităţi). Ce să fie, totuşi, acest personaj realizat excelent de Răzvan Mazilu? Destinul? Un orchestrator pervers al existenţei mundane? Un soi de Isus care, deşi omnipotent, nu scapă nici el agresiunii sociale?

Expresia sintetică a tragediei feminine şi a sentimentului masculin al inevitabilului? În orice caz, Răzvan Mazilu oferă, în egală măsură, misterul de dincolo de istorie, contrapunctul necesar în momente de prea mare acumulare simbolică şi, pur şi simplu, graţia sa artistică. Utilă istoriei însăşi.

Pentru Iulius Caesar, Hausvater l-a ales pe Doru Iosif, descoperindu-i acestuia încă o dimensiune actoricească, de cea mai exactă forţă persuasivă. Aproape că nu personajul Caesar acţionează ori bîntuie prin spaţiul de joc, ci statuia de marmură a imperatorului, conştientă, ca atare, de perenitatea ei şi de nimicnicia din imediat. Viitorul, sub chipul unui Brutus creat de Ion Rizea, este reversul medaliei, labilitatea în stare pură, preferinţa pentru rangul al doilea (de unde toţi, însă, visează la starea de Caesar), un soi de Yin pîlpîitor pentru Yang-ul caesaric. Logica

succesiunii este una în valuri, Brutus fiind împins spre decizia definitivă de valul din urmă, nu de propria-i voinţă. Care val, la rîndul lui…

Tot o variantă antinomică funcţionează şi pentru alveolele de sticlă din stînga şi din dreapta manejului, fără ca acestea să joace roluri stabile pe tot parcursul spectacolului. Totuşi, una dintre ele va fi, în cea mai mare parte a timpului, rezervată intimităţii, inclusiv erotice, a lui Caesar, apoi desfăşurării fantomei sale, grevînd istoria, jucînd-o ca un păpuşar vindecat de obligaţia temporalităţii. Cealaltă va fi cînd a decăderii sociale, cînd a maternităţii ca blestem (doar seriile se continuă imuabil…) etc. În momentele în care lucrurile sînt aduse însă prea exact în prezent (în prezentul media sau de piaţă neagră a micii contrabande, de pildă), sensul major se diluează, prin încărcare simbolică şi descărcare relaţional-cronologică. Sigur, Codruţa Popov are dreptate cînd notează în caietul spectacolului (excelent realizat): „Întotdeauna şi dintotdeauna a fost vorba despre prezent, numai şi numai despre prezent“. Atîta doar că nu mereu orice se potriveşte cu orice. Altfel, fireşte, nici un eveniment din trecut şi, ca să zic aşa, nici o amintire despre viitor nu funcţionează artistic şi nici (eu cred în necesitatea manifestului de acest tip) ca instrument de pedagogie civică fără rudenia de sînge cu haloul contemporaneităţii.

Stabilirea premierei în preziua datei cînd, cu douăzeci şi unu de ani mai înainte, a început sfîrşitul comunismului la Timişoara, s-a dovedit a fi nu doar o augmentare a sensurilor spectacolului, dar şi o modalitate de a comunica verde-n faţă adevărul. Pe care îl cam ştiam, căci, vorba lui Bacovia: „Un gol istoric se întinde,/ Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc“.

Aparut in Dilema veche, nr. 363, 27 ianuarie - 2 februarie 2011

Alice GEORGESCU | viaţa scenei / scena vieţii

Cine sînt dictatorii Dintre toţi artiştii ce participă la crearea spectacolului teatral, regizorul e singurul care nu se poate exprima pe scenă în mod direct. Blestemul acestui „dictator“ care, în teoriile dedicate artei dramatice, dă numele unui secol întreg (secolul XX, zis şi „al regiei“ sau „al regizorului“), este acela de a nu putea controla nicicum viaţa şi soarta creaţiei sale, odată ce aceasta iese din „atelier“ (adică, odată ce repetiţiile se încheie) şi îşi începe drumul prin lume şi spre lume (adică, odată ce spectacolul ajunge în faţa publicului, în reprezentaţii succesive). Desigur, el poate asista, vizibil ori „din umbră“, la un număr dintre aceste reprezentaţii, poate, în funcţie de constatările „punctuale“, să poarte discuţii lămuritoare (şi, cîteodată, contondente) cu distribuţia, poate, la rigoare, să reia repetiţiile, modificîndu-şi (substanţial, uneori) viziunea iniţială pentru a o adapta realităţii – pe care, spre ghinionul lui, a descoperit-o prea tîrziu... –, dar, după toate şi dincolo de ele, situaţia rămîne, în esenţă, neschimbată: controlul său efectiv asupra spectacolului încetează imediat ce acesta, spectacolul, se naşte. Şi, încă, dacă această naştere ar fi una definitivă... Cum însă spectacolul se naşte seară de seară, mai uşor sau cu un chinuitor travaliu, după cum actorii sînt „în dispoziţie de joc“ ori nu, după cum specialiştii de la lumini şi de la sonorizare sînt cu chef sau nu, după cum „sala“ e mai „caldă“ sau mai „rece“ (stare misterioasă, căreia nimeni nu-i cunoaşte formula, reţeta sau remediul), regizorul e condamnat, seară de seară, să-şi vadă opera supusă atîtor imponderabile, fără a putea face nimic în apărarea ei. Pentru că, inteligent sau stupid, sensibil sau butucănos, talentat sau dimpotrivă, regizorul s-a exprimat prin spectacol; orice intervenţie publică ulterioară, în mass-media sau în felurite adunări, vizînd explicitarea viziunii sale şi a fizionomiei spectacolului, denunţarea vinovaţilor de eventuala degradare a acestei viziuni ş.a.m.d., riscă să-l acopere de ridicol sau să-i creeze renumele de scandalagiu – mai ales dacă intenţia de a spori astfel vînzarea biletelor la respectivul spectacol e evidentă. (Şi, uneori, este.) Aici, desigur, regizorul stă faţă în faţă cu propria conştiinţă şi – mai grav – cu propriile (ne)putinţe, cu propriile slăbiciuni, cu propria viaţă.

Nu e sănătos să fii dictator, mai ales cînd doctorii sînt doar felceri.

Este, s-ar putea zice într-un rezumat „promoţional“ (nu mult mai idiot decît media televizuală), concluzia spectacolului montat de Alexander Hausvater la Teatrul Naţional din Timişoara: Julius Caesar de Shakespeare. (Paranteză filologic-chiţibuşară: titlul montării timişorene, aşa cum apare pe afiş şi în alte materiale publicitare, este Iulius Caesar, formulă hibridizînd titlul original – şi numele originar al personajului principal, totodată al personalităţii istorice – cu un soi de variantă românească a lor; de tot româneşte ar fi fost Iuliu. Dacă presupun că e la mijloc o trimitere la popularul Iulius Mall din urbe se va zice că sînt răutăcioasă, nu-i aşa?) Frumosul caiet-program redactat de Codruţa Popov argumentează cu varii citate ideea legitimităţii discutabile a asasinatului politic, care, dacă s-ar justifica prin rezultatul său, ar putea fi, la urma urmei,

acceptat; cînd însă urmarea lui este o reinstaurare a dictaturii sub alt chip şi altă firmă, sau haosul total, un asemenea asasinat nu mai echivalează decît cu o crimă ordinară. Oricine îl cunoaşte cît de cît pe Alexander Hausvater, ca om şi ca artist, ştie că un asemenea subiect (subiectul piesei, în fond: constatînd că odinioară eroicul Caius Julius Caesar s-a transformat pe neobservate în tiran, cîţiva senatori – printre care şi ruda sa, Brutus – îl ucid spre a-i salva renumele şi a revigora democraţia romană, oferind astfel şi un exemplu drastic inamicilor acesteia; complotul va avea ca efect instaurarea imperiului condus de Octavianus Augustus – care este în istorie, printre altele, cel ce l-a exilat pe Ovidiu la Tomis) nu putea avea pentru el decît un răsunet şi o semnificaţie nemijlocit actuale. De aceea, în arena-circ concepută de talentata scenografă Judit Kóthay-Dobre pătrund violent simboluri ale tiraniei din toate timpurile, dar şi ale democraţiei originale din jurul nostru, într-un vîrtej (vîrtejul istoriei!) de imagini şi sunete năucitoare (muzica: Yves Chamberlain; mişcarea: Răzvan Mazilu, care şi joacă un personaj inventat, numit Profesorul). Hausvater este un artist posedat de mirajul adevărurilor ultime, al abnegaţiilor supreme, al simţămintelor incandescente – pînă într-atît încît, spre a-şi încarna fantasmele, tinde să forţeze limitele posibilului şi să ignore amănunte minore, precum faptul că, de pildă, într-un anume teatru nu are, pur şi simplu, la dispoziţie mijloacele materiale şi – mai ales – umane care i-ar trebui. Sub aspect material, la Timişoara nu cred că a întîlnit piedici; în cealaltă direcţie însă... Aşa cum se prezintă la ora de faţă, ansamblul Naţionalului timişorean este într-o febrilă căutare a identităţii; afluxul masiv de tineri i-a mărit „forţa de luptă“, dar nu şi forţa artistică, încă mai de mult slăbită. Pe scurt, din numeroasa distribuţie nu servesc ideea regizorală (şi ei cu unele oscilaţii de tonus) decît Ion Rizea (un Brutus melancolic şi „intelectual“, trecînd fără voinţă la acţiune), Alina Reus (impecabilă în Portia, soţia lui Brutus), Ana Maria Cojocaru (Calpurnia, soţia lui Caesar) şi, în două-trei momente, Doru Iosif (Caesar). În rest, rîvna excesivă a interpreţilor face adeseori ininteligibilă – întîmplarea scenică şi plictisitoare – urmărirea agitaţiei lor necontenite.

Soarta dictatorilor este, cum spuneam, imprevizibilă şi tristă...

nr. 3 – 4 / 2011 Mircea Morariu Avalanşa Iulius Caesar e, în opinia majorităţii comentatorilor, cea mai politică piesă scrisă de Shakespeare. Concepută pe tema puterii şi a destrămării acesteia, bazată pe reflecţia asupra mijoacelor de care se slujesc cei ce urmăresc anihilarea unei anumite forme de putere, a unui dictator, scrierea shakespeariană e generatoare de multe întrebări. O fac ei pentru binele ţării, a semenilor lor, a colectivităţii, recurg ei la crima politică pentru că doar aceasta le îngăduie găsirea drumului către salvarea, izbăvirea statului, spre democraţie sau o fac numai pentru a înlocui defuncta dictatură cu propriul lor bun plac? Sunt ei într-adevăr nişte salvatori sau numai nişte conspiratori mărunţi?

Ajunge oare gestul suprem al crimei, în cazul în speţă e suficient ca Iulius Caesar să fie evacuat de pe scena politică şi de pe cea a vieţii pentru ca pacea, calmul, ordinea socială, valorile democraţiei să triumfe sau nu cumva fantoma tiranului răpus bântuie pe mai departe peste tot? „Fantoma lui Caesar se plimbă liberă pe pământ şi ne face să ne întoarcem armele împotriva propriilor noastre inimi”, spune Shakespeare prin glasul lui Brutus, cel care adaugă ecuaţiei putere – destrămarea puterii ce stă la baza scrierii o a treia necunoscută – prietenia. Tirania e generată de felul de a fi al unui anume individ sau mulţimea, oamenii, poporul p regenerează ori o conţine? ş.a.m.d.

Iulius Caesar marchează trecerea lui Shakespeare de la cronica istorică naţională la tragedia romană. Piesa a fost reprezentată pentru întâia oară cândva în anul 1599. Un călător pe nume Thomas Platter descrie, într-o însemnare datată 21 septembrie 1599, spectacolul văzut la Teatrul „Globe”, iar Ben Jonson face în piesa lui, Every Man of his Humour, din acelaşi an, o aluzie la tragedia shakespeariană („Ştiţi, de multe ori, raţiunea e încredinţată animalelor.”). Piesa e caracterizată printr-un stil sobru, scene şi replici scurte, dar şi prin ceea ce Haig Acterian numea „un mers gonit aproape al acţiunii, o fugă a sentimentelor, o arhitectură cu totul la voia întâmplării”. Mai interesantă şi parcă mai în consonanţă cu spiritul spectacolului realizat la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara de regizorul Alexander Hausvater e observaţia conform căreia piesa dă impresia unei „ştiri senzaţionale, comunicate dramatic”. În montare, un post de radio ironic numit „Libertatea” ce funcţionează într-o ţară complet neliberă, dar şi o televiziune de ştiri îşi întrerup programul curent spre a difuza Breaking news.

Un alt shakespearolog, de dată mult mai recentă, Andrzej Žurowski, notează, la rândul său, că „ceasul lui Shakespeare funcţionează, mai repede chiar decât s-a întâmplat în realitatea istorică”, iar câteva rânduri mai jos scrie chiar că „ceasul lui Shakespeare ticăie”. Ceasul lui Alexander Hausvater bate cu putere, acele i se învârt nebuneşte, acţiunea de comprimă. Împreună cu Peca Ştefan, acesta în dublă ipostază de semnatar al unui puzzle. Sunt decupate, juxtapuse cu aspiraţia spre maxima rapiditate şi conciziune scene, secvenţe, replici, impresia e că nu textului îi revine rolul principal, ci muzicii de scenă ce nu se opreşte nici măcar o singură secundă (compozitor: Yves Chamberlain), agitaţiei, mişcării (mişcarea scenică: Răzvan Mazilu).

Totul ia forma unei tornade care aproape spulberă totul în jur, înlocuieşte ordinea cu incoerenţa, cu haosul, cu nebuloasa. Pe de-o parte, ritmul acesta necruţător e favorabil ansamblului spectacular, el e indiscutabil în specificul stilului Hausvater, un stil dus aici

până la consecinţele sale extreme. Nu e vorba doar despre faptul că regizorului nu îi sunt pe plac spectatorii leneşi, cuminţi, comozi şi nu numai că îşi propune să îi trezească, să îi implice, să le solicite la maximum capacităţile de receptare, punându-le la grea încercare acuitatea simţurilor. De data aceasta, Hausvater se arată nemilos, asumându-şi toate consecinţele acestei atitudini. „Nemila” lui Alexander Hausvater se exercită deopotrivă asupra textului, a spectatorilor, a actorilor.

Consecinţa pozitivă a respectivei nemile e aceea că spectacolul e unul apăsat politic. Suntem aşteptaţi chiar în faţa superbei Săli 2 a Teatrului Naţional din Timişoara de un actor (Cătălin Ursu), înveşmântat într-un halat roşu, lung, purtând în piept un număr de identificare (se anunţă deja, în acest chip, o altă temă a spectacolului, respectiv ce consecinţe are asupra oamenilor simpli o schimbare de putere, nu rămân ei oare pe mai departe doar simple numere, temă în consonanţă cu realitatea românească de azi, de apetitul guvernanţilor de a vorbi despre sistem şi a invoca obsesiv cifre ignorând soarta oamenilor reali), actor care, de la înălţimea unei tribune, ne urează bun venit la „târgul gândirii politice”. În drumul spre sală suntem ghidaţi de alţi actori purtând haine şi însemne asemănătoare. După ce ne ocupăm locurile în sala cu scaunele dispuse în stil amfiteatru (decorul admirabil, semnat de Judit Kóthay-Dobre, permite transgresarea oricăror frontiere nu numai spaţiale, ci şi temporale, trimiţându-ne cu gândul la arenele antichităţii greceşti sau romane, dar şi la marile mitinguri din feluritele pieţe din ziua de azi, la marele mecanism invocat odinioară de Jan Kott, la amestecul de beţie a puterii şi de senzualitate ce caracterizează o seamă de personaje), asistăm la un fel de concurs. Cineva, un actor, rosteşte câte un citat celebru desprins parcă dintr-un dicţionar al gândirii politice, altcineva identifică autorul. În tot acest timp, în centru, depus ca pe un catafalc, cu torsul gol se află Iulius Caesar (Doru Iosif), obsesiv fotografiat, filmat, înregistrat de Octavius (Călin Stanciu jr.). Se realizează astfel ceea ce în teoria teatrală se numeşte spaţiul de instalare a cărui menire e să ne familiarizeze nu doar cu atmosfera, ci mai cu seamă cu ideile, cu scopul, cu sensurile montării. Odată aceste clipe de calm depăşite, se declanşează avalanşa. De fapte, de vorbe, de sunete, de mişcare. De imagini, unele, fără discuţie, memorabile. Dar şi avalanşa istoriei (de la un moment dat încolo ea însăşi depăşită, copleşită înspăimântată de ceea ce se întâmplă) şi a destinului (ambele subliniate de dansul mereu riguros, întotdeauna generator de semnificaţii al lui Răzvan Mazilu). Prin proiecţiile video (datorate lui Lucian Moga) ne sunt reamintiţi marii dictatori ai secolului XX, iar către final cei pe care până atunci îi văzusem în fotografii şi pe film descind în arenă (măştile sunt concepute de Zsolt Fehervari, Sânziana Fehervari, Alin Rotariu).

Consecinţele mai puţin pozitive ale nemilei lui Alexander Hausvater sunt însă numeroase. În primul rând, nu întotdeauna sun îndeajuns valorate frumuseţile, dar şi semnificaţiile adânci, mai exact spus adânc-reflexive ale textului. Trece destul de anodin celebrul discurs a lui Brutus, singurul pasaj în proză al scrierii shakespeariene, actorul Ion Rizea, titularul rolului, punând mai cu seamă în evidenţă umanitatea, bunătatea personajului decât hotărârea, fermitatea acestuia. Un discurs ce apare a se poziţiona mai curând într-o relaţie de complementaritate decât de contrarietate cu cel al lui Antonius (Matei Chioariu). Intrepretul lui Antonius, un actor tânăr, prezentabil, indiscutabil talentat, dar aflat la primii paşi în profesie – şi asta se vede, reuşeşte numai în parte să confirme opinia că necrologul rostit de el la căpătâiul lui Cezar reprezintă o capodoperă a jocului politic. Preţul unui atare şir de opţiuni se concretizează în aceea că cele spuse de Brutus funcţionează în mai redusă măsură a fi ceea ce maria Vodă Căpuşan socotea undeva drept agent de „convingere şi fascinare a mulţimii, factor de decizie politică, hotărând, dincolo de soarta făptaşului, soarta cetăţii”, dar şi că soarta cetăţii nu poate fi bună de vreme ce a căzut în mâna unor oameni slabi. Dacă Iulius Cezar nu este tocmai o prezenţă proeminentă din motive justificate de boală, în primul

rând (interpretul lui, Doru Iosif, are, în profida acestei realităţi, o seamă de momente izbutite), e mai greu de explicat de ce nu numai Brutus, dar şi Antonius (Matei Chioariu) şi Cassius (Colin Buzoianu) sunt insuficient de apăsat desenaţi. Dau mai curând impresia a fi nişte prezenţe de factură pantheistă, care se limitează la condiţia de oameni ai sentimentelor, ai inimii, ai simţurilor (Antonius mai-mai că devine simbolul sexualităţii exacerbate, afişate, Cassius al cufundării în plăcerile furnizate de dezlănţuirea naturii, Brutus e mai degrabă un om sensibil,un fel de „roseau pensant” şi mai puţin stoic) decât personaje reale ale acţiunii decisive. Nu exclud însă posibilitatea că tocmai acest lucru să fi fost dorit de directorul de scenă însuşi, în intenţia de a arăta că o anume situaţie poate fi creată, dar mai greu valorificată.

Din puzzle-ul construit de regizor şi de adaptator nu rezultă deloc limpede dacă, unde şi când, în ce moment anume al acţiunii s-a realizat pactul dintre Brutus, Octavius (bun în rol Călin Stanciu jr) şi Antonius. De unde şi nedumerirea lăsată de discursul final al acestuia din urmă. Sunt destul de frecvente momentele neclare, insuficient precizate, ce îi pun în încurcătură pe acei spectatori ce nu cunosc în prealabil textul. Ceea ce nu e tocmai bine. În al doilea rând, nemila lui Alexander Hausvater se decontează în aceea că tu, spectator, eşti obligat, cel puţin pentru moment, să te limitezi la o receptare eminamente raţională a ceea ce se întâmplă pe scenă. Bombardat necontenit de simboluri, de acumulări de elemente de recuzită, de schimbări de costume, de referinţe la evenimente de la noi (dorinţa de a pune în relaţie piesa shakespeariană cu Revoluţia Română din decembrie 1989 e clară, justificată de locul în care a fost zămislit spectacolul, nu întotdeaună însă esteticeşte suficient împlinită) ori de aiurea, spectatorul e silit să îşi cam pună în paranteze sensibilitatea, capacităţile emotive. Cel puţin în acel hic et nunc al reprezentaţiei, emoţia pare exclusă. Se prea poate ca regizorul să fi contat mult pe reflecţia de după, pe spiritul „stârnit” al receptorului care, odată ajuns acasă, se întreabă de ce i s-a cerut să nu aplaude la sfârşit, iar mai departe să se ivească alte şi alte întrebări care să îi stimuleze mai apoi şi emotivitatea.

Nemila regizorului nu se concentrează însă doar în zona spectatorilor. Actorii sunt supuşi unui efort supraomenesc; li se cere să joace mereu în forţă, să nu îşi acorde niciun moment de răgaz, să nu îşi menajeze nicidecum trupul şi mintea.

Devotamentul şi ataşamentul lor sunt dincolo de orice îndoială,dar e limpede că mulţi dintre ei nu au depăşit încă stadiul obsesiei realizării strict tehnice a rolurilor. Li se cere maximă concentrare mentală, maximală implicare psihofizică, dar, din păcate, numeroasele schimbări de costume (autoare: Velica Panduru) rămân neînsoţite şi de necesarele, obligatoriile schimbări de atitudine, de status, de rol. Îi remarc totuşi pe Cătălin Ursu şi pe Victor Manovici, pe Andrea Tokai şi pe Ana Maria Cojocaru şi, mai cu seamă, pe Ioan Strugari. Se prea poate ca precizările, nuanţările să vină cu timpul. Şi tot cu timpul, poate cu condiţia unei a doua vizionări, limitele receptării să se lărgească.

Cine ştie?